Antropologia culturala in contextul stiintelor sociale

Antropologia culturala in contextul stiintelor sociale

Disciplina relativ tanara, existenta antropologiei culturale ca si camp particular de cunoastere nu depaseste cu mult un secol. Putem localiza temporal aparitia disciplinei spre sfarsitul secolului XIX, iar in ceea ce priveste recunoasterea ei in Romania, acest lucru s-a petrecut doar in urma cu cateva decenii, si in mod semnificativ doar dupa 1990. Face parte dintre stiintele sociale, nu insa intr-un mod lipsit de ambiguitate: titulatura ei trimite la inrudiri dintre cele mai diverse: antropologie sociala, sociologie, etnografie, studii culturale (vom lamuri toate aceste inrudiri). Dupa 1990, ca si in cazul altor domenii, in Romania s-a incercat 'recuperarea' acestei discipline, ceea ce trimite la recuperarea textelor fundamentale, a metodologiilor de practicare a ei, a diferitelor curente si traditii de gandire care s-au dezvoltat in interiorul disciplinei.

'Recuperarea'amintita trimite in primul rand la o perspectiva istorica. Si in cadrul acestui curs vom proceda istoric, urmarind evolutia diverselor curente in spatiile stiintifice europene si americane, cu deosebire in cel englez, nord-american si francez. Comparand cele trei spatii stiintifice, apare o prima dificultate ce tine de terminologie. In Statele Unite antropologia culturala este parte dintr-un ansamblu de discipline antropologice mai vast care include antropologia culturala alaturi de arheologie, antropologie lingvistica, antropologie fizica si antropologie aplicata. Sa le consideram pe fiecare:

Arheologia: a). Include in primul rand varianta clasica pe care o cunoastem si noi, si care presupune combinarea izvoarelor de arhiva cu cele materiale, provenite din excavari ­ deosebirea fata de arheologia istorica tine in primul rand de 'adancimea' trecutului pe care-l are in vedere, in cazul arheologiei antropologice vizandu-se cu predilectie trecutul recent. b). Arheologia industriala ce vizeaza intreprinderile de acest tip, specifice diferitelor perioade: sisteme de irigatii, tehnologii de constructie etc. c). Arheologia protectionista, ce vizeaza evaluarea factorilor de mediu care altereaza situsurile istorice sau preistorice: de la pesteri pana la orase medievale.

Antropologia fizica presupune: a). Primatologia, sau studiul vietii si biologiei primatelor (maimute in special); b). Paleontologia umana sau identificarea si studierea fosilelor umane sau pre-umane; c). Antropologia legala sau ramura care investigheaza victimele crimelor si accidentelor si care stabileste paternitatea umana prin intermediul analizelor genetice si, in fine, d). genetica populatiilor, care studiaza diferentele ereditare in cadrul populatiei umane.

Antropologia lingvistica. Si acest domeniu este constituit din mai multe subramuri: a). Lingvistica istorica: reconstituie originile limbajului si a diferitelor familii de limbi; b). Lingvistica descriptiva este cea care studiaza gramatica si sintaxa diferitelor limbi si c). Sociolingvistica, care studiaza utilizarea limbajului in comportamentul comunicativ al vietii cotidiene.

Antropologia culturala este la randul ei alcatuita din urmatoarele subramuri: a). Etnografia, sau studiul culturilor [ori a societatilor; vezi clarificarile de mai jos] contemporane; b). Antropologia medicala ce studiaza factorii biologici si culturali in relatie cu starea de sanatate, boala si vindecare;  c). Antropologia urbana studiaza viata orasului, in special 'patologia' urbana si d). Antropologia dezvoltarii, care se concentreaza asupra cauzelor subdezvoltarii si a procesului dezvoltarii tarilor din Lumea a Treia.

Antropologia aplicata ­ este ramura ce pune la lucru in sensul actiunii, practicii, rezolvarii de probleme concrete in comunitati determinate pe seama rezultatelor produse in campul cercetari teoretice mai sus amintite.

Toate aceste ramuri constituie ceea ce americanii numesc 'antropologia generala' si care astazi este definita ca cercetare globala, comparativa si multidimensionala a umanitatii.

O scurta paranteza in legatura cu folosirea termenului de 'cultura' in loc de cel de 'societate': in antropologie este o problema de accent, antropologii preferand sa circumscrie grupurile umane ca societati sau, mai adesea, datorita cercetarii unor grupuri mici precis circumscrise spatial, ca microsocietati care impartasesc o cultura relativ omogen distribuita si uniform interiorizata. Termenii de 'cultura' si 'societate' sunt utilizati, prin urmare, in foarte multe cazuri, ca sinonimi.

Revenind la clasificarile 'nationale' amintite mai sus, trebuie precizat ca in traditia franceza studiul culturilor este alocat la doua discipline inrudite, considerate insa intr-o subordonare ierarhica: etnografia si etnologia. 'Etnografia, scrie Claude Levi-Strauss, consta in observarea si analiza grupurilor umane, considerate in particularitatea lor, urmarind restituirea, cat mai fidela cu putinta a vietii fiecareia dintre ele'. In ce priveste etnologia, 'aceasta foloseste in mod comparativ documentele prezentate de catre etnograf'. [Vom reveni ulterior asupra acestei 'diviziuni a muncii' de cercetare si a semnificatiei ei mai generale pentru practica stiintifica din antropologie.]

Traditia engleza, pe de alta parte, aloca studiul culturii 'antropologiei sociale'. Aceasta este conceputa ca parte sau subdiviziune a unei sociologii generale si isi concentreaza demersurile de cercetare asupra ansamblului vietii unui grup uman prin perspectiva diferitelor institutii sau sisteme care subintind 'structura sociala': sistemul de rudenie, organizare politica, ritualuri, traditii, cutume privite ca institutii structurate cu functii specifice care constituie impreuna unitatea vietii sociale a grupului sau comunitatii.

In fine, in Germania (si prin influenta germana in cele mai multe din tarile Europei Central si de Est), studiul culturii vizeaza cu preponderenta cultura populara ­ Wolfskunde ­ inteleasa ca expresie a 'spiritului poporului' sau a natiunii, intr-o traditie de cunoastere a culturii ce coboara de la Herder, traditie ce asuma ca fiecare popor-natiune se manifesta cultural intr-un mod unic iar radacinile acestei manifestari se regasesc in forma cea mai pura in cultura arhaica/populara. Ca urmare, investigarea culturii trimite la actiunea de culegere a folclorului, la tezaurizarea si muzeificarea acestuia. [Motivatia acestei optiuni, in contextul procesului istoric de constituire a statelor-natiuni, este evidenta.]

Epuizand aceasta clasificare, precizez ca in cursul de fata abordarea care primeaza este cea a traditiei anglo-saxone care asuma ca:

Antropologia culturala sau sociala vizeaza studiul grupurilor sociale prin prisma traditiilor si institutiilor lor culturale intelese ca forme de actiune umana implicate in procesul de reproducere sociala a vietii.

'Cultura' unei populatii reprezinta ansamblul ideilor, conceptiilor, credintelor, ritualurilor, institutiilor etc. care este istoric si contextual determinat, si care este deopotriva transmis de la o generatie la alta si recreat de catre fiecare generatie in parte.

Termenul de 'antropologie' acopera atat o perspectiva de interogare a grupurilor sociale sau culturale cat si rezultatele acesteia (ex: expresia 'studii de antropologie'). Practica sau procesul de cercetare efectiva poarta numele de 'etnografie', care in aceasta traditie se confunda si cu metoda de cercetare [metoda etnografica, cercetare etnografica, uneori textul final este si acesta numit 'etnografie']. In plus, in antropologia americana, dupa cum s-a vazut in clasificarea anterioara, etnografia mai este inteleasa ca fiind una dintre ramurile antropologiei culturale.

Cercetarea culturilor presupune, ca principiu orientativ, principiul relativismului cultural. Diferitele culturi, sub acest imperativ, sunt vazute ca tot atatea modalitati distincte de intelegere a lumii. Nu putem nici sa le ierarhizam nici sa o reducem pe una la alta. Umanitatea apare in acelasi timp ca plurala si unica: toate fenomenele culturale sunt inteligibile. Vocatia universalista a antropologiei e oarecum paradoxala: aceasta incearca sa inteleaga toate formele de societate existente sau trecute, intr-un neclintit respect fata de relativismul cultural.

 Obiectul antropologiei culturale

Din punct de vedere istoric, obiectul antropologiei culturale s-a constituit in jurul studiului societatilor 'primitive' ­ sau a societatilor 'fara istorie' ori limba scrisa ­ care din epoca marilor descoperiri geografice incoace au fost opuse intr-un fel sau altul societatilor 'civilizate', fie ca era vorba de diferite civilizatii antice sau premoderne, fie in raport cu civilizatia moderna occidentala. Acestea din urma erau alocate istoriei, avand o semnificatie particulara in Weltanschauung-ul occidental, si fiind parte din teoretizarile asupra istoriei din filozofia si istoria moderne. In raport cu acestea, societatile 'primitive' au fost privite ca populatii nesemnificative pentru 'istoria cu sens', ca alteritatea absoluta, ori ca ultim reper pe scara civilizarii. In acest sens populatiile primitive au fost aduse in atentie fie ca elemente de contrast pentru umanitatea civilizata fie ca ideal romantic al omului neatins de neajunsurile civilizatiei (incepand cu J.J.Rousseau). De-abia in secolul XIX, si ca urmare a colonialismului, interesul pentru aceste populatii nu mai este unul diletant, intamplator si adesea anecdotic ci devine unul sistematic, stiintific. (Vom reveni pe larg la acest prim moment in cursurile viitoare). Interesul pentru studiul societatii se divide ca urmarea acestei viziuni dualiste, sociologia tratand societatile complexe (sau moderne) in timp ce antropologia se va ocupa de societatile traditionale. Incepand cu sfarsitul secolului XIX, interesul pentru populatiile asa-zis primitive s-a concentrat in cateva arii, intre care cele mai dens populate de antropologi au fost cu precadere insulele din sudul Oceanului Pacific, Australia, insulele Indoneziei, Africa Centrala, Vestul Braziliei si estul Canadei.

Care este insa obiectul antropologiei culturale astazi, intr-un moment in care cultura traditionala este pe cale de disparitie in cele mai multe parti ale lumii, iar de populatii fara istorie sau 'primitive' e din ce in ce mai greu sa discutam?
Fara indoiala ca, in conditiile globalizarii, este greu sa mai vorbim de culturi izolate si autosuficiente care isi perpetueaza nealterate traditiile, obiceiurile si institutiile. In aceste conditii, obiectul antropologiei culturale, asa cum a fost el definit in perioada de formare si in cea clasica, devine inoperant pentru definirea disciplinei. O data cu iesirea din izolare a populatiilor 'exotice', dar si ca urmare a unor procese politice cu o semnificatie aparte pentru destinul antropologiei, in special sfarsitul colonialismului si formarea ultimelor state nationale, antropologii si-au reevaluat optiunile. Putem spune ca, intr-un anumit sens, sfarsitul perioadei clasice ­ la care ei au contribuit chiar fara voia lor - a insemnat pentru antropologi deopotriva un impas si o iesire fecunda. Impasul provenea, evident, din disolutia obiectului traditional (fapt valabil si pentru etnografi si folcloristi). Partea buna a lucrurilor s-a aratat insa o data cu observatia ca perspectiva folosita de catre antropologi ­ aceea de a considera culturile in particularismul lor ­ impreuna cu metoda specifica antropologiei ­ cercetarea etnografica ­ constituie un ansamblu de investigatie stiintifica care poate fi utilizat cu succes oriunde alteritatea se face vizibila. Prin considerarea alteritatii definita in termeni culturali, ca fundament al interogatiei de tip antropologic, antropologia contemporana asigura o continuitate cu antropologia clasica. In cele mai multe privinte, insa, antropologia contemporana este o disciplina noua: definirea alteritatii nu mai este atat de univoca ca si in cazul 'culturilor exotice'. Sensurile conferite alteritatii devin mai difuze, si nu se mai refera doar la populatii ne-occidentale, ci trimit la alteritatea regindita chiar in sanul societatii proprii cercetatorului. Interesul de cercetare de tip antropologic cunoaste prin urmare un proces de reevaluare: prezinta un interes de cunoastere de tip antropologic oricare dintre grupurile sociale a carei definire in termeni de alteritate este fecunda pentru intelegerea mecanismelor sociale prin care acesta se reproduce ca grup. Ca urmare, antropologia de azi intra puternic pe vechiul teren al sociologiei, de aceea cateva delimitari se impun.

Delimitarea antropologiei culturale fata de sociologie

Chiar daca nu este cel mai important factor, revendicarea de la doua traditii diferite de cunoastere trebuie amintita: daca sociologii considera intre figurile intelectuale proeminente care au intemeiat disciplina ganditori precum Auguste Comte, Emile Durkheim, Karl Marx, Max Weber, antropologii se revendica de la Montesquieu, Edward Tylor, Henry Morgan, James Fraser etc. Aceasta revendicare trimite, desigur, si la un orizont conceptual si problematic relativ specific, care este insusit de catre cei care devin cercetatori intr-una dintre cele doua discipline, si care este ulterior reprodus prin citari, referinte, bibliografii, etc.

Un al doilea factor, si poate cel mai important, este metodologia utilizata de cele doua discipline: spre deosebire de sociologie, care cel mai adesea prefera utilizarea metodelor cantitative, prin care se reuseste evaluarea statistica a unor populatii intinse, antropologia se defineste in mod esential prin practica cercetarii de teren. Metoda sa principala ­ metoda etnografica, prin care se realizeaza descrieri si interpretari minutioase pe seama observatiei nemijlocite in teren ­ este o metoda calitativa prin care antropologii spera sa poata evalua deopotriva aspecte ce tin de viata comunitara ca intreg si aspecte de tin de individ si de felul in care acesta interiorizeaza normele comunitatii in viata sa de zi cu zi. Daca sociologia, cel putin intr-o varianta 'standard', urmareste regularitati tipologice (indivizi depersonalizati), antropologia culturala este interesata de raportul dintre cultura si personalitate in sensul urmaririi unor cazuri individuale cu istoria lor personala, cu traseul lor de viata, cu trairile lor de natura psihologica a anumitor evenimente comunitare ce dau seama de coduri culturale precise ce ghideaza comportamentul.

Antropologia practicata in societatea proprie tinde sa se orienteze catre acele grupuri, de obicei marginale, care sunt greu de investigat prin ancheta sau sondajul de tip sociologic: grupuri marginale din punct de vedere comportamental, economic, etnic: bande sau ganguri urbane, minoritati sociale de tipul homeless, homosexuali, drogati, secte religioase, grupuri ce practica activitati semilegale, de tipul economiei subterane sau ascunse, minoritati etnice defavorizate (rromi/tigani)etc. (Trebuie amintit totusi ca acesta directie a fost practicata in SUA in sociologie ­ ca 'sociologie a deviantei', de membri Scolii din Chicago).

Antropologia subliniaza programatic caracterul 'strain', 'indepartat', al grupurilor pe care le cerceteaza, si urmareste sa aduca in 'centrul socialului' reprezentari, conceptii, comportamente considerate de simtul comun ca 'reziduale', deviante, atipice si incearca sa faca acest lucru abordand aceste viziuni in mod simpatetic, din interior sau 'din punctul de vedere' al grupurilor respective.

Genul scriiturii: Antropologia se distinge de asemenea prin tipul de text pe care cel mai adesea il produce ­ este vorba despre monografia etnografica, un gen care istoric vorbind a consacrat antropologia in raport cu celelalte stiinte sociale. In antropologie, monografia reprezinta un tip de textualizare, fundamentat pe experienta de teren a cercetatorului, si care presupune acoperirea integrala a aspectelor vietii unei comunitati. Ca gen stiintific se distinge prin permisivitate fata de diferite mijloace stilistice si retorice, imbratisand atat genul narativ ­ naratiuni de viata, ale istoriei orale, descrieri si reproduceri de texte folclorice ­ cat si variate forme ale genului stiintific, de genul eseului, tratatului, analiza de text, samd.

O alta diferenta fata de sociologie tine de raportul pe care cele doua discipline il intretin cu teoria in practica stiintifica: in timp ce in sociologie se porneste de la o problema stiintifica, pentru care sociologul aduna materialul de care are nevoie prin tehnici de genul chestionarului sau interviului ori prin apelul la statistici publice, si interpretand aceste date doar pentru a clarifica sau a rezolva problema teoretica propusa, in antropologie se pleaca nu de la o problema (practica sau teoretica), ci de la o situatie [de viata], de care trebuie sa dea seama in totalitate, ceea ce inseamna sa o inregistreze, sa o clasifice, sa o compare cu altele similare si sa o explice. In cercetarea de tip etnografic problemele teoretice apar mult dupa inceperea cercetarii

Sociologia alege subiectele dupa un proiect meliorist, fiind preocupata in special de survenirea modernitatii si de problemele aparute o data cu aceasta; antropologia urmeaza proiectul cartografierii culturale a lumii. Din aceasta perspectiva demersurile celor doua discipline au fost, pana spre anii ´70 ai secolului trecut, mai degraba opuse, sociologia evaluand fenomenele ce survin cu modernizarea si vizand ameliorarea acestora, in timp ce antropologia tintea catre lumea care s-a pierdut sau este pe cale sa se piarda o data cu modernizarea. (O separare nefericita: antropologia facand o distinctie prea neta intre Occident si 'restul lumii', in timp ce sociologia tindea sa ignore ceea ce se gasea in afara societatii moderne.)

In fine, munca antropologului presupune un efort individual si privatiuni legate de munca de teren cu care sociologii se intalnesc mult mai rar.

Este la fel de adevarat insa ca, recent, genurile se intrepatrund, astfel incat azi o cercetare sociologica intinsa nu se poate lipsi de colaborarea cu antropologii pentru obtinerea unor 'studii de comunitate', la fel cum antropologii apeleaza uneori la sondaje si metode cantitativ-statistice.

Antropologia culturala si antropologia filosofica
Am amintit la inceputul cursului ca antropologia ca si stiinta sociala isi are inceputul in a doua jumatate a secolului XIX. Proiectul antropologiei ca si stiinta generala a omului este insa mult mai vechi. Filosofii iluministi l-au dezvoltat in mod aparte incercand sa identifice acele constante ale naturii umane care fac posibila o viziune optimista asupra umanitatii ca intreg. Ratiunea va fi pentru acestia notiunea-cheie, considerarea acesteia ca fundament pentru actiune garantand posibilitatea insusirii universale a normelor proiectului iluminist de societate (viziune optimista pe care o impartasim si azi).

Antropologia lui Kant, de exemplu, este una optimista, fundata pe notiunea de progres. Progresul umanitatii catre o pace universala, cum vroia Kant, s-ar datora dispozitiilor naturale ale omului, care imprima miscarii o anumita directie. Pus in fata diferentelor umane, Kant le identifica (in spiritul timpului sau) ca diferente de rasa; intrebarea care apare pentru Kant este urmatoarea: daca exista mai multe rase urmeaza sa admitem sau mai multe ratiuni in egala masura indreptatite, sau o singura ratiune. Kant afirma, cum era firesc pentru intreaga sa desfasurare filosofica, unitatea specifica si, deci, rationala a omului, explicand rasele ca varietati ereditare ce descind dintr-o singura tulpina. Varietatea raselor este explicata prin dispozitia naturala de adaptare a speciei la toate zonele climaterice.

Idealismul german a dus mai departe proiectul unei antropologii universaliste. Intre reprezentantii lui se distinge, la sfarsitul secolului XIX, filosoful german Max Scheler. Pentru Scheler raspunsul la intrebarea 'ce este omul?' poate primi un raspuns adecvat doar in masura clarificarii definitiilor sau conceptiilor dominante pe care omul le-a construit de-a lungul istoriei. Acestea ar fi dupa Max Scheler urmatoarele: 1). Imaginea iudeo-crestina ce defineste omul ca fiinta cazuta din stare paradisiaca ca urmare a pacatului originar; 2). Imaginea grecilor antici si a Iluminismului despre om ca si fiinta calitativ diferita de celelalte fiinte prin darul ratiunii; 3). Conceptia stiintific-moderna a omului ca nefiind altceva decat un animal aflat pe treapta cea mai inalta a evolutiei; 4). Viziunea lui Nietzsche si Klages care afirma ca omul este o fiinta epuizata din punct de vedere biologic, vitalitatea sa fiind naruita de 'spirit', stiinta si tehnologie; 5). Tot Nietzsche afirma insa ca o data eliberat de sub tutela sufocanta a divinitatii, omul isi poate lua destinul in propriile maini si poate ascede catre o stare superioara, cea a supraomului. [Observam europocentrismul acestei enumerari; doar imaginile omului occidental conteaza pentru Scheler.] In opinia lui Scheler identificarea acestor imagini este importanta pentru ca diferite conceptii asupra omului dau nastere la conceptii diferite asupra istoriei si influenteaza direct actiunea umana. Ca urmare, scopul antropologiei filosofice ar fi acela de a reconstrui o 'istorie a constiintei de sine a omului', ceea ce inseamna o istorie a modurilor in care omul s-a conceput pe sine atat ca fiinta biologica cat si ca fiinta rationala. Aceasta cunoastere de sine ar asigura, crede Scheler, fundamentele pentru stiintele sociale, istorice si psihologice.

Traditia materialista preia si aceasta tema unei antropologii generale. Ludwig Feuerbach va aseza preocuparile sale de critica filosofica, indreptata in special impotriva religiei, sub numele de 'antropologie'. Feuerbach afirma ca omenirii i se deschide o sansa noua, de fericire, prin emanciparea de religie. Critica sa asupra religiei pleaca de la asumptia ca natura este fundamentul si principiul ei insesi. Divinitatea nu ar fi altceva decat natura pe care omul in aspiratia sa spre absolut o ipostaziaza in diferite forme supranaturale. Criticii religiei ii urmeaza critica sistemului hegelian, Feuerbach acuzandu-l pe Hegel ca demersurile sale sunt false chiar din punctul de origine, acesta preferand sa inceapa demersul filosofic nu de la existenta reala, ci de la notiunea de existenta, de la existenta abstracta. A porni in filosofare de la existenta reala inseamna pentru Feuerbach a reforma filosofia, iar o noua filosofie trebuie sa porneasca de la omul concret, sensibil, inteles in intregul lui (biologic, psihic, rational) ca baza pentru a explica fenomenele, lumea spiritului. 'Filosofia noua ­ scrie Feuerbach ­ este dizolvarea completa, absoluta, necontradictorie a teologiei in antropologie, caci ea este dizolvarea acesteia nu numai asemenea filosofiei vechi in ratiune, dar si in inima, pe scurt, in fiinta intreaga, reala a omului.' Ceea ce propune, ca urmare, Feuerbach este o filosofie care intelegand in omul in primul rand ca parte a naturii redefineste esenta umana facand loc unui orizont de actiune pentru oameni care nu mai este intermediat sau conditionat de factori supraumani.

Mai aproape de timpurile noastre, filosoful german Ernst Cassirer incearca si el sa clarifice problema esentei omului, dincolo de diferentele de rasa, cultura si civilizatie. Ceea ce-l separa pe om in mod fundamental de alte organisme vii este, crede Cassirer, capacitatea de simbolizare, capacitate prin care omul se adapteaza la mediu 'inventand' o noua dimensiune a realitatii. Spre deosebire de toate celelalte fiinte vii, omul nu traieste intr-un univers pur fizic, ci intr-unul simbolic ­ un univers alcatuit din parti interdependente cum sunt limbajul, arta, mitul, religia, stiinta. Ceea ce propune Cassirer prin aceasta ipoteza este o largire a definitiei clasice a omului: omul ca animal rational. Rationalitatea nu caracterizeaza toate actiunile umane, de aceea pentru a da seama de om in intregul lui, ceea ce inseamna o explicatie empirica a naturii umane, analiza modalitatilor de simbolizare ar exprima mai bine sarcina unei antropologii filosofice comprehensive.

Preocuparile legate de antropologia filosofica si de esenta omului, stau desigur in centrul interogatiei de tip filosofic ­ intre cei care trimit explicit la ele fiind necesar sai amintim si doar in treacat pe Heidegger si Habermas. Ce deosebire fundamentala exista insa intre antropologia filosofica si antropologia culturala? Concis spus, antropologia filosofica are ca scop clarificare umanitatii omului dincolo de situatiile particulare in care oamenii vietuiesc. Dupa cum este binecunoscut, filosofia vizeaza un rang inalt de generalitate in ceea ce priveste conditiile in care 'Omul' se insereaza in realitate. Ea raspunde la intrebarea: cum este cu putinta ca dincolo de diferentele ce ne despart sa avem ca oameni perceptii, idei, ganduri etc. formal identice? Tot antropologia filosofica are in atentie fundamentele sau principiile pe care intelesurile noastre despre umanitatea omului se intemeiaza. In fine, antropologia filosofica este acea ramura a filosofiei care asigura baza pentru ramuri cum sunt filosofia valorilor, filosofia culturii, etica, estetica etc.

Antropologia culturala se afla intr-o pozitie ambigua fata de acest proiect filosofic. Desprinsa in secolul XIX, asemeni altor stiinte sociale, din filosofie, antropologia culturala asuma sarcina de investigare a omului ca proiect stiintific, ceea ce presupune:

1. Investigatia empirica exhaustiva, fapt ce trimite la 'cartografierea' tuturor culturilor vii, cu accent pe culturile exotice, necunoscute, care fac cel mai problematic tabloul unei umanitati unitare. Cea ce intereseaza in aceasta directie este diferenta, alteritatea, variatia formelor de expresie culturala si de organizare sociala. Aceasta directie a asumat ca sarcina inregistrarea miturilor, ritualurilor, practicilor magice, tabuurilor, relatiilor de rudenie, ierarhizarii sociale, etc. intr-o maniera cat mai fidela si variata, ca si explicarea acestora in contextele lor determinate.
2. Producerea unor teorii care sa gaseasca regularitati de lege intre faptele culturale observate (de exemplu: dependenta autoritatii puternice a tatalui fata de fiu de existenta unei relatii privilegiate intre nepot si fratele mamei) sau care sa identifice echivalente intre forme culturale manifestate in societati situate in regiuni geografice diferite (exemplu: riturile de trecere).

Paradoxul in care s-a gasit antropologia culturala, la inceputurile ei, tine ca urmare de urmarirea acestei duble tinte: pe de-o parte inregistrarea variatiei culturale, pe de cealalta teoretizarea - mostenita de la traditia umanista occidentala - asupra unitatii omului dincolo de diferente. In proiectul ei initial antropologia a vrut sa raspunda la doua cerinte, nu foarte usor de conciliat: sa fie o stiinta riguroasa, dupa modelul stiintelor naturii, si sa dea in acelasi timp raspunsuri generalizabile despre om si conditia sa culturala, raspunsuri ce tin mai mult de filosofie sau de stiintele umane. Intrebarile la care antropologia a cautat raspunsuri au fost: ce este omul? ce il diferentiaza de restul lumii vii din care s-a desprins, continuand totusi sa-i fie parte constitutiva? care este temeiul unitatii umanitatii? exista o natura umana universala? cum se explica diversitatea extraordinara a modurilor umane de fiintare? sunt ele rezultatul unor predeterminari genetice sau ale conditionarii culturale? Aceste intrebari au fost puse, desigur si in alte discipline, insa antropologia a incercat sa le dea un raspuns care sa nu poata fi infirmat de cazul vreunei situatii particulare. Plecand de la studiul 'umanitatilor indepartate' s-a urmarit construirea unui tablou cat mai complet al umanitatii in genere.


Ce fel de stiinta este azi antropologia culturala? Ca si in alte stiinte sociale si in antropologie exista o seama de incertitudini. Exista voci care afirma ca o data cu disparitia societatilor exotice ­ a obiectului ei initial ­ antropologia si-a incheiat misiunea, ramanand o practica buna pentru anticari si custozi de muzee. Altii, dimpotriva, afirma ca metodologia bazata pe munca de teren, ca si generalizarile pe care le produce plecand de la o baza empirica larga, o califica pentru a servi de model si altor stiinte sociale. In ce priveste statutul ei stiintific, putin antropologi o mai considera o stiinta riguroasa care formuleaza legi si care stabileste corelatii necesare. Multi o considera chiar la celalalt pol, ca o practica de cunoastere hermeneutica, care analizeaza in detalii practici culturale dintre cele mai diverse, descriindu-le si interpretandu-le in forma unor 'fictiuni verosimile'.

In concluzie antropologia culturala s-a format in conditiile istorice ale intalnirii dintre omul occidental si 'celalalt exotic', definindu-se atunci ca stiinta a asemanarilor si deosebirilor, cum spunea Clyde Klockholm. Marele ei merit a fost acela de a demonstra ca a fi diferit nu inseamna a fi inferior, si ca diferenta are drept corelativ asemanarea dintre oameni.


Bibliografie

Cassirer, Ernst - Eseu despre om, Humanitas, Bucuresti, 1994
Feuerbach, L. - Teze preliminare pentru reforma filosofiei, apud A. Marga, Introducere in filosofia contemporana, Polirom, Iasi, 2002

Florian, Mircea - Istoria Filosofiei Moderne, Tiparul Universitar, Bucuresti, 1938
Géraud, Marie-Odile, Olivier Leservoisier, Richard Pottier - Notiunile-cheie ale etnologiei, Polirom, Iasi, 2001
Harris, Marvin - Cultural Anthropology, Harper Collins College Publishers, New York, 1995

Honderich, Ted (ed) - The Oxford Companion to Philosophy, Oxford University Press, Oxford & New York, 1995

Marghescu, Georgeta - Introducere in antropologia culturala, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 1999
Murdock, Peter - Culture and Society, University of Pittsburgh Press, 1965