Grecia si lumea greaca in secolele IV i.H. - I d.H.

Grecia si lumea greaca in secolele IV i.H. - I d.H.

Marea desteptare a artei la libertate se infaptuise in cursul celor o suta de ani situati cu aproximatie intre 520 si 420 i.H. Pe la sfarsitul secolului al V-lea, artistii devenisera pe deplin constienti de capacitatile si de maiestria lor. Publicul ii intelegea. Desi artistii erau considerati inca niste artizani si poate erau chiar dispretuiti de cei avuti, un public din ce in mai numeros se interesa de lucrarile lor in afara oricarei idei religioase sau politice. Erau comparate meritele diferitelor "scoli" de arta, adica procedeele, traditiile si stilurile care ii deosebeau pe diferitii maestri citati. Este sigur ca spiritul de emulatie si de competitie intre aceste diferite scoli i-a incurajat pe artisti sa-si sporeasca permanent efortul si a contribuit la crearea varietatii care ne frapeaza in arta greaca. Diferitele stiluri de arhitectura s-au dezvoltat simultan. Partenonul fusese construit in stilul doric (ilustr. 50), dar elementele stilului numit ionic isi fac aparitia, doar cu putin mai tarziu, la edificiile de pe Acropole. Acest stil atinge apogeul cu templul lui Poseidon, numit "Erehteionul" (ilustr. 60).

6o. Erehteionul, cca 420-405 i.H., Atena, Acropole. Templu ionic

Planul general al acestor temple este acelasi cu al templelor dorice, dar aspectul si caracterul lor sunt diferite. Coloanele templului ionic sunt mai putin robuste. Fusul e subtire si capitelul nu mai este o simpla perna fara ornamente, ci e bogat decorat cu volute care par a reliefa functiile de sustinere, de suport al blocurilor lungi de marmura care sprijina acoperisul. In ansamblu, cu detaliile fin cizelate, aceste edificii dau o impresie de gratie si dezinvoltura infinite.

Aceleasi elemente caracterizeaza si sculptura, si pictura epocii incepand cu generatia care a urmat celei a lui Fidias. In aceasta perioada, Atena era angajata intr-un razboi cumplit contra Spartei, razboi care a pus capat prosperitatii sale si a Greciei. In 408 i.H., in timpul unui scurt armistitiu, o balustrada sculptata a fost adaugata unui mic templu dedicat zeitei Victoriei pe Acropole; sculpturile si ornamentele sale dovedesc evolutia gustului spre mai multa delicatete si rafinament. Figurile sunt rau deteriorate; am vrut totusi sa reproduc una (ilustr. 61), foarte frumoasa in ciuda mutilarilor.

61. Zeita Victoriei, 408 i.H., marmura, h. 106 cm. Provenind din templul zeitei Nike Aptere. Atena, Muzeul Acropole

O avem in fata pe una dintre zeitele Victoriei; se apleaca sa lege, in timp ce merge, o sanda desfacuta. Cu cat farmec este redat acest moment! Cu cata blandete si cu cata opulenta invaluie vesmantul acel corp frumos! In astfel de opere, se vede bine ca artistul era in stare sa faca tot ce dorea. Nu existau dificultati pentru el in ceea ce priveste racursiul, nici in reprezentarea miscarii. Aceasta virtuozitate poate ca starnea artistului o anumita ingamfare. Sculptorul frizei Partenonului (ilustr. 56 si ilustr. 57) nu parea sa fi avut o pretuire deosebita fata de opera lui. Trebuia sa reprezinte o procesiune; se straduia s-o realizeze cat se poate de clar si de bine. Nu pare sa fi fost constient ca era un maestru despre care inca se va vorbi mii de ani mai tarziu. In friza templului Victoriei se poate discerne, poate pentru prima data, o schimbare de atitudine. Artistul care a facut-o era mandru de imensele sale capacitati, si avea toata indreptatirea. Astfel, progresiv, in cursul secolului al IV-lea i.H. arta a inceput sa fie privita intr-un fel nou. Statuile lui Fidias fusesera faimoase in intreaga Grecie ca imagini ale zeilor. Statuile templelor din secolul al IV-lea si-au castigat celebritatea mai curand pentru frumusetea lor, ca opere de arta. Oamenii faceau comentarii despre picturi si statui asa cum comentau poemele si piesele de teatru; faceau elogiul frumusetii lor sau le criticau structura si stilul.

Marele artist al secolului, Praxitele, era apreciat mai ales pentru farmecul operei sale, pentru caracterul bland si vibrant al creatiilor. Cea mai faimoasa opera a lui, celebrata de nenumarate poeme, o reprezenta pe zeita iubirii, tanara Afrodita, intrand in baie, dar aceasta opera nu s-a pastrat. O singura statuie a lui e considerata originala. Dar nu este sigur: ar putea fi vorba de o copie exacta din marmura a unei statui din bronz. Ea il reprezinta pe Hermes in brate cu micul Dionysos si jucandu-se cu el (ilustr. 62 si 63).

62. Praxitele, Hermes in brate cu Dionysos copil, cca 340 i.H., marmura, h. 213 cm. Olimpia, Muzeul Arheologic

63. Praxitele, Hermes in brate cu Dionysos copil, detaliu

Daca ne intoarcem la ilustratia 47, vedem ce drum lung a parcurs arta greaca in doua secole. In opera lui Praxitele, nici urma de rigiditate. Zeul sta intr-o pozitie relaxata, care nu-i stirbeste cu nimic demnitatea. Dar, daca examinam mijloacele prin care artistul si-a atins tinta, ne dam seama ca, si in acest caz, lectiile artei primitive nu au fost uitate. Praxitele ne face si el sa sesizam articulatiile corpului, sa le intelegem jocul cat se poate de clar. Dar reuseste fara ca statuia lui sa aiba ceva rigid sau artificial. Stie sa faca sa transpara musculatura si osatura sub supletea pielii; stie sa dea impresia unui corp viu, in toata gratia si frumusetea sa. Dar trebuie sa intelegem ca Praxitele si artistii greci au atins aceasta frumusete doar prin cunostinte. Un corp atat de bine construit, de simetric, atat de frumos cum este cel al statuilor grecesti, nu exista in natura. Se crede deseori ca artistii priveau modelele si lasau departe trasaturile care nu le erau pe plac, ca mai intai copiau cu grija exteriorul unui om viu, ca sa-l faca apoi perfect, eliminand unele trasaturi si neregularitati care nu se incadrau in idealul lor. Se spune ca grecii "idealizau" natura, asa cum am spune ca un fotograf retuseaza un portret, dar, in general, o fotografie retusata si o statuie "idealizata" sunt si lipsite de caracter; atat de multe lucruri au fost inlaturate, incat din bietul model a mai ramas doar o palida fantoma. In realitate, metoda grecilor era exact inversa. Timp de secole, artistii despre care am vorbit deja s-au straduit sa insufle din ce in ce mai multa viata vechilor tipare. Aceasta metoda si-a aratat cele mai frumoase roade in timpul lui Praxitele. Vechile modele au inceput sa traiasca si sa respire sub mainile abile ale sculptorului; apar in fata noastra ca niste adevarate creaturi umane, si totusi ca niste fiinte dintr-o lume diferita si mai buna. Daca aceste figuri sunt cu adevarat dintr-o alta lume, acest lucru nu se datoreaza faptului ca grecii erau mai sanatosi si mai frumosi decat ceilalti oameni - nu avem niciun motiv sa credem asta -, ci faptului ca arta atinsese in aceasta perioada un punct de echilibru nou si rafinat intre abstractie si individualizare.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

Cele mai multe dintre operele faimoase din Antichitatea clasica, admirate in secolele moderne ca imaginile cele mai perfecte ale fiintei umane, sunt copii sau variante de statui ale caror prototipuri au datat probabil din secolul al IV-lea i.H. Apollo din Belvedere (ilustr. 64) reprezinta idealul unui corp masculin.

64. Apollo din Belvedere, cca 350 i.H. marmura, h. 224 cm. Replica romana a unei statui grecesti. Vatican, Museo Pio Clementino

In atitudinea lui impresionanta - bratul intins tinand arcul, capul intors intr-o parte ca pentru a urmari sageata cu privirea -, inca mai percepem un ecou inabusit al vechii traditii care se straduia sa puna in valoare fiecare parte a corpului. Dintre toate statuile antice ale zeitei Venus, Venus din Milo, numita astfel dupa insula unde a fost gasita, este poate cea mai cunoscuta (ilustr. 65). Initial, fusese probabil un grup reprezentandu-i pe Venus si pe Cupidon, opera putin mai tarzie, dar inca foarte apropiata de maniera lui Praxitele, facuta pentru o vedere laterala (Venus intindea bratele spre Cupidon). Ce claritate, ce simplitate in modelarea acestui corp frumos! Artistul a stiut sa-i marcheze structura, ferindu-se de orice moliciune sau duritate.

65. Venus din Milo, cca 200 i.H., marmura, h. 202 cm. Paris, Muzeul Luvru

A da din ce in ce mai multa viata unei figuri abstracte si schematice pana cand suprafata marmurei sa para ca e vie si ca palpita este o metoda care pare sa prezinte un punct slab. Se pot crea astfel tipuri umane convingatoare, dar acest mod de a proceda ne permite oare sa ajungem la reprezentarea individului? Fapt ciudat din punct de vedere modern, ideea unui portret asa cum il concepem noi nu apare la greci decat destul de tarziu in secolul al IV-lea. Exista, desigur, portretele mai vechi (ilustr. 53 si ilustr. 54), dar aceste statui probabil ca nu erau cu adevarat asemanatoare cu modelul. Portretul unui general era doar imaginea unui razboinic frumos cu coif, tinand in mana un baston de comandant. Artistul nu se straduia niciodata sa reproduca forma exacta a nasului, ridurile fruntii sau expresia lui deosebita. Lucru ciudat, la operele pe care le-am examinat deja, putem remarca faptul ca artistii greci au evitat sa dea fetei o expresie precisa. E mai uluitor decat s-ar putea crede la prima vedere. Nici noi nu putem schita o fata pe o bucata de hartie fara sa-i dam o anumita expresie. Absenta expresiei la statuile grecesti nu are, evident, nimic stupid, nici tern, dar fetele lor nu tradeaza niciodata un sentiment anume. Acesti maestri foloseau corpul si miscarile lui ca sa exprime ceea ce Socrate numea "framantarile sufletului" (ilustr. 58), deoarece aveau impresia ca, redand trasaturile fetei, ar fi denaturat si compromis regularitatea simpla a capului.

Cu generatia de dupa Praxitele, catre sfarsitul secolului al IV-lea i.H., aceasta retinere a disparut treptat si artistii au stiut sa insufleteasca trasaturile fara sa distruga frumusetea. Mai mult, au invatat sa capteze efectele psihologiei individuale, caracterul deosebit al unei fizionomii si sa faca portrete in sensul inteles de noi. In timpul domniei lui Alexandru incepe sa se vorbeasca despre arta portretului. Un autor al timpului, ridiculizand purtarea curtenilor lingusitori, remarca faptul ca laudau zgomotos extraordinara asemanare in cazul portretului stapanului lor. Alexandru insusi l-a ales, pentru a-i face portretul, pe sculptorul Lisip, cel mai celebru artist al timpului, renumit mai ales pentru fidelitatea cu care reda natura. Se crede, in general, ca acest portret a ajuns pana la noi prin intermediul unei copii (ilustr. 60), care ne permite sa determinam evolutia artei de la Auriga din Delfi, sau chiar de la Praxitele, pe care o singura generatie il despartea de Lisip. Evident, cand e vorba de un portret vechi, nu ne putem pronunta in privinta asemanarii sale cu originalul. Daca ar fi posibil sa vedem o fotografie a lui Alexandru, poate ca l-am gasi foarte diferit de acest bust. Am vedea poate ca Lisip i-a facut capul mai mult dupa imaginea unui zeu, decat dupa cea a cuceritorului Asiei. Dar putem spune ca un om ca Alexandru, un spirit nelinistit, inzestrat ca nimeni altul si destul de rasfatat de succese, putea foarte bine sa semene cu aceasta efigie.

66. Capul lui Alexandru cel Mare, cca 325-300 i.H. marmura, h. 41 cm. Copie dupa originalul lui Lisip. Istanbul, Muzeul Arheologic

Crearea unui imperiu de catre Alexandru a avut o influenta considerabila asupra destinului artei grecesti, care nu a mai fost apanajul catorva mici orase si a devenit limbajul plastic al unei jumatati de lume. Aceasta evolutie trebuia sa-i modifice neaparat caracterul. Pentru a denumi arta din aceasta perioada noua, nu se mai spune arta "greaca", ci arta "elenistica", dupa numele dat in mod obisnuit imperiilor intemeiate pe pamant oriental de catre succesorii lui Alexandru. Capitalele bogate ale imperiului, Alexandria in Egipt, Antiohia in Siria, Pergam in Asia Mica, cereau de la artisti altceva decat obisnuisera grecii. Chiar si in arhitectura, energica simplitate dorica si gratia stilului ionic nu mai erau de ajuns. Era preferata o coloana intr-un stil nou, creat la inceputul secolului al IV-lea, si care isi trage numele de la bogatul oras comercial Corint (ilustr. 67).

67. Capitel corintic, cca 300 i.H., descoperit la Epidaur. Epidaur, Muzeul Arheologic

Capitelul corintic imbina frunze cu voluta ionica, iar ansamblul edificiului comporta, in general, o ornamentatie mai abundenta si mai bogata. Aceasta somptuozitate se potrivea indeosebi edificiilor marete, care erau ridicate atunci in orasele noi din Orient. Putine dintre aceste edificii mai sunt inca in picioare, dar ceea ce a ramas din constructiile in acelasi stil ridicate in secolele urmatoare frapeaza prin fast si splendoare. Creatiile artei grecesti se adaptasera modelului si traditiilor imperiilor din Orient.

Evolutia inevitabila a artei grecesti in timpurile elenistice poate fi apreciata dupa principalele opere din epoca. Una dintre cele mai importante este altarul din Pergam, ridicat pe la anul 160 i.H. (ilustr. 68).

68. Lupta zeilor cu gigantii, cca 164-156 i.H., marmura. Basorelief provenind de la altarul lui Zeus din Pergam. Berlin, Staatliche Museen, Pergamon Museum

Sculpturile sale reprezinta lupta zeilor cu gigantii. Este o lucrare admirabila, dar am cauta zadarnic aici armonia si rafinamentul sculpturilor grecesti anterioare. Artistul urmarea in mod clar efecte violent dramatice. Batalia e in toi. Gigantii masivi sunt striviti de puterea zeilor. Privirile lor exprima disperare si durere. Vesmintele parca zboara; totul se agita cu impetuozitate. Ca sa faca efectul mai impresionant, relieful nu este intrat in perete; figurile care il compun se desprind aproape complet de fundal si par, in lupta lor, pravalindu-se pe treptele altarului, ca si cum artistul nu ar fi fost preocupat sa le lege de un anumit element arhitectural. Celor din perioada elenistica le placeau aceste opere violente si brutale: ele intentionau sa emotioneze, si probabil ca reuseau.

Cateva dintre sculpturile antice cele mai admirate de posteritate dateaza din perioada elenistica. Cand a fost descoperit Laocoon (ilustr. 69), in 1506, artistii si amatorii de arta au fost profund tulburati.

69. Hagesandros, Athenodoros si Polidoros din Rhodos - Laocoon si fiii lui, cca 175-50 i.H., marmura, h. 242 cm. Vatican, Museo Pio Clementino

Acest grup tragic reprezinta o scena descrisa de Vergiliu in Eneida: preotul Laocoon isi pusese in garda compatriotii troieni contra calului gigant unde erau ascunsi soldatii greci. Zeii, care doreau distrugerea Troiei, vazandu-si planurile compromise, au facut sa iasa din mare doi serpi enormi, care sunt reprezentati ucigandu-i in stransoarea lor pe preot si pe nefericitii lui fii. Este un exemplu al acelei cruzimi absurde pe care zeii din Olimp o exercitau asupra muritorilor in mitologia greco-latina. Am dori sa cunoastem in ce spirit a conceput artistul grupul sau. Voia sa ne faca sa simtim oroarea scenei: o victima nevinovata care sufera pentru ca spusese adevarul? Sau voia mai ales sa faca parada de maiestrie, reprezentand o lupta extraordinara intre om si animal? Si avea toate motivele sa fie mandru de talentul lui. Felul in care muschii torsului si ai bratelor exprima efortul si suferinta, fata schimonosita de durere a tatalui, corpurile rasucite ale copiilor, acea miscare frenetica incremenita pe vecie, totul a starnit permanent admiratia. Uneori, nu pot sa nu ma gandesc ca aceasta arta se adresa unui public care privea cu incantare spectacolele ingrozitoare din arena circului. Dar poate ca nu aceasta e problema. In perioada elenistica, arta se desprinsese total de religie si magie. Artistii erau interesati, fara idei preconcepute, de problemele meseriei lor, iar dificultatea reprezentarii unei scene atat de dramatice, cu tot ceea ce insemna miscare si tensiune, putea sa puna la incercare abilitatea sculptorului. Poate ca nici nu se gandise la destinul nedrept al lui Laocoon.

Tot cam in acea vreme, oamenii bogati au inceput sa colectioneze opere de arta si sa ceara copierea lor atunci cand nu puteau sa obtina originalul. Operele de arta au atins preturi foarte ridicate. Scriitorii au inceput si ei sa fie interesati de arta, sa scrie vietile unor artisti, sa adune anecdote despre ei si sa compuna ghiduri artistice pentru calatori. Printre artistii cei mai faimosi se numarau mai mult pictori decat sculptori, dar putinul pe care il stim despre lucrarile lor provine din textele clasice, deoarece picturile nu au ajuns pana la noi. Stim ca pictorii erau si ei interesati mai mult de problemele meseriei decat de scopurile religioase ale artei lor. Este vorba de pictorii care infatisau subiecte din viata cotidiana - o pravalie de barbier, scene de teatru -, dar aceste tablouri s-au pierdut. Privind insa picturile decorative si mozaicurile descoperite la Pompei si in alte parti, putem sa ne facem o oarecare idee despre caracterul picturilor antice. Pompei, unde isi petreceau vara romanii bogati, a fost acoperit de lava in urma eruptiei Vezuviului in anul 79 d.H. Aproape fiecare casa, fiecare vila pompeiana avea picturi murale. Ele reprezinta colonade sau perspective arhitecturale, scene de teatru, compozitii de tot felul. Nu toate aceste picturi sunt capodopere, dar te cuprinde mirarea cand gasesti atat de multe lucruri frumoase intr-un oras nu prea important. Daca posteritatea ar face sapaturi arheologice in unul dintre orasele noastre balneare, comparatia ar fi destul de trista. Pictorii si decoratorii caselor din Pompei si din orasele vecine, Herculanum si Stabia, s-au inspirat in mod evident din repertoriul marilor pictori elenistici. Printre multe lucrari de dimensiuni medii, amintim figuri de o gratie rafinata; ilustratia 70 reprezinta o tanara care, parca dansand, culege in trecere o floare. Unele detalii, precum capul de faun din ilustratia 71, ne indica libertatea si maiestria dobandita de acesti artisti in realizarea fetelor.

69. Tanara culegand flori, secolul I d.H., detaliu dintr-o pictura murala de la Stabia. Napoli, Museo Archeologico Nazionale

71. Cap de faun, secolul al II-lea i.H., detaliu dintr-o pictura murala descoperita la Herculanum. Napoli, Museo Archeologico Nazionale

In picturile murale de la Pompei gasim toate subiectele imaginabile: animale, naturi moarte incantatoare, de exemplu doua lamai langa un pahar cu apa. Gasim chiar peisaje. Poate asta este cea mai mare noutate a perioadei elenistice. Arta din vechiul Orient nu cunostea peisajul decat ca decor al unor scene din viata civila sau militara. In arta greceasca din timpul lui Fidias si Praxitele, subiectul principal ramasese omul. In perioada elenistica, in timp ce poeti precum Teocrit descopereau farmecul simplu al vietii campestre, pictorii incercau sa evoce placerile vietii de la tara pentru orasenii rafinati. Aceste picturi nu prezinta un loc anume; vedem in ele reunite toate elementele presupuse de o scena idilica: pastori, turme, un templu rustic, case de tara si muntii in departare (ilustr. 72). In aceste picturi, totul este dispus intr-un mod incantator si pictorul exploateaza la maximum fiecare element.

72. Peisaj, secolul I d.H. pictura murala. Roma, Vila Albani

Chiar avem impresia ca asistam la o scena calma. Si totusi aceste picturi sunt mult mai putin realiste decat par la prima vedere. Nu stim la ce distanta de casa se afla templul si daca podul este apropiat de el sau departat. Nu am putea desena un releveu topografic al locului. Pentru ca artistii elenistici nu cunosteau ceea ce noi numim perspectiva. Nu stiau sa reprezinte "fugind" spre orizont o colonada sau o alee cu copaci, cum se face astazi la liceu, in orele de desen. Artistii desenau subiectele indepartate mai mici, mai mari obiectele apropiate sau mai importante, dar legea micsorarii progresive, pe masura ce creste distanta, cadrul stabilit in care reprezentam o priveliste erau lucruri necunoscute in Antichitatea clasica. Trebuia sa treaca inca mai mult de un mileniu pana la aceasta descoperire. Astfel, operele antice, chiar si cele mai tarzii, cele mai libere si mai indraznete, mai pastreaza ceva din principiile care guvernau pictura egipteana. Cunoasterea arbitrara a obiectului si a contururilor sale esentiale contau inca, precum si impresia directa transmisa de vedere. Am recunoscut de mult timp ca acesta nu este un defect pentru o opera de arta, ca nu scade cu nimic valoarea ei si ca fiecare stil poate sa ajunga la perfectiune in propriul domeniu. Grecii inlaturasera legile rigide ale artei vechiului Orient si pornisera la descoperirea tuturor caracterelor noi pe care observatia le putea adauga imaginii traditionale a universului. Dar operele lor nu sunt simple oglinzi reflectand la intamplare fiecare aspect al naturii. Ele poarta intotdeauna amprenta intelectului care le-a conceput.

Sculptor grec lucrand, secolul I i.H., amprenta dupa o piatra elenistica, 1,3 x 1,2 cm. New York, Metropolitan Museum of Art