I.

Ma numesc Natalis Delpierre. Sunt nascut in 1761, la Grattepanche, un sat din Picardia. Tatal meu era agricultor si lucra pe mosia marchizului d'Estrelle. Mama il ajuta pe cat ii sta in putinta si tot astfel eu si surorile mele. Tata nu poseda nimic. In afara de faptul ca era agricultor, tata mai canta si la strana in biserica. Avea o voce puternica si se auzea din cimitirul situat in preajma bisericii. Ar fi putut deci sa fie preot, sau cum se spune prin partea locului un om muiat in cerneala. Singurul lucru pe care l-am mostenit de la el, e vocea lui.

Tata si mama au muncit din greu. Au murit in acelasi an in '79. Sa le fie tarana usoara. Din cele doua surori ale mele, cea mai mare Firmininia, pe vremea cand s-au petrecut cele ce voi istorisi aici, avea patruzeci si cinci de ani, mijlocia, lrma, patruzeci si eu treizeci si unu. Cand au murit parintii nostri, Firminia era maritata cu un barbat din Escarbotin, Benoni Fanthomme, simplu lacatus care n-a putut sa aiba niciodata atelierul lui propriu, desi era un muncitor foarte priceput. Cat despre copii au avut trei in 8l si peste cativa ani mai tarziu au dobandit si un al patrulea. Sora mea lrma nu se maritase si era fata batrana. Nu puteam sa ma bizui asadar pe ea nici pe sora mea cealalta ca sa-mi fac un rost in lume. Mi l-am croit singur, astfel ca la batranete am putut sa vin in ajutorul familiei mele.

Tatal meu a murit cel dintai si dupa sase luni mama. Lucrul acesta m-a indurerat mult. Dar asa e soarta trebuie sa pierzi pe cei care iti sunt dragi, dupa cum trebuie sa pierzi pe cei care iti sunt indiferenti. Cu toate astea trebuie sa ne silim sa stim din acei care sunt iubiti, cand ne va veni si noua randul sa parasim lumea aceasta.

Mostenirea parinteasca, dupa ce au fost achitate toate datoriile, nu s-a ridicat la mai mult de o suta cincizeci de livre, economiile a saizeci de ani de munca! Banii acestia s-au impartit intre mine si surorile mele, ceea ce inseamna ca nu ne-am ales aproape cu nimic.

Ma gaseam deci la optsprezece ani cu vreo douazeci de livre in buzunar Dar eram vanjos si obisnuit cu muncile grele. Si apoi aveam o voce frumoasa. Totusi nu stiam nici sa scriu, nici sa citesc. N-am invatat decat mai tarziu dupa cum veti vedea. Si cand te apuci sa inveti carte tarziu intampini multe greutati. Felul de a-ti exprima ideile se resimte vesnic, ceea ce se va constata si in povestirea de fata.

Ce eram sa ma fac? Sa continui meseria tatalui meu? Sa muncesc din rasputeri pentru altii ca la urma sa nu ma aleg cu nimici Trista, perspectiva care nu era facuta ca sa ma ispiteasca. O imprejurare mi-a hotarat insa deodata soarta.

Un var al marchizului d'Estrelle, contele de Linois, sosi intr-o buna zi la Grattepanche. Contele acesta era capitan in regimentul la Fere si obtinuse un concediu de doua luni pe care venise sa-l petreaca la varul lui. Se organizara imediat vanatori de vulpi si porci mistreti, in afara de serbarile la care participara multe femei frumoase, fara sa mai pun la socoteala nevasta marchizului care aproape ca le intrecea pe toate.

In imprejurarea asta nu tineam seama insa decat de capitanul de Linois. Era un ofiter cu apucaturi distinse si foarte binevoitor. Numai vazandu-l, imi venise gustul sa ma fac militar. Nu era oare cea mai nimerita cariera atunci cand trebuie sa traiesti de pe urma bratelor si mai ales cand esti si robust? De altfel cand nu-ti lipseste curajul si ai si putin noroc, nu se poate sa nu izbutesti in cariera armelor inainte de '89, multa lume si-a inchipuit ca nu simplu soldat, fiu de targovet, sau de taran, nu putea nicacand sa devina ofiter. E o greseala. Mai intii daca esti hotarat si ai si purtari bune, poti sa ajungi foarte usor subofiter. Pe urma, dupa ce ai stat in gradul acesta zece ani in timp de pace sau cinci in timp de razboi, poti sa fii inaintat lesne sublocotenent si in sfarsit, capitan . De aici incolo nu mai poti inainta insa . La urma urmei, gradul de capitan nu e deloc de dispretuit.

Contele de Linois observase adesea in timpul vanatorii ca eram un om vanjos si foarte sprinten. Fireste ca nu eram inzestrat cu o prevedere si o Inteligenta neobisnuita, totusi, nu eram de dispretuit.

— Imi pari un tanar bine inzestrat, imi zise intr-o zi contele de Linois.

— Si voinic?

— Da, domnule conte.

— Cred.

— Foarte bine. 1

Asta a fost tot ce am vorbit cu el in ziua aceea. Cu toate astea, am mai vorbit cu el dupa cum se va vedea mai tarziu.

Pe vremea aceea exista in armata un obicei foarte ciudat. Se stie cum se recrutau soldatii. In fiecare ant cativa militari veneau sa cerceteze tinutul. Iti dadeau sa bei mai mult ca de obicei.

Semnai o hartie cand stiai sa scrii si in cazul ca nu stiai carte, faceai o cruce ceea ce echivala cu o iscalitura, primeai o suta de livre care erau baute mai inainte chiar de a le fi incasat, iti strangeai lucrurile si erai primit in armata.

Or, felul acesta de a proceda, nu mi-ar fi convenit niciodata, daca aveam pofta sa ma fac militar, nu voiam sa ma vand. Imi place sa cred ca voi fi inteles de toti aceia care poseda simtul demnitatii si respectul fata de persoana lor.

Ei bine, in timpurile acelea, cand un ofiter; obtinea un concediu, trebuia, conform regulamentului, sa aduca la intoarcere, unul sau doi recruti. La randul lor, subofiterii aveau si ei aceeasi indatorire. Pretul angajamentului varia atunci intre douazeci si douazeci si cinci livre.

Stiam toate acestea si imi faurisem un plan. De aceea, de indata ce contele de Linois isi terminase concediul, mi-am facut curaj si m-am prezentat lui, rugandu-l sa ma ia ca recrut.

— Tu? Intreba el.

— Eu, domnule conte.

— Cati ani ai?

— Optsprezece ani.

— Si vrei sa fii soldat?

— Daca ma primiti si va face placere.

— Aici nu e vorba daea imi face mie placere, ci daca iti face tie.

— Da, imi face.

— Pentru douazeci de livre?

— Nu. Vreau sa-mi slujesc tara. Si fiindca mi-ar fi rusine sa ma vand, n-o sa primesc cele douazeci de livre.

— Cum te numesti?

— Natalis Delpierre.

— Ei bine, Natalis, te primesc.

— Ma simt incantat, domnule capitan.

— Si daca o sa fii ascultator, o sa ajungi departe.

— Voi fi vesnic la ordinele d-voastra.

— Te previn ca am sa pregatesc regimentul si am sa ma imbrac. Iti place marea?

— Da.

— Bine! O sa trecem marea. Stii ca America se lupta in prezent cu englezii pe care vrea sa-i alunge de pe teritoriul ei.

— Ce este America?

Intr-adevar, nu auzisem niciodata vorbindu-se despre America.

— E o tara indracita, raspunse capitanul de Linois, o tara care se lupta ca sa-si cucereasca ne-atarnarea! Acolo de vreo doi ani a devenit celebru marchizul de Lafayette. Or, anul trecut, regele Ludovic al XVI-lea a fagaduit sprijinul soldatilor iui ca sa vina in ajutor americanilor. Contele de Rocheambeau o sa plece intr-acolo cu amiralul de Grasse si cu sase mii de oamenii. Am faurit si eu planul sa ma duc cu el pe noul continent si, daca vrei sa ma insotesti, vom merge sa scapam America.

— Sa mergem. De ce sa nu mergem?

— Iata cum fara sa stiu aproape nimic m-am inrolat in corpul expeditionar al contelui de Rochambeau si am debarcat la New-Port in 1780.

Acolo, timp de trei ani, am stat departe de Franta. Am vazut pe generalul Washington, un urias de doi metri si ceva, cu niste picioare si niste maini nespus de mari, cu o tunica albastra si o cocarda neagra. Am vazut pe marinarul Paul Jones pe bordul vaporului sau nbonhomme Richard”. Am vazut pe generalul Anthony Wayne poreclit „Turbatul„. M-am batut in mai multe randuri, nu fara sa ma fi inchinat inainte de a trage primul glonte. Am luat parte la batalia de la Yorktown in Virginia, unde dupa o lupta memorabila, lordul, Corwallis, s-a dus la Washington. M-am inapoiat in Franta la „33. Am scapat fara sa fiu ranit, simplu soldat, ca inainte de plecare. Ce vreti, daca nu stiam carte.

Contele de Linois se inapoiase cu noi. Voia sa ma inroleze in regimentul la Fere in care urma sa intre iarasi. Pe mine insa ma batea gandul sa intru Ia cavalerie. Imi placeau caii din instinct si pana sa ajung, ofiter imi trebuiau grade, grade, si iarasi grade.

Stiu ca este ispititoare uniforma de infanterie cu toate podeabele ei variate. Dar ce vreti, calul e cal si, dupa o. matura chibzuinta, mi-am gasit o adevarata vocatie pentru arma cavaleriei. Asadar, i-am multumit contelui de Linois, care m-a recomandat prietenului sau, colonelul de Lostanges si m-am inrolat in regimentul Royal – Picardie.

Imi place regimentul acesta frumos si rog sa fiu iertat daca vorbesc de el cu o induiosare ridicola, poate. Aici mi-am facut aproape intreaga mea cariera, stimat de sefii mei, a caror protectie nu mi-a lipsit niciodata si care au fost intr-adevar foarte buni cu mine.

De altfel peste cativa ani mai tarziu, in '92 regimentul la Fere a avut o purtare atat de ciudata in raporturile lui cu generalul austriac Beaulieu, incat nu pot sa regret ca am parasit regimentul, asa ca nu voi mai vorbi de el.

M-am intors deci in regimentul Royal-Picardie. Nici nu-si poate inchipui cineva un regiment mai frumos. Devenise familia mea. L-am ramas credincios pana in clipa in care a fost desfiintat. Ma simteam in largul meu aici. Fredonam toate semnalele, caci am avut intotdeauna prostul obicei de a fluiera. Noroc ca mi se ierta obiceiul acesta.

Timp de opt ani n-am facut decat sa plec din garnizoana in garnizoana si fara a avea ocazia de a da piept cu inamicul. In sfarsit, viata aceasta nu este lipsita de farmec, cand stii sa te impaci cu ea. Si apoi era ceva sa vezi tinuturi noi, mai ales cand nu prea ai calatorit, cum era cazul meu. Dupa America am avut ocazia sa vizitez tinuturi noi in Franta, nadajduind sa vad in curand alte tari ale Europei. In 85 eram la Sarrelouis, in 88 la Angers, in 91 am fost cu colonelul Serre de Gras in Britania, la Josselin, la Pontivy, la Ploermel, la Nantes, in 92 am fost la Charleville cu colonelul de Wardner, cu colonelul de Lostende si cu colonelul La Hoque, iar in 93 am fost cu colonelul Le Comte.

Dar am uitat sa va spun ca ia 1 ianuarie 92 se votase o lege care schimbase cu totul alcatuirea armatei. Regimentul Royal-Picardie a fost clasat al 20-lea de cavalerie. Organizatia aceasta a dainuit pana in 1803. Totusi, regimentul nu si-a pierdut vechea denumire sub care era cunoscut de altfel in toata lumea.

In timpul colonelului Serre de Gras, am fost inaintat la gradul de brigadier, spre marea mea satisfactie, iar in timpul colonelului de Wardner, am fost inaintat sergent major, ceea ce mi-a pricinuit si mai multa placere inca. Implinisem atunci treisprezece ani de serviciu, facusem o singura campanie din care am scapat neranit. In privinta inaintarii n-aveam de ce sa ma plang. Nu puteam sa dobandesc un grad mai mare, de vreme ce, o repet, nu stiam nici sa scriu, nici sa citesc. In schimb fredonam tot felul de arii, ceea ce poate nu prea era convenabil pentru un subofiter.

Sergentul major Natalis Delpierre! Nu aveam parfe dreptul sa ma falesc cu acest grad? De aceea aveam o recunostinta nemarginita fata de colonelul Wardner, cu toata asprimea lui. In ziua in care am fost inaintat sergent major, am facut un chef strasnic cu camarazii mei si mi-am cusut pe maneca doua galoane mari de aur.

Eram in garnizoana la Charleviile, cand am, cerut si am obtinut un concediu de doua luni. Tocmai povestea acestui concediu vreau s-o istorisesc aici si iata de ce.

De cand sunt in retragere, am povestit in dese randuri campaniile la care am luat parte, in timpul sezatorilor din satul Grattepanche. Prietenii nu m-au inteles aproape de loc sau deandoaselea. Cand unul spunea ca am fost la dreapta, cand eu de fapt eu am fost la stanga si vice-versa. Si atunci se iscau certuri care nu se mai sfarseau, intre doua pahare, de cidru sau doua cesti de cafea. In special unde auditorii mei nu se intelegeau era in privinta concediului meu in Germania. Or, de vreme ce am invatat carte, socotesc ca ar fi foarte nimerit sa scriu eu insumi povestea acestui concediu. M-am pus asadar pe lucru, desi am implinit acum saptezeci de ani. Dar am o memorie buna si amintirile mi-au ramas intiparite inca vii in minte. Povestirea aceasta este dedicata deci prietenilor mei din Grattepanche, familiilor Ternisien, Bettembos, Irondart, Pointefer, Quennehen si altora, asa ca nadajduiesc ca nimeni nu se va mai certa pentru mine.

Am obtinut asadar concediul meu la 7 iunie 1792. E drept, ca pe vremea aceea, circulau diferite zvonuri, foarte vagi cu privire la un razboi cu Germania. Se spunea ca Europa, desi lucrul acesta n-o privea la fel vedea cu ochi rai ceea ce se petrecea in Franta. Regele se afla mereu la Tuieleries cu toate ca poporul se manifestase aproape pe fata pentru republica.

De aceea, dintr-un motiv de prevedere, n-am indraznit sa spun datorita carui motiv, ceream un concediu. Intr-adevar aveam treaba in Germania si chiar in Prusia. Or, intr-un caz de razboi, as fi fost impiedicat sa ma aflu la postul meu. Ce vreti? Nu poti face doua lucruri dintr-odata.

De altfel, desi concediul meu fusese aprobat pe doua luni, eram hotarat sa-l prescurtez la nevoie. Totusi speram ca lucrurile se vor orandui.

Acum, ca sa sfarsesc in ceea ce ma priveste si tot astfel in ceea ce concerne bravul meu regiment, iata in cateva cuvinte cele ce am sa va povestesc.

Mai intii, se va vedea in ce imprejurari am invatat sa citesc, apoi, sa scriu ceea ce trebuia sa-mi permita sa devin ofiter, general, maresal, conte, duce, principe, tot asa cum au ajuns la Ney, nu Davout sau un Murat, in timpul razboaielor imperiului. La drept vorbind insa, n-am reusit sa trec peste gradul de capitan, ceea ce e si asa destul de frumos pentru un fiu de taran, taran el insusi.

Cat despre regimentul Royal-Picardie, imi vor. Trebui doar cateva randuri ca sa sfarsesc cu el.

Dupa cum am spus, regimentul era comandat in 93 de colonelul Le Comte. Tot in anul acela, in urma decretului de la 21, februarie, regimentul a devenit semi-brigada luand parte la campaniile armatei de la Nord si ale trupelor din Sambre-et-Meuse pana in 1797. Totodata semi-brigada aceasta s-a distins in luptele de la Lincelles si Contray unde am fost inaintat locotenent. Apoi, semi-brigada mea dupa ce a stat la Pavis de la '97 pana la 1800, a luat parte cu armata din Italia unde s-a ilustrat in luptele de la Marengo. Acolo a capturat sase batalioane de grenadieri austriaci si a pus pe goana un regiment maghiar. In lupta aceasta am fost ranit de un glonte in sold, lucru de care nu m-am plans, fiindca datorita acestei rani am fost inaintat capitan.

Regimentul Royale-Picardie find desfiintat. In 1803, am intrat intr-un regiment de dragoni, luand parte la toate razboaiele imperiului, iar in 1815 am fost pus in retragere.

Acum, cand voi vorbi de mine, ma voi multumi doar sa povestesc ceea ce am vazut sau am facut in timpul concediului meu in Germania. Dar sa nu se uite ca nu sunt cult, asa ca nu am darul sa povestesc frumos lucrurile. De altminteri tot ce voi spune aici nu sunt decat impresii pe care nu le voi discuta. Si apoi daca in povestirea aceasta simpla imi vor scapa cateva expresii simple si nemestesugite, ya rog sa le scuzati: nu pot scrie altfel. Nu ma voi avanta in digresiuni inutile desi voi spune totul. Si acum cand va cer permisiunea de a ma exprima fara rezerva, nadajduiesc ca-mi veti raspunde: „Aveti toata libertatea, domnule”.

II.

Pe vremuri, dupa cum am aflat mai pe urma in cartile de istorie, Germania era impartita inca in zece cercuri; mai tarziu, noi remanieri au faurit confederatia Rinului, pe la 1806, sub protectoratul lui Napoleon, apoi confederatia germanica in 1815. Unul din aceste cercuri, cuprinzand electoratele din Saxa si Brandenburg, purta pe atunci numele de cercul Saxei de Sus.

Electoratul de Brandenburg trebuia sa devina mai tarziu una din provinciile Prusiei si sa se imparta in doua districte, districtul Brandeburg si districtul Postdam.

Am spus aceasta pentru ca sa se stie unde se afla oraselul Belzingen, situat in districtul Postdam, in partea de sud-vest, la cateva leghe de frontiera.

La granita aceasta am ajuns la 16 iunie, dupa ce am strabatut cele o suta cincizeci de leghe ce o despart de Franta. Daca am pus noua zile ca sa fac drumul acesta, era din pricina mijloacelor de comunicatie foarte reduse. Am mers mai mult pe jos decat cu caruta si aceasta fiindca la drept vorbind, nu prea avearii bani in punga. Nu posedam decat slabele economii ale soldei si voiam sa cheltuiesc cat mai putine parale. Din fericire in timpul sederii mele in garnizoana de la frontiera, am putut retine cateva cuvinte germane, astfel ca am putut sa ma inteleg cu locuitorii. Totusi, mi-ar fi fost greu sa-mi ascund nationalitatea asa ca nu prea eram privit cu ochi buni. Fireste ca m-am ferit sa spun ca sunt sergentul major Natalis Delpierre. Cred ca intelepciunea mea va fi apreciata in imprejurarea aceasta, de vreme ce razboiul putea izbucni dintr-un moment intr-altul.

La granita districtului ani avut o surpriza placuta.

Mergeam pe jos indreptandu-ma spre un han ca sa iau masa, hanul de la Ecktvende, adica hanul de la cotitura. Noaptea fusese foarte racoroasa, in schimb acum vremea se incalzise. Soarele uscase roua de pe camp si pasarile ciripeau voioase pe fagii, stejarii, ulmii si plopii care brazdau campia. Cu toate acestea campia era in mare parte stearpa, lucru explicabil din pricina climei aspre.

La poarta hanului, astepta o trasurica la care era inhamat un calut slab, exact in stare sa faca doua leghe pe ora, bineinteles daca nu avea de urcat un deal, in fata trasuricii se afla o femeie inalta bine facuta, cu o bluza scrobita si o fusta vargata, purtand pe cap o palarie de paie impodobita cu funde galbene. Toaleta acestei femei era foarte curata si se vedea cat de colo ca facea parte din imbracamintea ei de zile mari.

Si intr-adevar era o zi mare pentru ea. Femeia se uita lung la mine si eu priveam cum ma examina.

Deodata ea deschise bratele si pana sa-mi vin in fire, se repezi la mine exclamand:

— Natalis!

— Irma!

Era chiar sora mea. Ma recunoscuse. Intr-adevar, femeile au ochii mai ageri decat noi si inima mai simtitoare. Ori cine isi poate inchipui bucuria pe care am simtit-o vazand pe sora mea, mai cu seama ca se implinisera treisprezece ani de cand traiam departe unul de altul.

Sora mea nu se schimbase aproape deloc si-mi amintea pe mama, cu ochii ei mari si vioi si cu patul ei negru care incepea sa incarunteasca pe la tample.

Am sarutat-o prelung pe gura si pe obrajii ei parliti de soare si va rog sa ma credeti ca si ea m-a strans la piept si m-a sarutat cu aceeasi caldura cu care am sarutat-o.

Ca s-o pot vedea am cerut acest concediu de la regiment. Eram ingrijorat mai ales ca Irma era departe de Franta, si aceasta tocmai intr-o vreme cand razboiul batea la usa. O franceza in mijlocul germanilor, daca razboiul ar fi fost declarat, iata o situatie care ar fi putut pricinui o sumedenie de incurcaturi neplacute. Intr-un asemenea caz e mai bine sa fii in tara ta. Si daca sora mea imi va primi propunerea, a voi lua cu mine. Pentru aceasta insa, ea va trebui sa paraseasca pe stapana ei, doamna Keller, lucru de care ma indoiam. In sfarsit, voi vedea.

— O! Ce bine imi pare ca te vad, Natalis, imi zise ea. Am impresia ca-mi aduci putin din aerul placut din Picardia. Cat timp sa fi trecut oare de cand nu ne-am mai vazut?

— Treisprezece ani, Irma!

— Da, treisprezece ani. Treisprezece ani de cand nu ne-am mai vazut. E mult, Natalis, nu e asa?

— Da, draga mea, i-am. Raspuns.

Si iata-ne pornind amandoi, brat la brat, de-a lungul soselei.

— Si ce mai faci, surioaro? Am intrebat-o.

— Bine, Natalis. Si tu . ?

— La fel!

— Si esti sergent major! Dar stii ca asta e o mare onoare pentru familia noastra!

— Ai dreptate Irma. Cine ar fi putut crede ca micul pazitor de gaste din Grattepanche va deveni sergent major! Dar nu trebuie s-o strigi prea tare.

— Si pentru ce, ma rog?

— Fiindca faptul ca sunt militar mi-ar putea produce aici oarecare neplaceri. Mai ales acum cand se vorbeste de razboi, e lucru suficient de grav pentru un francez de a se afla in Germania. Aici trebuie sa fiu numai fratele care a venit sa vada pe sora lui.

— Bine, Natalis, iti fagaduiesc ca te voi asculta.

— Si o sa faci foarte bine, fiindca spionii germani au urechi foarte bune.

— Fii linistit!

— Si daca vrei sa ma asculti, Irma, vei veni cu mine in Franta.

Trasaturile surorii mele capatara o expresie plina de durere si Irma mi-a raspuns asa cum prevedeam.

— Sa parasesc pe doamna Keller, Natalis! Cand vei vedea-o vei intelege si tu de ce nu pot s-o parasesc.

Auzind raspunsul Irmei am hotarat sa amin pentru mai tarziu discutia aceasta.

Sora mea isi luase acum infatisarea ei vesela si-mi puse tot felul de intrebari in legatura cu familia noastra.

— Ce mai face Firminia?

— E bine. Am primit mai deunazi stiri de la ea prin vecinul nostru Letocard, care a venit acum cateva zile, la Charleville. Cred ca-l mai tii minte pe Letocard?

— Fiul rotarului.

— Da. Si stii ca e insurat cu fata lui Matifas.

— A! Cu fata batranului din Fonencamps?

— Da. Si Letocard mi-a spus ca Firminia e sanatoasa dar ca muncesc mult. Ce vrei? Are patru copii . Din fericire barbatul ei e cum se cade si muncitor. E drept ca se imbata din cand in cand . In sfarsit, are si ea necazurile ei de care ar fi putut fi scutita la varsta ei.

— E drept. Nu mai e asa tanara.

— De, e cu cinci ani mai in varsta ca tine si cu patrusprezece ani mai mare ca mine . E ceva . Oricum, e o femeie muncitoare si curajoasa ca tine.

— O! Eu, Natalis, in privinta suferintei pot sa spun ca n-am cunoscut decat durerile altora!

De cand am parasit Grattepanche, m-au parasit si necazurile . Totusi, ca sa vezi pe cei din jurul tau ca sufera cand tu nu le poti da nici un ajutor .

Chipul surorii mele se intunecase iarasi si fara sa tina seama ca nu-si sfarsise fraza

— Ai calatorit bine'?

— Da, mai ales ca am avut parte de un timp frumos. Si dupa cum vezi am picioare zdravene. De altfel ce insemnatate are oboseala cand stii ca vei ii bine primit la sosire.

— Ai dreptate Natalis, vei fi bine primit si toti te vor iubi asa cum ma iubesc si pe mine.

— O! Buna doamna Keller! Stii surioara, ca n-as recunoaste-o. Ea este inca pentru mine domnisoara domnului si doamnei Acloque, oamenii aceia cumsecade din Saint-Sauflieu. Cand s-a maritat acum vreo douazeci si cinci de ani, nu eram decat un copil. Dar tata si mama mi-au vorbit asa de frumos de ea, incat amintirea ei mi-a ramas intiparita pe veci in minte.

— Biata femeie, zise atunci Irma, s-a schimbat mult de-atunci. Ce sotie a iost ea, Natalis, si mai ales ce mama e si acum.

— Si fiul ei?

— E cel mai bun fiu care poate exista pe lume. Sa-l vezi cum munceste si cum se sileste sa inlocuiasca pe tatal lui care a murit acum cincisprezece luni.

— O! Ce baiat bun!

— In afara de aceasta o iubeste mult pe mama lui, nu traieste decat pentru ea, dupa cum si ea nu traieste decat pentru el.

— Nu l-am vazut niciodata Irma si ard de dorinta de a-I cunoaste. Il iubesc de pe acum.

— Nu ma mira, Natalis .

— Atunci sa mergem, draga.

— Sa mergem.

— O clipa. La ce distanta ne aflam de Belzingen?

— Cinci leghii.

— Daca as fi singur, as face drumul acesta in doua ore .

— O! Eu Natalis o sa merg mai repede .

— O sa mergi mai repede ca mine?

— Fireste, fiindca n-o sa merg pe jos.

Si Irma ii arata trasurica ce se afla in fata hanului.

— Tu ai venit cu trasurica asta?

— Da, Natalis.

Am plecat devreme de acasa si la sapte precis eram aici. Si daca scrisoarea pe care ne-ai trimis-o ne-ar fi sosit mai devreme, as fi mers mai departe ca sa te intampin.

— O! Ar fi fost de prisos. Sa mergem deci! N-ai nimic de platit la han? . Am aici cativa creitari .

— Multumesc Natalis, am platit, asa ca putem sa mergem.

In vreme ce vorbeam, proprietarul hanului Eck-twende, rezemat de usa, tragea cu urechea sa auda ce vorbim.

Lucrul acesta mi-a fost foarte neplacut si mi-a parut rau ca am stat in apropierea lui.

Hangiul acesta era un barbat inalt si gras, avea o figura uracioasa, niste ochi mici si iscoditori, un nas turtit si o gura cu adevarat cat o sura. In sfarsit, avea un exterior neplacut.

La urma urmei, nu am spus lucruri compromitatoare. Poate ca nici nu auzise convorbirea noastra. De altfel, daca nu pricepea franceza, era posibil nici sa nu-si dea seama ca vin din Franta.

Ne-am urcat in trasurica. Hangiul se uita la noi, fara sa faca macar un gest.

Am luat haturile si am pornit in goana mare. Cu toata repeziciunea cu care mergeam, am mai stat de vorba cu Irma, care m-a pus la curent cu viata ei.

De aceea, multumita celor ce stiam si mai ales celor ce am aflat de la ea, veti cunoaste si d-voastra tot ce priveste familia Keller.

III.

Doamna Keller, nascuta in 1747, avea pe-atunci patruzeci si cinci de ani. Originara din Saint Sau-flieu, dupa cum am mai spus, facea parte dintr-o familie de mici proprietari. Domnul si doamna Ac-loque, parintii ei, oameni foarte modesti, vazusera micsorandu-se in fiecare an averea lor in urma multiplelor cerinte ale vietii. In 1765 amandoi murira aproape in acelasi timp Fata lor fusese luata de o matusa batrana care a murit si ea, lasand copila singura pe lume.

In conditiile acestea fetita fu luata in serviciul domnului Keller care venise in Picardia ca sa faca negot. Timp de optsprezece luni ea statu cu el, 1a Amiens si in imprejurimi, unde domnul Keller se indeletnicea cu transportul de marfuri.

Domnul Keller era un barbat serios, intreprinzator si foarte inteligent. Pe vremea aceea, francezii nu nutreau fata de germani, ura pe care le-a inspirat-o mai tarziu revendicarile nationale intretinute prin treizeci de ani de razboi. Domnul Keller avea o oarecare avere care nu putea decat sa creasca prin sarguinta si priceperea lui in afaceri. O intreba deci pe domnisoara Acloque daca ar consimti sa devina sotia lui. Domnisoara Acloque sovai, deoarece trebuia sa paraseasca Saint-Sauflieu si Picardia de care se simtea legata . Si apoi casatoria aceasta nu trebuia oare s-o faca sa piarda calitatea ei de cetateanca franceza? Drept orice avere ea poseda o casuta pe care in cazul acesta, trebuia s-o vanda. Ce se va face ea dupa acest ultim sacrificiu? De aceea doamna Dufrenay, batrana matusa, simtind ca i se apropie sfarsitul si temandu-se de situatia in care se va afla nepoata ei, ii daduse zor ca sa ia o hotarare. Domnisoara Acloque consimti. Casatoria fu celebrata la Saint-Sauflieu. Doamna Keller parasi Picardia peste cateva luni si trecu granita impreuna cu sotul ei.

Doamna Keller nu avu ocazia de a se cai de alegerea pe care o facuse. Barbatul ei se purta bine cu ea, asa ca ea il iubi foarte mult. Vesnic indatoritor, domnul Keller se silea sa faca pe nevasta lui sa nu simta ca si-a pierdut nationalitatea. Casnicia aceasta petrecu numai zile fericite, ceea ce in toate timpurile a fost un lucru rar.

Dupa un an de la casatoria lor, doamna Keller nascu la Belzingen, un baiat. Ea voi sa se consacre in intregime educatiei acestui copil, de care va fi vorba in povestirea de fata.

Catva timp dupa nasterea acestui fiu, pe la 1771, sora mea Irma, care avea pe-atunci nouasprezece ani, intra in serviciul familiei Keller. Doamna Keller o cunoscuse pe Irma ca fetita cand ea insasi nu era decat o copila. Tatal nostru fusese intrebuintat si el uneori de domnul de Acloque pentru diferite, servicii. Nevasta si fiica lui se interesau de situatia tatei si fiindca de la Grattepanche pana a Saint-Sauflieu, nu e departe, domnisoara Acloque o intalnea adeseori pe sora mea pe care o iubea mult si ii facea chiar mici surprize.

De aceea, de indata ce afla de moartea parintilor nostri si ca eram lipsiti de orice ajutor, doamna Keller o lua pe Irma la ea cu toate ca aceasta intrase in serviciul unei persoane din Saint-Sauflieu. Sora mea primi bucuroasa propunerea doamnei Keller, propunere pe care nu o regreta niciodata.

Am spus ca domnul Keller avea sange francez in vine, prin stramosi. Iata cum:

Cu un secol inainte, familia Keller locuise in Lorena franceza. Stramosii domnului Keller erau niste comercianti iscusiti si cinstiti care ar fi prosperat, fara indoiala, daca nu s-ar fi iscat un eveniment grav care a tulburat viitorul catorva mii de familii dintre cele mai muncitoare din Franta.

Sotii Keller erau protestanti si fiindca tineau foarte mult la religia lor, nici o chestiune de interes n-ar fi putut face din ei niste renegati. Lucrul acesta s-a vazut lamurit de altfel cu ocazia revocarii edictului din Nantes in 1685. Ca atatea familii, familia Keller a avut si ea de ales intre a parasi tara sau de a-si renega credinta. Si ca atatea altele, ea a preferat exilul.

Manufacturistii, muncitori de tot felul, agricultori, parasira Franta ca sa se imbogateasca in Anglia, in Olanda, in Elvetia, in Germania si in special in Brandenburg. Acolo au fost primiti cu bine de electorul Prusier si au fondat cateva colonii infloritoare.

Familia Keller parasi deci Lorena, negresit cu intentia de a se mai intoarce, dupa ce-si cedase fondul de comert pentru un blid de linte.

Da, omul isi spune ca se va inapoia in tara de indata ce imprejurarile ii vor ingadui. Dar, in asteptare, se instaleaza in strainatate unde isi creeaza noi relatii si mai ales noi interese. Anii trec si pe urma ramane in tara lui adoptiva. Si lucru acesta, s-a intamplat cu multe familii in detrimentul Frantei.

Pe vremea aceea, Prusia, care s-a ridicat la rangul de regat abia la 1701, nu poseda pe Rin decat ducatul de Cicves, comitatul Mark si o parte a Gueldrei.

Tocmai in aceasta ultima provincie situata in apropierea Olandei, isi cauta refugiul familia Keller. Aici ea isi crea o industrie si isi relua in acelasi timp comertul intrerupt de revocarea nedreapta si deplorabila a edictului lui Henric al IV-lea. Cu timpul, din generatie in generatie, toate familiile acestea se amestecara, incrucisandu-se cu locuitorii de pe acolo, asa ca acesti fosti francezi devenira cu timpul supusi germani.

Pe la 1760. Unul din Keller, parasi Gueldra ca sa se stabileasca in oraselul Belzingen, Bituat in Prusia. Acest Keller reusi in negotul lui, ceea ce ii permise sa ofere domnisoarei Acloque o situatie pe care nu putea s-o gaseasca la Saint-Sauflieu. Chiar in Belzingen se nascu fiul ei, prusac prin tata, desi prin mama avea sange de francez in vine.

Si, marturisesc cu o emotie care ma face sa-mi bata si acum inima, tanarul acesta, in care traia sufletul mamei lui, avea un suflet cu adevarat de francez. Doamna Keller il hranise cu laptele ei. Primele cuvinte pe care le ingaimase ca mic, erau cuvinte frantuzesti. Nu spusese „mama”, ci „maman!”. El auzise mai intai limba noastra, fiindca limba aceasta se vorbea de obicei in casa din Belzingen, desi doamna Keller si sora mea Irma invatasera in curand sa se slujeasca de limba germana.

Copilaria micului Jean Keller a fost asadar leganata cu cantece din tara noastra. Tatal lui nu se gandi niciodata sa se opuna. Dimpotriva. Nu era oare limba stramosilor lui, limba aceasta lorena atat de franceza si a carei vecinatate cu frontiera germana nu i-a alterat puritatea?

Si nu era numai ca doamna Keller hranise pe copilul acesta cu laptele ei dar si cu propriile ei idei. Doamna Keller iubea foarte mult Franta si niciodata nu parasise speranta de a o mai revedea. Ea nu ascundea fericirea pe care ar fi simtit-o revazand pamantul ei natal. Domnul Keller nu se opunea. Fara indoiala, dupa ce ar fi realizat o suma oarecare, ar fi parasit bucuros Germania ca sa vina sa se stabileasca in tara nevestei lui. Dar mai trebuia sa munceasca inca vreo cativa ani, ca astfel sa asigure o situatie convenabila sotiei si fiului sau. Din nefericire murise acum cincisprezece luni.

Acestea erau lucrurile pe care mi le spusese sora mea pe drum, in vreme ce trasurica ne ducea spre Belzingen. La inceput, moartea aceasta neasteptata a avut ca rezultat sa amine intoarcerea familiei Keller in Franta, in afara de o serie intreaga de nenorociri.

Intr-adevar, cand domnul Keller murise, dansul era incurcat intr-un mare proces cu Statul Prusian. De vreo doi sau trei ani, domnul Keller, insarcinat cu niste furnituri pentru guvern, riscase in aface asta, impreuna cu toata averea lui, fonduri care ii fusesera incredintate. Din primele incasari, putuse sa despagubeasca pe asociatii lui, insa guvernul iiu voia sa-i restituie garantia pe care o depusese care constituia aproape intreaga lui avere. I se taceau tot felul de neplaceri, incat domnul Keller se vazuse nevoit sa se adreseze judecatorilor din Berlin.

Procesul a durat multa vreme. Se stie de altminteri ca nu e bine sa pledezi impotriva guvernelor, indiferent de tara in care ai fi. Judecatorii prusaci au dat dovada de prea multa rea-vointa. Totusi, domnul Keller isi tinuse angajamentele cu buna-credinta, fiindca era un om cinstit. Era vorba de vreo douazeci de mii florini, o avere pe vremea aceea si pierderea acestui proces insemna pur si simplu ruina lui.

Doamna Keller, dupa moartea sotului ei, continua procesul in speranta de a-l castiga. Dupa terminarea lui, avea de gand sa se intoarca in tara ei pe care o iubea atata.

Iata ce mi-a povestit sora mea. Cat despre pozitia Irmei, oricine o putea ghici. Ea ingrijise pe copilul doamnei Keller cu un devotament rar. De aceea, nimeni nu o considera ca pe o servitoare, ci ca o tovarasa, o umila si modesta prietena. Ea facea parte din familie si era tratata ca atare de acesti oameni cum se cade. Daca doamna Keller ar fi parasit Germania, Irma si-ar fi facut o adevarata placere sa vina in Franta. In cazul insa ca doamna Keller ar fi ramas la Belzingen, sora mea ar fi stat cu ea.

Sa ma despart de doamna Keller . Ar insemna sa mor de durere imi zise ea.

Am inteles ca nimic pe lume nu va putea indupleca pe sora mea sa vina cu mine, de vreme ce stapana ei era nevoita sa ramana la Belzingen pana ce-si va termina treburile.

Si cu toate astea, vazand-o pe Irma in tara asta care era gata sa se ridice impotriva noastra, simteam o mare neliniste in suflet. Aveam si de ce, caci daca se declara razboiul, nu era putin lucru.

— O sa ramai cu noi in tot timpul concediului, nu e asa?

— Da, daca voi putea.

— Ei bine, Natalis, se poate sa iei parte in curand la o nunta.

— Te pomenesti ca-se insoara . Domnul Jean?

— Da.

— Si cu cine se casatoreste? . Cu o germanca? Nu, Natalis, si tocmai aceasta ne pricinuieste atata bucurie. Daca mama lui s-a maritat cu un german, Jean se insoara cu o frantuzoaica.

— Frumoasa?

— Da, ca o icoana.

— Ceea ce mi-ai spus acum imi face o deosebita placere.

— Si mie! Dar tu, Natalis, nu te gandesti sa te insori .

— Eu?

— Nu ai lasat pe nimeni, in Franta?

— Ba da, Irma.

— Si pe cine?

— Patria, draga mea! Oare ce-i trebuie mai mult unui soldat?

IV.

Belzingen, este un orasel situat la vreo douazeci de leghe de Berlin, in apropierea satului Hegelberg, unde in 1813 francezii s-au luptat cu prusacii. Belzingen este situat la poalele unui munte si are o pozitie din cele mai pitoresti. Locuitorii de prin partea locului se indeletnicesc cu comertul de vite si de cereale.

Am ajuns aici impreuna cu sora mea pe la ora zece dimineata. Peste cateva clipe mai tarziu, trasurica' noastra s-a oprit in fata unei casute foarte curata si foarte atragatoare, desi avea o infatisare modesta. Era casa doamnei Keller.

In tinutul acesta te-ai crede in plina inima a Olandei. Taranii poarta redingote albastre, jiletce rosii si gulere inalte. Femeile cu fustele lor lungi si scufitele lor albe, ar semana oarecum cu calugaritele noastre, daca n-ar purta pe umar niste fulare mari colorate, care n-au nimic calugaresc in ele. Cel putin in costumele acestea i-am vazut pe tarani pe drum.

Cat despre primirea care mi-a fost facuta oricine si-o poate inchipui usor. Nu eram oare fratele Irmei? Am inteles numaidecat ca situatia surorii mele nu era deloc inferioara aceleia pe care mi-a descris-o ea. Doamna Keller mi-a adresat un zambet foarte afectuos si domnul Jean mi-a strans cu putere mainile. Calitatea mea de francez contribuise in buna parte la primirea aceasta cordiala.

— Domnule Delpierre, imi zise el, ne place sa credem, atat mamei cat si mie, ca-ti vei petrece aici concediul. Cred ca nu e mult sa stai cateva saptamani cu sora d-tale mai ales ca n-aivazut-o de vreo treisprezece ani.

— Da, fireste dar si cu d-voastra, domnule Jean, i-am raspuns. Nu am uitat o clipa binele pe care mi l-a facut familia d-voastra si Irma a avut mare noroc ca a intrat intr-o familie atat de cumsecade.

Marturisesc, ca am pregatit mai dinainte acest compliment asfel ca sa nu ramana ca un gura-casca de indata ce voi intra in casa doamnei Keller. Era de prisos insa deoarece cum intrai in casa aceasta primitoare, te simteai in largul tau.

Uitandu-ma la doamna Keller, am regasit trasaturile ei de odinioara, care mi-au ramas intiparite adanc in minte. Frumusetea ei nu se schimbase cu anii. Pe cand era tanara inca, izbea in primul rand gravitatea fizionomiei sale, gravitate care n-o parasise nici acum. Dar daca parul ei negru incaruntise pe alocuri, ochii ei nu pierdusera nimic din vioiciunea lor de altadata. Un foc tainic mai stralucea intr-insii, cu toate lacrimile pe care le varsase de la moarte a sotului ei. Infatisarea ei era senina. Stia sa asculte, nefiind una din acele femei care trancanesc toata ziua verzi si uscate. Marturisesc ca femeile care palavragesc imi sunt nespus de neplacute, in schimb doamna Keller era o persoana plina de bun-simt, care se gandea mult inainte de a vorbi si care era foarte priceputa in afaceri.

In afara de asta, dupa cum am constatat in curand, nu parasea decat rareori caminul ei. Nu-si pierdea timpul palavragind cu vecinii si fugea de cunostinte. Nu se simtea bine decat la ea acasa. Genul acesta de femei imi este foarte simpatic si nu pot suferi pe acelea care nu se simt bine decat departe de casa lor .

Un lucru care mi-a placut de asemenea foarte mult, e ca doamna Keller, fara sa dispretuiasca apucaturile germane, pastrase cateva din obiceiurile Picardiei. Astfel casa ei avea mobilierul aidoma ca cel al caselor din Samt-Sauflieu. Felul cum era randuit serviciul, gospodaria si mai ales felul cum se gateau bucatele, toate astea imi amintea de Picardia.

Domnul Jean avea pe atunci douazeci si patru de ani. Era un tinar cu o statura inalta, avea parul brun si mustatile la fel si ochii negri. Cu toate ca in vinele, lui curgea sange nemtesc, n-avea nimic din asprimea teutona; dimpotriva, apucaturile lui erau foarte linistite iar firea lui sincera, primitoare si placuta, te atragea imediat. Semana mult cu mama lui. Serios ca si dansa, placea mult cu aerul lui grav, deoarece era indatoritor si serviabil. Mie, mi-a placut mult de indata ce l-am vazut si daca va avea candva nevoie de cineva care sa-i fie devotat cu trup si suflet, apoi persoana aceea nu va fi decat Natalis Delpierre!

Mai adaug ca domnul Jean se slujea de limba noastra, ca si cum ar fi fost crescut in Franta . Oare stia limba germana? Fireste si inca foarte bine. Dar in privinta aceasta era asemenea reginei aceleia prusiene care, de obicei, nu vorbea decat limba franceza. In afara de asta, se interesa foarte mult de toate lucrurile ce priveau Franta. Ii placeau compatriotii nostri, pe care ii cauta si carora le venea in ajutor ori de cate ori se ivea prilejul. Citea toate stirile din Franta, din care facea de predilectie subiectul lui de conversatie.

De altfel, apartinea clasei industriasilor, a comerciantilor si de aceea il supara . Il facea sa sufere morga functionarilor si a militarilor, asa cum sufera toti tinerii, care indeletnicindu-se cu negotul si cu afacerile, nu au nici o legatura directa cu guvernul.

Ce pacat ca domnul Jean Keller, in loc sa fi fost numai pe jumatate francez, nu era in intregime! Ce vreti? Spun ceea ce gandesc, ceea ce-mi trece prin gand, fara sa rationez, asa cum simt. Daca nu am simpatii pentru germani, e ca i-am vazut de aproape, in timpul cand ma aflam in garnizoana la frontiera. In clasa de sus, chiar cand sunt politicosi, asa cum trebuie sa fie cu toata lumea, spiritul lor arogant iese intotdeauna la iveala. Nu tagaduiesc calitatile lor, dar francezii au altele, si nu calatoria asta in Germania o sa ma faca sa-mi schimb parerile.

La moartea tatalui sau, domnul Jean, care era pe-atunei student la Universitatea din Goetting, trebui sa se inapoieze acasa spre a lua conducerea casei. Doamna Keller gasi intr-insul un ajutor inteligent, priceput si muncitor. Aptitudinile lui nu se margineau numai in ramura comertului. Domnul Jean era un tanar foarte invatat dupa cum mi-a spus sora mea, constatare pe care eu n-as fi putut s-o fac pentru simplu motiv ca n-aveam nici o cultura. Ii placeau cartile si muzica. Avea o voce frumoasa, nu asa de puternica, fireste, ca a mea, dar mai placuta. Fiecare cu calitatile lui, nu e asa? Eu cand strigam: „Pas alergator . Inainte. Mars” soldatilor mei, nimeni nu se putea plange ca nu m-a auzit! Dar sa revenim la domnul Jean. Daca ar fi sa ascult de glasul constiintei mele, nu m-as opri niciodata cu laudele la adresa, lui. Ceea ce trebuie sa se retina insa e ca, de la moartea tatalui sau, tot greul afacerilor cazuse pe capul lui. Trebuia sa munceasca din rasputeri, caci situatia era destul de incurcata, nu avea decat un singur scop: sa puna ordine in afacerile mamei lui si apoi sa se retraga din comert. Din nefericire, procesul pe care il avea cu Statul nu parea deloc ca se va termina asa curand. Trebuia sa-l urmareasca cu atentie si, ca sa nu neglijeze nimic, era nevoit sa plece in dese randuri la Berlin. Vedeti ca soarta familiei Keller depindea de acest proces. La urma urmei, drepturile ei erau atat de sigure, incat nu putea sa piarda procesul, ori care ar fi fost reaua-vointa a judecatorilor.

In ziua aceea, la douasprezece, am pranzit la masa comuna. Eram in familie. Iata felul cum eram tratat. Stateam langa doamna Keller. Sora mea Irma se afla la locul ei obisnuit, alaturi de domnul Jean care statea in fata mea.

S-a vorbit de calatoria mea, de dificultatile pe care le-as fi putut intampina in timpul calatoriei, de starea in care se afla tara. Am ghicit ingrijorarea doamnei Keller si a fiului ei cu privire la cele ce se pregateau, de trupele acestea in mars spre frontiera Frantei precum si cele prusiene si austriece. Interesele familiei Keller riscau sa fie compromise pentru mult timp, in cazul ca razboiul ar fi izbucnit.

Dar era mai bine sa nu se vorbeasca de lucrurile acestea triste tocmai azi, de aceea domnul Jean, ca sa schimbe discutia, imi puse tot felul de intrebari.

— Spune-ne ceva de campaniile d-tale. Natalis, imi zise el. Ai luptat in America? Ai intalnit acolo pe marchizul de Lafayette francezul acesta erou care si-a pus averea si viata in slujba independentei.

— Da, domnule Jean.

— Si ai vazut pe Washington?

— Asa cum te vad pe d-ta, i-am raspuns.

Era un barbat cu adevarat maret, avea niste maini si niste picioare de urias!

E drept ca lucru acesta m-a impresionat mult la generalul american.

Am trebuit sa povestesc atunci tot ce stiam de batalia de la Yorktown, si cum contele de Rochambeau batuse pe lordul Cornwallis.

— Si de cand te-ai intors in Franta, m-a intrebat domnul Jean, n-ai mai facut nici o campanie?

— Nu, i-am raspuns. Regimentul Royal-Picardie s-a mutat din garnizoana in garnizoana. Eram foarte ocupati .

— Cred, Natalis, erai atat de ocupat incat n-ai avut niciodata timpul sa scrii un rand surorii d-tale.

Auzind imputarea aceasta m-am inrosit. Insasi Irma parea oarecum plictisita. In sfarsit mi-am luat inima in dinti, fiindca la urma urmei nu aveam de ce sa-mi fie rusine.

— Domnule Jean, i-am raspuns, daca nu am scris surorii mele, e ca atunci cand e vorba sa scriu sunt ciung de ambele brate.

— Nu stii sa scrii, Natalis! Exclama domnul Jean.

— Spre marea mea parere de rau marturisesc ca nu stiu.

— Nici sa citesti?

— Nu. Pe vremea cand eram copil, admitand chiar ca parintii mei ar fi dispus de ceva parale ca sa ma dea la scoala, nu aveam invatator la Grattepanche. Am trait mereu cu ranita in spinare, cu arma pe umar si, dupa cum iti poti inchipui, nu prea ai timpul sa inveti carte intre doua etape. Iata cum se face-ca un sergent major, la varsta de treizeci si unu de ani, nu stie nici sa scrie, nici sa citeasca!

— Ei bine, te vom invata noi, Natalis, zise doamna Keller

— D-voastra, doamna?

— Da . Adauga domnul Jean, mama, eu . In sfarsit ne vom sili sa te invatam. Ai un concediu de doua luni, nu e asa?

— Da, doua luni.

— Si intentionezi sa-l petreci aici, nu e asa?

— Da, daca as sti ca nu va supar.

— Sa ne superi, raspunse doamna Keller, d-ta fratele Irmei!

— Scumpa doamna, zise. Sora mea, cand Natalis o sa va cunoasca mai bine n-o sa mai aiba ideile astea.

— Vei fi aici ca la d-ta acasa, relua domnul Jean.

— Ca la mine acasa . O! Domnule Keller eu n-am avut niciodata casa mea .

— Ei bine, atunci ca la sora d-tale, daca preferi. Ti-o repet, stai aici cat vrei, si in timpul celor doua luni de concediu, ma insarcinez sa te invat sa citesti . Pe urma am sa te invat sa scrii. Nu stiam cum sa-i multumesc.

— Dar bine, domnule Jean, vei avea oare timp?

— Doua ore dimineata, doua ore seara, cred ca va' fi de-ajuns, in acelasi timp am sa-ti dau si teme.

— Cred si eu, adauga domnul Jean, Irma a fost una din cele mai bune eleve ale mamei.

Ce puteam sa raspund la o propunere facuta cu atata bunavointa?

— Fie, primesc, domnule Jean, primesc, doamna si daca n-o sa invat bine sa ma pedepsiti.

Domnul Jean relua:

— Vezi, dragul meu Natalis, un om trebuie sa stie sa scrie si sa citeasca. Gandeste-te numai cate lucruri trebuie sa ignore bietii oameni care n-au invatat carte. Ce intuneric in creierul lor. Ce gol in mintea lor. E o nenorocire tot atat de mare ca a-ceea de a fi lipsit de un organ.

Si apoi nu vei putea sa inaintezi in grad! Iata-te sergent major, e frumos dar cum o sa inaintezi mai departe? Cum o sa devii locotenent, capitan, colonel? Nu e pacat sa ramai pe loc din pricina ignoratei?

— Vezi dumneata domnule Jean nu numai ignoranta m-ar opri in loc ci chiar regulamentele. Noua astora oamenilor din popor, ne este interzis de a inainta peste gradul de capitan.

— Pana in prezent, nu s-a putut, Natalis. Dar revolutia din '89 a proclamat egalitatea in Franta si va face sa dispara vechile prejudecati . La d-voastra acum, toti oamenii sunt egali. Fii deci egalul acelora care stiu carte, pentru ca sa ajungi pana acolo unde te poate conduce cultura. Egalitatea! Iata un cuvant pe care Germania nu-l cunoaste inca.

— Ne-am inteles, domnule Jean.

— Ei bine, vom incepe chiar de azi, si, peste opt zile, vei cunoaste alfabetul intreg. Si acum findca am terminat masa sa mergem sa facem o plimbare. Dupa aceea o sa ne punem pe lucru.

Si iata in ce fel, am inceput sa invat carte, in familia Keller.

Ce oameni cumsecade, nu e asa?

V.

Am facut, atat eu cat si domnul Jean, o plimbare frumoasa, pe drumul care urca spre Hagelberg, la Brandeburg. Vorbeam mai mult, decat, priveam. In definitiv nu aveam mare lucru de vazut.

Ceea ce am observat insa indeobste, este atentia cu care ma fixau oamenii. O figura, noua intr-un orasel este un eveniment.

Am mai observat de asemenea ca domnul Keller se bucura de stima obsteasca. Printre acei care treceau prin fata noastra, erau foarte putini care nu cunosteau familia Keller. De aceea toti salutau pe domnul Jean si eu raspundeam respectuos la salutul lor desi nu mi-era adresat personal. Trebuiam sa fac cinste vechii politeti franceze.

Ce mi-a vorbit oare domnul Jean in timpul plimbarii noastre? Fireste ca de toate lucrurile care preocupau familia lui si mai ales mi-a vorbit de procesul pe care il intentase statului si care nu se mai sfarsea.

El mi-a povestit cu dea amanuntul procesul. Furniturile au fost predate la timp iar domnului Keller fiind prusac i se cuveneau pe langa beneficii si restituirea garantiei. Intr-adevar, daca un proces merita sa fie castigat, acela era fireste procesul Keller. In imprejurarea aceasta agentii statului au avut o purtare nespus de urata.

— Dar bine, am adaugat, agentii acestia nu sunt judecatori! Magistratii insa trebuie sa va dea dreptate si nu-mi vine sa cred ca veti pierde procesul .

— Intotdeauna se poate pierde un proces oricat de dreapta ar fi cauza lui! Mai ales cand e rea-vointa la mijloc. Am vazut pe judecatorii nostri, ii vad inca, dar simt ca sunt preveniti impotriva unei familii care are legaturi cu Franta, mai ales astazi cand raporturile sunt incordate intre cele doua tari. Acum cinsprezece luni, la moartea tatei, nimeni nu s-ar fi indoit de castigul cauzei noastre. Azi, nu stiu ce sa mai cred. Daca pierdem procesul acesta vom fi aproape ruinati . De abia am mai avea cu ce sa traim.

— Lucrul acesta nu se poate intampla! Am exclamat indurerat.

— Trebuie sa te asteptti la orice, Natalis. Pe mine nu ma inspaimanta ruina, adauga domnul Jean, fiindca sunt tanar si voi munci. Dar mama i Pana cand sa-i pot face o pozitie trebuie sa treaca ani, nu gluma.

— Biata doamna Keller! Sora mea mi-a vorbit mult bine de dansa

— O iubesti mult, nu e asa?

— Fireste ca o iubesc, mai intrebi? Domnul Jean tacu o clipa, apoi relua:

— Fara procesul acesta, Natalis, as fi putut sa-mi fac o situatie si de vreme ce mama nu are decat o singura dorinta, sa se inapoieze in Franta pe care n-o poate uita, in ciuda celor douazeci si cinci de ani cit a trait departe de ea, mi-as fi randuit in asa fel afacerile incat sa-i procur aceasta fericire peste un an sau poate chiar mai curand.

— Dar, am intrebat, admitand cazul ca pierde procesul, doamna Keller nu poate parasi Germania?

— Ei, Natalis, mi-ar fi foarte penibil s-o vad intorcandu-se in tara ei, in Picardía, ca sa nu mai gaseasca modestul confort cu care este obisnuita! Voi munci, fara indoiala si cu atat mai multa tragere de inima cu cat va fi pentru dansa! Reusi-voi oare? Cine poate sti, mai ales in mijlocul tulburarilor pe care le prevad si care vor face sa sufere comertul!

Auzindu-l pe domnul Jean vorbindu-mi astfel, simteam o emotie de nedescris si pe care nici nu cautam macar s-o ascund. El imi stranse mana in mai multe randuri. I-am strans-o si eu si sunt sigur ca domnul Jean intelegea durerea pe care o simteam. A! Ce n-asi fi dat ca sa crut de suferinta pe aceste doua fapturi care mi-erau atat de dragi.

Domnul Jean ramase tacut o clipa, cu ochii tintiti in zare ca si cum ar fi voit sa citeasca viitorul.

— Natalis. Imi zise el atunci pe un ton straniu, ai observat cat de prost sunt randuite lucrurile, in lumea asta. Mama a devenit germana prin casatoria ei, si eu, voi ramane german, chiar daca m-as casatori cu o franceza!

Aceasta a fost singura aluzie la planul de care Irma mi-a vorbit vag in cursul diminetii: Totusi, fiindca domnul Jean nu pomeni nimic mai mult, am crezut cu cale sa nu starui. Trebuie sa fii discret cu persoanele care iti arata prietenie. Cand domnul Keller va socoti de cuviinta sa-mi vorbeasca de proiectele lui voi sti sa-l ascult cu bunavointa, si sa-i dau un sfat, bineinteles in limita mijloacelor mele.

Plimbarea isi urma cursul ei. Am vorbit de diferite lucruri si in special de acelea care ma priveau. Am trebuit sa mai povestesc cateva din ispravile mele in America. Domnul Jean lauda mult sprijinul pe care Franta l-a dat americanilor pentru ca acestia sa-si poata cuceri libertatea. Dansul invidia soarta compatriotilor nostri, mici sau mari, si care isi jertfisera viata in serviciul acestei cauze drepte. Fireste, ca daca domnul Keller s-ar fi gasit in aceeasi situatie, n-ar fi stat o clipa pe ganduri. S-ar fi inrolat printre soldatii contelui de Roclimbeau si s-ar fi luptat cu barbatie ca sa smulga America de sub stapanirea engleza.

Si numai dupa felul cum rosti cuvintele acestea cu o voce care vibra si care-mi mergea drept la inima, pot sa afirm ca domnul Jean si-ar fi facut cu destoinicie datoria. Dar nu prea esti stapan pe viata ta. Cate lucruri marete n-ai putea face in viata si pe eare nu le savarsesti niciodata. In sfarsit acesta este destinul si trebuie sa te inchini in fata lui.

Ne-am inapoiat pe urma in oras. Casele straluceau in bataia soarelui. Acoperisurile lor rosii de tigla, care se zareau printre copaci, straluceau si ele asemenea unor flori in mijlocul verdetii. Deodata domnul Jean imi zise:

— Diseara, dupa-masa, eu si mama avem o vizita de facut.

— N-as vrea sa va incomodez! I-am raspuns. Voi ramane cu sora mea.

— Nu, dimpotriva Natalis, te-as ruga chiar sa vii cu noi.

— Cum doresti, domnule Jean.

— Trebuie sa facem o vizita la niste compatrioti de-ai d-tale, domnul si domnisoara de Lauranay, care stau de multa vreme la Belzingen, o sa le faca placere vazandu-te, de vreme ce vii din tara lor; in afara de asta tin mult sa faci cunostinta cu ei.

— Cum poftesti, i-am raspuns. Am priceput ca domnul Jean voia sa ma faca sa cunosc mai deaproape familia lui. Ma intrebam insa daca nu cumva casatoria aceasta nu va impiedica planul pe care il nutrea de a se inapoia in Franta. Oare casatoria aceasta nu va crea o legatura care va inlantui si mai mult pe doamna Keller si pe fiul ei de Germania in cazul ca domnul si domnisoara de Lauranay aveau intentia sa ramana intr-insa? In privinta aceasta aveam sa aflu in curand amanunte noi.

Am ajuns acum in fata celor dintai case ale orasului. Pe cand domnul Jean se indrepta spre strada principala, am auzit in departare un zgomot de tobe.

Pe vremea aceea se afla.la Belzingen un regiment de infanterie, comandat de colonelul von Grawert. Am aflat mai tarziu ca regimentul acesta era aici in garnizoana de vreo cateva luni. Dupa toate probabilitatile, in urma dislocarilor de trupe, regimentul acesta trebuia sa plece in curand sa se uneasca cu grosul armatei prusace care se afla spre vest.

Unui soldat ii place intotdeauna sa priveasca pe fratii lui de arme, chiar cand acestia sunt straini. Vrei sa vezi felul cum se prezinta, intr-un cuvant e o chestie de meserie. Incepand de la snururile bocancilor pana la capela, cercetezi cu deamanuntul uniforma lor si ii privesti cum defileaza, ceea ce nu e lipsit de interes.

M-am oprit asa dar si tot astfel domnul Jean.

Gornistii cantau un mars prusac.

In spatele muzicii, patru companii mergeau in pas de defilare. Am inteles imediat ca batalionul acesta executa un simplu mars si nu se pregatea inca sa paraseasca orasul.

Eu si domnul Jean, ne-am dat la o parte ca sa lasam drumul liber soldatilor. Cornistii ajunsesera in dreptul nostru, cand am simtit deodata bratul domnului Keller care ma strangea cu putere, ca si cum ar fi voit sa ma sileasca sa raman pe loc.

M-am uitat la el si l-am intrebat:

— Ce este?

— Nimic.

La inceput domnul Jean palise. Acum insa se impurpurase la fata. Am crezut ca i se facuse rau. Dar privindu-l cu bagare de scama am constatat ca m-am inselat.

Privirea lui era atintita acum asupra unui locotenent care mergea in fruntea primei companii.

Locotenentul era unul din acesti ofiteri germani cum se vedeau atatia pe-atunci si cum se mai vad si azi. Era un tanar destul de chipes, de-un blond roscat, cu ochii albastri si cu o infatisare mandra. Cu toate pretentiile lui de eleganta parea destul de vulgar. In ce ma priveste, ofiterul acesta imi inspira un sentiment de antipatie si chiar de repulsie-fara indoiala ca aceleasi sentimente le inspirase si domnului Jean. Am observat de-a'semenea ca nici ofiterul nu parea insufletit de sentimente mai bune fata de domnul Keller. Privirea pe care i-o aruncase era departe de a fi binevoitoare.

Amandoi nu mai erau acum decat la vreo cativa pasi unul de altul. Tanarul ofiter dadu dispretuitor din umeri iar domnul Jean imi stranse cu putere mina. O clipa, am crezut ca se va repezi asupra locotenentului; cu toate astea reusi sa se stapaneasca.

Nu mai incapea indoiala ca exista o ura adanca intre acesti doi oameni. Nu cunosteam pricina acestei uri pe care am aflat-o mai tarziu.

In cele din urma compania trecu si apoi intregul batalion pe care l-am pierdut in curand din vedere.

Domnul Jean nu rostise nici un cuvant. Se uita, fara sa se clinteasca, la soldatii care se departau. Parea tintuit, nu altceva. Si el ramase astfel nemiscat pana ce zgomotul tobelor si al goarnelor se pierdu in departare.

Atunci, intoreandu-se spre mine, imi zise:

— Si acum, Natalis, sa ne apucam de carte.

Spunand acestea ne-am intors acasa.

VI.

Aveam un invatator bun. Nu stiam daca o sa-i pot face onoare. Sa inveti sa citesti la treizeci si unu de ani, nu e un lucru tocmai usor. Trebuie sa ai un creier de copil, ceara aceasta moale pe care se intipareste orice, fara sa fie nevoie pentru asta de prea multa bataie de cap. in schimb creierul meu nu prea era maleabil.

Cu toate astea m-am pus cu nadejde pe munca, in ziua aceea am invatat toate vocalele. Domnul Jean a dat dovada de multa rabdare pentru care ii sunt recunoscator. Mai mult ca sa-mi intipareasca in minte literele m-a facut sa le scriu cu creionul in repetate randuri. In chipul acesta am invatat sa le citesc si sa le scriu totodata. Recomand procedeul aeesta batranilor scolari de varsta mea.

Silinta si atentia nu mi-au lipsit. M-as fi incapatanat chiar sa invat pana seara tarziu, daca servitoarea nu m-ar fi instiintat, pe la ora sapte, ca masa era gata. M-am dus imediat in odaita mea. Situata linga aceea a surorii mele, m-am spalat pe maini si apoi am intrat in sufragerie.

Cina n-a durat deeat o jumatate de ora. Deoarece trebuia sa mergem ceva mai tarziu la domnul de Lauranay, am cerut voie sa astept afara, ceea ce mi s-a ingaduit. Mi-am scos pipa din buzunar si dupa ce mi-am umplut-o, am aprins-o si am fumat in liniste.

Pe urma am intrat din nou in casa. Doamna Keller si fiul ei erau imbracati si ma asteptau. Irma, avand treaba acasa n-a mers cu noi. Am iesit asadar catesi trei. Doamna Keller imi oferi bratul pe oare i l-am dat poate cu stangacie, desi ma simteam foarte mandru si multumit totodata de onoarea pe care mi-o facea femeia aceasta cumsecade.

N-am avut mult de mers. Domnul de Lauranay statea la capatul strazii. Avea o casa frumoasa si atragatoare, cu niste flori in fata si cu o gradina mare in dos, umbrita de niste ulmi uriasi. Locuinta aceasta dovedea ca stapanul ei, domnul de Lauranay, statea intr-adevar foarte bine.

In clipa in care am intrat, doamna Keller mi-a spus ca domnisoarea Martha nu era fata domnului de Lauranay, ci nepoata lui. N-am ramas deci surprins de diferenta lor de varsta.

Domnul de Lauranay avea pe-atunci saptezeci de ani. Era un barbat inalt, pe care varsta nu-l incd-voiase inca. Parul' lui mai mult carunt decat alb, incadra o figura frumoasa si nobila. Ochii lui te priveau cu blandete. Apucaturile-i tradau numai decat pe omul de rasa. In sfarsit, era un batran foarte simpatic.

Particula de care se afla inaintea numelui sau, dovedea numai ca facea parte din clasa aceasta, intermediara intre noblete si burghezie si care n-a dispretuit industria sau comertul, ceea ce merita toate laudele. Daca domnul de Lauranay nu s-a ocupat personal cu afacerile, in schimb, s-au ocupat bunicul si tatal lui. Faptul ca mostenise o situatie buna, se datora deci parintilor lui.

Familia de Lauranay era lorena de origine si de religie protestanta, ca aceea a domnului Keller. Totusi, daca stramosii lui trebuisera sa paraseasca pamantul francez, dupa revocarea edictului din Nantes, nu plecasera cu intentia de a ramane mereu in strainatate. De aceea, de indata ce ideile liberale si-au facut iarasi loc in Franta, stramosii domnului de Lauranay s-au stabilit din nou in Franta.

Cat despre domnul de Lauranay, daca statea la Belzingen, e ca mostenise de la un unchi cateva proprietati, pe care trebuia sa le valorifice. Negresit ca ar fi preferat sa le vanda si sa se intoarca apoi in Lorena. Din nefericire nu i s-a ivit ocazia. Domnul Keller, tatal domnului Jean, insarcinat cu interesele domnului de Lauranay, nu gasise decat cumparatori care ofereau preturi derizorii. De aceea, in Ioc sa-si vanda bunurile in conditii proaste, domnul de Lauranay prefera sa le pastreze.

In urma legaturilor de afaceri intre domnul Keller si domnul de Lauranay, se stabilira in curand legaturi de prietenie intre cele doua familii. Legaturile acestea dainuiau de vreo douazeci de ani, si nici un nor n-a intunecat vreodata intimitatea aceasta bazata pe asemanare perfecta de gusturi si de obiceiuri.

Domnul de Lauranay ramasese vaduv inca de tanar. Din casatoria lui avusese un fiu pe care familia Keller il cunoscuse foarte putin. Insurat in Franta, fiul acesta nu venea decat foarte rar la Belzingen. In schimb, tatal lui se ducea sa-l vada in fiecare an, ceea ce procura domnului de Lauranay, placerea de a petrece cateva luni in tara lui.

Domnul de Lauranay fiul, avu o copila a carei nastere costa viata mamei sale. El insusi foarte indurerat de pierderea nevestei lui, muri in curand. Fata lui de abia daca il cunoscu, deoarece nu avu decat cinci ani la moartea tatalui ei. Nu-i mai ramasese acum decat bunicul ei.

Acesta se purta foarte bine cu mica orfana, pe care, o lua cu el in Germania ocupandu-se de aproape de educatia ei. Trebuie sa spunem insa ca in imprejurarea actuala, domnul de Lauranay fusese ajutat mult de doamna Keller, care prinsese o dragoste nespusa fata de fetita aceasta, pe care o ingriji ca o adevarata mama. Este de prisos sa staruiesc asupra placerii pe care i-o procura, domnului de Lauranay prietenia si devotamentul doamnei Keller.

Sora mea, Irma, ajuta de asemenea din tot sufletul pe stapana ei, in opera aceasta de binefacere.

De cate ori n-a leganat-o Irma pe domnisoara de Lauranay si aceasta nu numai cu aprobarea, ci si cu multumirile bunicului. In sfarsit, copila deveni o fata incantatoare, pe care o priveam acum cu multa discretie, de altfel, ca sa n-o stingheresc.

Domnisoara de Lauranay se nascuse in 1772. Avea asadar acum, douazeci si doi de ani. Era destul de inalta, blonda, cu niste ochi albastri inchisi, cu trasaturi fine, foarte gratioasa, si nu semana deloc cu femeile pe care le vazusem pana atunci la Belzingen. Admiram figura ei blonda si serioasa, care respira cu toate acestea, fericirea. Poseda cateva talente tot atat de placute pentru ea, cat si pentru altii. Canta frumos la clavir, desi spunea ca nu prea stie bine. De asemenea mai avea si un talent frumos la pictura.

Nimeni nu se va mira deci ca domnul Jean Keller se indragostise de faptura aceasta frumoasa, nici ca domnisoara de Lauranay observase imediat calitatile acestui tariar. In acelasi timp, nimeni nu se va mira ca cele doua familii vedeau cu bucurie ca, intimitatea celor doi tineri, crescuti impreuna, se schimbase cu timpul intr-un sentiment de dragoste. Daca in schimb tinerii nu se casatorisera inca, faptul se datora unui exces de delicatete din partea domnului Jean, delicatete pe care o vor intelege toti oamenii de suflet.

Intr-adevar, cred ca n-ati uitat, ca situatia familiei Keller era destul de compromisa. Domnul Jean ar fi voit ca procesul lui, de care depindea intregu-i viitor, sa se fi terminat cu bine, mai inainte de a se casatori. Daca il castiga, cu atat mai bine, deoarece ar fi putut aduce logodnicei lui o oarecare stare. Daca pierdea procesul, domnul Jean ar fi ramas sarac. Negresit, domnisoara Martha era bogata si trebuia sa mosteneasca o avere frumoasa dupa moartea bunicului ei. Ei bine, domnul Jean nu voia sa se atinga de banii logodnicei Iui. Dupa mine, sentimentul acesta nu putea decat sa-l onoreze.

Cu toate astea, in curand domnul Jean fusese pus in situatia de a lua o hotarare. Convenientele de familie erau intrunite in casatoria aceasta, aceeasi religie si aceeasi origine. Daca tinerii soti s-ar fi stabilit in Franta, de ce oare copiii lor n-ar fi fost naturalizati francezi? In sfarsit, nu exista nici o piedica.

De aceea o hotarare era necesara, si inca una grabnica, deoarece starea aceasta de lucruri putea autoriza intr-o anumita masura, asiduitatile unui rival.

Nu ca domnul Jean ar fi avut motive sa fie gelos! Si cum ar fi putut fi, de vreme ce n-avea decat sa spuna o vorba pentru ca domnisoara de Lauranay sa devina sotia lui.

Dar daca nu era gelos, in schimb era foarte suparat si pe drept, impotriva tanarului ofiter pe care l-am intalnit in fruntea companiei sale, pe drumul de la Belzingen.

Intr-adevar, de vreo cateva luni, locotenentul Frantz von Grawert, observase pe domnisoara Martha de Lauranay. Facand parte dintr-o familie bogata si influenta, ofiterul nu se indoia ca fata va fi foarte onorata de atentia lui.

Cu toate astea, Frantz, plictisea mult pe domnisoara Martha. O urmarea cu incapatanare pe strada, incat dansa refuza chiar sa mai iasa din casa, exceptand cazurile cand era nevoita.

Domnul Jean stia toate astea. In mai multe randuri fusese cat pe aici sa dea o lectie de bunavointa ofiterului care frecventa societatea buna din Belzingen. Dar numai faptul de a vedea numele domnisoarei Martha amestecat in afacerea aceasta, il oprea sa ia vreo masura. Cand dansa va fi nevasta lui, va sti sa puna la respect pe domnul de Grawert. Pana atunci insa, trebuia sa simuleze ca nu stia nimic. Deocamdata, era mai bine sa evite un scandal de pe urma caruia ar fi suferit in primul rand, domnisoara Martha.

In rastimpul acesta, trecusera cel mult trei saptamani de-atunci, locotenentul Frantz ceruse mana domnisoarei Martha de Lauranay. Tatal ofiterului, colonelul de Grawert, se prezentase domnului de Lauranay, expunandu-i averea, si viiforul frumos ce-l astepta pe fiul sau. Era un barbat aspru, obisnuit numai sa comande, neadmitand nici o sovaire, nici un refuz, in sfarsit, un adevarat prusac, in toata acceptia cuvantului.

Domnul de Lauranay multumi colonelului von Grawert, spunandu-i ca e foarte onorat de cererea lui, dar ca mana fiicei lui fiind promisa, aceasta casatorie era cu neputinta.

Colonelul, care fusese refuzat intr-un chip foarte politicos, se retrase inciudat de nereusita lui. Locotenentul Frantz fu nespus de maniat. Stia. Ca Jean Keller, german ca si el, era primit in casa domnului de Lauranay, intr-o calitate care lui ii era refuzata. De aici se nascu o ura si o dorinta de razbunare, care nu astepta, fara indoiala, decat ocazia de a se manifesta.

Totusi, tanarui ofiter, fie dintr-un sentiment de gelozie, fie dintr-un sentiment de manie, nu intelese sa lase pe domnisoara Martha in pace. De aceea, tanara fata, se hotarase nu numai sa nu iasa niciodata singura, asa cum ingaduiesc obiceiurile germane, dar nici macar cu bunicul ei, sau cu doamna Keller, sau chiar cu sora mea.

Iata ceea ce am aflat de abia mai tarziu; cu toate astea, am preferat sa v-o spun numaidecat. In ce priveste primirea care mi s-a facut in familia domnului de Lauranay, a fost cum nu se poate mai frumoasa si mai cordiala.

— Fratele Irmei este si prietenul nostru, imi zise domnisoara Martha, si sunt fericita ca pot sa-i strang mana.

Ma credeti ca n-am stiut ce sa-i raspund? Intr-adevar, daca am fost prost vreodata, atunci am fost cu siguranta in clipa aceea. Naucit, nestiind ce sa spun, am tacut . Si mana asta intinsa cu atata bunavointa . In sfarsit, am luat-o si am strans-o usor de teama sa n-o frang. Ce vreti? Eram un biet sergent major.

Pe urma ne-am dus in gradina de ne-am plimbat. Convorbirea m-a facut sa ma simt mai in largul meu. S-a vorbit de Franta. Domnul de Lauranay m-a intrebat de evenimentele care se pregateau. Se temea ca ele sa su fie de natura sa creeze multe neplaceri compatriotilor lui stabiliti in Germania. Se intreba chiar daca n-ar face mai bine sa plece din Belzingen, spre a se fixa in tara lui, in Lorena.

— Ai de gand sa pleci? Il intreba repede domnul Keller.

— Cred, dragul meu, ca vom fi nevoiti in curand, raspunse domnul de Lauranay.

— Si n-am vrea sa plecam singuri, adauga domnisoara Martha. Cat timp dureaza concediul d-tale, domnule Delpierre?

— Doua luni, domnisoara.

— Ei, draga Jean, relua ea, oare domnul Delpierre, nu va asista inainte de a pleca la casatoria noastra . ?

— Vezi ca . Martha .

Domnul Jean nu stia ce sa raspunda. Ratiunea era in lupta cu. Inima lui.

— Domnisoara, am zis, as fi intr-adevar prea fericit .

— Dragul meu, relua ea, indreptandu-se spre Jean, nu vrei sa pricinuiesti fericirea domnului Na-talis Delpierre?

— Ba da, draga mea Martha, raspunse domnul Jean, care nu putu sa spuna mai mult. Pentru mine insa, raspunsul lui era suficient.

Pe cand ne pregateam sa ne retragem catesi trei, caci era tarziu:

— Draga mea, zise doamna Keller imbratisand foarte emotionata pe' Martha. Vei fi fericita! . E demn de tine!

— Stiu, de vreme ce e fiul d-tale! Raspunse domnisoara de Lauranay.

Ne-am intors acasa. Irma ne astepta. Doamna Keller ii zise ca totul se randuise si ca trebuiau doar sa fixeze ziua in care sa se serbeze casatoria. Pe urma, ne-am dus sa ne culcam. Daca vreodata am petrecut in viata o noapte buna, in ciuda vocalelor care ma urmareau in vis, apoi sa stiti ca era noaptea in care am dormit in casa doamnei Keller.

VII.

A doua zi, nu m-am trezit decat foarte tarziu. Trebuia sa fi fost cel putin sapte. M-am imbracat repede ca sa-mi fac lectia.

Pe cand coboram ultimele trepte ale scarii, am intalnit pe sora mea.

— Tocmai ma pregateam sa te scol.

— Da, am dormit cam mult; ce vrei, eram obosit.

— Nu, Natalis, e de abia sapte. Dar a venit cineva care vrea sa te vada.

— Cineva?

— Da . Un agent!

— Un agent? Ei, drace! Nu prea imi plac vizitatorii acestia. Ce o fi vrand cu mine? Insasi sora mea nu prea parea linistita.

Aproape in aceeasi clipa isi facu aparitia si domnul Jean.

— E un agent de politie, imi zise el. Baga de seama, Natalis, sa nu-i spui nimic care sa te poata compromite.

— Atat mi-ar trebui, ca sa stie ca sunt militar! Am raspuns.

— Nu cred sa stie, sa-i spui ca ai venit la Belzingen ca sa vezi pe sora d-tale, si nimic mai mult.

De altfel acesta era si adevarul si mi-am ingaduit sa fiu foarte rezervata. Am ajuns in pragul usii. Acolo l-am zarit pe agent, un barbat pocit, cu picioarele strambe.

— O figura de betivan, in sfarsit.

Domnul Jean il intreba pe nemteste ce voia.

— Aveti aici un calator care a sosit ieri la Belzingen.

— Da. Ei si?

— Directorul politiei vrea sa-l-vada si ca atare oaspetele d-voastra trebuie sa se prezinte neintarziat.

— Foarte bine, se va prezenta.

Domnul Jean mi-a tradus acest crampei de conversatie. Nu era macar o invitatie ci un ordin. Trebuiam asadar sa ma execut.

Agentul plecase, ceea ce-mi convenea, fiindca nu-mi era deloc placut sa trec pe strazile orasului in tovarasia acestui politist grosolan. Voi afla de altminteri unde sta directorul politiei.

— Ce fel de om e directorul? L-am intrebat pe domnul Jean.

— E un om care are o oarecare inteligenta. Trebuie sa te feresti de el, Natalis. Se numeste Kalkreuth. Individul acesta n-a cautat decat sa ne pricinuiasca neplaceri, fiindca, spune el, ne ocupam prea mult de Franta. De aceea il tinem la distanta. Nu m-ar mira afland ca vrea sa ne implice intr-o afacere urata. Prin urmare sa fii foarte rezervat.

— De ce n-ai vrea sa ma insotesti, domnule Jean?

— Kalkreuth nu m-a chemat, si e probabil ca prezenta mea nu i-ar face placere

— Cel putin indruga cateva cuvinte frantuzesti?

— Vorbeste chiar foarte bine. Dar nu uita, Natalis, sa te gandesti bine inainte de a raspunde si sa nu-i spui decat ceea ce e absolut necesar.

— Fii linistit, domnule Jean.

Mi s-a aratat casa unde statea Kalkreuth. Nu era departe si am ajuns aproape numaidecat.

Agentul se afla la usa, si m-a introdus imediat in biroul directorului politiei.

Se vede ca acest personaj voi sa-mi zambeasca, deoarece ranji sinistru. Apoi ca sa ma invite sa stau pe un scaun, facu un gest care, in mintea lui, voia sa fie nespus de gratios.

In acelasi timp, continua sa rasfoiasca niste hartii intinse pe masa.

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Am profitat de clipa asta de distractie ca sa observ pe Kalkreuth. Era un barbat inalt si desirat, imbracat intr-o tunica cu brandenburguri; foarte slab, foarte osos, avea niste picioare de o lungime neobisnuita si o figura bronzata care parea murdara; in afara de asta avea o gura uriasa, dintii galbeni, nasul turtit, fruntea brazdata de cute, spri-cene stufoase si doi ochi mici si negri. Fusesem prevenit ca trebuie sa ma feresc de el. Recomandatia aceasta era de prisos, finidca numai prezenta lui inspira neincrederea.

Dupa ce sfarsi de morfolit hartiile, Kalkreuth isi inalta privirile si mi se adresa intr-o frantuzeasca foarte curata. Dar, ca sa-mi pot da timp de gandit, m-am prefacut ca nu prea il inteleg. Am avut chiar grija sa-l fac sa repete fiecare fraza.

Iata, in definitiv, convorbirea avuta intre noi:

— Cum te cheama?

— Natalis Delpierre.

— Esti francez?

— Da, francez.

— Si ce meserie ai?

— Negustor.

— Negustor, negustor dar negustor de ce, ex-plica-te.

— Sunt negustor de orice . Cumpar lucruri de la tara pe oare le revand apoi.

— Si ai venit la Belzingen?

— Da.

— Cu ce ocazie?

— Ca sa vad pe sora mea Irma Delpierre pe care n-am mai vazut-o de vreo treisprezece ani.

— Sora d-tale nu e franceza care e in serviciul familiei Keller?

— Exact.

Urma o mica pauza.

— Va sa zica, relua, Kalkreuth, calatoria d-tale in. Germania nu are alt scop?

— Nu.

— Si cand vei pleca . ?

— Voi relua drumul pe care am venit.

— O sa faci foarte bine. Si cam cand crezi ca vei pleca?

— Atunci cand voi crede de cuviinta. Nu-mi inchipui ca in Prusia strainii n-au voie sa calatoreasca.

— Poate ca nu au voie! Kalkreuth spunand acestea ma fixa prelung. Fara indoiala ca raspunsurile mele ii pareau prea hota-rate. Dar supararea lui nu dainui prea mult.

— Baga de seama, mi-arn zis. Omul acesta pare destul de viclean si cred ca, intentioneaza sa-ti joace o festa. Trebuie sa te pazesti.

Dupa o pauza, Kalkreuth isi relua intrebarile, pe un ton bland. Si el ma intreba:

— Cate zile ai facut ca sa vii' din Franta in Prusia?

— Noua zile.

— Si pe unde ai luat-o?

— Pe drumul cel mai scurt si care, in acelasi timp, e si cel mai bun.

— As putea sti exact pe unde ai trecut?

— Domnule, i-am zis atunci, pentru ce toate intrebarile astea?

— Domnule Delpierre, raspunse Kalkreuth pe un ton aspru, in Prusia avem obiceiul sa interogam pe strainii care vin sa ne viziteze. E o formalitate politieneasca, de la care, cred ca n-ai de. Gand sa te sustragi?

— Fie. Am trecut frontiera olandeza, strabatand Brabantul, Westfalia, Luxemburgul, Saxa .

— Ai facut atunci un inconjur foarte mare?

— De ce?

— Pentru ca ai ajuns la Belzingen pe drumul Turingiei.

— Da, e adevarat.

Am inteles acum ca politistul aflase ceeace voia voia sa stie. Trebuia deci sa fiu prevazator.

— Ai putea sa-mi spui la ce punct ai trecut granita franceza?

— La Tournay.

— E ciudat.

— De ce ciudat?

— Pentru ca ai fost semnalat ca ai urmat drumul care trece pe la Zerbst.

— E foarte simplu, fiindca am facut un ocol. Nu mai incapea indoiala ca am fost spionat si dupa toate probabilitatile, de catre hangiul de la Ecktvende. Se stie ca omul acesta ma vazuse sosind in vreme ce sora mea ma astepta in fata hanului, in definitiv, am inteles limpede, politistul voia sa ma incurce cu intrebarile ca sa afle stiri din Franta. Am stat deci, in garda. Kalkreuth relua:

— Atunci n-ai intalnit pe germani la Thionville?

— Nu.

— Si nu stii nimic de generalul Dumouriez?

— Nu-l cunosc.

Dar ce stii de miscarea trupelor franceze ingramadite la granita?

— Nu stiu nimic.

De data asta figura lui Kalkreuth se schimba si el relua cu o voce poruncitoare:

— Baga de seama, domnule Delpierre! Zise el.

— De ce?

— Momentul nu e prielnic strainilor ca sa calatoreasca in Germania, mai ales cand sunt francezi si noua nu prea ne plac strainii care vor sa afle ce se petrece la noi .

— In schimb dumneavoastra vreti sa aflati ce se petrece la vecini! Eu nu sunt spion, domnule.

— O doresc pentru d-ta, raspunse Kalkseuth pe un ton amenintator. Te voi supraveghea. Esti francez si ai si vizitat o casa franceza aceea a domnului de Lauranay. Esti gazduit la familia Keller care a pastrat legaturi cu Franta. Nu trebuie mai mult, in imprejurarile de fata, pentru ca sa fii suspect.

— Ce, n-aveam voie sa vin la Belzingen?

— Ba da.

— Germania si Franta sunt in stare de razboi?

— Nu inca. Dar mi se pare, domnule Delpierre ca d-ta ai ochi buni.

— Da, foarte buni.

— Ei bine, te-as sfatui sa nu prea te slujesti de ei.

— De ce?

— Pentru ca atunac cand privesti, vezi, si dnd vezi, te simti ispitit sa povestesti si altora ceea ce ai vazut!

— Pentru a doua oara iti repet, domnul meu, ca nu sunt spion.

— Si pentru a doua oara iti repet si eu ca asta e' «si dorinta mea, altminteri .

— Altminteri ce?

— Vom fi nevoiti sa avem grija de persoana d-tale pentru un timp anumit, internandu-te undeva.

Dupa ce rosti amenintarea aceasta Kalkreuth imi facu semn ca pot sa plec. De data asta nu-mi mai intinse mana si-mi arata pumnul.

Neavand de loc intentia sa raman in biroul lui, am facut stanga imprejur cu un gest militaresc care nu cred sa fi scapat din vedere politistului.

Dupa aceea m-am intors acasa la doamna Keller. Eram prevenit acum ca sunt pus sub urmarire.

Domnul Jean ma astepta. I-am povestit amanuntit tot ceea ce s-a petrecut intre mine si domnul Kalkreuth, neomitand amenintarile acestuia din urma.

— Nu ma mira de loc, raspunse el, si n-ai terminat inca cu politia prusaca. Ma tem ca viitorul, o sa-ti rezerve atat d-tale cat si noua, multe neplaceri.

VIII.

In rastimpul acesta imi petreceam zilele in chipul cel mai placut, lucrand si facand plimbari. Tanarul meu profesor, putea constata progresele pe care le faceam. Invatasem vocalele si ma munceam acum cu consoanele. Erau unele cari imi pricinuiau multa bataie de cap, in special ultimele. In sfarsit, mergea incet dar ceea ce prindeam nu mai uitam. In curand am reusit sa impreun literele ca sa alcatuiesc cuvinte. Domnul Jean imi spunea ca aveam dispozitii la invatatura .

Nu mai stiam nimic despre Kalkreuth, ne mai primind nici un ordin sa ma prezint la biroul lui. Cu toate astea sunt sigur ca eram spionati si in special eu, desi felul meu de viata nu dadea nimic de banuit. Mi-am inchipuit deci, ca voi scapa numai cu amenintarea politistului si ca el nu ma va aresta sau expulza vreodata din tara.

Dupa o saptamana de la sosirea mea, domnul Jean trebui sa plece la Berlin pentru procesul lui. Domnul Keller ardea de nerabdare sa vada procesul terminat, din pricina relatiilor incordate dintre Franta si Germania.

Se intreba cum va fi primit si daca se va fixa, cel putin acum data procesului? Se temea insa ca judecata va fi din nou amanata.

In timpul lipsei domnului Jean, dupa sfatul Irmei, m-am apucat sa observ atitudinea locotenentului Frantz von Grawert. De altminteri, fiindca domnisoara Martha nu parasise decat o singura data casa ca sa mearga la biserica, nu avu prilejul sa se intalneasca cu ofiterul prusac. In schimb acesta trecu in mai multe randuri prin fata casei domnului Lauranay, cand pe jos, cand calare, pe un cal foarte frumos, e drept. Dar fiindca poarta era inchisa vesnic si tot astfel usile si ferestrele, va puteti. Inchipui mania lui. Datorita felului acesta de a se purta al ofiterului se impunea deci grabirea casatoriei.

Si chiar de aceea domnul Jean voia sa se duca pentru ultima data la Berlin. Ramase asadar ho-tarat ca orice s-ar intampla, calatoria va fi fixata de indata ce tinarul Keller se va inapoia la Belzingen.

Domnul Jean plecase la 18 iunie. Nu trebuia sa se intoarca decat la 21. In rastimpul acesta invatam de zor. Doamna Keller inlocuise pe fiul ei si imi dadea ea insasi lectii cu o rabdare demna de admirat. Va puteti inchipui si d-voastra cu cata nerabdare il asteptam pe domnul Jean. Intr-adevar aveam si de ce din pricina evenimentelor pe care le voi expune – fara sa fac vreo apreciere asupra lor, caci marturisesc cinstit cand e vorba de politica, nu ma pricep de fel.

Emigrantii francezi s-au refugiat la Coblentz, in anul 90. In 91, dupa ce acceptase constitutia, regele Ludovic al XVI-lea notificase acceptarea aceasta puterilor straine. Anglia, Austria si Prusia protestara atunci spunand ca intentiile lor erau amicale. Dar cine se putea increde in vorbele lor?

Emigratii in schimb, formau cadre si nu mai conteneau cu indemnurile la razboi. Desi regele le daduse ordinul sa se intoarca in Franta, emigrantii nu-si intrerupeau pregatirile. Cu toate ca adunarea legislativa somase pe electorii din Frères, Mayenta si alti principi ai imperiului sa imprastie aceste ingramadiri de la frontiera, ele nici nu se gandeau la asa ceva. Si atunci s-au organizat trei armate la est in asa fel incat sa-si poata da mana.

Contele de Rochambeau, fostul meu general se duse sa ia in Flandra, comandamentul armatei de la Nord, Lafayette al armatei din centru, la Metz, si Luckner, comanda armatei din Alsacia.

— In total vreo doua sute de mii de oameni bine inarmati. Cat despre emigranti, de ce ar fi renuntat la planurile lor si ar fi dat ascultare somatiilor regelui, de vreme ce Leopold de Austria se pregatea sa le vina in ajutor?

Aceasta era starea de lucruri in 91. Iata acum situatia din 92.

In Franta, Iacobinii avand pe Robespierre in frunte se rostisera pe fata impotriva razboiului. Cordelierii ii sprijineau, temandu-se de o dictatura militara. Dimpotriva Girondinii, prin glasurile lui Louret si Brissot, cereau razboiul cu orice pret ca sa sileasca astfel pe rege sa-si dezvaluie intentiile.

Atunci aparu Dumouriez, care fu chemat in graba ca sa-si puna geniul militar si politic in serviciul tarii. El primi si alcatui numaidecat un pian de lupta: razboi ofensiv si defensiv totodata. Cu el, era sigur, ca lucrurile nu vor tergiversa.

Pana atunci insa Germania nu se miscase de loc. Trupele ei nu amenintau granita franceza si ea repeta necontenit ca un razboi ar pricinui un mare rau Europei.

In rastimpul acesta Leopold de Austria muri. Toti se intrebau nedumeriti ce va face succesorul lui? Va fi partizan al pacii? Nu, fiindca la Viena aparu o nota care cerea restabilirea monarhiei pe bazele declaratiei regale din 89.

Dupa cum isi poate inchipui oricine, Franta nu putea admite o asemenea situatie care depasea orice margine. Nota asta produse o valva nespusa in toata tara. Ludovic al XVl-lea trebui sa propuna adunarii nationale sa declare razboi lui Francisc I, regele Ungariei si al Boemiei. Propunerea fu primita si se hotari ca Ungaria sa fie atacata mai in-tai in posesiunile ei din Belgia.

Biron cuprinse Quievrain si se spera chiar xa nimic nu va opri avantul trupelor franceze, cand deodata la Mons, o panica modifica cu totul situatia. Soldatii dupa ce strigara ca au fost tradati, macelarira pe ofiterii Dillon si Berthois.

Afland dezastrul acesta, Lafayette crezu cu cale sa~si opreasca inaintarea la Giret.

Astfel stateau lucrurile la sfarsitul lui Aprilie, mai inainte ca sa fi parasit Charleville. Dupa cum se vede, Germania nu declarase pana atunci razboi Frantei.

La 13 iunie Dumouriez a fost numit ministru de razboi. Am aflat numirea lui la Belzingen, inainte ca domnul Jean sa se fi intors de la Berlin. Stirea aceasta era destul de grava. Era usor de prevazut ca evenimentele se vor schimba. Intr-adevar, daca Prusia pastrase pana atunci o neutralitate desa-varsita, de aici incolo era de prevazut ca-si va schirnba atitudinea. Se vorbea chiar de optzeci de mii de oameni care inaintau spre Coblentz.

In acelasi timp la Belzingen se raspandi zvonul ca ducele de Brunswick.

— Un general care se bucura de o oarecare celebritate in Germania, va lua comanda acestor ostasi batrani ai lui Frederic cel mare.

Stirea aceasta mai inainte chiar de a fi fost confirmata, a produs o emotie de, nedescris. De altfel deplasarile de trupe continuau mereu.

As fi dat mult sa vad pe colonelul von Grawert plecand la granita impreuna cu fiul lui, fiindca asa cel putin am fi scapat de ei. Din nefericire, regimentul pe care il comanda tatal lui Frantz nu primi nici un ordin de plecare, astfel ca tanarul locotenent se plimba ca si mai inainte pe strada si in special in fata casei domnului de Lauranay.

Cat despre mine, pozitia mea dadea de gandit. Eram intr-un concediu in regula, e drept, si intr-o tara care nu si-a intrerupt inca relatiile cu Franta. Dar puteam eu oare sa uit ca faceam parte din regimentul Royal-Picardie si. Ca fratii mei de arme se aflau in garnizoana la Charleville, aproape de frontiera?

Fireste, daca s-ar fi petrecut o ciocnire cu soldatii lui Francisc ele Austria sau ai lui Frederic Wilhelm de Prusia, regimentul meu ar fi fost in primele randuri si mi-ar fi parut foarte rau sa nu iau parte la lupta.

Incepeam deci sa fiu ingrijorat. Totusi pastram ascunsa in suflet ingrijorarea care ma napadise, nevoind sa mahnesc nici pe doamna Keller, nici pe sora mea. Ma simteam in afara de asta foarte incurcat, deoarece nu stiam ce hotarare sa iau.

In sfarsit, in conditiunile actuale, pozitia unui francez era mai mult decat dificila. De aceeasi parere era si sora mea in ceea ce privea situatia ei. Fireste ca nu ar fi consimtit niciodata sa se desparta de buna voie de doamna Keller. Dar cine ii spunea ca nu se vor lua masuri impotriva strainilor? Si daca politistul Kalkreuth m-ar soma sa parasesc Belzingen in douazeci si patru de ore?

Isi poate inchipui oricine ingrijorarea noastra. Nici situatia domnului de Lauranay nu era mai buna. Daca ar fi fost nevoit sa paraseasca Germania, sa strabata o tara care era in razboi, cate neplaceri nu l-ar fi asteptat pe el si pe nepoata lui? Si casatoria care nu se celebrase inca! Putea ea oare sa aiba loc la Belzingen? Intr-adevar situatia era foarte incurcata.

In rastimpul acesta zilnic treceau prin oras trupe de infanterie si cavalerie, in special uh-lani, si tot asa convoaie nesfarsite cu munitii. Era o larma continua. Intre timp trupele faceau dese opriri in piata mare a orasului unde beau diferite bauturi, vremea fiind foarte calduroasa.

Fireste ca nu puteam sta locului si ma duceam si eu in piata, indiferent de neplacerea pe care asi fi pricinuit-o domnului Kalkreuth si agentilor lui. De indata ce auzeam goarnele, ieseam in oras, bineinteles daca eram liber. Spun, daca eram liber, caci in cazul cand doamna Keller imi da lectii, n-as fi vrut pentru nimic in lume s-o parasesc. Numai, in orele dc recreatie, plecam repede de acasa, urmaream trupele pana in piata unde le contemplam . Desi Kalkreuth imi spusese sa inchid ochii ca sa nu vad nimic.

In sfarsit daca toata miscarea asta ma interesa in calitatea mea de soldat si de francez, nu era mai putin adevarat ca-mi dadeam foarte bine seama ca nu era de glumit si ca ostilitatile vor incepe in curand.

La 21 iunie, domnul Jean se intoarse din calatoria lui de la Berlin. Dupa cum ne temusem calatoria fusese de prisos! Procesul era stationar. Nu se putea prevede cand si cum se va sfarsi. In orice caz era o situatie din cele mai neplacute.

In privinta celorlalte evenimente insa domnul Jean avea impresia, ca in curand, Prusia va declara razboi Frantei.

IX.

A doua zi si in zilele urmatoare, m-am dus cu domnul Jean, dupa stiri. Soarta trebuia sa se hotarasca peste opt zile. In zilele de 21, 22 si 23, au trecut din nou diferite trupe la Belzingen si chiar statul major al unui general pe care am aflat mai tarziu ca era contele Kaunitz. Masa aceasta de soldati se indrepta spre Coblentz, unde asteptau emigrantii. Prusia care se aliase cu Austria nu-si mai ascundea intentia de a porni impotriva Frantei.

Nu mai incapea indoiala ca situatia mea la Belzingen devenea din zi in zi mai rea. Evident ca nici aceea a familiei Lauranay sau a surorii mele nu era mai buna in cazul ca se declara razboiul. A sta in Germania in conditiile acestea era un adevarat pericol de care trebuia sa scapi cu orice pret.

Vorbeam adesea de situatia noastra cu Irma. Zadarnic, biata mea sora voia sa-si ascunda ingrijorarea. Teama de a fi despartita de doamna Keller o framanta in fiece clipa. Sa paraseasca familia asta cumsecade! Niciodata nu-si inchipuise ca viitorul ii va harazi o asemenea nenorocire. Sa paraseasca aceste fapturi iubite, langa care, spera sa raraana toata viata, sa-si spuna ca nu le va mai revedea poate niciodata, in cazul ca evenimentele ar fi luat o intorsatura rea, toate astea ii pricinuiau o mahnire adanca.

— Simt ca voi muri de durere Natalis, imi, spunea ea mereu.

— Te inteleg, Irma, i-am raspuns, situatia e grozava, dar trebuie sa incercam tot ce ne va sta in putinta ca sa scapam cu bine. Oare n-am putea s-o convingem pe doamna Keller sa paraseasca orasul mai ales acum cand nu are nici un motiv de a mai tine la tinutul, acesta? Gasesc chiar ca ar face bine sa ia hotararea asta, mai inainte ca lucrurile sa devina ireparabile.

— Da, ar fi prudent, Natalis si, totusi doamna Keller nu va consimti niciodata sa plece fara domnul Jean.

— Si de ce ar refuza dansul sa plece? Cine il retine in Prusia? Afacerile? Le va putea randui si mai tarziu. Procesul? Oare in imprejurarile de fata, nu va trebui sa astepte luni de zile pana sa se dea sentinta?

— Ai dreptate, Natalis.

De altfel, ceea ce ma ingrijoreaza, mai ales e ca domnul Jean nu s-a casatorit inca cu domnisoara. Martha. Cine stie ce piedici, se vor ivi mai tarziu. Daca francezii vor fi expulzati din Germania, ceea ce este foarte posibil, domnul de Lauranay si nepoata lui vor fi nevoiti sa plece in douazeci si patru de ore. Si atunci cat de grea le va fi despartirea! Dimpotriva, claca se face casatoria, sau domnul Jean va pleca cu sotia lui in Franta, sau daca va fi nevoit sa ramana la Belzingen, va ramane cu dansa.

— Ai dreptate Natalis.

— In locul tau, Irma, as sta de vorba in privinta asta cu doamna Keller. Dansa ar vorbi la randui ei cu domnul Jean si s-ar grabi astfel casatoria.

— Da, raspunse Irma, casatoria trebuie sa se faca neintarziat. Dealtfel domnisoara Martha nu se va opune de loc.

— Fireste ca nu se va opune. Si apoi un barbat, un barbat ca domnul Jean, ce garantie pentru dansa! Gandeste-te numai Irma, s-o vezi nevoita sa plece singura cu bunicul ei batran, strabatand Germania impresurata de trupe . Ce s-ar face? . Trebuie sa ia neintarziat o hotarare si sa nu mai astepte, altminteri totul va fi In zadar.

— Dar pe locotenentul acela il mai intalnesti? Ma intreba sora mea.

— Da, Irma, aproape zilnic. E o nenorocire ca regimentul lui se afla inca la Belzingen. As fi voit ca numai dupa plecarea lui sa se fi celebrat cununia domnului Jean.

— Ai dreptate.

— Ma tem ca Frantz cie-ndata ce va afla ca domnisoara Martha s-a casatorit, sa nu faca vreo pozna. Domnul Jean nu e omul care sa ierte si atunci . In sfarsit, nu sunt de loc linistit.

— Nici eu nu sunt linistita Natalis. Casatoria trebuie facuta cat mai curand, fiindca ma tem de razboi.

— Vorbeste asa dar cu doamna Keller.

— Chiar azi voi vorbi.

Da, graba aceasta era perfect justificata si poate chiar era prea tarziu.

Intr-adevar, un eveniment urma sa hotarasca Prusia si Austria sa grabeasca invazia. Era vorba de atentatul care s-a savarsit la Paris, la 20 iunie si care a fost imediat comunicat, bineinteles intentionat, de agentii celor doua puteri coalizate.

Asadar la 20 iunie, multimea condusa de Santere, dupa ce defilase in fata camerei, se napustise la Tuileries invacland palatul lui Ludovic al XVI-lea. Portile fusesera daramate cu topoarele, si se adusesera chiar tunuri. Multimea era foarte agitata, in schimb regele prin sangele lui rece si mai ales datorita curajului sau, scapa impreuna cu sotia, cu sora si cu cei doi copii ai sai. Dar cu ce pret? De abia dupa ce consimtise sa puna o boneta rosie in cap . !

Fireste ca partizanii si constitutionalistii considerau actul acesta ca o crima. Totusi regele ramase rege. I se mai acorda inca anumite omagii. Dar cat timp? Cei mai optimisti nu-i mai dadeau doua luni de domnie dupa amenintarile si insultele acestea! Se stie ca acestia, nu s-au inselat, de vreme ce peste sase saptamani, la zece august, Ludovic al XVI-lea a fost gonit de la Tuileries, intemnitat si apoi ghilotinat.

Daca atentatul acesta a produs multa valva la Paris si in toata Franta, cu greu isi poate inchipui cineva rasunetul pe care. L-a avut in strainatate. La Coblentz in special, zarva a fost uriasa, asa ca nu trebuie sa va surprinda ca ecoul a patruns pana in coltisorul acesta al Prusiei unde ne aflam noi. Si daca emigrantii s-ar fi rasculat ajutati de imperialisti, s-ar fi iscat un razboi grozav.

Asa se credea si la Paris, de aceea s-au luat masuri energice spre a intampina orice neplacere, organizandu-se imediat apararea. Patriotii facand raspunzatori pe suveranii detronati de invazia care ameninta Franta, Comisia Adunarii hotari ca natiunea intreaga sa ia armele si sa actioneze de la sine, fara ca guvernul sa mai, intervina.

Si pentru cuvantul acesta ce credeti ca a trebuit?

O formula solemna, o declaratie facuta de corpui legislativ: „Patria este in pericol!”.

Iata ceea ce am aflat dupa cateva zile de la intoarcerea domnului Jean.

Stirile acestea se propagasera in dimineata zilei de 23 provocand o agitatie nespusa. In fiecare ora se putea afla ca Prusia a raspuns Frantei prin-tr-o declaratie de razboi. In toata tara era o framantare obsteasca. Diferiti curieri si stafete treceau prin goana mare in oras. Necontenit se schimbau ordine intre trupele care inaintau spre vest si cele care veneau din rasaritul Germaniei. Pe de alta parte se spunea ca imperialistii bine organizati amenintau granita. Din nefericire era adevarat.

Lucrurile acestea pricinuira atat familiei Keller cat si familiei Lauranay o ingrijorare adanca si pe drept. Cat despre mine, pozitia mea era din ce in ce mai grea. Toti o simteau, si, daca nu spuneam nimic era ca sa nu mai adaug alte neplaceri la acelea care framantau cele doua familii.

In definitiv, nu mai era timp de pierdut. De vreme ce casatoria era hotarata, trebuia celebrata Iara intarziere.

De comun acord a fost aleasa data de 29 iunie. Cele cateva zile care ne mai desparteau de celebrarea casatoriei erau de ajuns pentru indeplinirea formalitatilor, foarte simple pe vremea aceea. Casatoria trebuia oficiata la catedrala in fata matorilor alesi de familiile Keller si Lauranay. Unul din martori eram si eu. Ce onoare pentru un sergent major!

S-a mai hotarat de asemenea ca celebrarea casatoriei sa se faca in mare taina si in afara de martori, a caror prezenta era de neaparata trebuinta, casatoria sa ramana un secret pentru toti. In zilele acestea tulburi trebuia sa eviti cu orice pret sa atragi atentia, altminteri Kelkreuth s-ar fi ocupat repede de noi.

In afara de asta, locotenentul Frantz fie de ciuda, fie dintr-un sentiment josnic de razbunare, putea sa se preteze usor la cine stie ce scandal care ar fi putut isca neplaceri ce trebuiau evitate cu orice pret.

Cat despre pregatiri ele nu cereau cine stie cat timp. Nunta trebuia sa fie foarte simpla, fara serbari, avandu-se in vedere imprejurarile.

Pe de alta parte casatoria trebuia celebrata repede fiindca dintr-o clipa intr-alta se puteau ivi tot felul de piedici.

Totusi, cu toate precautiunile luate, se vede ca secretul n-a fost pastrat cum se cuvine.

Probabil ca vecinii, o! Vecinii de provincie, se interesau de pregatirile celor doua familii. Aveau impresia ca se punea la cale ceva neobisnuit, de unde si curiozitatea lor.

In timp ce se petreceau toate astea, Kalkreuth ne supraveghea de aproape. Fara indoiala ca agentii lui se interesau de toate gesturile noastre.

Dar ceea ce era mai regretabil e ca stirea casatoriei ajunsese la urechile locotenentului von Grawert.

Vestea aceasta rea mi-a comunicat-o sora mea Irma, care o aflase si ea de la servitoarea doamnei Keller. Cativa ofiteri din regimentul lui Frantz discutara in piata despre casatoria domnului Jean.

Din intamplare, servitoarea auzise discutia pe care a repetat-o Irmei.

De altfel iata ce mi-a spus sora mea:

De indata ce aflase ca domnisoara de Lauranay se va marita cu domnul Keller, locotenentul von Grawert, foarte maniat a spus camarazilor lui ca, sub nici un motiv nu se va face casatoria pe care el de altminteri va sti s-o impiedice.

Speram ca domnul Jean nu va afla spusele lo-cotenetului. Din nefericire s-a intamplat tocmai contrariul. Foarte indignat, domnul Jean voia sa se duca numai decat la locotenentul Frantz spre a-i cere socoteala. De abia am reusit sa-l linistesc, desi era indoielnic ca un ofiter sa dea socoteala unui simplu burghez.

In cele din urma am izbutit sa-l fac pe domnul Jean sa inteleaga ca demersul lui pripit, risca sa-i compromita cu desavarsire casatoria.

Domnul Keller imi fagadui ca nu va intreprinde nimic, ca nu va mai da atentie spuselor ofiterului oricare ar fi ele si ca se va ocupa excesiv de pregatirile casatoriei.

Ziua de 25 iunie se petrecu fara incidente. Nu mai aveam de asteptat decat patru zile ale caror ceasuri si minute le numaram cu infrigurare. Odata casatoria celebrata se va hotari si chestiunea cea mare.

— Plecarea din Belzingen.

Dar furtuna era de asupra capetelor noastre si ea izbucni chiar in seara acelei zile. Stirea grozava sosi pe la ora noua seara.

Prusia declarase razboi Frantei.

A fost o lovitura naprasnica, dar n-a fost singura, fiindca dupa declararea razboiului au urmat alte lovituri si mai grozave inca. Dar sa anticipam si sa ne lasam in voia Providentei, cum spune la noi preotul din amvon.

Razboiul fusese asa dar declarat Frantei, si eu, francez, ma aflam in tara inamica. Daca prusacii ignorau ca eram militar, in schimb situatia asta in care ma aflam, imi era nespus de penibila. Datoria imi comanda sa parasesc Belzingen, fie in taina, fie in public, prin orice mijloc in sfarsit si sa ma duc la regimentul meu. Faptul ca eram in concediu si ca mai aveam inca sase saptamani de libertate, nu trebuia sa ma impiedice de la datorie. Regimentul Royal-Picardie se afla la Charleville, la cateva leghii numai de frontiera franceza. Trebuia sa ia parte la primele lupte, asa ca trebuiam sa fiu la postul de onoare.

Dar ce se vor face sora mea, domnul de Laura-nay si domnisoara Martha? Nationalitatea lor nu le va pricinui oare cele mai mari incurcaturi. Germanii sunt aspri si nu cunosc indurarea, mai ales atunci cand se dezlantuiesc patimile.

N-as fi putut vedea fara ingrijorare pe Irma, pe domnisoara Martha si pe bunicul ei aventuran-du-se pe drumurile Germaniei in clipa cand tara aceasta era napadita de trupe.

Nu era decat un singur lucru de facut; si anume ca toti sa plece odata cu mine, sa profite imediat si fara intarziere de inapoierea mea in Franta. Cu totii se puteau bizui pe devotamentul meu Daca domnul Jean ar fi mers cu noi aveam impresia ca totul se va sfarsi cu bine.

Intrebarea era insa daca doamna Keller si fiul ei vor accepta planul acesta, care imi parea foarte simplu. Doamna Keller nu era oare franceza de origine si tot astfel domnul Jean nu era si el pe jumatate francez prin mama lui? Nu se putea teme de o primire rea din partea cealalta a Rinului. Parerea mea era asa dar sa nu ne mai amanam plecarea. Eram la 26 iunie si cununia urma sa se oficieze la 29. Din ziua aceea nu mai aveam nici un motiv sa stam in Prusia si a doua zi aveam tot interesul sa plecam. E drept ca aceste trei zile de asteptare imi pareau lungi ca trei veacuri. A! De ce oare domnul Jean nu era inca insurat cu domnisoara Martha!

Da, dar casatoria aceasta, pe care o doream cu totii din adancul sufletului . Casatoria asta intre un german si o franceza, era oare cu putinta, acum cand se declarase razboiul intre cele doua state . ?

Intr-adevar nu indrazneam sa reflectez prea mult la situatia asta, fiindca imi dadeam seama cat era de grava. In prezent cele doua familii evitau sa vorbeasca de razboi. Simteam ca o greutate care te copleseai . Care va fi sfarsitul? Nu puteam banui macar cursul pe care il vor lua evenimentele care nu depindeau de noi.

La 26 si 27 iunie nu s-a petrecut nimic deosebit in afara de manevrele trupelor. Am observat insa ca politia supraveghea cu mai multa activitate oa de obicei, casa doamnei Keller. In mai multe ran-duri am intalnit pe agentul lui Kalkreuth. Ma privea cuun aer atat de obraznic incat i-as fi carpit bucuros o palma, daca nu mi-ar fi fost teama sa complic lucrurile. Supravegherea aceasta ma nelinistea, cu atat mai mult cu cat spionajul acesta se exercita in special asupra mea. Familia Keller era de asemenea foarte nelinistita.

Era vadit ca domnisoara Martha varsa multe lacrimi. Cat despre domnul Jean cu toate ca suferea mult, se abtinea de a se plange. Observam ca devenea pe zi ce trece tot mai trist. In fata noastra nu spunea nimic si era foarte rezervat. Cand se afla in prezenta domnului de Lauranay parea obsedat de un gand pe care nu voia sa-l spuna si cand credeai ca se va destainui, buzele lui se inchideau numaidecat.

La 28 iunie spre seara, eram cu totii adunati in salonul domnului de Lauranay. Domnul Jean ne rugase sa venim, deoarece voia, spunea el, sa ne faca o comunicare ce nu putea fi animata.

In salon, am vorbit tot felul de lucruri, dar conversatia lancezea. Parca plutea un sentiment foarte penibil, sentimentul acela pe care il simteam cu totii, dupa cum am observat, de ia izbucnirea razboiului.

Intr-adevar declararea razboiului accentuase si mai mult inca deosebirea de rasa dintre francezi si germani. In fond, am inteles ca domnul Jean simtea mai bine ca oricine deosebirea aceasta.

Desi eram in ajunul casatoriei, nimeni nu vorbea de ca. Si totusi, daca nu s-ar fi produs vreo schimbare, Jean Keller trebuia sa se cunune a doua zi la catedrala cu domnisoara Martha.

Pe cand vorbeam astfel in salon, domnisoara de Lauranay se scula deodata in picioare si se apropie de domnul Jean care statea retras intr-un ungher al salonului.

— Ce este? Il intreba ea cu o voce a carei emotie se silea in zadar s-o ascunda.

— O! Martha! . Exclama domnul Jean pe un ton care m-a impresionat adanc.

— Vorbeste Jean, relua Martha, vorbeste, oricata durere mi-ar pricinui spusele tale.

Domnul Jean inalta capul. Simtea ca a fost priceput mai inainte chiar de a fi vorbit.

De as trai o suta de ani, nu voi uita niciodata amanuntele acestei scene dureroase.

Domnul Jean statea in picioare in fata domnisoarei de Lauranay. La un moment dat ii lua mana si dupa o clipa de sfortare:

— Martha, zise el, atata timp cat razboiul nu era declarat intre Germania si Franta, puteam sa ma gandesc la casatoria noastra. Azi tarile noastre sunt in razboi si nu mai indraznesc sa te smulg din tara ta st sa-ti rapesc cetatenia franceza . Nu mai am dreptul . As avea remuscari toata viata . Intelegi asa dar . Ca nu ne putem casatori .

Sarmanul Jean! . De abia daca putea vorbi.

— Martha, relua el dupa o pauza, intre noi. Va fi iritotdeauna sange, sangele francez care curge in venele tale.

Doamna Keller nemiscata in fotoliul ei, cu ochii plecati, nu indraznea sa se uite la fiul ei. Se vedea cat de colo ca era gata sa izbucneasca in plans.

Domnul de Lauranay isi ascunsese fruntea in maini in vreme ce Irma plangea cu hohote.

— Aceea din neamul carora fac parte, relua domnul Jean, vor porni impotriva Frantei. Impotriva acestei tari pe care o iubesc din tot sufletul . Si cine stie daca in curand nu voi fi si eu nevoit sa ma inrolez in armata germana .

Nu putu termina fraza din pricina suspinelor care il inabuseau. Se silea insa din rasputeri ca sa nu iz-bucneasnca in plans, fiindca nu se cuvine ca un barbat sa planga.

— Vorbeste, Jean, zise domnisoara de Lauranay, vorbeste, atata timp cat mai am putere sa te ascult . !

— Martha, raspunse el, stii cat te iubesc! Dar esti franceza, si nu am dreptul sa fac din tine o germana . O dusmana a .

— Jean, raspunse domnisoara Martha, si eu te mbese Orice s-ar intampla, sentimentele pe care le nutresc pentru tine, nu se vor schimba niciodata. Te iubesc . Si te voi iubi vesnic!

— Martha! Exclama domnul Jean, care cazuse la picioarele ei, cand te aud vorbind astfel mi se Mnge inima ca nu pot sa-ti raspund: Da, maine ne vom cununa la biserica! . Maine vei fi sotia mea si nimic nu ne va mai putea desparti! . Dar nu, mi-e cu neputinta sa ma cunun cu tine.

— Jean, zise domnul de Lauranay, ceea ce pare cu neputinta azi .

— Nu va fi mai tarziu! Exclama domnul Jean. Da domnule de Lauranay . Razboiul acesta odios se va termina odata . Atunci te voi regasi, Martha si voi putea deveni sotul tau, fara sa am remuscari . Vai, cum sufar .

Si nefericitul care se ridicase de pe scaun, se clatina si era gata sa se prabuseasca.

Domnisoara Martha se duse linga el si ii spuse pe un ton duios.

— Nu am decat un cuvant sa-ti spun. Jean . Oricand ma vei regasi asa cum sunt acum! Inteleg sentimentul care te face sa te comporti astfel . Da, imi dau seama, intre noi exista acum o prapastie . Dar jur pe ce am mai scump ca daca nu voi fi a ta nu voi fi a nimanui . Niciodata!

Doamna Keller cu un gest spontan imbratisa pe domnisoara Martha strangand-o cu putere la piept.

— Martha, zise ea, ceea ce faptuieste fiul meu il face si mai demn de tine! Da, mai tarziu . Nu in tara asta in care n-as mai vrea sa stau, ci in Franta . ne vom revedea. Vei deveni fiica mea, fiica mea adevarata .

Doamna Keller rosti cu atata caldura fraza asta incat domnul Jean se duse si o imbratisa.

— Mama, mama, atat putu el sa ingane.

— Jean, raspunse Domnisoara Martha, mama ta e si mama mea.

Doamna Keller isi desfacu bratele si amandoi o sarutara prelung.

In schimb daca nu se celebrase cununia in fata oamenilor de vreme ce imprejurarile actuale o facusera eu neputinta, cel putin era savarsita inaintea lui Dumnezeu. Acum nu mai trebuiau hotarate clecat ultimele pregatiri pentru plecare.

Si intr-adevar, in seara aceea a ramas stabilit ca sa parasim Belzingen, Prusia si in sfarsit. Germania a carei declaratie de razboi pricinuia atata rau francezilor.

Chestiunea procesului nu mai putea retine acum familia Keller. De altfel era sigur ca procesul Ya fi din nou aromat la o data pe care domnul Jean nu mai putea s-o astepte.

In afara de asta iata ce se mai hotarase inca. Domnul si domnisoara de Lauranay precum si sora mea si cu mine, ne vom duce in Franta. In privinta aceasta nu trebuiam sa sovaim o clipa, de vreme ce eram francezi. Pentru doamna Keller si fiul ei, convenientele cereau ca sa ramana in strainatate, atata timp cat va dainui razboiul. In Franta, ar fi putut intalni prusaci, in cazul ca tara noastra ar fi fost napadita de aliati. Domnul Jean si cu mama lui hotarara deci sa se refugieze in Olanda, unde vor astepta sfarsitul evenimentelor. Evident ca trebuiam sa plecam cu totii si sa ne despartim la granita franceza.

Odata hotararea asta luata si fiindca pregatirile noastre cereau cateva zile inca, plecarea a fost fixata la 2 iulie.

XI.

Incepand din ziua in care s-a iscat scena dintre domnul Jean si domnisoara Martha, s-a produs o usurare in situatia celor doua familii. Domnul Jean si domnisoara de Lauranay erau acum in situatia unor soti care sarit nevoiti sa se desparta pentru un rastimp oarecare. Partea cea mai periculoasa a calatoriei, adica trecerea Germaniei, in mijlocul trupelor urmau s-o faca impreuna. Apoi, se vor desparti pana la sfarsitul razboiului. Pe atunci nimeni nu prevedea ca razboiul acesta era debutul unei lupte nesfarsite si ca se va termina in profitul puterilor coalizate impotriva Frantei.

Cat despre mine, voi putea ajunge in sfarsit la regiment, si speram sa sosesc la timp pentru ca sergentul major Natalis Delpierre sa fie la postul lui, cand va fi nevoie sa se razboiasca cu soldatii prusaci si austriaci.

Pregatirile de plecare trebuiau tinute de asemenea in secret. Principalul lucru era sa nu atragem, atentia si in special aceea a agentilor de politie. Era mai bine sa parasim Belzingen fara stirea nimanui si. Sa fim astfel scutiti de neplaceri.

Eram sigur ca nu vom intampina nici o impotrivire. Se vede insa ca uitasem pe locotenentul Frantz, caci iata ce s-a intamplat.

Am spus mai sus ca, cu toate precautiile luate, zvonul despre casatoria domnului Jean Keller cu domnisoara Martha de Lauranay, fusese raspandit in tot orasul. Totusi ceea ce nu se stia inca e ca, in ajun, celebrarea cununiei fusese amanata pentru mai tarziu.

De aceea, fiindca ofiterul credea ca domnisoara Martha se va marita in curand, mi-era teama ca-si va executa amenintarile.

Intr-adevar, Frantz von Grawert nu avea decat un singur mijloc de a impiedica sau de a amana casatoria aceasta si anume, sa provoace la duel pe domnul Jean si sa-l raneasca sau sa-l ucida.

Dar ura lui va fi oare atat de puternica incat sa-l faca sa uite pozitia si nasterea lui si sa se bata in duel cu domnul Jean Keller?

Ei bine, daca s-ar fi gandit la asa ceva Frantz ar fi gasit cu cine sa vorbeasca. Numai ca, in imprejurarile in care ne aflam, in momentul de a parasi teritoriul prusac, trebuia sa ne temem de consecintele unui duel, asa ca ma simteam foarte nelinistit. Mi s-a spus ca locotenentul era grozav de suparat incat se putea preta foarte usor la un act de violenta.

Ce pacat ca regimentul lui, nu primise inca ordinul sa paraseasca oraselul Belzingen! Colonelul si fiul lui ar fi fost acum departe, la Coblentz sau la Magdeburg. As fi fost mai linistit atunci si tot astfel si sora mea care impartasea temerile mele. De zece ori pe zi ma indreptam spre cazarma ca sa vad daca se punea la cale vreo miscare. Cea mai mica pregatire nu mi-ar fi scapat. Pana atunci insa nimic nu indica vreo plecare.

Doua zile, adica la 29 si 30 iunie, nu s-a produs nici o schimbare. Ma gandeam cu bucurie ca nu mai aveam de stat la Belzingen decat douazeci si patru de ore.

Am spus ca trebuia sa calatorim cu totii. Totusi, ca sa nu trezim banuielile, am hotarat ca doamna Keller si fiul ei sa nu plece in acelasi timp cu noi, in schimb sa ne intalnim la cateva leghe de Belzingen. Odata dincolo de provinciile prusace, nu mai aveam sa ne temem de Kalkreuth si de agentii lui.

In ziua de 30, locotenentul trecu in mai multe randuri prin fata casei doamnei Keller. Se oprise chiar ca si cum ar fi avut de gand sa intre si sa-si randuiasca el insusi treburile. Prin jaluzelele trase il vedeam, fara ca el sa stie. Era. Incruntat si-si framanta pumnii; se vedea cit de colo ca era. Suparat foc. Ma asteptam chiar dintr-un moment in-tr-altul sa deschida usa si sa intrebe de domnul Jean Keller. Din fericire camera domnului Jean era situara in partea cealalta a strazii, asa ca dansul n-a observat atitudinea ofiterului.

Dar ceea ce n-a facut locotenentul in ziua aceea au facut-o altii pentru el.

Pe la ora patru, un soldat din regimentul lui von Grawert intreba de domnul Jean Keller.

Acesta se afla numai cu mine acasa si a luat cunostinta de scrisoarea pe care i-a inmanat-o soldatul.

Care nu iu insa maniat cand o citi!

Scrisoarea aceasta era redactata in termeni foarte injuriosi pentru domnul Jean si tot astfel pentru domnul de Lauranay. Da, ofiterul von Grawert se coborase pana intr-atat incat insultase pe un om de varsta tatalui domnisoarei Martha. In. Acelasi timp Frantz se indoia de curajul lui Jean Keller, un semi-francez care nu putea fi brav decat pe jumatate. El adauga ca daca rivalul lui n-ar fi las va trebui sa primeasca pe cei doi ofiteri, martorii lui, care vor veni sa-l vada pe domnul Keller spre seara.

In ce ma privea eram sigur ca locotenentul Frantz stia ca domnul de Lauranay se pregatea sa paraseasca Belzingen impreuna cu domnul Jean si de aceea neascultand decat de patima lui, ofiterul vroia sa impiedice cu orice pret aceasta plecare.

Fata de insulta care se adresa nu numai domnului Keller dar si familiei de Lauranay, am crezut ca nu voi reusi sa linistesc pe domnul Jean.

— Natalis, imi zise el cu o voce alterata de manie, n-arn sa plec mai inainte de a nu pedepsi pe acest om obraznic. Am sa-i dovedesc ca un se-mi-francez, cum imi spune, nu se teme de un german.

Am vrut sa linistesc pe domnul Jean si sa-i arat urmarile pe care le putea avea o intalnire cu locotenentul Frantz. Daca il ranea pe acesta din urma se putea astepta la represalii care ne-ar produce o sumedenie de incurcaturi. In schimb daca ofiterul il ranea cum puteam pleca?

Domnul Jean nu vru sa ma asculte. In fond, il intelegeam. Scrisoarea locotenentului depasea orice limita. Nu.

— Nu era ingaduit sa scrii asemenea lucruri. A! Daca as fi putut lua afacerea asta pe seama mea! Sa intalnesc pe acest insolent, sa-l provoc la duel, indiferent de arma, si sa ne batem pana ce unul din noi ar fi cazut in nesimtire. Si acela care ar fi cazut nu putea fi decat locotenentul.

In sfarsit, de vreme ce camarazii ofiterului erau anuntati trebuia sa-i asteptam.

Amandoi au venit pe seara la ora opt.

Din fericire doamna Keller era atunci in vizita la domnul de Lauranay. Era mai bine sa nu stie nimic din cele ce aveau sa se petreaca.

La randul ei, sora mea Irma iesise in oras ca sa achite unele datorii diferitilor negustori de prin partea locului. Eram deci singur cu domnul Jean.

Ofiterii, doi locotenenti, se infatisara cu aroganta lor obisnuita, ceea ce nu ma mira deloc, Voiau sa arate ca un nobil, un ofiter cand consimte sa se bata cu un simplu burghez . Dar domnul Jean ii intrerupse repede spunandu-le ca este la ordinele domnului Frantz von Grawert. Inutil de a adauga alte insulte la acelea pe care le continea scrisoarea de provocare.

Raspunsul acesta fusese foarte nimerit, asa ca ofiterii s-au mai domolit putin!

Unul din ei spuse alunei ca ar trebui randuite fara mtarziere conditiile duelului.

Domnul Jean raspunse ca primea toate conditiunile lor, in schimb cerea sa nu se pomeneasca nici un alt nume in afacerea asta si ca duelul sa fie tinut secret.

Ofiterii nu facura nici o obiectie cu atat mai mult cu cat domnul Jean le spusese ca va accepta toate conditiile lor.

Era in ziua de 30 iunie. Duelul fusese fixat pentru a doua zi la ora noua dimineata. Intalnirea trebuia sa aiba loc intr-o padurice care se afla pe drumul ce duce la Magdeburg. Domnul Jean primi conditia aceasta.

Cei doi adversari trebuiau sa se bata cu spada si duelul nu se va termina pana ce unul din adversari nu va fi pus in imposibilitatea de a mai lupta.

Si conditia asta fu primita. La toate propunerile ofiterilor, domnul Jean nu raspundea decat printr-o usoara inclinare a capului.

Unul clin ofiteri rosti atunci pe un ton obraznic, ca nadajduia ca domnul Jean Keller se va prezenta precis la ora fixata .

La insolenta asta, domnul Jean raspunse ca daca domnul von Grawert nu va intarzia, totul s-ar putea sfarsi la ora noua si un sfert.

Dupa raspunsul acesta, cei doi ofiteri se sculara in picioare si dupa un scurt salut parasira casa.

— Stii sa manuiesti spada? L-am intrebat nu-maidecat pe domnul Jean.

— Da, Natalis. Acum trebuie sa ne ocupam de martori. Primesti sa fii unul din ei?

— Primesc si ma simt mandru de onoarea pe care mi-o faci! In privinta celuilalt martor, cred ca ai la Belzingen vre-un prieten care riu-ti va refuza acest serviciu?

— Prefer sa ma adresez domnului de Lauranay care sunt sigur, nu ma va refuza.

— Fireste ca nu te va refuza!

— Ceea ce trebuie evident mai ales, Natalis, e ca Martha. Mama si sora d-tale sa nu afle ceva. E de prisos sa mai aiba alte neplaceri pe langa toate pe care le au.

— Mama d-tale si Irma or sa se intoarca in curand, domnule Jean si de vreme ce nu vor parasi casa pana maine, este cu neputinta sa afle ceva .

— Asa sper si eu, Natalis, si fiindca n-avem timp de pierdut, sa mergem la domnul de Lauranay.

— Sa mergem domnule Jean, onoarea d-tale nu poate fi in maini mai bune.

Tocmai in clipa cand ne pregateam de plecare, doamna Keller, Irma si domnisoara de Lauranay isi facura aparitia in salon. Domnul Jean spuse mamei lui ca. Eram nevoiti sa plecam pentru o ora in chestia cailor necesari calatoriei. Totodata o ruga ca in cazul ca vom intarzia, s-o conduca pe domnisoara. Martha acasa.

Nici doamna Keller nici sora mea nu banuiau nimic. Totusi, domnisoara de Lauranay arunca o privire indurerata lui Jean Keller.

Peste zece minute, am ajuns la domnul de Lauranay. Era singur. Puteam vorbi in voie.

Domnul Jean il puse la curent cu situatia. Ii arata scrisoarea locotenentului von Grawert. Domnul de Lauranay o citi indignat. Nu! Jean nu trebuia sa plece mai inainte de a fi spalat insulta aceasta. Se putea bizui deci, ca-i va servi de martor.

Domnul de Lauranay voi sa se duca atunci la doamna Keller spre a-si relua nepoata.

Am iesit catesi trei. Pe cand strabateam, strada, ne-am incrucisat cu agentul lui Kalkreuth. Imi arunca o privire care imi paru ciudata. Si fiindca venea din directia casei doamnei Keller, am avut ca o presimtire ca ticalosul era vesel deoarece faptuise o fapta urata.

Doamna Keller, domnisoara Martha si sora mea erau in salita cae jos. Oare ele stiau ceva?

— Jean, zise doamna Keller, iata o scrisoare pe care ti-a adus-o agentul lui Kalgreuth.

Scrisoarea aceasta purta pecetea administratiei militare.

Iata ce cuprindea: „Toti tinerii de origine prusaca, pana la douazeci si cinci de ani, sunt invitati sa se prezinte la regimentele care li se vor indica ulterior.

„Numitul Jean Keller este incorporat in regimentul Leib, cu garnizoana la Belzingen unde se va infiinta maine intai iulie, inainte de ora unsprezece dimineata”.

XII.

Ce lovitura si masura asta de incorporare luata de guvernul prusac! Jean Keller care nu implinise inca douazeci si cinci de ani trebuia sa plece si el! Si inca cu cine, cu, dusmanii Frantei! Fireste, nu avea nici un mijloc ca sa se sustraga de la obligatia aceasta.

De altfel nu era oare datoria lui? Nu era prusac? Sa dezerteze? Nu, aceasta nu se putea cu niciun. Chip.

Apoi si asta era culmea nenorocirii, domnul Jean trebuia sa-si faca serviciul intr-un regiment, comandat de colonelul von Grawert, tatal locotenentului Frant, rivalul si acum superiorul domnului. Keller.

Oare ce ar fi putut face mai rau soarta pentru a coplesi familia Keller si pe toti acei care erau in legatura cu aceasta familie?

Intr-adevar, era o adevarata binefacere ca aceasta casatorie fusese amanata! Se putea oare o nenorocire mai mare decat. Sa-l vezi pe domnul Jean, insurat de o zi numai, silit sa se bata cu compatriotii sotiei lui?

Foarte indurerati, am ramas cu totii tacuti. Lacrimi mari curgeau din ochii domnisoarei Mart-ha si ai surorK mele. Doamna Keller nu plangea. N-ar fi putut. Statea nemiscata asemenea unei moarte. Domnul Jean, cu bratele incrucisate, privea in jurul lui cu resemnare. In schimb eu eram nespus de maniat. Oare oamenii care ne faceau atata rau nu vor da niciodata socoteala pentru faradelegile lor?

Atunci domnul Jean, zise:

— Dragii mei, nu vreau sa va stric planurile. Trebuie sa plecati maine in Franta. Nu trebuie sa mai ramaneti o ora in tara asta. Atat eu cat si mama, aveam de gand sa parasim Germania. Acum nu mai e cu putinta. Natalis, vei pleca cu sora d-tale .

— Voi ramane la Belzingen, Jean . Raspunse Irma. Nu pot sa parasesc pe mama d-tale!

— Cum . ?

— Si noi vom ramane! Exclama domnisoara Martha.

— Nu, raspunse doamna Keller, care se ridicase in picioare, plecati cu totii, eu voi ramane insa aici . N-am de ce sa ma tem de prusaci . Oare nu sunt germana?

Si ea se indrepta spre usa ca si cum contactul ei ne-ar fi searbit.

— Mama! Exclama domnul Jean, repezindu-se la ea.

— Ce vrei, dragul meu?

— Vreau, raspunse Jean, vreau ca si tu sa pleci. Vreau sa te duci cu dansii in Franta, in tara ta! Eu sunt soldat! Regimentul meu poate pleca dintr-o zi intr-alta . Vei fi singura-singuratica aici si asta nu se poate .

— Voi ramane, dragul meu . Voi ramane, de vreme ce nu poti sa ma insotesti .

— Si cand voi pleca din Belzingen ce-o sa faci? . Relua domnul Jean care apucase bratul mamei lui.

— Am sa te urmez, Jean.

Raspunsul acesta fu rostit pe un ton atat de hotarat incat domnul Jean nu mai zise nimic. Nu era momentul prielnic ca sa discute cu doamna Keller. O va convinge a doua zi ca sa renunte la hotararea ei. Oare o femeie putea sa insoteasca o armata? La cate pericole nu s-ar fi expus?

Repet insa ca, in momentul de fata doamna Keller nu trebuia contrazisa . Se va mai gandi si poate ca se va lasa convinsa.

Dupa scena asta toata lumea se desparti, foarte miscata.

Doamna Keller nici nu o imbratisase macar pe domnisoara Martha, pe care cu o ora inainte o considerase ca pe fiica ei.

M-am retras in odaita mea. Nu m-am culcat fiindca nici n-as fi putut sa dorm. Nu ma gandeam decat la Keller, inrolat in regimentul acesta si poate sub ordinele locotenentului Frantz. Fel de fel de scene de violenta se perindau prin mintea mea. Cum le va suporta oare domnul Jean din partea acestui ofiter? Va trebui totusi fiindca va fi soldat . Nu se va putea impotrivi, nici nu va putea schita macar un gest de revolta! Grozava disciplina prusaca il va dobori sub greutatea ei! . Era ingrozitor pur si simplu.

Soldat? Nu, inca nu e soldat, imi spuneam. Nu va fi decat maine, dupa indeplinirea formalitatilor. Pana atunci e liber.

Iata cum rationam, sau mai degraba iata divagatiile care imi treceau prin minte, cu duiumul.

Da, imi repetam, maine, la ora unsprezece cand va fi incorporat, domnul Jean va fi soldat! Pana atunci are dreptul sa se bata cu Frantz . Si-l va ucide . Trebuie sa-l ucida, altminteri locotenentul va avea nenumarate prilejuri de a se razbuna.

O! Ce noapte ani petrecut. N-as dori una la fel nici celui mai inversunat dusman al meu!

Pe la ora trei dimineata, m-am trantit imbracat in pat. M-am sculat peste doua ore si fara sa fac cel mai mic zgomot, m-am dus sa trag cu urechea la usa domnului Jean.

Si dansul era treaz. Mi se pare chiar ca scria. Fara indoiala, ultimele-i dispozitii in cazul ca intainirea aceasta i-ar fi fatala! Din cand in cand facea cativa pasi, apoi se aseza din nou la masa si tocul ii luneca pe hartie. Nici un zgomot in casa. Pretutindeni domnea o liniste desavarsita.

Nevoind sa-l tulbur pe domnul Jean, m-am retras in odaia mea si, pe la sase, m-am coborat in strada.

Stirea despre incorporarea tinerilor se raspan-dise in oras si a produs un efect neobisnuit. Masura aceasta atingea aproape.pe toti tinerii din Belzingen, si trebuie sa marturisesc, dupa cat am observat, ca a fost primita cu o neplacere vadita, in definitiv, masura aceasta nu era placuta mai ales ca familiile nu erau de loc pregatite.

Nimeni nu se astepta la dispozitia aceasta ca peste cateva ore, tinerii trebuiau sa plece cu ranita la spate si arma pe umar.

M-am plimbat nu stiu cit timp prin fata casei. Am hotarat cu domnul Jean ca sa-l luam de-a-casa pe domnul Lauranay pe la ora opt, ca sa mergem apoi in paduricea unde trebuia sa aiba loc duelul. Daca domnul de Lauranay ar fi venit la noi s-ar fi putut isca vreo banuiala.

Am asteptat pana la ora sapte si jumatate, domnul Jean nu iesise inca din odaia lui.

De asemenea nici doamna Keller nu coborase inca in salonul de jos.

In clipa aceea m-am pomenit de-odata cu Irma.

— Ce face domnul Jean? Am intrebat-o.

— Nu l-am vazut, imi raspunse ea. Cu toate astea, nu cred sa fi iesit . N-ai face rau sa te duci la el .

— Nu e nevoie, fiindca l-am auzit plimbandu-se prin odaie.

Si atunci, am vorbijt nu de duel, sora mea nu trebuia sa stie nimic, dar de situatia atat de grava pe care masura aceasta a incorporarii o crease lui Jean Keller. Irma era deznadajduita, si numai gandul de a se desparti astfel de stapana ei iin sfasia inima.

Deodata am auzit un zgomot la etajul de sus. Sora mea se inapoie si-mi zise ca domnul Jean era cu doamna Keller.

Mi-am inchipuit ca vrea s-o imbratiseze asa cum facea in fiecare dimineata. Poate ca-i trecuse prin minte ca imbratisarea aceasta era ultima si ca alcatuia astfel un ultim ramas bun.

Pe la ora opt, domnul Jean se ivi in pragul casei.

Irma plecase.

Domnul Jean veni spre mine cu mana intinsa.

— Domnule Jean, i-am zis, e opt si trebuie sa mergem.

Imi facu un semn. Afirmativ cu capul, ca si cum un raspuns l-ar fi costat prea mult.

Sosise timpul ca sa mergem la domnul de Lauranay.

Am luat-o deci pe strada, dar de-abia am facut vreo trei sute de pasi, ca ne-am pomenit cu un soldat care s-a oprit in fata domnului Jean.

— D-ta esti Jeanm Keller? Intreba el.

— Da.

— Poftim!

Si militarul ii inmana o scrisoare.

— Cine te-a trimis? L-am intrebat. Domnul locotenent von Melhis.

Era unul din martorii locotenentului Frantz. Un fior mi-a strabatut trupul. Domnul Jean deschise scrisoarea.

Iata continutul ei: „In urma noilor imprejurari, este exclus in prezent un. Duel intre locotenentul Fratz von Grawert si soldatul Jean Keller.

R. G. von Melhs.

Mi s-a urcat sangele la cap! Un ofiter nu se poate bate cu un soldat, fie! Dar Jean Keller nu era „soldat”, cel putin pentru cateva ceasuri inca.

Ba nu zau! Mi se pare ca un ofiter francez nu s-ar fi comportat astfel. Ar fi dat satisfactie omului pe care l-a ofensat atat de grav! Ar fi venit pe teren . !

Ma opresc aici, altminteri as spune prea multe . Si totusi, oare duelul acesta era cu putinta?

Domnul Jean rupse scrisoarea si o arunca cu un gest plin de dispret. Dupa miscarea buzelor lui am inteles ca a exclamat:

— Ticalosul!

Pe urma mi-a facut semn sa-l urmez si ne-am intors spre casa.

Eram atat de maniat, incat am stat afara. Am plecat chiar fara sa stiu macar incotro ma indreptam. Complicatiile acestea pe care ni ie rezerva viitorul, ma framantau din cale afara. Tot ce stiu e ca m-am dus sa-l previn pe domnul de Lau-ranay ca duelul nu va mai avea loc.

Se vede ca nu mai aveam notiunea timpului, caci de-abia mi s-a parut ca l-am parasit pe domnul Jean, cand deodata, pe la ora zece, m-am pomenit in fata casei doamnei Keller.

Domnul si domnisoara de Lauranay se aflau si ei acolo. Domnul Jean se pregatea sa-i paraseasca.

Trec peste scena care a urmat, fiindca mi-ar lipsi mijloacele s-o descriu. Ma voi margini sa spun ca doamna Keller se arata foarte energica, nevoind sa dea fiului ei o dovada de slabiciune. La randul lui, domnul Jean se stapani indeajuns incat sa nu-si arate durerea, in prezenta mamei sale si a domnisoarei de Lauranay.

In clipa in care se despartira, Jean si domnisoara Martha se aruncara inca o data in bratele doamnei Keller . Apoi usa casei se inchise.

Domnul Jean plecase! . De-acum incolo era soldat prusac . Oare ne va fi dat sa-l mai vedem vreodata '?

Chiar in seara aceea, regimentul colonelului von Grawert primise ordinul sa se duca la Borna, un satulet situat la cateva leghii de Belzingen, langa frontiera districtului Postdam.

Voi spune acum ca in ciuda tuturor sfaturilor pe care le-am dat cu totii doamnei Keller, n-am putut s-o convingem ca sa nu-si urmeze fiul. Regimentul se ducea la Borna, spunea dansa, voi merge si eu intr-acolo. In privinta asta, insusi domnul Jean n-a reusit s-o faca sa paraseasca planul ei.

Cat despre noi, plecarea noastra trebuia sa se efectueze a doua zi. Ma asteptam la o scena sfasietoare cand sora mea isi va lua ramas bun de la doamna Keller! Irma ar fi voit sa ramana, sa insoteasca pretutindeni pe stapana ei . Si eu . N-as fi avut taria sa ma impotrivesc. Doamna Keller refuza insa s-o ia, asa ca sora mea a fost nevoita sa se supuna.

Dupa-amiaza, ne-am terminat pregatirile. Pe la cinci, insa domnul de Lauranay primi vizita lui Kalkreuth in persoana.

Directorul politiei ii notifica in cateva cuvinte ca, planurile lui de calatorie fiind cunoscute, se vedea nevoit sa-i dea ordin sa le suspende deocamdata. Domnul de Lauranay trebuia sa astepte masurile pe care guvernul urma sa le ia cu privire la francezii care domiciliau in prezent in Prusia. Pana atunci, Kalkreuth nu putea sa elibereze pasapoarte, asa ca o plecare era exclusa.

Cat despre numitul Natalis Deipierre, lucrurile se complicau. Se vede ca fratele Irmei fusese denuntat ca era spion si Kalkreuth care atata astepta, se pregatea sa ma trateze in consecinta! La urma urmei, se poate sa fi aflat ca faceam parte din regimentul Royal-Picardie. Evident ca pentru imperialisti era un succes arestarea unui soldat francez! In timp de razboi, fortele inamicului trebuie diminuate cu orice pret.

Pentru acest motiv, am fost arestat chiar in seara aceea, cu toate rugamintile surorii mele si ale doamnei Keller si am fost condus din etapa in etapa pana la Postdam unde in cele din urma am fost inchis intr-o fortareata.

E de prisos sa mai spun mania care m-a cuprins. Despartit de toti aceia pe care ii iubeam, neputand sa plec spre a ma duce la postul meu, la frontiera, tocmai in clipa izbucnirii razboiului, aceasta era intr-adevar o situatie nespus de neplacuta . !

La ce bun sa mai insir toate necazurile mele. Voi spune numai ca n-am fost interogat, ca am fost pus la secret, ca n-am putut comunica cu nimeni si ca sase saptamani de-a randul n-am primit nici o stire de la nimeni. Dar istorisirea captivitatii mele m-ar duce prea departe. De aceea rog pe prietenii mei din Grattepanche sa ma astepte pana ce le voi povesti verbal tot ce am indurat. Pentru moment sa se multumeasca sa afle ca timpul mi-a parut foarte lung si ca orele se scurgeau cu o incetineala extraordinara. Cu toate astea eram multumit ca n-am fost inca judecat, deoarece Kalkreuth imi spusese ca situatia mea era grava. Vazand ca nimeni nu pomenea de judecata, puteam sa ma astept sa raman prizonier pana ia sfarsitul campaniei.

Totusi, lucrurile nu s-au petrecut astfel. Peste o luna si jumatate, la 15 august, comandantul fortaretei m-a pus in libertate si am fost condus ia Belzingen, fara sa mi se fi spus macar motivele pentru care am fost arestat.

Va puteti inchipui fericirea mea revazand pe doamna Keller, pe sora mea si tot astfel pe domnul si doamna de Lauranay, care nu plecasera din Belzingen.

Fiindca regimentul domnului Jean ramasese tot la Born, doamna Keller nu se miscase din Belzingen. Domnul Jean ii scria uneori, fireste oridecate ori putea. Si, cu toata rezerva scrisorilor lui, se simtea toata grozavia situatiei prin care trecea.

Cu toate ca fusesem pus in libertate, n-aveam insa voie sa stau in Prusia, ceea ce nu-mi parea de loc rau.

Intr-adevar, guvernul votase o decizie prin care toti francezii erau expulzati de pe teritoriul german, in ce ne privea, ni s-a acordat douazeci si patru de ore ca sa parasim oraselul Belzingen, si douazeci de zile ca sa plecam din Germania.

Cu doua saptamani inainte, aparuse manifestul ducelui de Brunswick care ameninta Franta cu invazia aliatilor.

XIII.

Nu trebuia sa pierdem o clipa. Aveam aproape o suta cinzeci de leghe de facut pana sa ajungem la granita franceza, o suta cincizeci de leghe intr-o tara inamica pe' niste drumuri tixite de trupe in mars, trupe. Calari si pedestre, fara sa mai punem la socoteala convoaiele de tot felul. Cu toate ca ne-am asigurat de mijloacele de transport, se putea intampaa insa ca ele sa ne lipseasca intr-o zi. In cazul acesta am fi fost nevoiti sa mergem pe jos. Eram oare siguri de a gasi. la fiecare popas hanuri ca sa putem manca si sa ne odihnim? Fireste ca nu. Sigur, obisnuit cu toate lipsurile si cu marsurile, as fi putut iesi din incurcatura! Dar cu domnul de Lauranay, un batran de saptezeci de ani si doua femei, domnisoara Martha si sora mea, nu puteai cere imposibilul.

In sfarsit, imi voi cla toate silintele ca sa ajungem cu bine, in Franta.

Asadar, dupa cum am spus, nu aveam timp de pierdut. De altfel politia era pe urmele noastre ca sa vada daca executam ordinul. Aveam douazeci si patru de ore ca sa parasim Belzingen si douazeci de zile ca sa evacuam Germania; ne ajungea in cazul insa ca n-am fi fost opriti pe drum. Pasapoartele pe care ni le-a dat Kalkreuth chiar in seara aceea, nu erau valabile decat. Pentru douazeci de zile. Odata termenul acesta trecut, puteam fi arestati, si inchisi pana la sfarsitul razboiului! Cat despre pasapoarte, ele impuneau un itinerar de la care ne era interzis sa ne departam si trebuiau vizate in satele si orasele indicate pe ele.

In afara de asta, era mai mult ca probabil ca evenimentele se vor desfasura cu o graba nespusa. Poate ca luptele incepusera chiar la frontiera.

La manifestul ducelui de Brunswick, natiunea, prin gura deputatilor ei, a raspuns asa cum se cuvine, si presedintele Camerei rostise cuvintele acestea rasunatoare: „Patria este in pericol!”

In ziua de 16 august dis-de-dimineata, eram gata de plecare si am pus in ordine toate afacerile noastre. Casa domnului de Lauranay trebuia sa ramana in grija unui servitor batran, elvetian de origine si care era de multa vreme in serviciul lui. Omul acesta cumsecade, pe devotamentul caruia domnul de Lauranay se putea bizui, va sti sa faca pe inamic sa respecte casa stapanului sau.

Cat despre casa doamnei Keller, pana cand va gasi un musteriu care s-o cumpere, urma sa fie locuita de servitoarea, care era de nationalitate prusaca.

Chiar in dimineata acelei zile, am aflat ca regimentul domnului Jean parasise Borna indreptandu-se spre Magdeburg.

Domnul de Lauranay, domnisoara Martha, eu si sora mea am facut o ultima incercare ca sa hotcaram pe doamna Keller sa vina cu noi.

— Nu dragii mei, nu staruiti, raspunse ea. Chiar azi am sa ma duc la Magdeburg. Am presimtirea ca se va intampla o mare nenorocire si vreau sa fiu acolo!

Am inteles ca toate sfortarile noastre vor fi zadarnice si ca, doamna Keller nu va reveni niciodata asupra hotararii pe care o luase. Nu ne mai ramanea decat sa ne luam ramas bun de la dansa, dupa ce i-am indicat orasele si satele prin care politia ne silea sa mergem.

Iata in ce conditiuni trebuia sa se efectueze calatoria noastra.

Domnul de Lauranay poseda o careta veche de care nu. Se mai slujea. Careta aceasta imi paruse convenabila pentru parcursul acesta de o suta cincizeci leghe pe care trebuiam sa le strabatem. Era usor de calatorit in timp de pace din pricina ca gaseai cai la fiecare etapa, dar acum cu ocazia razboiului, majoritatea cailor fiind rechizitionati pentru serviciul armatei, nu mai puteai sa te bizui pe ei, incat riscai sa ramai in loc.

De aceea, ca sa inlaturam inconvenientul acesta, am hotarat sa procedam altfel. Am fost insarcinat de domnul de Lauranay sa cumpar doi cai buni, fara sa ma uit la pret. Fiindca ma pricepeam, am facut o achizitie buna. Apoi, ca sa ne lipsim de oficiile unui vizitiu, am hotarat sa indeplinesc eu insumi serviciul acesta care, fireste, a fost primit. Stiam sa man, asa ca toata lumea putea fi linistita.

La 15 august, la orele opt dimineata totul era gata. Nu mai aveam altceva de facut, decat sa ma urc pe capra. Ca arme posedam o pereche de pistoale cu care puteam tine in loc pe raufacatori, iar in privinta merindelor aveam pentru cateva zile. Se stabilise ca domnul si domnisoara de Lauranay sa stea in fund, iar sora mea in fata. Purtam o haina groasa si pe deasupra un palton cu care puteam sa infrunt fara grija vremea rea.

Ne-am luat ramas bun pentru ultima oara de la doamna Kelaer, intrebandu-ne ingrijorati daca vom mai avea ocazia sa ne intalnim.

Timpul era destul de frumos, dar se anunta o caldura mare peste zi. De aceea am hotarat sa aleg doua ore cand caldura va fi mai mare, spre a lasa caii sa se odihneasca si sa prinda astfel puteri noi.

Am plecat in cele din urma, pocnind din bici ca sa indemn caii sa alerge mai iute.

Dupa ce arn trecut portile orasului, am mers destul de bine fiindca drumurile nu prea erau tixite de trupele si convoiurile care se indreptau spre Coblentz.

De la Belzingen, nu sunt decat doua leghe pana la Borna unde am ajuns peste o ora.

In oraselul acesta, statuse in garnizoana cateva saptamani regimentul colonelului von Grawert. Acum insa regimentul plecase la Magdeburg, unde doamna Keller intentiona sa se duca spre i-l vedea pe domnul Jean.

Domnisoara Marina simti o emotie adanca pe cand strabateam strazile oraselului Borna. Se gandea la domnul Jean care, sub ordinele locotenentului Frantz, mergea probabil pe drumul de la care trebuia sa ne indepartam acum, conform iti-nerariului stabilit de Kalkreuth.

Nu. M-am oprit la Borna, deoarece nu voiam sa poposesc decat peste patru leghe mai departe, la granita care delimiteaza in prezent provincia Bran-deburg. Dar, pe vremea aceea, dupa vechile impartiri ale teritoriului german, porneam acum pe drumul Saxei.

Se facuse orele douasprezece cand am ajuns la punctul acesta al frontierei. Cateva detasamente de cavalerie se stabilise aici. La o cotitura a soselei se afla un han unde arn poposit trei ore.

Prima grija pe care am avut-o ajungand la han, a fost sa dau de mancare cailor., in timpul primei zile, mi se parea prudent sa ingrijesc cat mai bine animalele ca sa nu fie surmenate.

In acelasi timp trebuia sa ne vizam aici pasapoartele. Calitatea noastra de francezi ne-a atras cateva priviri piezise. Dar ce ne pasa, de vreme ce aveam toate actele in regula. De altfel, de vreme ce trebuia sa parasim tara intr-un timp de, nu puteam fi arestati in drum.

Planul nostru era sa ramanem noaptea la Zerbst. Afara doar de cazurile exceptionale, ne-am hotarat in principiu, sa nu calatorim decat peste zi. Drumurile nu pareau destul de sigure pentru ca sa ne aventuram noaptea pe ele. Prea multi pungasi strabateau tinuturile asa ca nu voiam sa ne expunem.

Voi mai adauga ca in tinuturile acestea care se apropie de nord, noaptea este scurta in august. Soarele rasare inainte de orele trei dimineata si apune la noua. Popasul nu va dura deci prea mult, ci exact timpul necesar odihnei oamenilor si animalelor. Evident ca daca va fi nevoie sa punem umarul, vom face-o cu draga inima.

De la granita, unde trasura noastra se oprise pe la douasprezece, pana la Zerbst, sunt sapte sau opt leghe. Putem face asadar, drumul acesta intre orele trei dupa-amiaza si opt seara.

Totusi, mi-am dat bine seama ca trebuie sa ne asteptam si la intarzieri.

Chiar in ziua aceea, am avut de furca cu un fel de samsar de cai, un tinar inalt si slab, foarte vorbaret si care voia cu orice pret sa rechizitioneze trasura si caii nostri. Spunea ca rechizitia aceasta e pentru Stat. Ce farsa! Imi inchipui ca Statut era el, cum a zis Ludovic al XV-lea si ca samsarul voia sa rechizitioneze caii pentru el.

Dar oricine ar fi fost, individul acesta, trebuia mai intai sa respecte pasapoartele si semnatura directorului politiei. Totusi am pierdut aproape o ora ca sa parlamentam cu ticalosul acesta. In sfar-sit, trasura porni ia galop ca sa castigam timpul pierdut.

Ne aflam atunci pe teritoriul care formeaza azi principalul Anhalt. Drumurile erau mai putin tixite, fiindca grosul armatei prusace se indrepta mai spre nord, spre Magdeburg.

Am ajuns fara prea multe dificultati la Zerbst, un fel de orasel ele mica importanta, lipsit de aproape orice confort, unde ani sosit la noua seara. Se vedea cat de colo ca tot felul de oameni fara capatai trecusera pe acolo si ca nu se silisera sa devasteze tot ce le iesise in cale. Ori cat de putin pretentios ar fi cineva, cred ca nu inseamna mare lucru sa ceri un adapost pentru noapte. Or, adapostul acesta.

— In mijlocul tuturor caselor, inchise dintr-un sentiment de prevedere.

— De abia daca am putut sa-l gasim. Am crezut chiar ca vom fi nevoiti sa ramanem in trasura peste noapte. La urma urmei noi ca noi, dar caii? Nu le trebuia oare de mancare si un adapost? Ma gandeam la ei inainte de toate si ma infioram la gandul ca s-ar putea sa ne lipseasca pe drum!

Am propus deci sa pornim mai departe ca sa ajungem la alta halta.

— Acken, bunaoara, o localitate situata la vreo trei leghe jumatate de Zerbst. Puteam ajunge aici inainte de miezul noptii, cu riscul de a fi plecat a doua zi la zece spre a nu lua niinic din repauzul cailor.

Cu toate astea, domnul de Lauranay ne-a atras atentia ca va trebui sa trecem Elba pe un pod foarte ingust si fara balustrada si ca ar fi mai bine sa procedam ta trecerea asta in timpul zilei.

Domnul de Lauranay. Nu se insela. Trecerea Elbei ne putea procura oarecare dificultati.

In afara de asta trebuie sa mai mentionez ca domnul de Lauranay cunostea foarte bine teritoriul german de la Belzingen pana la granita franceza. Cativa ani in sir, pe cand traia inca fiul lui, facuse in mai multe randuri drumul acesta, pe care se orienta usor cu ajutorul hartii. In schimb eu, calatoream pe drumul acesta de abia pentru a doua oara. Domnul de Lauranay, era asadar, o calauza foarte pretioasa si care merita toata ascultarea.

In sfarsit, tot cautand cu punga in mina un adapost la Zerbst, am sfarsit prin a gasi unul, atat pentru noi, cat si pentru cai. Am mai gasit de manca-re, ceea ce ne-a bucurat mult fiindca, tineam sa economisim proviziile pe cale le aveam cu noi.

Am petrecut astfel noaptea, mai bine chiar decat am sperat, in oraselul Zerbst.

XIV.

Cu putin inainte de a ajunge la Zerbst, trasura noastra a strabatut teritoriul care formeaza principatul Anhalt cu cele trei ducate ale lui. A doua zi, trebuia sa ne indreptam spre sud ca sa ajungem la oraselul Acken situat in teritoriul Saxei – azi districtul Magdeburg. Pe urma vom trece din nou prin Anhalt in timp ce vom porni spre Bern-sburg, capitala ducatului cu acelasi nume. De acolo ne vom inapoia pentru a treia oara in Saxa, de-a lungul districtului Merseburg. Iata ceea ce era pe atunci, confederatia germanica cu sutele ei de state pe care le-ai fi putut strabate repede, fireste, cu mijloace perfectionate de comunicatie.

Fara indoiala ca itinerariul acesta, mi-a fost explicat de domnul de Lauranay. Dansul imi arata harta, si cu degetul imi indica pozitia provinciilor, situatia principalelor orase si directia cursurilor de apa. Negresit ca nu la regiment am putut urma un curs de geografie. Si apoi daca as fi putut citi macar!

Vai! Am fost nevoit sa-mi intrerup deodata lectiile, tocmai cand incepusem sa leg vocalele cu consoanele. Si bietul meu profesor, domnul Jean, care fusese luat in armata impreuna cu toti tinerii de varta lui!

In sfarsit, sa nu mai insistam asupra acestor lucruri triste si sa ne reluam calatoria.

Inca din ajun spre seara, timpul desi era calduros, ameninta a ploaie. Cerul era acoperit aproape in intregime de nori. De abia daca pe alocuri se mai vedea un petec senin de cer. In ziua aceea, am minat repede caii, deoarece voiam sa ajungem inainte de ivirea noptii la Bernsburg.

— O etapa de vreo douasprezece leghe. Puteam ajunge cu conditia sa nu se strice vremea sau sa avem vreo piedica pe drum.

Or, tocmai Elba ne bara drumul, asa ca ma temeam sa nu ne oprim acolo mai mult decat ar fi trebuit.

Am plecat din Zerbst la sase dimineata si am ajuns peste doua ore pe malul drept, al Elbei, un fluviu mare si frumos, cu malurile rapoase si acoperite de trestii.

Din fericire norocul ne-a favorizat. Am trecut cu bine podul in mai putin de un sfert de ora. Imi spuneam ca daca lucrurile vor merge astfel cu toate apele pe care le aveam de trecut, nu vom avea de ce sa ne plangem.

Am ajuns in oraselul Acken pe care l-am strabatut fara sa ne oprim si am luat-o spre Bernsburg.

Ma sileam sa merg cat mai bine, pe drumurile acestea primitive care nu aduceau de loc cu acelea de azi. Soselele acestea erau pe atunci niste fasii inguste care lasau mult de dorit mai ales in timpul ploilor. Dar ce puteam sa facem, asa ca am fost nevoiti sa ne acomodam cu imprejurarile.

Pana la douasprezece am mers bine. Cu toate astea, pe la unu dupa-amiaza, din fericire in timpul popasului, ne-am pomenit cu un regiment de panduri. Pentru prima oara in viata mi-a fost dat sa vad cavalerii acestia austrieci, adevarat soi de barbari. Porneau in galop ridicand in urma lor un nor urias de praf care se inalta spre cer, in vartejul acesta, nu vedeai decat mantalele lor rosii si caciulile lor negre.

Am avut noroc ca ne aflam garati pe partea cealalta a drumului, la adapostul lizierii unei padurici de plopi. Austriecii nu ne-au vazut, altminteri cine stie ceea ce s-ar fi putut intampla. Caii nostrii ar fi putut foarte bine sa convina acestor panduri si tot astfel trasura noastra ofiterilor lor.

Fireste ca daca ne-am fi aflat in mijlocul soselei, pandurii nu ar fi asteptat sa le facem loc si ne-ar fi calcat pur si simplu.

Pe la orele patru dupa-amiaza, am semnalat domnului de Lauranay un punct destul de ridicat, care domina campia la vre-o leghe, in directia vestului.

— Trebuie sa fie castelul din Bernsburg, imi raspunse el.

Intr-adevar, castelul acesta, situat in varful unei coline se vede de la o mare departare.

Am dat bice cailor si peste o jumatate de ora am strabatut orasul Bernsburg unde actele noastre au fost verificate. Apoi, foarte obositi, dupa ce am trecut raul Saale, am ajuns la Alstleben.

— Pe la orele zece seara. Am petrecut o noapte buna. Eram gazduiti intr-un hotel destul de confortabil, unde nu se aflau gazduiti ofiteri austrieci, ceea ce ne-a facut multa placere si am plecat a doua zi, precis la orele zece dimineata.

N-o sa-mi pierd timpul sa descriu orasele, targurile si satele. Nu le vedeam decat in treacat, deoarece nu calatoream de placere, ci, calatoream ca niste oameni expulzati dintr-o tara, pe care de altfel o parasisem fara nici o parere de rau.

Ceea ce ne preocupa in aceste localitati, era sa nu ni se intample nimic suparator si sa ne putem urma drumul in liniste.

In ziua de 18 august, am ajuns pe la amiaza, la Hettstadt. Am trebuit sa trecem raul Wipper, caruia la regiment i-am fi spus Vipera, nu departe de o exploatare de mine de arama. Pe la trei am sosit la Limbach, apoi dupa ce am trecut de Mansfeld, dominat de o colina inalta pe care o dez-mierda o raza de soare in mijlocul ploii si in sfar-sit Sangerhausen, pe Gena, trasura noastra a strabatut un tinut bogat in mine. In sfarsit, spre seara am ajuns la Artern.

Ziua aceasta de calatorie a fost intr-adevar obositoare, am facut aproape, cincisprezece leghe si abia un singur popas. De aceea am dat o ingrijire speciala cailor, hrana din belsug si un bun culcus pentru noapte. E drept ca aceasta constituia o mare cheltuiala dar, domnul de Lauranay nu se uita la bani in privinta asta si avea perfecta dreptate. Intr-o calatorie ca a noastra, caii jucau un rol primordial.

A doua zi, am plecat la opt dupa ce am avut cateva dificultati cu hangiul. Stiu bine ca nimic nu e mai adevarat ca vorba aceea, frate, frate, dar branza-i pe bani; totusi, proprietarul hotelului din Arterh, a fost cu adevarat cel mai mare exploatator pe care l-am vazut vreodata.

In timpul acestei zile vremea a fost cat se poate de rea. Furtuna a izbucnit cu putin timp dupa plecarea noastra. Fulgeriie ne orbeau iar tunetele ingrozeau caii, udati de ploaia torentiala care cadea fara contenire.

A doua zi, la 19 august, vremea s-a mai linistit desi era toi a ploaie. Campul era scaldat de roua si cu toata briza care adia, caldura era coplesitoare. Terenul era deluros si caii tot urcand, incepusera sa dea semne vadite de oboseala. Am prevazut in curand ca va trebui sa le dau un repaus de douazeci si patru de ore; speram insa, ca inainte de a face acest popas sa ajungem la Gotha.

De indata ce-am ajuns la Heldmungen, situat pe raul Schmuke, neam oprit.

In definitiv, am dus-o destul de bine de patru zile de cand am parasit Be'lzingen. Si imi spuneam:

— Daca am fi calatorit cu totii, cum ne-am fi stans in fundul trasurii ca sa facem loc doamnei Keller si fiului ei! In sfarsit!

Conform itinerariului nostru, treceam atunci prin tinutul care alcatuieste districtul Erfurth, unul din cele trei districte ale provincieisaxa. Drumurile destul de bune, ingaduiau sa mergem repede. Fireste ca as fi mers si mai repede inca, daca n-as fi avut un accident la o roata, accident care n-a putut fi reparat decat la Weissensee de catre un fierar nu tocmai de soi.

Daca etapa a fost lunga in ziua aceea, in schimb eram sustinuti de speranta de a ajunge spre seara la Gotha, unde trebuia sa ne odihnim, cu conditia de a gasi un adapost bun.

Nu pentru mine, Dumnezeule mare! Voinic cum eram, puteam sa indur multe, ci pentru domnul si domnisoara de Lauranay, care cu toate ca nu se plangeau, pareau foarte obositi. Sora mea Irma in schimb, parea ca suporta bine calatoria.

De la cinci dimineata pana la noua seara, am facut vreo opt leghe si am intrat in teritoriul Saxa Coburg. In sfarsit, la orele unsprezece, trasura noastra s-a oprit la portile orasului Gotha. Am planuit sa poposim aci douazeci si patru de ore. Bietii nostri cai aveau tot dreptul la o odihna de o noapte si o zi. Se vede ca. Atunci cand i-am ales, am avut mana fericita. Hotarat, e o mare satisfactie pe care o ai atunci, cand ai nimerit un lucru bun!

Am spus ca am sosit de-abia la unsprezece la Gotha, Cateva formalitati la portile orasului, ne-au pricinuit o mica intarziere. Nu mai incape indoiala ca daca n-am fi avut actele in regula am fi fost arestati. Agentii civili si militari se intreceau care mai de care cu severitatea. Era un adevarat noroc ca guvernul prusac, pronuntand expulzarea noastra ne-a procurat si mijloacele de a o pune in aplicare. Am conchis de aici ca daca am. fi voit sa executam primul nostru plan si anume sa plecam inainte de incorporarea domnului Jean, Kalkreuth nu ne-ar fi dat niciodata pasapoarte si n-am fi putut ajunge astfel la granita.

Trebuia sa multumim mai intai lui Dumnezeu si pe urma Majestatii sale Frederic Wilhelm, ca ne-a facilitat calatoria. Cu toate astea graba strica treaba, dupa cum glasuie. Ste un vechi proverb, asa ca nu trebuia sa ne bucuram prea devreme.

Exista hoteluri, bune la Gotha. Am gasit usor patru camere bune si un grajd pentru cai la hotelul „La Armata Prusaca”. Cu toata parerea de rau pe care mi-o producea intarzierea aceasta, trebuia sa ne resemnam. Din fericire din cele douazeci de zile de calatorie care ne-au fost harazite, de autoritatile germane, trecusera de abia patru si am facut aproape un sfert din parcurs.

Prin urmare, daca am fi mers tot asa, trebuia sa ajungem la granita franceza la termenul fixat. Nu doream decat un singur lucru si anume ca, regimentul Royal-Picardie sa nu intre in lupta decat in ultimele zile ale lunii august, ca sa pot lua si eu parte.

A doua zi pe la opt dimineata, m-am coborat in vorbitorul hotelului, unde ma astepta sora mea.

— Domnule de Lauranay si domnisoara Martha? . Am intrebat-o.

— Nu s-au dat inca jos, imi raspunse Irma si trebuie sa-i lasam pina la ora pranzului .

— Prea bine, Irma! Dar tu unde te duci?

— Nicaieri, Natalis. Dupa masa insa am sa ies putin in oras ca sa fac diferite cumparaturi . Daca ai vrea sa ma insotesti . ?

— Cu placere, draga. Pana atunci am sa mai hoinaresc pe strazi.

Si iata ca m-am dus in oras.

Ce sa va spun de Gotha. Nu prea am vazut lucru mare. In schimb am vazut trupe de toate armele si convoiuri cate poftiti. Goarnele sunau neincetat. La gandul ca toti soldatii acestia vor porni impotriva Frantei, mi se strangea inima. Era dureros sa te gandesti ca pamantul patriei va fi poate cotropit de acesti straini! Cati camarazi nu vor muri oare in vreme ce vor apara pamantul Frantei? Da, trebuia sa fiu la postul meu ca sa pot lupta cu ei, fiindca sergentul major Delpierre nu voia sa fie o curca plouata sau un sedentar!

Dar sa revin la orasul Gotha. Am strabatut cateva cartiere si am vazut diferite biserici frumoase, ale caror clopotnite se profilau in zare. Hotarat insa, erau prea multi soldati pe strazile ora” sului, asa ca aveam impresia ca ma aflam intr-o cazarma.

M-am intors la unsprezece, dupa ce am avut grija sa vizez pasapoartele, asa cum glasuia ordinul. Domnul de Lauranay era inca in odaia lui cu domnisoara Martha. Biata fata era prea indurerata ca sa simta nevoia de a se plimba in oras. Si era si firesc!

De altfel ce ar fi vazut? Numai lucruri care i-ar fi amintit situatia domnului Jean. Dar unde era dansul? Doamna Keller putuse da de el, sau cel putin putuse sa urmeze regimentul lui? Cum calatorise oare femeia aceasta curajoasa? Ce ar putea face dansa in cazul ca s-ar fi intamplat vreo nenorocire? Vai! Era un lucru ingrozitor sa te gandesti ca domnul Jean, soldat prusac, s-ar fi luptat impotriva unei tari pe care o iubea, pe care ar fi fost fericit sa aiba dreptul s-o apere si pentru care si-ar fi varsat bucuros sangele!

Nu mai incape indoiala ca masa a fost trista. Domnul de Lauranay voise ca sa mancam in odaia lui. Intr-adevar, cativa ofiteri germani veneau regulat sa ia masa in restaurantul hotelului „La Armata prusaca”, asa ca era bine sa-i evitam.

Dupa-masa, domnul si domnisoara de Lauranay ramasesera cu sora mea la hotel, in vreme ce m-am dus sa vad daca nu lipsea nimic cailor. Hotelierul m-a insotit la grajd. Am vazut ca omul acesta voia sa ma faca sa vorbesc mai mult decat trebuia, in privinta domnului de Lauranay, a calatoriei noastre si a unor lucruri care nu-l priveau. Aveam de-a face cu un palavragiu, dar ce mai palavragiu! . De aceea am fost foarte rezervat si nu i-am spus mai nimic.

La orele trei am iesit impreuna cu sora mea, pentru cumparaturi. Deoarece Irma vorbea bine hruba germana, se simtea in largul ei pretutindeni – atat pe strazi cat si in pravalii. Cu toate astea se cunostea imediat ca eram francezi, ceea ce facea ca sa nu fim bine primiti.

Intre trei si cinci, am facut o sumedenie de cumpara! Uri incat am cutreierat aproape in intregime orasul.

Doarece as fi voit mult sa aflu ceea ce se petrecea in Franta, am sfatuit-o pe Irma sa traga cu urechea la tot ce se vorbea pe strazi si in pravalii. Sl cu toate ca nu era de loc prudent, nu sovaiam sa ne apropiem de grupurile in care se vorbea cu o oarecare insufletire.

Intr-adevar, ceea ce am putut afla nu era defel placut pentru noi francezii. La urma urmei, era insa mai bine sa aflam vesti, fie chiar rele, decat sa traim intr-o ignoranta desavarsita.

Am mai vazut de asemenea o sumedenie de afise lipite pe zidurile caselor. Majoritatea nu anuntau decat miscari de trupe sau rechizitii pentru armata. In rastimpul acesta, sora mea se oprea din cand in cand in dreptul lor spre a citi primele randuri.

Unul din aceste afise mi-a atras deodata atentia. Era scris cu litere mari negre. Parca-l vad si azi, cu hartia-i galbena lipit pe zadul pravaliei unui cizmar.

— Ia vezi, Irma, ce este cu afisul acesta. Ceea ce se vede acolo nu sunt cifre . ?

Sora mea se apropie de pravalia cizmarului si incepu sa citeasca .

O! Ce strigat a mai scos ea! Din fericire ca eram singuri si ca nu ne-a auzit nimeni.

Iata ce cuprindea afisul: „1000 fiorini recompesa aceluia care va preda_pe soldatul Jean Keller din Belzingen, condamnat la moarte pentru ca a lovit un ofiter din regimentul Leib, in vreme ce regimentul se afla in mars spre Magdeburg.

XV.

Cum ne-am inapoiat, eu si sora mea, la hotelul „La Armata Prusaca”, ceea ce ne-am vorbit, iata lucruri pe care nu mi le mai aminti! Poivte.] ca nu ne-am vorbit de loc? S-ar fi putut observa tulburarea noastra si atunci cine stie ce s-ar fi intamplat. Atat ne mai trebuia, ca sa ajungem in fata autoritatilor germane. Am fi fost interogati, arestati poate, daca s-ar fi aflat legaturile care ne uneau de familia Keller . !

In sfarsit am ajuns in odaia noastra, fara sa intalnim pe nimeni. Eu si sora mea voiam mai in tii sa luam o hotarare inainte de a revedea pe domnul si pe domnisoara de Lauranay, astfel ca sa ne intelegem in privinta atitudinei noastre.

Amandoi stateam acum in odaia Irmei, prvindu-ne foarte indurerati, fara sa indraznim sa ne spunem o vorba.

— Nenorocitul! . Nenorocitul! . Ce a facut! Exclama in sfarsit sora mea.

— Ce a facut? I-am raspuns. A facut ceea ce asi fi facut si eu in locul lui! Probabil ca domnul Jean a fost maltratat, injurat de ticalosul acesta de Frantz . Domnul Jean l-o fi batut . Ceea ce trebuia sa se intample mai curand sau mai tarziu . Da si eu asi fi procedat la fel.

— Bietul Jean! . Bietul Jean! . Ingana sora mea. In vreme ce-o podidira lacrimile.

— Vino-ti in fire, Irma, . Nu-ti face inima rea!

— Condamnat la moarte . !

— Ce are de-aface, de vreme ce a fugit. Acum a scapat de urmaritorii lui si ori unde ar fi te rog sa crezi c-o duce mai bine decat in regimentul ticalosilor de Grawert, tatal si fiul!

— Si recompensa de o mie de fiorini care se fagaduieste aceluia care il va preda .

— O! Suma asta nu e inca in buzunarul nimanui, Irma, si probabil ca. Nimeni nu va pune vreodata mana pe ca!

— Si cum va putea sa scape, bietul Jean! Fapta lui este cunoscuta in toale satele si orasele Germaniei! Exista doar atatia ticalosi care nu asteapta altceva decat sa-l denunte! Cei mai buni n-ar voi sa-l gazduiasca macar pentru o ora!

— Nu-ti face inima rea, draga mea! I-am raspuns. Totul nu este pierdut, atata timp cat n-a fost prins inca .

— Natalis! Natalis .

— Si apoi chiar daca ar fi prins, poate scapa . In afara de asta. Domnul Jean. A putut foarte bine sa fuga si sa se afle acum intr-un adapost sigur . Traieste si nu e omul care sa se lase prins asa cu una cu doua.

Daca vorbeam astfel, n-o faceam, marturisesc, numai in scopul de a linisti pe Irma. Nu, eram convins de cele ce spuneam. Fireste ca partea cea mai grea pentru domnul Jean, dupa ce l-a lovit pe Frantz, a fost fuga. Ei bine, izbutise, si se vede ca nu era usor de pus mana pe el, de vreme ce a-fisele fagaduiau o recompensa de o mie de fiorini oricui va reusi sa-l predea autoritatilor germane. Nu, nu voiam sa-mi pierd speranta, cu toate ca sora mea era foarte ingrijorata.

— Dar doamna Keller? Zise ea.

— Da! Ce se facuse doamna Keller? . Putuse sa ajunga la Magdeburg? Stia ea ce se petrecuse cu fiul ei? . Insotea ea oare pe domnul Jean in fuga lui?

— Sarmana femeie! . Sarmana mama! . Repeta sora mea. De vreme ce s-a dus la Magdeburg, nu se poate sa nu fi aflat ca fiul ei a fost condamnat la moarte . Vai Doamne i Dumnezeule! Cate dureri ii mai harazeste!

— Irma, i-am raspuns, linisteste-te. Te rog. Daca te-ar auzi cineva? Stii doamna Keller este o femeie energica. Poate ca domnul Jean e cu dansa.

Daca vorbeam asa linistit, lucrul e totusi firesc fiindca de felul meu nu ma las niciodata prada deznadejdii.

— Dar Marina? . Intreba sora mea.

— Parerea mea e sa nit-i spunem nimic, i-am raspuns. E mai bine asa, Irma. Vorbindu-i am risca s-o facem sa-si piarda curajul. Calatoria va mai dura inca mult, si domnisoara Martha are nevoie de curaj. Daca ar afla ce s-a petrecut, ca domnul Jean este condamnat la moarte, ca a fugit, ca s-a fixat premiu pentru capul lui, biata fata n-ar mai trai . Ar refuza chiar sa ne mai urmeze.

— Da, ai dreptate. Natalis! Trebuie sa pastram insa taina aceasta si fata de domnul de Lauranay?

— Fireste, Irma. La ce ne-ar folosi daca i-am impartasi-o. A! Daca ne-ar fi cu putinta sa regasim pe doamna Keller si pe domnul Jean. Dar timpul nostru este masurat. In curand am fi arestati, si nu vad intrucat arestarea noastra i-ar folosi domnului Jean . Haide, Irma, trebuie sa ne impacam cu situatia noastra si deocamdata, fa in asa fel, incat domnisoara Martha sa nu observe ca ai plans!

— Dar daca iese in oras, Natalis si citeste afisul?

— Irma, i-am raspuns, este prea putin probabil ca domnul si domnisoara de Lauranay sa iasa seara in oras de vreme ce n-au iesit peste zi . De altfel, seara e cam greu sa poti citi un afis. Nu avem deci de ce sa ne temem. Si acum draga mea, fa-ti curaj si procedeaza astfel ca sa nu se stie nimic.

— Da, Natalis, simt ca ai dreptate! . Da, o sa tin inchisa inlauntrul meu toata suferinta mea adan-ca . E greu, dar ce sa-i faci .

La cinci dimineata eram in picioare. Am trezit pe oameni sa nu poata banui nimic.

Dupa masa de seara, in timpul careia am vorbit verzi si uscate pentru ca sa nu se observe figura trista a Irmei, domnul si domnisoara de Lauranay ramasesera in odaia lor. Prevazusem aceasta si imi parea bine. Dupa o vizita la grajd, m-am dus din nou in odaia lor si i-am indemnat sa se culce devreme. Voiam sa plecam la cinci dimineata, deoarece trebuia sa facem un drum daca nu foarte lung, cel putin foarte obositor, de-a lungul unui tinut muntos.

Ne-am culcat. In ce ma priveste am dormit prost. Toate intamplarile zilei mi s-au perindat prin minte, increderea pc care am simtit-o cand a fost vorba sa ridic moralul surorii mele, imi lipsea acum . Lucrurile mergeau prost . Jean Keller era urmarit . Oare nu esti vesnic demoralizat cand nu poti dormi?

La cinci dimineata eram in picioare. Am trezit pe toti si ne-am dus sa inhamam caii la trasura. Ardeam de nerabdare sa parasesc orasul acesta.

La sase ne-am suit in trasura si am pornit, caii fiind odihniti, au facut cinci leghe fara sa facem vreun popas, dupa care am ajuns in regiunea muntoasa a Turingiei.

Aici drumul se ingreuna si trebuia sa mergem incet.

Nu ca muntii ar fi fost grozav de inalti, bunaoara ca Pirineii sau Alpii, totusi drumul era anevoios in special pentru cai. Aproape ca nici nu exista sosea pe vremea aceea, ci numai niste defileuri strimte de-a lungul unor paduri de brazi sau de stejari. Unecri drumurile erau atat de inguste, incat pareau adevarate poteci, pe care trasura noastra de-abia daca avea loc.

Din cand in cand, ma coboram de pe capra ca sa man caii de capastru, deoarece soseaua pe care mergea trasura noastra, era brazdata de ambele parti de prapastii adinei, in fundul carora serpuiau cateva paraiase. Ori de cite ori drumul era prea anevoios, domnul de Lauranay, nepoata lui si sora mea se dadeau jos din trasura si o luau pe jos. Mergeau cu totii, plini de curaj, fara sa se planga. Dealtfel, trebuia sa facem popasuri dese ca sa lasam caii sa rasufle.

Imi parea bine ca nu spusesem nimic domnului de Lauranay despre domnul Jcan caci, daca sora mea in ciuda rationamentelor mele s-a lasat prada deznadejdii, oricine isi poate inchipui ceea ce ar fi indurat domnisoara Martha si tot astfel si bunicul. Ei.

In ziua asta de 21 august, n-am facut nici cinci leghe, in linie dreapta bineinteles.

— Caci drumul facea atatea inconjururi, incat uneori aveam impresia ca ne intoarcem de unde am venit.

Poate ca ne-ar fi fost necesara o calauza? Dar n-aveam in cine sa ne incredem! In imprejurarea de fata ar fi fost mai mult decat o imprudenta. Nu, era de o. mie de ori mai bine sa ne bizuim pe noi insine.

De altminteri, domnul de Lauranay strabatuse in atatea randuri Turingia incat se orienta fara prea multa bataie de cap: Partea cea mai grea era sa te orientezi in mijlocul padurilor. Reuseai totusi calau-zindu-te dupa soare, fiindca soarele este o calauza sigura si apoi nu e de origine germana.

Trasura noastra s-a oprit pe la ora opt seara, la liziera unei paduri de fagi ce acoperea lantul muntilor Thuerienger – Walks. Ar fi fost o imprudenta sa inaintam mai departe.

Prin locurile acestea, nu se afla nici un han, nici macar o coliba de padurari. Trebuia sa dormim in trasura, sau sub primii copaci ai padurii.

Am cinat cu proviziile pe care le-am luat cu noi. Am deshamat caii. Fiindca iarba crestea din belsug la poalele muntilor i-am lasat sa pasca in voie, intrucat intentionam sa veghez noaptea asupra lor. Am sfatuit pe domnul de Lauranay, pe domnisoara Martha si pe sora mea sa se duca in trasura unde cel putin aveau un adapost, deoarece incepuse sa cada o ploaie subtire si rece.

Domnul de Lauranay se oferi sa vegheze cu mine noaptea. Am refuzat. Veghiile astea nu sunt bune pentru un om de varsta lui. De altfel, eu ce treaba aveam? Infasurat in paltonul meu, nu eram de compatimit. Am trecut prin situatii mult mai grele, in campiile din America unde iarna este nespus de aspra, asa ca nu ma ingrozea perspectiva unei nopti albe sub Cerul liber.

In sfarsit, totul a mers de minune. Linistea noastra n-a fost tulburata o clipa. In definitiv trasura prezenta acelas confort pe care il avea o camera de hotel in tinuturile acestea. Bine invelit, puteai dormi comod de n-ar fi fost grija care fra-manta pe toti in privinta celor dragi care erau departe .

Pe cand se lumina de ziua, pe la orele patru domnul de Lauranay parasi trasura, propunandu-mi sa vegheze in locul meu, astfel ca sa ma pot odihni si eu o ora doua. Tcmandu-ma sa nu-l supar daca l-as refuza din nou, am primit si dupa ce m-am infasurat bine in paltonul meu, am tras un pui de somn strasnic.

La sase jumatate eram cu totii in picioare.

— Trebuie sa fii obosit, domnule Natalis? Ma intreba domnisoara Martha.

— O! Nu, domnisoara, am dormit foarte bine in vreme ce bunicul d-tale veghea!

— Natalis cam exagereaza, raspunse domnul de Lavranay zambind si noaptea viitoare o sa-mi dea voie .

— Nu se poate, domnule de Launaray, i-am raspuns pe un ton voios. Asta ar mai trebui, ca stapanul sa veghieze pana, in zori in vreme ce sluga .

— O! Sluga! Exclama domnisoara Martha.

— Da, sluga, vizitiu . Oare ru sunt vizitiu, dar un vizitiu indemanatic in orice caz! Hai sa spun postas daca vrei cu orice chip sa-mi menajezi amorul propriu, ceea ce nu inseamna insa ca nu sunt servitorul d-voastra .

— Nu esti prietenul nostru, raspunse domnisoara Martha intinzandu-i mana, si inca ce! Mai devotat pe care ni l-a dat Dumnezeu ca sa ne duca in Franta.

— O! Cit esti de buna domnisoara. Ce n-ai face oare pentru niste oameni care iti spun cuvinte care iti merg drept la inima! Da, am putea ajunge cu bine la granita si tot astfel doamna Keller si fiul ei .

Cat despre mine, daca ocazia se va ivi sa ma devotez din nou pentru ei . Si daca va trebui sa-mi dau viata . Amen! Cum zice preotul din satul meu.

La sapte am pornit din nou. Oricate obstacole s-ar fi prezentat in ziua aceasta de 21 august, trebuia, sa fac in asa fel incat sa strabatem Turingia inainte de ivirea noptii.

Primele ore ale calatoriei s-au efectuat destul de greu, deoarece din pricina urcusurilor trebuia la tot pasul sa ne dam jos din trasura. In definitiv mergeam mai mult pe jos.

Pe la douasprezece ani ajuns in punctul cel mai inalt al muntelui caruia, daca nu ma insel, i se spune Gebauer. In prezent nu ne mai ramasese decat sa ne coboram spre vest. De aci incolo drumul era in papta. Fireste ca n-ar fi trebuit sa mergem prea repede din pricina accidentelor ce s-ar fi putut produce la coboras.

Vremea era tot a ploaie. In schimb daca nu plouase inca, cerul era acoperii. In intregime cu nori desi si grei. Ma temeam, si pe drept, de o furtuna.

Intr-adevar, pe la orele sase dupa-amiaza, cateva fulgere despicara aerul. In departare se auzea tunetul si furtuna se apropia din ce in ce.

Domnisoara Martha, ghemuita in fundul trasurii, adancita in ganduri, nu prea parea speriata. Sora mea inchidea ochii si statea nemiscata.

— N-ar fi mai bine sa facem un popas? Ma intreba domnul de Lauranay.

— Ba da, i-am raspuns si m-as opri cu conditia insa sa gasim un loc prielnic pentru ca sa putem sta peste noapte. Pe panta asta e cu. Neputinta.

— Fii prudent, Natalis.

— N-avea nici o grija, domnule de Lauranay. Nici n-am terminat bine vorba, ca un fulger urias infiisura caii si trasura, izbind un plop care se afla la dreapta noastra. Din fericire, arborele cazuse in directia padurii. Caii se speriara si am simtit ca nu mai eram stapan pe ei. Cu toate sfortarile pe care le-am facut, coborara in galop panta. Eram orbiti acum de fulgere, iar tunetele ne asurzeau pur si simplu. Daca bietele animale zapacite ar fi deviat putin din drum, trasura ar fi cazut imediat in prapastiile care brazdau soseaua Deodata se rupse fraria. Caii mai liberi porneau acum cu mai multa furie. O catastrofa inevitabila ne ameninta.

Deodata se produse o ciocnire.

Trasura se izbise de trunchiul unui copac. Haturile si oistea s-au rupt, iar caii se avantasera in prapastie.

Trasura, spre norocul nostru fusese oprita in loc de trunchiul copacului. Din fericire nu s-a intam-plat nici un accident dc persoane. Desi fusesem trantit de pe capra, n-am patit nimic. M-am dus sa examinez trasura ale carei roti din fata erau sfaramate.

Ce situatie trista! Ce sa ne facem acum, lipsiti de mijloacele de locomotie, in mijlocul acestui tinut pustiu? Ce noapte grozava am petrecut!

A doua zi, la 23 august, am trebuit sa pornim inainte, dupa ce am parasit trasura, pe care n-o mai puteam intrebuinta chiar daca alti cai ar fi inlocuit pe aceia pe care i-am pierdut.

Am facut un pachet cu proviziile si efectivele noastre pe care le purtam acum pe umar cu ajutorul unui bat si am pornit cu totii, eu in frunte si in urma mea Irma, domnisoara Martha si bunicul ei. Nu cred ca am facut mai mult de trei leghe in ziua aceea. Cand ne-am oprit spre seara, soarele care apunea, lumina campiile care se intind spre vest, la poalele muntilor Turingiei.

XVI.

Situatia era grava si trebuia sa se mai agraveze inca, daca nu giiseam o trasura si niste cai de vanzare. Inainte de toate, trebuia sa gasim insa un adapost pentru noapte. Pe urma vom vedea ce e de facut.

Ma simteam foarte stanjenit. Prin imprejurimi nu se afla nici o coliba. Nu stiam ce sa fac, cand deodata, luand-o spre dreapta, am zarit un fel de coliba care se afla in mijlocul padurii.

Coliba aceasta nu avea nici usi nici ferestre, totusi oricat de putin confortabila era, constituia insa un adapost.

Cerul, care fusese pana acum senin, se innora deodata. Va puteti inchipui bucuria, mea gasind coliba aceasta care in lipsa trasurii, era un adapost pretios pentru noi.

Domnul de Lauranay fusese foarte afectat de accidentul intamplat, mai ales din pricina nepoatei lui. Pana la granita mai aveam inca de umblat. Cum se va sfarsi calatoria noastra? Vom avea oare timpul sa parasim Germania, la termenul fixat, acum cand eram nevoiti sa mergem pe jos? In prezent insa principalul lucru era adapostul, vom avea pe urma tot timpul sa discutam in vederea masurilor ce trebuiau luate.

In interiorul colibei, care parea ca nu mai fusese locuita de mult, pamantul era acoperit cu un strat de iarba. Probabil ca intr-insa se refugiau din cand in cand, pastorii care isi duceau turmele la pasunat in muntii Turingiei. Jos se vedeau campiile Saxei, in directia oraselului Fulga, de-alungul teritoriilor Rinului de Sus.

Sub razele soarelui care apunea, campiile acestea pareau oarecum roditoare. Cu toate ca nu erau intinse ca in palma, se vedea cat colo, ca erau mai usoare de strabatut decat drumul pe care l-am facut din Gotha pana aici.

Odata instalati in coliba, im pregatit impreuna cu sora mea, masa de seara. Domnul si domnisoara de Lauranay, foarte obositi de drum de-abia daca mancasera. Irma de asemenea nu se atinse de cina asta modesta.

— Rau faceti ca nu mancati, le repetam intr-una. Intai hrana si apoi odihna, iata metoda soldatului in campanie. Trebuie sa prindem puteri, asa ca e necesar sa mananci, domnisoara Martha.

— Chiar daca as vrea sa mananc, dragul meu Natalis, imi raspunse ea, mi-ar fi cu neputinta . Maine dimineata, inainte de plecare, voi incerca sa-mananc ceva.

— Rau faci, domnisoara, i-am raspuns.

— Fii pe pace, n-o sa te fac de ras maine in timpul drumului, fiindca n-o sa raman in urma.

Toata staruinta mea a fost in zadar desi mancam de zor ca sa slujesc de exemplu. Eram hotarat sa prind puteri, ca si cum m-asi fi pregatit pentru o munca foarte grea a doua zi.

In apropierea colibei, se afla un parau cu apa limpede. Cateva picaturi din apa aceasta amestecata cu rachiu, era de-ajuns sa faca o bautura racoritoare.

Domnisoara Martha consimti sa bea doua, trei picaturi. Domnul de Lauranay si sora mea, o imitara, ceea ce le-a prins bine.

Apoi cate trei se dusera in coliba unde se culcara si adormira in curand.

Am fagaduit ca ma voi culca si cu, dar cu intentia de a nu-mi tine fagaduiala. Daca am spus ca ma voi culca, o ca domnul de Lauranay ar fi voit sa vegheze cu mine si nu trebuia sa-i impun acest surplus de oboseala.

Lata-ma deci plimbandu-ma de colo pana colo, asemenea unei santinele. Ori cine isi poate inchipui ca a sta de veghe nu e un lucru nou pentru un soldat. Luasem doua pistoale cu mine, fiindca paza buna trece primejdia rea.

De aceea hotarasem sa ma impotrivesc somnului, desi imi simteam pleoapele grele. Uneori cand eram prea obosit, veneam sa ma mai intind putin in coliba, cu urechia atintita la cele mai mici zgomote.

Noaptea era foarte intunecoasa. Nici o stea nu se vedea pe bolta cereasca. Luna disparuse si ea printre nori.

Totusi, daca un foc s-ar fi aprins undeva in padure, l-as fi zarit imediat de la o leghe departare, fiindca aveam niste ochi buni care scrutau intunericul.

Nici un suflu nu tulbura firea; afara era o liniste desavarsita ca atunci cand vremea e a ploaie.

Cu toate astea trebuie sa marturisesc ca linistea nu era insa atat de desavarsita, de vreme ce se auzea un zgomot, un fel de suierat continuu care reproducea semnalele regimentului Royal-Picardie. Oricine isi poate inchipui ca cel care flu-era astfel, nu era altul decat sergentul major Natalis Delpierre, care se lasa prada obiceiurilor lui.

Si pe cand fluieram astfel, ma gandeam la trecut. Ma gandeam la tot ce se petrecuse la Belzingen de cand am sosit acolo, amanarea casatoriei in clipa cand trebuia sa se savarseasca, esuarea duelului cu locotenentul von Grawert, incorporarea domnului Jean, expulzarea noastra din Germania. Pe urma, intrezaream, in viitor, o sumedenie de dificultati: Jean Keller al carui cap fusese pus la pret, fugind de teama condamnarii lui, doamna Keller care il cauta, nestiind unde sa-l gaseasca . !

Si, daca fusese descoperit, daca fusese denuntat de niste ticalosi care voiau sa ia prima de o mie de florini? . Nu, nu-mi venea sa cred asa ceva. Indraznet si hotarat, domnul Jean nu era omul care sa se lase prins asa, cu una cu doua.

In vreme ce ma gandeam la toate astea, simteam ca mi se inchid pleoapele. M-am sculat atunci, nevoind sa adorm. Imi parea rau ca firea era atat de linistita in timpul acestei nopti si intunericul atat de nepatruns. Si-mi trebuia o sfortare constanta a vointei ca sa nu cedez oboselii.

In rastimpul acesta, orele treceau. Cat putea sa fie ceasul? Trecuse oare de miezul noptii? Probabil, cacj noaptea e scurta in epoca aceea a anului. Ma uitam pe cer doar doar oi vedea vreun punct luminos. Dar nimic nu semnala inca ivirea zorilor. Se vede deci ca ma inselasem si ca era mai devreme decat imi inchipuiam.

Mi-am adus atunci aminte ca, in timpul zilei, domnul de Lauranay, dupa ce a consultat harta, mi-a spus ca primul oras principal prin care vom trece era Tann, situat in districtul Cassel, in provincia Hesse-Nassau. Acolo ne-ar fi cu putinta sa inlocuim trasura. Ne trebuia un mijloc de locomotie cu care sa putem ajunge in Franta. Totusi, ca sa ajungem la Tann mai aveam de facut vreo douasprezece leghe. Pe cand ma gandeam astfel, am tresarit de-o-data.

M-am sculat numaidecat si am tras cu urechea. Mi s-a parut ca am auzit o detunatura. Era oare un foc de arma?

Aproape imediat, am auzit o a doua detunatura. Nu mai incapea indoiala ca era un foc de arma. Ba. Chiar mi s-a parut ca am vazut o flacara spintecand intunericul.

In situatia in care ne aflam, in mijlocul unui tinut aproape pustiu, ne puteam teme de orice. O banda de hoti putea sa ne atace si atunci cum sa ne impotrivim?

Trecuse un sfert de ora. N-am voit sa trezesc pe domnul de Lauranay. Era posibil insa ca focul acesta de arma sa fi fost al unui vanator . In tot cazul, dupa scanteia pe care a produs-o arma, am socotit distanta la vreo jumatate de leghe.

Am ramas in picioare, nemiscat, cu privirea tintita in directia aceasta. Nemaiauzind nimic, am inceput sa ma linistesc si m-am intrebat chiar daca n-a fost jocul unei iluzii a auzului sau a ochiului. Uneori crezi ca nu dormi si totusi dormi. Ceea ce iei drept, o realitate nu este decat impresia fugara a unui vis.

Hotarat sa infrunt cu orice pret somnul, am inceput din nou sa ma plimb in lung si in lat, fluie-rand fara sa-mi dau seama, semnalele regimentului meu. Am inaintat chiar vreo suta de pasi in padure.

In curand mi s-a parut ca aud un fasait usor. Deoarece credeam ca e o vulpe sau un lup, am scos pistolul de la brau gata sa trag.

De-o data, insa, mi s-a parut ca vad o umbra care se repede spre mine . Am tras la intamplare.

Dar o data cu detunatura armei, am vazut un om in fata mea . L-am recunoscut numaidecat: era Jean Keller.

XVII.

La zgomotul detunaturii, domnul de Lauranay, domnisoara Martha si sora mea se trezira imediat si iesira din coliba. In omul care venea cu mine din padure, nu putusera ghici pe domnul Jean, nici pe doamna Keller care venea si ea dupa noi. Domnul Jean se repezi la ei. Inainte de a fi rostit vreo vorba, domnisoara Martha il recunoscuse si il imbratisa.

— Jean, ingana ea.

— Da, Martha! . Eu si mama . In sfarsit. Domnisoara de Lauranay se arunca in bratele doamnei Keller.

Deoarece nu trebuia sa savarsim vreo imprudenta:

— Sa mergem in coliba, i-am zis. E in joc persoana d-tale.

— Cum! . Stii, Natalis . Imi raspunse el.

— Da, eu si sora mea stim totul.

— Si tu Martha, si d-ta domnule de Lauranay? . Intreba doamna Keller.

— Dar de ce? Intreba domnisoara Martha.

— Veti afla imediat, deocamdata sa intram in coliba.

Peste o clipa, ne aflam cu totii intr-insa. Daca nu ne vedeam, cel putin auzeam totul. Eu stateam in fata usii si cu toate ca eram atent la convorbire supravegheam in acelasi timp soseaua.

Si iata ce ne-a povestit domnul Jean, intrerupandu-se din cand in cand spre a asculta afara.

Povestirea aceasta, ne-a fost istorisita de domnul Keller, in fraze scurte si intretaiate, ca si cum dansul de-abia ar mai fi putut rasufla.

— Draga Martha, zise el . Trebuia sa se intample . Si e mai bine ca sunt ascuns aici . In coliba asta . Decat acolo, sub ordinele colonelului von Grawert . In compania locotenentului Frantz.

Si atunci in cateva cuvinte, Martha si sora mea aflara ceea ce se petrecuse inainte de plecarea noastra din Belzingen: provocarea insultatoare a locotenentului, intalnirea fixata, refuzul de a se bate dupa incorporarea, domnului Jean Keller in regimentul colonelului von Grawert.

— Da, zise domnul Jean, eram sa fiu sub ordinele acestui ofiter! Se putea razbuna in voie, in loc sa ma vada in fata lui cu o spada in mana . A! Omul acesta care te-a insultat Martha, l-as fi ucis fara nici o remuscare .

— Jean, sarmanul meu Jean, ingana domnisoara de Lauranay.

— Regimentul a fost trimis la Borna relua Jean Keller. Acolo, timp de o luna am fost supus la cele mai grele corvezi am fost umilit, pedepsit pe nedrept si tratat in sfarsit de nemernicul acesta de Frantz, cum nu se trateaza un caine! . M-am abtinut insa . Am indurat totul gandindu-ma la tine, Martha, la mama, la toti prietenii mei . Vai! Cat am suferit! . In sfarsit regimentul a plecat la Magdeburg . Unde mama a putut sa-l ajunga. Dar tot acolo, intr-o seara, acum cinci zile, locotenentul Frantz, pe cand ma aflam singur cu el pe o strada, dupa ce m-a injurat, m-a lovit cu cravasa. Cred ca aveam dreptul sa ma revolt! . M-am repezit la el si l-am lovit la randul meu .

— Jean, bietul meu Jean! . Ingana mereu domnisoara Martha.

— Eram pierdut daca nu reuseam sa fug . Relua domnul Jean . Din fericire am putut gasi hanul in care locuia mama . Peste cateva clipe am lepadat uniforma, m-am imbracat taraneste, si-am plecat din Magdeburg . A doua zi am aflat imediat ca eram condamnat la moarte de consiliul de razboi. Capul meu era pus la pret! Se acorda un premiu de o mie de florini aceluia care va pune mana pe mine . Cum sa scap? . Nu stiam . Dar voiam sa traiesc Martha . Sa traiesc ca sa va revad pe toti.

In clipa aceea, domnul Jean isi intrerupse povestirea.

— Nu se aude nimic? Intreba el.

M-am furisat din coliba. Soseaua era linistita si pustie. Mi-am lipit urechea de pamant. Nu se auzea nici un zgomot suspect din directia padurii.

— Nu e nimic, i-am spus intorcandu-ma in coliba.

— Mama si cu mine, relua domnul Jean, am luat-o prin campiile Saxei, in speranta de a va in-talni, de vreme ce mama cunostea itinerariul pe care vi l-a impus politia . Umblam mai ales noaptea, cumparand prin casele retrase de-ale mancarii; si, culmea ironiei, strabateam sate in care citeam afisul cu premiul ce se acorda pe capul meu .

— Da, am zis, afisul acela pe care l-am citit impreuna cu Irma, la Gotha.

— Planul meu, relua domnul Jean, era sa incerc sa ajung in Turingia, unde am calculat ca trebuie sa va mai aflati inca . De altfel acolo puteam fi oarecum in siguranta . In sfarsit am ajuns in munti'. Cred ca stii, Natalis cit e de greu drumul acesta, de vreme ce ati facut o parte din el pe jos .

— Da, domnule Jean, dar cum de-ai aflat . ?

— Ieri seara, ajungand in dreptul Trecatoarei Gebeuer, raspunse domnul Jean, am vazut o trasura sfaramata care se afla parasita in drum . Am recunoscut trasura domnului de Lauranay . Ma intrebam daca ati avut un accident, daca ati scapat . Vai, cit eram de ingrijorati . Am umbat cu mama toata noaptea . Pe urma, de-ndata ce s-au ivit zorile am fost nevoiti sa ne ascundem .

— Sa va ascundeti, intrerupse sora mea. Si pentru ce? Erati urmariti.

— Da, raspunse domnul Jean, erati urmariti de trei ticalosi pe care i-am intalnit mai jos de trecatoa-rea Gebauer, braconierul Buch din Belzingen impreuna cu cei doi baieti ai lui. I-am mai vazut la Magdeburg, urmand regimentele cu alti talhari de teapa lor. Fara indoiala ca stiau ca, daca puneau mana pe mine trebuiau sa incaseze o mie de florini. De aceea m-au urmarit si acum doua ore, am fost atacati la vreo jumatate de leghe de aici . Ia liziera padurii.

— Va sa zica cele doua impuscaturi pe care le-am auzit, au fost trase de ei? Am intrebat pe domnul Jean.

— Da. Natalis . Un glonte mi-a trecut prin palarie . Totusi am reusit sa ne refugiem intr-un tufis, astfel ca am putut scapa de ticalosii acestia . Probabil ca ei isi inchipuie ca am luat-o pe alt drum, deoarece s-au indreptat in directia muntilor . Atunci, noi am luat-o pe camp si cand am ajuns in dreptul padurii, te-am recunoscut dupa suierat, dragul meu Natalis.

— Si eu care am tras in d-ta, domnule Jean.

— Ce-are de-a face, Natalis! Se poate insa ca impuscatura d-tale sa fi fost auzita, asa ca trebuie sa plec numaidecat.

— Singur? Intreaba domnisoara Martha. Nu, vom pleca cu totii! Raspunse domnul Jean. Daca ne va fi posibil ar trebui sa calatorim impreuna pana la granita franceza.

Stiam acum tot cea ce era mai insemnat, si anume ca viata domnului Jean era in pericol, daca braconierul Buch si cei doi fii ai lui ar pune mina pe el. Fireste ca trebuie sa ne aparam cu indarjire impotriva acestor ticalosi. Dar ce s-ar intampla oare in cazul ca Buch ar mai veni cu cativa pacatosi de tagma lui?

I-am povestit apoi pe scurt domnului Jean, tot ceea ce s-a petrecut de la plecarea noastra din Bel-zingen si cit de prielnica ne-a fost calatoria pina la accidentul de la Gebauer.

Acum lipsa cailor si a trasurii ne stanjcnea mult.

— Trebuie sa va procurati cu orice pret mijloace de transport, zise domnul Jean.

— Nadajduiesc ca vom putea gasi la Tann, raspunse domnul de Lauranay. In tot cazul, dragul meu Jean, nu trebuie sa mai ramanem in coliba asta . Poale ca Buch si fiii lui sunt pe urmele noastre . Trebuie sa ne folosim de intuneric .

— Poti sa ne urmezi, Martha? Intreba domnul Jean.

— Sunt gata! Zise domnisoara de Lauranay.

— Si tu mama, tu care ai indurat atatea oboseli?

— Sa mergem, dragul meu.

Mai aveam provizii exact cat ne trebuia pana la Tann, ceea ce ne evita popasurile in satele in care Buch si fii lui puteau sa treaca.

Iata asadar hotararea pe care am luat-o, inainte de a porni la drum, fiindca in primul rand trebuia sa luam toate masurile dictate de imprejurari.

Atata timp cat nu va exista nici un pericol, eram decisi sa nu ne mai despartim. Fara indoiala, ceea ce era relativ usor pentru noi care aveam pasapoarte, era mai greu pentru doamna Keller si pentru fiul ei. De aceea, ei nu trebuiau sa intre in orasele in care ne era impus sa trecem si trebuiau sa ne astepte intr-un loc fixat mai dinainte. In felul acesta poate ca puteam calatori impreuna.

Sa mergem deci, am raspuns. Daca pot cumpara o trasura si cai la Tann, vom putea cruta multe oboseli tuturor. Cat despre noi, domnule Jean, cred ca nu te-ar ingrozi o calatorie pe jos si cateva nopti petrecute in camp la lumina stelelor, vei vedea totodata cat sunt de frumoase stelele care stralucesc pe cerul Frantei.

Spunand acestea am facut vreo douazeci de pasi pe sosea. Era ora doua dimineata. Un intuneric adanc invaluia firea. Totusi se simtea ca in curand se va lumina de ziua.

Daca nu puteam vedea nimic, in schimb puteam auzi foarte bine. Era atata liniste afara incat nu mi-ar fi scapat nici cel mai mic zgomot .

Nu auzem nimic, de unde am conchis ca Buch si fiii lui pierdusera urma lui Jean Keller.

Am parasit cu totii coliba. Am luat proviziile care nu alcatuiau, va rog sa credeti, un pachet tocmai mare si din cele doua pistoale pe care le aveam, am dat unul domnului Jean.

In clipa aceea, Jean lua mana domnisoarei de Lauranay si ii zise cu o voce miscata:

— Martha, cand am voit sa te iau de nevasta, viata mea imi apartinea! . Acum nu mai sunt decat un fugar, un osandit la moarte . Nu mai am dreptul sa-mi leg viata mea de a ta . !

— Jean, raspunse domnisoara Martha, suntem uniti inaintea lui Dumnezeu, care sa ne aiba in paza lui.

XVIII.

Voi povesti pe scurt, primele doua zile in care am calatorit impreuna cu doamna Keller si cu domnul Jean. Parasind Turingia, am avut norocul sa nu ne intalnim cu nimeni.

Foarte surescitati de altminteri, am mers repede. Ai fi spus ca nu stim ce inseamna oboseala. Doamna Keller, Martha si sora mea ne dadeau cu adevarat o pilda rara de energie. De obicei, dupa ce umblam patru ore in sir ne odihneam cate un ceas.

Tinutul, prea putin roditor, avea o sumedenie de prapastii. Satele putin numeroase, erau situate la distante foarte mari. Cu toata energia de care dadeau dovada tovarasele noastre, se vedea cat de colo ca ele erau obosite si ca aveau nevoie de odihna. La 24 august, dupa un mars zdravan, am ajuns la Timn, pe la ora zece seara.

Acolo dupa cum ne-am inteles, domnul Jean si mama lui s-au despartit de noi. N-ar fi prudent sa strabatem acest oras, in care domnul Jean ar fi putut fi recunoscut.

Ne-am inteles sa ne intalnim a doua zi pe la opt, pe soseaua orasului. Daca nu eram exacti la intalnire, inseamna ca am fost retinuti din pricina ca n-am putut gasi un cal si o trasura. Dar, sub nici un pretext, doamna Keller si fiul ei nu trebuia sa intre in oras. Masura aceasta a fost foarte inteleapta, deoarece agentii se aratara de o severitate exceptionala la cercetarea pasapoartelor. Am crezut ca ne vor opri de a merge mai departe. Am trebuit sa spunem cum calatoream si in ce imprejurare am pierdut trasura, etc .

Lucrul acesta ne-a folosit insa. Unul din agenti, in speranta unei bune rasplate, s-a oferit sa ne duca la un negustor care vindea trasuri. Propunerea lui a fost primita. Dupa ce a condus pe domnisoara Martha si pe sora mea la liotei, domnul de Lauranay, care vorbea foarte bine limba germana, a mers cu mine la negustorul acesta.

N-avea trasura, in schimb avea numai o sareta cu doua roti acoperita cu o panza impermeabila si un singur cal. E de prisos sa adaug ca domnul de Lauranay a trebuit sa plateasca de doua ori valoarea calului si de trei ori aceea a saretei.

A doua zi, ia ora opt, am regasit pe sosea pe doamna Keller si pe fiul ei. O carciuma proasta le slujise de adapost in timpul noptii. Domnul Jean petrecuse noaptea pe un scaun, in vreme ce mama lui dormise pe jos, pe o saltea de paie.

Domnul si domnisoara de Lauranay, doamna Keller si Irma se urcara in sareta, in care am asezat proviziile cumparate la Tann. Strangandu-te bine mai ramanea un al cincilea loc. L-am oferit domnului Jean. Dansul refuza. In cele din urma, am cazut de acord sa ne instalam cu randul, dar de cele mai multe ori ni se intampla sa mergem amandoi pe jos, ca sa nu obosim calul. Ce vreti, nefiind alti cai, a trebuit sa ma multumesc cu acesta. Ce mult regretam acum caii pe care i-am cumparat la Belzingen!

La 26 august, spre seara, am ajuns la Fulda, dupa ce am vazut de departe turnul catedralei si, pe un deal, o manastire de franciscani. La 27 am strabatut oraselele Schlinchtern, Sodon si Salmünster, situat pe rinul Salza. La 28 am ajuns la Geluhausen si, daca am fi calatorit de placere ar fi trebuit sa vizitam castelul orasului acesta care a fost locuit, dupa cum am aflat mai tarziu, de Frederic Barbarosa. Dar niste fugari ca noi, aveau altceva de facut.

Cu toate astea, nu mergeam atat de repede cum as fi voit, din pricina drumurilor rele. Nu mai mergeam decat la pas ceea ce ma nelinistea deoarece peste sapte zile, conform termenului fixat de autoritati, trebuia sa parasim Germania.

Doamna Keller era foarte obosita. Ce s-ar intampla, daca fortele parasind-o ar fi trebuit s-o lasam intr-un sat, intr-un oras oarecare? Fireste ca fiul ei n-ar fi putut ramane cu dansa, caci, atata timp cat domnul Jean nu se afla pe teritorul francez, risca in orice clipa sa fie prins si omorat.

Am intampinat multe dificultati in vreme ce am strabatut padurea Lomboy care se intinde la stanga si la dreapta raului Kinzig pana in muntiii Hesse Darmstatd. Am crezut ca n-o s-o mai trecem niciodata.

In sfarsit la 29 august ne-am oprit putin inainte de portile orasului Hanau. A trebuit sa ramanem peste noapte aici, unde era o miscare mare de trupe. Deoarece domnul Jean si mama lui, trebuia sa faca un drum de doua leghe ca sa ocoleasca orasul, domnul Lauranay si domnisoara Martha ramasera cu ei in sareta. Sora mea si cu mine, ne-am dus singuri in oras, ca sa reinnoim proviziile. Ne-am regasit a doua zi, pe 30, pe soseaua care duce la Viesbaden, Am ocolit pe la amiaza oraselul Offenbach, si spre seara am ajuns la Frankfurt pe Main.

De orasul acesta, n-am sa spun nimic altceva decat ca e situat pe malul drept al raului si ca e plin de evrei. Dupa ce am trecut raul Main, am luat-o pe soseaua care cobora pe la Mayenta. Deoarece trebuia sa intram in oras pentru vizarea pasapoartelor, imediat dupa indeplinirea acestei formalitati, ne-am dus sa cautam pe domnul Jean si pe mama lui. Asadar, in noaptea aceea n-am fost nevoiti sa ne despartim, dar ceea cc ne-a interesat si mai mult e ca am putut gasi un adapost, modest e drept, dar convenabil, in foburgul Salhscnhausen, pe malul stang al Uleinului.

Dupa o cina, luata in comun, toata lumea s-a culcat afara de mine si de sora mea. Ne-am dus in oras ca sa mai targuim diferite obiecte.

Si iata, intre alte lucruri, ceea ce a auzit Irma, la un brutar, unde cateva persoane vorbeau de soldatul Jean Keller. Se spunea ca fusese prins la Salmünster si amanuntele acestei capturari nu lipseau, intr-adevar, daca momentul ar fi fost mai prielnic am fi ras cu pofta.

Totusi, ceea ce mi s-a parut cu mult mai grav, e ca se spunea de asemenea ca in curand regimentul Leib va sosi in localitate, de unde va fi indreptat la Mayenta si apoi la Thionville.

Daca spusele acestea erau adevarale, colonelul von Grawert si cu fiul lui vom urma acelasi drum cu noi. In vederea acestei intalniri. Nu era oare mai bine sa modificam itinerariul nostru si sa ne indreptam mai spre sud spre a evita orasele indicate de politia prusaca?

A doua zi, la 31 august, am comunicat stirea asta rea domnului Jean. Darisul m-a rugat sa nu spun nimic, atat mamei lui cit si domnisoarei Martha care, si asa erau destul de ingrijorate. Dupa ce vom trece de Mayenta vom vedea ce e de facut si daca va fi necesar sa ne despartim pana la granita. Grabindu-ne am putea poate s-o luam inaintea regimentului si sa ajungem astfel netulburati de nimeni, in Lorena.

Am plecat la ora sase dimineata. Din nefericire, drumul era greu si obositor. Trebuia sa trecem prin padurile de la Neibruh situate in apropierea orasului Frankfurt. Am mai intarziat apoi, fiindca am ocolit cateva catunuri ale caror sosele erau tixite de soldati si de furgoane. In sfarsit, desi de la Frankfurt pana la Mayenta nu erau decat vreo cincisprezece leghe, am ajuns deabia spre seara. Eram atunci Ia frontiera provinciei Hesse-Darmstadt.

Oricine isi poate inchipui ca doamna Keller si fiul ei aveau tot interesul sa evite Mayenta. Orasul acesta este situat pe malul stang al Rinului si fata in fata cu foburgul Cassel, de care Mayenta se leaga printr-un pod de vase, lung de vreo sase sute de picioare.

Deci, pentru a regasi drumurile care duc spre Franta, trebuie neaparat sa treci Rinul, fie deasupra fie dedesubtul orasului, cand nu vrei s-o ici pe pod.

Iata-ne deci in cautarea unei luntre care sa transporte pe domnul Jean si pe mama lui. A fost in zadar insa, deoarece luntrile erau suspendate din ordinul autoritatilor militare.

Pe la opt seara nu stiam ce sa facem.

— Trebuie, cu toate astea, sa trecem Rinul, zise Jean Keller.

— In ce loc si unde? L-am intrebat.

— Pe podul de la Mayenta, de vreme ce nu-l putem trece in alta parte.

Si iata planul pe care l-am adoptat.

Domnul Jean lua paltonul meu cu care se infasura, apoi, apucand calul de capastru, se indrepta spre poarta Cassel.

Doamna Keller se ascunsese in fundul saretei acoperindu-se cu hainele prietenilor nostri. Domnul si domnisoara de Lauranay, sora mea si cu mine ne aflam de asemenea in sareta. Am ajuns astfel pana in fata postului de soldati care pazea podul.

Domnul Jean, cu o indrazneala uluitoare, se apropie atunci de noi si ne zise;

— Pasapoartele d-voastra?

I-am intins pasapoartele pe care le inmana el insusi sefului de post.

— Cine sunt oamenii acestia?

— Niste francezi pe care ii duc pana la granita.

— Si cine esti d-ta?

— Nicolas Friedel, carutas din Hochst. Pasapoartele noastre au fost examinate cu o atentie deosebita. Cu toate ca actele noastre erau in regula, oricine isi poate inchipui spaima care ne-a cuprins.

— Pasapoartele astea nu mai sunt valabile deeat patru zile! Observa seful de post. Prin urmare in patrii zile, posesorii lor trebuie sa paraseasca Germania.

Fireste, raspunse Jean Keller, de-aceea trebuie sa ne grabim.

— Puteti sa va duceti.

Peste o jumatate de ora, dupa ce am trecut Rinul ne aflam la Hotelul Anhalt, unde domnul Jean urma sa joace pana la urma rolul de carutas. Multa vreme o sa-mi aduc aminte de sosirea noastra in Mayenta.

Ce inseamna si lucrurile! Ce primire diferita ne-ar fi asteptat cateva luni mai tarziu cand Mayenta s-a predat francezilor. Ce bucurie am fi simtit gasind aici pe compatriotii nostri. Cum ne-ar fi primit – nu numai pe noi care eram goniti din Germania.

— Dar si pe doamna Keller si pe fiul ei, de indata ce ar fi aflat povestea lor.

Dar nu sosesti cand vrei, dupa cum nu poti pleca, dupa bunul tau plac.

De-ndata ce doamna Keller, domnisoara Martha si Irma se retrasera in camerele lor de la hotelul Anhalt, domnul Jean se duse la grajd ca sa vada de cal, iar eu cu domnul Lauranay ne-am dus in oras ca sa aflam stiri din Franta.

Cel mai nimerit lucru era sa te instalezi intr-o berarie si sa ceri ultimele ziare. Intr-adevar, meritau toata atentia evenimentele care s-au petrecut in Franta dupa plecarea noastra. Era mai intai ziua grozava de la 10 August, invadarea Tuileries-ilor, macelul paznicilor si al garzii, intemnitarea familiei regale si suspendarea provizorie de la tron a lui Ludovic al XVI-lea.

Iata cateva fapte care erau de natura sa precipite masa aliatilor spre granita franceza.

De aceea Franta intreaga era gata sa respinga invazia.

Erau tot trei armate: Luckner la nord, Lafayette, in centru, Montesquieu la sud. Cat despre Dumou-riez, slujea sub Luckner ca general de brigada.

Dar, stirea asta nu data decat de trei zile, Lafayette urmat de cativa din tovarasii lui, se dusese la cartierul general austriac, unde cu toate impotrivirile lui, fusese tratat ca prizonier de razboi.

De aici se poate vedea cum se purtau inamicii fata de tot ce era francez si ce soarta ne astepta, daca agentii militari ne-ar fi nrins fara pasapoarte.

Fara indoiala ca informatiile ziarelor prezentau multe lacune. Totusi, iata situatia exacta:

Dumouriez, comandantul suprem al armatelor de la nord si din centru, era, dupa cum se stie. Un om si jumatate. De aceea, spre a-i da o lovitura, regii Prusiei si Austriei, se dusera la Mayenta. Ducele de Brunswick conducea armatele aliate care, dupa ce au patruns in Franta prin Ardeni, trebuiau sa inainteze spre Paris pe drumul de la Chalons. O coloana de saizeci de mii de prusaci porni de la Luxemburg spre Longwy. Treizeci si sase de mii de austrieci, impartiti in doua corpuri de armata, sub ordinele lui Clairfayt si printului de Hohenlohe, flancau armata prusaca. Acestea erau masele grozave care amenintau Franta.

Va spun imediat lucrurile acestea pe care le-am aflat mai tarziu, pentru ca ele va vor explica situatia exacta.

Cat despre Dumouriez, era la Sedan cu douazeci si trei de mii de oameni; Kellerman, care inlocuia pe Luckner ocupa Metz, cu douazeci de mii de soldati. Cinci mii la Landau, sub Custine, treizeci de mii in Alsacia, sub Biron, erau gata sa se alipeasca, dupa nevoie, fie de Dumouriez, fie de Kellerman.

In sfarsit, la ultimele stiri, ziarul instiinta ca prusacii ocupasera Longwy, ca blocau. Thionville si ca grosul armatei inainta spre Verdun.

Ne-am intors la hotel de indata ce a aflat ultimele evenimente, doamna Keller, desi foarte obosita, refuza sa mai stea inca douazeci si patru de ore la Mayenta, cu toate ca avea marc nevoie de odihna. Dar ii era teama ca fiul ei sa nu fie descoperit. Am plecat deci a doua zi, la 1 Septembrie. Mai aveam inca treizeci de leghe pana. la granita.

Calul nostru, cu toate ingrijirile pe care i le-am dat, nu mergea deloc repede. O! Si cat am fi voit cu totii sa inaintam mai iute spre a ne apropia odata de granita franceza. Deabia spre seara, am zarit in varful muntelui Schloss ruinele unui castel intarit. Jos la poalele muntelui se afla orasul Cmuznach, oras insemnat in districtul Coblentz, situat pe raul Nahe si care, dupa ce a apartinut Frantei in 1001, a fost dat Prusiei in 1815.

A doua zi, am ajuns la Kirn si peste douazeci si patru de ore, la Birkenfeld. Din fericire ca proviziile nu ne lipseau, asa ca am putut ocoli oraselele care nu erau prevazute in itinerarul nostru. In schimb, a trebuit sa ne multumim cu sareta drept orice adapost si noptile petrecute in conditiile astea, erau extrem de penibile.

Acelasi lucru s-a petrecut si in seara zilei de 3 Septembrie. A doua zi, la miezul nopii, expira termenul care ne fusese acordat ca sa evacuam teritoriul german. Si mai aveam inca doua zile de umblat pana sa ajungem la granita. Ce era sa ne facem daca ne opreau in drum agentii prusaci?

Poate ca am fi putut sa ne indreptam spre sud, spre Sarrelouis, orasul francez cel mai apropiat de granita? Riscam sa cadem atunci in mainile prusacilor care sc indreptau spre Thionville. De aceea, am socotit ca era preferabil sa lungim drumul, spre a evita intalnirea aceasta periculoasa.

In definitiv, nu mai eram decat la vreo cateva leghe de Franta. Nu era de mirare ca domnul, domnisoara dc Lauranay, eu si sora mea, am ajuns m Franta; ceea ce constituia insa o adevarata favoare, era faptul ca au mai ajuns deasemenea doamna Keller si fiul ei. Cand ne-am intalnit cu domnul Jean in muntii Turingii, nu credeam c-o sa ne strangem rriana la granita franceza.

Totusi, trebuia sa evitam Saarbruk-ul; nu numai in interesul domnului Jean si al doamnei Keller, ci chiar in interesul nostru. Orasul acesta ne-ar fi oferit mai de graba ospitalitatea intr-o inchisoare decat intr-un hotel.

Ne-am dus deci la un ban, unde pasagerii obisnuiti nu prea erau oameni de soi. In mai multe randuri hangiul ne-a aruncat o privire ciudata. Ni s-a parut chiar, in clipa in care am plecat, ca a spus cateva cuvinte unor indivizi care stateau la o masa in fundul unei sali.

In sfarsit, la 4 august dimineata, am luat-o pe drumul care trece intre Thionville si Metz; cu riscul de a ne indrepta la nevoie, in orasul acesta pe care il ocupau atunci francezii.

Ce drum penibil de-a lungul acestei mase de paduri imprastiate de-a lungul tinutului. Bietul calut de-abia daca mai putea merge. De aceea, pe la ora doua dupa amiaza, la poalele unei coaste, a trebuit sa ne dam cu totii jos, afara de doamna Keller, care era foarte obosita.

Mergeam incet, tinand calul de darlogi. Sora mea mergea langa mine. Domnul de Lauranay, domnisoara Martha si domnul Jean, veneau mai in urma. Afara de noi, nu se mai afla nimeni pe sosea. In departare, la stanga, se auzeau cateva focuri de arma. Fara indoiala ca se dadea o lupta la portile orasului Thionville.

Deodata, un foc de arma omori calul nostru, carecazu imediat. In acelasi timp, am auzit niste strigate:

— Am pus mana pe el!

— Da, e Jean Keller.

— Incasam premiul.

— Inca nu! Exclama domnul Jean.

O noua detunatura. De data asta domnul Jean trasese si un om se rostogoli la picioarele calului nostru.

Toate astea s-au petrecut cat ai clipi din ochi.

— Sunt cei trei Buch! Imi striga domnul Jean.

— Ei bine, sa-i „busim” atunci.

Intr-adevar, ticalosii acestia se aflau la hanul unde am dormit noaptea. Dupa cateva cuvinte schimbate cu hangiul, se luasera dupa noi.

Dar din cei trei Buch nu mai ramasesera acum decat doi: tatal si fiul lui mai mic. Celalalt, cu inima strapunsa de un glonte, murise pe loc.

Partida era egala acum, fiindca eram doi contra doi. Am tras la randul meu asupra fiului Buch, dar n-am facut decat sa-l ranesc. Atunci, amandoi, tatal si fiul, au lat-o la fuga prin desisul padurii.

— Am vrut sa ma iau dupa ei, dar domnul Jean m-a oprit. Poate ca a facut rau?

— Nu, zise el, principalul lucru e sa trecem granita. Sa mergem deci!

Deoarece calul nostru fusese omorat, a trebuit sa. Lasam in drum sareta. Doamna Keller se dadu jos, rezemandu-se de bratul fiului ei.

Inca vreo cateva ceasuri si nu mai aveam nevoie de pasapoarte.

Am mers astfel pana noaptea tarziu si am poposit noaptea in padure. In sfarsit, a doua zi, la 5 septembrie, spre seara, am trecut granita.

Da, era pamantul francez pe care il calcam atunci, dar pamantul francez napadit de soldati straini.

XIX.

Am ajuns deci la sfarsitul acestei calatorii pe care declaratia de razboi ne silise s-o facem de-a lungul unei tari inamice. Daca drumul acesta greu spre Franta l-am facut cu pretul unor oboseli nesfarsite, am fost scutiti in schimb de pericole. Afara de doua sau trei imprejurari, intre altele cand ne-au atacat cei trei Buchi, viata si libertatea noastra n-au fost niciodata amenintate.

Ceea ce spun de noi, se aplica de asemenea si domnului Jean, bineinteles, dupa intalnirea noastra din muntii Turingiei. Acum nu-i mai ramanea decat sa se refugieze intr-un oras din Tarile de Jos, unde sa astepte in siguranta, desfasurarea evenimentelor.

Cu toate astea, granita era ocupata de dusman. Austriecii si prusacii, stabiliti in regiunea aceasta care se intinde pana la padurea Argonne, constituiau pentru noi un mare pericol. De aceea, dupa oboselile din trecut, viitorul ne rezerva o situatie destul de grava. Ce vreti? Te crezi ajuns si de-abia ai pornit.

Intr-adevar, ca sa trecem de avant-posturile inamicului nu ne mai ramaneau decat vreo douazeci de leghe. Din pricina ocolurilor, cu cat se va mai lungi oare parcursul acesta?

Poate ca ar fi fost mai prudent sa ne intoarcem in Franta prin sudul sau nordul Lorenei. Totusi, obositi cum eram, lipsiti de orice mijloace de transport, fara nici o speranta de a ne putea procura vreunul, trebuia sa ne gandim mai bine inainte de a face un asemenea inconjur.

Propunerea asta fusese dezbatuta intre mine si intre domnul de Lauranay si domnul Jean. Dupa o lunga discutie, am hotarat sa alegem drumul cel mai scurt.

Era opt seara cand am ajuns la granita. In fata noastra se aflau cateva paduri uriase, in care nu era bine sa te aventurezi in puterea noptii.

Am facut deci un popas ca sa ne odihnim pana a doua zi. Din fericire vremea era frumoasa, dar din pricina inaltimii, era foarte frig. Nu voiam sa facem focul deoarece ne era teama sa nu ne vada cineva, asa ca ne-am ghemuit cu totii sub crengile joase ale unui fag. Am mancat usor, am baut putina apa de izvor, apoi dupa ce am lasat pe domnul de Lauranay, pe doamna Keller, pe domnisoara Martha si pe sora mea sa se odihneasca, m-am dus impreuna cu domnul Jean sa stam la panda in padure.

Domnul Keller, ingandurat, nu rosti o vorba, intr-un tarziu, mi-a zis:

— Asculta, draga Natalis, si nu uita niciodata ceea ce-ti spun. Nu putem sti ce-o sa se intample, mie mai ales. Pot sa fiu nevoit sa fug . Ei bine, mama nu trebuie sa te paraseasca . Biata femeie este istovita si daca voi fi nevoit sa ma despart de d-voastra, nu vreau sa ma urmeze. Ai vazut in ce hal a ajuns, cu toata energia si curajul ei. Ti-o incredintez deci, Natalis, cum iti incredintez pe Martha, adica tot ce am mai scump pe lume.

— Bizuie-te pe mine, domnule Jean, i-am raspuns. Nadajduiesc insa ca nu ne vom desparti . Totusi, daca s-ar intampla asa ceva, voi face tot ce va fi omeneste cu putinta ca nimeni sa nu sufere .

Domnul Jean imi stranse mana.

— Natalis, relua el, daca voi fi prins, stiu ce ma asteapta. In privinta asta nu-mi fac iluzii. Prin urmare, daca voi fi omorat, mama nu mai trebuie sa se intoarca niciodata in Prusia. Mama, dupa cum stii, inainte de a se marita, era franceza, prin urmare, odata ce barbatul si fiul ei au murit, trebuie sa-si sfarseasca zilele in tara in care s-a nascut.

— Spui ca „era” franceza, domnule Jean? Nu, mama d-tale n-a incetat o clipa de a fi franceza.

— Da, Natalis, s-o duci in Pieardia, pe care n-am Vazut-o niciodata si pe care as dori atat de mult s-o vad. Vreau sa sper ca biata mama va fi fericita cel putin in ultimii ani ai vietii.

— Sa speram ca vei scapa, domnule Jean.

— Ah Franta! Relua el. Daca am putea sa ne retragem cu totii intr-insa. Ce viata am duce si cum am uita toate suferintele trecute. Dar nu sunt oare nebun sa ma gandesc ca o asemenea fericire imi poate fi fagaduita, mie, care nu sunt decat un fugar, un condamnat care poate fi prins si ucis dintr-o clipa intr-alta?

— O! Nu vorbi asa, domnule Jean. N-ai fost prins inca si nu-mi vine sa cred ca te vei lasa prins asa, cu una cu doua.

— Fireste, Natalis, ca voi lupta cu indarjire pana la capat .

— Si eu te voi ajuta!

— Stiu, dragul meu . Vino sa te imbratisez. Este intaia oara ca mi-e ingaduit sa strang in brate un francez pe pamantul Frantei.

— Dar nu va fi ultima oara, i-am raspuns.

Da, increderea mea nu slabise o clipa, in ciuda imprejurarilor critice. Aveau deci dreptate locuitorii din Grattepanche cand ma considerau ca unul din cei mai incapatanati locuitori ai Picardiei.

In rastimpul acesta, noaptea trecea. Pe rand, cu si domnul Jean ne odihneam cate o ora. Era atat de intuneric afara, incat nu puteai vedea la un pas.

In vreme ce stateam de paza imi incordam auzul, pentru ca ma temeam nu atat de soldatii prusaci, cit de oamenii fara capatai care misunau in preajma armatelor.

Si ma temeam mai ales de cei doi Bueh, a caror prima grija era sa puna mina pe noi; acestia se puteau asocia foarte bine cu cativa ticalosi de tagma lor, spre a incasa prima de o mie de florini.

Gandurile astea ma framantau si ma tineau astfel treaz. In afara de asta ma gandeam ca, in cazul ca regimentul Leib a parasit orasul Frankfurt dupa douazeci si patru de ore in urma noastra, trebuie sa fi trecut granita. In cazul acesta regimentul nu era oare in apropiere, in padurea de la Argonne?

Temerile acestea fara indoiala erau exagerate, in schimb era justificate, deoarece ma simteam foarte tulburat. Mi se parea ca aud umbland sub copaci si ca vad umbre prin tufisuri. Amandoi – eu si domnul Jean – eram inarmati si hotarati in consecinta sa nu lasam pe nimeni sa se apropie de noi.

In definitiv, noaptea asta s-a petrecut in liniste. E drept ca am auzit in mai multe randuri goarnele sunand. Toate zgomotele acestea veneau de la sud. Ceea ce dovedea ca trupele inamice cantonau prin partea locului.

Probabil ca trupele acestea erau coloanele au. Striece care trebuiau sa se indrepte spre Thionville sau mai la nord la Montmedy. Dupa cum am aflat mai tarziu, toate trupele astea intentionau sa strabata teritoriul Ardennes.

Riscam deci sa ne intalnim eu una din aceste coloane, ceea ce n-ar fi fost deloc placut.

Am hotarat prin urmare s-o luam mai spre nord, la Stenay, sau chiar la Sedan, astfel ca sa patrundem in Argonne, evitand drumurile pe unde trebuiau sa treaca imperialistii.

Am plecat de indata ce s-a luminat de ziua.

Afara era o vreme minunata. Pasarile cantau in luminisuri iar greierii tiraiau vestind o zi calduroasa.

Mergeam repede si doamna Keller la fel, in ciuda oboselii care o istovise cu totul. Din pricina frunzisului des al copacilor, nu simteam arsita soarelui. Ne odihneam la fiecare doua ore. Ceea ce ma nelinistea insa, e ca proviziile noastre erau pa sfarsite si nu stiam cum sa ne procuram altele.

Dupa cum ne-am inteles, am luat-o spre nord, evitand orasele si catunele prin care putea sa treaca inamicul.

Nici un incident nu s-a petrecut in dimineata aceea. Pupa amiaza insa, am constatat cu multa parere de rau, ca doamna Keller de-abia daca se mai tinea pe picioare. Femeia aceasta pe caro o cunosteam la Belzingen dreapta ca un brad, avea spinarea adusa acum si picioarele ii tremurau la fiecare pas. Ma temeam chiar ca la un moment dat nu va mai putea merge.

In timpul noptii, artileria germana tragea in continuu in directia Verdunului.

Tinutul pe care il strabateam era alcatuit din paduri mici si campii udate de pariiase. Majoritatea acestor ape erau secate asa ca le puteam trece usor. Pe de alta parte mergeam de-a lungul copacilor spre a nu fi vazuti.

Cu patru zile mai inainte, la 2 septembrie, dupa cum am aflat mai tarziu, Verdun-ul aparat cu atata indirjirede eroicul Beaurepaire care a preferat mai degraba sa se sinucida decat sa se predea, si-a deschis portile lasand sa intre cincizeci de mii de prusaci. Ocupatia asia a Verdunului ingaduia astfel aliatilor sa se imobilizeze cateva zile pe campiile Mcusei. Brunswick, trebuia sa se multumeasca sa ocupe Stenay, in vreme ce Dumouriez.

— Un viclean si jumatate.

— Pregatindu-si in taina planul de rezistenta, ramanea la Sedan.

Ca sa ne intoarcem la cele ce ne privaau. Trebuie sa spun ca la 30 august, lucru pe care il ignoram, Dillon se strecurase cu opt mii de oameni intre Argon ne si Meusa. Dupa ce alungase de partea cealalta a fluviului pe Clairfayt si pe austrieci, care ocupau atunci cele doua maluri, Dillon se indrepta spre sudul padurii.

Daca am fi stiut aceasta, ne-am fi indreptat si noi spre sud, in loc s-o luam spre nord, caci cel putin in. M'jlocul soldatilor francezi, salvarea noastra era asigurata.

Din nefericire n-aveam de unde sa stim manevra asta, asa ca a trebuit sa induram inca multe.

A doua zi, la 7 septembrie am terminat ultimele noastre provizii. Cu orice pret, trebuia sa ne procuram altele. Spre scara, am zarit o casa izolata, situata la liziera unei paduri, linga un put. Nu trebuia sa sovaim. Am batut la usa. Ni s-a deschis si am intrat. Ma grabesc sa spun ca proprietarii casei erau niste tarani cinstiti.

Mai intai, oamenii acestia cum se cade ne-au instiintat ca daca prusacii ramaneau linistiti in cantonamentele lor, se astepta in schimb sosirea austriecilor. Printre francezi se zvonea ca Dumouriez parasise in sfarsit Sedan si ca se indrepta spre Meusa, ca sa-l alunge pe Brunswick de la granita.

Aceasta era o eroare, dupa cum se va vedea mai tarziu.

— Eroare care din fericire nu ne-a pricinuit nici. Un prejudiciu.

Acestea spuse, trebuie sa marturisesc ca ospitalitatea pe care ne-au dat-o taranii a fost cit se poate de larga, in tristele imprejurari in care ne aflam. Au aprins focul in vatra si ne-au servit o masa compusa din oua proaspete, carnati fripti, paine de secara, turta si mere, precum si o sticla de vin.

Am mai luat de asemenea provizii pentru cateva zile si n-am uitat, de asemenea tutunul de care incepusem sa duc lipsa. Domnul de Lauranay de-abia daca putu sa convinga pe acesti oameni cum se cade sa primeasca ceea ce li se cuvenea. Bunatatea lor impresiona mult pe domnul Jean Keller. In sfarsit, dupa o noapte de odihna, am plecat a doua zi in zori.

Aveam impresia ca natura ingramadise toate greutatile posibile pe drumul pe care il urmam acum, deoarece terenul era nespus de accidentat. Nu exista nici o poteca sigura, pretutindeni numai gropi pe care le masca iarba si tufisuri pline de maracini. Din cand in cand intalneam fie cate un pastor care ducea caprele la pascut, fie vreun padurar cu tolba lui de piele, fie vreun porcar care mina o turma de porci. Toti oamenii acestia, de indata ce ne zareau se afundau in padure, si rar daca vreunul din ci sc indura sa ne dea vreo lamurire.

Din cand in cand se auzea cate o impuscatura, ceea ce indica o lupta la avant posturi.

Oboselile si obstacolele erau atat de mari, incat de-abia daca faceam doua leghe pe zi. Aceeasi distanta am facut-o si in zilele de 9, 10 si 11 septembrie. Daca drumul era anevoios, in schimb ne aflam in siguranta. Nu ne-am intalnit cu prusacii si am fost scutiti sa auzim grozavul „Ver da”: „Cine-i?” nemtesc.

Am sperat, luand directia aceasta, sa ne intalnim cu armata lui Dumouriez. Ori, ceea ce nu puteam sti, e ca el se indreptase acum spre sud, ca sa ocupe trecatoarea Grand-Pre, din padurea Argonne.

Intre timp, o repet, impuscaturile ajungeau pana la noi. Cand erau prea apropiate ne opream. Fireste, nici o lupta nu se incinsese pe-atunci pe malurile Meusei. Erau niste simple atacuri care se ghiceau dupa luminile ce se vedeau pe intuneric in padure.

In sfarsit, in seara de 11 septembrie ne-am hotarat sa intrerupom drumul nostru spre Stenay si sa ne avantam de-a dreptul in Argonne.

A doua zi, am si pus in aplicare planul acesta. Ne taram sprijinindu-ne unul pe altul. Vederea sarmanelor femei, atat de curajoase odinioara, dar atat de istovite acum, cu figura palida, cu hainele rupte din pricina maracinilor, era un spectacol demn de mila.

Pe la amiaza am ajuns intr-un luminis unde de curand avusese loc o lupta. Cativa soldati zaceau intinsi cu fata la pamant. Am recunoscut imediat pe mortii acestia, dupa uniforma lor frumoasa atat de diferita de aceea a prusacilor sau a austriecilor.

Erau francezi, voluntari francezi. Se vede ca au fost surprinsi de vreo coloana a trupelor lui Clairfayt sau Brunswick. Vai, da! Bietii oameni nu murisera fara sa se apere. Cativa germani zaceau intinsi langa ei.

M-am apropiat si am privit ingrozit ingramadirea asta de cadavre, caci niciodata n-am putut sa ma obisnuiesc cu vederea mortilor.

Deodata am scos un strigat. Domnul de Lauranay, doamna Keller, domnul Jean, domnisoara Martha si Irma, care se aflau la vreo cincizeci de pasi in urma mea, ma priveau cu ingrijorare, ne-indraznind sa inainteze.

In cele din urma, domnul Jean veni spre mine:

— Ce este Natalis? A! Cit imi pare de rau acum ca nu m-am stapanit. As fi voit sa-l indepartez pe domnul Jean. Era prea tarziu. Intr-o clipa, ghicise pentru ce am strigat.

Un cadavru care zacea la picioarele mele a fost recunoscut numaidecat de domnul Jean.

— Sa nu afle niciodata mama si Martha, zise el cu o voce grava.

Dar doamna Keller se tarase pana la noi, si dansa vazu ceea ce am ii vrut sa-i ascundem, cadavrul unui soldat prusac, al unui sergent din regimentul colonelului von Gravvert, intins pe jos, in mijlocul catorva camarazi de-ai lui. Asadar, cu cateva ceasuri mai inainte, regimentul Leib trecuse pe-aici si acum se afla prin imprejurimi.

Niciodata pericolul nu fusese atat de mare pentru Jean Keller. Daca ar fi vazut, va fi imediat identificat si ucis fara multa vorba.

Trebuia, asadar, sa fugim cat mai repede din tinutul acesta periculos si sa ne afundam in partea cea mai deasa a padurii, unde o coloana in mars n-ar putea patrunde. Cu riscul de a ne fi ascuns multe zile in sir, nu trebuia sa sovaim. Era ultima noastra sansa de scapare.

Am mers toata ziua, am mers toata noaptea, am mers, sau mai degraba ne-am tarat in ziua urmatoare, si la 13 septembrie, spre seara am ajuns in inima celebrei paduri din Argonne, de care Du-mouriez spusese: „Iata Termopilele Frantei, dar voi fi mai fericit ca Leonidas!”

Intr-adevar, a fost mai norocos. Si iata cum mii de ignoranti de tagma mea au aflat de existenta lui Leonidas si a Termopilelor.

XX.

Padurea din Argonne ocupa un spatiu de treisprezece pana la optsprezece leghe de la Sedan, la nord, pana in satuletul Passavant la sud si are o latime de doua pana la trei leghe. Ea acopera granita noastra de rasarit cu copacii ei lipiti aproape unul de altul. In afara de asta, terenul este atat de accidentat incat o coloana n-ar putea strabate prin ea.

Padurea aceasta se afla intre doua rauri. Raul Aisne o margineste pe stanga, incepand de la primele lastare de la sud, pana in satul Semuy la nord. Raul Aire o inconjoara incepand de la Fleury pana la defileul Grands-Pré. Deacolo, face o cotitura brusca si se intoarce spre raul Aisne. In care se varsa, nu departe de Senuc.

De-a lungul raului Aire, principalele orase sunt Clermont, Varennes, unde Ludovic al XVI-lea a fost arestat in clipa fugii lui, Buzancy, Le Chêne-Populeux, iar de-a lungul Aisnei, Sainte Menehould, Ville-sur-Tourbe, Monthois, Vouziers.

In ce priveste forma acestei paduri, n-as putea s-o compar decat cu o insecta, cu aripile stranse, nemiscata sau adormita intre doua cursuri de apa. Abdomenul ei ar fi toata partea inferioara care este si cea mai insemnata. Toracele si capul sunt reprezentate prin partea superioara, care se deplaseaza deasupra defileului Grand-Pré, de-a lungul caruia curge raul Aire.

Daca, aproape in toata intinderea ei, padurea din Argonne este intretaiata de ape repezi si ea cuprinde diferite locuri, stramte fara indoiala, chiar si perita cu lastarisuri dese, ea poate fi strabatuta de un regiment.

Trebuie sa indic aceste locuri, pentru ca sa se inteleaga mai bine cum s-au petrecut lucrurile.

Cinci defileuri strabat padurea. In abdomenul insectei mele, defileul situat cam spre sud e acela de la Islettes si merge de la Clermont la Sainte-Menehould, celalalt defileu, acela dela Chalade nu este decat un fel de poteca ce da spre raul Aisne in directia Vienne-le-Chateau.

In partea superioara a padurii sunt trei defileuri. Cel mai larg si cel mai insemnat, care desparte toracele de abdomen, este defileul de la Grand Pré. Raul Aire il parcurge in intregime de la Saint-Juvin, trece apoi intre Termes si Senuc, apoi se varsa in raul Aisne, la o leghe si jumatate de Monthois. Deasupra defileului de la Grand-Pré, cam la vreo doua leghe, defileul de la Croir-aux-Bois, retineti, va rog acest nume, strabate padurea de la Ëoult-aux-Ëois la Longwé, si nu e decat o poteca pentru padurari. In sfarsit, cu doua leghe mai sus, defileul Chêne-Populeux, pe unde trece drumul de la Rhetel la Sedan.

Ori, numai prin padurea aceasta puteau inainta imperialistii spre Chalons-sur-Marne. De-acolo aveau drumul deschis pana la Paris.

Prin urmare, cel dintai lucru care trebuia facut acum era sa opresti pe Brunswick si pe Clairfayt sa freaca padurea, inchizandu-le cele cinci defileuri care le puteau da acces la coloanele lor.

Dumouriez, un strateg de frunte, pricepuse indata aceasta. Intr-adevar, lucrul poate parea simplu dar e ca si oul lui Columb – trebuia sa te gandesti la el si aliatilor nu le trecuse inca prin minte sà se ocupe de defileurile acestea.

Un alt folos, pe care il mai oferea planul lui Dumouriez, e ca n-aveam nevoie sa ne retragem pana la Marna, care era ultima noastra linie de aparare situata inainte de Piiris. In acelasi timp, aliatii vor fi nevoiti sa ramana in partea saraca a Champagniei, unde orice fel de resurse le-ar fi lipsit, in loc sa porneasca in campiile bogate si roditoare, situate dincolo de Argonne, spre a sta iarna in cazul ca le-ar fi convenit sa ierneze.

Asadar, planul acesta a fost studiat intr-un chip foarte amanuntit. Si, ceea ce constituia un inceput de executare la 30 august, Dillon in fruntea unei ostiri de opt mii de oameni, executase o miscare indrazneata in timpul careia austriecii, dupa cum am spus, au fost respinsi pe malul drept al Meiusei. Apoi, coloana aceasta ocupase defileul de la sud de Islettes, dupa ce a avut grija sa pazeasca defileul de la Chalade.

Intr-adevar, miscarea asta nu era lipsita de indrazneala. In loc sa se efectueze spre raul Aisne, unde padurea ar fi fost un adapost pretios, se efectuase in directia Meusei. Procedand astfel, Dumouriez derutase pe aliati.

Planul iui a reusit.

La 4 septembrie, Dillon ajunse la defileul Islettes. Dumouriez care plecase dupa el cu cincisprezece mii de soldati, ocupase defileul Grand-Pré, inchizand astfel principalul defileu al padurii.

Peste patru zile in urma, generalul Dubourg se indrepta spre Chêne-Populeux, ca sa apere nordul padurii impotriva invaziei imperialistilor.

Imediat s-au sapat transee si s-au adus tunuri spre a inchide defileurile. Acela de la Grand-Pré, era acum o adevarata tabara cu trupele oranduite in amfiteatru.

Toate aceste cinci defileuri erau barate acum, asemenea unor cetati intarite, asa ca dusmanul nu putea patrunde prin ele.

Totusi, mai ramase un alt defileu. Acesta era insa atat de putin practicabil incat Dumouriez nu se grabise sa-l ocupe. Si, trebuie sa adaog ca tocmai in defileul acesta ne-a indreptat nenorocul nostru.

Intr-adevar, prin defileul de la Croix-aux-Bois, situat intre defileele de la Grand-Pré si de la Chane-Populeux, la distanta egala unul de altul aproximativ zece leghe, trebuiau sa intre coloanele dusmane in Argonne.

Si acum revin la cele ce ne privesc direct.

La 13 septembrie, spre seara, am ajuns pe panta laterala a Argonnei, dupa ce am evitat sa trecem satele Briquenay si Boult-aux-Bois care erau ocupate de austrieci.

Deoarece cunosteam defileurile de aici, fiindca le-am trecut in mai multe randuri, pe cand eram in garnizoana in tinuturile de est, am ales tocmai defileul de la Croix-aux-Bois, fiindca mi se parea mai sigur. Ba chiar, dintr-un exces de prudenta n-am vrut s-o iau prin defileu ci, am luat-o pe o poteca ce se apropie de el si care porneste de la Briquenay la Longwe. Luand-o pe drumul acesta, trebuia sa strabatem padurea intr-unui din punctele cele mai dese, la adapostul copacilor de tot soiul, in afara de asta, aici nu aveam ocazia sa he intalnim cu fel de fel de talhari asa ca puteam ajunge cu bine pe malul stang al raului Aisne, spre Vouziers.

Noaptea de 13 spre 14 am petrecut-o ca de obicei, in camp sub un copac.

In fiecare clipa riscam sa ne intalnim cu vreun soldat prusac, astfel incat ardeam de nerabdare sa intram in inima padurii. Am respirat usurat, a doua zi cand urcarn poteca ce duce la Longwe, lasand la dreapta noastra satul Croix-aux-Bois.

Am mers insa foarte greu in ziua aceea din pricina urcusurilor anevoioase si a drumului presarat la fiecare pas cu bolovani si cu copaci daramati, care ne stanjeneau la mers.

Domnul la Lauranay, cu toata oboseala si cu toata varsta lui inaintata, mergea destul de repede. Domnisoara de Lauranay si sora mea, la gandul ca acesta era ultimul nostru drum, erau hotarate sa nu se lase prada oboselii. In schimb doamna Keller era istovita. Trebuia s-o sprijinim, altminteri ar fi cazut. Si totusi biata femeie nu se vaita de loc. Daca trupul era uzat, sufletul ramasese acelasi, plin de curaj si de energie. Cu toate acestea ma temeam ca nu va putea rezista pana la capat.

Seara, am poposit, ca de obicei. Sacul cu provizii ne-a indestulat si dupa ce toata lumea s-a culcat, m-am apropiat de domnul Jean si i-am vorbit de starea mamei lui. Stare care-mi parea destul de ingrijoratoare.

— Ar trebui s-o lasam sa se odihneasca vreo doua-trei zile fiindca prea e obosita.

— Da, Natalis, raspunse domnul Jean. Fiecare pas pe care il face mama ma indurereaza cum nu poti sa-ti inchipui. Dar ce e de facut?

— Trebuie sa ajungem in satul cel mai apropiat, domnule Jean si sa ramanem acolo. Niciodata austriecii sau prusacii nu se vor aventura aici si, acolo adapostiti in vreo casa, am putea astepta ca evenimentele sa se mai linisteasca.

— Da, Natalis, ai dreptate, dar putea-vom oare sa ajungem la Longwe?

Satul acesta este prea departe, domnule Jean, si marna d-tale nu va putea sa mearga pana acolo.

— Atunci, incotro sa mergem?

— As propune s-o luam la dreapta, de-alungul lastarisurilor si sa ne ducem in satul Croix-aux-Bois.

— Cam ce distanta e pana acolo?

— Cel mult o leghe.

— Sa mergem deci rnaine in zori la Croix-aux-Bois, raspunse domnul Jean.

Eram convins ca asta era cea mai buna cale de urmat, deoarece nu vroiam sa cred ca inamicul ar putea navali in nordul Argonnei.

Totusi, toata noaptea, am auzit impuscaturi si la un moment dat am auzit si bubuituri de tun. Deoarece insa impuscaturile astea erau foarte indepartate si fiindca le auzeam in spatele nostru, mi-am inchipuit ca Brunswick sau Clairfayt cautau sa patrunda in defileul de la Grand-Pre, singurul defileu care era destul de incapator pentru coloanele lor. Atat eu cat si domnul Jean n-am putut sa ne odihnim o clipa. Trebuia sa fim in permanenta cu ochii in patru, cu toate ca ne aflam in inima padurii, la o departare destul de mare de poteca ce ducea la Briquenay.

Am plecat a doua zi in zori. Am facut un fel de targa din crengi uscate; am rugat-o apoi pe doamna Keller sa se suie pe targa spre a-i evita astfel greutatile drumului.

Dar doamna Keller a inteles cat de greu ne va fi s-o ducem.

— Nu, zise ea, nu pot sa primesc, asa ca voi merge pe jos.

— Nu poti mama, raspunse domnul Jean.

— Intr-adevar, doamna, am adaugat, nu puteti merge. Intentia noastra e de a ajunge in satul cel mai apropiat unde trebuie sa va odihniti. La urma urmei suntem in Franta si nimeni nu ne poate refuza ospitalitatea.

Doamna Keller nu voi cu nici un pret sa primeasca propunerea noastra. Dupa ce se ridicase, incerca sa faca vreo cativa pasi, si ar fi cazut, daca domnul Jean si sora mea nu s-ar fi repezit ca s-o sprijine.

— Doamna, i-am zis atunci, ceea ce voim este salvarea noastra a tuturor. Peste noapte am auzit impuscaturi la liziera padurii. Inamicul nu e departe. Sper ca nu va veni aici. La Croix-aux-Bois, nu putem fi surprinsi, asa ca trebuie sa ajungem acolo chiar azi.

Domnisoara Martha si sora mea se rugara de-asemenea de ea si, deabia in urma interventiei domnului de I.auranay, doamna Keller sfarsi prin a primi.

Am urcat-o deci pe targa pe care o duceam eu si domnul Jean si am pornit astfel spre nord.

Nu mai staruiesc asupra greutatilor nenumarate pe care le-am indurat, cautand sa ne croim un drum printre maracinii si bolovanii care brazdau drumul. Pe la amiaza, in ziua de 15 septembrie, am ajuns la Croix-aux-Bois. Am facut o leghe si jumatate in cinci ore.

Spre marea mea mirare ca si spre marea mea deceptie, am vazut ca satul era pustiu. Toti locuitorii fugisera, fie la Vouziers, fie la Chcne-Populcux. Ce se petrecuse oare?

Usile si ferestrele caselor erau inchise. Oare ajutoarele pe care ne bizuisem ne vor lipsi aici?

— Uite o casa locuita, zise sora mea, aratandu-ne o casuta care se afla la capatul satului si din hornul careia iesea fum.

Am alergat in directia casei si peste catcva clipe am batut la usa. In pragul ei aparu un barbat cu o figura foarte primitoare si simpatica. Se vedea cit de colo ca era un om cumsecade.

— Ce doresti? Ma intreba el.

— Sa ne gazduiesti pe mine si pe tovarasii mei.

— Cine sunteti?

— Niste francezi goniti din Germania si care nu stiu unde sa se adaposteasca.

— Intrati!

Taranul acesta se numea Hans Stenger. Locuia in casa aceea cu soacra si cu nevasta lui. Daca nu parasise satul, e ca soacra lui nu putea sa se ridice de pe fotoliul pe care o pironise de ani intregi paralizia.

Si atunci Hans Stenger ne-a comunicat pentru ce satul era parasit Toate defileurile Argonnei fusesera ocupate de trupele franceze. Numai defileul de la Croix-aux-Bois era deschis. Deaceea tuturor le era teama ca imperialistii sa nu-l ocupe, ceea ce ar fi pricinuit un adevarat dezastru. Dupa cum se vede, nenorocul ne-a adus tocmai acolo unde nu trebuia sa mergem. Ca sa plecam de-aici si sa ne infundam din nou in padurea de la Argonne era exclus, avand in vedere starea doamnei Keller. Ba ceva mai mult, trebuia sa ne multumim ca am nimerit intr-o casa de oameni cumsecade.

Gazdele noastre erau niste tarani chivernisiti, care pareau multumiti ca au putut fi de folos unor compatrioti in nevoie. Fireste ca nu le-am spus nationalitatea lui Jean Keller, ceea ce ar fi complicat situatia.

Ziua de 15 septembrie s-a terminat in liniste si tot astfel ziua de 16; in noaptea aceea nici n-am auzit macar impuscaturile obisnuite. Poate ca aliatii ignorau ca defileul de la Croix-aux-Bois nu era ocupat de trupe franceze. In orice caz, eram linistiti deoarece stiam cat de strimt era defileul acesta, asa ca eram convinsi ca inamicul ar forta mai degraba defileurile de la Grand-Pre sau de la Islettes. Am prins asadar din nou curaj. Da altfel odihna si bunele ingrijiri au ameliorat simtitor starea doamnei Keller. Biata femeie! Era forta fizica ce-i lipsea si nici decum energia morala!

Ticaloasa soarta! Iata ca in dupa amiaza zilei de 16 Septembrie, cateva figuri suspecte isi facura aparitia in sat.

Toti acesti indivizi fara capatai, care se vedeau cat de colo ca erau germani, se indeletniceau cu furtul si cu spionajul.

Spre marea noastra ingrijorare, domnul Jean trebui sa se ascunda, de teama sa nu fie recunoscut. Deoarece situatia asta putea parea ciudata familiei Stenger, am fost cat pe-aci sa le marturisesc totul, cand de-odata, seara pe la cinci. Tlans Stenger se inapoia acasa strigand:

— Austriecii! Austriecii.

Intr-adevar, imperialistii, alcatuiti din cateva mii de soldati pe chipurile carora se putea vedea vulturul cu doua capete, navalisera prin defileul de la Croix-aux-Bois, facandu-si aparitia in sat. Fara indoiala ca ei aflasera, multumita spionilor, ca defileul nu fusese ocupat de trupele franceze. Cine stie daca restul inamicului nu va navali acum prin acelasi punct!

La strigatul pe care il scosese Hans, Stenger, domnul Jean isi facu aparitia in odaia in care era culcata mama lui.

Il vad inca. Statea in fata sobei. Astepta. Dar ce astepta oare? . Sa fie incercuit? Dar daca ar fi fost capturat de austrieci, prusacii l-ar fi lasat in pace? Evident ca nu.

Doamna Keller se ridica in capul oaselor.

— Jean, zise ea, fugi . Fugi imediat!

— Fara tine, mama?

— Da, dragul meu.

— Fugi Jean! Zise domnisoara Martha . Mama ta e si a mea . N-o s-o parasim!

— Martha . !

— Fugi!

In fata acestor doua vointi, domnul Jean trebuia sa se supuna. In rastimpul acesta, austriecii se apropiau si in curand trebuiau sa ocupe casa lui Hans Stenger.

Domnul Jean imbratisa pe doamna Keller si dupa ce o saruta pe domnisoara Martha, disparu pe usa.

Si atunci am auzit-o pe doamna Keller inganand cu o voce stinsa:

— Fiul meu! . Fiul meu . Singur prin locurile astea pe care nu le cunoaste! . Natalis .

— Natalis! . Repeta domnisoara Martha, aratandu-mi usa.

Am inteles indata ceea ce bietele femei asteptau-din partea mea.

— Ramaneti cu bine, am exclamat. Peste cateva clipe am parasit satul.

XXI.

Iata-ne despartiti! Despartiti dupa o calatorie de trei saptamani pe care am fi putut s-o ducem la bun sfarsit, daca norocul nu ne-ar fi parasit deodata. Despartiti, cand peste cateva leghii, am fi fost salvati!

Despartiti cu teama de a nu ne mai revedea niciodata!

Si femeile acestea, parasite in casa unui taran, in mijlocul unui sat ocupat de inamic, neavand alt aparator decat un batran de saptezeci de ani!

La drept vorbind n-as fi trebuit sa raman cu ele? Dar gandindu-ma la sarmanul fugar care trebuia sa rataceasca intr-un tinut pe care nu-l cunostea, puteam eu oare sa-l las singur mai ales cand aveam posibilitatea sa-i fiu do folos? Domnul de Lauranay si tovarasele lui puteau fi arestate cel mult, in schimb domnul Jean ar fi fost ucis. Numai gandul acesta m-ar fi oprit in cazul ca as fi fost ispitit sa ma reintorc la Croix-aux-Bois.

Iata de altfel ceea ce s-a petrecut, si iata pentru ce satul a fost invadat in ziua de 16 septembrie.

Se stie ca din toate defileurile padurii din Argonne unul singur, acela de la Croix-aux-Bois, nu fusese ocupat de trupele franceze.

Totusi spre a evita orice surpriza, Dumouriez trimisese la Longwe un colonel cu doua escadroane si doua batalioane. Longwe fiind situat la o departare buna de sat, Hans Stcnger nu putea sa aiba cunostinta de acest fapt. De altminteri era atat de inradacinata convingerea ca imperialistii nu se vor aventura prin defileul acesta incat nu s-a luat nici o masura de aparare. In consecinta nici nu s-au facut transee; convins ca tinutul nu era amenintat aici, colonelul a cerut, ceea ce i s-a acordat de altfel, ca o parte a trupelor sa fie trimise la cartierul general.

Atunci austriecii care erau mai bine informati, au trimis cativa soldati in recunoastere, spre a examina defileul. Datorita acestui fapt am avut ocazia sa vedem la Croix-aux-Bos spionii acestia, care misunau acolo toata zaua. Si iata cum datorita unui calcul gresit, inamicul a putut patrunde in Argonne.

De indata Ce Brunswick a aflat ca trecatoarea de la Croix-aux Bois era libera, a dat ordin sa fie ocupata. Si aceasta s-a intarnplat chiar in clipa cand, comandantul, foarte stanjenit, se pregatea s-o ia spre Sedan ca sa intre pe ia nord in Argonne. Totusi fiindca i se parea greu sa ocupe defileul, a trimis asa dar o coloana austriaca impreuna cu emigratii comandati de printul de Lignes.

Colonelul francez si soldatii lui, surprinsi de atacul acesta neasteptat, au trebuit sa cedeze si sa se retraga spre Grand-Pri, asa ca inamicul deveni stapan pe pozitie.

Iata ceea ce s-a petrecut in clipa in care am fost nevoiti sa fugim. E drept ca Dumouriez a incercat sa repare greseala aceasta atat de grava, trimitand pe generalul Chazot cu doua brigazi, sase escadroane si patru tunuri de calibru mare, ca sa-i goneasca pe austrieci inainte sa devina stapani pe pozitie.

Din nefericire, la 14 septembrie, Chazot n-a fost in masura sa opereze si tot astfel nici in ziua de 15. Cand a atacat in seara de 16 a fost prea tarziu.

Intr-adevar, daca a respins mai intai pe austrieci din defileu, omorand chiar pe printul de Ligne, a a-vut de sustinut un atac cu forte superioare, asa ca, cu toate sfortarile eroice, defileul a fost iremediabil, pierdut.

Greseala aceasta a fost foarte regretabila pentru Franta si trebuie sa spun si pentru noi, caci fara eroarea asta impiorabila, puteam fi inca de la 15 septembrie in mijlocul francezilor.

Acum lucrul acesta ntt mai era cù putinta, caci Chazot vazand ca nu poate alunga pe austrieci, se retrase spre Vouziers, in vreme ce Dubourg care se afla la Chérie-Populeux, temandu-se sa nu fie invaluit, se intoarse spre Attigny.

Granita Frantei era deci deschisa trupelor imperialiste. Dumouriez risca sa fie incercuit si constrans sa lepede armele.

Si atunci situatia ar fi fost deznadajduita.

Cit despre mine si domnul Jean Keller. Marturisesc ca eram intr-o situatie critica.

Aproape numai decat dupa ce am parasit casa lui Hans Senger, m-am intalnit cu domnul Jean in inima padurii.

— D-ta . Natalis? Exclama el.

— Da! . Eu!

— Dar unde ti-e fagaduiala pe care mi-ai facut-o de a nu parasi niciodata pe mama si pe Martha?' .

— Ingaduie-mi sa-ti spun, domnule Jean. Atunci i-am spus totul, i-am spus ca stiam foarte bine tinutul ale carei pozitii el le ignora cu desavarsire, ca doamna Keller si domnisoara Martha mi-au dat, ca sa spun astfel, ordinul de a-l urma, ca n-am sovait .

— Si daca am gresit, domnule Jean, sa ma pedepseasca Dumnezeu!

— Vino atunci!

Acum nu mai era vorba s-o luam de-alungul defileului pana la granita Argonnei. Austreiecii puteau sa paraseasca trecatoarea Croix-aux-Bois, asa ca trebuia s-o luam spre sud-vest, in asa fel incat sa trecem linia raului Aisne.

Am pornit in directia aceasta pana ce s-a innoptat. Sa ne. Aventuram in intuneric nu era cu putinta fiindca n-aveam cum sa ne orientam. Am poposit deci.

La inceput impuscaturile nu contenisera o clipa. Erau voluntarii din Longwé, care incercau sa reia defileul din mainile austriecilor. Dar neputand, au fost nevoiti sa se imprastie. Din nefericire nu au trecut prin padure, unde am fi putut sa-i intalnim si sa aflam astfel de la ei ca Dumouriez isi avea cartierul general la Grand-Pré. I-ar fi urmat. Acolo, dupa cum am aflat mai tarziu, asi fi regasit bravul meu regiment Royal-Picardie care plecase din Charleville ca sa se uneasca cu armata din centru. Daca as fi ajuns impreuna cu domnul Jean la Grand-Pré, am fi fost in mijlocul prietenilor nostri, am fi fost. Salvati si am fi vazut totodata ceea ce trebuia sa facem pentru salvarea fiintelor dragi, parasite la Croix-aux-Bois.

Dar voluntarii evacuasera Argonne indreptan-du-se spre cartierul lor general.

Am dus-o rau peste noapte. Ploaia care incepuse sa cada ne patrundea pana la oase. Hainele noastre sfasiate de spini erau aproape numai zdrente. Nici macar paltonul meu nu fusese crutat. Dar ceea ce era mai grav, e ca ghetele noastre se rupsesera cu. Desavarsirc. Oare eram sa fim redusi sa mergem ca apostolii? In sfarsit eram uzi leoarca, fiindca apa patrundea prin frunzisul copacilor. In zadar am cautat un adapost unde sa ne putem odhni. Adaugati la toate mizeriile astea, spaima si nelinistea. Uneari impuscaturile erau atat de apropiate incat ni se parea ca ele erau trase in spatele nostru. In afara de asta ni se parea de asemenea ca auzim strigatul de victorie al prusacilor. Trebuia sa fugim atunci ca sa nu fim prinsi. Vai! Si zorile care nu mai veneau!

De indata ce se lumina de ziua, am pornit din nou cat puteam mai repede, orientandu-ne dupa soare.

Deoarece nu mancasem nimic, ne era o foame strasnica. Fugind din casa familiei Stenger, domnul Jean n-a avut timp sa ia ceva de-ale mancarii si tot astfel si eu. Trebuia asa dar sa rabdam de foame. Daca padurea era plina de ciori si alte pasari de prada, in schimb vanatul era rar. De-abia daca vedeam din cand in cand un iepure care fugea printre picioarele noastre. Dar n-aveam posibilitatea sa-i prindem. Din fericire castanii nu lipseau aici. Am cules cateva si dupa ce am facut focul le-am copt, asa ca ne-am putut astampara intru catva foamea care ne chinuia.

Se intunecase; era o noapte rece si fara stele. Din pricina greutatilor drumului, am mers foarte putin in ziua aceea. Cu toate astea liziera padurii nu era indepartata, deoarece auziam goarnele. Ne mai trebuiau inca douazeci si patru de ore ca sa putem gasi un adapost in partea cealalta a rinului Asine, fie la Vouziers, fie intr-un sat pe malul stang.

N-am sa vorbesc de oboselile indurate. Nu aveam timp sa ne gandim la ele. In seara aceea, cu toate ca eram framantat de mii de ganduri, fiindca mi-era somn, m-am culcat sub un copac. Mi-aduc aminte ca-n clipa cand am atipit, m-am gandit la regimentul colonelului von Grawert care lasase vreo treizeci de. Morti, in luminisul padurii. Dupa ce am blestemat in gand regimentul, am adormit un somn adanc si greu.

De dimineata cand m-am trezit, am observat ca domnul Jean nu dormise toata noaptea. Fireste ca nu era preocupat de soarta lui ci de aceea a mamei lui si a domnisoarei Martha. Gandul ca toti ai lui, se aflau la Croix-Bois, in mainile austriecilor, expusi la injurii, brutalizati poate. Il muncea din cale afara.

In definitiv, in noaptea aceea, domnul Jean veghease. Dupa cum am spus, am adormit foarte greu, deoarece n-am auzit impuscaturile care nu contenisera toata noaptea. Fiindca nu ma trezisem, domnul Jean voise sa ma lase sa dorm.

In clipa cand ne pregateam de plecare, domnul Jean imi zise:

— Asculta-ma, Natalis.

Domnul Keller rostise cuvintele acestea pe un ton hotarat. Am ghicit numaidecat despre ce era vorba, si i-am raspuns fara sa mai astept propunerea lui:

— Nu, domnule Jean, n-am sa te ascult daca este vorba sa vrei sa te desparti de mine.

— Natalis, relua el, stiu ca ai venit, din pur devotament .

— Sa lasam asta .

— Nu. Fiindca atata vreme cat a fost vorba numai de oboseala, n-am zis nimic. Acum insa cand e vorba de pericol, nu pot sa ma mai dau in laturi. Daca vom fi prinsi sa stii ca germanii n-or sa ne crute . Vei fi omorat . Si lucrul acesta, dragul meu, nu pot sa-l primesc . Pleaca deci . Treci granita . La randul meu voi incerca s-o trec si eu . Si daca n-o sa ne mai revedem .

— Domnul Jean, sa lasam toate astea. Vom pleca impreuna, si atunci sau scapam, sau murim amandoi!

— Natalis . Iti jur ca n-am sa te parasesc.

Spunand acestea am plecat. Bubuitul tunurilor se imbina cu impuscaturile de arma. Era un nou atac care se dadea la defileu Croix-aux-Bois.

Pe la opt canonada inceta. Nu se mai auzea nici o impuscatura. Nesiguranta asta era grozava pentru Nu mai incclpea nici o indoiala ca avusese loc o lupta in defileu. Dar care fusese rezultatul ei? Ce trebuia sa, facem acum? Am simtit din instinct ca cel mai bun lucru de facut era sa'anaitam in directia rauiui Aisne spre Vouziers.

La douasprezece am mai mancat niste castane coapte. Padurea era atat de deasa incat de-abea daca puteam face cinci sute de pasi pe ora. In afara de asta, impuscaturile care se auzeau in toate directiile si in sfarsit clopotele care sunau in satele din Argonne – toate astea contribuiau la starea de ingrijorare care ne deprima.

Spre seara ne aflam la o leghe de raul Aisne! A doua zi, in cazul ca nu s-ar ivi vreo piedica, am putea ajunge pe malul celalalt al fluviului. N-aveam decat sa coboram timp de o ora malul drept si sa-l trecem fie pe podul de la Senuc fie pe podul de la. Grand-Ham.

— Doua., poduri pe care Clairfayt si Brunswich nu erau inca stapani.

La ora opt seara, am poposit intr-un tufis. Era o tacere desavarsita in padure. Afara de paturile de: pioaie care picurau pe frunzele copacilor, nici un zgomot, nu tulbura linistea. Nu stiu de ce, dar tacerea aceasta ma nelinstea grozav.

Deodata, am auzit niste glasuri in spatele nostru. Domnul Jean imi stranse mana.

— Da. Spunea o voce necunoscuta, il urmarim de la Croix-aux-Bois.

— N-o sa ne mai scape.

— Incasam premiul.

— Fireste!

Domnul Jean imi strangea acum cu putere mana.

— Asta e vocea lui Buch, imi sopti el la urecehe.

— Ticalosii! I-am raspuns. Sunt mai multi. Sa nu-i asteptam .

Am parasit tufisul pe branci, dar o creanga uscata ne-a tradat prezenta. Aproape numaidecat o impuscatura lumina pentru o clipa ascunzatoarea noastra.

— Vino, domnule Jean, vino! Am exclamat.

— Nu, trebuie sa ucid mai intai pe unul din a-cesti ticalosi.

Si el descarca pistolul in directia grupului care se repezea spre noi.

Mi se pare ca unul din urmaritorii nostri cazu. Dar aveam altceva de facut decat sa ma uit dupa ei.

Alergam acum cat puteam mai repede. Buch si tovarasii lui fugeau dupa noi. Eram istoviti.

Peste un sfert de ora banda a reusit sa puna mana pe noi. In total erau vreo sase sau sapte oameni, toti inarmati pana-n dinti.

Cat ai clipi din ochi ne-au legat mainile, si ne-au imbrancit fara sa ne crute loviturile.

Peste o ora, eram in mainile austriecilor care se aflau la Longwe. Aici am fost intemnitati si pusi sub o supraveghere severa intr-o casuta retrasa.

XXII.

Oare numai intamplator reusise Buch sa puna mana pe noi? Imi venea sa cred, caci de catva timp soarta nu prea ne era favorabila. In urma insa am aflat ceea ce nu puteam sti atunci. Dupa ultima noastra intalnire, tanarul Buch nu contenise cu cercetarile, nu atat, va rog sa credeti, ca sa se razbune pe fratele lui, cat spre a castiga premiul de o mie de florini. Daca pierduse urmele noastre, din ziua in care am ajuns in Argone, in schimb le regasise in satul Croix-aux-Bois. Facuse parte din spionii care intrasera in sat in ziua de 16 septembrie, in casa familei Stenger el recunoscuse imediat pe domnul si pe domnisoara de Lauranay si tot astfel pe doamna Keller si pe sora mea. Aflase deasemenea ca am plecat cu domnul Jean. Numaidecat s-a luat dupa noi, impreuna cu cativa ticalosi de tagma lui. Restul se stie.

Acum eram paziti in asa fel incat orice evadare era exclusa. Stiam ce ne asteapta si nu ne mai ramanea decat sa ne pregatim de moarte.

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa cercetez amanuntit odaia care ne slujea de inchisoare. Ea ocupa jumatatea parterului unei case scunde. Odaia era luminata de doua ferestre, una dadea in strada, cealalta intr-o curte situata in dosul casei.

Dupa toate probabilitatile acestea era ultima noastra locuinta inainte de a fi executati: domnul Jean pentru indoita acuzatie de a fi omorat un ofiter si de a fi dezertat in timp de razboi, iar eu in calitate de complice si spion in favoarea Frantei.

Si am auzit pe domnul Jean inganand:

— De data asta s-a sfarsit cu noi.

N-am raspuns. Marturisesc ca in ciuda optimismului meu obisnuit, imi pierdusem de data asta increderea si situatia imi parea deznadajduita.

— Da, s-a sfarsit! Repeta domnul Jean. Si ce o sa se faca mama. Martha si toti care ne sunt dragi, atunci cand nu vom mai fi, cand sprijinul nostru le va lipsi? Ce s-or fi facut? Or mai fi in satul acesta in mijlocul austriecilor . ?

Admitand chiar ca prietenii nostri se aflau tot acolo si ca n-au fost capturati de dusmani, ma temeam insa ca sa nu fi aflat de arestarea noastra. Eram doar atat de aproape de ei. De la Croix-aux-Bois pana la Longwe e de-abia o leghe si jumatate.

Numai gandul ca bunii nostri prieteni aflasera de arestarea noastra, ma framanta si ma chinuia adanc. Stirea asta ar fi fost o lovitura de moarte pentru doamna Keller. Da, doream chiar ca austriecii sa-i fi luat ducandu-i la avantposturi. Totusi doamna Keller de-abia daca putea merge; putea sa cada pe drum, asa ca ii trebuiau ingrijiri serioase.

Noaptea trecu fara ca sa fi adus vreo modificare situatiei noastre. Ce ganduri triste te mai napadesc, cand iti simti moartea apropiata! Toata viata ti se perinda in cateva clipe pe dinaintea ochilor.

Trebuia sa adaug ca foamea ne chinuia cumplit deoarece de doua zile n-am mancat nimic decat cateva castane. Si nimeni nu se gandise sa ne aduca ceva de mancare. Ei drace! Valoram o mie de florini pentru ticalosul acesta de Buch, asa ca putea sa ne dea ceva sa mancam.

E drept ca nu l-am mai revazut. Fara indoiala ca se dusese sa instiinteze pe prusaci de capturarea noastra. M-am gandit atunci ca lucrurile or sa mai dureze inca, deoarece daca austriecii ne pazeau, prusacii trebuiau sa se rosteasca in privinta soartei noastre. Sau vor veni prusacii la Croix-aux-Bois, sau vom fi condusi la cartierul lor general. Dinpricina asta trebuia sa se produca vreo intarziere, afara doar de cazul cand ordinul de executare ar sosi la Longwe. Oricare ar fi fost insa situatia nu trebuiam lasati sa murim de foame.

La ora sapte dimineata, un soldat ne-aadus o strachina de ciorba, apa goala in definitiv si o bucata de paine. N-aveam dreptul sa fim prea pretentiosi si am imbucat cu pofta painca si ciorba.

As fi voit sa intreb pe soldatul acesta ceea ce se petrecea la Longwe si in special la Croix-aux-Bois, daca se vorbea de sosirea prusacilor, daca acestia intentionau sa intre in Argonne, in sfarsit cum stateau lucrurile. Dar nu cunosteam limba germana, astfel ca nu puteam sta de vorba cu el. Domnul Jean adancit pe ganduri, nu rosti o vorba. Nu mi-as fi permis sa-l tulbur, asa ca orice discutie era imposibila.

In dimineata aceea nu s-a produs nimic nou. Eram paziti, totusi ni se dadea voie sa ne plimbam in curtea din spatele casei, unde austriecii ne examinau cu mai multa curiozitate decat simpatie. Ma sileam sa par cat mai linistit, de aceea ma plimbam in fata lor, cu mainile in buzunar, fredonand cele mai voioase marsuri ale regimentului Royal-Picardie.

Puteam sa-mi spun:

— Fa-ti curaj, dragul meu, caci maine talharii astia te vor omori.

La pranz ni s-a servit deasemenea o ciorba si o felie de paine neagra. Nu era variata masa noastra si incepusem sa regret chiar castanele din padure. A trebuit totusi sa ne multumim cu ceea, ce ni s-a dat cu atat mai mult cu cat soldatul care ne-a adus mancarea parea ca spune: – „Si asta e prea bun pentru voi!”

Pe legea mea imi venea sa-i dau cu strachina in cap. Dar m-am abtinut gandindu-ma ca trebuie sa mancam spre a recapata fortele pierdute, ca sa nu fim prea istoviti in ultimul moment.

L-am convins chiar pe domnul Jean sa manance. Dansul, dupa cum am mai spus era adancit in ganduri. Se gandea la mama lui, la logodnica lui, la toate fapturile dragi carora le rostea cu infrigurare numele. Uneori, intr-un acces de enervare, se repezea la usa ca si cum ar fi voit sa, fuga. Nu mai era stapanpe el. Daca nu plangea e ca nu putea si asta ma indurera fiindca lacrimile l-ar fi usurat.

In rastimpul acesta au trecut prin fata noastra cateva coloane de soldati. Toti oamenii acestia mergeau in neregula, cu arma in banduliera. Inamicul se, strecura acum fara zgomot spre a ajunge la linia raului Aisne. As fi dorit mult sa stiu daca soldatii acestia erau prusaci sau austrieci. In acelasi timp nu se mai auzea nici o impuscatura pe'partea apuseana a Argonnei. Poarta Frantei era deschisa larg . Nu mai era aparata.

Spre ora zece seara o caprarie de soldati aparu in camera noastra. De asta data erau prusaci. Si ceea ce ma incremeni era ca am recunoscut uniforma regimentului Leib, venit la Longwe dupa intal-nirea cu voluntarii din Argonne.

Am fost scosi afara, domnul Jean si eu, dupa ce ni s-au legat mainile la spate.

Domnul Jean se adresa caporalului care comanda grupa:

— Unde ne duc? Intreba el.

Drept raspuns acest golan ne imbranci inainte. Aveam infatisarea unor nenorociti care trebuia sa fie executati fara judecata. Si, cu toate astea eu n-am fost prins cu mana pe arma. Dar pas de spune lucru acesta unor salbatici. Ti-ar fi ras in nas ca niste huligani ce erau.

Capraria care ne ducea o lua pe ulita satului care coboara spre liziera padurii.

Dupa vreo cinci sute de pasi, capraria s-a oprit in mijlocul unui luminis unde cantona regimentul Leib.

Peste cateva clipe am fost condusi in fata colonelului von Grawert.

Aceasta se multumi doar sa se uite la noi si nu rosti o vorba. Apoi, facand stìnga imprejur, dadu semnalul plecarii si regimentul porni.

Am priceput atunci ca trebuia sa aparem in fata unui consiliu de razboi inainte de a fi impuscati; de altfel am fi fost imediat executati, daca regimentul ar fi ramas la Longwé.

Dupa cum se vede lucrurile trebuiau facute repede, fiindca aliatii nu aveau timp de pierdut, in cazul ca voiau sa ajunga inaintea francezilor pe Aisne.

Intr-adevar, Dumouriez afand ca imperialistii eraustapani pe defileul de la Grandcroix executase un nou plan. Planul acesta consta in coborarea trupelor pe liziera stanga pana in dreptul defileului de la Islettes. In felul acesta, soldatii nostri trebuiau sa faca fata coloanelor lui Clairfayt ce veneau de la frontiera si coloanelor lui Brunswich, care veneau din directia Frantei. Era de asteptat intr-adevar ca prusacii sa strabata Argonna spre a taia drumul de la Chalons.

De aceea Dumouriez evacuase fara zgomot, cartierul lui general in noaptea de 15 spre 16 septembrie. Dupa ce trecuse ambele poduri ale raului Aisne, se opri cu trupele lui pe colinele de la Autry, la patru leghe de Grand-Pré. De acolo, cu toata panica ce cuprinse in doua randuri pe soldatii nostri, Dumouriez se indrepta spre Dammartin-sur-Hans, astfel ca sa ajunga la pozitiile de la Saint-Meneho-uld, care sunt situate la extremitatea trecatorii de la Islettes.

In acelasi timp, deoarece prusacii trebuiau sa navaleasca din Argonne prin defileul de la Grande Pré, generalul isi luase toate masurile astfel ca tabara de la Epine, instalata pe drumul de la Chalons, sa nu poata sa se indrepte spre Sainte-Menehould.

In aceeasi clipa, generalii Beurnoville, Chazot si Dubouquet primeau ordinul sa se uneasca.cu armata lui Dumouriez, si aceasta indemna pe Kellermann, care plecase din Metaz pe ziua de 4 sa-si grabeasca marsul inainte.

Daca toti generalii acestia ar fi fost exacti la mtalnire, Dumouriez ar fi avut cu el peste treizeci si cinci de mii de oameni, asa ca ar fi putut tine piept imperialistilor.

Intr-adevar, Bunswich si prusacii lui sovaisera catva timp inainte de a-si fi fixat definitiv planul lor de lupta. In cele din urma se hotarasera sa strabata defileul de la Grand-Pré, ca sa ocupe drumul de ia Chalons, sa invaluiasca armata franceza la Saint-Menehould si s-o sileasca sa se predea.

Iata de ce regimentul Leib, parasise cu atata graba Longwé.

Afara era o vreme urata, cetoasa si ploioasa. Drumurile erau numai balti si intrai in noroi pana la glezne. Oricine isi poate inchipui ce penibila era situatia noastra, escortati si cu mainile legate. Am fi preferat moartea de o mie de ori.

Nu mai vorbesc de tratamentul prost la care ne supuneau prusacii si tot. Asa insulte de tot felul care ne gratificau asa, din senin.

Si ticalosul de Frantz von Grawert, care ne injura in fiecarece clipa. Domnul Jean nu se putea abtine si imi dadeam seama ca daca ar fi fost liber si-ar fi infipt unghiile in gatul locotenentului, omorandu-l ca pe o fiara salbatica.

Am pornit in mars fortat de-a lungul raului Aisne. A trebuit sa trecem cu apa pana la brau para-iele Dormoise, Tourbe si Bionne. N-am facut nici un popas fiindca trebuia sa sosim la timp ca sa ocupam coloniile de la Sainte-Menehould. Dar coloana nu putea sa mearga repede deoarece se innamolea la tot pasul. Nadajduiam insa ca atunci cand prusacii s-ar afla in fata lui Dumouriez, trupele franceze vor ocupa trecatoarea de la Islettes.

Am mers astfel pana la zece seara. Daca germanilor le lipseau proviziile, oricine isi poate inchipui cum am dus-o noi in privinta mancarii.

Eu si domnul Jean de-abia daca puteam sa ne adresam vreun cuvant. De altminteri ori de cate ori ne vorbeam, prusacii ne inghionteau salbatec. Intr-adevar, oamenii acestia sunt de o cruzime inspaimantatoare. Fara indoiala ca voiau sa fie pe placul locotenentului Frantz von Grawert, ceea ce le reusise pe deplin.

Noaptea asta de 19 spre 20 septembrie, a fost una din cele mai grozave pe care le-am petrecut.

Regretam popasurile noastre din padure de cand eram niste simpli fugari. In sfarsit, cu putin inainte de ivirea zorilor, am ajuns pe un teren mlastinos cam spre stanga de Sainte-Menechould, unde am poposit. Cu tot frigul prusacii n-au aprins nici un foc deoarece nu votau sa-si semnalizeze prezenta.

Oamenii acestia ingramaditi acolo de-a valma in noroi, raspandeau un miros dezgustator.

In sfarsit se lumina de ziua. Eram convins ca in ziua aceea va incepe lupta. Poate chiar ca regimentul meu era acolo! Si eu care nu eram in mijlocul camarazilor mei!

Se facuse acum o mare miscare printre soldati. Ofiterii treceau de colo pana colo, dand ordine. Goarnele sunau, tobele bateau . Se mai auzeau de-ase-menea catcva impuscaturi spre dreapta noastra.

Era aproape unsprezece cand o grupa de soldati veni sa ne caute pe mine si pe domnul Jean. Mai intai am fost condusi in fata unui cort unde se aflau vreo sase ofiteri, prezidati de colonelul von Grawert. Da, el insusi prezida acest consiliu.

Formalitatile n-au durat mult.

— S-a stabilit doar identitatea noastra. De altfel Jean Keller care mai fusese condamnat odata la moarte pentru ca a lovit pe un ofiter, a mai fost osandit si a doua oara ca dezertor, si eu, ca spion francez!

Nu mai incapea nici o discutie si dupa ce colonelul adaugase ca executia va avea loc indata:

— Traiasca Franta! Am exclamat.

— Traiasca Franta! Repeta Jean Keller.

XXIII.

De data asta totul era sfarsit. Se poate spune ca armele erau „tintite asupra noastra. Asteptam doar comanda.

Ei bine, Jean Keller si Natalis Delpiere vor sti sa moara. Dincolo de cort se afla un pluton care trebuia sa ne impuste vreo doisprezece soldati din regimentul Leib comandati de un locotenent.

Nu eram legati. La ce bun? Nu puteam fugi. Cel mult cativa pasi inainte de a fi ucisi. A! Ce. N-as fi dat sa mor in plina bataie, ciuruit de gloantele dusmanului. Dar sa mori fara sa te poti apara, e grozav!

Eu si domnul Jean mergeam fara sa ne spunem vreo vorba. Dansul se gandea la Martha pe care nu o va mai vedea si la mama lui pe care lovitura aceasta trebuia s-o zdrobeasca.

Eu ma gandeam la sora mea Irma, la Firmina, la parintii mei . Revedeam pe tata, mama, toate fapturile care-mi erau dragi, ma gandeam la regiment, la satul meu .

Nu ne uitam unde ne duceau soldatii. De altfel ce ne pasa. Era sa fim ucisi ca niste caini si atatatot.

Fireste insa ca de vreme ce va povestesc eu insumi patania asta scrisa de mana mea, inseamna ca am scapat. Dar deznodamantul acestei istorisiri, oricat de bogata ar fi fost imaginatia mea, nu mi l-as fi putut inchipui niciodata. O sa vedeti si d-voastra.

La vreo cinzeci de pasi mai departe, trebuia sa trecem prin fata regimentului Leib. Toti cunosteau pe Jean Keller, Ei bine, nimeni n-a manifetat pentru el vreun sentiment de mila, mila aceea pe care n-o refuzi niciodata acelora care var muri! Ce mai firi si prusacii acestia! Meritau cu adevarat sa fie comandati de niste ofiteri de tagma celor doi Grawert! Locotenentul ne-a vazut. Se uita la domnul Jean care nu pleca privirea. La unul vedeai satisfactia, la celalalt nu vedeai decat dispret .

Am crezut o clipa ca ticalosul acesta va merge cu noi. Ma intrebam chiar daca nu va comanda el insusi executia . Deodata insa am auzit o goarna sunand si Frantz se pierdu in mijlocul soldatilor.

Ne aflam atunci in spatele unei colibe care domina orasul si care era ocupata de ducele de Bruns-wich. La poalele acestei coline se afla soseaua de la Chalnos. Cat despre francezi ei se aflau mai sus pe colinele invecinate.

Dedesubtul acestor coline, se aflau numeroase coloane germane, gata sa cucereasca pozitiile noastre astfel ca sa domine Sainte-Menehould. Daca pianul prusacilor reusea, Dumourriez ar fi fost compromis in fata unui inamic superior ca numar.

Daca vremea ar fi fost senina as fi putut sa vad uniformele franceze. Dar totul disparea inca in mijlocul cetei pe care soarele nu reusise pentru un moment s-o imprastie. Se auzeau de pe acum cateva impuscaturi .

O speranta vaga incepuse sa incolteasca in inima mea sau, mai degraba, ma sileam sa nu disper inca. Inca.

Si totusi era aproape imposibil sa dobandim vreun ajutor de undeva. Toate trupele, mobilizate de pumouriez, nu erau oare la Sainte-Menehould? Dar ce vreti, dorinta de a scapa de moarte e atat de mare ihcat fauresti atunci cele mai neinchipuite planuri!

Era aproximativ ora unsprezece si un sfert. Probabil ca la douasprezece nu vor mai fi!

Intr-adevar am ajuns la locul executiei. Grupa parasise soseaua de la Chalons. Ceata era inca destul de deasa pentru ca sa nu poti vedea la o suta de metri. Ghiceai totusi ca in curand toata ceata asta se va imprastia.

Am intrat intr-o padurice unde trebuia sa aiba loc executia.

In departare se auzeau goarnele al caror sunet se imbina cu bubuituri de tun si focuri de salva.

Incercam sa-mi dau scama de ceea ce se petrecea in jurul meu, ca si cum lucrul acesta m-ar fi putut interesa. Am observat ca zgomotele astea veneau de la dreapta si ca pareau ca. Se apropie. Avusese loc oare o lupta la Chalons? Oare prusacii fusesera luati pe flanc? Nu intelegeam nimic.

Daca va spun toate astea cu oarecare precizie, e ca tin sa va fac cunoscuta starea mea de spirit. Cit despre detalii toate mi-au ramas intiparite adanc in minte. De altfel asemenea lucruri nu se uita si am impresia ca ele s-au petrecut ieri.

Am intrat deci in padurice. Dupa cativa pasi grupa s-a oprit in fata unui stejar.

Aici, in locul acesta trebuia sa fim executati.

Ofiterul care comanda, un militar cu fata aspra, dadu ordin de oprire. Soldatii se randuira la cativa pasi de noi si parca aud si acum zanganitul armelor.

— Aici! Zise ofiterul.

— Bine, raspunse Jean Keller.

El rosti cuvantul acesta cu o voce clara care nu tremura: tinea capul sus si parea linistit.

Si, atunci, apropiindu-se de mine, imi vorbi in limba franceza, in limba aceea pe care o iubea atat de mult si pe care eram s-o aud pentru, ultima oara.

Natalis, imi zise el, vom muri. Ultimul meu gand se indrepta spre mama si spre Martha, pe care le-am iubit din adancul sufletului! Bietele femei! Dumnezeu sa le aiba in paza lui. Cit despre d-ta, Natalis, iarta-ma .

— Sa te iert, domnule Jean, dar pentru ce . ?

— Da, de vreme ce din cauza mea .

— Domnule Jean, i-am raspuns, nu am pentru ce sa te iert. Ceea ce am facut, am facut-o de bunavoie. Si as face-o si azi inca! Lasa-ma sa te imbratisez si sa murim ca doi viteji!

— Ne-am imbratisat strangandu-ne cu putere la piept.

Si, nu voi uita niciodata, atitudinea lui Jean Keller cand, dupa ce s-a intors spre ofiter, i-a spus cu o voce hotarata:

— La dispozitia d-voastra!

Ofiterul facu un semn. Patru soldati ne condusera in dreptul stejarului unde ne-am oprit. Trebuia sa fim ucisi in acelasi timp.

Parca vad si acum stejarul acesta al carui trunchi era cojit pe alocuri. Ceata incepuse sa se imprastie .

Eu si domnul Jean stateam in picioare, tinandu-ne de mana si privind plutonul care se afla in fata noastra.

Ofiterul se dadu putin la o parte, in vreme ce soldatii incarcau armele. Strangeam mana domnului Jean Keller si va jur ca mana lui nu tremura.

Soldatii erau acum in pozitie de tragere si nu asteptau decat comanda.

Deodata se auzira niste strigate, in padure, in spatele grupei.

Doamne! Dumnezeule! Ce vad oare? . Doamna Keller, sprijinita de domnisoara Martha si de sora mea Irma. De-abia daca puteai auzi glasul ei. Tinea in mina o hartie, si domnisoara Martha, sora mea si domnul de Lauranay repetau cu ea:

— Francez! Francez!

— In aceeasi clipa se auzira cateva impuscaturi puternice si am vazut pe, doamna Keller impleticindu-se.

Cu toate astea nici eu nici domnul Jean n-am cazut. Va sa zica nu erau soldatii plutonului de executie care au tras . ?

Nu, fiindca vreo sase din ei zaceau intinsi pe jos in vreme ce ceilalti fugeau cat ii tineau picioarele.

In acelasi timp am, auzit in padure strigatele astea care imi rasuna si azi in ureche:

Inainte! Inainte!

Era intr-adevar melodiosul strigat francez si nu asprul „Vorwaertz” al prusacilor.

Un detasament de soldati francezi navalise in padure, tocmai la timp, dupa cum vedeti . Impuscaturile lor precedasera numai cu cateva clipe acelea ale plutonului de executie . Era de-ajuns! Cum se face insa ca vitejii nostri compatrioti venisera aici tocmai la momentul oportun. Am aflat aceasta de-abia mai tarziu.

Domnul Jean se repezise la mama lui pe care o sustineau domnisoara Martha si sora mea. Nefericita femeie, crezand ca impuscatura de adineauri ne omorase pe noi, lesinase.

In curand isi reveni insa in fire si parca o aud si acum, rostind cu un accent pe care n-o sa-l uit niciodata:

— Francez! . E francez!

Ce insemnau oare cuvintele ei? . M-am uitat la domnul de Lauranay . Nici el nu putea vorbi insa.

Domnisoara Martha lua atunci hartia pe care doamna Keller o tinea in mana-i inclestata si o intinse domnului Jean.

Hartia aceasta era un ziar german: Zeitblat.

Domnul Jean il lua, si in vreme ce citea, lacrimi mari ii brazdau fata. Doamnece binefacere e sa stii carte in asemenea imprejurari!

Si atunci domnul Jean rosti acelasi cuvant. Aveam impresia ca innebunise brusc. Din pricina emotiei care ii napadise nu puteam intelege sensul cuvintelor iui.

— Francez! . Sarit francez! . Exclama el! . A! Mama . Martha, sunt francez!

Apoi ingenunche intr-un avant de pietate. Dar doamna Keller se ridicase la randul ei in picioare si rosti cu o voce grava:

— De-acum incolo, dragul meu Jean nu vei mai fi silit sa te lupti impotriva Frantei!

— Nu mama, acum am dreptul si indatorirea sa ma bat pentru ca.

XXIV.

Domnul Jean ma tari dupa el, fara sa-mi dea macar o explicatie. Ne-am alaturat de francezii care se avantau afara din padure, in vreme ce tunurile bubuiau necontenit.

Am incercat in zadar sa reflectez. Cum oare, Jean Keiler, fiul doamnei Keller, german de origine, era francez? Mi-era cu neputinta sa inteleg! Tot ce puteam sa spun e ca amandoi ne-am avantat in lupta.

Trebuie sa povestesc acum evenimentele petrecute in dimineata zilei de 20 septembrie si cum s-a facut ca un detasament de francezi venise la timp in paduricea care brazdeaza soseaua de la Chalons.

Va aduceti aminte ca in noaptea de 16 septembrie, Dumouriez plecase din Grand-Pré spre a se a-vanta pe pozitiile de la Sainte-Menehould, unde ajunsese a doua zi, dupa un mars de patru sau cinci leghe.

Aici la Sainte-Menehould se aflau diferite coline, despartite prin prapastii adanci.

La poalele colinelor exista niste balti formate de raul Aure pana in locul unde apa aceasta se varsa in raul Aisne.

Colinele acestea sunt urmatoarele: Colinele de la Hyron, asezate in fata colinelor Lunii, unde ne aflam noi, iar la stanga colinele de la Gizancourt. Intre colinele acestea si Sainte-Menehould, se intinde uri fel de bazin mlastinos pe care il strabate soseaua de la Chalons. La suprafata, bazinul acesta e presarat cu cateva ridicaturi, nu tocmai insemnate. Pe una din aceste inaltimi se afla moara de la Valmey, care domina satul cu acelasi nume, si care a devenit celebru in ziua de 20 septembrie 1792.

De indata ce a sosit aici, Dumouriez a ocupat Sainte-Menehould. In spatele lui se aflau trupele generalului Dillon care erau gata sa apere defileul de la Islettes, impotriva oricarei coloane austriece sau prusace, ce ar fi intentionat sa cuprinda Argonne. Acolo soldatii lui Dumouriez, bine aprovizionati, primira cu urale pe generalul lor. Trebuie sa spun ca disciplina care domina printre soldatii acestia era foarte severa; severitatea asta era indreptata mai ales impotriva voluntarilor veniti din Chalons, care, in majoritate erau oameni fara capatai.

In rastimpul acesta, Kellermann, dupa ce parasise tabara de la Grand-Pré prea incet, astfel ca la 19 septembrie era inca la doua leghe de Sainte-Menehould in timp ce Beurnoville se afla acolo cu noua mii de soldati din armata care venise de la Maulde. Dumouriez isi inchipuise ca Keilerman se va stabili pe colinele de la Gizancourt, care domina pe acelea ale Lunei, colinele spre care se indreptau acum prusacii. Dar ordinul fiiind rau inteles, Kellermann ocupa platoul de la Valmy cu generalul Valence si cu ducele de Chautres, care in fruntea a douasprezece batalioane si douasprezece baterii, s-a distins in lupta aceasta.

Intre timp, sosi si Brunswick cu intentia de a taia drumul de la Chalons si de a alunga pe Dillon din defileul de la Islettes. Inconjurand Sainte-Menehould cu opt zeci de mii de oameni la care s-a mai adaugat cavaleria emigrantilor, germanii sperau ca Dumouriez si Kellermann se vor preda.

Predarea lor era de asteptat, de vreme ce colinele de la Gizancourt nu erau in mainile francezilor, asa cum dorise Dumouriez. Intr-adevar daca prusacii care erau stapani pe colinele Lunii ocupau si colinele de la Gizancourt, artileria lor putea sa nimiceasca usor toate pozitiile franceze.

Situatia asta o pricepuse si regele Prusiei. De aceea in loc sa indrepte spre Chalons, cu tot sfatul iui Brunswick, dadu ordinul de atac in speranta do' a respinge pe Durhouriez si pe Kellerman la Saint-Menehould.

In clipa aceea, adica la inceputul bataliei, o coloana prusaca se intaini pe drumul de la Chalbes cu ariergarda lui Kellerman, din care cateva companii navalira in padure, punand astfel pe fuga pietonul nostru de executie.

Acum eu si domnul Jean, ne aflam in locul undo lupta era mai naprasnica, acolo unde tocmai regasisem pe camarazii regimentului Royal-Picardie.

— Delpierre? . Exclamase unul din ofiterii escadronului meu, zarindu-ma in clipa cand obuzele incepeau sa secere randurile noastre.

— Prezent, domnule capitan, i-arri raspuns.

— Ai venit la timp.

— Dupa cum vedeti.

— Dar esti pe jos?

— Da, domnule capitan, dar asta nu inseamna ca n-am sa fiu la inaltime.

Ni s-au dat arme, mie si domnului Jean, cate o pusca si o spada de fiecare. Si era un spectacol de toata nostimada vazandu-ne in haine civile si cu armele astea in mana.

Trebuie sa spun ca la inceputul luptei, francezii au fost respinsi; dar infanteristii generalului Va-lence sosira in fuga si restabilira imediat coloana care fusese tulburata o clipa.

Si deodata ceata se imprastie ca prin farmec. Ne bateam in plin soare. In doua ore s-au tras douazeci de mii de obuze. Am spus douazeci de mii? Fie, desi cred ca s-au tras mai multe.

In rastimpul acesta pozitia noastra pe colina de la Valmy era destul de critica. Obuzele macinau siruri intregi de soldati. Calul lui Kellermann fusese ucis. Nu numai ca colinele Lunii erau in mainile prusacilor, dar acestia erau cat pe-aci sa ocupe si acelea de la Gizancourt. E drept, ca aveam acelea de te Hyron pe care Claifayt incerca sa le cucereasca cu douazeci si cinci de mii de austrieci, ceea ce, in cazul ca ar fi reusit, ar fi fost un dezastru pentru francezi.

Dumouriez vazuse pericolul acesta. Trimise deci pestengel cu saisprezece batalioane, ca sa respinga pe'Clairfayt si pc Chazot ca sa ocupe Gizancourt inaintea prusacilor. Chazot a sosit prea tarziu. Gizancourt fusese ocupat si Kellermann a trebuit sa se apere la Valmy impotriva artileriei care il incadrase. Un obuz explodase linga moara. S-a produs o panica grozava. Ma aflam si eu acolo cu domnul Jean si e o adevarata minune ca am scapat cu viata.

In clipa aceea, sosi ducele de Ghartres cu cateva tunuri asa ca francezii au putut raspunde cu succes tunurilor germane de pe colinele Lunii si Gizancourt.

Totusi, situatia nu se imbunatatise. Prusacii se napustira acum asupra morii spre a ne alunga.

Parca-l vad si-l aud inca pe Kellermann. A dat ordin ca sa-l lasam mai intai pe inamic sa inainteze pe creasta si apoi sa ne napustim asupra lui. Eram gata si asteptam atacul doar sa se sune atacul.

La momentul oportun, Kellermann striga din rasputeri:

— Traiasca natiunea!

— Traiasca natiunea! Am raspuns si noi.

Am strigat cuvintele acestea cu atata putere, incat ele s-au auzit, in ciuda bubuiturilor de tun.

Prusacii ajunsesera pe creasta colinei. Cu coloanele lor bine aliniate, cu pasul lor cadentat, cu, sangele lor rece de care dadeau pururi dovada, nu prea erau usor de infruntat. Dar avantul francez a fost mai mare. Ne-am napustit asupra lor. Lupta a fost intr-adevar naprasnica st de ambele parti inversunarea a fost cum nu se poate mai crunta.

Deodata, in mijlocul fumului impuscaturilor care nu mai conteneau in jurul nostru, am vazut pe Jean Keller avantandu-se cu spada in mana. Recunoscuse unul din regimentele prusace pe care incepusem sa-l respingem pe pantele de la Vamiy.

Era regimentul colonelului von Grawert. Locotenentul Frantz se lupta cu mult curaj, caci ofiterii germani sunt foarte viteji.

Jean si Frantz se aflau acum fata in fata.

Locotenentul isi inchipuise ca am fost executati de germani si cand colo ne aflam in fata lui . Oricine isi poate inchipui uimirea care l-a cuprins . Dar mirarea i-a fost de scurta durata, fiindca dintr-un salt, domnul Jean se repezi la el si ii zdrobi teasta cu spada .

Locotenentul muri imediat si mereu imi spun ca justitia cereasca a voit ca el sa fie omorat de insusi domnul Jean.

Cu toate astea, prusacii se sileau mereu sa cucereasca platoul. Atacau cu o vigoare nespusa. Dar si noi nu ne-am lasat mai prejos si pe la orele doua dupa-amiaza, prusacii au trebuit sa inceteze lupta si sa se retraga pe campie.

Totusi batalia fusese suspendata numai. La orele patru insusi regele Prusiei lua comanda trupelor si porni cu ele la atac. Dar o baterie de douazeci si patru de tunuri instalata la poalele morii, zdrobi cu atata violenta pe prusaci incat acestia nu mai putura sa inainteze. Apoi, odata cu ivirea serii, se retrasera.

Kelermann ramasese stapan pe platou si numele de Valmy facu ocolul Frantei, chiar in ziua in care Conventia tinandu-si a doua sedinta, decreta republica.

XXV.

Am ajuns la deznodamantul acestei istorisiri, pe care as fi putut s-o intitulez: Povestea unui concediu in Germania.

Chiar in seara aceea, ne-am intalnit cu totii.

— Doamna Keller, domnul si domnisoara de Lauranay, sora mea, Irma, eu si domnul Jean.

— Intr-o casa din Valmy.

Va puteti inchipui bucuria care ne-a cuprins intalnindu-ne din nou, dupa atatea suferinte cumplite.

— Ma iertati, am zis. Nu sunt curios de felul meu, dar tare as dori sa stiu .

— Cum se face, Natalis, ca Jean e compatriotul tau? Raspunse sora mea.

— Da, Irma si asta mi se pare atat de ciudat incat ma tem sa nu fie vreo eroare la mijloc .

— Nu se fac asemenea erori, dragul meii Natalis, replica domnul Jean.

Si iata ceea ce mi s-a povestit in cateva cuvinte: in satul Croix-aux-Bois unde am lasat pe domnul de Lauranay si pe tovarasii lui in casa lui Hans Stenger, austriecii au fost inlocuiti cu o coloana prusaca. Coloana asta numara in randurile ei cativa tineri care fusesera luati din sanul familiei lor, cu ocazia incorporarii de la 31 Iulie.

Printre tinerii acestia se afla un baiat cumsecade, anume Ludwig Pertz, care era din Belzingen. Cunostea pe doamna Keller si se duse s-o vada de-ndata ce aflase ca era prizoniera prusacilor. I s-a spus apoi ceea ce i se intamplase domnului Jean si cum fusese nevoit sa fuga in padurea de la Argonne.

Si iata ca Ludwik Pertz a exclamat:

— Dar in cazul acesta, doamna fiul d-voastra este scapat . Nu trebuia incorporat . Fiindca nu e prusac . E francez.

Fireste ca declaratia asta a produs o uimire strasnica. Atunci, spre a-si justifica spusele, Ludwik Pertz prezenta doamnei Keller un numar din Zeitblatt.

Gazeta asta publica sentinta care fusese data in ziua de 17 august in procesul lui Keller cir Statul german.

Familia Keller pierduse procesul pe motivul ca insarcinarea cu furniturile nu putea fi acordata decat unui german din Prusia. Or, fusese stabilit ca stramosii domnului Keller n-au cerut si nici n-au obtinut vreodata naturalizarea de cand s-au stabilit in provincia Gueldre, dupa revocarea edictului din Nantes, ca sus-numitul Keller n-a fost niciodata prusac, ca fusese intotdeauna francez si ca, prin urmare, statul nu-i datora nimic.

Strasnica judecata, hai? Ca domnul Keller era francez, nu mai incapea nici o indoiala! Dar, asta nu inseamna ca nu trebuia sa i se plateasca dreptul, in sfarsit, iata cum se judeca la Berlin in 1792. Va rog sa credeti ca domnul Jean n-avea deloc de gand sa faca apel si socotea procesul pierdut pentru totdeauna. Ceea ce era indiscutabil insa, e ca domnul Jean nascut din parinti francezi, era el insusi tot ce poate fi mai francez! Si daca trebuia botezat pentru asta, apoi primise botezul de sange de la Valmy – ceea ce nu inseamna putin.

Se intelege ca dupa comunicarea lui Ludwig Pertz, trebuia regasit cu orice pret domnul Jean. Tocmai se aflase la Croix-aux-Bois ca fusese prins in padure si dus apoi la Longwe impreuna cu scriitorul acestor randuri. Clipele erau pretioase. Doamna Keller isi recapata puterile in fata pericolului care ameninta pe fiul ei. Dupa plecarea coloanei Lauranay, de domnisoara Martha, de sora mea si calauzita de bunul. Hans Stenger, parasi satul Croix-aux-Bois, trecu defileul si ajunse in dreptul taberei lui Brunswick, chiar in dimineata cand urma sa fim executati. Tocmai parasisem cortul, unde se tinuse consiliul de razboi, cand se prezenta si dansa.

In zadar, explica aici doamna Keller ca fiul ei era francez, ofiterii o respinsera . Ea se avanta atunci pe soseaua de la Chalons, in directia in care mergeam si noi . Restul se stie.

In sfarsit sa recunoastem ca lucrurile s-au sfarsit cu bine si ca Dumnezeu a fost indurator.

Cat despre situatia francezilor, dupa lupta de la Valmy nu am mare lucru de spus.

Mai intai, Kellermann a ocupat colinele de la Gizancourt, ceea ce consolidase definitiv situatia armatei franceze.

Cu toate astea, prusacii ne-au taiat drumul de la Chalons asa ca nu numai puteam comunica cu depozitele. Dar fiindca pusesem stapanire de Vitry, convoaiele au putut ajunge, astfel ca armata nu avu nimic de suferit.

Trupele inamice au ramas pe pozitie pana in ultimele zile ale lunii septembrie. Au urmat cateva tratative fara folos. Totusi prusacii doreau acum sa se inapoieze in tara lor. Deoarece alimentele lipseau si molimele faceau ravagii, ducele de Brunswick parasi Franta la 1 octombrie.

Trebuie sa mai spun ca in timp ce prusacii treceau defileurile din padurea Argone nu i-am alungat cu prea multa asprime. Ii lasam sa se retraga in liniste. De ce? Nu stiu. Multa lume n-a priceput atitudinea asta a lui Dumouriez .

Probabil ca in atitudinea aceasta era un substrat politic, si, dupa cum v-am spus, nu ma pricep de fel in politica.

Principalul lucru e ca inamicul a parasit tara. E drept ca plecarea s-a efectuat incet, dar s-a efectuat si astazi nu mai exista un singur prusac in Franta, nici macar domnul Dean, de vreme ce era compatriotul nostru.

Deindata ce ne-a fost cu putinta sa plecam, ne-am intors cu totii in primele zile ale lunii octombrie, in scumpa mea Picardia unde s-a celebrat, in sfarsit, casatoria lui Jean Keller cu Martha de Lauranay.

Va aduceti aminte ca trebuia sa fiu martorul domnului Jean la Belzingen, asa ca va rog sa nu va mirati ca am fost martorul lui la Saint-Sauflieu . Si daca vreo casnicie a trebuit sa fie fericita, apoi sa stiti ca a fost aceea a domnului Jean.

In ce ma priveste, m-am inapoiat la regiment peste cateva zile. Am invatat sa scriu si sa citesc si am devenit dupa cum am spus, locotenent, apoi capitan in timpul razboaielor lui Napoleon.

Iata povestea vietii mele, pe care am scris-o ca sa pun capat discutiilor prietenilor mei din Grattepanche. Daca nu am povestit cu arta intamplarile mele, cel putin le-am descris asa cum le-am trait. Si acum, iubiti cititori, dati-mi voie sa va salut cu spada.

SFARSIT