Regina Argotului - colectia 'Michel Zévaco'

Regina Argotului

Proiect RI – Colectia 'Michel Zévaco'

Volumul 1

Era intr-o dimineata calduta si senina a anului 1544 Sub cerul albastru catifelat, strada Saint-Martin incepuse sa prinda viata. Numerosi vanzatori ambulanti se aflau deja la datorie: vanzatori de pasari, de legume, de fructe, de carbune, de lumanari, de festile pentru lampi; negustori de vin care-si purtau marfa pe spatele magarilor; florarese amabile in fuste colorate; carpaci, baiesi, negustori de fiare vechi si cofetari care-si plimbau tartele si placintele calde din orez; calugari, elevi nevoiasi, nevazatori de la Quinze-Vingts, cu o desaga pe spate si implorand mila publica cu o voce plangareata; jongleri si mascarici, toata aceasta multime care mergea incolo si incoace, care se agita, zbiera, tipa, psalmodia, canta, declama, care radea si glumea in unele locuri, iar in alte parti injura si se certa, umpland strada de un vuiet intens si de zgomote asurzitoare.

Chiar in mijlocul strazii Saint-Martin, se inalta hanul Cotofana Chioara a carui inscriptie din fier forjat scartaia la cea mai mica adiere de vant.

Haideti sa patrundem in acest han, sa urcam cele trei etaje, sa urcam pana sus, sus de tot, sub acoperisul in panta. Iata-ne ajunsi intr-o locuinta modesta si mansardata, formata dintr-o camera destul de confortabila si inca o incapere in care nu se afla decat un pat si un cufar. Cele doua incaperi sunt luminate printr-o ferestruica, de unde se poate vedea strada Baudrerie in toata lungimea ei, si o parte din strada Saint-Martin.

In apartament se afla un tanar: in jur de douazeci de ani, cu ochi deschisi la culoare si patrunzatori, o mustacioara care-i scotea in evidenta gura frumos desenata, cu un zambet de nepasare si batjocoritor, inalt de statura, cu umeri lati si foarte mandru in costumul sau aproape nou din catifea. Parea ganditor si nehotarat. Parca se temea sa se apropie prea tare de ferestruica, evitand-o pe cat posibil. Cu toate acestea, ferestruica parea sa exercite asupra lui o atractie deosebita, atractie careia incerca sa se sustraga.

In cadrul usii prin care comunicau cele doua incaperi se mai afla un lungan care avea in jur de patruzeci de ani. Judecand dupa costumul aproape nou si tinuta acestuia, lunganul era fara indoiala valetul sau scutierul tanarului. Acesta urmarea cu o privire severa si foarte atenta fiecare miscare a tanarului sau stapan. Din cand in cand, mai mormaia ceva in barba, ca pentru sine, privind cu furie inspre ferestruica.

— Tot acolo va trage ata!

Cu o familiaritate neasteptata, el spuse cu o voce subtire:

— Domnule, v-ati hotarat sa mergeti la domnul cardinal de Lorraine pentru a-i inmana scrisoarea pe care, ilustrul vostru tata, domnul Montauban, v-a incredintat-o pe patul de moarte?

Spunand aceste cuvinte, lunganul isi facu semnul crucii cu mult devotament.

— Domnule, stiti foarte bine ca tatal vostru v-a asigurat ca domnul cardinal va va primi bine. Cardinalul va va ajuta sa intrati in serviciul fratelui sau, atotputernicul print si curajosul capitan Claude, duce de Guise. Va fi inceputul!

Deodata se intrerupse pentru a repeta inca o data putin mai tare:

— Tot acolo va trage ata!

Aceasta exclamatie se datora unei anumite miscari a stapanului sau inspre ferestruica. Tanarul se intoarse brusc, se indeparta de ferestruica si cu o miscare de nerabdare spuse:

— Langrogne, astazi ma voi duce la el. Vezi bine ca m-am imbracat cu costumul cel nou.

El incepu sa se plimbe incolo si incoace prin fata faimoasei ferestruici care-l atragea din ce in ce mai tare. Vazand nelinistea stapanului sau, Langrogne spuse din nou:

— Tot acolo va trage ata! Va spun eu ca tot acolo va trage ata!

— Unde? intreba tanarul Montauban cu naivitate. La cardinal? N-ai observat ca mi-am pus costumul cel nou special pentru aceasta vizita?

Langrogne isi inalta capul cu un aer resemnat si marai printre dinti:

— Ah! Nu era asta o piedica pentru voi! De o luna de cand suntem la Paris, il imbracati in fiecare zi costumul cel nou. Am ajuns sa nu mai fac diferenta intre costumul cel nou si cel vechi.

— La Paris, trebuie sa fii tot timpul bine imbracat. Sper ca nu vrei sa se vorbeasca despre stapanul tau ca despre un cersetor care n-are unde locui si ce manca!

— Cu toate acestea nu mai avem nimic, caci ati vandut totul.

— Tu spui ca nu mai am nimic, gura bogata. Este adevarat. Nu uita insa ca imi mai ramane acest lucru.

El apuca cu mandrie manerul imensei sabii care-i ajungea pana la calcaie si spuse:

— Cu ajutorul acestui lucru voi rascumpara tot ce am vandut si tot ce mi-a apartinut candva. Da, jur ca voi repune in drepturi aceasta veche si nobila familie din care am onoarea sa descind eu, cavaler de Montauban, la ora actuala, ultimul si unicul reprezentant.

Cu toate acestea Langrogne ramanea in continuare sceptic. Cand stapanul sau termina ce avea de spus, valetul intreba:

— Cand, domnule?

— Cand? Cand voi deveni din nou bogat fapt ce nu va intarzia prea mult.

Tanarul se intoarse si se apropie din nou de ferestruica, pe care aproape ca o uitase.

— Tot acolo va trage ata! striga Langrogne, aproape pe acelasi ton cu care ar fi spus: Fiti atent!

— La avere? intreba Montauban cu acelasi aer naiv pe care-l avusese mai inainte.

Apoi adauga degajat:

— Cel putin asa sper.

— Nu, domnule, nu la avere ma refeream, replica Langrogne exasperat de faptul ca stapanul sau parea ca nu intelege despre ce vorbeste valetul. Eu spuneam ca va trage ata la ferestruica si o veti deschide.

— Drept sa-ti spun, nu vreau sa-ti insel asteptarile, spuse cu raceala Montauban.

Apoi, deschise larg faimoasa ferestruica.

— Este doar un pretext! spuse Langrogne cu vocea lui si mi-am dat seama ca doreati sa deschideti ferestruica. Ma intreb ce am facut de o luna incoace, de cand am venit din Bretagne la Paris? Dumneavoastra cel putin, v-ati petrecut timpul la aceasta ferestruica.

— Fiindca ma intereseaza spectacolul strazii.

— Sa nu-mi spuneti mie acest lucru! Inca din prima zi, ati avut ghinionul sa zariti la fereastra unei case de vizavi o anumita faptura gingasa De atunci, n-aveti alta preocupare decat sa revedeti acea faptura, intreaga voastra existenta se desfasoara in jurul acestei ferestruici.

— Exagerezi. Aminteste-ti de cate ori am iesit!

— Da, dar ati iesit ca sa o urmariti pe acea faptura gingasa. Ma intreb, insa, de ce ati urmarit-o, din moment ce n-ati avut curajul sa intrati in vorba cu ea. Nu i-ati vorbit niciodata. Nu stiti nimic despre ea. Nici macar numele ei.

— Te inseli. Stiu cum o cheama. O cheama Primerose!

— Ah! Ma uimiti, domnule. Pun pariu ca asta-i tot ce stiti despre ea, adauga Langrogne.

— Mi-este de ajuns, il asigura Montauban pe valetul sau.

— Dupa cate vad, va multumiti cu putin. Dar, stapane, nu puteti trai astfel o vesnicie. Banii se cheltuiesc cu o viteza inspaimantatoare. Ar fi bine daca v-ati hotari sa duceti scrisoarea cardinalului de Lorraine. Stapane, trebuie sa stiti ca daca mai intarziati una sau doua saptamani, vom ajunge la sapa de lemn.

In acea clipa, Montauban auzi zgomotul unor ferestre care se deschideau. Se ridica brusc in picioare. Privi cu interes casa de vizavi, cea care se afla la intretaierea strazilor Saint-Martin si Baudrerie. El zari profilul unei femei mai in varsta si ursuze care inchidea ferestrele. Furios si deceptionat, el il opri pe valet, spunandu-i:

— Destul, ajunge, calaule, asasinule, pacatosule Ma voi duce la cardinal cand voi avea eu chef. Pana atunci, voi sta aici, in fata acestei ferestruici. In plus, te-as ruga sa nu-mi mai impui capul cu prostiile tale.

Tanarul ii intoarse spatele lui Langrogne, care ramase mut de uimire si se aseza in dreptul ferestruicii de unde nu se misca mult timp.

In aceeasi dimineata, la palatul Tournelles, intr-un mic salon se aflau trei personaje foarte tinere si elegante.

Primul personaj, dupa rege, intr-un regat era principele mostenitor. Se numea Henric, era principe de Viena, duce de Bretania si mostenitor al tronului. Pe vremea aceea, Henric avea injur de douazeci si cinci de ani. Era inalt, cu umeri lati si avea o tinuta impecabila, intocmai ca tatal sau, regele François intaiul, care era gentilomul cel mai frumos si mai elegant din regat.

Conform uzantelor, cei doi insotitori ai principelui erau doi nobili foarte bogati si cultivati.

Era vorba despre contele Jacques d'Albon de Saint-André care avea douazeci de ani si era blond, cu ochi cenusii, cu buze subtiri si maniere mieroase; si baronul Gaetan de Roncherolles, brunet, foarte sobru, cu trasaturi neregulate si maniere brutale. Si acesta din urma avea tot douazeci de ani.

Principele Henric, cu o voce in care se putea ghici pasiunea, spunea:

— Da, prieteni, am descoperit o adevarata comoara, o frumusete de fata care ar putea sa provoace gelozia celor mai stralucitoare frumuseti de la curte! Va jur ca m-am indragostit si o iubesc cum n-am mai iubit pe nimeni pana acum O iubesc si va trebui ca si ea sa ma iubeasca caci altfel viata ar deveni insuportabila!

Cei doi prieteni ai principelui ii aruncara acestuia o privire scrutatoare. Ceea ce se intampla era ceva grav si serios. Zambetul incremeni pe buzele celor doi prieteni.

— Si cum o cheama pe aceasta frumusete necunoscuta?

— Nu stiu Am intalnit-o in apropierea portii Templului. In acea clipa, am simtit ca o sageata in inima. Am urmarit-o apoi pe drumul spre Bagnolet.

— Ar fi trebuit sa intrati in vorba cu ea, spuse Roncherolles cu o voce aspra.

— Asta am si facut.

— Si? intrebara cei doi prieteni intr-un glas.

— Ei bine! se hotari in sfarsit principele Henric sa spuna; mi-a aruncat o asemenea privire, incat m-am vazut obligat sa fac o plecaciune foarte adanca si am lasat-o sa-si continue drumul.

Si continua inflacarat:

— Da, da, mostenitorul tronului Frantei s-a fastacit tot in fata acestei tinere necunoscute! intr-atat m-am fastacit incat am ramas ca un stalp in mijlocul drumului. Din acea clipa, dragostea s-a cuibarit in inima mea.

Roncherolles si d'Alban isi aruncara priviri pline de inteles. Situatia era mai grava decat si-ar fi putut inchipui. Se pare ca era preludiul unei mari pasiuni. Tot atat de bine putea fi si o dragoste trecatoare. Cei doi prieteni trebuiau sa afle exact despre ce este vorba si sa se poarte in consecinta. Ei incepura sa sondeze terenul:

— N-ati incercat sa va continuati urmarirea?

— Am incercat dar de departe si avand grija sa nu fiu observat. Am urmarit-o pana la Bagnolet. Dar nu stiu cum s-a intamplat ca, la un moment dat, am pierdut-o din vedere si n-am mai gasit-o.

— Alte investigatii n-ati mai facut?

— Nu! Pentru Dumnezeu, v-am spus ca sunt un om terminat. De doua ori m-am dus la Temple si de doua ori am intalnit-o si am urmarit-o Ah! De la o distanta apreciabila bineinteles. De fiecare data s-a dus apoi la Bagnolet. Nu stiu cum s-a intamplat ca de fiecare data i-am pierdut urma la intrarea in sat.

— Astfel incat n-ati reusit sa aflati nimic despre frumoasa necunoscuta?

— Nici cum o cheama, nici unde locuieste, si nici cine este?

— Absolut nimic, spuse Henric cu dezamagire; in afara de un singur lucru si anume ca fara aceasta fiinta viata mi se pare insuportabila.

De data aceasta situatia era cat se poate de clara: era vorba despre o adevarata pasiune. Roncherolles nu ezita nici o clipa si spuse:

— Ei bine, domnule, daca aveti incredere in mine eu ma voi da peste cap si in douazeci si patru de ore voi afla si numele si adresa acestei fapturi incantatoare.

Saint-André, furios ca prietenul lui i-o luase inainte, spuse cu hotarare:

— Da, domnule, insarcinati-ne cu aceasta misiune, iar noi va vom aduce toate informatiile dorite.

— Sunteti niste prieteni adevarati, striga Henric bucuros. Nu voi uita niciodata gestul vostru, nici cand voi urca pe tron.

Cei doi 'prieteni' facura o plecaciune pana la pamant. Ei credeau ca au si fost insarcinati cu aceasta misiune, gandindu-se ca de acum incolo averile lor erau asigurate.

— Pastrati-va zelul, care ma bucura nespus, pentru o alta ocazie. I-am spus deja lui de Ville sa se ocupe de aceasta afacere. Si-a inceput deja cercetarile si-l astept sa vina dintr-un moment in altul.

— Ah! Lui de Ville i-ati incredintat aceasta misiune! spuse Saint-André pe un ton taios, dupa care adauga:

— Drace! Ce va spune doamna Nicolle de Savigny, daca afla?

— Cu siguranta va afla, daca de Ville a fost insarcinat cu aceasta misiune, spuse si Roncherolles.

— Haide, haide, lasati-l pe de Ville in pace, spuse principele cu un aer plictisit.

Apoi, pe un ton mai aspru adauga:

— Inteleg foarte bine ce vreti sa spuneti: baronul de Ville este sotul doamnei Nicolle de Savigny. Pe de alta parte, doamna de Savigny ma rasfata cu dragalaseniile ei. Trebuie sa stiti, insa, ca de Ville mi-este devotat trup si suflet. Apoi, el nu este altul decat sotul doamnei Nicolle. De Ville mi-este devotat si din prietenie si pentru ca copilul pe care doamna Nicolle mi l-a daruit sa poarte un nume. Dar cei doi soti n-au nimic de impartit. Sunt sigur ca el nu-i va spune nimic doamnei Nicolle. In fine, chiar daca ar afla, doamna Nicolle nu face parte dintre acele femei care sa se supere pentru un fleac.

Cei doi prieteni intelesera ca ar fi riscant sa mai insiste.

— Dar ce va spune doamna Diane?

— Doamna Diane nu este o femeie, spuse principele cu seriozitate. Este o adevarata sfanta. Ea pluteste pur si simplu deasupra tuturor mojiciilor noastre si slabiciunilor noastre, incat nici nu-si da seama de ele.

Cei trei vorbira despre cele doua amante ale principelui. Mai exista, insa, si o a treia femeie pe care s-ar fi putut s-o afecteze mai mult sentimentele principelui fata de acea necunoscuta. Era vorba despre propria lui sotie, Catherine de Medicis. Se pare, insa, ca parerea acesteia din urma nu prea conta din moment ce Roncherolles si Saint-André nu considerara necesar s-o aduca in discutie.

— Monseniore, este de dorit ca monseniorul Charles d'Orleans sa n-o vada pe frumoasa necunoscuta de care v-ati indragostit, spuse Saint-André foarte rar.

Principele tresari. Ochii lui stinsi aruncara sclipiri salbatice. Trasaturile lui se crispara. Pe acea fata care dintr-o data se intuneca se putea citi mania, o manie surda si violenta. Principele impreuna cu fratele sau Charles, duce de Orleans, se urau de moarte, asa cum pe vremuri se urasera principele François si cu fratele sau Henric, care pe vremea aceea era duce de Orleans.

De asta data, cei doi prieteni simtira ca-si pot revarsa tot veninul inimilor lor fara nici un risc.

— Este omul care ar fi in stare sa lupte pentru ea, spuse Roncherolles.

— Lucrul asta se intampla fiindca simte ca este sprijinit de rege in toate actiunile lui, in timp ce pe voi va detesta.

— Se vorbeste ca regele ar vrea sa-l casatoreasca cu una din fiicele imparatului.

— Si ca vrea sa-i dea o avere considerabila In detrimentul propriei voastre mosteniri.

— Daca regele ar mai trai cativa ani, iar voi nu luati nici o masura, regatul peste care veti domni va fi redus la jumatate.

— Fratele vostru va reusi sa va doboare.

— Rabdare, rabdare, spuse Henric cu o voce stinsa; regele nu este vesnic Va veni si ziua cand voi fi eu stapanul Abia atunci vom pune lucrurile la punct, eu impreuna cu fratele meu.

— Sa dea Domnul ca ziua aceea sa vina mai repede, spuse Saint-André.

Roncherolles, privindu-l in ochi pe stapanul sau, spuse cu o voce aspra si violenta:

— Putem da si noi o mana de ajutor Domnului Roncherolles propunea nici mai mult nici mai putin decat uciderea regelui. Henric isi stranse pumnii. Nu era pregatit pentru o astfel de crima. Isi intoarse capul si nu raspunse.

Cei doi demoni se privira zambind in modul cel mai sinistru. Ei aruncau o graunta otravita pe un teren propice pe care erau siguri ca va prinde radacini.

Principele Henric iesi din incurcatura datorita sosirii lui Jean de Ville, senior de Saint-Nerac si de Saint-Remy, baron de Fontette, cavaler al regelui, seful de temut al unei trupe de cavaleri si sotul benevol al amantei principelui Henric.

Vazandu-l, Henric uita intr-o clipa pe cei doi prieteni ai lui, cat si insinuarile acestora.

— Ei bine, de Ville? striga el vesel.

— Ei bine, domnule, n-am aflat mare lucru, dar totusi, v-am adus cateva informatii utile. Tanara se numeste, sau mai degraba i se spune Primerose.

— Primerose! striga Henric incantat; ce nume frumos! Primerose, Primerose, si mai cum?

— Monseniore, Primerose si atat. Este clar ca este vorba despre vreun diminutiv.

— Si eu cred acelasi lucru. Sunt convins ca aceasta tanara face parte dintr-o familie nobila.

— N-am putut sa-i aflu numele in intregime, continua de Ville. Aveti putina rabdare, monseniore, caci il voi afla in curand. Un lucru sigur este ca locuieste pe strada Saint-Martin, colt cu strada Bauderie si vizavi de hanul Cotofana Chioara. Casa apartine doamnei Agadou care are grija de fata. Poate ca pana la urma va ceda, dar nu va garantez absolut nimic. Iar daca cedeaza, pretul va fi mare, chiar foarte mare, domnule!

— Ce importanta are! Macar de m-ar baga in seama!

— In acest caz, astept ordinele voastre.

Apoi, intre principe si baronul de Ville urma o discutie misterioasa din care fura exclusi d'Albon si Roncherolles care erau palizi de invidie. Dupa ce primi instructiunile stapanului sau, de Ville se retrase.

Sa-l urmarim.

In strada Saint-Antoine, erau doi indivizi inarmati pana-n dinti. Dupa cum aratau era lesne de ghicit profesiunea lor: spadasini sau ucigasi cu simbrie. Unul dintre ei era de inaltime mijlocie, negru ca o cartita, era din sud si raspundea la numele de Quinténasse. Celalalt era precum un urias, burtos, imens si se numea Boucassin.

De Ville se duse direct la aceste doua personaje care cum il vazura luara pozitie de drepti, precum soldatii in fata superiorului lor.

— Quinténasse, vino cu mine. Spune-i tu si lui Boucassin, caci pe mine tot nu ma aude.

Plecara in directia portii Baudet, Quinténasse mergand alaturi de Ville, care-i dadea instructiuni cu voce inceata, iar Boucassin urmandu-i si prinzand din zbor unele explicatii pe care i le dadea colegului sau.

In acelasi timp, in celalalt capat al Parisului, in cartierul Universitatii, in acea cladire eleganta si somptuoasa construita din ordinul puternicilor abati de Cluny pe strada Mathurins, in fata unui birou plin de hartii statea un cavaler: avea in jur de patruzeci si sase de ani, avea ochi frumosi si o privire patrunzatoare, o gura senzuala si fizionomia specifica scepticilor. Purta cu o eleganta rar intalnita un costum de matase si catifea si cizme inalte din piele de caprioara; la brau avea o sabie al carui maner era batut in diamante.

Acest personaj nu era altul decat cardinalul Jean de Lorraine.

Pe partea cealalta a biroului, intr-o atitudine cat se poate de umila stateau doi calugari, fratele Thibaut si fratele Lubin, pe care Clement Marot i-a cantat in compozitiile sale.

Sprijinit de spatarul fotoliului si picior peste picior, cardinalul spunea:

— Primerose! Frate Lubin, spuneti ca o cheama Primerose? Acesta este un nume de floare, dar nu poate fi numele unei familii.

O clipa, cardinalul cazu pe ganduri.

'Numele este frumos. Fata este si mai frumoasa. Voi avea cea mai minunata amanta, caci o vreau si o voi obtine, oricat m-ar costa! Fie din pasiune, fie din ambitie, simt ca nu voi mai avea liniste, atata vreme cat aceasta tanara nu-mi va apartine. Trebuie sa pun mana pe ea.'

Ofta, continuandu-si gandurile:

'Daca regele ar fi fost Henric al doilea si nu François intaiul acest lucru ar fi fost lesne de realizat. Henric al doilea ar fi fost un instrument usor de manevrat. In timpul lui Henric al doilea noi vom fi stapanii Acuma, insa, suntem in dizgratie, iar fratele meu, Guise, este in exil.'

Cei doi calugari asteptau.

Deodata, cardinalul se intoarse spre ei. Deschise un sertar si scoase doua pungi, dintre care una era mai plina decat cealalta.

— Ascultati-ma cu atentie, spuse cardinalul cu o voce mieroasa. Misiunea pe care vi-o incredintez este foarte importanta. Tanara pe care v-a trebui s-o urmariti este o persoana suspecta. Se banuieste ca ar complota impotriva securitatii statului. Nu uitati, ca de acum incolo securitatea statului nostru si viata prea iubitului nostru rege se afla in mainile voastre.

Cei doi calugari se sculara in picioare, constienti de importanta acordata de catre cardinal. Cardinalul continua:

— Acum va veti intoarce de unde ati venit si veti continua supravegherea cu si mai multa vigilenta decat ati facut-o pana acum. In plus, veti respecta cu strictete instructiunile pe care vi le-am dat. Luati aceste doua pungi. Cea mai mica este pentru voi doi pentru diverse mici cheltuieli.

Cea mai mare este pentru cea care are grija de tanara drace Cum ati spus ca o cheama?

— Agadou, monseniore.

— Doamna Agadou, da, asa este. Pana acum aceasta doamna n-a putut fi corupta, dar va trebui s-o faceti sa-si schimbe atitudinea. Trebuie neaparat. Ma intelegeti?

— Monseniore, nu va faceti griji caci vom reusi.

Un sfert de ora mai tarziu, cei doi calugari, Thibaut si Lubin, se indreptau spre podul Saint-Michel. Cei doi pareau foarte ingandurati. Deodata, fratele Lubin spuse:

— Dragul meu, sunt convins ca aceasta doamna Agadou care nici n-a vrut sa auda de noi, in continuare va refuza

Nu va accepta de asemeni nici aceasta punga care cantareste destul de mult.

— Si eu gandesc la fel, dragul meu.

— Va trebui sa-i dam punga inapoi domnului cardinal si sa-i marturisim ca am dat gres in aceasta importanta misiune pe care ne-a incredintat-o. Frate Thibaut, suntem demni de dispretuit.

— Din pacate, asta-i adevarul, frate Lubin. Manastirea va fi singura noastra salvare in fata rusinoasei noastre neputinte.

— Acolo vom fi pusi la regim de paine uscata si apa.

Cei doi calugari oftara. Isi continuara drumul in tacere, oftand si spionandu-se reciproc cu coada ochiului. Mai facura cativa pasi, iar fratele Lubin rupse tacerea spunand:

— Daca aceasta doamna Agadou, cerul s-o binecuvanteze sau mai degraba dracu s-o ia, va refuza punga, si sunt convins ca o va refuza singura noastra portita de scapare este urmatoarea: sa-i spunem cardinalului ca doamna Agadou a fost de acord cu tot ceea ce i-am propus.

— Cum ramane insa cu punga, frate Lubin?

— Nu vom avea noi sufletul acela s-o abandonam. O vom pastra pentru noi.

In timpul acesta, cardinalul Jean de Lorraine mergea dintr-un colt in celalalt al biroului si spunea:

— Aceasta minunata fiinta va fi a mea!

In clipa urmatoare, cazand pe ganduri, adauga:

— Regele Frantei va trebui sa fie Henric al II-lea. Acest lucru va trebui sa se intample cat mai repede cu putinta!

In timpul acesta, cavalerul de Montauban nu-si parasi observatorul sau de la ferestruica. El urmarea o anumita fereastra de la primul etaj. Pentru el parca nu mai exista nimic altceva decat aceasta fereastra. Timpul trecea, iar cea pe care o astepta cu acea nerabdare caracteristica indragostitilor intarzia sa apara. Cavalerul se enerva, se ingrijora si-si punea mii de intrebari unele mai absurde decat celelalte. Nu se clintea insa, din postul lui de observatie.

Indragostitul cel naiv nu-si putea inchipui ca cea pe care o astepta sa apara il observa si ea din spatele geamurilor multicolore.

Era o minunata tanara de saptesprezece ani, imbracata intr-o rochie de lana alba. Printul mostenitor nu exagerase cu nimic atunci cand o descrisese. Nici nu se putea imagina o frumusete mai desavarsita. Elementul fascinant al acestei tinere era acel amestec de candoare si siguranta impunatoare.

Tanara Primerose ― caci acesta era numele ei pe care l-am intalnit in trei locuri diferite ― Primerose il urmarea pe tanarul cavaler Montauban fara ca acesta sa-si dea seama. In aceste clipe ochii ei frumosi de un albastru intens erau cufundati intr-o dulce visare:

'Doamna Agadou mi-a spus ca se numeste Hoël de Montauban. Hoël, ce nume frumos Montauban, ce nume impunator Hoël de Montauban, nu voi uita niciodata acest nume. Ce privire blanda are si ce sentimente ciudate mi-a trezit Trebuie sa fie un om mandru, puternic, curajos, intelept Ah! Sunt sigura ca este un gentilom cu un suflet nobil si curajos

Obrajii sai roz si catifelati se impurpurara:

'Si totusi pe mine ma urmareste cu o incredibila rabdare! Sarmanul de el, sunt oare atat de nemiloasa incat sa nu-mi fac aparitia la fereastra? Caci nu se va misca din postul lui daca nu ma zareste.'

Apoi adauga, suspinand:

'Din pacate, acest frumos gentilom nu mi-este harazit! De fapt, cine sunt eu? O sarmana fata care nu stie nimic despre familia ei si care nu are nici un fel de avere N-am nici macar un nume. Acest nume de Primerose nu poate fi considerat un nume Acest nobil si curajos cavaler Hoël de Montauban nu-i pentru mine.'

Gandind aceste lucruri si poate nedandu-si seama de ceea ce face, tanara deschise fereastra.

Acolo sus, la ferestruica lui, Montauban isi impreuna mainile extaziat si ramase in admiratie precum un credincios in fata imaginii fecioarei.

Tanara, cu acel curaj al inocentei, isi ridica privirea mandra si pura si-l privi drept in fata. Apoi, ii surase.

Dandu-si seama de gestul pe care-l facuse, tanara se inrosi si inchise fereastra.

Acea aparitie nu durase mai mult de doua minute. Montauban, in schimb, o asteptase mai mult de trei ore.

— Langrogne, bunul meu Langrogne! striga Montauban intrand innebunit in camera, mi-a aruncat o privire! Mi-a zambit! Langrogne, sunt sigur ca ma iubeste Am citit acest lucru in ochii ei!

— Cu atat mai bine, domnule, foarte bine! Poate ca acum va veti hotari sa-l vizitati pe cardinalul de Lorraine.

— Ma voi duce, Langrogne, ma voi duce, bunul meu prieten! Poti sa-ti imaginezi asa ceva, ma iubeste! Ea! Pe mine! Ah! Dumnezeule, ma voi duce la cardinal din moment ce ea ma iubeste!

— Domnule, era si timpul! Va anunt ca nu mai avem decat 180 de franci.

— Nu-ti face griji, Langrogne Vom face avere, iti promit Ah! Va trebui sa fim bogati ca s-o cucerim Taci, nu mai spune nici un cuvintel Este lucru hotarat, am jurat S-a facut!

Tanarul isi parasi valetul la fel de brusc cum venise si-si relua postul de observatie, lasandu-l inmarmurit pe Langrogne care nu stia daca sa puna baza sau nu, pe cuvintele stapanului sau.

Montauban statu inca o ora la postul sau de observatie, dupa care reveni foarte tulburat.

Era palid si foarte agitat.

— Ei, domnule, spuse Langrogne; v-a mai privit si zambit de sunteti atat de tulburat?

— Iarasi au venit calugarii aceia! sopti Montauban. De data asta, va trebui sa o scap de acesti indivizi ale caror intentii mi se par suspecte.

Deodata, cu un gest energic, el isi incinse centura la brau si iesi cu un pas hotarat.

Dinspre Saint-Merri veneau cei doi calugari, fratele Thibaut si fratele Lubin, cu fetele multumite la gandul formidabilei prazi pe care urmau s-o dobandeasca.

Dinspre Saint-Julien veneau Quinténasse si Boucassin care vorbeau intre ei.

In pragul casei se afla un tanar gentilom care n-avea mai mult de douazeci de ani. Acesta purta cu o eleganta dezinvoltura un costum din matase si catifea, tivit cu auriu. In jurul gatului avea un lant de aur masiv, batut cu pietre pretioase; pe parul bogat se inalta o palarie de catifea impodobita cu o pana alba si un diamant enorm care stralucea.

Alaturi de acel tanar se mai aflau patru indivizi inarmati pana-n dinti si urmarindu-l pe tanarul gentilom cu coada ochiului, ca si cum ar fi facut parte din suita acestuia.

Tanarul, la randul lui, ii urmarea, pe de-o parte, pe cei doi calugarit iar pe de alta parte, pe cei doi curajosi care inaintau. In acelasi timp, el supraveghea si casa Primerosei. Deodata, se deschise o fereastra la care aparu o femeie mai in varsta. Tanarul ii facu un semn discret, la care aceasta raspunse printr-un semn la fel de discret si inchise fereastra. Aceasta femeie nu era alta decat doamna Agadou, cea care avea grija de Primerose.

Tanarul gentilom mai arunca o ultima privire calugarilor si celor doi curajosi, dupa care usa hanului se deschise si intra.

Cei patru indivizi intrara si ei si, ca din intamplare, se asezara la o masa in apropierea tanarului.

Acesta nu paru sa le acorde nici cea mai mica importanta. Celui mai batran din cei patru indivizi ii facu un semn rapid la care acesta raspunse cu o inclinare a capului.

In acel moment, aparu si Montauban. Era cam palid, dar parea foarte calm si stapan pe el. In timp ce se indrepta spre usa pentru a-i impiedica pe calugari si pe ceilalti doi curajosi sa intre, o voce il saluta:

— Domnule, permiteti-mi sa va prezint respectuoasele mele omagii.

Cel care vorbise era un barbat la vreo cincizeci de ani, infasurat intr-o pelerina de-un rosu aprins. Montauban raspunse plicticos:

— Domnule de Pontalais, sunt onorat sa va salut.

— Faceti-mi placerea si ciocniti un paharel cu mine. Domnule, astazi eu fac cinste. Este un lucru destul de rar, asa ca nu trebuie sa ratati ocazia.

Fara sa astepte vreun raspuns, el racni:

— Doamna Pimprenelle, aduceti o sticla de Saumur Din cel bun Si foarte rece, daca se poate.

— Domnule de Pontalais, voi raspunde invitatiei voastre dupa ce voi spune cateva vorbe acestor calugari, raspunse Montauban.

Cu coada ochiului, el facu semn inspre Thibaut, Lubin, Quinténasse si Boucassin, care tocmai isi faceau intrarea in salon.

— As putea sti, daca nu sunt prea indiscret, ce vreti sa le spuneti?

— Dumnezeule! Vreau sa-i rog sa mearga in alta parte sa bea. Nu-mi place sa-i vad aici.

— Drace, spuse Pontalais, schimbandu-se la fata, si daca refuza?

— Voi fi pus in situatia sa-i dau afara.

— Dumnezeule! sopti Pontalais.

Apoi, adauga in soapta:

— Inainte sa dati aceasta lovitura, vreti sa-mi acordati cateva minute?

— Va pot acorda zece minute, domnule, consimti Montauban mirat de emotia interlo cutorului sau. De altfel, nu ma grabesc din moment ce cei patru s-au asezat confortabil.

— Domnule, asezati-va langa mine. Mai aproape, va rog, ca sa nu se auda ceea ce vreau sa va spun.

In timp ce Montauban vorbea cu Pontalais, Thibaut si Lubin se instalasera langa o fereastra deschisa de unde se putea vedea casa Primerosei.

Quinténasse si Boucassin se asezasera langa alta fereastra, fapt ce le permitea si lor sa supravegheze aceeasi casa. Quinténasse si Boucassin se asezara linistiti fara sa atraga atentia asupra lor. Comandara o sticla de vin.

Nu acelasi lucru se intampla cu cei doi calugari Facura multa zarva in jurul lor si comandara cu voce tare:

— Pentru inceput serviti-ne omleta cu sunca, un pateu, un pui

— Si patru sticle de vin de Anjou ca sa ne potoleasca setea. Apoi mai vedem noi.

Fiindca doamna Pimprenelle se apropia de ei putin speriata, cei doi calugari isi pusera ostentativ punga pe masa. Fratele Lubin o asigura, spunand:

— Fiti fara grija, doamna Pimprenelle, avem cu ce plati.

Acest mic incident nu trecu neobservat.

Cei patru indivizi inarmati care se asezasera langa tanarul necunoscut il observara. Doi dintre ei ramasera indiferenti. Ceilalti, doi, insa, incepura sa se agite si, cu voce foarte inceata, isi spusera:

— I-ai vazut pe cei doi, Esclaireau-les-Mains-Rouges? Sunt plini de aur.

— I-am vazut, Barbiton-la-Hure. Au cel putin o mie de franci asupra lor.

— Ne-ar prinde bine banii astia. Ce parere ai?

— Parerea mea este ca banii astia trebuie sa ajunga in buzunarele noastre.

Vorbisera foarte incet. Totusi cel mai batran dintre ei ii auzise. Se apleca si el peste masa si aratand inspre gentilomul care parea ca nu-i observase, spuse:

— Fiti atenti, caci Alcyndore ar putea sa va auda. Ea are auzul tare ascutit. In plus, ei nu-i place sa va ocupati de alte treburi cand suntem in misiune.

In glasul celui care vorbise se putea ghici nu numai respectul, dar si admiratia pentru tanarul gentilom Alcyndore. In schimb, ceilalti doi aruncara priviri nelinistite si parca terorizate. Ei raspunsera grabiti ceea ce era un indiciu al respectului pe care-l purtau acelui personaj enigmatic:

— Foarte bine, Eustache Coppegorge. Alcyndore nu va avea motive sa fie nemultumit de noi.

— Ne vom ocupa de calugari, cand seful nu va mai avea nevoie de noi.

— Chiar va sfatuiesc acest lucru. Mai ales ca stiti ce mana grea are.

Cei doi, Esclaireau-les-Mains-Rouges si Barbiton-la-Hure, isi curbara spinarile ca si cum ar fi simtit deja greutatea acelei maini.

Cel de-al patrulea individ, care raspundea la numele de Choppin-le-Gentilhomme, parea in extaz si nu-si lua ochii de la Alcyndore.

In acest timp, Pontalais ii spunea lui Montauban:

— Acesti doi calugari, Thibaut si Lubin, sunt in serviciul cardinalului de Lorraine. Pe de alta parte, stiu ca va bazati pe cardinal pentru a va reface averea. Ma intelegeti?

— Incep sa inteleg, zambi Montauban. Si ceilalti doi sunt tot in serviciul cardinalului?

— Nu, domnule. Acestia doi sunt mana dreapta a baronului de Ville! Acum intelegeti ce incurcatura era sa faceti?

— Domnule Pontalais, inteleg perfect. Atacandu-i pe cei doi calugari, as fi stricat relatiile cu cardinalul, in care mi-am pus toate sperantele. Atacandu-i pe Quinténasse si pe Boucassin, m-as fi lovit de printul mostenitor Henric si de baronul de Ville. In cazul asta, ma simt intre ciocan si nicovala.

— Stiam eu ca veti deveni prudent in momentul cand veti sti despre ce-i vorba, spuse Pontalais razand.

— Domnule de Pontalais, voi fi intr-atat de prudent incat nu voi conteni cu complimentele in fata acestor importante personaje.

Montauban se ridica brusc si se indrepta spre masa calugarilor care degustau vinul de Anjou in asteptarea omletelor, care tocmai soseau bine rumenite si raspandind un miros imbietor. In momentul in care ospatarita aseza omleta pe masa, Montauban interveni. Apucand-o de brat, el spuse:

— Du asta inapoi la bucatarie!

Gestul lui Montauban nu fu brutal. Tonul cu care daduse acel ordin fusese astfel incat ospatarita, speriata, nu ezita nici o clipa si se intoarse rapid la bucatarie.

Cei doi calugari ramasera o clipa stupefiati. Apoi, revenindu-si, se ridicara amandoi o data si racnira intr-un glas.

— Ce se intampla aici?

— Ce inseamna asta?

Montauban se scotoci prin buzunare, scoase un banut de aur si punandu-l pe masa in fata calugarilor spuse:

— Luati asta si duceti-va sa beti si sa mancati in alta parte.

Cei doi calugari nu straluceau prin inteligenta. Ei nu-si dadura seama de furtuna care plutea deasupra capetelor lor. Ei nu vazura decat acea moneda de aur. Deodata, figurile lor suparate se luminara, un zambet larg se infiripa pe buzele lor, iar ochii lor mici straluceau de placere.

— O moneda absolut noua din Flandra care valoreaza douazeci si doi de franci, spuse Lubin. Dumnezeu sa va binecuvanteze, domnule.

Moneda de aur disparu indata, fara ca cineva sa poata spune cum.

Thibaut, cu un zambet de zile mari, spuse:

— Draga domnule, vom bea in sanatatea voastra pana la ultimul banut.

Apoi, se asezara linistiti, crezand ca nu mai au nimic de spus.

Montauban, insa, le aminti:

— Domnii mei, uitati ca v-am dat aceasta moneda cu conditia s-o cheltuiti in alta parte.

— Dar de ce in alta parte? se mira Thibaut. Putem s-o cheltuim foarte bine si aici.

Lubin, trecandu-si o limba pofticioasa peste buze, spuse:

— Aici bucataria este delicioasa, vinurile sunt deosebite, iar madame Pimprenelle n-are egal in pregatirea bucatelor.

— Nu spun ca n-aveti dreptate, dar vreau sa plecati de aici. Ma intelegeti? Trebuie sa plecati chiar in clipa asta.

In vocea lui Montauban se simtea un usor accent de nerabdare. Thibaut si Lubin, vazandu-l atat de tanar si politicos, erau cat se poate de linistiti: ei gandeau ca in cele din urma vor reusi sa-l convinga sa renunte. Luara, deci, un aer maiestuos si pe un ton care nu permitea replica, spusera:

— Dar ne simtim foarte bine aici.

— Si nu ne vom misca de aici.

Montauban renunta la cuvinte. Cu amandoua mainile lua masa care-l despartea de cei doi calugari si o puse de-o parte. Apoi, aratand inspre usa, spuse:

— Carati-va imediat! Ori vreti sa va arunc pe usa afara?

Glasul tanarului era atat de impunator si amenintator, incat Thibaut si Lubin isi dadura seama ca nu-i de gluma. Ei se privira cu mirare, dar totusi nu se dadura batuti. Luandu-si un aer si mai maiestuos si fulgerandu-l cu privirile pe tanarul cavaler, cei doi calugari spusera intr-un glas:

— Stiti ca noi suntem in serviciul monseniorului cardinal de Lorraine?

— Pentru ultima data va spun sa iesiti, ii intrerupse Montauban.

Thibaut si Lubin il vazura pe tanar din nou foarte calm. Cei doi crezura ca reusisera sa-l impresioneze. Apoi, cu toata energia de care erau capabili, spusera in cor:

— Este dreptul nostru sa ramanem si vom ramane aici.

— Hanurile sunt deschise pentru toata lumea.

Cu toate acestea, teama li se cuibarise in suflet si aruncau priviri rugatoare in jurul lor. Nimeni, insa, nu ne veni in ajutor.

— Voi ati vrut-o, spuse linistit Montauban. Spunand acestea, tanarul il inhata pe Lubin care se afla cel mai aproape de el. Desi cei doi calugari erau enormi, tanarul il lua pe Lubin ca pe un fulg. Fereastra deschisa se afla la doi pasi de ei. Se indrepta spre fereastra, in timp ce calugarul dadea din maini si din picioare.

Montauban il lasa sa cada, iar Lubin cazu pe enormul sau posterior. Calugarul fu zdruncinat destul de puternic, dar nu pati nimic grav. Acest lucru nu-l impiedica, insa, sa urle ca din gura de sarpe:

— Sunt pe moarte!

Apoi, aproape ca lesina de frica.

Montauban se intoarse zambitor. Nimic din atitudinea lui nu trada efortul pe care tocmai il facuse.

In schimb, usurinta cu care-l aruncase pe calugar pe fereastra trezi entuziasmul celor prezenti.

— Dumnezeule! Dar acest tanar gentilom este Hercule in persoana! spuse plin de admiratie Pontalais.

Alcyndore il privi pe Montauban cu mai multa atentie. In ochii lui negri si frumosi se ivi o sclipire de simpatie.

Eustache Coppegorge, Esclaireau-les-Mains-Rouges, Barbiton-la-Hure si Choppin-le-Gentilhomme isi exprimara admiratia printr-o serie de injuraturi expresive, in timp ce cativa elevi si soldati incepura sa aplaude pur si simplu.

Toti cei prezenti isi concentrara atentia inspre tanarul cavaler, pe care toti il priveau cu respect.

Fara sa remarce efectul pe care-l produsese, Montauban se intoarse spre Thibaut si cu vocea sa linistita care nu trada efortul pe care-l facuse, spuse:

— Acum este randul tau. Alege intre fereastra si usa.

Thibaut alesese deja. El batea in retragere inspre usa.

Montauban care-l urmarea fara sa se grabeasca, il avertiza:

— Daca va mai prind vreodata in acest loc, daca veti mai da tarcoale casei de peste drum, am sa va dau o mama de bataie, de-o sa ma pomeniti. Sa nu uitati ca Hoël, cavaler de Montauban isi respecta intotdeauna promisiunile facute.

Aceste cuvinte, cat si tonul pe care fusesera spuse il speriara definitiv pe Thibaut, care se indrepta grabit spre iesire. Se intinse cat era de lung in mijlocul drumului. In acea clipa, Lubin isi reveni si prima lui grija fu sa scoata niste urlete de animal injunghiat. Thibaut se alatura si el urletelor acestuia.

Montauban ii urmari din pragul usii, razand cu pofta. Intra din nou in sala de mese, lasand usa deschisa in urma lui. Cu zambetul pe fata, el se indrepta spre Quinténasse si Boucassin.

Dupa ce se instalasera la o masa, cele doua personaje comandasera ceva de mancare si doua carafe de vin: fiecare cu carafa lui. Era un vin sec care convenea gusturilor celor doi.

In timp ce mancau si beau, ei urmareau cu coada ochiului casa Primerosei. Acest lucru era usor de realizat, tinand cont de pozitia pe care o aveau langa fereastra deschisa. Aceasta activitate secreta a celor doi nu-i impiedica sa vada ceea ce se petrecea in jurul lor.

Si ei, ca toata lumea de altfel, urmarisera scena dintre cavalerul de Montauban si cei doi calugari, admirand forta de care daduse dovada cavalerul. Se abtinura insa sa faca vreun comentariu. Aventura calugarilor ii amuza nespus, astfel incat Quinténasse facu o remarca putin mai tare decat ar fi trebuit:

— Bine lucrat! Nu este cinstit sa trebuiasca sa suporti prezenta unor astfel de indivizi.

In acel moment, Montauban se indrepta spre ei. Tanarul avea un auz deosebit de fin si auzi remarca lui Quinténasse. El continua insa sa zambeasca indreptandu-se spre masa lor.

Quinténasse era un barbat inteligent. Vazand fizionomia tanarului, acel zambet batjocoritor, acea privire indreptata asupra lui, intelese intr-o clipa intentia tanarului.

Nu era insa un barbat caruia sa-i fie frica de o amenintare. Era un om feroce, capabil sa comita chiar si o crima. Primise, insa, instructiuni precise, caci dandu-si seama de intentiile lui Montauban, in loc sa-i opuna rezistenta, asa cum ar fi procedat in alte imprejurari, se ridica si-i spuse lui Boucassin:

— Sa mergem!

Boucassin nu vazuse nimic si nici nu auzi spusele prietenului sau.

Vazand insa, atitudinea lui Quinténasse, intelese ca se intampla ceva neprevazut. Se scula rapid, urmarind gesturile colegului sau.

Montauban intelese manevra acestora si vru sa le arunce si lor o sageata:

— Ah, ah, deci v-ati dat seama ca daca nu-mi plac calugarii in jurul meu nu-mi place nici bazaitul spionilor. Bine faceti-ca plecati.

— Nu inteleg ce vreti sa spuneti, raspunse Quinténasse, in timp ce se ridica.

Si cu o atitudine plina de demnitate, adauga:

— Plecam fiindca asa vrem noi, asta-i tot. Daca aveti ceva de impartit cu noi, urmati-ne.

— Foarte bine, va voi urma, zambi Montauban.

Acest schimb de cuvinte se desfasura foarte rapid.

Alcyndore si cei patru indivizi inarmati auzisera intreaga discutie. Ei incepura sa se agite.

— Drace! marai Eustache Coppegorge. Acest tanar ar fi demn sa faca parte din grupul nostru.

Montauban castigase simpatia celor patru insi inarmati care apreciau forta si care simtisera ca tanarul cavaler este un revoltat ca si ei.

Numai Alcyndore nu spuse nimic. Dadu, insa, din cap aprobator. Desi continua sa afiseze o atitudine cat se poate de rezervata, tanarul cavaler de Montauban devenea din ce in ce mai interesant pentru el. Curios sa vada ce se va petrece in continuare, se ridica si se indrepta spre iesire. In spatele lui, cei patru il urmara.

Pontalais nu se lasa nici el mai prejos si infasurandu-se in mantia-i rosie, iesi si el.

Intr-o clipa, toate aceste personaje se aflau in fata hanului, deschizandu-si bine ochii si urechile.

Quinténasse si Boucassin iesira din han. La iesire, zarira un catel cu parul cret, care cand il zari pe Quinténasse incepu sa se gudure la picioarele acestuia.

Cand isi vazu catelul, in privirea nemiloasa a cavalerului se aprinse o sclipire de tandrete. El nu se opri, insa, din mers, si spuse ceva pe un ton in acelasi timp afectuos si artagos:

— Ai venit si tu in cele din urma? Tare bine mai nimeresti si tu! Haide, du-te, pleaca! Caci va ploua cu lovituri si s-ar putea sa primesti si tu cateva.

In acel moment, Montauban se afla langa Quinténasse, iar acest mic incident nu trecu neobservat.

'Dumnezeule, ce minune? Aceasta bruta este capabila si de sentimente de tandrete? De un lucru sunt convins: isi iubeste catelul!' isi spuse in sinea lui Montauban.

Apoi visator:

'Ce ciudat, acum acest barbat mi se pare mai putin hidos.'

Cainele intelese spusele stapanului si-l asculta docil. Dadu capul pe spate, isi baga coada intre picioare, scoase un schelalait si facu inconjurul grupului. In trecere, el mirosi cizmele lui Boucassin si-si manifesta dispretul fata de acesta, facand pe el. Apoi, pleca.

Quinténasse si Boucassin se oprira la intrarea in strada Baudrerie, exact sub ferestrele casei doamnei Agadou. Montauban se aseza in fata lor, sub una din ferestrele ale carei jaluzele din lemn erau ermetic inchise. Fara cel mai mic zgomot, jaluzelele se intredeschisera. Tanarul insa nu lua in seama acest lucru. Cu o voce aspra, el spuse:

— Ma auziti, va interzic sa mai puneti piciorul vreodata in acest han. Va interzic sa mai dati tarcoale acestei case asa cum faceti de la o vreme incoace.

— Ne luati drept calugari, sau ce doriti? marai Quinténasse.

— Va tratez exact ca pe ei, caci va comportati la fel, raspunse cu raceala Montauban.

— Dar noi nu suntem niste calugari amarati. Vom veni la acest han de cate ori vom avea chef. Aceasta strada apartine tuturor. Daca noua ne place sa dam tarcoale acestei case, nimeni nu ne va putea impiedica s-o facem. Iar daca nu sunteti multumit, micul meu domn, va putem raspunde altfel.

Spunand aceste cuvinte, Quinténasse isi lovi cu putere sabia care-i atarna la brau.

Dand usor din cap, Montauban consimti si zambind in continuare spuse pe acelasi ton glacial:

— N-am sa-mi murdaresc eu sabia cu sangele vostru!

— Ah! Dar cu ce credeti ca ne veti reduce la tacere? marai Quinténasse si aratand inspre pumnal adauga:

— Cu asta?

— Cu astea, spuse Montauban intinzand mainile; sub nasul dusmanului.

— Cu mainile astea de femeie?

— Pentru oameni ca voi este absolut suficient! ii asigura Montauban.

— Bun! sopti Quinténasse.

Intorcandu-se spre Boucassin, spuse:

— Ai inteles? Da-i domnului o lectie bine meritata.

Se dadu doi pasi inapoi, isi incrucisa bratele pe piept, vrand sa sublinieze in acest fel ca interventia sa nu va fi necesara.

Boucassin izbucni in ras. Ridica un pumn imens capabil sa omoare si un bou.

N-avu timp sa loveasca caci primi o lovitura teribila in stomac. Simti cum o forta supraomeneasca il ridica si pierzandu-si echilibrul se rostogoli cativa metri si-si pierdu cunostinta. Montauban zarise pumnul care i se pregatise. Se dadu cativa pasi inapoi, isi lua avant si cu capul intre umeri porni la atac. Cu capul lovise in stomacul colosului, aruncandu-l cat colo.

Intr-o clipa, se intoarse inspre Quinténasse, care parca se transformase intr-o statuie. Montauban isi agita pumnii prin aer cu o rapiditate fulgeratoare. Primul pumn il atinse pe Quinténasse drept in fata.

Se clatina si scuipa doi dinti, urland:

— Ah! Drace!

Al doilea pumn il atinse in stomac. Se prabusi si lesina alaturi de Boucassin.

In acel moment, catelul care nu se indepartase prea tare, se apropie de stapanul lui gemand.

Montauban paru ca-l intelege si-i spuse:

— Da, sper ca nu te-ai suparat pe mine. N-am vrut sa-i fac vreun rau stapanului tau. In cateva clipe isi va reveni.

Se apleca si mangaie catelul care nu opuse nici o rezistenta, dand din coada multumit. Apoi se aseza langa stapanul sau, lingandu-i mainile si fata.

Montauban se indrepta acum spre intrarea in han.

In momentul cand se intoarse cu spatele, jaluzelele se inchisera la loc fara pic de zgomot. Frumoasa si gratioasa Primerose se afla in spatele jaluzelelor si auzise si vazuse intreaga scena. Palida, cu ochii ei mari si albastri privind in departare, ea soptea incetisor:

— Pentru mine! Pentru mine a facut acest lucru! Vegheaza asupra mea si aici si atunci cand ma urmareste de la distanta cu toata discretia! Cat de puternic si curajos este! Si cat de mult ma iubeste! Iar eu? Nu-mi dau seama daca-l iubesc, dar simt ca nici un alt barbat nu m-ar putea face fericita in afara lui. Daca nu voi reusi sa ma casatoresc cu el, prevad ca voi muri domnisoara.

Tanara intra in camera ei, deschise larg fereastra care dadea inspre strada Saint Martin si se aseza in fata unui tablou, soptind:

— Cel putin sa ma zareasca. Atata lucru pot sa-i ofer si eu.

In timpul acesta, Pontalais il opri pe Montauban si-i spuse:

— Dumnezeule mare, dar ce se intampla, domnule? In felul acesta tineti cont de sfaturile mele?

Cavalerul dandu-si seama ca fereastra Primerosei este deschisa, spuse grabit:

— Scuzati-ma, domnule, dar sunt asteptat. Din doua salturi, traversa sala de mese a hanului, apoi urca scarile locuintei lui cate patru o data si se napusti la ferestruica lui, nevrand sa-l asculte pe Langrogne care se lamenta:

— Ei bine! Ati venit ca sa va asezati din nou la aceasta ferestruica? Va trece si ziua asta si tot nu veti ajunge la monseniorul cardinal de Lorraine. Ah! Vreti sa traim in mizerie si saracie. Ei bine, domnule! Fiti linistit, caci zilele negre se apropie cu pasi repezi.

Probabil ca Langrogne ar mai fi continuat mult pe acest ton. Montauban ii arunca, insa, o asemenea privire incat acestuia ii inghetara cuvintele pe buze.

Montauban nu-l mai baga pe valet in seama si-si lua postul sau de observatie in primire. Primerose statea in fata unui tablou, nu departe de fereastra. Tanarul se aseza in asa fel incat sa vada, fara sa fie vazut. Ramase astfel mult timp in admiratie.

Montauban n-avea de gand sa se arate. Primerose, nebanuind siretlicul tanarului, se mira de absenta acestuia de la postul sau de observatie. Apoi, isi spuse: 'Poate ca nu a ajuns inca acasa! Da, asta trebuie sa fie, fiindca altfel ar fi aparut la ferestruica lui. Ei bine, voi sta aici pana va aparea.'

Acum, ea dorea sa-l vada pe Montauban. Indragostitul era nemultumit de calmul si indiferenta tinerei care nu-si ridica nici macar o clipa ochii inspre el. El nu stia ca femeile, chiar si cele mai inocente si fara experienta, au stilul lor aparte de-a privi fara a fi observate.

Alcyndore impreuna cu cei patru indivizi inarmati admirara vigoarea si siguranta loviturilor lui Hoël de Montauban.

Ei il privira cu simpatie pe cavalerul zambitor si linistit ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Alcyndore cauta sa-si infraneze simpatia si admiratia fata de tanarul cavaler. In timp ce-i arunca o privire nedefinita, el sopti:

— Este puternic si curajos. Nu putem nega acest lucru. Ramane de vazut daca-i la fel de puternic si curajos la scrima. Dumnezeule, ce n-as da sa-mi pot incrucisa sabia cu a lui, macar o clipa!

Spunand acestea, Alcyndore ii facu un semn discret lui Eustache Coppergorge care-i raspunse printr-o imperceptibila miscare a capului. Apoi, traversa strada si se opri in fata intrarii casei doamnei Agadou.

In orice alta imprejurare, Montauban l-ar fi observat pe elegantul gentilom care batu la usa celei pe care o iubea. El, insa, era absorbit de frumusetea tinerei si nu mai vedea nimic in jurul lui. Astfel, nu-l observa nici pe Alcyndore care batu la usa. De altfel elegantul si enigmaticul gentilom nu astepta nici macar o clipa. Fara indoiala era asteptat, caci usa se deschise de indata ce se apropie de ea. Se pomeni fata in fata cu doamna Agadou.

Aceasta facu o plecaciune pana-n pamant si sopti cu o voce mieroasa:

— Dumneavoastra aici, la mine, doamna? Cata onoare mi se acorda!

Alcyndore arunca o privire banuitoare in jurul ei si inchise usa. Cu o voce grava, dar melodioasa, ea o dojeni iritata:

— Nu poti sa-mi spui domnule? Batrana nebuna, nu vezi ca sunt deghizata in barbat?

— E drept, scuzati-ma! Obisnuinta, bat-o vina! Voi fi mai atenta, domnule domnule de Maubert. De altfel, sunt singura. Nu m-a auzit nimeni.

— N-are importanta, o dojeni Alcyndore. Cand sunt in straie barbatesti, vreau sa mi se spuna domnule Jean de Maubert. Batrana nebuna, incearca sa nu mai uiti acest lucru! Condu-ma la tine in camera.

Urcara la etajul doi si intrara in camera batranei. Alcyndore ― sau Jean de Maubert, cum vroia sa i se spuna cand era deghizata in barbat ― se aseza in singurul fotoliu ce se afla in incapere. Doamna Agadou ramase in picioare in fata ei. Alcyndore isi incrucisa picioarele. Jucandu-se cu minunatele inele pe care le purta la degete si, cu vocea ei melodioasa, ordona:

— Vorbeste!

— Se petrec mereu aceleasi lucruri: pe de-o parte calugarii, pe de alta parte ceilalti doi indivizi, iar domnul baron de Ville care-mi da si el tarcoale.

— Ti-au oferit bani? se interesa Alcyndore, fixand-o pe batrana cu ochii ei negri si frumosi.

— Multi bani, domnule, gemu batrana, oftand.

— Pe care i-ai refuzat, asa cum ti-am ordonat!

— Din pacate, da, domnule, ofta batrana.

Alcyndore se scotoci prin buzunare si scoase o punguta.

— Tine, asta ca sa nu mai oftezi dupa banii pe care a trebuit sa-i refuzi.

Doamna Agadou dupa ce lua punguta si facu o plecaciune in semn de multumire, se lamenta in continuare:

— Totusi, domnule, mi-este tare greu sa refuz bani!

Si intr-un acces de sinceritate naiva adauga:

— Nu este prea prudent din partea voastra sa ma lasati in fata acestor tentatii. Domnule, simt ca nu mai pot rezista mult timp in fata tentatiei. Dar mai bine sa mor, decat sa va tradez.

Era imposibil sa te indoiesti de sinceritatea batranei. Alcyndore ii arunca o privire nedefinita. Nu se putea sti daca tanara era impresionata de vorbele batranei.

— Incepand de astazi, chinurile tale vor lua sfarsit, spuse ea.

— Voi putea accepta ceea ce mi se ofera?

— Cu amandoua mainile.

— Din toate partile?

— Bineinteles. Nu trebuie sa ai preferinte.

Batrana isi impreuna extaziata mainile.

— Iti vor face diverse propuneri, iar tu ma vei anunta imediat ce fel de propuneri ti-au facut.

— Fara indoiala.

— Unul din oamenii mei va sta la panda fie in strada, fie in han. Ii vei spune lui tot ceea ce vrei sa-mi transmiti, iar el imi va comunica mesajele tale.

— Bine, domnule.

Alcyndore se mai gandi o clipa si spuse:

— Astea sunt ordinele mele si vezi sa nu uiti nimic.

— Am memorie buna, spuse batrana.

Timp de cateva minute, Alcyndore vorbi cu voce inceata, iar batrana o asculta cu sfintenie, incercand sa-si intipareasca vorbele stapanei in memorie. Cand termina, se scula, spunand:

— Du-ma pana la Primerose.

Batrana se intoarse spre usa, aratandu-i drumul.

In clipa in care urma sa iasa din incapere, Alcyndore o prinse de mana si aruncandu-i o privire scrutatoare, spuse:

— Fii atenta, jocul pe care va trebui sa-l joci este foarte delicat si ar putea sa-i fie fatal lui Primerose. Sa nu uiti ca nu vreau ca ea sa cada victima acestui joc. Daca i se intampla vreo nenorocire lui Primerose din vina ta, te voi da pe mana calaului.

— Fiti linistita. Stiu, si toata lumea stie cat de mult o iubiti pe Primerose. Din pricina mea nu i se va intampla nimic rau.

— Doresc acest lucru pentru ea si pentru tine, intari cu gravitate Alcyndore.

Cateva minute mai tarziu, doamna Agadou batea la usa Primerosei si dupa ce o introduse pe Alcyndore in incapere, batrana se retrase cu multa discretie.

— Buna ziua, surioara, spuse vesela Alcyndore. Vazand aparitia acestui frumos si elegant cavaler, Primerose se ridica rapid si scoase un mic strigat de bucurie. Ochii sai albastri stralucira de bucurie si se arunca in bratele intinse ale Alcyndorei, spunand cu vocea ei melodioasa:

— Dumneavoastra aici, doamna! Ce surpriza placuta!

Se imbratisara cu tandrete si, tinandu-se de mana, se privira zambitoare.

Apoi, zambetul disparu de pe buzele Primerosei, fruntea ei cea de fildes se intuneca, iar ochii ei frumosi, exprimau neliniste.

— Fii pe pace, surioara, caci nu s-a intamplat nimic, se grabi sa spuna Alcyndore. Tocmai treceam pe aici si am vrut sa te imbratisez.

Primerose se linisti. Zambetul inflori din nou pe buzele ei rosii. Apoi, o instala pe Alcyndore intr-un fotoliu, langa fereastra.

— Nu ma mai satur privindu-va, doamna! Stiti, ca puteti fi luata drept un barbat? Si sunteti atat de frumos! Frumos ca un sfant.

— Dumnezeule! spuse Alcyndore zambind. Nu esti, prima care-mi spune acest lucru, dar trebuie sa-mi joc rolul, surioara.

Primerose deveni dintr-o data serioasa:

— Dar de ce acest rol, doamna? N-o sa-mi dezvaluiti niciodata acest secret? Ah! Banuiesc si simt ca sub aceasta masca indepliniti o misiune periculoasa. Mi-e frica Da, mi-e frica, caci sunt momente cand imi spun ca eu sunt cea vizata, eu voi fi prima victima a acestui rol pe care-l jucati.

— Nu-mi place ce spui! protesta Alcyndore cu repros. Ce-mi poti reprosa? Nu esti sora mea cea draga? Te-ai indoit vreodata de dragostea ce ti-o port?

Alcyndore era sincera. Din instinct, Primerose isi dadu seama ca nu minte. I se facu rusine de banuielile ei.

— Iertati-ma, striga ea, imbratisand-o. Sunt nebuna! Niciodata nu am pus la indoiala sentimentele pe care le aveti fata de mine, asa cum sper ca nici voi nu v-ati indoit de sinceritatea dragostei ce vi-o port, doamna!

— Asa este! zambi Alcyndore. Ma vei convinge de sinceritatea afectiunii pe care mi-o porti, daca vei renunta sa-mi mai spui 'doamna' si-mi vei spune surioara, asa cum iti spun eu.

Vazand ca Primerose roseste, Alcyndore continua:

— Sa nu crezi ca indeplinesc cine stie ce misiune periculoasa. Ma imbrac ca un barbat si actionez si ma port in consecinta. Ce este de mirare in asta? Aminteste-ti, draga surioara, ca pana la varsta de cincisprezece ani am purtat haine de barbat si am fost crescuta ca un baiat. Sa nu te mire, deci, daca ma simt in largul meu in straie barbatesti si nu femeiesti.

— Iar cand te imbraci in straie potrivite sexului tau, nu exista o tanara mai frumoasa decat tine, spuse Primerose zambind.

— Acestea fiind spuse, eu cred ca exista o tanara si mai frumoasa ca mine. Aceea esti tu. Nici nu-i de mirare din moment ce amandoua ne-am nascut din aceeasi mama, doamna Alcyndore de Bagnolet. Alcyndore intaia cum i se spune pentru a o deosebi de mine.

— Scuza-ma, striga deodata Primerose, dar am fost atat de surprinsa si nu te-am intrebat nimic despre doamna de Bagnolet. Sper ca este bine.

— Da, doamna de Bagnolet este foarte bine, spuse Alcyndore mirata. Doamna de Bagnolet! Cine ar spune ca este mama ta, cand ii spui astfel! Iar mie, care iti sunt sora, imi spui 'doamna'! Ah! ma faci sa sufar, Primerose!

Alcyndore parea sincer impresionata, lucru ce o misca si pe Primerose. Cu un gest spontan, ea lua mana Alcyndorei, o saruta si cu o voce plina de emotie, spuse:

— Sa ma trazneasca cel de sus daca nu am tot respectul pentru cea care m-a crescut ca pe propria ei fiica, iar pe tine, surioara mea cea draga, te iubesc din tot sufletul.

— Atunci de ce aceasta raceala aparenta?

— Aceasta raceala nu este altceva decat respectul ce vi-l port, draga Alcyndore.

— Dumnezeule, dar si eu o respect pe doamna Alcyndore, mama mea. Iti marturisesc ca este singura fiinta de care mi-e teama. Caci doamna Alcyndore intaia nu este intotdeauna foarte tandra. Pentru asta nu ma pot impiedica sa nu-i spun mama.

— Nu-i acelasi lucru, spuse Primerose scuturandu-si capul ei frumos. Doamna Alcyndore de Bagnolet este mama ta adevarata. Eu, cine sunt? O sarmana fata pe care a crescut-o din mila.

— Si tu apartii unei familii nobile, fii sigura de acest lucru!

— Ai aflat ceva despre acest lucru?

— Pe onoarea mea ca nu, spuse Alcyndore cu toata forta. Este suficient sa te priveasca cineva o singura data ca sa-si dea seama ca faci parte dintr-o familie nobila. Cel putin o familie egala familiei mele. Din aceste motive nu inteleg si nici nu admit atitudinea ta rezervata.

— Voi incerca sa-ti fiu pe plac, surioara, spuse Primerose.

Cele doua surori se imbratisara cu tandrete. Primerose isi conduse musafirul. Cand sa deschida usa, Alcyndore spuse:

— Ce zapacita sunt, era sa uit esentialul! Mama te asteapta maine la pranz. Te roaga sa vii neaparat.

Pentru a doua oara, Primerose puse aceeasi intrebare, vadit nelinistita:

— A aflat ceva noutati?

— Din pacate, nu, draga mea surioara. Dar stii foarte bine ca mama noastra nu poate sa traiasca fara tine si se simte nefericita si nelinistita cand nu te vede o perioada mai indelungata. Au trecut doua zile de cand nu te-a mai vazut.

— Maine o voi vizita, spuse Primerose.

— Vrei sa vin si eu, sa-ti asigur escorta?

— Pentru ce?

— Nu se stie niciodata! spuse Alcyndore.

Spunand acestea, ea privi casa de vizavi: casa in care era si hanul Cotofana Chioara. Hanul in care locuia cavalerul Hoël de Montauban

Primerose nu-i surprinde acea privire rapida. Ea raspunse razand:

— De aici pana la Bagnolet este putin de mers. Nu vad ce mi s-ar putea intampla. Din fericire nu sunt o fricoasa.

Alcyndore nu insista.

— De altfel, ar fi ciudat daca ai fi o fricoasa din moment ce ai fost crescuta de Alcyndore intaia care, ca si fiica sa, Alcyndore a II-a nu se teme nici de Dumnezeu si nici de Diavol.

Spunand acestea, cele doua surori se despartira.

Coborand scarile, Alcyndore isi spunea in sinea ei:

'Bun, este convinsa ca iubitul o va pazi de la distanta. Din punctul asta de vedere pot fi linistita: oricum are puterea s-o apere.'

Dupa ce o conduse pe Alcyndore la Primerose, doamna Agadou se inapoi in camera ei, pe care o incuie cu cheia. Dupa ce-si lua toate precautiile posibile, ea goli punga primita de la Alcyndore.

Dupa ce numara monedele de aur, ea le aseza cu grija intr-un saculet de piele, care mai continea si alte monede. Apoi ascunse saculetul intr-un loc numai de ea stiut si pleca inspre strada Sainte-Catherine, astazi cunoscuta sub numele la Sevigne.

Nu pasi bine pe aceasta strada, ca un batran cersetor zdrentaros incepu s-o urmareasca, fara ca ea sa-si dea seama. N-o pierdea o clipa din ochi.

In capatul strazii Sainte-Catherine, se profila silueta unui palat, stil renascentist.

Spre acest palat isi indrepta pasii doamna Agadou. Ea nu batu la poarta monumentala care se afla in mijlocul zidului de incinta, ci la o poarta care se afla cativa metri mai departe. Ea batu la poarta intr-un fel mai special si curand se deschise. Dupa ce spuse si parola, doamna Agadou patrunse in gradina si fu condusa intr-un birou frumos mobilat.

Dupa un minut de asteptare, isi facu aparitia o tanara doamna. Batrana aproape ca ingenunche in fata Alcyndorei, prosternandu-se in fata celei ce intrase in birou, care nu parea sa aiba mai mult de douazeci si cinci de ani. Avea un corp suplu, zvelt, iar puritatea linilor erau indiciul tineretii acesteia. Avea o frumusete aparte cu care reusea sa-i seduca pe cei din anturajul ei. Acest farmec si putere de seductie erau anihilate de privire. Avea o privire tulburatoare si nelinistita care-i ingheta pe admiratori. Si totusi ochii tinerei doamne erau splendizi.

Alcyndore, imbracata in femeie, semana uimitor cu aceasta doamna. Una langa alta puteau fi lesne considerate ca fiind doua surori. Doua surori, dintre care una era cu putin mai mare decat cealalta. Nu erau, insa, surori.

Tanara doamna era Alcyndore intaia ― cea pe care Primerose o numea doamna de Bagnolet. Era mama ei. Alcyndore-mama, sau doamna de Bagnolet ― asa cum o vom numi noi ― se aseza intr-un fotoliu. In timp ce se juca cu manerul incrustat cu pietre pretioase al unui pumnal cei atarna la brau de un lant de aur, ea spuse cu duiosie:

— Ridica-te, draga mea.

Doamna Agadou se ridica, nu in totalitate insa, caci inca mai statea aplecata. In privirea batranei se putea citi respectul si devotamentul fanatic, sentimente pe care le nutrea si fata de Alcyndore-fiica. Atat in fata mamei cat si a fiicei, batrana parea terorizata.

— Draga mea Agadou, l-ai vazut pe Jean de Maubert?

— Doamna, domnul Jean de Maubert tocmai a plecat de la mine, raspunse batrana.

— Ce ordine ti-a dat?

Doamna Agadou repeta cuvant cu cuvant ordinele primite.

Doamna de Bagnolet o asculta cu atentie. Fara sa manifeste cea mai mica emotie, satisfactie sau nemultumire, ea continua sa surada in timp ce ochii exprimau o indiferenta inspaimantatoare.

— Iata care sunt ordinele mele. Le vei urma cu strictete. Ma auzi, cu strictete! chiar daca ti se vor parea pe alocuri in contradictie cu cele primite de la Jean de Maubert. De altfel, este foarte simplu: n-ai decat sa-ti stergi din memorie ordinele lui si sa le retii doar pe ale mele.

— Da, doamna. Dar probabil ca ati uitat ca domnul Jean de Maubert m-a amenintat ca ma va da pe mana calaului regatului Argot, daca domnisoarei Primerose i se intampla ceva rau?

— Te ascult, draga mea, raspunse Alcyndore-mama linistita. Oricum, Alcyndore va afla ca n-ai facut decat sa executi ordinele date de mine. Alcyndore este o fiica mult prea respectuoasa si supusa pentru ca sa indrazneasca sa comenteze ordinele date de mama ei. Alcyndore va fi totdeauna respectuoasa fata de mama ei si fata de regina. Nu poti pune la indoiala caracterul ei. Asa va fi atata vreme cat ma vei sluji cu fidelitate.

— Ma voi supune ordinelor dumneavoastra, doamna, ii promise doamna Agadou cu hotarare.

Doamna de Bagnolet incuviinta, dand usor din cap. Lua o punga voluminoasa si i-o intinse:

— Cu asta sper sa te linistesc. Acum poti sa pleci. Batrana ascunse punga cu multa dibacie, facu o plecaciune si se retrase, ascunzandu-si un zambet multumit.

Alcyndore-mama ramase singura. Isi sprijini cotul pe bratul fotoliului impunator si cazu pe ganduri.

Regina Argotului gandea astfel:

'Trebuia sa se intample! Era de asteptat! Cum de nu m-am gandit? De ce le-am lasat sa creasca impreuna?. Am fost nebuna, oarba? Alcyndore pe care am crescut-o ca pe un barbat puternic si curajos, fara frica de nimeni si nimic, ca sa ma razbune! Alcyndore careia i-am inoculat incet si cu rabdare ura. ura fata de tot ceea ce poarta numele de Noirville Noirville, marele Judecator! Alcyndore, fiica mea fiica mea! o iubeste pe Primerose ca si cum ar fi sora ei buna Alcyndore nu vrea sa i se intample ceva rau Primerosei! Daca va insista, voi fi obligata sa-i dezvalui sinistrul adevar si ii voi spune: Primerose pe care o iubesti ca pe o sora Primerose pe care vrei s-o aperi Primerose este fiica lui Noirville Ma auzi, Noirville! Noirville, asasinul tatalui tau Noirville, calaul tuturor celor dragi tie, datorita caruia cei dragi tie au devenit niste proscrisi Noirville, acest lup inrait care a jurat sa-i extermine pe toti din regatul Argot, pe egipteni, pe tigani, pe toata aceasta populatie de oprimati care formeaza imperiul Marelui Coere, din care, impreuna cu mine, si tu, Alcyndore, faci parte. Cand voi termina aceasta opera de razbunare, voi ramane suverana pe intreg imperiul, voi fi atotputernica si de temut Da, ii voi spune purul adevar. Vom vedea daca si cand va cunoaste adevarul, o va mai apara pe Primerose fiica lui Noirville dusmanul familiei ei!'