Expresionismul si expresionismul abstract

Expresionismul si expresionismul abstract

Expresia este esenta artelor vizuale intrucat sunt vizuale. Expresia inseamna infatisarea, manifestarea unei trairi. Fara acest substrat semantic artele vizuale nu pot exista. Fara programul teoretic al sau, dadaismul, care este un astfel de aleator semantic, nu poate sa existe. Tocmai de aceea el s-a stins ca si curent atunci cand si-a epuizat acompaniamentul teoretic, adica tocmai aceasta baza semantica. Ori implicarea ei conduce automat la expresie. Barocul foloseste expresia psihologica, teatralismul direct in gesturile personajelor. Arta naiva sau primitiva cu rigiditatea lor se opun acestui teatralism, dar judecata post-baroca proiecteaza in el o expresie refulata sau contracarata. In acest caz contrariile se implica reciproc, caci contracararea presupune o reactie la elementul contracarat. Ochii seci si inexpresivi din deformarile lui Picasso de tip Guernica comporta o expresie si un dramatism mai puternic decat ochii realisti, holbati de groaza.

Numele de expresionism vine de la tusele libere si distincte, care, in cazul portretului, seamana cu niste riduri. Exagerarea acestor riduri fac din portret parca stapanit de grimase. Grimasele ar fi aici niste riduri provizorii ca urmare a rezonantei psihice in plan somatic, facial. Expresia este aici tocmai aceasta explozie psihica ce se poate realiza la nivelul portretului. Cazul parintelui expresionismului, Van Gogh, ale carui portrete atesta aceste tuse este aici semnificativ. Tulburarile psihice de care el suferea permiteau descarcari psihice in arta sa. "Tipatul" lui Munch face sa vibreze peisajul inconjurator, iar nevoia de comunicare a personajului este o nevoie de expresie. Contrastele cromatice violente sunt expresive deoarece atesta un conflict (cromatic, valoric, cantitativ etc.) la fel cum expresia este rezultatul unui conflict intrucat este expresie psihica, iar psihicul este un rezultat al conflictelor dintre pulsiuni. Ori tusele expresioniste sunt in masura sa accentueze un astfel de contrast.

Prin urmare expresionismul are in contrast o prima forma de manifestare iar tusele alaturate sunt in masura sa cristalizeze acest contrast. Postimopresionismul asimileaza aceste tuse si le foloseste din plin, dar ele respecta mai degraba forma, sunt ca un fel de harta a formei, asa cum un Monet le utilizeaza mai tarziu. Impresionismul le foloseste in general, dar postimpresionismul le foloseste pentru redarea unui peisaj luxuriant ceea ce formeaza un expresionism vegetal, proiectat in vegetatie, fapt ce il face vecin cu barocul. Atunci cand aceste tuse se opresc asupra unei realitati cotidiene, banale chiar, se poate vorbi de un expresionism propriu-zis. Diferentierea de fovism se face foarte greu, si eu cred ca numai pe baza lipsei de optimism al primului, pe cand fovismul este exuberant.

Dupa cum se poate vedea din analiza expresionistilor germani de la inceput de secol XX, se mai poate numi expresionism si ceea ce utilizeaza o tematica de mare incarcatura psihica, chiar daca tratarea poate fi lipsita de contraste puternice. Diferentierea de alte curente este uneori imposibila, si numai antecedentele sau lucrarile ulterioare ale unui artist pot face ca o lucrare X sa fie catalogata drept impresionista, fova, futurista sau expresionista. Acest lucru este menit sa arate unitatea artei abstract-simetrice.

Aceasta incarcatura semantica a expresionismului este in masura sa ateste latura conceptualista a lui. Conceptualismul propriu-zis va ajunge sa se detaseze total de obiectul artistic, insa problema conceptualismului artei in general trebuie sa se puna foarte pregnant. Etapele teoretice si practice sunt parca bonusuri ale unei rezultante artistice. Expresionismul abstract american, atunci cand face apel la mitologia precolumbiana sau la teoriile jungiene sau la diferite alte substraturi, face acest lucru in mod conceptualist, mediat, si nu prin redare directa a unor astfel de continuturi. Obiectul de arta devine un apendice al conceptului desi el ar putea exista oarecum si indepen­dent. Este adevarat ca pictura lui Van Gogh poate fi interpretata ca "draguta" astazi, frumoasa si chiar adorabila, insa valoarea ei creste tocmai atunci cand proiectam conceptualist destinul tragic al autorului ei. Expresionismul comporta un astfel de tragism si Van Gogh pare sa dea tonul muzicii tragice a destinului artistului damnat. Expresionismul este o adevarata maladie spirituala, protagonistii sai fiind schiloditi prin razboaie si accidente, sau devenind victime ale bolilor si sinuciderii. Nuantele expresioniste ale artei Orientului Antic atesta inca de atunci rezonanta tragica a acestui curent. Opus tuselor nervoase expressioniste pare sa fie pe de o parte minimalismul suprematist cu derivatul sau de la Bauhaus, ceea ce este o contracarare a pasiunii, iar pe de alta parte suprafetele decorative ale unui Matisse din care reiese sentimentul bucuriei de a trai.

Aceasta latura conceptualista a expresionismului a fost dusa la maximum de expresionismul abstract, de fapt de partea gestualista a sa. Noutatea si curajul formelor gestualiste nu au legatura directa asadar cu semnificantul presupus decat numai cu aportul exceptional al programului teoretic si al conceptualismului. Recursul la mit este un pas opus fata de dadaismul tuselor gestualiste. Jackson Pollock spunea ca pictura lui este un fel de eliberare, o abandonare de sine. Aleatorul scurgerilor gestualistilor nu poate fi negat. La fel si pasul facut de acestia catre arta procesuala, catre arta actiunii. Gestualismul poate cuprinde in sine miscari europene de tipul Cobra, arta informala si touchista etc. Intelegerea structurala a acestora poate face liantul conceptual desi acest tip de generalizare poate parea mult exagerata. Exista aici trei mari forme ale gestualismului care pot clarifica ceva mai mult situatia:

1.      Nonformalismul - unde nu se distinge nici o forma ci numai tuse fara ca o parte din tablou sa se deosebeasca formal de alta. J. Pollock cu drippingurile sale este aici cel mai bun exemplu.

2.      Formalismul gestual - unde se pot vedea forme de orice fel iar partile tabloului nu seamana una cu alta in culoare, tuse sau forme. Acesta este vecin cu arta bruta de care se deosebeste prin libertatea mai mare a tuselor atunci cand are forma figurativa (de Kooning, Cobra etc.).

3.      Semiformalismul - unde elementele nonformale acopera doar o parte din tablou, sau sunt puse pe un fond oarecare. Se poate vedea la F. Kline, G. Mathieu, Hartung etc.

Mai trebuie spus aici ca directia colorfield, care este inclusa uneori in expresionismul abstract, apartine mai bine uneori minimalismului, dar de cele mai multe ori abstractionismului.