In Ion este inradacinata o mentalitate
taraneasca, dupa care oamenii se pot numi oameni numai
in masura in care gospodaria lor este intemeiata.
Prin comportarea sa, Ion ataca bazele morale ale proprietatii
funciare prin conflictul sau cu Simion Lungu si cu Vasile Baciu.
Acest atac apare cu atat mai violent, cu cat Ion descinde dintr-o
populatie romaneasca asupra careia au influentat
principiile riguroase si clare ale dreptului
roman.
Din pacate, Ion
al Glanetasului n-a pastrat din trasaturile specifice ale romanilor
transilvaneni, decat dragostea de munca, harnicia, in vreme ce dragostea pentru pamantul stramosesc se
transforma intr-un fetisism (veneratie exagerata pentru o
idee) pentru "pamantul obiect al muncii", transformare ce-l
dezumanizeaza prin aceasta oarba sete de proprietate. Ion nu mai
distinge cinstea, corectitudinea, capacitatea, deosebindu-se prin atitudinea
etica, prin unele actiuni negative, de masa
locuitorilor din sat precum si de inaintasi. Autorul
insusi subliniaza repetat in roman deosebirea dintre Ion si
ceilalti locuitori. Printre altele, in roman se
arata ca "in Pripas nu se pomenise omucidere pana atunci, de
cand se tine minte". De aceea, profilul lui Ion apare din ce in ce
mai intunecat de o continua prefacatorie, participand la un josnic
targ al hectarelor, santajand pe viitorul sau socru si
terorizand fara
scrupule pe Ana. Odioasa
fapta de capatuiala prin orice mijloace ne descopera
un ins de o cruzime rara, care determina sinuciderea Anei, dupa
care Ion poarta grija fiului sau, nu din sentimente paterne, ci
dintr-un josnic instinct de conservare a proprietatii samavolnic (abuziv) obtinute. Intorcandu-se de la
cimitir el smulge copilul Zenobiei cuprins de teama sa
nu i-l rapeasca cineva. Il stange la piept,
acoperindu-l cu bratele osoase. Exista oare
vreo scanteie de umanism in comportarea lui Ion? Comportarea lui
demonstreaza contrariul, abstractie facand de unele elemente din
a doua parte a romanului, Glasul iubirii.
Demnitatea lui de barbat tanar e
parasita de dragul pamantului. Iubirea
curata a Floricai a jertfit-o pentru acelasi lucru.
Respectul pentru datinile stramosesti ca si dragostea
pentru rodul "iubirii" sale le priveste cu un
permanent dispret, straine eticii taranesti. Setea de avere, lacomia de pamant merg la Ion pana
la manifestari atavice (primitive) de imbratisare, de
sarutare a pamantului arat intr-o exaltare vecina cu nebunia.
Ion este mai dezumanizat decat Vasile Baciu care, dupa ce si-a
obtinut pamanturile prin casatoria cu o femeie bogata,
se poarta bland cu ea, intelegand ca datorita ei a intrat
in "randul oamenilor avuti". Ion insa nici
dupa condamnabilul sau "succes" nu vadeste vreo urma
de cainta in strafundurile constiintei.
Comportarea lui Ion este cauza directa a
sinuciderii Anei, ajunsa mama. Teama de a nu pierde
mostenirea copilului determina cotitura si prabusirea
psihologica a lui Ion, dezvaluind ferocitatea caracterului sau.
El isi loveste odios parintii, acuzandu-i
de imbolnavirea copilului. Orbirea lui Ion este
argumentata de doctorul Filipoiu, care prin diagnosticul sau,
arata ca acelasi Ion, autorul moral al sinuciderii Anei, este
vinovat si de moartea copilului sau. Astfel Ion este condamnat prin
faptele sale: incalcarea proprietatii lui Simion Lungu inducerea
in eroare a Anei, si a lui Vasile Baciu cu scopul de a obtine pentru
sine un folos material injust, determinarea sinuciderii sotiei sale, purtarile familiare josnice, adulterul
si inselaciunea, chiar in dauna celui care-i facuse bine.
