Serban Cioculescu - itinerar critic

„Itinerar critic'

Noua carte a lui Serban Cioculescu se aseamana foarte bine cu, dintre cele ce i-au premers, Varietati critice din 1966, stringind citeva zeci de articole aparute mai intii (cu putine exceptii) in Breviarul saptaminal pe care domnia-sa il sustine in revista noastra. Nu e vorba deci de studii ample sau de recenzii propriu-zise (ca in Aspecte literare contemporane, rod editorial al unei activitati de acest fel, insa, ce-i drept, mai vechi), nici de portrete de scriitori, cu accent pe latura morala (ca in Medalioane franceze), ci de o publicistica, in sensul mai direct al cuvintului, neingradita tematic, diversa si spirituala. Daca, prin contributia substantiala la istoria literaturii din ultima jumatate de secol, Aspectele ramin o carte fundamentala, greu de ocolit, „varietatile critice' din culegeri ca acelea pe care le-am pomenit au un merit deloc neinsemnat (din contra, as zice) in precizarea tipului de critica pe care Serban Cioculescu o practica, mai ales de la o vreme. Formula, oarecum fixa, de 4-5 pagini, expresie a unui ritm saptaminal de scriere, a Breviarului, a jucat si asa un rol, dovada caracterul mai eterogen al Varietatilor in raport cu Itinerarul de azi. Asezarea articolelor in ordinea istorica a'subiectelor mi se pare, de aceea, inutil sistematica, fiindca o parte din farmecul acestei publicistici vine din neprevazutul si pitorescul temelor, din alunecarea de la una la alta. Trebuia pastrata succesiunea din revista, ca mai naturala si mai definitorie pentru extraordinara vioiciune intelectuala a criticii lui Serban Cioculescu, in care placerea pentru amanuntul istoric si biografic si lectura moderna se intilnesc. Articolele din Itinerar, aratind aceeasi finete de spirit si de limba ca si studiile ori cronicile din Aspecte, sint, pe de alta parte, netagaduit mai simpatice, in lipsa oricarei rigiditati didactice. Secretul Breviarului consta, de altfel, in intinderea pe dedesubt a cunostintelor, in stiinta de a face agreabile pina si ariditati filologice. Neconstringindu-se la analiza curenta de carte (pentru care a aratat o metoda personala), autorul cultiva acum, cu deplina libertate, verva malitioasa, sau de-a dreptul rea, ironia, intr-un stil al perfidiei protocolare de alta specie -decit aceea a lui Vladimir Streinu (mereu solemn in ceremonialurile sale destructive) sau a lui Perpessicius (obsecvios si mustitor ca un burete).

Exista in critica precisa si limpede a lui Serban Cioculescu o buna doza de „inefabil', pe care protestele repetate ale autorului insusi contra termenul ca atare si parerea lui despre critica - in care vede

Serban Cioculescu

operatie pozitiva, la antipodul imaginatiei calinesciene - ne-au impiedicat de multe ori s-o relevam. Un critic adevarat este neaparat un scriitor, indiferent de opinia lui despre critica si despre sine. Itinerarul dezvaluie un astfel de scriitor, original, stapin pe o expresivitate de tip literar, in care elementul esential este curiozitatea ce indruma spre biografia morala. Nici un cuvint nu iese mai des de sub penita marelui scotocitor de maruntisuri care este Serban Cioculescu decit verbele „a scotoci' si „a adulmeca', incit Ia nationalismul frantuzesc (evident pina si in dispretul pentru obscuritatea literara), de atitea ori laudat, al acestei critici, deloc lirice si artistice in mijloacele exterioare, se cuvine sa adaugam instinctul ce o orienteaza subteran si un miros subtil, rafinat, care sint, in esenta lor (horribile dictu!), inefabile. Serban Cioculescu este un poet care se ignora al raritatii in literatura, are gustul lucrului de pret, al detaliului colorat si picant. Un manuscris necunoscut, o carte veche plina de insemnarile cititorilor succesivi, un episod din viata lui St. O. losif, un cuvint neasteptat la care recurge D.D. Patrascanu, o pagina de cronica moldoveneasca - acestea si altele, in loc sa lase indiferent pe partizanul comentariului stiintific modest explicator de opere (cum se socoteste el insusi), ii procura mari satisfactii secrete, un haz interior retinut, o exultare rece, intelectuala, care fac sa vibreze pagina critica. Iata, spre a concretiza, intrebuintarea data ironiei. Serban Cioculescu este unul din marii nostri ironisti, in critica, polemist de temut din aceasta cauza. Gama instrumentului sau e foarte intinsa. Ironia e uneori abia perceptibila: „Desigur ca N. lorga si G. Ibraileanu exagerau in rau. Nu «toata clasa culta» romaneasca este galomana, ci o patura subtire a clasei suprapuse, care «se piquait de lecture»' (p. 139). Aici expresia.franceza de la urma arata ca autorul nici nu dispretuieste, in fond, prea tare pretinsa galomanie. Alteori, mai directa, ironia ramine totusi binevoitoare, ca in consideratiile finale la poezia lui C.A. Rosseti: „C.A. Rosseti a fost, in definitiv, intiiul «textier» de mare succes al secolului trecut. Cine ar fi crezut ca acest Don Juan si Cassanova, de la meridianul suburbiei bucurestene, avea sa ajunga, prin forta.evenimentelor, temutul condei de la Romanul si spaima oamenilor de ordine?' (p. 72). Spre a sfirsi in vecinatatea diatribei, ca de exemplu in denuntarea falsului portret eminescian, uzind cu aparenta liniste de argumente stiintifice: „se stie ca in antropometria judiciara este consemnata ca un alt semn net distinctiv, de la om la om, forma urechii. La noul portret, «fotografie comunicata de Ion Zgaiba, elev» si gasita, zice-se, «in albumele ingalbenite ale unei familii din Fior esti», urechea apare partial acoperita de chica,

Literatura romana postbelica. Critica. Eseul

usor indepartata de cap (clapauga) si n-are armoniosul lob al gintii eminesciene. Fizionomia, cu cit privim fotografia mai de aproape pare a unui onorabil tircovnic sau a unui cinovnic ce se simte prost in haine noi duminicale sau de imprumut' (p. 89).

Un procedeu oarecum inrudit este al dublului registru al cuvintelor. Putini critici sint mai iubitori de filologicale decit Serban Cioculescu, gata a trage toate foloasele de pe urma unei nevinovate etimologii sau a sensului figurat al cuvintelor. Nu stii nici o data daca autorul nu da frazei si alt sens decit acela superficial. Despre G. Topirceanu ne spune (G. Topirceanu-intim) ca, fiind secretar de redactie la „Viata romaneasca' „ isi facea mina buna printre scriitoarele incepatoare, si facind «toaleta» prozei lor sovaitoare' (p. 202). Si mai incolo: „ Gazduit de Stere la Bucov, inlr-un rai de trandafiri, se plingea unei admiratoare [] Galant, multumea pentru mici atentii ale aceleiasi: «nu ma pot opri de a va saruta in gind virful unui deget si a va multumi pentru solicitudine». Speriat insa la gindul ca i s-ar fi cerut stilizarea intregului manuscris' (p. 203). Echivocul e abil intretinut pina la ultima linie a articolului: „ Cititi Scrieri alese de G. Topirceanu. Este o lectura instructiva si plaeuta. Omul mi se pare tot atit de cuceritor ca si poetul' (p. 205). Sublinierea imi apartine.

Reunite, intr-o scurta evocare a felului cum St. O. losif a intilnit-o pe Natalia Negru, ironia si echivocul fac ravagii. Criticul pare a se tine de textul unor scrisori ale blindului poet, atunci custode al Bibliotecii Fundatiei; istorisirea e pe alocuri o capodopera de insinuatie. Voi cita doar finalul: ,,A doua scrisoare, fara data, ni-l arata pe poet indragostit mai mult ca oricind de acea pe care o numea destul de fad «sarmana mea domnita albastrica». A avut sarmanul, peste citeva zile de la scena de pomina, «indrazneala nemaipomenita de a o ruga sa-mi permita s-o insotesc». A treia zi ea a arborat «un corsaj albastru de matase care o prindea de minune». I s-a parut indragostitului «asa de frumoasa, frumoasa! Sa-ti pierzi mintile cind te uitai la ea, nu altceva¹». A urmat o stringere fugitiva de mina din partea ei, si iar o absenta calcuiata, in cursul careia losif a urcat toate treptele sublimului, pina la aceea de a se simti nevrednic sa se ridice pina la ea!' Ultima propozitie cade sec: „Restulse cunoaste' (p. 156-l57).

(Romania literara, nr. 38, 1973)

„Poeti romani'

La implinirea virstei de optzeci de ani, Serban Cioculescu a stimulat condeiele portretistilor, care n-au pierdut un prilej atit de rar

Serban Cioculescu

de a-si arata pretuirea sau de a fi, unii, mailitiosi si chiar insiduosi cu decanul de virsta al criticii noastre contemporane. N-au lipsit de la intilnire nici unele notite intepatoare si suburbane ca ton, ele dovedind ca prezenta autorului Vietii lui Caragiale continua sa fie, pentru o parte a publicistilor literari de azi, la fel de iritanta pentru colegi ai lor de acum citeva decenii. Serban Cioculescu a vazut multe si nu cred sa fi fost peste masura de surprins. Contestatia il va fi facut sa se simta tinar. O formula spirituala a gasit Marin Sorescu, intr-un frumos si plin de intelegere portret publicat in „Ramuri', cind l-a numit „un vestigiu pretios din vremea criticii normale'. •

intr-adevar: citesc culegerea intituiata Poeti romani si-mi dau seama ca timpurile literare s-au schimbat, dar Serban Cioculescu a ramas acelasi. Nu voi ascunde ca in aceasta constatare exista, pe linga un motiv de lauda, si unul de ingrijorare. Nu ma refer la viata literara. Dar daca literatura actuala nu mai seamana cu literatura interbelica (si nu mai seamana), ne-am astepta sa nu mai semene nici critica. Serban Cioculescu este un adversar declarat al metodelor noi in critica. Respingindu-le exagerarile, le respinge si principiile. Bunul simt de la care se revendica orgolios si cu dreptate, il ajuta sa vada just excesul de zel, dar il si impiedica sa admita citeodata necesara schimbarea instrumentelor. Ironic, se caracterizeaza singur intr-un rind, prin raportare la autorul unui studiu despre Eminescu: ,,Dinsut, intuitionist si existentialist, sensibil la adierile contemporane ale gindirii, iar eu, biet retardatar, legat de metoda carteziana, a indoielii metodice, si increzator in puterile inteligentei'. Sau, cu aceeasi ocazie, intr-un mod si mai precis: Nu sint sceptic, dar, cum spuneam, plec de la indoiala metodica spre a ajunge la adevar, iar in cercetare, de la texte probante, indubitabile, neincrezindu-ma in subtilitati de interpretare'. Nu se putea un crez critic mai limpede! Serban Cioculescu vrea sa fie R. Picard al nostru fata de noua critica, intrebarea pe care i-as pune-o (punindu-mi-o in acelasi timp mie insumi) este daca exista cu adevarat texte indubitabile. Roland Barthes deosebea doua feluri de lectura: o „lecture de plaisir', care are in vedere literatura clasica, valorile sedimentate si formulele consacrate; si o „lecture de jouissance', care are in vedere literatura moderna, aceea care „se face' sub ochii cititorului. Cea dintii e reconfortanta, cea de-a doua e nelinistitoare. S-ar crede ca pentru Serban Cioculescu doar prima are indreptatire: lectura care nu cunoaste incertitudini. Metoda carteziana a domniei sale introduce indoiala doar in chip tactic sau retoric, de vreme ce textele alese sint considerate indubitabile, si explica principial sovaiala anxioasa de care este cuprins orice comentator al modernitatii.

Literatura romana postbelica. Critica. Eseul

Subtilitatile de interpretare, „alambicarea' expresiei critice, „complicatiile' exegezei, „filozofia' in marginea operei i se par lui Serban Cioculescu suspecte. El cauta acea stare de confort intelectual pe care opera clasica ne-o da adesea, dar pe care opera prea noua ne-o refuza de 'obicei. Ineditul si insolitul sint totdeauna surse de complicatie, uneori inutila, a comentariului, asa incit doar ceea ce e clasic poate aparea indubitabil. Nu apar impostura, ci dreptul la eroare, fara de care critica nu inainteaza si pierde pasul cu literatura. As fi preferat sa discut aceste lucruri cu ocazia interviului pe care Serban Cioculescu mi l-a acordat pentrir„Romania literara', acum citeva luni, replicindu-i atunci la observatiile, dupa parerea mea, nedrepte, pe care le facea lui Eugen Simion. Interviul a fost insa un chestionar si n-am stiut, decit dupa publicare, continutul raspunsurilor, ceea ce mi-a atras din partea lui Marin Sorescu (atent la ce spun „gurile rele') comparatia deloc magulitoare cu lago.

Poeti romani cuprinde patruzeci si cinci de studii, dintre care un sfert sint vechi (unele publicate si in Aspecte literare contemporane), iar restul noi, aparute la Breviarul din „Romania literara'. Intre ele exista citeva diferente importante. Voi retine una singura si anume, caracterul sintetic si „frontal' al studiilor de dinainte de razboi: poezia lui L. Blaga, Ion Vinea sau Adrian Maniu era privita atunci in totalitate si in evolutie; studiile respective par capitole de istorie literara. Doar o data un studiu recent are aceasta ambitie de completitudine: Cuvmtul inainte la „Opere' de Lucian Blaga. „Breviarele' arata o deplasare a accentului de Ia centru spre periferie si, din cinc in cind, de la esential spre secundar: criticul alege cite o latura a textului in discutie, un aspect sau un detaliu, adesea o problema de editare, de limba sau de stil, si organizeaza articolul in functie de ele, fara a mai urmari opera in ansamblul sau in evolutia ei. Multe din aceste comentarii sint incintatoare prin lipsa desavirsita de didacticism si de pedanterie, prin pitoresc, culoare, anecdotic. Ele au sare si piper, in linii mari insa, studiile noi si cele vechi contin un numar de asemanari care garanteaza fidelitatea autorului fata de modul lui dintotdeauna de a intelege si practica analiza literaturii.

Fiind vorba de analiza: tocmai ea ne permite sa intrevedem cel mai clar conceptia criticului. Preponderenta este formatia de istoric literar a lui Serban Cioculescu. Incursiunile sale in trecutul si in imprejurimile textului sint delicioase. Cu putine exceptii (Alexandru George, de exemplu), noi nu mai avem, pentru epoca moderna, tipul acesta de scotocitor de maruntisuri, erudit cu autoritate, cunoscator absolut al operei si a circumstantelor, in stare sa vada cu ochiul liber

Serban Cioculescu

cea mai neinsemnata greseala de tipar sau sa identifice spontan sursa aparenta. Cronicile de editii (in special Arghezi) sint uimitoare. Serban Cioculescu este o enciclopedie vie a variantelor, caci a strabatut nu numai editiile, ci si publicatiile. Admirabile sint si comentariile la traducerea unor poeti, a lui Ion Barbu in franceza, de exemplu, unde cunoasterea tuturor nuantelor conduce pe critic spre observatii extrem de subtile si de necesare. A doua insusire a acestor analize este, daca pot spune asa, acuratetea filologica. Serban Cioculescu este un mare iubitor de filologicale. A descoperit nenumarate izvoare ale metaforelor, intrebuintate de poeti, a corectat erezii si a descifrat sensuri ascunse. El stie bine atit limba veche si inteleapta, cit si neologismele, dar, dincolo de competenta, observam placerea cu care staruie asupra cuvintelor, intuitia exacta a valorilor lor, ca si atentia acordata elementelor de stil si prozodie, in sfirsit, «criticul socoteste poezia o expresie a unui anumit continut afectiv, moral sau, mai general, spiritual. Trebuie sa adaug numaidecit: o expresie ordonata si relativ clara. Acesta este njvelul principal la care se refera analiza. Daca in 1934 (O privire asupra poeziei noastre ermetice), autorul justifica „ambiguitatea' existenta in Ifrica unor poeti ca Blaga, Barbu, Vinea, Arghezi, aparindu-i de neintelegerea lui N. lorga, astazi el pare mai degraba inclinat s-o identifice cu obscuritatea. Experienta modernista de limbaj, manierismul (in sensul lui Hocke), asadar insolitul, nonsensul voit, analogia aparent absurda, concettismeJe si restul sint tot mai des respinse in numele unei conceptii clasiciste despre poezie (care include si romantismul). Despre poetii contemporani, Serban Cioculescu a scris rar (nici un articol n-a fost cules in volumul de fata) si atunci cu mari rezerve. Considerata ca expresie, poezia lirica este descifrata de Serban Cioculescu in latura „continutului', dupa criterii de verosimilitate emotionala, morala sau chiar istorica. Fara intentia de a oferi termenul ca posibila tinta a ironiei sale, as preciza ca acest continut este de regula unul referential. E lesne de inchipuit care sint obiectiile ridicate de critic unor lirici de azi, daca patru versuri ale calsicizantului N. Davidescu sint analizate in felul urmator: „«Armatele de un zeu necunoscut / Conduse ale Cartaginei slavite / Ca gheturile au navalit topite, / Pe-al nostru intreg si stramosesc tinut». Incidentala «de-un zeu necunoscut conduse» ingreuiaza strofa si sufera de un echivoc national, deoarece cartaginezii erau politeisti, asa ca ea se refera probabil la regele lor, Hanibal. Pus in gura unui roman, epitetul «slavita», legat de Cartagma dusmana, e admisibil doar ca o implutura ceruta de rima, iar celalalt epitet, «stramosesc», pe linga tinutul Italiei peninsulare,

Literatura romana postbelica. Critica. Eseul

este discutabil, deoarece cucerirea de catre laturi a tarii intregi era prea recenta ca sa permita romanul de a vorbi cu constiinta moderna a unui cetatean'. Nici vorba ca asemenea observatii au valoarea lor. Ea consta intr-6* corecta lectura a textului in datele lui elementare fara de care nu se poate cladi o adevarata interpretare. Amintind bunaoara ca stiuta poezie Caligula a lui Arghezi se intitula, la aparitia in revista, Declamatia lui Caligula, Serban Cioculescu noteaza despre „continutul' ei: „Noi am pastrat imaginea clasica a singerosului imparat, detracat mintal, care si-q facut armasarul senator, in suprema deriziune a institutiilor statale In prima tinerete insa, mai exact in primele luni ale scurtei sale domnii, imparatul se afirmase ca ostean adorat de soldatii sai, carora le impartasise portul si incaltamintea (Caligula, de unde numele sau!), prin neasteptate darnicii, reduceri 'de biruri si reintoarcerea la institutiile republicane, calcate in picioare de predecesorul sau, Tiberiu. A fost, asadar, in prima lui ipostaza, un imparat popular, asa cum si-l dorisera romanii, setasi de dreptate sociala si de conducere plina de solicitudine pentru cei de jos. Acestei imagini ii corespunde «declamatia» lui 'Caligula, care in acel moment era perfect sincera'. Dar o astfel de lectura ramine prea „gramaticala' (stabilind corectitudinea textului ori a citirii lui), in stare sa arate coerenta sau, din contra, incoerenta. Toata problema criticii moderne a fost insa de a depasi (nu de a eluda) simpla gramaticalitate a bunului simt si de a admite ca fantasia lirica isi po^te crea un spatiu plin de contradictii, bizar ori chiar absurd, la o considerare logica, dar fecund poetic si adesea uluitor. Criteriul verosimilitatii si al corectitudinii expresive nu se poate cu siguranta aplica lui Lautreamont, dar probabil nici lui Blaga si in definitiv nici unui liric, in fapt, analiza practicata de Serban Cioculescu, poate cel mai maiorescian, sub acest raport esential, dintre toti criticii nostri, se bazeaza pe parafrazarea in proza a textului poetic, ceea ce presupune la rigoare ca poezia lirica este socotita „traductibila' in limbaj comun. Dar oare este?

Nu pot incheia fara a atinge citeva trasaturi ce tin de spiritul asa-zicind social al criticii lui Serban Cioculescu si care, ele, in primul rind, creeaza acea impresie de normalitate de care a vorbit Marin Sorescu. Criticul pune punctele pe i. Credincios convingerii sale ca adevarul trebuie afirmat in orice circumstante. Dar o face pe un ton civilizat, chiar daca ironic. El este printre putinii care mai pastreaza splendida incredintare ca ironia nu poate jigni decit pe prosti si se foloseste de virtutile ei ca nimeni altul astazi. Inversul ironiei nu este seriozitatea, ci stupiditatea morocanoasa ori agresiva.

Serban Cioculescu

Serban Cioculescu nu e niciodata morocanos si, fiind ironic, nu devine agresiv. Polemica lui e reconfortanta prin precizia afirmatiilor si prin urbanitatea limbajului. Te convinge sau numai te incita, dar nu te raneste. Serban Cioculescu e un „adversar' redutabil in polemica,,dar pe care orice om inteligent si-l doreste. E un critic cu idei limpezi, un rationalist, un „galic', cum s-a spus adesea, pe care nu-l pot omagia mai sincer decit comentindu-l sine ira et studio, in spiritul de franchete deplina care il caracterizeaza in primul rind pe el insusi.

(Romania literara, nr. 49, 1982)

„Itinerar critic'

La 15 aprilie 1988, Serban Cioculescu preda Editurii Eminescu 71 de texte, provenite in marea lor majoritate din Breviarul pe care-l tinea saptaminal in pagina a saptea a „Romaniei literare' si constituind sumarul unui nou volum, al cincilea, din seria celor intitulate Itinerar critic. Nu cunosc motivele si nici cine a adaugat in sumar doua texte, pe care autorul a mai apucat sa le tipareasca in revista (la 21 si la 28 aprilie), plus un al treilea, nedatat, si in legatura cu care n-am verificat daca este inedit sau nu. (in volum se mai afla si alte texte nedatate. Ordinea asculta in general de mai multe criterii deodata si devine pe alocuri greu de justificat: de ce, de exemplu, cele sase articole despre Codru-Dragusanu merg asa-zicind dupa o numaratoare inversa, pina la un punct, rasturnata apoi in cronologia fireasca, sau de ce al patrulea articol consacrat lui lorga e despartit de alte trei etc.?). Articolele au fost scrise in ultimul deceniu de viata al criticului. Le putem asadar examina prin aceasta prisma.

Nu este aici o diferenta intre ele si cele care le-au precedat in Itinerarii. De multa vreme Serban Cioculescu adoptase o anumita maniera de comentariu si frecventa anumite carti si anumite subiecte, inainte de a spune ceva in aceasta privinta, sa reamintesc ca el stia ca nimeni altcineva in deceniile din urma sa umble cu manuscrise si carti vechi sau rare. isi facuse obiceiul de a sta zilnic citeva ore la B.A.R. (unde fusese director?) si de a, cum sa zic, scotoci. Urmarea ce se tiparea (aproape toate articolele din Itinerar pornesc de la o aparitie recenta), insa placerea lui era de a iesi in raidurile lui cotidiene prin biblioteca. La aceasta, trebuie adaugate intilnirile. de la Muzeul Literaturii, pe care le prezida, si care erau niste suete superioare pe tema cite unui scriitor, prilejuit de regula de aniversari. Oprindu-te in strada, in curtea B.A.R. - sau in cea de alaturi a Uniunii Scriitorilor, Serban Cioculescu avea totdeauna o descoperire de comunicat,

Literatura romana postbelica. Critica. Eseul

pe care o debita repede, intr-un moment fermecator, fara replica de obicei, devenita practic imposibila din pricina unei surzenii care insa nu-l facea, ca pe atitia altii, nici morocanos, nici absent. Bibliofil, erudit al cartii, pe care o aprecia adesea si ca pe un obiect fizic (numai el pastra deprinderea de a-si tine cititorii la curent cu formatul cartilor sau cu alte detalii tipografice), Serban Cioculescu se „desfata' (e cuvintul lui) adesea minuind o raritate in materie, cum ar fi o traducere a Istoriilor lui Herodot din 1645, sau „ofta' dupa un dictionar ca acela latin-francez al lui Quicherat. Avea cu cartile un raport de afectiune si, cind le coup de foudre se producea, putea, tot vorba lui, sa „tainuiasca zile intregi' in compania cine stie carui exemplar descoperit intimplator sau consecvent ca prin minune. Chiar felul lui de a citi dobindise, la batrinete, unele proprietati remarcabile. Si cu aceasta ma intorc la maniera de comentariu si la subiectele preferate.

in fapt, cred ca Serban Cioculescu citea cu creionul in mina, dupa ce in prealabil insa isi vira nasul (sa mi se ierte expresia) intre file. Nasul lui era un coupe-papier dotat cu un detector. Exista in Serban Cioculescu o curiozitate de copoi literar. Era un Sherlok Holmes in meseria noastra, care cauta totdeauna ceva, se afla necontenit in urmarirea unei piste sau in reconstruirea unei filiere. Si cind asta nu era posibil, se multumea sa vineze greseli, inconsecvente ori chiar bizarerii. Pentru editori, un comentariu al lui Serban Cioculescu putea deveni un cosmar. Nici cea mai ingrijita editie critica nu iesea cu fata curata din investigatiile lui. Cititi articolul Consideratii metodologice despre corespondenta dintre Maiorescu si primii sai discipoli (Minerva, 1978) si veti vedea (p. 205-207) ca nimic nu scapa comentatorului: erori de tipar sau de lectiune, cuvinte in limbi straine transcrise gresit, nume proprii incorect redactate, note insuficiente sau imprecise, date gresite s.a.m.d. Biografii aveau si ei de ce sa se teama. Serban Cioculescu identifica instantaneu „candoarea' unor supozitii sau ipoteze, „in orice caz - scrie bunaoara comentatorul pe marginea cartii lui G.C. Nicolescu despre Alecsandri - casatoria proiectata in 1858 nu putea fi cu Paulina, asa cum credea sau dorea sa creada biograful sau, spre a face din eroul sau un perfect cavaler si in ale dragostei' (p. 88- 89). in stilul lui S. Cioculescu este si ironizarea subtire a „pudorii' cite unui biograf sau editor, care, ca Marta Anineanu, evita numele Lukasiewicz al Paulinei, zicindu-i Alecsandri chiar si in lunga perioada in care nu era casatorita cu poetul, sau o numeste pe fiica lor Maria Bogdan, dupa numele celui de-al doilea sot al ei, inainte cu mult ca Maria sa se fi aflat la virsta mariajului, si asta tot spre a evita comentariul savuros la o nota

Serban Cioculescu

a aceleiasi editoare a corespondentei poetului: „O mica observatie finala la adresa primei note, Ia intiia scrisoare ce o adreseaza poetului, in 1859, contesa d'Agoult: «celebra prin prietenia sentimentala cu Liszt». Atit de sentimentala, ca a dat nastere a doua fete, una maritata cu politicianul francez Emile Ollivier, cealalta cu Wagner, si poale si unui flu. dupa revendicarile zgomotoase ale urmasilor acestuia: d-rul Caro/ Davila! Sa nu mai crezi ab imo (din adincul inimii) in roadele «prieteniei sentimentale» '.

in fond, articolele lui S. Cioculeseu sint altceva si decit critica literara, si decit istorie literara, daca luam termenii in sens strict. Nu contin, in prim plan, aprecieri de valoare, nici interpretari, nici idei generale; pe de alta parte, nu reprezinta contributii documentare (decit, uneori, in subsidiar si, tara exceptie, in probleme de amanunt) si nu se refera la context decit aruncind, cel mult, o privire asupra lui. Le putem considera glose .filologice. Doar Perpessicius in ultimele sale mentiuni mai proceda inuvun mod oarecum asemanator. Termenul insusi de mentiune pare a fi potrivit aici (S. Cioculescu scrie si el un soi de mentiuni), cu conditia de a-I intelege exact. Mentiunea rezulta din glosarea indelunga si meticuloasa pe marginea textelor si are citeva particularitati: privilegiaza detaliul in detrimentul ansamblului; este o forma, la originea vechii critici filologice, in care aspectele de lexic (si de istoria lui) precumpanesc; cu toate acestea insistenta pe acest unic nivel al textului nu exclude un curios dezinteres tocmai pentru text considerat in autonomia lui, preferindu-i-se sursele si circumstantele istorico-biografice. M-a frapat la cititori precum Perpessicius si Cioculescu, ultimii, in fond, mohicani ai generatiei de critici estetici din epoca interbelica, aceasta pactizare de la batrinete cu biografismul. Este ca si cum e! n-ar mai fi avut placerea de a citi operele scriitorilor, intorcindu-le spatele, si ar fi fost in schimb atrasi de vietile lor. E destul sa cercetam global sumarul acestui ultim Itinerar ca sa observam ce fel de carti retin pe autor: culegeri de corespondenta si de documente, editii, biografii. Pina si atunci cind are sub ochi o culegere de studii critice despre un-autor (D. Anghel interpretat de, de pilda), nu ideile critice ori evolutia receptarii il intereseaza, ci „tabelul cronologic', prilej de a discuta unele momente din biografia poetului. Rareori studiile abordeaza opera (cele despre Macedonski si Cosbuc) si atunci sint cu mult mai putin valoroase. S-ar parea ca S. Cioculescu pierduse, intrat in virsta a treia, atit gustul lecturii poeziei ori a romanelor (nici un singur roman nu face obiectul atentiei sale), cit si capacitatea analizei complete a unui text. Observatiile sale se indreapta spre aspecte sau spre amanunte, par accidentale, ocazionale.

Literatura romana postbelica- Critica. Eseul

Fireste, ele nu sint lipsite de valoare critica si nici de savoare. Glosele lui S. Cioculescu au expresivitate artistica. E peste tot un deliciu al amanuntului, un pitoresc al secundarului si o mare vigoare polemica pusa in slujba unor cauze derizorii. Sa adaugam si frecventele referiri autobiografice sau amintiri, presarate de anecdote si portrete (lorga, Kiritescu). N-as vrea sa se creada ca observatiile mele sint obiectii sau ca urmaresc sa minimalizeze contributia ultima a lui S. Cioculescu. Pur si simplu constat o formula si, cum nu mai cred de mult ca formula face critica, nu exclud deloc posibilitatea ca glosa, marginaliile critice, sa fie si utile, si frumoase. La experienta lui S,. Cioculescu, aflat in jurul vifstei de 80 de ani, e si normal ca textele lui sa ne impresioneze, indiferent de tema si maniera. Autorul pare a sti totul. Competentei lui universale nu-i scapa nimic. E un filolog, un lexicograf, un istoric al limbii, un istoric al civilizatiei si un biograf. Tine permanent in mineca un as cistigator. Informatia exceptionala nu inlatura jocul intejectual. Aici este un punct forte al metodei lui S. Cioculescu. Multe din descoperirile sale n-au valoare decit daca le restituim unui spatiu ludic intelectual, acolo unde stiinta serioasa e neputincioasa si unde doar spiritul pur traieste. N-are probabil cine stie ce insemnatate pentru latinisti revelarea de pilda a unui vers din Vergilius (si inca in dictionarul lui Gutu) - „colori versihits mcomptis ludunt' - din care s-ar putea trage concluzia ca poetul latin avea idee de existenta unei poezii populare pe vremea sa. Dar ca efect de'joc si surpriza, revelatia este agreabila. Priceperea in materie de limba e considerabila si iata o mostra (e vorba de o nota a lui Corneliu Albu la editia Dragusanu): ,, Testul intelegerii filologice a testului este nevinovata si foarte limpedea sintagma: «bai de aur californice». Editorul traduce in nota: «Bai de apa calda». Care va sa zica, epitetul californice i s-a parut a fi im derivat de la adjectivul latinesc calidus, a, unt! Era insa clar ca epitetul deriva din toponimul California, iar baile pentru cine stie romaneste, mai inseamna si minele, de unde, in tara noastra, Baia de Arama etc. Ca ardelean, C.A. putea sa fie la curent cu sensul toponimelor si ca atare sa inteleaga ca acele „ bai de aur californice» erau pur si simplu minele de aur ale Transilvaniei, tot atit de bogate ca si cele din California ' (p. 146).

intre critica nonlingvistica, de inspiratie croceana, a unor Lovinescu si Calinescu, si aceea lingvistica, fie in sensul traditional de la Vianu, fie in sensul traditional al stilisticii structurale, glosele lui Cioculescu si Perpessicius ocupa un loc mijlociu, ele continuind spiritul filologiei si eruditiei clasice. De aici farmecul desuet, de aici expresivitatea.

(Romania literara, nr. 9, 1990)