Subiectele comediilor plautine - amphitruo, asinaria, aulularia

Amphitruo. Subiectul e imprumutat de la dorieni, cunoscuti prin putinul respect pe care i-l aratau lui Jupiter si prin familiaritatea cu care tratau aventurile lui amoroase. (cf. I.Zamfirescu, Istoria universala a teatrului, vol. I, p.238). Nu se stie insa daca Plaut s-a inspirat dintr-o piesa a comediei mijlocii sau una a comediei noi, nici daca a contaminat doua piese. Pare sa fie cea mai originala dintre piesele plautine. (cf. T.Vasilescu, in N.I.Barbu, coord., Istoria, p.85)

Prin subiect, piesa e atipica, de vreme ce temele mitologice erau rezervate pentru tragedie. Iupiter se indragosteste de muritoarea Alcmena, virtuoasa sotie a generalului teban Amphitruo, si se gandeste sa o seduca sub infatisarea sotului ei. Cand Amphitruo e plecat la lupta impreuna cu sclavul sau Sosias, Iupiter descinde impreuna cu fiul sau, Mercur, primul luand chipul sotului si celalalt pe al sclavului. Alcmena, care nu are cum sa stie ca falsul Amphitruo e chiar parintele zeilor, va naste doi gemeni, dintre care unul e chiar fiul lui Jupiter. Acesta e eroul Hercules, care isi va proba forta supraomeneasca inca din leagan, cand sugruma cei doi serpi pe care geloasa Junona i-a trimis impotriva lui. Cand cei doi se intorc de la razboi, rezulta multe incurcaturi comice din intalnirea fiecaruia cu propriul Doppelgänger. Cand cei doi Amphitrioni se invinuiesc reciproc de adulter, Blefaron e ales ca judecator dar nu poate sa aleaga intre ei. In cele din urma Jupiter marturiseste si totul se termina cu bine.

Actiunea acestei piese e unitara si bine condusa, cu atat mai mult cu cat mythos-ul frizeaza dramaticul. Dialogurile sunt foarte vii si efectele comice generate de qui pro quo, savuroase. Alcmena e construita ca un adevarat model de sotie fidela si casta.

A suscitat numeroase imitatii in posteritatea literara a lui Plaut. Amphitryon de Molière (1668), Les Deux Sosies de Rotrou (1634), Amphitryon de Dryden, apoi de Heinrich von Kleist (imitata dupa Molière), Amphitryon 38 de Giraudoux etc.

Asinaria (Comedia magarilor), reprezentata probabil in 212. Originalul grec este Oναγός (Conducatorul de magari) de Demophil, de la care nu ne-a ramas decat titlul. Sursa e amintita chiar in prologul piesei. Tanarul Argyrippus, fiul lui Demaenetus, aspira la dragostea lui Philaenium, fiica unei curtezane pe nume Cleaereta, dar are nevoie de bani. Se vede nevoit sa renunte la fata in favoarea rivalului sau Diabolus. Un negustor care cumparase de la Demaenetus niste magari soseste in oras si merge sa-i duca banii sotiei lui Demaenetus, Artemona, care conducea gospodaria. Demaenetus "intercepteaza" si "deturneaza" banii, cu ajutorul a doi sclavi; banii vor fi folositi pentru Argyrippus dar si pentru el insusi, pentru ca a decis sa-si ajute fiul numai cu conditia ca si el sa poata petrece cu Philenium. Fiul accepta acest pact cu viciosul batran. Diabolus, frustrat hotaraste sa se razbune si isi trimite parazitul ca s-o anunte pe Artemona de aventura sotului ei. Aceasta isi surprinde sotul si fiul alaturi de curtezana si il aduce pe Demaenetus acasa.

Comicul de situatii e foarte puternic aici. Piesa l-a influentat pe Molière in crearea anumitor caractere si in cateva versuri din Les femmes savantes, Tartuffe, Le bourgeois gentilhomme, Les fourberies de Scapin. Se asemenea, l-a influentat si pe Lesage.

Aulularia (Ulcica). Nu se cunoaste vreo sursa elina si nici data reprezentarii. E posibil sa fi avut ca model Comoara de Menandru, sau piese cu subiect asemanator de Filemon, Anaxandride, Dioxippe, Filippide, dar nu avem nici o declaratie in acest sens (iar Plaut isi declara de obicei sursele in prologuri). E o comedie de caracter, oferind arhetipul caracterologic al avarului. Batranul Euclio gaseste in casa sa ingropata o ulcica plina cu bani. Zgarcit si temator, o ingroapa si mai adanc in vatra si se straduieste sa para cat mai sarac, tremurand sa nu-i fie descoperita sau furata comoara. Lyconides, un tanar din vecini, a necinstit-o pe Phaedria, fiica avarului, si aceasta urmeaza sa nasca. Fara sa stie acest lucru, unchiul tanarului, Megadorus, o cere pe fata in casatorie, impins de sora lui. Euclio, obsedat de comoara lui, ingrozit de posibilii intrusi, ezita sa accepte. Strobilus, sclavul lui Lyconides, il urmareste si ii fura comoara din templul unde o ascunsese. Megadorus accepta sa renunte la fata in favoarea propriului nepot iar Euclio, dornic sa-si recapete ulcica, accepta casatoria.

Actiunea e complexa dar comicul e copios iar analiza caracterului si a moravurilor si mentalitatilor epocii - magistrala. Aulularia l-a inspirat pe Molière in celebra lui comedie Avarul. Harpagon e avatarul literar al lui Euclio.

Bacchides (Cele doua Bacchis). Prologul ne spune ca e imitata dupa Cele doua Evantide a comediografului Filemon. E posibil sa fi avut ca sursa si o piesa a lui Menandru. Data reprezentarii nu se cunoaste. Doua surori gemene, care au si acelasi nume, Bacchis, au ca iubiti doi prieteni, pe Mnesilochus si Pistoclerus. Unul din acestia nu stie ca exista doua Bacchis si se crede inselat si de prieten si de iubita. Pistoclerus venise la casa curtezanelor ca sa se intereseze de soarta iubitei prietenului sau, Mnesilochus, dar ajunge sa se indragosteasca si el de sora geamana. Sclavul Lydus, pedagogul sau, se ingrijoreaza pentru el si il anunta pe Philoxenus, tatal tanarului, dar acesta e indulgent pentru ca si el procedase la fel in tinerete. Mnesilochus, care se crede tradat, ii da lui Nicobulus banii din care Chrysalus, sclavul lui, planuise sa pastreze o parte ca sa-i rascumpere iubita de la un militar. Chrysalus va trebui sa puna la cale alta viclenie pentru a obtine bani, odata ce Mnesilochus a aflat ca prietenul lui nu l-a inselat si ca exista doua Bacchis. El va pune mana pe 400 de filipi de aur, de doua ori mai mult decat ii trebuia. Philoxenus si Nicobulus, tatii celor doi tineri se hotarasc in sfarsit sa-si aduca fiii pe calea cea buna, dar odata ajunsi la casa curtezanelor, raman si ei sa petreaca alaturi de tineri.

Piesa, care incepe si sfarseste cu un banchet, pune in scena obisnuitul subiect amoral (sau chiar imoral), pe care il trateaza cu seninatate comica dar si cu finete. Caracterele sunt bine conturate.

Captivi (Prizonierii). Nu se cunoaste originalul grec. Data reprezentarii: 193 sau 192. Hegio si-a pierdut amandoi fiii. Unul a fost luat prizonier intr-o lupta iar pe celalalt i-l furase un sclav ca sa-l vanda, atunci cand avea 4 ani. Hegio rascumpara mereu prizonieri, in speranta ca-si va recapata fiul. Printre cei cumparati se afla si baiatul furat odata, care acum e sclav al unui tanar, si el cazut prizonier. Ca sa-si salveze stapanul, sclavul (de fapt, fiul lui Hegio), schimba rolul cu acesta, ceea ce produce un imbroglio comic. In aceasta piesa nu apar femei si nici vreo intriga de dragoste. Plaut introduce aici personajul parazitului, Ergasilus, pe care "voracitatea burlesca si locvacitatea bufona" al fac "viu si expresiv". (I.Zamfirescu, Op.cit., p.241)

Comedia a fost imitata de Ludovico Ariosto (Suppositi, 1509) si de Calderon de la Barca (Principe constante).

Casina. Modelul grec e Clerumenoi (Sortientes) de Diphilos. Data reprezentarii nu se cunoaste. Numele piesei e dat de un personaj care nu rosteste nici un cuvant: Casina e o sclava crescuta in casa batranului Lysidamus de catre sotia lui Cleostrata. Fiul si tatal se indragostesc amandoi de fata. Fiind in rivalitate cu propriul fiu, Lysidamus il trimite pe acesta in strainatate, iar pe fata vrea s-o marite de forma cu sclavul intendent Olympio, caruia ii promite ca rasplata libertatea, planuind sa se bucure el insusi de tanara. Cleostrata ii banuieste intentiile si pentru a le contracara incearca la randul ei s-o marite pe fata cu sclavul fiului sau, Chalinus. Pentru a lamuri situasia, Lysidamus si Cleostrata hotarasc sa traga la sorti cu cine se va casatori Casina. Castiga Olympio (fireste, paravanul lui Lysidamus), si Cleostrata trebuie sa pregateasca nunta. Dar nu se resemneaza, ci pune la cale o farsa. Chalinus, travestit in femeie, ia locul miresei. Facuti de rusine, Lysidamus si Olympio renunta la planurile lor, iar fata, care se va dovedi de conditie libera, fiica de mult pierduta a unui cetatean, va putea sa se casatoreasca acum cu fiul lui Lysidamus, care tocmai s-a intors din calatorie. Comedia deviaza putin de la schema previzibila, pentru ca aici intriga e desfacuta nu de sclavul inteligent, ci de sotia inselata si care, de altfel, o crescuse pe fata.

Tema, evident foarte licentioasa, va fi reluata de Macchiavelli (Clizia, 1506), de Molière si de Regnard, de Beaumarchais (Le mariage de Figaro, 1784). In Nunta lui Figaro, stapanul se indragosteste de camerista sotiei lui si hotaraste s-o casatoreasca cu unul din servitorii lui, pentru a-si putea exercita asupra tinerei femei drepturile de senior.

Cistellaria (Cutiuta cu jucarii). Se inspira dintr-o comedie a lui Menandru, careia nu i se cunoaste titlul. Trebuie sa fi fost reprezentata inainte de 201. Lipsesc multe fragmente. Selenium, parasita la nastere de mama sa, Phanostrata, e crescuta de curtezana Melaenis si trece drept fiica ei. Aceasta incearca s-o faca si pe ea curtezana dar fata se opune. Ea il iubeste pe Alcesimarchus, tanar de familie buna. Dar tatal lui voia sa-l casatoreasca pe acesta cu fata lui Demipho. Se va dovedi ca Demipho este si tatal lui Selenium. Dupa cutiuta cu jucarii din copilarie Phanostrata isi recunoaste fiica. De vreme ce e de conditie libera, aceasta se poate casatori cu Alcesimarchus.

Piesa are mai putine efecte comice si mai multa tensiune dramatica rezultata din situatiile familiale. Ii va servi lui Ariosto ca sursa in Cassaria

Curculio (Gargarita). Nu se cunoaste originalul grec. A fost scrisa, probabil, in 193. Tanarul Phaedromus il trimite in Caria pe parazitul Curculio sa faca rost de bani peentru a-si rascumpara iubita, pe Planesium, de la militarul Therapontigonus. Printr-o scrisoare plasmuita, trebuia sa insele pe un bancher. Se va dovedi ca fata e chiar sora capitanului, care va accepta sa i-o dea de sotie lui Phaedromus. Figura parazitului genereaza multe efecte comice, intr-o piesa cu multe elemente de farsa, de comic burlesc, dar si de aluzii la moravurile din for.

Epidicus. Nu se cunoaste originalul grec. Trebuie sa fie anterioara piesei Bacchides. Tanarul Stratippocles pleaca in razboi, cerandu-i sclavului Epidicus sa-i rascumpere o sclava cantareata dar fara sa-i lase bani. Acesta ii va obtine prin mistificarea tatalui tanarului, Periphanes, pe care il face sa creada ca sclava e fiica lui naturala. Cand tanarul revine, e indragostit de o cantareata pentru rascumpararea careia ii trimite bani lui Epidicus. Victima extorcarii va fi tot batranul Periphanes, desi prietenul lui, Apoecides, e priceput la legi. Sclavul ii insala pe amandoi dar Periphanes va fi fericit ca si-a descoperit fiica si pe mama ei, dragostea lui din tinerete. Periphanes il iarta pe Epidicus si chiar ii acorda libertatea.

Se crede ca Plaut avea predilectie pentru aceasta piesa si era foarte mandru de ea. Atmosfera e romana, dialogurile sunt presarate cu aluzii la cetatenii lasi in razboi, la cei care fac afaceri cu demnitatile sau la matroanele prea luxoase. Plaut stapaneste foarte bine o intriga destul de complicata.

L-a inspirat pe Molière in Vicleniile lui Scapin.

Menaechmi (Cei doi Menaechmi). Nu se cunoaste modelul grec, existau mai multe piese cu subiect asemanator din care s-ar fi putut inspira Plaut. Data reprezentarii e nesigura, dar e considerata una din cele mai vechi piese ale lui, performata mai intai probabil in 215 si apoi reluata si amplificata. Intreaga intriga a piesei e organizata in jurul motivului dublului si a confuziei de identitate. Un negustor sicilian are doi fii gemeni. Pe unul l-a pierdut intr-o zi la targ. In scurt timp, tatal a murit de suparare. Pe celalalt baiat l-a crescut un unchi. In amintirea copilului pierdut, acesta i-a schimbat numele din Sosicles in Menaechmus II. Plecand la Epidamnus sa-si caute fratele, Menaechmus II e confundat cu Menaechmus I. Menaechmus I luase de la sotia lui o manta ca s-o dea iubitei lui Erotium. Aceasta il vede pe Menaechmus II, crede ca e celalalt si il cheama la masa. E certat de sotia fratelui sau pentru ca i-ar fi furat mantaua. Se isca multe confuzii si toti il cred nebun, astfel incat e chemat un medic ca sa-l tamaduiasca. Messenio, sclavul lui Menaechmus II are grija ca cei doi frati sa se intalneasca si sa inteleaga ca au acelasi tata. Cei doi gemeni se intorc bucurosi la Syracusa iar Messenio e eliberat.

Motivul gemenilor a fost reluat de Shakespeare in Comedia erorilor.

Mercator (Negustorul). Prologul arata ca sursa a fost Emporos a comediografului Philemon. ("Graece haec vocatur Emporos Philemonis / Eadem Latine Mercator Macci Titi."- vv.9-10). Prima reprezentare trebuie sa fi avut loc candva inainte de 196. Ca argumentum (subiect), piesa seamana cu Casina si Bacchides. Se observa si o vaga asemanare cu trama din Asinaria. Tanarul Charinus a devenit negustor la ordinul tatalui sau, Demipho, ca pedeapsa pentru viata destrabalata pe care o ducea la Athena, unde risipea banii pe curtezane. Intr-un din calatorie, Charinus a cumparat o fata pe care o aduce cu sine la intoarcere. Tatal se indragosteste si el de ea si se intereseaza cine e. Acanthion, sclavul lui Charinus, il pacaleste, pretinzand ca tanara Pasicompsa e o sclava pe care tanarul ar vrea s-o daruiasca mamei sale. Demipho se preface ca o cumpara si o da in pastrare vecinului sau Lisimachos. Sotia acestuia se teme ca tanara i-ar putea deveni rivala. Cu ajutorul prietenului sau Entachus si a mamei sale, care ii tine partea, Charinus isi regaseste iubita. Demipho renunta si ii cere iertare sotiei sale pentru intentiile sale necugetate. Piesa are clare accente dramatice.

Miles gloriosus (Soldatul fanfaron). In prolog autorul aminteste doar titlul comediei grecesti care i-a servit de model. Acesta este Ingamfatul: "pe greceste numele acestei comedii este Alazon, noi ii zicem pe latineste Miles gloriosus"(vv.86-87: "Allazon Graece huic nomen est Comoediae; / Id nos Latine gloriosum dicimus."). Dupa cum opineaza filologii moderni, autorul grec ar putea fi fie Menandru fie Philemon. Data reprezentarii nu se cunoaste; e considerata una din cele mai vechi piese ale lui Plaut. Cum in versul 211 se face aluzie la arestarea poetului Naevius, trebuie sa fi fost scrisa prin 206, 205, inaintea acestui eveniment. Pirgopolinices e un soldat narcisic, imbatat de propria (presupusa) valoare, manifestata in succesul erotic si vitejia fizica in razboi. E un personaj care traieste intr-o permanenta iluzie de sine, astfel incat e usor de mistificat. Sclavul Palaestrio il determina sa o elibereze pe Philocomasium, iubita tanarului Pleusices, fostul stapan al lui Palaestrio. Pleusices si Philocomasium ajunsesera amandoi in stapanirea militarului. Pyrgopolinice devine victima unei farse: a avut o aventura cu o curtezana, dar e facut sa creada ca aceasta e femeie cinstita, sotia unui vecin pe nume Periplectomenes. Se alege cu o pedeapsa corporala. Pedeapsa oficiala, judecatoreasca pentru relatia cu o matroana era la romani foarte grea.

Personajul fanfaronului va deveni un tip comic foarte prezent in literatura universala. Dimensiunea morala relevata de inconstienta comica a personajului a fost observata inca din antichitate, de pilda la Cicero in De officiis: "E o rusine de a te lauda tu insuti, mai cu seama prin minciuni, si de a fi de rasul celor cu care vorbesti, intocmai ca soldatul fanfaron. ("Et cum irrisione audientium, imitari Militem gloriosum"). Tipul se va difuza in teatrul secolelelor al XVI-lea si al XVII-lea: Viteazul (Le Brave) de Baïf (1567), Pedantul inselat, de Cyrano de Bergerac, Agesilau din Colchos de Rotrou, Jodelet duelist de Scarron etc. O metamorfoza a lui Pyrgopolinice poate fi considerat si Matamor din Iluzia comica (1636) a lui Corneille. Si sa nu-l uitam pe Capitan Spaventa din commedia dell'arte

Mostellaria (Comedia stafiilor). Originalul se numea Phasma, probabil o piesa a lui Philemon. Nu a fost datata. Tanarul Philolaches si-a rascumparat iubita, pe curtezana Philematia, a eliberat-o si a adus-o in casa, unde cheltuie cu prietenii si curtezanele averea tatalui sau, plecat cu afaceri. Tatal, Theuropides, se intoarce pe neasteptate. Surprins, tanarul nu stiu cum sa reactioneze, mai ales ca prietenul Callidamates, ametit, nu mai poate fi trezit. Acesta va fi impins intr-o camera secreta, in timp ce sclavul Tranion incearca sa amageasca suspiciunile batranului. Tatal e convins ca propria lui casa e bantuita de stafii iar cand creditorul vine sa-si reclame banii (pentru ca Philolaches facuse multe imprumuturi), tatal e inselat din nou. Sclavul pretinde ca fiul a cumparat casa de vizazi, iar Theuropides e dus s-o viziteze. Cand afla adevarul, se infurie dar e potolit de bunul sau vecin Simo.

Comedia e plina de verva, are dialoguri animate si o psihologie convingatoare. Regnard a utilizat-o in piesa lui Retour imprévu (Intoarcerea neasteptata si la fel Shakespeare in The Taming of the Shrew (Imblanzirea scorpiei

Persa (Persanul). Nu se cunoaste modelul grec: ar putea fi una din comediile lui Alexis sau Menandru. A fost reprezentata, probabil, catre anul 197. In timp ce stapanul lipseste, sclavul Toxilus se comporta el ca un stapan, inconjurat de sclavi care il slujesc si oameni liberi care il flateaza. Daca in majoritatea comediilor sclavul cel istet actioneaza in interesul tanarului stapan indragostit, aici sclavul insusi e indragostit si isi rascumpara iubita de la leno cu banii daruiti de prietenul sau, sclavul Sagaristio, care ii obtinuse de la stapanul sau prin inselaciune. Ca sa-l pacaleasca pe leno, cei doi sclavi se aliaza cu parazitul Saturio. Sagaristio se imbraca in persan si se duce la proxenet ca s-o vanda pe fiica lui Saturio spunand ca-i o fata furata. E pentru prima oara cand un poet comic aduce in scena ca personaj bine conturat o virgo, o fata de conditie libera. (cf. I.Zamfirescu, Op.cit., p.244). Spre deosebire de tatal ei, care e egoist si cinic, fata e curajoasa si cu simtul onoarei. Leno o cumpara, pe o suma foarte mare dar imediat vine tatal care il duce pe negustorul de curtezane la judecata si isi ia fiica inapoi acasa. Leno vine sa le ceara socoteala dar cei trei prieteni sunt in toiul unei petreceri si il batjocoresc. Personajul leno e respingator, ca in toate comediile in care apare, si inselarea sau pedepsirea lui genereaza invariabil satisfactie.

Eseu: ADN-ul exista in genomul uman Document online: Proiect didactic biologie - transmiterea caracterelor ereditare-teoria cromozomiala a ereditatii

Poenulus (Micutul cartaginez). Versul 53 din prolog indica drept model comedia Carchedonius, probabil a lui Menandru. Se poate ca piesa sa fi avut si alt titlu, Patruos, dat initial sau ulterior. (cf. T.Vasilescu, Op.cit., p.92). S-a pastrat textul unui afis de teatru, din cel afisate pe zidurile bazilicii sau pe coloanele porticelor lui Tarquinius: "Astazi, a cincea zi inaintea idelor, a treia din marile sarbatori ale lui Ceres, trupa lui Ambivius Turpio, angajata de noii edili, va reprezenta Cartaginezul, comedia grecului Menandru, tradusa de catre M.Accius Plautus in limba barbara; muzica de Claudius pe modul Naevian, cu flaute titiene."(apud I.Zamfirescu, Op.cit., p.245). Data reprezentarii ar putea fi anul 189, conform cu versul 665. Alti filologi o plaseaza mai inainte, intre 195 si 192, aproape de sfarsitul celui de-al doilea razboi punic. E vorba de un batran cartaginez, om cinstit si tata iubitor, ale carui fiice fusesera rapite de un leno. Tanarul Agorastocles, si el rapit in copilarie, vrea sa se casatoreasca cu una din fete. Negustorul de curtezane ii cere bani pentru rascumparare. Cu ajutorul unui sclav, leno e inselat iar fetele, Adelfasia si Anterastila, sunt salvate.

Desi amintirea razboiului cu cartaginezii era inca proaspata, Plaut prezinta un reprezentant al taberei adverse cu multa empatie, asa cum, mutatis mutandis, Eschil ii infatisase pe invinsii grecilor cu cuvenita compasiune tragica in tragedia Persii. Piesa lui Plaut contine chiar un pasaj "in limba punica", pe care filologii nu l-au descifrat inca, mai ales ca ar putea fi de fapt o parodie de "limba" cartagineza.

Pseudolus (Inselatorul Nu se cunoaste originalul grec. Didascaliile arata ca a fost reprezentata in 191. Tanarul Calidorus e indragostit de Phoenicium, curtezana din casa lui Ballio. Ii trebuie bani ca sa o rascumpere. Sclavul lui, Pseudolus, inventeaza o stratagema ca sa-l insele pe odiosul Ballio. Si-a dezvaluit de altfel intentiile fata de toata lumea si totusi, tentativa e incununata de succes. Comedia, plina de vis comica, una din cele mai reusite, prezinta asemanari, la nivelul intrigii, cu Asinaria

Rudens (Franghia). Modelul grec este o comedie a lui Diphilos. Dupa unii comentatori ar fi fost reprezentata intre anii 200 si 190. Labrax, un leno ticalos, a primit de la tanarul Pleusidippus o suma de bani pentru rascumpararea uneia din sclave, pe nume Palaestra, iubita tanarului. Labrax a luat banii dar fuge pe o corabie spre Sicilia, luand cu el femeile. Arcturus, steaua furtunilor, il pedepseste, facandu-l sa naufragieze. Cele doua fete, Palaestra si Ampelisca se salveaza din valuri cu o barca si se refugiaza pe tarm, intr-un templu al Venerei. Leno a scapat si el, ajungand pe o stanca invecinata, si acum incearca sa le indeparteze pe tinere de sanctuar, dispretuind astfel zeii, pe preoteasa templului si dreptul sacru de azil. Dar un batran cumsecade care locuieste in imprejurimi

pe nume Daemones e revoltat de sacrilegiu si vine in ajutorul celor doua femei, pe care le adaposteste in coliba lui. Aici se intalnesc cu Trachalio, sclavul lui Pleusidippus. Acesta le ocroteste si le ajuta sa scape de Labrax, care supravietuise dar isi pierduse toata averea in naufragiu. Cu ajutorul lui Trachalio, generosul Daemones isi regaseste fiica de mult pierduta in persoana Palaestrei. Labrax pastreaza o parte din bani, iar Palaestra se casatoreste cu Pleusidippus.

Comedia e motorie, cu actiune palpitanta si multe peripetii, dar difera mult de majoritatea palliatelor pentru ca se desfasoara pe un tarm de mare, intr-o coliba izolata si la intrarea intr-un templu. In plus, e mult mai poetica si in acelasi timp mai patetica decat celelalte. Are un prolog celebru, rostit de steaua Arcturus. Sunt si efecte comice burlesti, asociate cu Labrax si cu parazitul sau Charmides dar si exprimari sententioase, sapientiale, de tipul "interesul uneste pe cei rai, dupa cum adversitatea ii divizeaza."

Comedia a fost imitata de La Fontaine in Le pot au lait.

Stichus. Modelul grec este Adelphoi a lui Menandru. A fost reprezentata in anul 200. Surorile Panegyris si Pamphila isi asteapta sotii, pe Epignomus si Pamphilippus, plecati de mai multi ani din tara, din cauza saraciei. Tatal lor, Antiphon, le cere sa se intoarca in casa parinteasca. Exista o lege prin care se putea anula casatoria dupa trei ani de absenta si de tacere din partea unuia din soti. Intentia lui e sa le casatoreasca pe cele doua femei cu barbati mai bogati. Tinerele raman credincioase sotilor: chiar daca cea mare tindea sa se supuna autoritatii parintesti, cea mica o convinge sa mai astepte. Rabdarea le va fi rasplatita, pentru ca cei doi soti se intorc si sunt chiar instariti, spre multumirea socrului lor. Piesa se incheie cu petrecerea licentioasa a sclavului Stichus si a prietenului sau Sagaristio, care impart aceeasi curtezana, pe Stephanium. Ultimul act pare adaugat doar pentru efectele comice, fiind prea putin legat de actiune.

Piesa a fost imitata de Molière in Amphitryon si in Le dépit amoureux.

Trinummus (Trei bani). Originalul apartine lui Philemon, Thensauros. A fost reprezentata in 194 i.e.n. In prolog apar doua personaje alegorice, Luxuria (Risipa) si Inopia (Lipsa). Prima paraseste casa lui Lesbonicus, care si-a risipit averea. Se instaleaza in locul ei Inopia. Tatal lui Lesbonicus plecase de acasa pentru a-si spori averea. In timpul acesta, necugetatul sau fiu vinde casa parinteasca, pe care o cumpara Callicles, tutorele lui Lesbonicus si al surorii acestuia, care era curtata de Lysiteles. Lesbonicus vrea sa-i dea surorii ca zestre ultima bucata de pamant ramasa din proprietatea familiei. Callicles stie ca in casa pe care a cumparat-o este ingropata o comoara, dar nu si-o insuseste pentru ca vegheaza asupra celor doi tineri. Cu ajutorul prietenului sau Megaronides trimite un om la Lesbonicus, ca venind din partea tatalui sau cu o scrisoare si cu bani. Dar banii sunt luati din comoara pe care tanarul cel risipitor risca s-o piarda. Tatal se intoarce si totul este dat pe fata. Lysiteles se casatoreste cu sora lui Lesbonicus iar acesta, cu fiica lui Callicles. Tanarul va fi de acum mai cumpatat.

Comicul e mai slab reprezentat. Din didascalii lipseste argumentum.

Truculentus (Badaranul). Originalul ar putea fi o comedie a lui Menandru, Sikyonios sau Babylonius. Probabil a fost scrisa printre ultimele, in jurul anului 189 i.e.n. Trei tineri, Dinarchus din Athena, Strabax de la tara si Stratophanes, un miles, sunt sedusi de aceeasi curtezana, Phronesium, cu care isi risipesc averea. Ca sa obtina si mai multi bani de la miles, curtezana pretinde ca are un copil cu acesta. Stratophanes, care se crede tata, ii da si mai multi bani. De fapt, copilul e al lui Dinarchus cu o tanara ateniana pe care o necinstise. Callicles, tatal lui, il obliga sa se insoare cu mama copilului. Minciuna lui Phronesium e dezvaluita.

Titlul piesei vine de la un epitet prin care e caracterizat sclavul Stratylax, care vitupereaza impotriva lacomei curtezane, in incercarea lui de a salva averea tanarului stapan.

Vidularia (Comedia valizei). Originalul a fost probabil o piesa a lui Diphilus, intitulata PLuta. S-au pastrat doar fragmente, unele din ele citate de diversi gramatici sau aflate in palimpsestul ambrozian. Se poate deduce ca avea o intriga asemanatoare cu cea din Rudens. Tanarul Nicodemus ajunge sclav. Isi pierduse intr-un naufragiu saculetul de voiaj in care se gasea inelul prin care isi putea dovedi originea de om liber. Un pescar gaseste saculetul si se va dovedi ca tanarul e chiar fiul stapanului la care ajunsese sclav.

PERSONAJELE

In Florides, III, Apuleius, scriitor din secolul al II-lea e.n. va sintetiza astfel fenomenologia personajelor plautine, sesizand, in maniera structuralista avant la lettre, caracterul lor stereotip, susceptibil de a fi redus la invarianta. La Plaut personajul actualizeaza actantul, individul performeaza o persona, o masca, deci o constanta, un element de sistem. "Ibi est leno perjurus, et amator fervidus, et servulus callidus, et amica illudens, et uxor inhibens, et mater indulgens, et patruus objurgator, et sodalis opitulator, et miles praeliator; sed et parasiti edaces, et parentes tenaces, et meretrices procaces." In sistematizarea lui Apuleius, fiecare actant e insotit de un epitet care il caracterizeaza succint, ii dezvaluie esenta si totodata functia. Fireste ca nu vom gasi aici o psihologie complexa si subtila - sau chiar abisala - insasi "gramatica" palliatei, cu asteptarile pe care creeaza, s-ar opune unei astfel de considerari a personajului. Totusi, Plaut e un artist prea inzestrat ca sa reduca personajele la schematismul "marionetelor" din atellana. Iluzia referentiala, puternicele efecte de real ale teatrului sau nu s-ar realiza in absenta acestei ancorari in verosimilul psihologic (tinand de o psihologie general-umana, dar si de "culoarea locala", de o anume istoricitate mentalitara). Tocmai in jocul dintre stilizarea specifica palliatei (presupunand adecvarea la un cod previzibil) si individualizarea (fie si relativa) a personajelor rezida farmecul pieselor si chiar "actualitatea" efectelor comice, care nu dateaza, nu s-au demodat.

De la o piesa la alta sunt focalizate anumite trasaturi ale categoriilor actantiale, rezultand o certa complexitate a rolurilor, dincolo de schematismul pretins de codurile palliatei.

Cel mai pregnant este rolul sclavului, pe buna dreptate proclamat de critica rege al comediei plautine. El e depozitarul celor mai puternice efecte comice si "arhitect" prin excelenta al intrigii. Pseudolus din comedia omonima e un fel de arhetip al acestor sclavi extraordinar de inteligenti si simpatici, in acelasi timp vicleni si generosi, plini de resurse, ironici si fermecatori. E.Cizek il numeste pe Pseudolus "Falstaff al antichitatii, mag comic al literaturii latine si totodata autentic alter-ego al lui Plaut, care, prin intermediul lui, persifleaza fara incetare si concomitent se autopersifleaza. Pseudolus este un adevarat vrajitor al combinatiilor celor mai neasteptate. Chiar Simo, stapanul cel batran, il compara cu Socrate. E curajos, fidel lui Calidorus, realizat la nivelul unei autenticitati psihologice pregnante. Intr-adevar, are anumite indoieli fata de propriile capacitati, dar stie sa le depaseasca."(Istoria, p.78). Alti sclavi ingeniosi sunt Chrysalus din Bacchides, Epidicus si Tranio din Casa cu stafii, Palaestrio din Militarul fanfaron. Unii dintre sclavii "intriganti" sunt realmente cinici si poltroni, schitand prin comportamentul lor, aproape o "contramorala, un sistem de valori opuse celor curente"(Cizek, Op.cit., p.79)

Raportat la specificul societatii romane, toti sunt sclavi domestici, si nu publici. Ei au competente diverse: cantareti din flaut, din lira, pedagogi, bucatari, cei din urma ilustrand amploarea pe care o luase si la Roma luxul meselor, in yadar combatut prin masuri legislative. Adesea tineri ei insisi, sclavii "intriganti" isi canalizeaza toata energia pentru a-l ajuta pe tanarul stapan indragostit care, potrivit intrigii-sablon, incearca sa-si rascumpere iubita de la un leno si pentru asta are nevoie de bani. Sclavul devotat ii va obtine, prin viclesuguri complicate, chiar de la senex sau pater familias (cand nu il extorcheaza pe infumuratul miles sau chiar pe odiosul leno). Era firesc ca inselatoria sa fie apanajul lor, de vreme ce ei nu sunt condusi in actiunile lor de aceleasi valori (onoare, virtute, respectabilitate, sau macar aparenta lor) precum patricienii bogati, ci mai degraba de imperativele supravietuirii. Totusi ei sunt sincer devotati tanarului stapan, adesea riscand bataia sau trimiterea la tara (daca nu chiar inchisoarea sau crucificarea) de dragul acestuia. Se face chiar teoria "sclavului bun", a carui obligatie sau datorie (officium) este sa-si sustina stapanul, indiferent de consecinte. Intr-un monolog din Aulularia, Strobilus arata ca un sclav bun trebuie sa faca totul pentru stapanul sau, mai ales cand acesta e indragostit. La fel, in Mostellaria, Phaniscus se auto-identifica drept sclav bun, dintre cei care isi ajuta stapanii. Nu au scrupule, scopul lor e "sa tunda de bani oile si berbecii batrani", comportamentul lor frizeaza cinismul. Plaut le-a conferit mai multa diversitate si complexitate decat s-ar putea crede. Uneori ei isi urmaresc si propriile interese, aspirand chiar la eliberare (ca in Amphitruo, Cistellaria, Menaechmi, Mercator, Stichus, Trinummus); "robia tare-i aspra la cei bogati"(Amphitruo si "oricine vrea sa fie mai bine liber decat sclav"(Captivi, 130). In Asinaria eliberarea la care viseaza sclavul echivaleaza cu a scapa de o viata de torturi: "garbaciul, fierul inrosit, butucul, lantul si verigile de fier, inchisoarea aspra, piedicile de picioare, toate acele ingrozitoare ciomageli, asa de bine simtite pe spinarea noastra, si care ne-au tot sapat la rani adanci pe spate, le-am pus acum pe fuga prin lupta apriga si prin juraminte false."(Asinaria, 548-555). Cateodata il ajuta pe tanar, dar isi si bat joc de el. Pierre Grimal a observat aceasta "ambiguitate a personajului sclavului"(Literatura latina, p.83). Messenio din Gemenii e ceva mai bland si mai supus, Trachalio din Rudens e generos dar vrea sa si obtina jumatate din ceea ce se afla in cufar, iar Harpax din Pseudolus exalta chiar obedienta si disciplina dar el insusi nu e prea inteligent si se lasa pacalit.

Sclavul batran se solidarizeaza mai degraba cu autoritatea paterna, iar daca mai e si pedagog, precum Lydus, preceptorul lui Pistoclerus din Bacchides tine chiar locul lui pater familias. Cand vitupereaza impotriva desfraului, el este grav, solemn, moralist, dar tocmai prin aceasta ridicol, pentru ca se opune atmosferei iresponsabile a comediei, al carei rost este tocmai de a tine partea tineretii, impotriva lumii batranilor, a interdictiilor si ipocriziei. Mai rar se stabileste o alianta temporara intre "servus fallax et dolosus" si tata, pentru ca dusmanul comun e leno, detestat de toti. Astfel, Pseudolus se alatura lui Calidorus cand fiul respinge indemnul lui Ballio de a jefui pe tata.

Se stabileste si o opozitie intre sclavii de la tara, conservatori, aparatori ai mentalitatii patriarhale, si sclavii de la oras, adepti ai unui mod de viata supus altor influente si tendintei spre lux. Dihotomia urbanitas vs. rusticitas va fi reformulata, cu accente si nuante diferite, in toata literatura latina.

"Tu urbanus scurra, deliciae popli,

Rus mihi tu obiectas! Sane, credo, Tranio,

Quod tu in pristinum scis actutum tradier;

Cis, hercle, paucas tempestates, Tranio,

Augebis ruri numerum, genus ferrratile.

.

Dies noctesque bibite, pergraecamini

Amicas emite, libertate, pascite

Parasitos obsonate pollucibiliter.

Haeccine mandavit ubi, quom pereque hinc iit, senex?

Haeccine boni esse officium servi existimas

ut heri conrumpet et rem et filium?"(Mostellaria, 14 -26)

("Tu, un stricat de la oras, placerea poporului, sa-mi arunci in fata vorba ca-s de la tara? Cred ca am sa te vad in curand invartind piatra la moara. Cat de curand trimis, vei ingrosa numarul celor de la tara, ferecat in lanturi Zi si noapte tineti-va de chefuri, petreceti ca grecii. Dezrobiti curtezane, cumparandu-le; ingrasati parazitii, risipiti cu mesele nebunesti. Sarcina asta ti-a dat-o batranul cand a plecat departe? Asta crezi tu ca-i datoria sclavului cinstit, sa prapadeasca stapanului si averea si feciorul?")

O viata grea au si oamenii liberi dar saraci, precum pescarii din Rudens, al caror cor impresioneaza prin autoironia melancolica: "ne puteti vedea, dupa aceste podoabe, ce fel de bogatie avem. Plasele acestea si unditele ne sunt toata averea si hrana noastrazilnic pe aici ne e drumul, sa ne cautam de-ale guriidrept exercitii gimnastice avem arici de mare, scoici, stridiipe care cu multa truda le pescuim hrana ne-o scoatem din mare. Daca noroc nu avem, peste nu ni se intampla sa prindem; atunci, plini de sare si uzi, ne strecuram spre casa; ne culcam nemancati. Iar cand marea e infuriata si nu prindem macar ceva scoici, rabdam de-a binelea de foame."(Rudens

Parazitul e un personaj comic care in unele comedii face concurenta sclavului in sensul ca incarneaza acelasi actant sau functie dramatica. Intruchipa o realitate a societatii elenistice si a celei romane, o pseudo-meserie, ereditara in lumea greaca de-a lungul a mai multor generatii. Parasiteion era hambarul pentru graul sacru al unui templu. Parazitul era paznicul lui. Functia lui s-a devalorizat, ca si aceea indeplinita de haruspex, din cauza obiceiului de a-si insusi din proviziile templului. In comediile siciliene si in Banchetul lui Xenophon parazitul a devenit personaj comic.  Erau oameni liberi dar fara resurse, care se atasau pe langa un bogatas vanitos pe care il flatau in mod ipocrit si il distrau, invatand chiar carti intregi de glume pe dinafara in acest scop. Indeplineau astfel si rolul unui scurra, mascarici. Scopul lor era sa-si asigure mesele gratuite. Vesnic infometati, se inrudesc cu figurile grotesti din atellana, dar au si spirit, inclinatie spre ironie si mai ales cinism. Nu au scrupule: Saturio din Persa isi foloseste in mod iresponsabil propria fiica. Desi nu devin monstruosi, le lipseste inocenta sclavilor, care ne starnesc simpatia si intelegerea orice ar face.Unii dintre ei pot genera insa considerabila vis comica. Astfel este Curculio, care actioneaza ca om de afaceri al patronului sau, inselandu-i in beneficiul acestuia si pe leno si pe miles. E plin de sarcasm la adresa filosofilor greci: "Grecii astia, infasurati in haina lor greceasca (pallium), care forfotesc pe strazi cu capul acoperit, care merg incarcati de carti, si cu panere cu provizii (cum sportulis), se opresc, discuta intre ei cu mutra lor de robi fugiti, stau in calea oamenilor, impiedica lumea, arunca cugetari de-ale lor; ii vezi apoi totdeauna band in carciuma, dupa ce au facut vreo invarteala. Beau bautura calda, cu capul acoperit, cu mutra trista, si ametiti o pornesc iarasi pe strazi."(Curculio, 288-294). Artotrogus din Miles gloriosus ii canta in struna eroului inchipuit, dar e foarte constient de propria mascarada:. In Captivi e prezentata sintetic viata ignobila si plina de turpitudini a acestor indivizi famelici. "Ca niste soareci mancam mancarea altuia. Cand afacerile sunt suspendate si oamenii se duc si ei la tara, inceteaza activitatea si dintii nostri. Dupa cum melcii, pe vremea caldurii, se vara in fundul casutei lor si-si duc viata din sucul lor, daca roua nu vrea sa cada, asa si noi, cand vine vacanta, ne ascundem in camasa mizeriei, traim din seul nostru, tot timpul in care isi petrec viata la tara aceia pe care ii sugem. In vremea asta, ajungem ca ogarii; cand insa se reiau la oras afacerile, ne schimbam in dulai, nesuferiti si plictisitori. dar si atunci, pe Hercule, daca parazitul nu-i in stare sa rabde pumnii sau oalele care i se sparg in cap, nu-i ramane altceva decat sa se duca sa cerseasca la poarta orasului"(Captivi Numele lor sunt motivate comic: Artotrogus (Roade-paine), Gelasimus (Ridicolul); Saturio (Satulul), Curculio (Gargarita), Peniculus (Periuta).

Militarul fanfaron (miles gloriosus) da numele unei piese a lui Plaut dar e o prezenta familiara in mai multe comedii (Bacchides, Poenulus, Truculentus, Pseudolus). Armata romana nu era armata de mercenari, dar contactele tot mai frecvente cu lumea elenistica faceau recognoscibile pentru publicul roman acest tip comic, aici cu trasaturi exacerbate. In plus, si in armata romana vechea disciplina parea sa fie subminata: s-au consemnat dezordini, jafuri incaierari in sudul Italiei, iar Titus Livius aminteste ca senatul nu l-a mai autorizat pe Scipio sa ia in Africa decat voluntari, in timp ce romanii bogati incercau sa se sustraga obligatiei militare. Vanitos, narcisic pana la inconstienta, el personifica propensiunea general umana spre megalomanie si amor propriu. Stima de sine supradimensionata camufleaza si compenseaza, fara indoiala, un complex de inferioritate, o nesiguranta adanc refulata. Se crede un erou infaibilibil si invincibil, idolul femeilor, cuceritor irezistibil; in realitate, e fricos si prost. Infatuat si stupid, e gata sa creada orice fantasmagorie care ii gadila orgoliul. Dispozitia lui de a se autoinsela e inepuizabila. E un personaj ridicol, care genereaza un ras al distantei, al superioritatii din partea spectatorului, totusi nu e odios precum leno si tocmai pentru ca e atat de naiv si de usor de inselat genereaza si un comic benign, in masura in care apare ca inofensiv, aproape induiosator in prostia lui. E perfect transparent, nu e propriu-zis disimulat sau duplicitar, nu-si pune o masca, pentru ca traieste in iluzie de sine (isi ignora, cel putin la nivel constient, propria esenta), astfel incat mai mult se expune decat sa se ascunda.Pyrgopolinices din Militarul fanfaron este caracterizat de E.Cizek drept "arhetipul capitanilor burlesti din teatrul comic medieval, dar si al lui Don Quijote si Cyrano de Bergerac al lui Rostand."(Literatura latina, p.79)

Curtezanele (meretrices) sunt reprezentate potrivit prejudecatilor si stereotipiilor epocii. Atitudinea fata de prostitutie era duplicitara. Pe de o parte aceasta era tolerata  si chiar exploatata ca "institutie", pe de alta parte curtezanele sunt infatisate ca fiinte rapace, care seduc tinerii si ii determina sa risipeasca averea parinteasca. Astfel sunt cele doua Bacchis, Erotium din Gemenii, Ohronesium din Badaranul sau Philematium din Mostellaria, amintind de hetairele din modelele grecesti: rafinate, cochete si periculoase.In acelasi timp se recunoaste ca soarta lor nu e deloc de invidiat. Batrana din Cistellaria se adreseaza tinerei Selenium: "et ego et tua mater ambae meretrices fuimus, illa te, ego hanc mihi educavi, Neque ego hanc superbiae causa /Repuli ad meretricium quaestum, nisi ut ne esurirem/ Nam si haec non nubat, lugubre fame familia pereat."("Si eu, si maica-ta, amandoua am fost curtezane. V-am crescut la fel, ea pe tine, eu pe asta, ca pe fetele nascute din flori, daca am crescut-o pentru meseria de curtezana, n-am facut-o din pricina vreunei mandrii, ci ca sa nu mor de foameDaca nu fac asta, in mod jalnic vor pieri toti ai casei de foame." Chiar daca unele din ele apar umanizate, la Plaut predomina perceptia negativa. Abia odata cu Terentiu vom intalni personajul unei bona meretrix, curtezana buna, capabila de iubire sincera si chiar de sacrificiu.

Falsele curtezane (fete nascute libere, dupa cum va dovedi recunoasterea finala, dar care au fost pierdute sau rapite si acum au ajuns in posesia unui leno) sunt virtuoase si caste din instinct. Sugestia ca fetele cu "suflet liber" vor avea un comportament demn de persoane libere in timp ce celelalte au suflet si comportament servil nu poate fi calificata decat drept rasism social. Aceeasi diferenta se observa intre sclavii prin nastere si oamenii liberi care au ajuns intr-o situatie de sclavie dintr-un accident, in principal din cauza razboiului. In Cartaginezul, Adelphasia si Anterastilis sunt doua surori nascute libere care au ajuns in situatia nefericita de a fi sclavele unui leno. Dar ele nu accepta sa fie confundate cu adevaratele curtezane, asemenea gingasei Selenium din Cistellaria. "Cand ma uit la firea noastra fata de a altor fete, imi dau seama ca sangele din care ne-am nascut ne obliga sa ramanem nepatate", spune una dintre surori. Mentalitatea greceasca potrivit careia "exista o diferenta profunda intre sufletul sclavilor (daca au asa ceva) si sufletul oamenilor liberi" incepe sa se raspandeasca tot mai mult si printre romani la inceputul secolului al II-lea i.Hr., dupa cum arata P.Grimal (Literatura latina, p.83) Fiica lui Saturio, parazitul din Persa, are mai multa demnitate decat tatal ei. Cand acesta incearca s-o vanda ea ii spune: "Daca la saracie adaugi rusinea, saracia devine o povara si mai grea"(Persa si "Tata, ticalosia omeneasca n-are moarte; traieste chiar cand crezi ca-i moarta."(Ibid., 353-354)

Femeile libere si casatorite (matroane in civilizatia romana) nu sunt niciodata prezentate ca adultere dar reprezentarea lor e in intregime misogina, dupa criteriile de astazi (societatea greaca era un "club masculin" exclusiv si la fel era si cea romana). Sunt cicalitoare, clevetitoare, intrigante si incearca sa-si domine sotii cu zestrea lor. Megadorus din Aulularia dispretuieste ideea insuratorii, dar mai ales femeia bogata, care isi va umili sotul: "Nu-mi pasa de acea femeie cu zestre mare si trufasa, / Poruncitoare, tipatoare, cu mantii, car de fildes, purpuri, / Si care, irosindu-mi banii, ma poate cobori-n sclavie." O matroana exemplara este Alcumena din Amphitruo. De asemenea, in Stichus este prezentat prin Pamphila modelul sotiei devotate, care refuza sa-si paraseasca sotul absent, chiar la porunca parinteasca.

Leno este personajul odios al palliatei, cel pe care atmosfera comica nu-l va asimila niciodata. Daca batranul manios e "imblanzit" in final si trece de partea tinerilor, proxenetului ii este rezervat doar rasul de excludere. "Item genus est lenonium inter homines meo quidem animo, / ut muscae, culices, pedesque, pulicesque / Odio et malo et molestiae; bono usui estis nulli./ Nec vobiscum quisquam in foro frugi consistere audet." ("Soiul asta de negustori este intre oameni cum sunt mustele, tantarii, paduchii si puricii. dezgustatori, rai si suparatori, nu-s de nici un folos. nici un om cumsecade nu se poate opri sa stea de vorba cu voi."(Curculio, 506-509). Persa se sfarseste prin manifestarile de bucurie ale tuturor pentru ca au scapat de "aceasta mocirla", "baligar amestecat cu noroi", de "acest nelegiuit", "omul fara credinta". Ballio din Pseudolus si Labrax din Rudens sunt astfel de intrupari ale actantului detestabil si care nu permite nici o identificare comica din partea receptorului. Si numele lor sunt expresive; de altfel, onomastica in general are la Plaut functie de carac­terizare. Ballio inseamna "gazda de petrecere", Labrax, "lup de mare", Sannio, "strambatura", Batrachus, "broscoiul".

Tinerii (adulescentes) sunt mult mai putin interesanti decat sclavii sau parazitii. Ei nici nu sunt propriu-zis personaje comice, ci figuri melodramatice, care uneori interiorizeaza conflictul intre amor si pietas, intre pasiunea amoroasa si datoria filiala, dar in general sunt lipsiti de initiativa, un fel de marionete in mana sclavilor, care ii scapa din toate incurcaturile si care ii privesc cu un amestec de afectiune si condescendenta.  In Asinaria cei doi sclavi, Leonidas si Liban, pun la cale o farsa impotriva stapanului lor Argyrippus atunci cand ii aduc banii pentru curtezana Philenium. Le face placere sa-i puna conditii, sa-l ridiculizeze pe tanarul orbit de pasiune, astfel incat acesta ajunge sa slujeasca drept cal unuia din ei. Pe de alta parte, tinerii se ajuta intre ei, si in intreprinderile lor aventuroase si in planurile matrimoniale, solidarizandu-se uneori impotriva batranilor (niciodata pe fata, insa). Ei nu se compromit pana la capat, viclesugurile apartin sclavilor. Indiscretiile lor sunt tolerate de comunitate, tocmai pentru ca se afla la varsta tineretii, mai precis a iesirii din efebie. Tovarasiile create in aceasta perioada se mentin toata viata, pentru ca si batranii capi de familie se sustin neconditionat unul pe altul. Si in societatea romana amicitia si sodalitatile vor fi foarte importante. Prietenia va fi chiar teoretizata de filosofi si e o valoare in mentalul colectiv latin.

Senex (iratus), batranul cap de familie nu e intotdeauna un exemplu de comportament pentru fiul lui. Lubric, inclinat spre petreceri, prea tolerant si naiv sau dimpotriva obstinat si artagos, el ofera o imagine in total contrast cu imaginea ideala a autoritatii paterne pe care societatea romana o propunea prin traditie. Aceasta societate a fost in faza ei arhaica foarte "paternalista", axata pe patria potestas, dar relatiile intre parinti si copii specifice lumii elenistice influenteaza inevitabil si civilizatia romana.

COMICUL

Se cuvine sa facem distinctia intre comedie, care este o specie literara, mai precis dramatica, si notiunea de comic, aceasta din urma o categorie estetica. Cele doua sunt fara indoiala inextricabil legate, dar daca structura palliatei ramane in mare aceeasi, strategiile comice care o sustin difera destul de mult de la un poet comic la altul, constituindu-se in elemente de originalitate. La Plaut nuantele comicului sunt foarte bogate, iar Macrobius va spune in Saturnalia (II,1,10), ca autorii antici evaluau piesele comediografului in functie de copia iocorum ("abundenta glumelor"). Nutrita din farsa, palliata plautina va privilegia comicul de intriga si pe cel de situatie. Burlescul si exagerarea este de altfel cheia comicului "primitiv". Retorica lui nu poate fi inteleasa in absenta exacerbarii si a caricaturii, ajungand uneori pana la absurd. Intriga trebuia condusa ineluctabil spre deznodamantul fericit, dar nu intotdeauna tensiunea poate fi mentinuta la valori egale de-a lungul piesei, intervin digresiuni (si diversiuni) sau intermezzo-uri, episoade de umplutura dar care augmenteaza comicul. Astfel este dialogul dintre bucatar si Ballio in Pseudolus sau cel dintre Pseudolus si Simia, sclavul lui Charinus, in aceeasi comedie; de asemenea in Ulcica actiunea e "calmata" temporar de discutiile intre Strobilus, bucatari si flautiste, si apoi de dialogul intre Strobilus si servitoarea Staphyla sau de conflictul intre Euclio si Congrio Apoi actiunea se precipita spre deznodamant (cf. Cizek, Op.cit., p.80). Comediile lui sunt motoriae, foarte animate, foarte dinamice, in timp ce modelele grecesti (piesele lui Philemon, Diphilos, Menandru), erau, se pare, mult mai statice. Comicul plautin este exuberant, efervescent, exploziv, in timp ce acela terentian va fi mai interiorizat, mai intelectual (si deopotriva mai sentimental, mai edulcorat) si cu propensiune spre explorarea complexitatii psihologice a personajelor. Evolutia moravurilor si a mentalitatilor va fi mai vizibila la cel de-al doilea mare comediograf latin, ca si intentia modelatoare sau edificatoare, promovarea constienta a unei ideologii (configurata sub influenta Scipionilor). Dar cand posteritatea va cauta vis comica autentica, forta comica prodigioasa, se va indrepta spre Plaut. Nu inseamna ca Plaut nu are un Weltanschauung sau o forma mentis, o filosofie fie si implicita. Ideatia filosofiilor elenistice plutea in aerul vremii si teatrul lui Menandru era impregnat de aceasta vulgata. "Comediile lui Plautus (ca, de altfel, in general palliata) transmit publicului roman o secventa din gandirea filosofica greaca, poate cea mai stralucitoare, perioada in care s-au format marile doctrine ce vor domina reflectia antica: Aristotel si doctrina peripatetica, apoi epicureismul, stoicismul, in vreme ce platonismul evolueaza spre o atitudine cvasi-sceptica. Ecourile unor atari doctrine se regasesc la Plautus, in special din Aristotel si Theophrastos, ecouri care impregneaza teatrul lui Menandru. Dar intalnim in opera comediografului latin si formule stoice sau prestoice. Palliata, cum s-a spus, a deschis Romei calea spre humanitas, oferind unor tendinte deja puternic inradacinate in mentalitatea romana o ilustrare, precum si mijloacele dobandirii constiintei de sine."(P.Grimal, Literatura latina, p.87) Terentiu va insera in piesele lui numeroase loci sententiosi, totusi nici la Plaut nu lipsesc formulele memorabile: "homo homini lupus, non homo"("omul e lup pentru om, si nu om"), se spune in Asinaria si tot acolo: "Ut miser est homo qui amat!"(III,3,26) ("Cat de nefericit e omul care iubeste!"). Daca a doua expresie parodiaza retorica sentimentala, elegiaca, in spiritul deriziunii fata de tanarul indragostit, prima trimite la o adevarata ferocitate a raporturilor dintre oameni si prin directetea cu care e exprimata ar trebui sa compromita puritatea comicului. Dar la Plaut totul se integreaza organic si firesc in substanta comicului, fara disonante sau stridente. Exista fara indoiala si tonuri melancolice sau melodramatice (Captivi, Stichus etc.) dar acestea erau preluate odata cu schema hipotextului. Toate referirile la torturile rezervate sclavilor intra in logica realismului comic plautin. Teatrul lui isi extrage puterea de impact tocmai din amestecul inextricabil, desi paradoxal, dintre realismul cel mai crud si divertismentul total, bazat pe comic fantast, excesiv, evazionist, pe inversiunea saturnalica a lumii "normale". Farsescul, funambulescul, burlescul sunt elemente specifice poeticii comicului la Plaut si nici unul din ele nu este incompatibil cu iluzia referentiala (impresia "de viata"), sau efectele de real. Cititorul sau spectatorul accepta conventia si se pierde in lumea fictionala, verosimila - neverosimila, a comediei. Jean Bayet vedea in comicul plautin o anticipare a grotescului rabelaisian; in opinia lui, prin Plaut comedia a devenit "un fel de capodopera de naturalism fantezist"(Literatura latina, p.90), elementul-cheie fiind inclinatia spre pitoresc: "Se simte in el bucuria artistica a scriitorului care se lasa imbatat de figuri si dorinta de a impune publicului un spectacol frapant, cu riscul de a depasi firescul. Foarte adesea se poate banui, sub comicul sau asa de abundent si de savuros, influenta acelor farse sarjate, numite phlyakes, in care autori ca Rhinton din Tarent (secolul al III-lea) parodiau nobilele legende tragice, spre marea bucurie a spectatorilor din Grecia Mare sau Sicilia. Aceasta este, poate, si originea piesei Amphitruo. In schimburile de glume si in atacurile injurioase, in laudaroseniile sau victoriile pline de vanitate ale sclavilor, in qui pro quo-uri, in bufonerii, e limpede ca Plaut n-a avut alta masura decat veselia spectatorilor. Iar aceasta veselie era sanatoasa, senzuala si grosolana, si se oprea cu mai multa placere asupra unor comicarii foarte frapante decat asupra subtilitatilor intrigii." (Ibid., pp.89-90).

Dupa tipul de comic privilegiat in texte, se fac chiar repartizari tipologice: comedii de intriga (Mostellaria, Pseudolus etc.) vs. comedii de caracter, sau, cum le numeste J.Bayet (Lit.Lat., p.70), "de interes psihologic": Aulularia, Miles gloriosus, Trinummus etc. In comediile de intriga se pune fireste accentul pe comicul de situatie, farsesc sau burlesc. J.Bayet mai considera ca anumite piese sunt adevarate fabliaux-uri avant la lettre: Menaechmi cu qui pro quo-ul lui, Casina, care anunta prin subiect Nunta lui Figaro a lui Beaumarchais, chiar si Amphitruo e un fabliau pe un ton mai inalt (Plaut o numea "tragicomedie"), pentru ca aici qui pro quo-urile se datoreaza vointei lui Jupiter. In schimb, intr-o piesa precum Captivi am avea "o drama burgheza in care devotamentul reciproc al lui Oreste si Pilade in Taurida e transpus in societatea greaca a secolului al IV-lea: un sclav, luat prizonier impreuna cu stapanul sau, se da drept acesta pentru a-i dobandi libertatea." (Bayet, Op.cit., p.71)

Hegemonia farsei nu anuleaza interesul comicului de caracter, chiar daca imperativele traditionale ale stilizarii si grotescului fac ca avarul sau soldatul fanfaron sa fie aproape niste figuri arhetipale sau mitologice. Actantii palliatei pot sa para uneori adevarate personificari ale unor dispozitii mai generale ale spiritului. Simptomele avaritiei lui Euclio frizeaza absurdul, mai ales cand sunt surprinse de Strobilus. Nu e de mirare ca Charles Mauron a acordat un spatiu atat de larg comedii noi si palliatei in studiul sau Psychocritique du genre comique. Avaritia si fanfaronada sunt anomalii comportamentale cu radacini in psihicul abisal, deriva, in limbajul psihanalitic al lui Mauron, din "rani narcisice". Apetitul insatiabil al parazitului exacerbeaza o pulsiune elementara si un comportament regresiv, intoarcerea la "stadiul oral" din evolutia individului. Angoasa pierderii mamei, sursa de hrana, sau a unui obiect simbolic care oferea confort interior (de aici fetisizarea recipientului cu bani la Euclio, idolatria lui), sau proasta imagine de sine, compensata prin laudarosenie, prin crearea unui "eu" ideal (fictiv, artificial) - toate acestea sunt mecanisme atemporale, pe care publicul le recunoaste. Transpunerea lor comica e catharctica, pe de o parte pentru ca presupune proiectarea lor intr-o alteritate, un "celalalt" de care radem, pe de alta parte pentru ca rasul echilibreaza straturile aparatului psihic, ne ajuta sa nu mai percepem propriile noastre temeri si tendinte inconstiente ca pe ceva monstruos si distructiv. Daca sunt comice, nu pot fi in intregime monstruoase. Asteptarea comica (garantia happy-end-ului, data de competenta de gen a receptorului) inverseaza angoasa primara, pe care tragedia o primea si o folosea ca atare, functionand ca eliberare temporara si terapeutica pentru toti cei dispusi sa se amuze. "Patologia" comica a lui Plaut poate sa treaca insa de acest nivel intuitiv, recuperat de psihologia abisala, tradand cunoasterea (desigur si prin intermediarul grecesc) a interpretarii moral-filosofice a deviatiilor de comportament. De pilda, in modul in care este construit personajul Euclio, P.Grimal identifica definirea aristotelica a avaritiei, din Etica Nicomahica, drept "neputinta" specifica batranetii. Personajele ridicole ale palliatei sunt fiinte maniacale, a caror viata interioara si gandire au fost sterilizate si mecanizate de obsesie. In prada unei idei fixe, ei isi pierd flexibilitatea si complexitatea, devin unidimensionali, se dezumanizeaza prin orbire auto-indusa, ilustrand cunoscuta definitie bergsoniana a comicului: "mecanicul placat pe viu". Toata afectivitatea lui Euclio se canalizeaza spre ulcica plina de aur, care a devenit mai importanta  decat propria lui fiica. Vorbeste despre ea ca un indragostit. Ca si in aczul celorlalti maniaci, intrigile sclavului au nu numai rostul de a-l ajuta pe tanar, ci si de a-l determina, destul de brutal, pe senex sa se trezeasca din obsesia care l-a transformat intr-un tiran al familiei, regasindu-si bunatatea.

Cea mai importanta trasatura a comicului plautin este in mod cert gratuitatea sau autonomia lui. Nu-i putem atribui lui Plaut vreo intentie moralizatoare. Ceea ce prevaleaza e functia de divertisment, de delectare asigurata de efectele comice enorme. Palliata in versiunea plautina pastreaza ceva din atmosfera festiva a primelor forme de comedie (aceasta si-a avut originea, in lumea greaca, in sarbatorile populare, care dobandeau caracter orgiastic). In Anatomia criticii Northrop Frye a abordat genurile din perspectiva arhetipala, echivaland comedia cu "mythos-ul primaverii". "Structura Noii Comedii grecesti, asa cum ni s-a transmis prin Plaut si Terentiu, in sine mai putin o forma decat o formula, a ramas pana in zilele noastre fundamentul celei mai mari parti a comediei, indeosebi sub forma ei dramatica mai conventionalizata."(Anatomia criticii, Univers, Bucuresti, 1972, p.206) Sesizand tiparul stereotip al comediei palliate dar si dimensiunea utopica data de finalul fericit si sarbatoresc a comediei, autorul canadian ne ofera implicit cheia seninatatii comice plautine, care ramane dominanta, in ciuda tonurilor mai sumbre sau de critica sociala amara pe care acelasi teatru le poate contine. Comedia, observa Frye, "se deplaseaza de la un anume tip de societate la altul. La inceputul piesei, procedeul prin care sunt uniti eroul si eroina produce cristalizarea unei noi societati in jurul eroului, iar momentul in care se produce aceasta cristalizare constituie punctul de rezolvare a actiunii, revelatia comica, anagnorisis sau cognitio."(Op.cit., p.204) In termenii lui Mauron, a carui abordare psihocritica este in multe puncte coincidenta cu aceea, arhetipala, a lui Frye, palliata e modelata dupa fantasma infantila a triumfului narcisic. Principiul placerii triumfa asupra principiului realitatii (pentru a folosi celebra dihotomie freudiana), fiul asupra tatalui sau a altor figuri -surogate ale paternitatii (leno, miles), tineretea triumfa asupra batranetii, primavara si fertilitatea asupra iernii, a sterilitatii si incremeni. Conflictul oedipian e in acelasi timp ostentativ expus si sublimat, rezolvat prin catharsis comic, prin imblanzirea tatalui. Iar pulsiunile elementare ale sinelui sunt implinite si consacrate, facute acceptabile prin exorcizarea sau transformarea in tap ispasitora lui leno, capcaunul care detine femeile. De la senex si de la leno (uneori miles) tanarul trebuie sa smulga cele doua obiecte ale dorintei: banii si fericirea amoroasa. Deosebirea fata de mit sau epos este ca aici nu Subiectul (potrivit sistemului actantial), este eroul, ci Adjuvantul sau auxiliarul, adica sclavul. Prin finalul neverosimil cenzura supraeului e abolita, cele mai nerealiste aspiratii ale subiectului se implinesc, dar o astfel de schema bazata pe cognitio arata in ce masura "gandirea magica"(cf. Ch.Mauron) e angajata in desfasurarea actiunii. Rezolvarea comica e fantasmatica (la nivelul inconstientului individual) si utopica (la nivelul inconstientului colectiv). In acelasi timp ea e cu desavarsire "reactionara" sau macar conformista prin modul in care consacra ordinea de fapt a societatii, oricat de absurda ar fi ea: numai prin recunoastere (anagnorisis, cognitio) cea care trecea drept curtezana se transforma in fata de familie, demna de a fi luata in casatorie de fiul unui om liber si bogat.

Cand invocam gratuitatea comicului plautin avem desigur in vedere criteriile moderne ale functiei estetice, bazata pe o fireasca amoralitate a actului artistic. Totusi nu putem nega o utilitate mai speciala, transestetica, a acestei forme teatrale, aceea relevata de Pierre Grimal in Literatura latina. Nu trebuie sa uitam ca spectacolele erau integrate ritualului religios (in special Ludi Magni, inchinate lui Jupiter). Romanii, care de altfel introdusesera primele manifestari teatrale in timpul unei epidemii, multiplicau acum, in epoca "de angoasa" a razboaielor punice, lectisnerniile (banchetele oferite divinitatilor); jocurile scenice vor fi indeplinit o functie asemanatoare, aceea de a distra zeii, de a-i mentine bine dispusi si binevoitori. Un alt efect al reprezentatiilor era acela de a intari "coeziunea cetatii", de "a-i revela personalitatea si, mai inainte chiar, de a-i revela ca poseda o astfel de personalitate."(Grimal, Op.cit., p.78) Desi palliata e un melanj intercultural, ea nu anuleaza discrepantele intre cele doua civilizatii, astfel incat "diferentele pe care comedia le evidentia intre lumea romano-italica si cea greceasca jucau si ele un rol hotarator in aceasta formare a constiintei de sine."(Ibid.)

Teste de autoevaluare:

Fabula palliata - "gramatica" sau codul comediei latine cu "vesmant" grecesc.

Fabula palliata ca palimpsest sau intertext (specificitatea ei in raport cu tiparul comediei elenistice, néa; de la traducere la adaptare si "romanizare" a subiectelor);

Fabula palliata - realismul si saturnalicul (topos-ul "lumii rasturnate");

Titus Maccius Plautus - prezentare generala a corpus-ului comic;

Originalitatea lui Plaut;

Structura actantiala in comediile plautine (personajele);

Sclavul in comedia plautina;

Strategii comice la Plaut.