'Pe plan national, Eminescu se dovedeste
un exponent nedezmintit al pamantului nostru, mai intai prin limba si apoi prin
stil sau curentul stilistic pe care el il ilustreaza. Lexicul sau il arata ca
pe un rod autentic al pamantului Moldovei. Atatea din moldovenismele sale,
care, departe de a supara, ii sporesc farmecul poeziei, nu vor mai fi utilizate
ulterior nici chiar de scriitori de origine moldoveneasca. Asa ar fi a
imbla, a imple, nemangaiet, sau pluralul femininelor terminale in inta,
cu sufixul schimbat, de pilda: suferinti in loc de suferinte.
Toate aceste atat de firesti regionalisme devin garante ale autenticitatii lui
Eminescu, ca expresie a pamantului patriei.
O componenta si mai importanta a constiintei sale nationale se
arata, insa, a fi stilul sau curentul din care face parte. Problema este mai
complicata, reclamand o serie de deslusiri. S-a spus astfel, ca Eminescu ar fi
un 'romantic intarziat', formula ce ni se pare cum nu se poate mai
gresita. Romantismul n-a fost un fenomen exploziv, aparut o singura data, ci
s-a desfasurat in valuri succesive timp de o suta de ani, de la sfarsitul veacului
al XVIII-lea, pana la sfarsitul veacului al XIX-lea. Prin urmare, Eminescu se
arata 'intarziat' numai fata de un anumit val romantic, iar nu fata
de curentul romantic privit in intregime. Iar la el romantismul este mai putin
o expresie a timpului si mai mult una a spatiului, adica a
pamantului care l-a zamislit - pamantul moldovenesc.'
'Intr-adevar, la aceeasi scara a perfectiunii in poezia sa se
afla totul. Gama sa lirica este imensa. Intr-insa coexista intuitia viitorului,
ansamblul tuturor ecourilor mitice, istoria si peisajul romanesc, cele mai
vaste ingerinte folclorice, asimilarea filosofiei, a stiintei, a vechilor
'intelepciuni'. Se gasesc toate dispozitiile launtrice: exaltarea,
extazul, visarea, duiosia, luciditatea satirica, revolta, sarcasmul. Se cuprind
toate formele poetice, de la strofa alcaica a Antichitatii, si de la liniile
armonioase ale sonetului, pana la cele mai indraznete expresii ale versului
liber si ale prozei ritmate, anticipari certe ale unor forme specifice numai
veacului nostru. Din aceasta lirica se inalta cele mai nebanuite sunete: ecouri
departate, chemari care se sting, murmure de ape, cantari furate de vant sau
absorbite de lacomia departarilor, voci soptite, fosniri de frunze, fasait de
ierburi, sopot de izvoare, ropot de cascade, glasuri inabusite parca din
adancul pamantului sau din funduri de abisuri, dar in acelasi timp si tunete,
si furtuni nimicitoare, si muget de valuri. In poezia sa adoarme fluierul,
plange clarinetul, geme violoncelul, izbucneste orga, tuna surlele apocaliptice.
Se moduleaza infinit cu sunetele toate starile, toate senzatiile, toate
simtirile, toate nuantele launtrice, a dorului, a uratului, a aleanului, a
'somniei' voluptoase, a pustiului, toate la cel mai inalt grad de
perfectiune.'
