Cubismul

Cubismul

Cubismul presupune ofensiva volumului in fata experimentelor cromatice consumate pana atunci. La inceput se parea ca volumul ar fi pierdut de tot domeniul artei, si ca tot ceea ce ar mai fi putut face s-ar fi rezumat doar la nivelul vechiului realism tehnic, insa lucrurile nu s-au oprit aici. Stampele japoneze dadusera un imbold nou pentru spontaneitatea cromatica, iar un Degas sau Matisse (acesta mai tarziu) reusisera sa se exprime in sculptura, insa volumul va fi initiat catre arta abstract simetrica tot de pictura. Primul pas il va face Cézanne, care va reusi sa adune laolalta concluziile impresionismului cu volumul luminilor si umbrelor, sau cu cel al fragmentarii planurilor. Aceasta fragmentare putea sa evite ruperea tonurilor si grizarea lor reciproca prin faptul ca se pastrau ca tuse distincte si clare. In sculptura volumul nu putea face abstractie de corpul omenesc iar realizarea lui devenea din ce in ce mai sortita academizarii, a artei in serie. Art nouveu reusise sa stilizeze formele barocului, sa le regaseasca o simplitate armonica. O astfel de simplificare este esenta cubismului. Si Cézanne si Braque mai tarziu vor incerca o astfel de simplificare. Braque va incerca un cubism material, va cauta in realitate astfel de forme simple in geometria simpla a caselor asa cum le va picta prin 1907 - 1909. Pornind de la aceste case, Braque a avut curajul sa extinda o astfel de geometrizare catre copaci, vegetatie in general, sau catre formele de relief.

La cubism au contribuit mai multi factori. Acesta care se refera la simplificarea volumului pornind de la Cézanne si ajungand la Braque, a fost unul dintre ele. Un altul a fost cel al artei negre, al sculpturii africane care a fost ca un vaccin al increderii romantice in arta pentru arta. Picasso se va arata incurcat in momentul in care o masca africana ii va fi cazut in maini. Aceasta situatie a dus la aparitia lucrarii "Domnisoarele din Avignon". Desi ansamblul acestei lucrari este diferit de cel al lucrarilor de mai tarziu ale lui Braque, totusi cubismul exista deja aici in rectangularitatea faldurilor din planul secund, dar si in torsionarile formelor personajelor. Picasso insusi va abandona propriul demers in favoarea celui al lui Braque, si astfel se va naste asa-numitul cubism cézannian, si pe care l-am numit "cubism material" in lucrarea mea "Cubismul lui Picasso". Abia apoi cubismul s-a dorit a fi ceea ce il stim astazi, cu rectangularitatea si fragmentarea ce s-au constituit drept reguli pentru socarea unui public snob, dar si cu portite surprinzatoare chiar pentru artistii insisi. Urmele revolutiei impresioniste au fost imbolduri catre frumusetea socanta, iar artistii acelei perioade aveau o nevoie launtrica, traditio­nala chiar, pentru a se deosebi total de traditie. Ca multe alte curente de dupa el, si cubismul a avut rolul de a fi fost considerat o aberatie la fel cum cele anterioare fusesera considerate, dar si rolul de a le integra pe acestea in recunoasterea oficiala. Pe langa noile libertati, cele vechi vor fi parut chiar cuminti si linistite.

Dupa cum am aratat in "Cubismul lui Picasso", cubismul a aparut dintr-o nevoie intrinseca de a imbina obiectele sau de a le face sa comunice in ceea ce priveste forma, in asa fel incat cu greu sa se mai deosebeasca intre ele. Aparitia psihanalizei si principiul condensarii este aici esential. Intelegerea profunda a gandurilor omenesti, dincolo de aparenta, cu o esenta eventual diferita de aceasta, socul inglobarii intr-un singur element a doua continuturi diferite era o realitate resimtita pe larg de catre oamenii deschisi ai acelei perioade. Tocmai de aceea curajul cubistilor a condus la rezultate care erau in masura sa atinga aceste resorturi psihice speciale.

Suprarealismul va duce la maximum aceasta nevoie de "v-ati ascunselea" al sensului, unde dialectica esenta-aparenta va fi principala. Cubismul va imbina sau va geometriza obiecte contingente care se prezinta alaturat, insa suprarealismul va imbina obiecte contradictorii, imposibile, bizare. Dar culoarea va fi pretul platit de suprarealism pentru aceasta extremizare. Desi insista pe volum, cubis­mul nu va ezita sa reuseasca acorduri cromatice valoroase, iar cubismul material are rafinamente cromatice de ocruri si verzuri cu totul remarcabile. Fiind la moda necesitatea de a crea program teoretic, cubismul isi va face si el unul. Acesta va fi definitiv pentru forma cubismului analitic, dar fara a fi definitoriu pentru intreg cubismul. Acest program este cel al retrorealismului, adica al redarii realitatii vazute din mai multe unghiuri deodata. Cubismul se dorea astfel un realism complet insa nevoia de ordine a purificat cubismul de astfel de percepte, si ulterior cubismul sintetic va realiza un demers plastic in acord cu noua spiritualitate a imagisticii. Sa ne gandim numai la marile vitrine ale orasului care suprapun imaginile in reflexie si refractie compunandu-le misterios. O astfel de situatie a fost exploatata de cubismul sintetic. Aici obiectele sunt imbinate unul in altul si ele transpar unul prin altul asemenea cristalelor. Imbinarea aceasta nu este explicita ca la suprarealism, ci doar sugerata. Liniile se pierd, devin evazive pe masura ce imbinarea devine mai pregnanta. Ochiul insa le imbina el pe mai departe la fel cum face culoarea la pointilism, de aceea se poate spune ca cubismul sintetic este un pointilism al volumelor.

Urmarind o linie, conturul unui cerc devine la un moment dat conturul unui patrat, lumina devine brusc umbra iar adancimea devine apropiere. Jocul cu contrariile face din cubism un soi de dialectica plastica. Socul schimbarii unei decizii luate intr-una opusa cu 180, este socul exprimarii unui inconstient de 180 asa cum il scotea la lumina psihanaliza si momentul istoric de inceput de secol XX. Imbinarea perspectivei traditionale cu cea inversa a dat cubismului posibilitatea de a ajunge la forme noi, de negasit in realitate, forme abstracte. Se facea un pas decisiv catre aceste forme abstracte. Impresionismul se folosea de realitate, de momentele ei schimbatoare pentru a extrage de acolo culoarea. Cubismul se foloseste de parti spatiale pentru a le imbina dupa anumite reguli si dupa reguli opuse acestora din predispozitie pentru a reda un refuz al perceperii banale a realitatii. Futurismul, asa cum ajunge el sa se cristalizeze ca simultaneism, se dovedeste a fi un cubism temporal, unde elementele se imbina ca momente (G. Balla), in timp ce la cubismul propriu-zis ele se imbina ca parti spatiale.

Psihanaliza insasi a dat multe explicatii. Una este aceea ca cubismul ar refuza principul realitatii in favoarea celui al placerii. Astfel artistul percepe din realitate ceea ce el doreste. Alta spune ca artistul fragmenteaza in dorinta de a reduce realitatea la obiect partial. Fireste, aceste teorii sunt valabile dar incomplete; un fenomen psihic este policauzal. Cred ca pentru a deosebi cubismul de diferite tulburari psihice sau fenomene psihice normale recunoscute ca avand la baza aceste explicatii trebuie gasite cauze decisive. Eu cred ca aici decisiv este insusi gustul epocii, noutatea specifica acesteia, ceea ce in general este decisiv pentru intreaga arta.

Cred ca mult mai potrivita ar fi teoria parintilor combinati ai Melaniei Klein. Nu tin sa opun o teorie psihanalitica alteia. Nici nu este cazul. In fapt fiecare dintre acestea fac parte dintr-o realitate psihica data ce intra in componenta mai tuturor curentelor artistice. Aici trebuie gasita o conditionare speciala care este in masura sa deosebeasca un curent de altul. Or, aceasta conditionate este tocmai aceasta refractie a imaginilor asa cum apare in cubismul sintetic unde un obiect se intrepatrunde cu altul. Cred ca aceasta forma de cubism este cea mai reprezentativa, este modelul cubismului. In jurul ei se grupeaza formele periferice de cubism, asa cum este cubismul analitic si cézannian, precum si ceea ce s-a numit "stilul Picasso". Acest cubism sintetic este un pas hotarat catre suprarealism din punctul de vedere al interesului psihic, deoarece suprarealismul va imbina obiectele in mod realist si nu doar sugestional. Insa din punct de vedere artistic cubismul este superior deoarece este mai aproape de abstractie, foloseste o imagistica proprie, pe cand suprarealismul este mai degraba o arta a ideilor, un conceptualism dialectic, iar plasticismul lui este tocmai acel realism tehnic folosit in Occident de sute de ani. Insa un Picasso va adera el insusi la suprarealism, desi da o forma proprie acestei adeziuni. Acest lucru atesta legatura dintre cubism si suprarealism in ceea ce priveste subiectul. Dar ii este proprie lui Picasso reintoarcerea la stadii anterioare si la repere plastice vechi. Tocmai de aceea in curand el isi va continua cautarile. Arta discentrica a suferit numeroase reculuri in ceea ce ii priveste pe exponentii sai care au preferat sa se intoarca pe pamant mai degraba decat sa foreze intr-o lume ciudata. Arta moderna in general are o multime de cazuri de acest gen. Dar diferentierea cubismului fata de suprarealism este data de faptul ca primul experimenteaza o noua imagistica.

In lucrarea mea "Cubismul lui Picasso' am recunoscut trei forme ale cubismului la Picasso si una la Legér. In primul caz exista trei feluri de cubism. Mai intai exista cubismul material al caselor si peisajelor de dinainte de 1909 facute geometric dar fara fragmentarea formei, apoi cubismul formal care se imparte in analitic si sintetic si care presupune fragmentarea formei (aici poate fi inclus si Braque) si apoi cubismul expresionist din Guernica. Cel al lui Legér era deja numit cubism tubular. Purismul si ceea ce s-a numit orfism pot fi inscrise usor in cubismul general. Primul este un cubism neted, cu tuse atente ce constituie suprafete plate, riguros geometrice, iar celalalt, dimpotriva, mai liber, mai dinamic si mai colorat.

Cubismul material este numit astfel tocmai pentru ca el exista deja in realitate cel putin in cateva elemente, respectiv casele si stancile, iar ambianta lor este fortata sa devina geometrica. Exista un fel de imbinare de tipul infestarii unde geometrizarea se raspandeste de la focarul caselor la restul elementelor ca un virus. Cubismul formal, dimpotriva, presupune fragmentarea obiectului. Initial personajul a fost pur si simplu geometrizat la fel cum pomii si peisajul terestru fusese geometrizat in cubismul material. Liniile insa dau iluzia ca formele se imbina, se topesc unele in altele. Formele nu sunt doar geometrizate si fortate spre a deveni cubice, ci ele sunt cubice deoarece prin imbinarea lor fac tot felul de unghiuri si de sectiuni rectangulare. Aici a intervenit teoria inconjurarii obiectului, iar inghesuirea unei imagini in alta seamana cu o masina accidentata unde contorsionarile si desfigurarile fiarelor creeaza rectangularitati specifice. De aici ideea cubismului ca distrugere si agresiune.

Forma sintetica a cubismului formal presupune renuntarea la inconjurare si la model pur si simplu in favoarea recuperarii unei unitati initiale. Formele se simplifica si fragmentarile se raresc. In schimb se exceleaza in perspectiva inversa si in jocul contrariilor despre care am spus mai sus. Liniile curbe se impletesc cu cele drepte, deriva unele din altele la fel cum obiectele deriva unele din altele. De exemplu, din conturul unei ghitari sau al unui vas poate deriva direct cel al mesei pe care acestea stau, iar linia creeaza iluzia ca sunt un singur obiect desi alte linii le arata ca diferite. Liniile evazate creeaza acel pointilism al formelor de care am vorbit.

Cubismul expresionist este numit asa datorita lucrarii "Guernica". Tipetele de acolo care ies din gurile deschise la maximum au un dramatism mai socant decat "Tipatul" lui Munch. Aici formele sunt realizate coerent si unitar, insa fragmentele anatomice sunt plasate voit incorect, iar figurile par deformate. Deformarea este insa una armonica in raport cu sentimentul pe care il reda. De exemplu, ochii arata figura din fata iar nasul arata figura din profil. Nasul devine chiar contur exterior al fetei in acelasi timp, la fel cum la cubismul formal ghitara era si masa. Diferenta este ca aici obiectele sunt fragmente anatomice reunite, iar acolo isi pastrau o oarecare autonomie. Lipsa regularitatilor nu anuleaza ideea de cubism la fel cum nici cubismul lui Legér nu sufera o astfel de interpretare, fiind recunoscut drept cubism desi foloseste in mod pregnant forme rotunde.

Cubismul anticipeaza suprarealismul pe de o parte, iar pe de alta va ajunge la Bauhaus mai intai pe filiera suprematism - neoplasticism, iar apoi pe cea purismului lui Le Corbusier.