Epitet
(lat. / gr. epitheton "ceea ce este atasat"; cf. fr. épithète
Epitetul este figura de stil ce se releva pe langa o
parte de vorbire ca element lexico-morfo-sintactic, dar neaparat producator de
catharsis, de valoare estetica.
Tudor Vianu observa in legatura cu aceasta figura de stil ca: (1)
«vechile tratate de retorica ne asigurau ca epitetul este intotdeauna un
adjectiv in functie de atribut», astfel de definite fiind «insa incompleta si
prea stramta»; (2) «daca atributul adjectival are, fara indoiala, puterea de a
exprima unul din aspectele caracteristice ale obiectelor, ca si sentimentele cu
care le intampinam pe acestea, nu este mai putin adevarat ca limba stapaneste
mijlocul de a infatisa si caracteristicile actiunilor, impreuna cu sentimentele
pe care acestea ni le provoaca; epitetele pot determina un substantiv, dar si
un verb; din randul epitetelor fac deci parte nu numai adjectivele, dar si toate
acele parti de cuvant sau de fraza care determina substantivele si verbele prin
insusiri inregistrate de fantezia si de sensibilitatea cititorului, adica prin
insusiri estetice; nu sunt, prin urmare, epitete, determinarile lipsite de
valoare estetica; in versurile lui Eminescu: Calu-i
alb, un bun tovaras, / Inseuat asteap-afara («Povestea teiului»), inseuat nu este un epitet, pentru ca el exprima numai o
determinare necesara pentru intelegerea imprejurarilor narate de poet, dar
adjectivul alb are valoarea unui epitet, deoarece adauga o precizare de
care intelegerea faptelor se poate dispensa, dar pe care inchipuirea si-o
reprezinta; () nu sunt epitete determinarile care intocmesc, impreuna cu
determinatele lor, unitati indisolubile, ca in exemplele: cusme frigiene, salcie plangatoare, covor persan, panza de
paianjen, repaos de veci, inger de paza etc.» (VSS, 144 sq.). Desigur, frigiene, plangatoare, persan, de paianjen etc.
nu sunt epitete deoarece la eliminarea atributelor respective constatam ca
«modifica notiunea exprimata».
[inand seama «de toate aceste limitari», Tudor Vianu da o mai buna
definitie decat cele din toate tratatele veacului sau: «epitetul este acea parte de vorbire sau
de fraza care determina, in lucrurile sau actiunile exprimate printr-un
substantiv sau verb insusirile lor estetice, adica acelea care pun in lumina
felul in care le vede sau le simte scriitorul si care au un rasunet in fantezia
si sensibilitatea cititorului (VSS, 145)
Abordand «categoriile epitetului in poezia lui Eminescu», Tudor
Vianu evidentiaza: (1) o clasa a epitetelor
substantivelor intre care
si adjectivul gerunzial: turbarea lui a leului fuginda («Amorul unei marmure»), razandul tau delir (ib.), vibranda jale («La mormantul lui Aron Pumnul»), lira vibranda («La Heliade»), umbre suspinande («Misterele noptii»)
etc. (aceste tipuri de epitete disparand din lirica eminesciana de dupa 1869);
ori rezultat dintr-un substantiv: fruntea-i copila («Speranta»), basmele copile («Memento mori»), mana insceptrata
etc.; sau
epitetul-atribut-substantival-prepozitional / genitival: sanu-i de crin («Speranta»), haina-i de granit («Imparat si
proletar»), brate de zapada («Strigoii»), padurea de argint («Calin»), rauri in
soare, («Floare
albastra»), demoni cu ochi mari («Venere si Madona»), pareti cu
colb («Cugetarile
sarmanului Dionis»), oceanul cel de
gheata («De cate ori iubito»), oceanele-nfinirii («Memento mori») etc.; (2) o clasa a epitetelor verbului
(adverbul si locutiunile adverbiale), clasa bogat reprezentata: se-ncovoaie
tainic («O calarire in zori»),
silfele vin jalnic («La Heliade»), cantand vesel si usor («De-as avea»), lucesc adanc himeric («Luceafarul»), vorbesti pe inteles (ib.), se intinde vultureste («Scrisoarea III»)
etc.; (3) o clasa a epitetelor-apozitii, nume
predicative, atributive contrase-n constructii gerunziale:
«Ochii, stele negre, intunecati sclipeau» («Povestea magului calator in stele»),
«O stea, vultur de aur» (ib.), «luna, o closca
rotunda si grasa, / Merge pe-a cerului aer moale» («Mitologicale»); «Spusa voastra era santa si frumoasa» («Epigonii»),
«Nici o scanteie-ntr-insul nu-i candida
si plina» («Imparat si proletar»); «As
fi frunza, as fi floare, as zburare / Pe-al tau san gemand de dor» («O
calarire in zori») etc.
Intre «categoriile estetice ale epitetului», se retin in primul
rand epitetele apreciative («umbra mareata» La mormantul lui Aron Pumnul; «inimi batrane, urate» Epigonii etc.)
si epitetele evocative morale / fizice: «veselul Alecsandri» Epigonii «placerile sirete» Povestea magului calator in stele «ura cea mai cruda» Rugaciunea unui dac «luna argintie» etc.); mai exista: epitet ornant ("generalizator": lumea-i vesela
si trista; viata amara etc.), epitet individual («fulgerul ne-ndurator
al coasei»), epitet antitetic / oximoronic («lumina / iubire dureros de dulce»),
epitet cromatic («copacii albi,
copacii negri», «amurg violet»,
«ninge gri» din poezia lui Bacovia) etc.
