Legendele romanilor - istoria romanilor personaje din literatura romana

Pe calea legendelor au intrat in istoria romanilor personaje ca haiducii Dragu, Olea, Corbea, Pintea, personalitatile unor capetenii ale rascoalelor, precum si voievozi celebri prin faptele lor de vitejie precum Dragos-Voda, Stefan cel Mare, Mircea cel Batran, Mihai Viteazul, Petru Rares, Neagoe Basarab, Cuza Voda, Vlad Tepes s.a.

Structura interioara a scrierilor din aria legendelor este determinata de continutul lor fabulos sau realist, iar procedeele tehnice de realizare pe plan artistic se diferentiaza in functie de aceasta constructie bipolara.

Legenda, ca specie aparte, nu se defineste printr-o anume modalitate de exprimare artistica, individualizata, ea se inrudeste cu basmul, dar si cu snoava, cu povestirile animaliere si traditia istorica, fapt pentru care foloseste procedeele artistice proprii celorlalte genuri care compun epica romaneasca in proza.

Doua legende, culese din zone diferite, la intervale diferite de timp, sunt exemplificatoare pentru bivalenta estetica a legendei, manifestata in cadrul aceleiasi specii: Movila lui Purcel a lui Ion Neculce si Pintea Viteazul, culeasa si publicata de S. Fl. Marian.

Movila lui Purcel vrea sa explice denumirea locului, a carui existenta era legata, pe vremea lui Ion Neculce, de o intamplare care avusese loc sub domnia lui Stefan cel Mare. Eroul povestirii este un taran care din cauza mizeriei si a lipsurilor incalca normele de convietuire si iese la arat duminica, in zi de sarbatoare. La intrebarile domnitorului care il vede intamplator, taranul raspunde cu curaj si demnitate, dezvinovatindu-se, insa fara sa cerseasca dreptate: "Stefan-Voda cel Bun, vrand sa mearga la biserica intr-o duminica dimineata, la liturghie, in targul din Vaslui, si iesind in polimari la curtile domnesti ce erau facute de dansul, au auzit un glas mare de om strigand sa aduca bou la plug, Si mirandu-se ce om este acela sa are duminica, si indata au trimis in toate partile, ca sa-l gaseasca pe acel om, sa-l aduca la dansul.

Si l-au aflat pe om in sus, pre apa Vasluiului, cale de patru ceasuri, arand la o movila ce se cheama Movila lui Purcel. Ca pe acel om inca il chema Purcel. Si ducandu-l pre acel om la Stefan-Voda, l-au intrebat Stefan-Voda: el a strigat ase tare, si pentru ce ara duminica? Ei au dzis ca au strigat el sa aduca boii la plug, si ara duminica, ca este om sarac si intr-alte dzile n-au vrut frate-sau sa-i dee plugul si acum duminica i-au dat. Deci Stefan-Voda au luat plugul fratelui celui bogat si l-au dat fratelui sarac, sa fie al lui".

Desi legenda e o interpretare cronicareasca ce pune sub semnul intrebarii autenticitatea povestirii folclorice, portretizarea taranului este veridic populara, eroului atribuindu-i-se o serie de caracteristici tipice idealului de virilitate si demnitate romaneasca. Stefan este si el idealizat, in mintea poporului el reprezinta voievodul prin excelenta, biruitorul tuturor dusmanilor, constructorul bisericilor din Moldova, marele iubitor de dreptate.

Pe plan stilistic, prezentarea pastreaza trasaturi pur folclorice, reflectate in frecventa conjunctiei adverbiale "si", masura echilibrata a frazei, cu functie de atenuare a patosului narativ al cronicarului Ion Neculce. Stilizarea evidenta a personalitatilor celor doi eroi ai povestirii, raporteaza tematic textul la un ideal superior de umanitate, legat de canoanele estetice si etice ale poporului.

Interventia finala a lui Stefan cel Mare are caracterul conventional al unei pilde moralizatoare. Desfasurata in aceste conditii estetice, povestirea nu face recurs la miraculos sau fantastic.

Dimpotriva, in legenda haiducului din Transilvania, Pintea Viteazul, eroul este conceput dupa modelul eroilor din basme, see bucura (ca Ahile) de invulnerabilitate magica, insusire capatata ca rasplata pentru faptele sale de vitejie.

Este o legenda istorica, la fel cu legenda lui Ion Neculce, dar structura ei o apropie de basmul fantastic si de unele balade de vitejie, de unde a preluat si motivele fantastice. Descrierea hiperbolizata a haiducului Pintea marcheaza simpatia cu care si-a inconjurat eroii si demonstreaza, o data in plus, ideea ca operele literare nu reproduc fidel istoria, ci o interpreteaza in functie de capacitatea autorilor de a intelege semnificatia faptelor.

In Pintea Viteazul lupta dintre iubire si interesele clasei careia ii apartine haiducul se termina in defavoarea lui: "Se puse adica aceasta fata luatra si prefacuta mai multe ori pe langa dansul cu binisorul si ispitindu-l il intreba cum de este el asa de tare, ca nimeni nu-l poate invinge, nu voi nemica sa-i spuie. Mai pe urma insa, vazand ca tot una il cincaieste si nu o data chiar si plange pentru ca nu voieste sa-i descopere, il puse pacatul si-i spuse toata istoria sa de la inceput . Iata, in urma urmelor ii mai spuse inca si aceea, ca pe dansul numai acela va fi in stare sa-l invinga, care va lua sapte fire de tamaie, sapte cuie sterse de potcoava parasita si un glont de argint si cu toate acestea va incarca o pusca, acela il va impusca, altul nu, caci numai de lucrurile astea poate sa moara".

Pintea este pandit de panduri, se lupta voiniceste, dar " . cand implanta securea sa in zidul cetatii si voia sa se arunce inauntru, iata ca un pandur inalt si spatos, pe care fata craiului il invatase cu ce fel de arma poate sa-l omoare, se repede ca o sageata asupra lui, intinde pusca pe care o tinea in mana, si care era incarcata cu lucrurile descoperite fetei craiului de Pintea si cum o intinde, si cum o slobode, il nimereste in zid. Si, cum a ramas Pintea atunce, asa zice ca se vede si acum, ca si cand ar fi viu, atat numai ca de atunci si pana acum a impietrit. Pe trupul lui Pintea au rasarit sapte fire de grau de primavara de-o parte si sapte de toamna de cealalta parte si - au crescut si s-au facut intr-insele spice, care si pana in ziua de astazi se mai pot vedea . Astfel s-a trecut voinicul Pintea!

Reluarea cifrei fatidice sapte din prima secventa, sugereaza atmosfera misterioasa de descantec si vraja, pregatind, cu rafinament, deznodamantul tragic. Fraza eliptica, juxtapunerea propozitiilor, ritmul sacadat subliniaza desfasurarea rapida a evenimentelor si sfarsitul tragic. Procedeele sunt specifice basmelor.

Dintre autorii de legende culte Dimitrie Bolintineanu este cel mai cunoscut, mai ales cu Muma lui Stefan cel Mare. Bolintineanu si-a scris legendele intr-o epoca literara in care interesul pentru cultura nationala se manifesta in linia evocarii istoriei glorioase trecute. Principalul izvor de inspiratie este volumul lui Ion Neculce O sama de cuvinte, model urmat cu fidelitate in Muma lui Stefan cel Mare. Prima parte infatiseaza atmosfera anterioara petrecerii evenimentului: cadrul natural, timpul, pozitia astrelor; o descriere evocatoare de factura romantica, din care nu lipsesc castelul inaltat "pe o stanca neagra", pestera de sub rapa a unui sihastru, zidurile unei vechi manastiri, presarate cu repere de ordin temporal si climatic ("vanturile negre, intr-a lor turbare", "noaptea-i furtunoasa", "Ca un glob de aur luna stralucea").

Al doilea tablou se invaluie de o nota de mister, alt element al recuzitei romantice: "Orologiul suna noaptea jumatate/In castel in poarta oare cine bate?), disipat curand de un dialog sever in care apare frecvent ireductibilitatea replicilor. Dialogul e un monolog fragmentar ca o replica necesara la o demonstratie ideatica. Aici Dimitrie Bolintineanu, maestru al genului declamator, dezvolta celebra lui dialectica despre datorie patriotica si eroism. Retorica golita adeseori de sens, imagini care-au facut cariera in ironie ("De esti tu, acela, nu-ti sunt muma eu!").

Cea de-a treia parte prezinta efectele lectiei morale de dinainte, o ilustrare a vitejiei, cu unele "oaze" descriptive (batalia) care deviaza poemul de la retorica searbada obisnuita.

In Mircea cel Mare si solii eroul este conturat printr-o succesiune de metafore si alegorii care sugereaza prezenta domnitorului, aflat spre apusul vietii, la varsta venerabilei senectuti, printre tinerii tarii:

"Intr-o sala-ntinsa, printre capitani,

Sta pe tronu-i Mircea incarcat de ani,

Astfel printre trestii tinere-nverzite

Un stejar intinde brate vestejite

Astfel dupa dealuri verzi si numai flori

Sta batranul munte albit de ninsori".

Discursul se adreseaza pe de o parte catre solii turci, iar pe de alta parte, capitanilor armatei sale, din care razbate spiritul jertfei si intelepciunea varstei:

"Viitor de aur tara noastra are

Si prevaz prin secoli a ei inaltare

Insa mai-nainte trebuie sa stim

Pentru ea cu totii martiri sa murim!"

Exprimarea aforistica reiese din forta vizionara si din intelepciunea populara, bazata pe o experienta acumulata in veacuri de istorie tulbure.

Destinderea tensiunii conflictului se face printr-o pauza de caracterizare a domnitorului Mircea cel Batran:

"Mircea se inclina de ani obosit.

Insa al sau suflet nu e-mbatranit;

Ochii sai sub gene albe si stufoase

Cu greu mai indreapta sageti veninoase;

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Dar cu toate astea fieru-i va lovi,

S-albele lui gene inca n-or clipi".

Domnitorul se adreseaza sententios, darz, cu demnitate, soliei otomane:

"- Mergeti la sultanul care v-a trimis

S-orice drum de pace spuneti ca-i inchis!"

Tonul legendei versificate se schimba din nou cand le vorbeste capitanilor sai, din cuvintele sale grave vibreaza caldura parinteasca, intelepciunea si spiritul jertfei pentru linistea tarii:

"- Fericirea tarii de la noi se-asteapta

Desarte vise sa nu ne-nselam

Moarte in sclavie la straini aflam.

Viitor de aur tara noastra are

Si prevaz prin secoli a ei inaltare:

Insa mai-nainte trebuie sa stim

Pentru ea cu totii martiri sa murim!

Caci fara aceasta lantul se va strange

Si nu vom sti inca nici chiar a ne plange!"

Una din calitatile esentiale ale compozitilor lui Dimitrie Bolintineanu consta in exprimarea metaforica si aforistica.

Exprimarea aforistica e un element comun, fundamental, al baladelor si legendelor istorice. Prin versurile lapidare, poetul se adresa contemporanilor sai, in numele idealurilor patriotice pe care le servea cu devotament, pentru a le mentine treaza constiinta nationala, pentru a le insufla dragostea de tara si spiritul de sacrificiu, dandu-le drept exemplu eroismul strabunilor.

Si Vasile Alecsandri este cunoscut drept autorul unui ciclu intitulat Legende (1875), majoritatea fiind scrise dupa 1870, dovada clara a viabilitatii programului "Daciei literare", printre ai carui initiatori se numara si poetul.

Tentatia de a scrie o epopee a Moldovei s-a materializat in amplul poem Dumbrava Rosie (1872) si in Dan, capitan de plai.

Dumbrava Rosie, publicata in revista "Convorbiri literare" (mai 1872), cea mai lunga poezie a lui Vasile Alecsandri, de 861 de versuri, are multe calitati compozitionale, desi a fost scrisa intr-un timp scurt. Epicul e sarac, dar Vasile Alecsandri are o viziune gigantesca, o dimensiune a colosalului, talentul de a inscena antitetic bravura si grandoarea, in opozitie cu frica si lasitatea. Izvoarele de inspiratie folosite au fost Cronica lui Grigore Ureche, O sama de cuvinte a lui Ion Neculce si Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, iar ca influente universale, s-a inspirat din procedeele tehnice ale lui Victor Hugo. Nararea e inlocuita cu tablourile de expozitie ale razboinicilor in toiul luptei.

Chiar si descrierea petrecerii din tabara leseasca e un reusit tablou de scoala flamanda, in genul celui din Ratbert al lui Victor Hugo:

"Cortul regal e splendid! Duzini de candelabre

Revars-a lor lumina pe-o masa ce se-ntinde

Sub table incarcate de scule si merinde

Si sticle largi cu vinuri spaniole si calabre".

Portretul lui Stefan cel Mare e facut din comentarii exterioare, se pare tot dupa un model al lui Hugo (portretul lui Napoleon din Les Orientales).

Dan, capitan de plai (1874) este un poem de factura istorica si inspiratie folclorica, cum arata fragmentul de cantec popular asezat de Vasile Alecsandri drept motto.

Dan, capitan de plai reconstruieste liric o pagina din istoria romanilor, lupta impotriva tatarilor, din secolul al XVI-lea, sub domnia lui Stefan cel Mare. Naratiunea include elemente lirice, poematice, care dezvaluie atitudinea autorului fata de eroism, ca forma de mentinere a credintei si a fiintei neamului si elemente de dialog si descriere, care contribuie la configurarea personajelor.

Poemul se deschide cu imaginea batranului Dan, care traieste "pe un munte paduratic", cu amintirile timpurilor de vitejie ale tineretii sale.

Expozitiunea (Capitolul I) fixeaza trasaturile eroului care intruchipeaza dragostea de patrie, printr-o descriere etapizata, realizata prin epitete ("soimul singuratec", "geroase batraneti", "legea nemiloasa"), comparatii plastice ("traieste ca soimul singuratic") si prin reproducerea gandurilor.

Intriga e generata de vestea patrunderii in tara a cotropitorilor tatari. Ca in literatura populara, natura personificata vesteste ca hotarele tarii sunt incalcate de dusmani ("doi vechi stejari/crescuti dintr-o tulpina").

Rugaciunea lui Dan, capitan de plai, de a-i da putere sa striveasca "serpii de pe plai" desemneaza un erou cu o viata daruita in intregime binelui patriei sale.

Capitolele al III-lea si al IV-lea au curgerea epica a unei balade de vitejie. Dan isi cauta camaradul de arme, pe Ursan, impreuna cu care va nimici hoardele tatarilor pana la sosirea arcasilor din Orhei:

"Om aspru care doarme culcat pe-un buzdugan,

Ursan, pletos ca zimbrul, cu peptul gros si lat,

Cu bratul de barbat, cu pumnul apasat,

E scurt la grai, naprasnic, la chip intunecos.

El e de peste Milcov pribeag misterios.

Toti cari stiu de dansul spun multe, dar soptind,

Si cale de o zale il ocolesc grabind,

Desi-i place sa creasca sirepe herghelii,

Razlete pe intinsul campiilor pustii".

Curajul si vitejia batranului Dan, prinderea hanului Mirza, plecarea la lupta a celor doi vechi camarazi de arme, batalia teribila in care se descrie vitejia lor, sunt zugravite de Vasile Alecsandri cu un simt dezvoltat al monumentului legendar:

" . Dan batranul erou intinerit,

Tot vine dupa palos spre mandrul rasarit.

El intra si se-ndeasa in gloata tremuranda

Ca giunghiul cel de moarte in inima plapanda,

Si palosu-i ce luce ca fulger de urgie

Tot cade-n dreapta, 'n stanga si taie-n carne vie .

Fug toti si per din cale-i El striga . <<Steie fata

Cui place vitejia, cui s-au urat de viata!>>

Dar nime nu-ndrazneste la glasu-i sa apara,

Caci el se-nainteaza precum un stalp de para,

Si cine-l vede falnic, aprins, cu fruntea-n sus,

Ii pare ca alt soare se-nalta din apus".

Ei se impart in doua grupuri, inconjurandu-i pe dusmani. Ursan e lovit de o sageata iar Dan, incercand sa-si salveze fratele de arme, este ranit si luat prizonier. Fiul lui Ursan, Fulga, isi salveaza tatal, iar Dan e dus peste Nistru:

"Ghirai au trecut Nistrul inot pe calul sau,

Luand pe Dan ranitul ca prada si trofeu.

El merge de se-nchide in cortu-i umilit,

Precum un lup din codri ce-au fost de cani gonit.

Desi cuprins de lanturi, maret intra romanul!"

Dramatismul poemului atinge momente de intensitate maxima cand Ghirai, hanul tatar, porunceste slujitorilor sa-l aduca pe Dan in cortul lui pentru a se razbuna. Dialogul plin de intelepsiune, dezvaluie curajul, increderea in dainuirea neamului, in dainuirea credintei crestine si a claitatii de roman manifestate de erou:

"<<Ghiaur! zice tatarul cu inima haina,

Ce simte firul ierbei cand coasa e vecina?>>

<<Ea pleaca fruntea-n pace, raspunde capitanul,

Caci are sa renasca mai frageda la anul!>>"

Raspunsul capitanului amenintat cu moartea, vorbeste, in termeni metaforici, despre increderea in fiinta eterna a neamului romanesc, iar iarba care "are sa renasca mai frageda la anul" simbolizeaza forta de regenerare a poporului ale carui virtuti le intrupeaza batranul Dan.

Demnitatea raspunsului il impresioneaza pe hanul tatar, Ghirai, care ii propune, in schimbul vietii, sa-si paraseasca legea si credinta stramoseasca, insa batranul capitan de plai prefera moartea in locul tradarii:

"Alb am trait un secol pe plaiul stramosesc

Si vreu cu fata alba senin sa ma sfarsesc,

Ca dup-o viata lunga, ferita de rusine,

Mormantul meu sa fie curat si alb ca mine!"

Dorinta capitanului de a saruta pentru ultima oara pamantul tarii il indupleca pe Ghirai:

"Iar daca tu ai cuget si-ti pasa de-al meu dor,

Ghirai ma lasa, lasa in ora mortii grele

Sa mai sarut o data pamantul tarii mele!"

Ghirai ii indeplineste rugamintea, ii da calul sau pentru a merge sa imbratiseze pentru ultima oara pamantul pe care l-a ocrotit de dusmani cu pretul vietii sale. La vederea tarii, toata fiinta batranului se infioara, pamantul "care-l recunoaste" tresare si el dezvaluind sfanta legatura, profunda comunicare sufleteasca. Finalul poemului, ca de tragedie antica, ni-l arata pe Dan cazand mort in cortul tatarului, de batranete si din cauza ranilor suferite in lupte, in fata lui Ghirai care rosteste coplesit de admiratie: "O Dan, viteaz ferice ca tine care piere!

Culeasa si prelucrata de Vasile Alecsandri, Monastirea Argesului a vazut lumina tiparului pentru prima oara in culegerea de folclor Poezii populare - Balade (Cantice batranesti), la Iasi, in 1852.

Considerata ca si Miorita o capodopera a creatiei poetice orale, balada a fost tradusa in diverse limbi, iar marii scriitori au reluat tema si problemele tratate, fie prin dramatizare (ca Lucian Blaga in piesa Mesterul Manole), fie cu mijloacele romanului (ca Mihail Sadoveanu in Baltagul).

Cateva versuri introductive fixeaza locul ("Pe Arges in jos pe un mal frumos") si ii prezinta pe eroii intamplarilor ("Negru Voda trece/Cu tovarasi zece: Noua mesteri mari/Calfe si zidari/si Manoli, zece/Care-i si intrece").

Balada relateaza fapte legate de zidirea manastirea de la Curtea de Arges, subiectul fiind obstacolele pe care le intampina voievodul Negru Voda si cei zece mesteri zidari ai sai in actiunea lor. Odata locul stabilit, ei se apuca de lucru, insa "ce ziua zidea/noaptea se surpa". Cel mai talentat dintre mesteri, Manole, obosit de zadarnicia lucrarii, se culca, dar, are un vis ciudat: o soapta de sus il previne ca, atata timp cat nu vor zidi de vie pe sotia sau sora unuia dintre ei, zidurile lor nu vor rezista.

Manole le povesteste celorlalti visul, iar acestia isi previn sotiile si surorile, astfel incat, a doua zi, numai propria-i sotie apare cu "pranz de mancatura/vin de bautura".

Mesterul indragostit de tanara si frumoasa lui sotie cu prunc in pantec, se roaga de Dumnezeu sa ridice in drumul ei diverse piedici pentru a o salva, insa totul e zadarnic. Ajunsa la locul constructiei, Ana e zidita la temelia bisericii, si ctitorul ei, Negru Voda se declara multumit. Intrebati de voievod daca ar putea sa faca o alta manastire, mesterii se lauda ca vor ridica alta manastire "mult mai luminoasa si mult mai frumoasa". Raspunsul lor pripit tradeaza nerespectarea pactului pe care il aveau cu Negru Voda, de a inalta "o monastire-nalta/cum n-a mai fost alta" si are ca urmare pedepsirea mesterilor: schelele sunt stricate si eu sunt parasiti pe acoperis. In incercarea de a se salva, isi fac "aripi zburatoare/din sindrili usoare", se prabusesc si mor impreuna cu Manole, iar in locul unde el cade izvoraste "o fantana lina/cu apa putina".

Meditatie cu privire la conditia creatorului si a muncii sale, balada este construita prin corelarea unor motive poetice: cautarea, zidul parasit, zidul instabil, visul, jertfa, juramantul, probele, sacrificiul, conflictul ctitor-mesteri, pedepsirea mesterilor, zborul, metamorfoza.

Fiecare motiv al baladei se dezvolta in jurul unei imagini purtatoare de semnificatie. Primul motiv epic, cautarea, pare subordonat intentiei de a figura o dificultate proprie actului creator. Obiectul cautarii este mentionat prin motivul zidului parasit, ce implica ideea ca orice act de creatie trebuie sa-si gaseasca un punct de pornire intr-un efort anterior, sa isi asume o traditie continuabila.

Urmatorul motiv, al zidului instabil ("ce ziua zidea/noaptea se surpa") sugreaza imperfectiunea poieinului, a actului creatiei, avand drept concept instabilitatea creatiei. Semnificatia este, de altfel, sustinuta de motivul visului si al necesitatii jertfei umane: zidurile nu vor rezista daca mesterii nu vor face o jertfa la temelia lui (motiv pagan).

Visul participa la disocierea adevaratului creator, a celui chemat, Mesterul Manole, de falsii creatori. Singurul cu existenta nominala este chiar Manole, restul impartasind simpla existenta numerica. Pe langa faptul ca poarta un nume, Manole este singurul dintre ei care, prin vis, comunica cu forte din afara, transcendentale, care ii dezvaluie solutia de rezolvare a dificultatii.

Motivul juramantului si al incalcarii juramantului de catre ceilalti mesteri, reia si marcheaza diferenta dintre adevaratul si falsul creator, pe plan moral.

Motivul probelor (ca si in basme) este foarte bogat in sugestii. Obstacolul se transforma intr-o proba a iubirii, a devotamentului, a calitatilor morale ale femeii-mama ce urmeaza a fi jertfita.

Rugaciunile lui Manole, din momentul jertfirii Anei, sugereaza drama creatorului. Chemat sa traiasca dupa o ordine ideala a lumii, Manole se simte legat prin iubirea pentru sotia lui de ordinea fireasca a vietii. Insa pentru a-si implini destinul de creator, legenda spune ca trebuie sa jertfeasca tot ceea ce ii apartine, tot ceea ce il leaga de existenta obisnuita.

Intentia salvarii prin zbor, dublata de imaginea creatorului prizonier al propriei creatii, transforma zborul ratat in esec, in cadere, in disolutie. Moartea ii readuce pe mesteri la matca limitelor proprii fapturii omenesti, dar nu si pe Manole.

Metamorfoza lui Manole, din finalul legendei, are o semnificatie simbolica. Pentru creatorul innascut, existenta se prelungeste dincolo de hotarele mortii, chiar daca experienta acestuia se afla sub semnul suferintei, al sacrificiului suprem. Este si un avertisment mascat transmis de tabloul de sfarsit, imaginea "fantanii line/cu apa putina/cu apa sarata cu lacrimi udata".

Devenita sursa de inspiratie pentru autori ca Lucian Blaga si G. Calinescu, legenda isi certifica astfel valoarea si importanta in sfera culturii romane.

Concluzii

Asa cum isi imagina Mihai Eminescu, "A existat, neindoios, o vreme mitica", o vreme ca un inceput de poveste, cu miez de legenda, o "lume ce gandea in versuri/si vorbea in poezii", un univers confruntat neincetat cu taine infricosatoare si cu necunoscutul care o inconjura cu un cerc de mistere de pretutindeni si de nicaieri; a exitat o umanitate intoarsa spre natura de la care i-au ramas omenirii civilizate naratiuni pline de farmec si frumusete despre originea universului, a sistemului solar, despre geneza omului, despre fiinte supranaturale, teratologice, sau despre eroi de poveste, despre fenomene cosmice si sociale, mai mult sau mai putin invaluite in fabulos si miracol, petrecute in vremuri arhaice, primordiale, cand de-abia se iveau zorile istoriei omenirii.

In literatura destinata copiilor, legenda apare in manualele scolare ca o cale prin care elevilor li se dezvolta imaginatia si cultura.

Legenda ajuta elevii sa se familiarizeze cu figurile eroilor legendari din literatura romana, cu eroi ca Dan, capitan de plai, Mihai Viteazul, Vlad Tepes, Stefan cel Mare etc., personaje marcante ale istoriei romanilor, ramase in memoria nationala prin actiunile lor temerare, dar si cu eroi din literatura universala ca Ulisse, Ahile si personaje mitologice precum Zeus, Titanii, Gheea, Hefaistos.

Din pacate societatea contemporana se confrunta cu situatii aberante, cazuri in care oameni creduli se lasa amagiti de practici magice, descantece, leacuri, vraji si farmece, cu ritualuri de-a dreptul ridicole si anacronice, care nu au nimic in comun cu zestrea noastra populara.

Problema care se pune este de pe ce pozitii si cu ce rost mai studiem astazi creatiile spirituale ale poporului nostru si ale altor popoare ale lumii, ce si-a perpetuat credintele prin crearea de basme, legende si mituri? Raspunsul la o atare intrebare ni-l ofera insasi cercetarea istoriei, inregistrarea si analiza faptica a acestor stravechi creatii de spiritualitate umana. Realitatea ne aduce inaintea unei situatii paradoxale: in veacul stiintei si tehnicii celei mai avansate, in evolutia culturii nationale, legendele si miturile au inca o functionalitate anume, reprezentand centrul de interes al stiintelor sociale, care se ocupa mai intens si mai mult decat oricand de ele, dandu-le interpretari dintre cele mai diverse si mai surprinzatoare.