A sasea porunca de Balin Feri

Intr-o noapte adinca, intr-o noapte grea, la poarta lumii batea cineva. Gindul, setea de a trai, dar mai ales nevoia de razbunare il forta sa insiste. Nu-si putea folosi corpul, din el nu ramasese decit o mina de cenusa, insa o vointa puternica gaseste mereu solutii. Un gind ii cerea sa rabde, sa astepte, un altul il imboldea sa se intoarca. A incercat un corp lasat viermilor si a urlat la doi metri sub pamint. A impins capacul sicriului multa vreme, dar fara succes, scindurile de stejar rezistau. Simtea cum viermii isi croiesc drum prin carnea sa rece, percepea si bezna din jur, dar numai ca pe un giulgiu de catifea care il tragea parca inapoi spre nefiinta. Disperat, a incercat sa-si croiasca drum la suprafata cu unghiile insa degetele cu tendoanele putrede nu-l ajutau, simtea durerea, dar parca era a altcuiva, chinul cel mare venea din gindul inevitabilitatii intoarcerii in moarte. Incet s-a intors pe burta si a incercat asa sa impinga capacul. Tot fara succes, asa ca a mai urlat pentru o ultima data din toti rarunchii, a scuipat viermele care din plamini ii ajunsese in gura, apoi a parasit acel corp. Il astepta locul lipsit de dimensiuni, redevenise un punct suspendat in gol. Nu exista sus si jos, nici inainte sau inapoi, cum nu mai avea un corp si nici nu exista nimic altceva in acel univers exceptind gindul sau, nu avea nici un sistem de referinta. Poate statea suspendat ori poate se misca, nu avea cum sa-si dea seama. Tot ce stia era faptul ca, desi murise, ii ramasese capacitatea de a gindi.

Da, mai era ceva in afara sinelui imaterial. Chemarea. Auzi iarasi vocea. Nu, nu, inca nu. Nu voia sa plece, nu inca, nu pina nu se razbuna, nu pina nu isi incheie toate socotelile cu cel care i-a luat viata. Stia ca are de asteptat inca un ciclu complet, dar ar fi asteptat si o vesnicie. O data la 28 de zile pe cerul noptii nu rasarea luna si acelea erau noptile lui. Nopti cu cer de plumb, cu sunete estompate, de animal ce paseste spre viitoarea sa victima. Astepta ocazia si odata cu trecerea timpului ura sa a devenit mai profunda, si-a intins aripile-i negre pina a cuprins intreaga lume, jura din ora in ora sa ucida orice-i viu, sa se hraneasca cu groaza celor ce simt cum viata li se scurge din trup, sa-si potoleasca setea de razbunare cu orice moarte, pina reuseste sa ajunga si la descendentii celui care i-a luat viata. Pina nu ramine nici unul viu dintre cei care sint singe din singele aluia. Astepta. In lume se scurgeau secunde, minute, zile si nopti. Cei vii isi traiau vietile, pe cind el era inchis undeva intre cer si pamint, prins intre rai si iad.

Pentru el treceau milenii intre doua secunde consecutive ale omenirii si fiecare 28 de zile insemnau un infinit. Cind se putea intrupa intr-un corp era sfirsitul vesniciei. Asteptind, innebunise. Gindurile s-au diluat, omenescul s-a uitat, nu exista bine sau rau, ramasesese doar dorinta imperativa de a ucide.

Nea Ion mergea ingindurat spre casa. Isi tinea privirea indreptata spre pamint in timp ce pasii il purtau pe drumul cunoscut. Alaturi, la fel de tacut, dar nu cit batrinul de ingindurat, pasea Ionica, fiul lui nea Ion. Se intorceau de la munca si ca de atitea ori scurtasera drumul luind-o prin cimitir. Atunci cind Ionica s-a vazut pus pentru prima oara in situatia de a trece prin cimitir alaturi de tatal sau, nu avea inca zece ani. Nu era speriat, dar o retinere oarecare tot avea, asa ca intrebase daca nu ar putea merge pe drumul mai lung. Nea Ion se oprise, isi privise copilul in ochi, zise doar ca “mortii cu mortii, vii cu vii”, apoi isi relua drumul. Copilul intelese ca nu are de ce se teme si, in timp, ajunse sa mearga la fel de linistit printre cruci ca pe ulita satului. Nici nu se intimplase vreodata ceva neobisnuit cind traversau cimitirul, cel putin nu din cauza celor ingropati. O singura data, in urma cu doi ani, prin noiembrie, au taiat-o la fuga, insa din cauza lupilor. Astia iesisera din padure minati de foame si se luara pe urmele lor.

Cind ajunsera in virful dealului, de unde incepea cimitirul, isi dadura seama ca vor fi ajunsi inainte de a intra in sat, asa ca fugira printre cruci pina la bradul batrin, singurul copac din zona in care se puteau urca. Statura atunci pina dimineata printre crengi cu lupii urlind sub ei si de atunci nu plecau sa-si faca rondul prin padure fara Bozgor, enormul ciobanesc mioritic.

Ciinele, fie ca raminea in urma, fie ca le-o lua inainte, era mereu la datorie cind era nevoie si ii avertiza din timp, indiferent daca era om sau animal cel cu care li se intersecta drumul. Numele de Bozgor i-a fost dat de nenea Laci, vecinul lor si cel mai bun prieten a lui nea Ion. Cum nea Ion il necajea zicindu-i in gluma Bozgor, intr-o zi acesta se ridica de pe scaun si iesi din casa fara sa salute. Se intoarse dupa nici zece minute aducind ghemotocul de ciine. Il puse jos si zise ca „asta-i Bozgor, si de acum incolo e parte din familia ta, romane“. Dar a fost tare demult si asta, ciobanescul de la nici doua kilograme cit avuse, a ajuns intre timp la mai bine de cincizeci. Acum ramase in urma deoarece simtise mirosul unei vulpi linga o gaura din malul riului.

Oamenii il lasara sa-si faca numarul constind din miriituri amenintatoare, stiau ca se plictiseste curind si-i ajunge din urma. Nu se asteptau insa sa vina val-virtej, dar mai ales sa-l auda haulind. Nici macar sa latre nu obisnuia, acum insa facea ca un lup. Blana i se zburlise pe ceafa, coada si-o tinea intre picioare ca pe vremea cind, mic catel fiind, se speria de ciinii mai mari. Urlase indelung in noapte, apoi se lipise strins de picioarele lui nea Ion, cautind parca protectia. Acesta il impinse din drumul sau.

- Ce-ai, drace, te-a muscat vulpea si ai turbat? Asa un ciine mare si .

- Taci! il intrerupse Ionica.

Nea Ion se pregatea sa-i traga un dos de palma flacaului pentru neobrazarea de a-i spune lui sa taca, dar mina ii intepeni in aer. In linistea de moment se auzi clar un geamat. Nu se vedea insa nicaieri nimeni si sunetul se auzea infundat, de parca ar fi venit din pamint. Bozgor se refugie tremurind in spatele lor si nea Ion constata cu surprindere ca i se scoala caciula. Asculta atent, dar nu se mai auzi nimic, apoi, chiar cind sa pornesca la drum, un hirsiit il facu sa stea locului.

- Tata, tu auzi?

- Aud. Nu stiu ce-o fi, dar daca Bozgor e speriat atunci nu-i a buna. Fugi.

Cind a terminat de vorbit se auzi un urlet ca de fiara. Singele le inghetase in vene si nu se putura misca din loc. Fara nici cel mai mic dubiu, urletul se auzi de sub pamint, mai exact din mormintul din fata lor, de acolo unde cu numai trei saptamini inainte il inmormintasera pe nea Laci, dupa ce il lovise calul cu copita in cap. Cei doi statura multa vreme nemiscati, le era teama pina si sa respire pentru a nu atrage atentia. Ciinele in schimb fugise cu coada intre picioare si nu se opri decit in curte, si acolo se ascunse, sub cotetul gainilor, iar nea Ion, dupa aproape doua ore, cind ajunsera si ei acasa, abia il putu convinge sa iasa.

A doua zi, dis de dimineata, cei doi s-au dus la parintele Gruia, preotul satului. I-au povestit tot ce patisera, acesta i-a ascultat, apoi a incercat sa-i convinga ca asa ceva nu exista. Nu era insa nici el prea convins si i se paru cel putin ciudat sa incerce sa-l convinga pe nea Ion ca mortii nu se intorc, mai ales ca pe acesta il stia tot satul ca fiind sceptic, nu doar in privinta fantomelor, a spiritelor rele, ci chiar si in existenta unui suflet nemuritor. Totusi se lansa intr-o explicatie intortocheata despre cum a rinduit Dumnezeu lumea, dar nea Ion nu avu rabdarea sa-l asculte.
- Lasa-l, dom’ parinte, pe Dumnezeu in pace, si nu-mi tine predici. Daca asta voiam sa aud veneam duminica la slujba. Eu vreau sa stiu daca esti dispus sa vii pina la cimitir. Mai luam doi-trei oameni si-l dezgropam pe Laci. Eu nu halucinez si nu cred in prostii, asa ca nu ma duce cu vorba. Simplu si direct: ori da, ori ba.

Parintele dadu din cap nemultumit. Greu de discutat cu taranii astia caposi.

- Nea Ioane, matale vrei necazuri. Unde crezi ca traim, in evul mediu? Ni se nazareste si dezgropam mortii? Nu vrei sa-i infigi si o teapa in inima?

- Nu vreau, dar daca trebuie, o fac. Necazuri voi avea numai daca se afla, nu trebuie sa stie nimeni. Ne ducem, ne facem treaba. Daca Laci e cum l-am lasat, il ingropam la loc si tacem din gura. Daca ni se pare ca-i ceva in neregula incercam sa facem ce trebuie. Oare ajuta treaba cu teapa?

- Ai innebunit nea Ioane. Iti lipseste tie o acuzatie de profanare? Dar treaba ta ce faci. Eu ti-am zis ca nu-i bine, de venit nu vin, eu in asa ceva nu ma bag.

Nea Ion a mai stat o clipa gindindu-se daca are sens sa insiste, apoi a dat nemultumit din mina.

- Halal ajutor ne esti, parinte, cind avem nevoie de dumneata . Dar asta e, ne-om descurca noi si fara matale. No, ziua buna!

Se duse direct la crisma lui Sandu. Inauntru, desi nu se facuse inca ora zece, erau deja citiva clienti. La masa din mijloc stateau un baiat si o fata cu cite o cana de cafea in fata. Nu erau de prin partile locului, trebuie sa fi venit cu masina aia neagra din fata, se gindi nea Ion. In colt, sprijinit de perete cum statea de obicei, il vazu pe Grigore. Asta, pentru o cinzeaca de votca, l-ar fi ajutat. Numai ca tot pentru o cinzeaca ar fi povestit tuturor. Isi dadu seama ca nu-i la locul potrivit, aici nu gasea la ora asta oameni de treaba, in plus cine stie cine i-ar fi putut auzi. Iesi din crisma si porni spre casa cind ii veni ideea potrivita. Omul ideal pentru treaba asta era Imre, fratele lui Laci.

Stia sa-si tina gura cind era cazul, si nici nu se speria de umbra sa. Numai sa fie dispus .

Imre l-a ascultat pina la capat fara sa spuna nimic, nici un cuvint. S-a ridicat de doua ori de la masa, o data sa-si ia tigarile de pe marginea geamului, apoi pentru a scoate o sticla de vin de sub pat. Cind termina nea Ion, fratele lui Laci statea cu ochii mari si parea destul de marcat de cele auzite.

- De asta l-am visat azi noapte? Se facea ca eram copii inca si el era plin de niste bube negre .

- Mai stii? Poate voia sa ceara ajutor si de aia ti s-a aratat.

- O fi, mai Ioane, dar ce mai putem face noi pentru el dac-o murit?

- Nu stiu daca pentru el. Dar cred ca ceva nu-i in regula acolo, poate chiar exista o lume de dincolo, cum zice parintele, si el nu-si gaseste drumul. Habar n-am ce-o fi, dar dupa sperietura de azi noapte eu nu-mi gasesc linistea pina nu ma conving ca Laci e mort de-a binelea.
Au discutat mult si bine, pina la urma cazura de acord sa mearga doar ei doi, peste vreo trei zile, pe inserate. Eventual sa-l ia cu ei pe Ionica.

Sandu era un om corect, cel putin asa il considerau toti din sat. Era dispus sa ajute pe oricine, oricind, si ce zicea aia facea, numai ca avea si un defect mare. Nu suporta sa fie contrazis, iar cind se intimpla una ca asta atunci se pierdea cu firea si sarea la bataie. Cum avea pe putin suta de kile trebuia sa se gindeasca omul de doua ori inainte de a-l supara o data. Nici nu era in tot satul nimeni care sa se ia in gura cu el, dar, dupa cum se stie, fiecare isi gaseste nasul.

El si-l gasise in persoana lui Marton, un ungur care statea in celalalt capat al satului. Asta, desi nu avea nici pe departe gabaritul lui Sandu, nu stia ce-i aia frica. Era trecut deja de cincizeci, facuse si razboiul si vazuse destui oameni morti cit sa nu puna prea mare pret pe viata nimanui. Spre deosebire de Sandu, nu-si pierdea controlul, din contra, raminea mereu lucid, calm si calculat. Dar nu-i placea sa se traga cu el de sireturi niste mucosi. In astfel de situatii incerca sa aplaneze conflictul, daca reusea, bine, daca nu, atunci adversarul avea ce regreta. Nea Marton nu se batea si nu daduse in toata viata lui nici macar o palma, nimanui. Dupa cum obisnuia sa zica, numa’ muierile se smucesc de par si isi dau palme, un barbat trebuie sa fie hotarit, dom’le, ala sa puna mina pe brisca cind ii cazul.

A avut si probleme o data din cauza felului sau de a fi. Niste tineri aflati in trecere prin sat, fiind vreo sase, si-au permis sa faca misto de lume. Pina se nimeri si nea Marton cu sotia pe acolo. Veneau de la biserica si, cind sa treaca pe linga grupul ce cauta scandal cu luminarea, unul se baga cu umarul in sotia lui nea Marton. Acesta se opri si-l ruga frumos pe tinar sa-si ceara scuze. Asta avu insa o alta idee. Se gindi ca fiind vorba de un singur barbat, trecut si asta binisor de tinerete, cu siguranta nu va infrunta sase tineri. Facu greseala de a-i trage o palma lui nea Marton.

Rezultatul pe de-a intregul s-a aflat abia dupa citiva ani, la proces. Batrinul bagase in spital cinci din cei sase si singurul care scapase fara sa poarte copci o vreme fu cel care fugise din timp. Dupa multa tergiversare l-au achitat pe nea Marton, nu el incepuse incaierarea, fusese si singur, dar l-a ajutat mai ales faptul ca avusese grija cum taie, numai miini si picioare, asa ca nu prea se putea vorbi de tentativa de omor. A fost chemat de citeva ori si dupa aceea pentru interogatorii, nu de alta, dar cuiva i se paru curios ca un taran oarecare sa aiba suficiente cunostinte de anatomie cit sa taie strict numai in muschi, fara sa atinga nici o artera.

Sandu se lua de citeva ori de nea Marton, acesta insa nu-si pierduse rabdarea, reusind de fiecare data sa-l calmeze. O singura data isi permise Sandu sa-l impinga, atunci insa isi dadu seama la timp ca e bai mare si, cu toata rusinea, fugise din crisma si nu se oprise decit acasa. Ungurul il lasase in pace si la urmatoarea lor intilnire se purta de parca nimic nu s-ar fi intimplat.

La un moment dat au aparut insa problemele serioase. Murise un batrin si singurii descendenti ai acestuia, desi foarte indepartati, erau Sandu si Catalina, sotia lui nea Marton. Mosu n-a avut mare lucru, cu exceptia unei parcele de pamint la marginea padurii, in locul numit dealu’ lui Posac, acolo unde plantase vie si de unde scotea anual mai bine de o mie de litri de sculau, cum denumisera taranii vinul rosu. Ei bine, via asta o pretindeau amindoi. Dupa multe scandaluri, mai mult intre sotia lui nea Marton si Sandu, au ajuns la tribunal. Aici i s-a dat dreptate Catalinei si nea Marton a facut imediat un gard de jur-imprejurul viei. Ceea ce il irita pe Sandu mai ceva decit pierderea perocesului. Pai ce credea unguru’ asta, ca el sau oricine altcineva s-ar preta la a-i fura din struguri? No las ca nu ramin lucrurile asa. Isi lua toporul, se duse si taie toti butucii din radacina intr-o noapte. Stia toata lumea ca numa’ el a putut fi, dar nu era nici o dovada. Nea Marton i-a dat pace, cu prostu’ sa nu-ti pui mintea. Se duse si planta alt soi de struguri, nu pentru a face vin, ci pentru a duce la piata, un soi de struguri de masa, ceva numit Regina. Dupa trei ani, cind se arata prima recolta, Sandu inverzi de ciuda. De pe butuci atirnau numai ciorchini ce depaseau bine kilu’ si oricit s-a uitat prin gard n-a vazut nici macar o boaba stricata. De parca pina si natura voia sa-i faca in ciuda. Atunci se nimeri si nea Marton pe acolo. Il vazu pe Sandu, il saluta cu ” Ziua buna, vecine!”, apoi il pofti sa adune citeva kile pentru a duce la copii. Cum asta nici nu-i raspunse la salut si nici nu se clinti de linga gard, tot el fu cel care ii vorbi.
- Hai, mai Sandule, nu fi copil. Doar unde-i lege nu-i tocmeala, crezi ca daca nu se cuvenea Catalinei pamintu’ asta i-ar fi dat legea dreptate? Daca vrei neaparat sa ai vie, eu ti-l vind ieftin, numa’ sa se gate odata tarasenia asta.

Intre timp nea Marton deschise poarta, lua un cos si incepu sa adune ciorchinii cei mai frumosi. Cind il umplu se duse si i-l intinse lui Sandu. Asta nu schita nici un gest, asa ca puse jos cosul in fata lui si se intoarse sa-si vada de treaba.

- Mi-ai vinde ce-i al meu, asa-i, bosorogule? Crezi ca am nevoie de pomana din ce mi se cuvine?

Nea Marton nici macar nu se intoarse din drum, cind n-ai cu cine n-ai . Insa acest lucru il scoase din minti pe Sandu, sari la batrin si-l pocni cu pumnul peste ureche. De cum cazu, ii trase citeva picioare, apoi se aseza peste el si-i mai dadu citiva pumni in figura. Apoi se opri dezorientat cind isi dadu seama ca batrinul nu incercase deloc sa se apere. Ii puse mina la git, nu mai avea puls. Incepu sa-l scuture, dar degeaba. Vazu in final urma ce se invinetea la timpla astuia. De cum il lovise prima oara, acesta cazuse peste o piatra si murise probabil in timp ce el ii tragea picioare. Primul impuls al lui a fost sa fuga de acolo. Apoi se gindi mai bine. Nu voia sa sfirseasca in puscarie. Asa ca lua mortul in spinare si intra cu el in padure. Nu-l vazu nimeni. Il duse pina nu mai putu, se odihni si isi continua drumul. Pina dupa-amiaza pe la cinci reusi sa traverseze intreaga padure cu mortul in spate, vreo 12-13 kilometri. Aici il ascunse intr-o capita de fin, apoi iesi la sosea, merse pina in oras si-l cauta pe Tomi, fratele lui. Acesta il duse acasa cu masina si-l lasa la marginea satului. Intre timp Sandu ii povesti tot si-i spuse si unde ascunsese cadavrul. Asa ca Tomi se duse, lua mortul si-l transporta cu masina la serviciul sau. Lucra la crematoriul orasului.

Pe nea Marton l-au cautat satenii citeva zile, apoi sotia i-a anuntat disparitia, l-a cautat si politia, au facut ancheta, dar degeaba. Nea Marton nu a mai fost gasit niciodata.

La doi ani dupa disparitia lui nea Marton, Imre si nea Ion mergeau catre cimitir. Hirletul si lopata le cara Ionica, precum si sticla de tarie, asta pentru curaj. Imre ducea o tepusa ascutita si funia incolacita pe brat.
De cum intrara in cimitir ii lovi linistea iesita din comun. Parca lumea normala ar fi fost inlocuita de una bizara, fara sunete. Inainte adia incetisor vintul, acum se potolise si asta de ziceai ca nu voia sa mai fosneasca printre crengi si iarba. Cerul se acoperise de stele tremurinde, speriate si ele de intentia celor trei. Pamintul, vechiul prieten, inghitea sunetele pasilor si dinspre riuletul indepartat se revarsau fuioare de ceata laptoasa. Desi era abia inceputul lui septembrie oamenii simteau deja in oase coltii viitoarei ierni. Ionica se mira de propriile-i picioare care se pornira a tremura de parca ar fi fost niste animale ciudate scapate de sub control. Imre tresarea din cind in cind si se oprea locului scrutind intunericul din fata cu ochii holbati, apoi se intorcea brusc sub impulsul senzatiei unor lungi miini osoase ce se intindeau dinspre umbrele depasite, cu intentia de a-l apuca de ceafa. Doar nea Ion era neatins de temeri, el continua sa paseasca inainte fara sa priveasca nici in stinga, nici in dreapta. De n-ar fi fost el, ceilalti doi ar fi facut cale intoarsa inca de la marginea cimitirului, asa insa continuau sa-i paseasca pe urme. Ionica se gindea la Bozgor. Au vrut sa-l ia cu ei, dar n-a fost chip sa-l poata scoate din curte. De doua ori il tirisera pina la poarta tragindu-l de lesa, insa de fiecare data ciinele reusise sa scape si sa se ascunda prin fundul curtii. Poate avea vreo presimtire, ori Dumnezeu stie ce. Ionica prefera sa fie oriunde in alta parte. Il batea gindul sa le propuna celorlalti sa se intoarca acasa, dar poate ar fi parut las in ochii lor, asa ca tacu si se forta sa mearga inainte.

Eseu: Secventa narativa - unitatea structurala de baza este propozitia Referat: Limba literara - aspectul cel mai ingrijit al limbii nationale

Se oprira linga mormintul lui Laci. Dadura din mina in mina sticla si luara cite o gura de tarie. Apoi nea Ion isi scuipa in palma si apuca hirletul cu ambele miini.

- Dumnezeu sa ne ierte si sa ne ajute!

Ceilalti doi nu scoasera nici un cuvint, remarcasera raguseala neobisnuita ce se instapinise peste vocea lui nea Ion, dar nu simtira nevoia sa faca nici o observatie. Imre lua lopata in mina si se aseza de cealalta parte a mormintului. Apoi nea Ion infipse cazmaua. In clipa aceea, dispre sat, se auzi un dangat de clopot. Unul singur, puternic ca un tunet, se rostogoli peste morminte, dealuri si se intoarse sub forma de ecou de la marginea padurii. Cei trei se privira citeva clipe, apoi nea Ion ridica din umeri.

- S-o fi imbatat iara Costache. Asta, cind bea, in loc sa se culce se catara in clopotnita si sta acolo cu huhurezii. Hai sa-i dam bice, ca ne prinde craciunul pe-aici.

Sapara fara sa vorbeasca vreo doua ore. Se oprira de citeva ori cit sa mai ia cite o gura de tarie, apoi se bagara iar in groapa. Pamintul inca nu apucase sa se indeseasca si se lua usor la lopata, asa ca avansau bine. Era tocmai Ionica in groapa cind lopata se lovi de capacul sicriului. Se sperie pe moment, apoi se concentra pe ce are de facut si continua sa scoata pamintul. Cind sicriul fu eliberat suficient, petrecura funia pe sub el, il legara la ambele capete si iesira din groapa. S-au chinuit rau pina au tras sicriul afara, chiar era sa-l scape o data, dar pina la urma l-au urcat la suprafata. Nea Ion lua hirletul si cu lama astuia forta capacul. Il rasturna alaturi de sicriu, apoi isi scoase iute batista pentru a si-o pune la nas. Putea a mortaciune. Imre scoase o lanterna din buzunar si lumina interiorul sicriului. Ceea ce vazura ii facu sa li se taie respiratia. Mortul statea intors pe burta, deasupra hainelor ravasite se tirau citiva viermi, miinile nu-i mai stateau impreunate peste piept ci ii erau indoite, cu palmele la nivelul umerilor de parca tocmai ar fi vrut sa se ridice in picioare. Pe interiorul capacului se vedeau lungi urme maronii, scrijelite de niste gheare ascutite ori de niste unghii crescute dupa moarte. Nea Ion reusi sa-si infrineze pornirea de a o lua la fuga, doar pentru atit timp cit sa infiga tepusa in spatele mortului. Simti cum patrunde lemnul in carnea moarta, simti si cum cedeaza o coasta si se rupe, apoi toate astea devenira prea mult si pentru el. Infrigurat, lua hirletul sub brat si se posta linga Ionica. La lumina data de lanterna vazura cum corpul este strabatut de un spasm, cum se indoaie picioarele din genunchi si cum mortul da sa se ridice. In clipa aceea luna depasi virful copacilor si isi arunca primele raze in interiorul sicriului. Corpul intepeni in pozitia aceea, iar cei trei oameni fugira innebuniti catre sat.

Imre ii ruga pe ceilalti doi sa-l conduca pina acasa, era atit de speriat incit ii era teama sa ramina singur chiar si pe strada luminata de becuri.

Era liniste pe strazi. Pina si traficul innebunitor de peste zi incetase aproape in totalitate. Trecusera deja si ultimele autobuze ducind muncitorii spre casa, tramvaiele isi incetara huruitul pe sine si pina si ciinii vagabonzi isi cautara ascunzis. Fiind prima zapada ce se asternea peste oras, Tomi s-ar fi asteptat ca strazile sa fie pline de copii entuziasti, de tineri care se plimba si privesc zimbitor fulgii, de indragostiti care sa se opreasca uneori pentru a se saruta. In loc de asta, nimeni, nicaieri. Nici macar nu era frig. Oamenii preferau totusi linistea caminului. In orice caz, nici el n-ar fi iesit afara de n-ar fi trebuit sa merga la serviciu. Cadavrele care-l asteptau cuminti, fiecare in propriul sicriu, nu erau nerabdatoare sa fie incinerate, dar treaba trebuia facuta. Cei vii nu erau la fel de rabdatori, asa ca n-ar fi acceptat in locul urnei cu cenusa o explicatie cum ca a nins si el n-a avut chef de mers la munca. Atunci cind se angajase, atras de salariul bun, se infiora la vederea cadavrelor si deseori isi spusese ca se lasa de meseria asta. Apoi se obisnui sa nu mai priveasca toate acele corpuri neinsufletite ca fiind oameni, ci ca simple obiecte oarecare. In timp ajunsese chiar sa prefere compania astora, se simtea mult mai in largul lui intre morti decit printre oameni, astia nu mai aveau opinii, nu-l contraziceau, dar, mai ales, nu-l priveau cu repulsie si nici nu-l faceau sa simta ca-i dispretuit.

Ajuns la serviciu se schimba in hainele de lucru, regla intensitatea flacarilor, aseza primul cadavru pe carucior si-l impinse in cuptor. Inchise usa, verifica sa fie corpul in mijlocul flacarilor, se duse apoi si dadu drumul la televizor. Se aseza comod si asculta stirile. La un moment dat lua fisele celor morti si le citi. De la un timp incepuse sa colectioneze felurile de a muri. Pina nu se angajase, niciodata nu s-ar fi gindit ca din atitea motive si prin atitea feluri pot pleca oamenii pe lumea ailalta. De la un timp rar mai aparea ceva nou, dar el continua sa verifice atent. Acum avea sase cadavre. Primul, cel pe care deja il puse in lucru, avea 68 de ani si murise de cancer. Mai avea trei barbati si doua femei. Unul dintre barbati murise de o afectiune a ficatului, celalalt cazuse de pe schela, iar ultimul isi gasi sfirsitul intr-un accident auto. Numele de familie al acestuia coincidea cu numele uneia dintre victime, moarta si ea tot in accident. El avea 42 de ani, ea 15, asa ca, probabil, erau tata si fiica. Se ridica in picioare si se duse linga sicrie. Barbatul era desfigurat, plin de taieturi pe fata, asa ca nu incapea indoiala in privinta cauzei mortii, trecuse prin parbriz si se izbise mortal ori de asfalt, ori de masina cealalta. Era un barbat masiv, numai muschi. Pacat de el . Fiica astuia nu prezenta nici o urma de rana. Nu putu sa nu observe ca a fost frumoasa. Desi avea doar 15 ani, era dezvoltata “sanatos”. Se duse si cauta in acte motivul mortii. Ii intrase o tija metalica in cap prin ceafa si i se oprise in creier. “Mda . se poate muri din asa ceva”. Se intoarse linga sicriul ei si o privi indelung. “Da, dom’le, tinara si buna in draci, sini enormi, cu sfircuri roz, picioare lungi si o pasarica perfect epilata. Mare pacat, mare. Sa ai 15 ani, sa arati asa si sa mori stupid intr-un accident, fara sa te fi bucurat de viata. Dar mai ales fara sa fericesti o gramada de barbati. Ca la cit parea de sanatoasa ar fi facut fata”. Tomi nu-si putu dezlipi ochii de la goliciunea fetei, apoi ii trecu un nou gind prin cap. “Oare i-o fi proptit-o careva? Ca asa ceva nu se iarta, daca o prinzi dornica. Sigur ca o minca . ” Se duse si impinse zavorul la usa de la intrare, nu ar fi vrut sa fie deranjat in timp ce verifica virginitatea moartei. Isi puse manusile de latex, ii indeparta picioarele scotindu-le din sicriu si privi in interiorul ei. Isi simti erectia si se mingiie prin pantaloni cu mina stinga, in timp ce introduse doua degete ale celeilalte miini in vaginul moartei. “Ti-or tras-o, tirfa, pina te-ai cacat pe tine.” Isi dadu jos manusile si isi scoase penisul intarit. Incepu sa se masturbeze stind la capatul sicriului ei. Un fosnet il facu sa se intoarca spre sicriul de alaturi. Ceea ce vazu ii omori erectia de parca nici n-ar fi fost si-i ridica tot parul catre cer. Tatal fetei, mort si desfigurat cum era, se ridicase in fund. Isi intoarse capul spre el si-l privi cu ochi lipsiti de viata. Tomi ar fi vrut sa urle, deschise gura, dar nu putu scoate nici un sunet. Ar fi vrut sa fuga, afara, acasa, oriunde, dar nici picioarele nu-l ascultau. Mina cu care se masturbase cu o clipa mai devreme i se inclesta dureros pe madularul ca o cirpa, il durea teribil, dar nu si-o putea desface. Statu asa, cu ochii holbati, cu respiratia taiata, gura cascata si toti muschii incordati de parca ar fi fost din piatra. Mortul cobori din sicriu si se opri in fata lui. Era complet gol, avea pielea ca de ceara, era mort, cit se poate de mort, dar asta nu-l oprea sa-si intinda miinile spre el. Atunci picioarele lui Tomi incetara sa-l mai sustina si cazu in genunchi. Simti o durere in piept, apoi il invalui bezna.
Medicul legist stabili ca murise de infarct, provocat de o sperietura. Ce l-a speriat sau de ce scosese cadavrul unui barbat din sicriu nu reusi nimeni sa explice.

Profanarea mormintului fu descoperita de Patru, vacarul satului. Asta trecu cu ciurda pe linga cimitir si vazu mormanul de pamint. De murit nu murise nimeni cit sa se fi sapat o groapa, desi clopotul batuse. O singura data, dar nu pentru ca ar fi tras cineva de funie, ci din cauza ca cedase grinda care il sustinea si acesta se prabusise, atinse o data scarile pe la jumatatea turnului, apoi crapase in doua jumatati perfecte cind ajunsese jos. Accidentul asta nu explica insa aparitia mormanului de pamint, asa ca Patru intra in cimitir sa se uite mai de aproape. Ce vazu il facu sa uite de vaci si sa fuga pina in sat.

Dupa nici o ora locul era deja impinzit de politisti. Gasira urme de cizme de cauciuc, dar nu le era de nici un folos, noua din zece tarani purtau astfel de cizme. Stabilisera doar ca profanatorii au fost cel putin trei, ca probabil toti erau barbati si ca ceva ii facuse sa plece in fuga. Nu gasira nici un obiect si nici o amprenta care sa le dea indicii in plus. Motivul actiunii era evident, s-or fi pus taranii pe citit aiurelile lui Stoker si erau in cautare de vampiri. Au mers anchetatorii din poarta in poarta si au intrebat din om in om daca n-au vazut ceva insa degeaba. Ori chiar nu stiau nimic, ori preferau sa taca. Ce sa poti face in situatia asta? Nu merge sa iei omul cu forta si sa-l pui sa zica ce vrei tu sa auzi pentru a gasi un vinovat. Vremurile alea trecusera. Acum, de cind e democratie, ori rezolvi intr-adevar cazul, ori raportezi ca nu exista suficiente indicii. Inainte puteai sa mai si fabrici citeva detalii care sa te puna pe o pista, dupa care ajungeai la vinovat. Asta putea fi preotul, orice fost proprietar de terenuri dinainte de colectivizare, sau chiar un muncitor oarecare. Numai sa nu fi avut pe cineva membru de partid. Il arestai. La inceput se prefacea ca nu intelege despre ce-i vorba. Apoi trecea la negare. Incerca sa prezinte martori care sa confirme ca la ora cutare, ziua cutare nu avea cum sa fie cine stie unde si sa faca cine stie ce. Era insa o solutie si la asta, era suficient sa-i zici martorului ca-l arestezi si pe el ca fiind complicele vinovatului, si imediat retragea tot ce spusese inainte si pleca fericit ca-i lasat in pace. Dupa doua-trei batai convingatoare vinovatul incepea sa-si aduca aminte, apoi se punea si scria o declaratie completa, daca se incurca il mai ajutai cu detalii si terminai anul cu toate cazurile rezolvate, felicitari, prima. Dar unde-s vremurile alea, dom’le?! Cum se mai termina toate cele bune . Acum esti obligat sa te intorci cu coada intre picioare si sa scrii in acte ca nu te-ai descurcat. Nu chiar cu vorbele astea, dar concluzia tot asta e. Asa ca, in loc de prima, te alegi cu mustrare. Dupa toate astea se mai si mira taranu’ ca nu te grabesti sa-l ajuti cind te cheama . Cu astfel de ginduri in cap se duse domnul plutonier inapoi la sectie, isi facu o cafea si se posta in fata televizorului asteptind sa sune telefonul cu o noua urgenta. Cel care il apela nu vorbea de o urgenta, ci de o tiganca. Din acelasi sat blestemat unde taranii s-au visat viitori van Helsing. Informatorul zicea ca tiganca asta se dusese la fratele celui exhumat si-i spusese ca satul lor este bintuit de un moroi.

Se oferise bine’nteles sa indeparteze pericolul contra unei sume de bani insa cum taranii nu voiau sa puna mina de la mina citeva milioane, tiganca plecase lasindu-i cu necazul pe cap. Plutonierul se gindi daca are sens s-o caute si s-o aresteze. Poate ar reusi sa scrie un scenariu potrivit caruia asta dezgropase mortul si se dusese a doua zi sa stoarca bani de la taranii speriati. Era insa prea trasa de par povestea, nu ar fi tinut. Cum taranii nu i-au dat bani, degeaba ar fi arestat-o, asta ar fi negat tot si cu asta basta. Sa-i ia dracu’ pe toti, concluziona in gind, apoi isi lua sapca din cuier si pleca spre casa.

La insistentele lui Imre, si cu permisiunea oficiala primita de la domnul plutonier, parintele Gruia il inmorminta pe Laci pentru a doua oara. Se prefacu ca nu vede miinile si picioarele mortului legate cu sirma, dar tinu neaparat ca tarusul sa fie indepartat din spatele cadavrului. Culmea e ca la a doua ingropaciune participasera mult mai multi decit la prima, venisera acum si oamenii din satele invecinate, minati de curiozitate. Citeva zile s-a tot discutat subiectul, apoi spiritele s-au linistit si viata a reintrat in fagasul ei normal.

Poate ca incidentul ar fi ramas fara urmari, daca nu scapa ciinele parintelui Gruia din curte. Insa uneori soarta isi alege instrumente atit de neasteptate, cum era pekinezul Tita. Acesta se strecura prin gard si vru sa treaca strada, numai Dumnezeu stie de ce. Nimeri insa cel mai prost moment posibil, se apropia autobuzul si o alta masina dadu sa-l depaseasca. Tita trecu in fuga, soferul care transporta pasageri o vazu si frina, degeaba insa, celalalt nu avea cum s-o vada, si cateaua nimeri in calea masinii. Bara de protectie din fata ii lovi capul si o arunca in sant. Cind o descoperi parintele, bietul animal deja isi daduse duhul. Nu voia sa-si vada copila plingind, asa ca o duse pe Tita direct in gradina si o ingropa la radacina nucului.

A doua zi ramasese fara grai cind ii intra in curte Sandu, schipatind de un picior si aducind cadavrul Titei in mina.

- Sa ma ierti parinte, dar ti-am omorit cateaua. M-o speriat ca dracu’ azi noapte cind am iesit din casa sa ma pis. Meream spre fundu’ curtii cind a sarit javra la mine si zici ca era turbata, de doua ori am reusit sa-i trag cite un sut, dar tot nu s-a lasat. A treia oara m-a fentat si si-a infipt coltii in piciorul meu. Nici atunci nu am vrut s-o omor, desi ma durea ca dracu’. Am apucat-o de ceafa si am strins doar cit sa-mi dea drumul, dar si-a dat duhul. Oricum cred ca era pe moarte, era rece deja cind am pus mina pe ea si trebuie sa fi fost si turbata, altfel nu se poate.

Sandu ii intinse cadavrul, parintele insa dadu inapoi. Nu era deloc dornic sa atinga mortaciunea, asa ca isi puse miinile la spate. Vizitatorul crezu ca parintele se suparase si de aia nu vorbea, asa ca incerca sa-l imbuneze.

- Nu fi suparat, parinte, ca iti iau eu alta catea, exact ca asta. Oricum ma duc in oras sa-mi faca la spital un vaccin, mi-e frica sa nu turbez si eu. Uite, ti-o si ingrop, numa’ nu-mi purta pica.

Cu asta lua hirletul sprijinit de peretele grajdului si se duse cu ciinele in gradina lui Gruia. Acesta il urma. Cind ajunsera linga trunchiul nucului, Sandu observa locul unde pamintul fusese rascolit cu o zi inainte.

- Daca o ingrop aici e bine?

Parintele dadu din cap. Urmele de pe pamint ii vorbira despre ceva ce razbatuse la suprafata, despre ceva ce se intorsese din morti. Sandu paru sa nu observe nimic, asa ca incepu sa sape. Se opri la 30-40 de centimetri si se pregati sa arunce hoitul in groapa cind fu oprit de parinte.

- Sapa mai adinc, Sandule. Ezita citeva secunde, apoi continua: Nu vreau sa se intoarca iar.

Sandu crezu ca nu auzise bine.

- Cum adica, sa nu se intoarca iar?

- Pai . poti sa zici ca am innebunit, dar eu am ingropat-o ieri aici. O lovise masina in fata portii, cind am gasit-o era deja teapana, asa ca .

- Parinte, tu rizi de mine?

- Nu, Sandule, nu-mi arde de ris. Jur pe ce am mai sfint ca ieri cateaua a fost moarta si am ingropat-o.

Nu mai spuse nici unul dintre ei nici un cuvint, ingropara citeaua la aproape doi metri, apoi Sandu porni spre poarta. Aici se opri.

- Parinte, crezi ca si Laci a iesit singur din pamint?

- Nu stiu, fiule, ce sa mai cred. Stiu insa ca sint speriat din cale-afara si nu inteleg de ce sa-l fi intors cineva pe Laci pe spate pentru a-i infige tarusul acolo unde i-a fost inima si nu stiu nici ce sens ar avea sa faca cineva scrijeliturile alea pe interiorul capacului sicriului. Nu stiu, dar cred in Dumnezeu si ma rog la El sa ne ajute.

Dupa intimplarea cu Tita, parintele il vizita pe nea Ion. Acesta ii povesti fara retineri tot ce vazusera in cimitir, asa ca-i povesti si parintele despre catea. Cele doua ciudatenii aveau o legatura, simteau amindoi asta, dar nu reusira sa-si dea seama care.

Asa ca se decisera sa astepte. Poate fenomenul avea sa se repete, avind mai multe date cresteau si sansele de a ajunge la o concluzie. Iar daca nu se mai intimpla nimic neobisnuit, cu atit mai bine.

Au asteptat o luna, apoi doua, jumatate de an, apoi trecu anul si tot nimic. Indiferent carui lucru se datorau inexplicabilele intimplari, acestea incetara. Parintele renunta la intentia sa de a cere sa fie asistat de un exorcist, iar nea Ion se lua cu muncile cimpului si isi pierdu interesul fata de paranormal. Imre ajunse in stadiul negarii celor intimplate, iar cind Ionica ii aminti o data in gluma sperietura ce-o trasesera in cimitir, acesta ii raspunse ca nu-si aminteste sa fi fost el vreodata noaptea printre morminte. In orice caz, lasarea intunericului il prindea mereu acasa, noaptea nu iesea pentru nimic in lume si, indiferent cit i s-a revoltat sotia, a trebuit sa se obisnuiasca sa doarma cu toate luminile aprinse.

S-au nascut copii, au murit batrini si viata se derula inainte. Mortii ramineau morti.

Apoi, se intimpla iar o ciudatenie. Se imbata Costache, clopotarul, se sfadi urit cu nevasta, apoi pleca de acasa. Dar in loc sa se duca, dupa vechiul obicei, in turnul bisericii si sa mingiie clopotul, de data asta porni spre cimitir. Il gasira abia a doua zi dupa-amiaza, mort. Isi scosese cureaua de la pantaloni si se spinzurase cu ea de creanga cea mai de jos a bradului. Primarul suna la politie si anunta intimplarea, iar plutonierul, cum nu uitase inca de frustrarea simtita, isi puse in cap sa dea o lectie taranilor, sa nu-si inchipuie niste agricultori ca el sta la cheremul lor. Asa ca amina pe a doua zi vizita la cimitir. A interzis categoric sa dea jos cineva corpul, nu de alta, dar exista posibilitatea ca nea Costache sa nu se fi sinucis, ci sa fi fost omorit. Asa ca ramasese cadavrul sa se legene pina a doua zi. Asta n-ar fi fost o problema, clopotarul era mort si nu avea nici un fel de obiectii. Dar poate ar fi avut ceva de zis daca ar fi auzit discutiile din crisma lui Sandu.

Aici clientii se impartisera in trei tabere. Unii il criticau pe parintele Gruia ca nu gasise pe altcineva sa fie clopotar decit taman pe betivul asta. Acum cind murise, nu a fost cine sa traga clopotul. Altii criticau politia, care, dupa ce ca avusese de curind un caz de profanare, acum ii lasa cu spinzuratul atirnind in mijlocul cimitirului o noapte intreaga. Asta-i nesimtire, domnilor! Ultimul grup, compus din cei aflati in cea mai avansata stare de ebrietate, o acuzau pe Corina, sotia mortului. Unii chiar propusera sa se duca la ea acasa si s-o bata, ca doar vede si chiorul ca din cauza ei se spinzurase amaritul. Cel mai vehement dintre astia era Marin al lui Schiopu. La fiecare zece-cinspe minute striga cit il tinea gura:

- Sa merem, s-o tragem afara din casa si s-o futem.

Apoi ii cadea capul pe masa si atipea. Cind isi venea cit de cit in simtiri mai lua o gura de votca si facea iar propunerea. Nu-l baga nimeni in seama. Vorbeau toti, nu asculta nimeni. Apoi incepura certurile. Desi cele trei tabere nu sustineau pareri contrare, totusi se aprinsera spiritele. Pina la urma isi pierdu rabdarea Pinto, potcovarul, si dadu cu pumnul in masa. In linistea care se lasa pe moment se ridica in picioare si se posta in mijlocul crismei. Tocmai deschise gura pentru a vorbi, cind Marin isi ridica iar capul si sari cu propunerea. Pinto nu era beat, asa ca nu se enerva, ci zimbi.

- Pe cine vrei sa futi, ma leguma?

Desi nu astepta nici un raspuns, acesta veni din partea lui Marin.

- Pai cum pe cine? Adica zici ca pe cine? Se opri cit sa se scarpine in cap, apoi continua: Nu’s pe cine, dar n-ar fi rau .

In risul general se evaporara supararile, asa ca il ascultara cu alta dispozitie pe Pinto.

- Eu zic ca asta nu-i treaba. Nu ma intereseaza ce-o sa zica mine umflatu’ ala de militian, dar eu zic sa-l dam jos pe Costache din streang. Cine vine cu mine?

Toti dadeau din cap, dar nici unul nu se oferi.

- Ce, n-aveti singe in voi? Numa’ sa dati din gura stiti, ca muierile.

Atit le-a trebuit. Toate ca toate, dar sa fie asemuiti unor femei, asta era ceva intolerabil. Asa ca sarira in picioare si se porni fiecare sa dovedeasca verbal ca da, dom’le, el este barbat adevarat. Discutii, tratative, incurajari si tachinari, apoi, pe la miezul noptii, avu Marin o idee excelenta. Mortul nu trebuia sa fie dat jos. Dar toti cei prezenti, daca voiau sa probeze cit sint de barbati, puteau participa la o tombola. Fiecare punea un milion, isi scria numele pe un biletel, apoi trageau la sorti. Cine cistiga lua toti banii, dar trebuia sa se duca pina in cimitir si sa taie unghiile mortului.

Norocul pica pe Silviu al lui Olaru. Acesta dadu pe git doua paharele de coniac, isi scoase brisca din buzunar, ii verifica taisul, apoi porni catre cimitir. Nu se mai intoarse. Il gasi politistul venit pentru constatare, la marginea cimitirului. Urmele vinete de pe git dovedeau ca fusese ucis, cineva il strinsese de git pina se sufocase, pe fata avea patru zgirieturi paralele, ca de la o mina. In mijlocul cimitirului, Costache atirna ca si cu o zi inainte, numai ca cineva ii taiase unghiile de la o mina. La cealalta mina ii ramasesera unghiile, de sub astea politistii recoltara probe incercind sa identifice o eventuala persoana cu care s-ar fi luptat, in cazul in care fusese spinzurat. Cind iesira rezultatele analizelor din laborator politistii nu mai intelesera nimic. Tesuturile de sub unghiile spinzuratului erau ale lui Silviu, cel gasit la marginea cimitirului. Mai exact din obrazul astuia. Numai ca asta nu avea nici o rana cind plecase din crisma, iar Costache era deja mort. Asa ca, indiferent cum intorceau lucrurile, nu batea lungul cu latul. Detectivii intocmira un raport intortocheat, imbirligat si incovrigat, suficient cit sa nu inteleaga nici dracu’ ce voiau sa zica. Asa ca ramase si acest caz nesolutionat.

Parintele Gruia privea cu alti ochi intimplarile. El stia deja ca mortii pot ucide uneori, asa ca puse amanuntele cap la cap si-i povesti lui nea Ion cum trebuie sa se fi petrecut lucrurile.

- Eu cred ca Silviu s-a dus in cimitir, pina la Costache, i-a taiat unghiile de la o mina si, in timp ce se ocupa cu asta, s-a trezit mortul la viata. Asa ca n-o apucat sa se mai ocupe si de aialalta mina. Costache, mort cum era, l-a sugrumat pe Silviu. In timp ce asta incerca sa scape din strinsoarea spinzuratului, a fost zgiriat pe fata. Dupa ce a murit, Costache i-a dat drumul si a incercat sa se dea jos din copac. N-a reusit. In schimb, s-a sculat Silviu din morti si a pornit spre sat, dar a ajuns numai pina la marginea cimitirului cind s-au ivit zorile .

- Dom’ parinte, asta, asa, are logica, dar eu tot nu pricep nimic. De cind am patit treaba aia cu Laci au murit inca patru oameni in sat, dar nici unul nu s-a pornit sa umble. Dupa cum zici dumneata acum, intr-o singura noapte s-au trezit doi. De ce astia s-au sculat si ailalti nu?

- Or fi avut ei ceva special. Au avut parte de o moarte violenta, de o moarte grea.

- Pai si Mihai, ala de l-a taiat circularul, n-a murit destul de violent?
Asta era un argument care invalida teoria parintelui despre mortile violente.

Ceva totusi era, trebuia sa existe o legatura .
Se gindira multa vreme, inutil. Apoi, intrebindu-se mai mult pe sine, parintele zise:

- Ce a fost aseara, a fost si in noaptea cind Tita l-a atacat pe Sandu, si-n noaptea cind l-ati dezgropat pe Laci?

- Intuneric, ce sa fie . Adica, ia stai! Era mai intuneric decit alta data. Lipsea luna de pe cer. Cum nu mi-am dat seama din prima?! Atunci cind am auzit urletul din pamint era Luna Noua, cind l-am dezgropat pe Laci dupa vreo doua nopti si asta a dat sa se ridice, a intepenit in clipa in care l-au atins primele raze ale lunii. Aseara a fost tot Luna Noua .

Rumegara indelung situatia, apoi parintele trase concluzia.

- Asta inseamna ca trebuie sa avem grija sa nu avem nici un mort in sat cind lipseste luna de pe cerul noptii.

Desi intelegerea dintre parintele Gruia si nea Ion era aceea de a pastra tacerea in privinta concluziilor la care ajunsesera, asta pentru a nu fi considerati nebuni de unii si a nu provoca panica celorlalti, totusi pe la inceputul iernii tot satul vuia despre fantome, moroi, strigoi si alte asemenea creaturi, apartinind marii familii a celor aflati dincolo de normal. Au fost si citiva care sa rida, dar majoritatea incepura sa aiba experiente neobisnuite.

Auzeau tot felul de sunete, apoi reuseau sa si vada, de regula exact creatura de care se temeau mai mult. Fiind superstitiosi, purtind fiecare in subconstient invataturile primite inca din tinerete despre iad si diavoli, era suficient un mic sunet in linistea noptii, restul facea teama si tendinta creierului de a halucina despre monstri. Asa ca au aparut schimbari majore in viata satului, noaptea se baricada fiecare, iar la crisma discutiile nu se mai invirteau in jurul subiectelor obisnuite, ci seara de seara fiecare isi povestea noile patanii. Majoritatea considerau ca este un act de curaj sa fi avut parte de ceva groaznic si sa fi facut fata, asa ca toti aveau ce povesti. Au aparut cele mai nastrusnice aventuri. Incredibile cum erau majoritatea, nu au fost contestate de nimeni, era o intelegere tacita intre ei, ca intre vinatori si pescari cind vorbesc despre propriile reusite.

Asa ca Marin al lui Schiopu’ a fost luat din patul sau intr-o noapte, pe la doua, de o soapta. “Bai fratilor” - povestea el - “as fi jurat ca se aude din galeata cu apa vocea. Asa ca mi-am facut cruce cu limba in cerul gurii si m-am apropiat. Cind ma uit . nimic in galeata. Dar se auzea vocea in continuare. Am stat si am ciulit urechea. Zicea: Hai, Marine, ca te astept! Mi-o inghetat cuvintul in gura, fratilor. Vocea era a lui soacra-mea, aia de-o murit acum treizeci de ani. Stiti ca vorbea mai croncanit batrina, asa ca nici o sansa sa fie vorba de o confuzie. Rusine sau nu, eu asa ma speriasem de am trezit-o pe Ioana. Asta s-a dat jos din pat si a bombanit ca iar is baut. A stat si a ascultat o vreme, dar n-a auzit nimic. Atunci nu mai auzeam nici eu. Asa ca ne-am culcat la loc. Ce sa pot adormi? Nici gind. Cum a inceput iar sa sforaie Ioana mea, stiti ca are problema aia de-i zise doftoru’ ca-i baze . nu stiu cum, am auzit iar vocea. Acum ma striga din fata casei. Da’ tare ma striga. M-am dat iar jos sa vad cine-i. Am tras numa’ pantalonii pe mine si am iesit in fata casei. Nu se vedea nimeni, dar vocea ma chema in fata portii. Era un frig de crapau pietrele, asa ca mi-am luat haina din cui, mi-am tras si bocancii, asa direct pe picior, fara sosete, si am iesit in fata portii. Nu stiu cum se facea, dar nu-mi mai era frica. Asa ca m-am pornit dupa voce. Intre timp s-a mutat undeva la capatul satului. Cind am ajuns acolo, s-a mutat peste gard, taman in cimitir. Nu-i a buna, mi-am zis eu in gind, dar m-a pus dracu sa sar gardu’. M-am tot dus pina am ajuns in virful dealului, acolo unde l-au dezgropat pe Laci. Mi-au ramas urmele in zapada, asa ca poate verifica oricine.

Cind am ajuns chiar in virf, am stat si am tot ciulit urechile. Era liniste. Bine ca s-a potolit, mi-am zis eu in gind si am dat sa plec spre casa. Atunci m-a strigat iar. Am stat si am ascultat. Pai, ce credeti, fratilor? Se auzea vocea tocmai din celalalt hotar. De linga paduricea aia unde-i cimitirul vechi, ala abandonat. No, mie cu asta mi-a ajuns. Asa ca am slobozit o injuratura despre altar, biserica, cruce si Dumnezeu, as fi zis si de evanghelie, asa, sa fie in ordine alfabetica, dar m-a luat ceva pe sus si m-a trintit cu capul de crucea lu’ Laci. Mi-o dat singele pe nas, asa ca nu era de injurat inca o data. Am tulit-o la fuga. Cind sa intru in sat, am vazut niste urme in zapada. Urme de capra, dar numai de la doua copite. N-am stat eu sa ma intreb ce si cum, ci m-am pornit dupa ele, convins ca a scapat capra cuiva pe afara. La un moment dat am vazut-o. Dar m-a vazut si ea. Am incercat s-o prind, dar ea se tot ferea. M-am pus pe urmarit, pina am observat ca, incetul cu incetul, vrea sa ma duca inapoi catre cimitir. Tot incolo se tinea, asa ca gata, fratilor, m-am decis s-o las in pace, a cui o fi n-avea decit s-o caute. Dar am uitat ce patisem mai devreme si am injurat iar. No, de data asta n-am fost trintit, desi cred ca ar fi fost mai bine. Capra s-a ridicat in doua picioare si atunci am vazut ca nu era deloc capra. Era dracu’ gol, mai. Picioarele de dinapoi aveau copite. Avea niste coarne lungi si incirligate, era inalt de mai bine de doi metri, ochii ii luminau de ziceai ca-s lanterne si a pornit direct spre mine. Am incercat sa fug, dar picioarele nu ma ascultau.

Fugeam eu cit puteam, dar ma miscam parca in reluare. Ma rugam in gind sa iasa cineva din casa, dar dormea toata lumea. Ala continua sa vina si stiam c-o sa ma inhate imediat. Asa ca am sarit gardul la Sasu’. Pina la urmatoarea poarta nu mai apucam sa ajung. De cum am picat in curte, mi-am amintit de ciinele lui Hans, stiti ca Sasu’ are rottweileru’ ala mare. Oricum preferam sa ma rupa ala decit sa ma prinda dracu’, asa ca am ramas locului. M-am tot uitat, dar nu vedeam nicaieri ciinele, asa ca m-am dus la usa. Mi-a deschis Sasu’ cu ochii cirpiti de somn, dar cind m-a vazut plin de singe mi-a dat drumul in casa. Asa am scapat eu de drac, altfel nu va mai povesteam acum.”

Dupa astfel de povesti erau deja toti dispusi sa creada orice, asa ca povesti si Gheorghe al lu’ Catana ca a dat in pivnita peste Costache, clopotarul, si ca asta i-a cerut de baut. El i-a si dat, dar ala nu putea inghiti ca avea inca streangul din curea la git si-l stringea .
Nimeni nu s-a mirat nici cind, la doua zile de cind murise tanti Lena, seara pe la noua, a intrat in crisma un strain. Era alb la fata si se bilbiia. L-au intrebat ce patise si asta cu chiu cu vai le-a povestit.
Omul era sofer pe camion si facuse o pana tocmai la intrarea in sat, linga cimitir. A tras pe dreapta si s-a chinuit sa schimbe roata. A si reusit s-o dea jos, dar, avind miinile inghetate, nu nimerea nici sa potriveasca peste suruburi roata de rezerva. La un moment dat s-a lovit si s-a enervat. A trintit roata in sant si a vazut ca se afla la marginea cimitirului, asa ca a strigat catre morminte:

- Fir-ati voi sa fiti, sinteti cu gramada, dar nu veniti nici unu’ sa ma ajutati.

Nu se astepta sa-i raspunda cineva, dar o voce din cimitir a zis:

- Cum sa nu, venim noi, numa’ sa zici citi.

Asa s-a speriat camionagiul, incit a fugit pe ulita pina a vazut luminile de la crisma.

Oamenii de aici s-au pus pe ris, acum nu mai era vorba de nici o fantoma, asa ca s-au dus cu soferul si l-au lamurit.

Cum era frig si pamintul inghetase, cei doi gropari nu reusisera sa termine de sapat groapa pentru tanti Lena si continuasera sa sape si pe intuneric. Nu se putea astepta, a doua zi era inmormintarea. Asa ca dadeau la lopata cind l-au auzit pe sofer si unul s-a gindit sa-i raspunda.
Asta ar fi fost o intimplare lipsita de importanta daca nu ar fi ajuns la urechile plutonierului. Cind auzi povestea camionagiului, acesta ajunse la concluzia ca niciodata nu s-a intimplat ceva iesit din comun in satul ala, ci ca au taranii chef de farse. Asa ca ignora apelul de urgenta al primarului cind acesta biiguia disperat despre mortul care se plimba pe ulita satului in miez de noapte.

De data asta, cel care daduse ortul popii a fost Sile, al lui nea Grigore, macelarul. Barbatul de numai 35 de ani plecase din sat, lucra in mina si acolo s-a intimplat sa-si gaseasca sfirsitul. I-au anuntat parintii, i-au facut autopsia, apoi au permis sa fie luat corpul. Era un fiu al satului, asa ca se cuvenea sa fie inmormintat intre stramosii lui. Parintii indurerati au anuntat neamurile si astia s-au strins. A trecut si nea Ion pe acolo si a incercat sa lege mortul de catafalc, explicind ceva legat de Luna Noua, insa nimeni nu l-a ascultat. A fost scos din casa cu forta, asa ca s-a suparat si a plecat. A venit la rind parintele Gruia si a incercat sa-l convinga pe nea Grigore sa lege macar miinile si picioarele mortului, dar nici el n-a avut succes.

Ziua a trecut fara incidente, parea sa treaca si noaptea la fel. Pe la ora 9 copiii au fost trimisi la culcare, toti intr-o singura incapere, barbatii jucau carti stind la masa, iar femeile, cum terminasera cu organizarea si cu gatitul, stateau de povesti pe linga barbatii lor. Pe la miezul noptii o verisoara a lui Sile a observat ca acesta nu are pantofii curatati, asa ca a propus ca cineva care nu se teme de mort sa se ocupe de problema asta. Nea Grigore a zis ca-i vorba de copilul sau, asa ca nici gind sa aiba motiv de temeri. Intra in camera neincalzita, unde era mortul intins. Il descalta si se apuca sa-i dea pantofii cu crema. Intrara si ceilalti, iar mama lui Sile, tanti Florica se puse iar pe bocit.

- Copilul meu frumos, de ce te-a luat Dumnezeu? Mai bine ma lua pe mine ca sint batrina! Ce am pacatuit eu, Doamne, sa trebuiasca sa traiesc asta? Sa moara copilul meu, cuminte. La locul lui, muncitor si ascultator, de ce mi l-ai luat, Doamne?

Varsind lacrimi din plin, se apleca peste mort si dadu sa-l sarute pe frunte. Neamurile erau toate in jur si se foiau nelinistite. Ar fi vrut sa o poata consola cu ceva, dar ce-i poti spune unei mame care si-a pierdut copilul?
In clipa in care buzele mamei atinsera fruntea mortului, mina acestuia se insufleti. Se intinse si o cuprinse pe batrina pe dupa git. Femeia se zbatea sa scape din imbratisarea asta, desi era vorba de copilul ei se speriase indeajuns cit sa nu aiba voce nici sa strige. Strigara in schimb neamurile si se ingramadira aproape toti catre usa. Doar nea Grigore si Costel, un var a lui Sile, ramasera pe loc. Incercara chiar sa o elibereze pe tanti Florica din bratele mortului insa acesta parca ar fi avut cabluri de otel in loc de muschi. Apoi Sile deschise gura si, asa mort cum era si putind a formol, isi musca mama de fata. Ii smulse o bucata de carne din obraji si buza de jos, lasindu-i dintii la vedere.

Tanti Florica urla cit o tinea gura, de groaza si de durere, se zbatea sa scape, dar bratele mortului continuau s-o tina. Costel o smucea de haine pe batrina in timp ce nea Grigore fugise in cealalta camera sa caute cutitul cu care taia porcii. Il gasi pina la urma in sertarul cu tacimurile si se intoarse tocmai la timp sa-si vada copilul mort cascind gura din nou. Inainte sa fi apucat sa faca vreun gest, acesta musca si a doua oara, de data asta nimerind gitul batrinei. Brusc urletul ei se transforma intr-un gilgiit si mortul ii dadu drumul. Din rana enorma de la git singele tisnea in toate partile si Costel stia ca nu mai poate fi ajutata. Incerca s-o tina o clipa, apoi ii dadu drumul sa cada la picioarele catafalcului cind isi dadu seama ca miinile mortului bijbiie cautind sa-l apuce pe el. Se trase inapoi catre usa, in timp ce nea Grigore sari si infipse cutitul in pieptul mortului, acolo unde trebuie sa-i fi fost inima. Sile intepeni pentru o clipa cind lama ii patrunse in carne, apoi isi apuca tatal de mina. Se ridica de pe catafalc si, stind in fund, smulse din umar mina ce inca tinea cutitul. Pentru Costel toate astea devenira brusc mai mult decit putea suporta si cazu ca un sac in pragul usii. Neamurile alergasera urlind afara din casa, nimeni nu se gindise sa se ocupe de copii, asa ca astia continuau sa doarma. Daca a fost careva deranjat de urlete se intorsese pe partea cealalta si continuase sa viseze.

Dupa zece minute singurul viu din casa era Costel, lesinat si acesta. Nea Grigore muri si el din cauza hemoragiei si a socului, tanti Florica la fel. Sile continua sa stea in fund si tinea inca in mina bratul smuls. Parca voia sa se odihneasca putin, inainte de a-si continua treaba. Apoi se dadu jos de pe catafalc, calca peste corpul lui Costel, traversa urmatoarea incapere. Se opri ezitind intre cele doua usi, apoi o alese pe cea care ducea afara. Daca ar fi vazut scena, parintii copiilor ar fi rasuflat usurati. Erau insa imprastiati deja prin tot satul si se ascundeau care pe unde putea. Unii au fost primiti in casele satenilor, altii nici macar n-au incercat sa mearga la usa cuiva, s-au ascuns in suri, in grajduri si au fost si doi care sa plece in fuga din sat, decisi sa nu se opreasca decit ajunsi acasa.

Sile mergea pe mijlocul ulitei, cu capul ridicat si cu privirea moarta atintita inainte. Primarul il pindea de dupa perdea, alertat de urletele care se auzisera in noapte. Cind vazu mortul puse mina pe telefon si suna la sectie cerind ajutor imediat. Plutonierul se multumi sa rida de el si sa-i inchida telefonul in nas. A sunat iar, dar era ocupat. Probabil ca plutonierul nu asezase receptorul in furca, ci-l pusese alaturi pentru a nu fi deranjat de la filmul de seara. Asa ca primarul se intoarse la geam. Spera sa nu fie observat de Sile insa brusc, sotia lui, curioasa si ea, cobori de la etaj si aprinse lumina. Mortul se intoarse spre casa lor. Statu o clipa privind la primarul ale carui picioare prinsesera radacini in fata geamului, apoi arunca bratul lui nea Grigore si spulbera sticla. Aceasta il taie pe primar in trei locuri, dar el nu paru sa observe, continua sa stea cu gura cascata si cu ochii holbati. Mortul nu mai avea treaba cu el si asta i-a fost norocul, altfel ar fi putut face orice voia cu el.

Sile insa cauta pe altcineva. Se duse pina aproape de mijlocul satului, la casa lui Sandu, chiar linga crisma aflata tot in proprietatea astuia. Ultimii clienti incercau sa plece spre casa urmind cele sapte carari, nu ale iluminarii, ci ale unei betii crunte, insa se trezira din betie cind il vazura pe mort. Se intoarsera de pe scari, inchisera usa in urma lor, apoi se ingramadira toti in spatele barului, in frunte cu Sandu care facuse pe barmanul in seara respectiva. Dupa zece minute auzira primul tipat. Betivii se uitara unul la altul, apoi se uitara la Sandu. Acesta era alb la fata si-i intreba daca li s-a parut si lor ca se sunetul auzise din casa lui. Astia nu fura in stare sa spuna decit ca auzisera tipatul. Crismarul statu pe ginduri, apoi zimbi.

- Nu avea cum sa se auda de la noi. Copiii s-au culcat, sotia la fel. Usa metalica am incuiat-o cind am plecat incoace si la geamuri am zabrele, asa ca la mine nu intra nici vintul fara acordul meu .

Sandu se insela insa. Cind Sile sarise peste poarta, sotia crismarului se trezi. Auzind pasi pe trotuarul din fata casei, crezu ca cel care se apropia era Sandu. Asa ca deschise usa. Nu apuca sa mai schiteze nici un gest cind fu luata de git si tirita in mijlocul bucatariei. Mortul o dadu de-a berbeleacul prin incapere, asa ca rasturna masa, smulse uscatorul de vase plin si se lovi cu capul de marginea de sus a aragazului. Masa isi pierdu doua picioare, celalte doua ramasera indreptate in sus, ca doua degete intinse a avertisment. Femeia incerca sa se ridice in picioare cind fu apucata de par. Sile o smuci si o dadu iar cu capul de aragaz pina se lasa moale. Nu lesinase, dar ajunse ca o cirpa, nu mai avea putere sa se impotriveasca. Atunci mortul o salta de jos, o duse in mijlocul incaperii si o trinti peste piciorul mesei. Cind bucata de lemn ii patrunse in carne si-i sfredeli maruntaiele ea urla ca un animal. Se smuci incercind sa scape de durerea ce-o ardea ca un foc insa fu tinuta pe loc de miinile reci ale mortului pina nu mai fu in stare sa miste. Atunci o prinse de git si o trase pe spate pina ce piciorul mesei pirii si se rupse in ea. O lasa acolo cu singele amestecindu-i-se cu urina si fecale. Cei trei copii, care se trezisera inca de la sunetul vaselor sparte, stateau la capatul scarilor ce duceau la parter. Cei doi mai mari tipau, cel mic tacea. El nu intelesese ce se intimplase, avea numai cinci ani si era retardat dupa parerea psihiatrilor. Asa ca ramasese locului si, cind mortul urca la etaj, trecu pe linga el si-i smulse pe fratii lui dintre gratiile geamului deschis. Cei doi copii incercasera sa se strecoare printre barele de fier, dar nu incapusera. Unul reusise sa-si scoata capul printre doua bare groase si fusese decapitat cind corpul ii fusese smuls din loc. Celalalt sfirsise sugrumat inainte de a fi dat cu capul de pereti pina ii ramasesera creierii intinsi pe tapet.

Dupa un timp se lasa linistea. Cei din crisma isi adunara curajul si iesira din spatele barului. In grupuri de cite doi pornira spre casele lor, pe cind Sandu ramase sa dea cu matura , apoi sa inchida si sa plece si el acasa. Cind ajunse la usa de la intrare si o gasi deschisa se alarma. Facu cale intoarsa si se duse pina la stiva de lemne pentru a lua toporul. Se inarmase insa inutil. Ceea ce vazu in casa il determina sa iasa afara si sa se spinzure de o grinda a grajdului.

A doua zi, cind satenii au pornit sa estimeze toate stricaciunile, toate pagubele si, mai ales, numarul celor morti, au ramas ingroziti de ce-i astepta la casa lui Sandu. In afara de faptul ca el atirna in streang, sotia ii fusese trasa in teapa mai ceva decit se practica in evul mediu, iar doi dintre copii ii fusesera ucisi. Pe al treilea l-au gasit facind ceva inexplicabil. Desi nu fusese dat la scoala fiind prea mic si nici nu-si batuse nimeni capul sa-l invete sa scrie considerind ca ar fi inutila incercarea cu un retardat, acesta scria. Folosind singele mamei lui si al celor doi frati umpluse toti peretii cu o inscriptie care furniza un raspuns la o intrebare nepusa de tarani. Peste tot scria: “Sandu m-a omorit pentru vie. Marton”.

Politia a facut ancheta, i-a interogat pe toti, apoi i-a trimis la casele lor pe cei care vorbeau despre un mort care s-a pornit sa umble, dar i-a oprit pe cei care spuneau ca Sandu a fost un om violent si pe batrina care declarase ca il auzise cind se certa cu sotia. Asa ca s-a gasit vinovatul responsabil de toate cele: Sandu. Acesta innebunise, avea ceva de impartit cu Sile si, cum nu se mai putea razbuna altfel, a vrut sa-si bata joc de cadavru. Parintii mortului s-au impotrivit, asa ca i-a ucis, apoi si-a omorit sotia, copiii si s-a sinucis. Caz rezolvat.

Taranii si-au rezolvat si ei problema, dar in felul lor. Cind a trecut prin satul lor tiganca batrina care spunea ca poate sa opreasca moroiul sa mai bintuie, au facut un tirg cu aceasta. Au lasat-o sa ia copilul retardat al lui Sandu contra promisiunii ca va linisti spiritul razbunator. Ea spunea ca trebuie sa sacrifice un suflet nevinovat, pentru ca acesta sa arate calea spre lumea de dincolo celui mort si ramas in lume. Pentru asta a cerut si un ied, l-a primit, si batrina s-a tinut de cuvint.

Dupa aproape treizeci de ani, cind a murit cineva din sat si groparii s-au apucat de sapat, au gasit corpul unui copil de aproximativ 5-6 ani. Anchetatorii au stabilit ca acesta a fost ingropat de viu insa nu au reusit sa identifice nici cadavrul, nici faptasul. Satenii nu s-au aratat dornici sa ajute la dezlegarea misterului.