Compozitie si stil - caragiale

COMPOZITIE SI STIL - CARAGIALE

In majoritatea nuvelelor, chiar și in cele fantastice, exista un fond realist, reliefand critica satirica a dramaturgului Caragiale. Acesta este prezent prin dialogurile concise, dar semnificative, care dezvaluie conștiințe, psihologii. De asemenea, dramaturgul e prezent printr-o arta a compoziției, printr-o inlanțuire ingenioasa a secvențelor, care gradat reliefeaza precipitarea conflictului spre un deznodamant dramatic.

Ștefan Cazimir susține ca, "in cadrul nuvelelor, ne aflam in domeniul unor susținute experiențe privind aliajele și mutațiile comicului, posibilitațile lui de asociere, de diferențiere și valorificare prin contrast. Numai prin valorificarea nuvelelor scriitorul dobandește pe deplin calitatea de umorist, pe care restul creației sale nu i-ar fi conferit-o decat fragmentar".

In Canuța, om sucit, asistam la aducerea tragismului sub un unghi de receptare comic. Desfașurarea biografiei eroului este "o continua acumulare de probe, ea neaducand nicio surpriza in ordinea caracterului, definit lapidar inca din prima fraza, ci numai o cascada de confirmari și o creștere neincetata a presupusei ciudațenii." De o speciala factura comica este insași inalterabila consecvența a caracterului, care se afirma egal cu sine in cele mai deosebite situații.

"Suceala" este, la Canuța, semnul sufletului: viața psihologica are alt puls decat viața biologica, de unde și defazarea derutanta a reacțiilor sale. "Durata", masura interioara a trairii, se afla in neconcordanța cu timpul exterior. Sufletul, vazut din afara, este din acest motiv "suceala". Iar inauntru nu se poate patrunde.

Poate cele mai valoroase sunt nuvelele psihologice. In aceste nuvele, Caragiale se dovedește un foarte bun cunoscator al psihologiei umane, un fin observator al schimbarii acesteia sub influența deformatoare a unui factor exterior: bani, avere, frica etc.

Contrastul apare la nivel stilistic, intre caracterul subiectiv al miscarilor sufletesti relatate si tendinta de obiectivitate a relatarii. Obsesiile, temerile, domeniul oniric, trairile psihice paroxistice sunt tratate intr-un stil ce se vrea neutru, naratorul parand pe alocuri a se identifica proceselor interioare ale personajelor, pentru ca, in momentele urmatoare, sa-si tradeze detasarea de clinician, marcata gramatical de persoana a III-a.

Acest amestec de identificare si detasare, de analiza psihologica si stil comportamentist a facut ca nuvelele lui Caragiale sa fie subordonate sau nu prozei analitice. Nu este vorba de analiza in sensul clasic, dar, prin profunzimea patrunderii psihologice si prin puterea de sugestie cu care capata expresie literara, aceste creatii au influentat pe scriitorii care in secolul alXX-lea au sondat starile obsesive.
In nuvela In vreme de razboi exista o corespondența perfecta intre starea tensionata a lui Stavrache și cadrul natural: ploaia, viscolul, zapada, noaptea amplifica obsesia, starea de criza.

Nuvela are pe intreg parcursul desfasurarii ei rezumate compozitionale demne de maiestria marelui creator si de specificacitatea genului abordat. Autorul este permanent cel care deapana sirul intamplarilor si al inlantuirilor cauzate cu disimulata luciditate si participare obiectiva. Uneori insa intervine cu paranteze sau scurte comentarii de fina ironie care dezvaluie adevarul unor situatii dincolo de aparentele prin care hangiul insala pe cei din jur si se insala singur.

Astfel, cand Stavrache primeste vesti despre bravurile militare ale fratelui raspopit, povestitorul tine sa descifreze adevarata fatada a lucrurilor notand insinuant persifland: 'Curios lucru!, cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, presupunand ca acesta ar fi fost un om deprins sa descifreze intelesurile din chipurile omenesti ar fi ramas in mirare pricepand bine ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrece numic analog cu lucuria la citirera vestilor depre succesul de bravura al fratelui raposatului.'

Efectele scrisorii urmatoare, vestea indoliata a mortii parintelui Iancu sunt si ele comentate, risipindu-se aparentele inselatoare: 'Stavrache a plans mult, mult zdrobit de trista veste, dar un barbat trebuie sa-si faca inima, nu trebuie sa se lase asa, coplesit de durere. A strans bine scrisoarea, s-a spalat frumos pe ochi, a pus caii la brisca si a plecat repede la targ sa intrebe pe avocat cu ce forme intra cineva regulat in stapanirea averii unui frate bun, pierdut, care n-are alt mostenitor.'

Alteori mobilitatea cu care hangiul gaseste solutii si nascoceste stratageme salvatoare este abil ironizanta: 'deodata fata i se lumineaza', inauntrul fruntii a scanteiat o mare inspiratie, 'gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte', 'hangiul ridica asa de sus interesanta-i cladire de ipotrze'.

Povestirea implinita de autor are mai mult rolul de a transmite indicatii scenice, evitand mai totdeauna comentariile. Cand lasa deliberat ca planul sa se confuncde cu cel al halucinanatiilor printr-un succint stop - cadru, fixeaza delimitari ferme: 'miscari candide' sau interventii 'intr-o doara' ce par stangace, fixeaza intelegerea firului, adevaruri peste tesatura deasa a aparentelor, disimularilor si stratagemelor iscusite. Fiecare capitol al nuvelei astfel structurat si concentrat incat sa poata constitui in sine o poveste de sine statatoare, incepe cu relatarea faptelor pregatitoare, facute de autor ca intr-un prolog la niste acte dramatice de consistenta maxima care puncteaza evolutia tensionala a crizei sufletesti a carciumarului Stavrache de la un episod la altul. Apoi, de fiecare data intervine dialogul punctat cu trecerile alternative de la vorbirea indirecta la cea indirecta ca o modalitate specifica de introspectie psihologica profunda si dinamica.

Caragiale este asadar un profund analist al starilor fiziologice si patologice, proiectate totdeauna pe curbe trasate riguros intr-o simetrie care reproduce aceleasi momente de criza, dar nuantele sunt amplificate cu cat povestire se indreapta spre final. Stavrache are de fiecare data reactii de plans aceleasi, dar parca mereu altele: 'a inceput sa planga cu hohot si sa se bata cu pumnii in cap', 'a plans mult, mult zdrobit de trista veste', in schimb vedeniile care-i nelinistesc somnul 'rad permanent malefic, batjocoritor', 'ocnasul incepu sa rada ca un nebun scrasnind din dinti', cu cat el scrasneste, cu atat militarul rade mai zgomotos si mai vesel.

Melancolia, tristetea, jaleareprezinta prin 'zloata nemaipomenita', 'ploaie', 'zapada', 'mazariche' si 'vant vrajmas' sau alteori prin ploi reci de toamna cu boabe de roua prelingandu-se de pe stresini si picand ritmate pe fundul unui butoi dogit, lasat gol intr-adins, la umezeala, facand 'un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri'. Intr-o scena vantul de-afara duhneste pe usa aruncand inauntru 'o fetita foarte rebegita' iar in secventa de culminatii in final 'viscolul de-afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile batranului han'. Acest mijloc artistic folosit de autor se numeste sinestezie.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Preferinta scriitorului meloman pentru efecte muzicale si sinestezii sonore predomina adesea: ceata vesela a volintirilor 'chefuieste cu chef la miezul noptii', satul face 'alai dupa militari', rasul capitanului - vedenie 'acoperea cantecul trambitelor si zgomotul multimii', in somnul hangiului 'horcaielile se pornira ca un clopot' iar in final, solistul unei atat de tulburatoare partituri psihopatice, interpreteaza cu verutabila 'arta a nebuniei' sub forma unui cantec popesc si peste toate aceste sonoritati delirante se aude contrapunctic intrebarea - ecou al zbaterilor de constiinta- pe care si-o pun invariabil vizitatorii nocturni ai hangiului 'Gandeai c-am murit, neica?'

Impresia de obsesie, de delir, este accentuata printr-o savanta decalare intre vizual si auditiv. Starea normala presupune o concordanta a celor doua categorii de perceptii, in timp ce obsesia sau oniricul inseamna o exagerare cu precadere a uneia dintre acestea. Starileonirice ale hangiului Stavrache sunt pregatite prin senzatii auditive, prin zgomote cu efecthipnotic in repetarea lor regulata. Aparitia senzatiei vizuale, contrastanta cu imaginileanterioare, anunta inceputul visului: Afara ploua maruntel ploaie rece de toamna, si boabele de apa prelingandu-se de pe stresini si picand in clipe ritmate pe fundul unui butoidogit, lasat gol intr-adins la umezeala, faceau un fel de cantare cu nenumarate si ciudateintelesuri. Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute incercuri stramte, apoi, incet-incet se rotira din in ce mai domol in cercuri din ce in ce mai largi, si tot mai domol si tot mai larg. Cand cercul unui gand ajunse-n fine asa de larg incatconstiintei ii era peste putinta din centru sa-l mai urmareasca din ce se tot departa - omului i se pare c-aude afara un cantec de trambite . Militari, desigur. Hangiul asculta mai bine: cantecul straluceste din ce in ce mai tare. Se apropie. Stavrache iese afara pe prispa carciumii. E o zi luminoasa de primavara.

Pe plan stilistic, tranzitia de la realitate la lumea visului este marcata, aproape imperceptibil, prin utilizarea timpurilor verbale. Evenimentele reale sunt evocate prin intermediul imperfectului (ploua, faceau) si al gerunziului (prelingandu-se, picand), forme verbale ale duratei; procesele psihice ale parasirii starii de veghe sunt exprimate de perfectul simplu (incepura, se rotira, ajunse), timp al precipitarii; iar prezentul devine, in mod aparent paradoxal, timpul iluziei (se pare, aude, asculta, straluceste, se apropie, iese, e). Aparent paradoxal, pentru ca intentia, de fapt, aceasta este de a sugera impresia de realitate, intensitatea cu care traieste Stavrache visul, iluzia, devenite pentru el mai puternice decat realul.

Nuvela se desfasoara pe trei planuri: primul plan este cel al povestitorului; al doilea plan este dialogat: personajele se intalnesc si se infrunta (se poate vorbi si de un dialog cu umbrele, in starile halucinante ale eroului); al treilea plan, care constituie cadrul povestirii, este natura. In primul plan, naratorul este acela care relateaza faptele si sugereaza inlantuirile cauzale, cu obiectivitate. Uneori insa intervine cu paranteze sau scurte comentarii de fina ironie, care dezvaluie adevarul, desprinzandu-l de aparentele prin care hangiul insala pecei din jur si se insala singur.

Astfel, cand Stavrache primeste vestile despre bravurile militare ale fostului preot, naratorul tine sa sugereze adevarata fata a lucrurilor si o face cu ironie: "Curios lucru! Cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, [ . ] ar fi ramas inmirare pricepand bine ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea vestilor despre succesul de bravura al raspopitului."

Efectele scrisorii urmatoare, cu vestea mortii parintelui Iancu, sunt si ele comentate, risipindu-se aparentele inselatoare: D. Stavrache a plans mult, zdrobit de trista veste. Dar un barbat trebuie sa-si faca inima! nu trebuie sa se lase coplesit asa de durere. A strans bine scrisoarea; s-a spalat frumos pe ochi; a pus caii la brisca si a plecat repede la targ sa intrebe pe avocat cu ce forme intra cineva regulat in stapanirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt mostenitor.

La vestea ca fratele sau a murit pe front, hangiul plange mai intai, dar trece repede de la ipocrita tristete la a actiona cat mai rapid pentru a intra in posesia averii lui Iancu. Cunoscand sentimentele personajului, comentariul naratorului devine ironic. Pe moment, scrisoarea il linisteste pe hangiu, avocatul asigurandu-l ca are toate drepturile si adaugand in gluma ca numai popa l-ar mai putea supara. Curand insa va cadea prada cosmarurilor si halucinatiilor: Au trecut cinci ani de la razboi si nimeni, intr-adevar, n-a suparat pe d. Stavrache, afara decat popa Iancu volintirul, care venea din cand in cand de pe alta lume sa tulbure somnul fratelui sau. Avocatul avusese dreptate.

Oscilatia dramatica intre luciditate si neliniste, in care imprevizibilul are un loc important, este zugravita memorabil. Indoiala il tortureaza, ii da o febrilitate deliranta. Presimtirea ca popa se intoarce sa-si ia averea este descrisa minutios. Fratele ii apare mai intai in haine de ocnas, apoi il recunoaste in fruntea unui grup de militari. In a doua vedenie, hangiul il ataca pe capitan cu totul nemotivat: Hangiul se-ndarjeste si-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare: simte cum degetele-i patrund in muschii grumazului strivindu-i, afundand beregata, sfaramand incheietura cerbicii.

Scena releva instinctul de criminal al lacomului hangiu. Intotdeauna halucinatiile il arata pe Iancu batandu-si joc de agresivitatea lui Stavrache si intampinand violenta acestuia cu intrebarea invariabila Gandeai c-am murit, neica?.

Dupa o astfel de inclestare urmeaza prabusirea psihica, manifestarile patologice initiale sfarsesc intr-o dereglare a echilibrului. Intre lacomia dura, fantastica aproape, a lui Stavrache si viziunea anxioasa, in care presimtirea obscura si naucitoare domina nu exista un hotar distinct. Asteptarea chinuitoare mareste drama pana la paroxism si de aici, inevitabil, la patologic.

Cand surpriza presimtita atata vreme se implineste totusi, Stavrache, ajuns la limita maxima a incordarii sufletesti, innebuneste. Momentul culminant al intalnirii propriu-zise dintre cei doi este urmarit tot in plan fiziologic, modificarile sufletesti fiind percepute la nivel organic, intr-o pagina"magistrala" (G. Calinescu). In cateva fraze se urmaresc reactiile hangiului intr-un moment de maxima incordare: gura deschisa fara sa poata vorbi, ochii holbati, mainile tepene, falcilei nclestate. Teroarea intoarcerii celui plecat pe front il traumatizeaza in asemenea masura, incat Stavrache confunda planul real cu cel al halucinatiilor sale: Uite, neica Stavrache, la ce-am venit noi . E vorba de dreptate frateasca . [ . ] Am umblat cu banii regimentului . [ . ] Daca pana poimaine n-am cincisprezece mii, trebuie sa ma-mpusc . Neica! Adauga omul cu multa caldura; neica! Sa nu care cumva sa ma lasi . Nu zici nimic? Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate.

Manifestarile ciudate ale hangiului sunt notate pe un ton de frapanta sobrietate; ca viziune, analiza este efectuata intr-un registru clasic. Reactiile generate de incordare, de tensiune, se concretizeaza la nivelul comportamentului, in stari fiziologice si psihologice prezentate gradat: in stare latenta la inceput, a doua etapa fiind o criza a incordarii si ultima, starea exploziva, a nebuniei personajului.

In O faclie de Paști, incercarea individului de a se smulge din ghearele unui destin hotarit de altul intra, existențial, intr-un impas fara recurs și, social, intr-o fundatura fara ieșire. Nebunia izbucnește, ca dupa umplerea paharului, violent, ea exprimand o ruptura, dincolo de care se intinde dezordinea spiritului. Nebunia lui Zibal definește drama omului moral, impins de circumstanțe sa savarșeasca fapte repugnabile, cu consecințe alienante.

Fapta lui Zibal este așa teribila și ingenioasa, ca nu pare ieșita dintr-o surescitare comuna. Este așadar nevoie de o frica deliranta, imaginativa, greu de intalnit oricand. El sufera de teroare atavica (este evreu) și de teroare cronica, de origine traumatica. Personajul a avut in copilarie un șoc nervos, pe cand asista la o bataie, care i-a lasat o fobie incurabila. In plus, frigurile de balta ii dau pacientului o acuitate excesiva a simțurilor, halucinații auditive uneori. Sunetele se propaga in urechile bolnavului haotic și dureros.

Impresionabilitatea maxima a hangiului, pus intr-o tensiune sufleteasca maxima, este oricand pe punctul de a da, la cel mai mic element deprimant, melancolia care duce la ataraxie, dar și la ieșiri violente. Odata stabilite cauzele latente, actul e dezlanțuit. Caragiale e preocupat sa analizeze minutios fenomenul incordarii. El trateaza, in fond, un caz de clinica, compunand o foaie de observație cu date ereditare, antecedente, stare somatica etc.

In Pacat, afirma Maria Voda - Capușan, nu avem de a face cu demența progresiva a unor personaje, ci cu manifestarea, in cele mai diverse ipostaze, a nebuniei unui intreg univers, intr-o zodie a pacatului. Rețeaua de imagini ale demenței se impletește cu izbucniri de violența și sange, creand coerența și tonalitatea specifica acestui univers al profundei nebunii tragice.

Mitu, baiatul care se va naște din legatura seminaristului cu vaduva, va fi un degenerat cu instincte de vagabondaj și incest. Insuși preotul ascunde, ca și celalalt, talharul, instincte nepotrivite cu haina clericala. Hotararea de a-și impușca ambii copii dovedește puterea pornirilor naturale.

Tudor Vianu observa faptul ca, renunțand la portretul moral și la despicarea complexelor sufletești, Caragiale nu folosește mai mult nici așa-numitul portret fizic. Rareori intalnim evocarea aparenței umane. In schimb, ceea ce noteaza Caragiale este reacția fiziologica, vaga senzație organica. Numeroase sunt notațiile fiziologice. Caragiale vede adeseori omul dinauntru, in planul modificarilor organice și a acompaniamentului lor afectiv. Nu s-ar putea spune ca oamenii lui Caragiale n-au viața interioara. De cateva ori, scriitorul a inviat ființe abisale, singuratici pierduți in gandurile și in teoriile lor. In pictura interna a omului, Caragiale se oprește insa la prima etapa, la planul organic. Este, desigur, o norma a naturalismului european.

In planul gandurilor și simțirilor care-i traverseaza personajele, Caragiale oprește de asemenea notația sa, fara a intreprinde propriu-zis o disecție psihologica. Viața interioara a personajelor nu este oglindita, ci produsa. Ideile și sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Stilul lui Caragiale nu este expozitiv, ci simpatetic.

Alteori, scriitorul transmite gandurile și sentimentele personajelor, dar nu cu propriile lui cuvinte, ci cu cele ale personajelor. Apare atunci așa-numitul stil indirect-liber.

Pompiliu Constantinescu face observația ca nu exista om tragic la Caragiale; exista numai cazuri patologice, vazute, cu schematism dramatic, in raporturi melodramatice. Nuvelele naturaliste sunt melodrame, in stil mixt unele, dramatic și narativ, deviații ale unui geniu comic de o rara organicitate in creație, dar de o voința tehnica extrema, crezand ca poate ajunge la intuiția tragica pe cale deliberativa.