Corespondente
(cf. fr. correspondances
Prin corespondente,
teoreticienii literari inteleg fie conexiunile "simetrice"/ "imparaleluite"
dintre real si spiritual, prin mijlocirea simbolurilor, fie deziderate estetic-simboliste potrivit carora poetul simbolist / modern
trebuie sa recepteze din templul misterios al naturii, din incetosarile
realului, acele cuvinte-paduri de simboluri existentiale, ce te intampina
pretutindeni prieteneste si in care salasluiesc registre de senzatii nebanuite,
din puterea divina, din Cuvantul / Logosul declansator de Geneza de univers,
unde muzica sferelor semantice face "sa se ingane" parfumurile, culorile,
vocalele, consoanele etc.
Pentru "prima oara", intr-o ars
poetica a simbolismului,
analogiile de acest tip sunt "formulate" de marele poet francez,
Charles Baudelaire (1821 1867), in celebrul sonet,
«Correspondences» / «Corespondente» («Corespunderi»): «La Nature est un temple
où de vivants piliers / Laissent parfois sortir de confuses paroles; / L'homme
y passe à travers des forêts de symboles / Qui l'observent avec des regards
familiers. // Comme de longs échos qui de loin se confondent / Dans une
ténébreuse et profonde unité, / Vaste comme la nuit et comme la clarté / Les
parfums, les couleurs et les sons se répondent. // Il est des parfums frais
comme des chairs d'enfants / Doux comme les hautbois, verts comme les prairies,
/ Et d'autres, corrompus, riches et triomphants, // Ayant l'expansion des
choses infinies, / Comme l'ambre, le musc, le benjoin et l'encens, / Qui
chantent les transports de l'esprit et des sens.» «Natura e un templu ai carui stalpi traiesc / Si
scot adesea tulburi cuvinte, ca-ntr-o ceata; / Prin codri de simboluri petrece
omu-n viata / Si toate-l cerceteaza c-un ochi prietenesc. // Ca niste lungi
ecouri unite-n departare, / Intr-un acord in care mari
taine se ascund. / Ca noaptea sau lumina, adanc, fara hotare, / Parfum,
culoare, sunet se-ngana, isi raspund. // Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de
copii, / Dulci ca un ton de flaut, verzi ca niste
campii. / Iar altele bogate, trufase, prihanite, // Purtand in ele-avanturi de
lucruri infinite, / Ca moscul, ambra, smirna, tamaia, care canta. / Tot ce
vrajeste mintea si simturile-ncanta (traducere: Al. Philippide)
Poetul modern, in viziunea baudelaireana din acest sonet, trebuie
sa puna in textul poemului acele cuvinte
cu proprietati sinestezice (adica avand proprietatea de a face sa fuzioneze
in receptor toate simturile), acele cuvinte purtatoare de "materialitate" ce
emana parfumuri «ca trupuri de copii», ce sunt «dulci» ca notele scoase din
flaute, ce sunt pline de clorofila, cum campiile imprimavarate, ce sunt
«bogate, trufase», ori «prihanite», «virgine», «pure», «ca moscul, ambra,
smirna, care canta», care au capacitatea de a produce catharsis chiar vrajind toate simturile, intreaga ratiune, in infinirea
lucrurilor.
