Actiune
(lat. actio actiune" cf. fr. action
Prin actiune sunt desemnate succesiunile de evenimente, fapte, intamplari
/ peripetii, aventuri, antrenate de relatia / relatiile eroului central (sau
ale cuplului protagonist), dintr-o opera literara, cu ceilalti eroi, cu
beneficul / maleficul mediu inconjurator.
De la
Aristotel incoace se vorbeste despre necesitatea unitatii
de actiune ("centrarea
operei pe o singura actiune"), cu expunere, conflict, deznodamant etc.,
desigur, dinspre subiect, evidentiindu-se actiuni simple sau complexe clasicismul impune principiul
celor trei unitati: de loc, de timp, de actiune; revoltati, romanticii pastreaza doar
unitatea de actiune (indeoasebi, in drama); reprezentantii realismului
accentueaza, dinspre verosimil, logica intern-actionala, indeosebi in romanul
psihologic; romancierii / dramaturgii secolului al XX-lea rafineaza actiunea in
mirifice registre existentiale. Teoreticienii / criticii literari releva mai
multe soiuri de actiune, pornind chiar de la epopeile antichitatii; in homerica
«Iliada»,
actiunea este continua, respectand ordinea cronologica a
evenimentelor; in «Odiseea»,
pentru ca relatarea intrerupe firul cronologic, facand "intoarceri in timpi /
spatii", spre a nuanta, spre "a lamuri mai bine situatia", actiunea este discontinua; dincoace de Marcel Proust / In cautarea timpului pierdut succesiunea epica angajeaza "discontinuitatea
memoriei involuntare"; actiunea tinde «sa se dilate, sa stagneze, uneori sa
dispara chiar, ca in noul roman francez (), exceptand romanul politist, in
care epicul ramane constitutiv, devenind un fel de "actiune pura"»; sub
inraurirea cinematografiei, «actiunea a cunoscut un reviriment in literatura,
succesiunea epica dand semnificatii noi, prin ea insasi, implicate in chiar
alaturarea fragmentelor, partilor etc.»; «impreuna cu natura temporala,
actiunea mai comporta si una spatiala, putand fi lineara, cand naratiunea urmareste in principal
un personaj, ca in romanul de tip picaresc, si in
planuri paralele sau pe mai multe planuri, cand evenimentele se desfasoara
in serii de actiuni de importanta aproape egala (); in dinamica ei narativa,
actiunea este compusa din cateva microactiuni tip, dupa trei moduri de
existenta: inlantuirea (prin
juxtapunere si coordonare), insertia (prin
includere si subordonare) si alternanta (prin
dezvoltari paralele)» (DTL, 14)
