Distrugerea Ierusalimului (70 A.D.) - o provocare mandatului Bisericii

Distrugerea Ierusalimului (70 A.D.) - o provocare mandatului Bisericii

Contextul istoric

In anul 66 A.D. exasperarea iudeilor fata de guvernarea romana, insensibila la afinitatile religioase, a ajuns la un punct de tensiune maxim. Relatiile au devenit tot mai tensionate. Roma apela la tezaurul Templului pentru a compensa taxele neplatite. A trimis procuratori vorbitori ai limbii grecesti in Palestina care nu erau nici interesati si nici nu aveau simpatie pentru Iudeea sau iudaism. Acestia au monopolizat pozitiile de influenta si bogatie.

Revolta iudeilor a inceput in Cezareea, pe coasta mediteraneeana nu departe de Ierusalim. Peste citeva ceasuri si Ierusalimul era cuprins de febra revoltei. Desi iudeii erau impartiti in mai multe grupuri rivale, vocile radicale au dominat in acea zi. Iudeii au atacat garnizoana locala, i-au invins pe aparatorii ei, si au cerut sfirsitul dominatiei Romei. Preoti si alti lideri iudei mai moderati au incetat sa aduca ritualul mandatat jertfelor imperiale romane. Razboiul a devenit inevitabil.

Au urmat sapte ani singerosi. La inceput au cistigat iudeii rebeli. Dar mai apoi, sub conducerea generalui Vespasian, Roma a trimis patru legiuni pentru a disciplina colonia iudaica. Vespasian a inaintat precaut, asigurindu-si mai intii porturile mediteraneene, apoi inaintind incet dar sigur spre Ierusalim. Dar in vara anului 68, pe cind se afla in jurul Ierusalimului, Nero a murit, iar Vespasian era un posibil candidat sa fie succesor la tronul imperial. Evenimentele din Roma se miscau incet, ceea ce-l motiveaza pe Vespasian sa paraseasca Iudeea. Doar temporar, deoarece il lasa in locul sau pe Titus, fiul sau.

Legiunile romane au incercuit din nou Ierusalimul, iar in aprilie 70 a inceput o noua impresurare. Suferintele celor din Ierusalim au devenit oribile. In septembrie, cei mai zelosi iudei rebeli s-au baricadat pe ultima reduta: Templul. Anumite surse istorice descriu intentiile lui Titus in acest moment. Josephus, un general iudeu care a venit de partea romanilor inca din primele zile ale revoltei, scrie ca Titus avea de gind sa salveze templul ca un gest al atitudinii moderate romane. O autoritate romana de mai tirziu, Sulpicius Severus, a scris, bazindu-se pe o nota a istoricului Tacitus, o alta varianta. Acesta descria minia lui Titus ca fiind indreptata impotriva templului. Motivul pentru distrugerea lui era "pentru ca religiile iudaica si crestina sa fie complet abolite; desi cele doua erau ostile, aveau radacina comuna; crestinii erau o ramura a iudaismului, iar daca tai radacina, ramurile vor pieri de la sine."[1]

Comentariul lui aduce la lumina o realitate cruciala despre istoria inceputurilor bisericii crestine. Titus a anihilat ultimile ramasite ale revoltei iudaice, inclusiv pe cei care s-au retras pe fortareata de la Masada la trei ani dupa caderea Ierusalimului. O ultima rezistenta fata de Roma va fi aspru infrinta in timpul imparatului Adrian in anul 135. Inca inainte de caderea Ierusalimului si distrugerea templului in anul 70, observatia lui Titus despre dependenta crestinsmului de iudaism devenise istorie. In timp ce crestinismul, in primii sai ani, a functionat ca un apendice la iudaism, din anul 70 a trebuit sa-si defineasca propria albie. Acea miscare de independenta de iudaism a fost puternic accentuata de distrugerea de catre romani a Templului.

Campaniile lui Vespasian, Titus, Hadrian, si alti generali romani impotriva Ierusalimului, n-au distrus biserica crestina. Mai degraba, au eliberat biserica pentru ca destinul ei - de religie universala - sa poata face un pas inainte. Din perspectiva primilor crestini, decimarea romana a Ierusalimului parea o tragedie de nedescris. Crestinismul s-a nascut in leaganul iudaismului. Asa cum ne indica Fapte 15, primul centru al comunicarilor crestine, al organizarii si autoritatii era Ierusalimul. Primul lider al bisericii, Iacov, fratele Domnului, care a prezidat conciliul in Fapte 15, functiona ca si liderii sinagogii. Citeva din primele scrieri crestine au fost intentionate sa fie scrise direct diasporei iudee, de exemplu Epistola lui Iacov. Alte scrieri crestine care au devenit parte a Noului Testament au fost preocupate cu negocierea granitelor dintre iudaism si crestinism. Apostolul Pavel, isi aduce argumentele impotriva celor care doreau sa mentina ritul iudaic al circumciziei ca o cerinta pentru mintuire. In concluzie, asa cum scria istoricul W.H.C. Frend, putem spune ca "intreg crestinismul in acest stadiu (perioada apostolica) a fost crestinism iudaic.[2]

Marele punct de turnura reprezentat prin distrugerea Ierusalimului a fost sa impinga crestinismul inafara granitelor sale iudaice, sa-l trasforme dintr-o religie a unui context particular iudaic intr-o religie orientata spre semnificatia universala a cistigarii granitelor lumii mediteraneene, si apoi a celor de dincolo de ele. Apostolii Petru si Pavel au fost probabil martirizati in Roma in timpul imparatului Nero, in timpul cind armatele lui Titus si Vespasian inaintau spre Ierusalim. Citeva decade mai tirziu, capitala imperiala, Roma, a devenit locul care a inlocuit importanta Ierusalimului. Dezaterile teologice au migrat rapid de la problemele sistemului moral iudaic la cele ale filozofiei eleniste sau la conceptele romane. Deja prin anul 70, sinagogile iudaice imprastiate de-a lungul tarmului mediteraneean erau cele care functionau ca principalele vehicole in raspindirea crestinismului.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

Cind romanii au cucerit Ierusalimul, crestinii deja plecasera. O traditie afirma in secolul al patrulea, prin istoricul bisericii Eusebiu, despre crestinii din Ierusalim ca s-au refugiat la Pella, o cetate la nord-est de Ierusalim, dincolo de Iordan. Evidentele arheologice nu au putut verifica raportul lui Eusebiu, dar moartea fizica a iudeilor crestini nu este principala problema dezbatuta. F.F. Bruce afirma: "decada care se termina cu anul 70 marcheaza incheierea perioadei cind crestinatatea putea fi gindita ca o simpla varietate a iudaismului. din anul 70 diferenta dintre crestinatatea iudaica si a iudaismului ortodox a fost decisiva. Cursul principal al crestinismului trebuia sa-si aiba albia sa independenta in lumea neamurilor".[3]

Acum, insa, se ridicau noi intrebari. Cum putea biserica sa se defineasca pe sine? Cum putea sa-si organizeze inchinarea sa? Cum putea sa-si gaseasca autoritatea sigura? Dar evanghelizarea? Cum putea sa se pazeasca de invataturile mincinoase? In alte cuvinte, odata ce cadrul dat al iudaismului a fost indepartat, ce alt cadrul ii va lua locul? Trei secole dupa caderea Ierusalimului au dat raspunsul la aceste intrebari. Biserica s-a angajat sa-si gaseasca stabilitate si sa-si asigure cresterea in perioada imediat urmatoare perioadei apostolilor. Punctul de turnura al istoriei crestine de la Ierusalim din anul 70 a constat in provocarea Bisericii de a se defini in contextul mandatului dat de Hristos - acela de a face ucenici din toate neamurile.

Titus distruge Ierusalimul articol de Kevin Miller

Cind generalul roman a jefuit Templul, iudeii au pasit intr-o noua faza a istoriei lor - la fel si crestinii

Gessius Florus a iubit banii si ii ura pe evrei. Ca procurator roman, el guverna Iudeea avind putina grija de sensibilitatile lor religioase. Cind veniturile din impozite au fost mici, el a confiscat argintul din Templu. Pentru ca rumoarea impotriva lui crestea, acesta a trimis trupe in Ierusalim care au masacrat 3.600 de cetateni. Actiunea lui Florus a declansat o rebeliune exploziva ― prima revolta evreiasca ―.

Lansarea revoltei

Revolta evreilor a inceput la Masada, o stinca uriasa ridicindu-se deasupra Marii Moarte. Romanii au construit acolo o fortareata realmente invincibila. Totusi, atrocitatile lui Florus au inspirat citiva zeloti nebuni sa atace Masada. Intr-un mod miraculos au obtinut victoria, macelarind acolo armata romana. In Ierusalim, capitanul Templului a aratat solidaritate revoltei incetind sa mai aduca sacrificii lui Cezar. In curind Ierusalimul era intr-un dezastru, expulzind si ucigind trupele romane. Revolta s-a extins in intreaga Iudee, apoi in Galileea. Cestius Gallus, guvernatorul roman al regiunii, a marsaluit din Siria cu 20.000 de soldati. A asediat Ierusalimul sase luni, si totusi a fost invins. A lasat 6.000 de soldati romani morti; sa nu mai vorbim de armele pe care aparatorii evrei le-au luat si le-au folosit.

Apoi imparatul Nero a trimis pe generalul Vespasian sa inabuse revolta. Vespasian invins opozitia din Galileea, apoi in Trans-Iordania, apoi in Idumeea. A inconjurat Ierusalimul. Dar inainte sa obtina victoria, Nero a murit. Vespasian a fost implicat in lupta pentru tron, care s-a incheiat cu proclamarea lui de catre armatele estice ca imparat. Una din primele sale actiuni ca imparat, a fost sa-l numeasca pe fiul sau, Titus, conducator al razboiului impotriva iudeilor.

Zdrobirea revoltei

De acum, Ierusalimul a fost izolat de restul natiunii, iar dezbinarile din oras au combatut strategiile de aparare. In timpul asediului, oamenii au inceput sa moara de foame si ciuma. Sotia marelui preot, care traia cindva in lux, cauta firimiturile de pe strazi. Intre timp, romanii au pus in actiune masini noi de razboi care sa arunce bolovani in zidurile orasului. Berbecii au atacat fortificatiile. Aparatorii evrei au luptat intreaga zi si au reusit sa rezideasca zidurile in timpul noptii. In cele din urma, romanii au darimat zidul exterior, apoi al doilea, si in final al treilea zid. Tousi, evreii au luptat grabindu-se catre Templu, ultima lor linie de aparare. Acesta a fost sfirsitul pentru vitejii aparatori evrei si pentru Templu. Istoricul Josephus sustine ca Titus n-a vrut sa loveasca in Templu, dar soldatii erau atit de miniosi pe agerii lor adversari incit l-au ars. Evreii care au supravietuit au fost macelariti sau vinduti ca sclavi. Ceata zelotilor care au luat Masada au pastrat-o timp de cel putin trei ani. Cind romanii si-au construit in sfirsit rampa lor de asediu si au invadat fortareata din munte, au gasit pe aparatotii ei morti; acestia s-au sinucis nedorind sa fie captivi ai strainilor.

Rezultatele revoltei

Revolta evreilor a marcat sfirsitul statului Israel pina in timpurile moderne. Distrugerea Templului a determinat, de asemenea, o schimbare in inchinarea evreilor (desi aceasta schimbare incepuse o data ce evreii fusesera imprastiati in intreaga lume in urma cu sase sute de ani de catre babilonieni). Prima distrugere a Templului de catre babilonieni, in 586 B.C., i-a obligat pe evrei sa devina oameni ai Legii. Tristul sfirsit al Templului a inchis usa sistemului evreiesc orientat pe jertfe. Au adoptat, desigur, noi ritualuri in sinagoga si in casele lor familiale. Dar Sanhedrinul a fost dizolvat, iar centrul religiei iudaice a fost mutat in institutiile educationale ale Iaminei.

Unde erau crestinii? In afara orasului. Multi au fost condusi inafara Ierusalimului prin deceniile de persecutie de mai inainte. Eusebiu a scris ca, atunci cind a inceput revolta, in 66 A.D., unii din evreii crestini ramasi au fugit la Pella, un oras pe riul Iordan. S-ar putea spune ca aceste evenimente au inclinat balanta implicarilor Bisericii catre neamuri. Misionari, ca Pavel, s-au ocupat de o biserica puternica si conservatoare, cu temelia in Ierusalim. Dar evreii crestini, neimplicati in revolta, au determinat o prapastie evidenta intre ei si iudeii conservatori. Dupa 70 A.D., crestinilor nu li s-a permis sa intre in sinagogi. Apoi, caderea Ierusalimului i-a deosebit si mai mult pe crestini de evrei si a indemnat Biserica sa se dezvolte intre neamuri.

Legaturi cu trecutul iudaic

Crestinismul a avut o relatie speciala cu iudaismul. Aceasta relatie a avut consecinte tragice, in special in contextele unde crestinii au dominat o cultura locala sau o natiune si unde iudeii erau considerati ca a doua clasa de cetateni. In toate acele circumstante, pe linga inrudirea celor doua religii, au avut loc si miscari violente atunci cind comunitatile iudaice au incercat sa impuna revenirea la practica credintei lor ancestrale.

Privita dintr-o alta perspectiva, legatura dintre crestinism si iudaism poate fi vazuta intr-o lumina mai pozitiva. Desi biserica s-a rupt din iudaism, este un fapt remarcabil ca principalele probleme ale primelor secole ale bisericii au fost probleme nascute in contextul iudaismului.

In primul rind, crestinii s-au framintat cu intrebarea: ce este adevarul? Daca biserica a cautat adevarul ultim intr-o revelatie personala de la Dumnezeu - adica, in viata si lucrarea lui Isus Hristos - totusi, biserica s-a folosit de mostenirea iudaica cu privire la credinta ca revelatia divina detine cheia celor mai importante realitati ale vietii.

In al doilea rind, crestinii s-au framintat cu intrebarea: cum putem cunoaste adevarul? Desi raspunsul il gasim in scrierile Noului Testament si in marturia apostolilor lui Hristos, totusi increderea intr-o revelatie scrisa de la Dumnezeu si a unor lideri care au autoritatea interpretativa a acelor revelatii scrise, provine dintr-un context iudaic al onorarii cartilor sacre si al studierii lor cu mare atentie.

In al treilea rind, crestinii s-au framintat cu intrebarea: cum vom transpune adevarul in practica vietii? Daca biserica a inteles ca exista o alta dimensiune mai adinca decit cea a organizarii vietii in jurul ritualului anual al templului si a activitatilor sinagogilor locale, totusi dezvoltarea proprie a bisericii inspre episcopi si plantarea noilor biserici sub conducerea batrinilor, preotilor sau slujitorilor locali provine dintr-un mod de gindire iudaic al intaririi credintei si al organizarii comunitatii pentru a face fata presiunilor lumii.

Biserica primara a beneficiat din legatura sa cu iudaismul inca intr-un aspect. Pentru inca citeva decade dupa anul 70, biserica a continuat sa se bucure de statutul legal pe care iudeii si-l cistigasera cu greu. In mod normal, in lumea mediteraneeana a acelor timpuri, natiunile cucerite de Roma erau fortate sa adapteze religiile lor locale religiei romane; ei trebuiau sa recunoasca dumnezeii Romei alaturi de ai lor. De aceea monoteismul iudeilor a fost o continua sursa de framintari incepind cu secolul I B.C., cind Roma a cucerit Iudeea. Roma a recunoscut iudaismul ca o religie legala, in ciuda refuzului iudeilor de a recunoaste zeii romani. Acest statut de religia licita a protejat biserica crestina prin asocierea ei cu iudaismul, chiar daca distrugerea Ierusalimului a condus de fapt la separarea completa a celor doua religii.

Cind biserica crestina s-a implicat in lumea romana, radacinile ei iudaice au ramas obscure, dar chiar si asa, acele radacini au ramas o parte esentiala a ceea ce crestinismul a fost si a devenit.

Din Ierusalim spre marginile pamintului

Biserica Crestina ca miscare misionara in lumea mediteraneeana s-a folosit si de conditiile generale ale timpului:

F    pax romana - stabilita de Cezar August (27 BC - 14 AD), asigura o stabilitate politica si sociala, facind posibila miscarea ideilor si a oamenilor.

F    cultura elena ce acompania expansiunea puterii politice romane a creat o forma comuna a limbii grecesti (koine) deschisa invatarii oamenilor care traiau in imperiu.

F    Dispersia iudeilor din Iudeea, care a inceput cu citeva secole inainte de Hristos, a insemnat comunitati de oameni cu frica de Dumnezeu, care au studiat Scripturile evreiesti, imprastiati prin toata lumea romana. Crestinismul care s-a imprastiat dupa anul 70 s-a folosit de avantajele tuturor acestor conditii existente.

F    Noua religie avea nevoie de mai mult decit factori generali favorabili politici, sociali si religiosi. Dispersia sinagogilor iudaice in lumea mediteraneeana a asigurat o baza a operatiunilor pentru misionarii crestini, asa cum Faptele Apostolilor ii descrie pe Pavel, si tovarasii sai. Marturia despre Hristosul crucificat si despre non-iudeii care puteau deveni "copii ai lui Avraam" prin credinta, i-a ofensat adinc pe iudei si au determinat o puternica opozitie in cadrul bisericii.

F    Roma a asigurat conditii pasnice pentru calatoria si raspindirea noilor idei, dar imperiul n-a stat linistit atunci cind in locul Cezarului, cel care era propovaduit Domn era numai Isus Hristos. Persecutia romana, care a inceput sub Nero, Domitian si Marcus Aurelius, inainte ca sa fie extinsa sistematic de catre imparatii Decius si Valerian (mijlocul sec.III) si Diocletian (inceputul sec.IV), au declarat razboi noii credinte.

F    O opozitie mai serioasa decit cea religioasa iudaica si cea a persecutiei politice romane, a fost cea a nesigurantei interne. Linia de demarcatie a traducerii noii credinte intr-o lume a religiilor grecesti, romane si orientale au creat un nou curent: gnosticismul. Spre sfirsitul secolului II, apologetul crestin Iraneus a listat 217 de forme ale acestei noi forme de gindire din cadrul crestinatatii.