Narator si naratiune - povesteste evenimente / intamplari, in succesiuni de momente

Narator

(cf. fr. narrateur, "povestitor")

Naratorul este cel ce povesteste, cel ce relateaza evenimente / intamplari, in succesiuni de momente.

In "prima varsta" a genului epic, autorul a fost si narator. In proza romaneasca, istoria relatiei autor-narator este deosebit de interesanta. Autorul, vocea auctoriala, pana in orizontul anului 1930, se identifica in narator, caracterizandu-se prin omniscienta, ubicuitate etc. In romanul «Ciocoii vechi si noi» de Nicolae Filimon, de exemplu, «autorul isi asuma functiile naratorului, povestind metodic totul: cadru social, evenimente, actiuni, personaje; omniscient, autorul-narator "stie" totul despre personaje, despre structura lor psihica, despre trecutul, prezentul si viitorul lor» (IANConv, 62); autorul-narator "se afla", in acelasi timp narativ, in mai multe locuri din roman (ubicuitatea auctorial-narativa). 

Incepand cu proza realismului, vocea auctoriala coincide cu vocea naratorului, din dorinta epicului creator de a fi cat mai obiectiv, cat mai impartial, ca in bildungsromanul «Amintiri din copilarie» (1881) de Ion Creanga, ca in macronuvela «Moara cu noroc» (1881) / romanul «Mara» (1906) de Ioan Slavici, ca in «Arhanghelii» (1914) de Ion Agarbiceanu, ca in «Ion» (1920) / «Padurea spanzuratilor» (1922) de Liviu Rebreanu, ca in «Zodia Cancerului» (1929) / «Baltagul» (1930) de Mihail Sadoveanu etc. Dincoace de orizontul anului 1930, "vocile auctoriale" lasa impresia de a fi trecut definitiv "la subsolul epicitatii", ori in seama naratorului / naratorilor, gratie rafinarii si ponderii stilului indirect-liber, ceea ce duce la aparitia unor personaje / eroi de mare complexitate "analitica", de la personajul-idee-in-tangenta-la-absolut ca Stefan Gheorghidiu, din «Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi» (1930) si de la "protagonistul-absent", George Demetru Ladima, din «Patul lui Procust» (1933), din celebrele romane ale lui Camil Petrescu, la personajul-reflector (Mini, Nory s. a.), la personajul-casa / cetate-vie (oras), din celebrul ciclu al Hallipilor («Fecioarele despletite», din 1926; «Concert din muzica de Bach», din 1927; «Drumul ascuns», din 1933; «Radacini», din 1938) de Hortensia Papadat-Bengescu, sau la personaje-idei-"cristale / poliedrice" ca in epica expresionismului, absurdului, paradoxismului etc.

Naratiune

(lat. narratio, "povestire, istorisire"; cf. fr. narration

Naratiunea este categoria estetico-literara specifica epicului, desemnand istorisirea / relatarea unor evenimente / intamplari, in succesiuni de momente.

Dictionarele de termeni literari clasifica naratiunile dupa multiple criterii. Dupa forma, se disting naratiuni in versuri balada, colinda, epic-poem, epopee, oratie de nunta etc. si naratiuni in proza nuvela, povestire, roman, schita etc. Dupa raportul narator-opera, exista naratiune subiectiva si naratiune obiectiva Dupa forma de materializare a expresiei narative, intalnim naratiuni lingvistice, in diversitatea stilurilor functionale (beletristica, istorica etc.) si naratiuni nonlingvistice (de exemplu, naratiunea sculptata a Columnei Decebalo-Traiane din Roma; sau naratiunea vitraliilor, naratiunea cinematografica, electronica etc.). Stiinta al carei obiect de cercetare este naratiunea se numeste naratologie Intre categoriile naratiunii se evidentiaza: 1) timpul naratiunii prin care se stabileste raportul dintre timpul povestirii si timpul discursului; aspectul naratiunii «modul in care povestirea este perceputa de catre narator (punctul de vedere)»; 3) modalitatea naratiunii «modul in care naratorul expune povestirea: prin reprezentare, cand evenimentele se desfasoara, prin intermediul dialogului, in fata noastra, ca in drama, sau prin relatare, cand autorul relateaza faptele, ca in cronica.» (DTL, 290 sq.)