Proza
(lat. prorsa; cf. "prorsa et vorsa
facundia" / "in proza si in versuri"
Prin proza este
desemnata, in general, creatia beletristica aflata in antonimie cu poezia,
creatia ce are in statut obiectul estetic, in forma de discurs, oral, sau
scris, ca un mod de expresie nesupus nici normelor de versificatie, nici
categoriilor expresiei poetice, creatie in al carei teritoriu / spatiu se afla
neaparat un narator si personaje angajate intr-o actiune complexa, intr-un plan
sau in mai multe (paralele, secante etc.) si in care se disting tipuri variate
de organizare / arhitectura (constructie), de la povestire si basm, la schita,
nuvela, roman etc.
Proza mai este definita drept "ansamblul textelor caracterizate de
modul neversificat de utilizare a limbajului", unde se opereaza cu tipologii,
unde se distinge majoritatea stilurilor functionale ale limbii (proza
beletristica, proza administrativ-juridica, proza oratorica etc.), unde exista
neaparat naratorul ("ochiul povestitorului") evoluand de la retorica directa /
autoritara, din naratiunile homerico-biblice, la o retorica dramatizata, unde
"istoria" / "fabula", adica evenimentele relatate se dispun intr-o anumita
succesiune, desemnata prin termenul de subiect / discurs, subiect narativ
constituit din lanturi de elemente, numite motive (libere, incidentale,
toposuri, laitmotive etc.), unde personajul / eroul poate fi principal,
secundar, ori episodic, reflector etc., unde instantele comunicarii se dezvaluie,
de la instanta-autor, ce poate fi si instanta-narator, sau chiar
instanta-personaj etc., unde personajul se poate manifesta atat prin angajare
dialogica, sau exterioara, cat si prin cea monologica (interioara), prozatorul
putand sa infatiseze viata / lumea cu toate problemele "framantatoare" printr-o
relativa detasare, gratie disimularii "din spatele personajelor",
concentrandu-se asupra realitatii imediate, asupra mirificului omenesc, asupra
socialului, circumstantelor, evenimentelor, lucrurilor etc.
Privitor la proza, deosebit de interesanta ni
se pare bogata corola de opinii a esteticienilor. Eugeniu Sperantia considera
ca proza «isi are ades originea in poezia epica, iar aceasta in simpla relatare
spontana, lipsita de pretentii literare; povestirea, mai mult ori mai putin
debitoare fanteziei si mitului, are aceeasi vechime ca si cuvantul si,
eliberandu-se, in limbajul familial, din versificatie, a circulat intotdeauna,
luand diferite proportii; basmul, deci mitul, sta la originea intregii creatii
epice, cu singura nota distinctiva ca, atunci cand evenimentele supranaturale
din cuprinsul unei poevstiri gasesc credit deplin in cugetul emitatorului si
intr-acel al receptorului, relatarea nu mai e propriu-zis literara, ci apare ca
istorica, pe cand disparitia acestui credit da povestirii caracter literar si,
eventual, poetic.» (SpPoe, 123 sq.). Benedetto Croce
face cateva observatii de mare finete: «Expresia
prozei se deosebeste
de expresia poetica tot astfel cum fantezia se deosebeste de gandire, si creatia
poetica de cea filosofica. Orice alta distinctie, intemeiata pe distinctia
fizica a sunetelor articulate si a feluritelor lor asezari, a succesiunilor,
ritmurilor si metrilor lor, nu duce si nu poate duce nicicand la nici un
rezultat, atat in legatura cu aceasta forma de expresie, cat si cu celelalte pe
care le examinam pe rand; cunoscute din exterior, toate prezinta aceleasi
sunete, aceleasi forme de asezare si de succesiune, ori numai diferente labile
si iluzorii, iar in ceea ce priveste deosebirea intre expresia poetica si
expresia prozei, se poate spune ca problema a fost odata pentru totdeauna
inchisa de cand Aristotel i-a dezvaluit inconssistenta, observand ca exista
creatii filosofice in discurs legat sau metric, si poeziii in discurs liber; si
nici n-a mai fost cu putinta, in timpurile moderne, ca respectiva chestiune sa
fie vreodata reluata cu solutii cat de cat fericite.» (CroP, 33)
