Crimele din baltimore de arthur conan doyle

CRIMELE DIN BALTIMORE

de Arthur Conan Doyle

CAPITOLUL I - O INTRERUPERE NEASTEPTATA A UNEI CALATORII

Printre calatorii care se-ntorceau dintr-o excursie de placere, pe tarmurile marete ale Marilor Lacuri, in nord-­estul Statelor-Unite, la Baltimore, un oras mare si frumos, al comertului si al universitarilor, situat pe Chesapeake Bay, si care tocmai paraseau sala garii drumului de fier Ohio-Baltimore, se aflau si detectivii Sherlock Holmes si Harry Taxon, ajutorul sau credincios.

Ei aveau de gand ca, fara sa mai intarzie la Baltimore, unde statusera mai mult timp, inainte de a intreprinde aceasta calatorie de placere in regiunea lacurilor, sa se indrepte numaidecat spre Locust-Point, portul orasului Baltimore si statia finala a vapoarelor transatlantice, de unde sa plece chiar in ziua aceea spre Londra, imbarcandu-se pe iahtul „Sniveler', ce trebuia sa treaca si pe la Liverpool.

Tocmai voiau sa se urce intr-o trasura, cand atentia le fu atrasa de o multime de oameni, ce se stransese intr-un colt de strada, din apropierea garii.

Dupa cum se incredintara numaidecat, multimea se oprise din pricina unui anunt, ce vestea: '3 000 de dolari recompensa celui care va putea sa predea politiei pe ucigasul sau pe ucigasii baiatului care a fost gasit macelarit in noaptea de 26 ale lunii pe o alee singuratica din parcul Druit-Hill. Victima este in varsta de paisprezece­-cincisprezece ani si, dupa cum politia a descoperit pana acum, a fost elevul uneia din scolile bune de aici. Era inalt, mare, puternic, blond, cu ochii albastri, cu fata rosie, frumoasa, si cu un nas de grec. Era imbracat intr-un costum cenusiu, vargat. Purta o sapca scolareasca si, dupa marturisirea unei rude care l-a vazut ultima oara in viata, avea un ceasornic vechi, mostenire lasata in familie din tata in fiu. Toti cei care au vazut sau au vorbit cu Charley Dauforth - acesta este numele celui omorat - in intervalul dintre 24 ale lunii, seara, la ora 9 si jumatate, cand si-a parasit locuinta din Harrison Avenue si cand a fost vazut ultima oara, si pana in seara de 25, cand e probabil ca a fost omorat, sunt rugati sa anunte numaidecat sectia principala de politie din strada Washington'.

Sherlock Holmes citi anuntul cu cea mai mare luare aminte. Parea ca voia sa-si intipareasca bine in minte toate cuvintele din instiintarea politiei. Tanarul sau asistent, Harry Taxon, observa cu mult interes expresia fetei renumitului sau maestru. El stiu numaidecat ca Sherlock Holmes voia sa cerceteze cazul acesta. Si cand maestrul sau se interesa de ceva, nu se oprea pana cand nu descoperea totul.

Cadavrul care fusese gasit ciopartit trebuia sa destepte un interes cu totul neobisnuit la un om ca Sherlock Holmes, criminalist din crestet pana-n talpi. Recompensa promisa de 3.000 de dolari nu-l interesa, desigur; deloc. EI se intoarse la Harry si zise:

- N-o sa plecam azi, baiatule. Inainte de a porni spre casa ne vom interesa de cercetarile pe care le face politia de aici in privinta autorilor acestei crime. Sa ne ducem imediat la sectia din strada Washington, ca sa ni se dea amanunte complete. Nadajduiesc ca domnul inspector al politiei n-o sa aiba nimic de zis impotriva ajutorului pe care vrem sa i-l dam.

Cei doi detectivi se urcara intr-o trasura ce tocmai trecea prin fata lor si, dupa cateva minute, se aflau in cabinetul particular al domnului Harcourt, prefectul politiei din Baltimore. Functionarul fu foarte vesel, facand cunostinta cu celebrul detectiv si cu tanarul sau ajutor.

- Ma simt fericit, le-a zis el, cand afla scopul vizitei lor, ca vreti sa va folositi geniul si puterea de munca pentru cercetarea cazului Dauforth. Se pare ca aceste crime asupra baietilor au ajuns o epidemie in Baltimore. Intr-un sfert de an, cinci copii au cazut victime unor ucigasi necunoscuti. Populatia este grozav de nelinistita din pricina acestor crime infioratoare si misterioase, iar presa arunca asupra autoritatilor politienesti tot felul de imputari, ca n-a fost inca in stare sa-l descopere pe faptuitor si alte aseme­nea. In aceste imprejurari, ajutorul dumneavoastra ne va fi de cel mai mare folos. Daca sunteti hotarat sa ne-ajutati, atunci va voi da atat dumneavoastra, cat si domnului Harry Taxon cele mai depline puteri, astfel incat sa nu intampinati nici o piedica in urmarirea ucigasului si sa puteti proceda oricand la arestarea lui pe baza cartilor de legitimatie.

- Va sunt foarte recunoscator pentru bunavointa dv., domnule Harcou, raspunse Holmes, si va rog sa luati numaidecat masurile necesare.

- Voi insarcina indata pe secretarul meu sa va intocmeasca legitimatiile de care aveti nevoie, raspunse dl Harcou si trecu intr-o odaie de alaturi.

- Si acum va voi povesti, urma el dupa ce se intoarse la vizitatorii sai, ce am aflat pana acum in cazul Dauforth. Dar ce le povesti prefectul politiei nu era, la drept vorbind, mult mai mult decat ce Sherlock Holmes si Harry Taxon citisera pe afis. Noi au fost numai informatiile pe care Harcourt le-a oferit, ca medicii legisti descoperisera la victima, cu toate ca, victima fusese ciopartita, o hernie in partea stanga, ce condusese la stabilirea identitatii baiatului ucis.

Cercetarile facute la spitalele din Baltimore dovedira in curand ca, intr-adevar, cu putin timp mai inainte, un baiat de varsta celui ucis fusese consultat de hernie intr-unul din spitalele evreiesti. Se putu descoperi si infirmierul al carui ajutor il ceruse baiatul.

Infirmierul si doctorul Barry, de la spitalul evreiesc, recunoscura in cadavrul de la morga pe bolnavul consultat de ei.

Apoi se adusera rudele mortului, care locuiau pe strada Washington si despre care baiatul ii vorbise doctorului; acestea o recunoscura pe ruda for Charley Dauforth.

- Cadavrele celorlalti patru copii omorati in ultimul timp au fost gasite la fel de desfigurate ca al lui Charley Dauforth? intreba Holmes

- Tot asa, zise Harcourt; numai ca celorlalte cadavre nu le lipseau bratele, ca lui Dauforth.

- Si n-aveti nici o banuiala despre cine ar fi ucigasii?

- Nu, domnule, suntem cu totul nelamuriti in aceasta privinta; numai atat este sigur, ca toate aceste crime au fost savarsite de una si aceeasi persoana. Nu numai felul in care s-au savarsit ne face sa credem asta, dar si faptul ca victimele n-au fost gasite niciodata in casa, ci afara, in locuri singuratice.

- Charles Dauforth era de neam bun? Parintii lui sunt oameni cu dare de mana?

- Sunt chiar bogati si fac parte dintre oamenii cei mai bine vazuti din Maryland. James Dauforth, tatal victimei, e proprietarul unei mari fabrici de bere si locuieste in Rockville, un mic oras, la sud-est de Baltimore. Cum acolo nu se gaseste o scoala buna el a fost silit sa-si trimita unicul fiul Si mostenitor in Baltimore, unde putea sa intre in final la universitate.

- Spuneati mai adineauri, dl prefect, ca baiatul locuia la niste rude. Oare acestea aveau vreun interes ca baiatul sa moara? Le statea el in calea vreunei mosteniri?

- Hm! Desigur ca aceasta presupunere ne-am facut-o si noi. Dauforth, dupa cum am spus, era singurul fiu la parinti, si cand amandoi ar fi murit, averea insemnata a Dauforthilor i-ar fi ramas lui Bill Dauforth, un mic functionar de gara, frate cu proprietarul fabricii de bere din Rockville, caruia aceasta-i lasase copilul in gazda.

- Dar la ceilalti copii ucisi, imprejurarile erau asemanatoare?

- Dimpotriva: ceilalti apartineau unor familii sarace.

- Atunci trebuie sa conchidem ca motivul n-a fost la toate crimele problema banilor.

- Desigur, domnule.

in acel moment intra in incapere un politist, anuntand ca un domn voia sa vorbeasca neaparat cu prefectul politiei despre cazul Dauforth.

Dl Harcourt il primi imediat. Era un om foarte corpolent, cu o fata rosie, care dupa toate aparentele arata astfel din pricina bauturii. Toata infatisarea lui arata o

puternica agitate launtrica, o durere adanca, iar pe obrajii lui se vedeau semne ca putin mai inainte plansese mult.

- Ma numesc James Dauforth, zise el, inclinandu-se greoi in fata sefului politiei, sunt tatal baiatului care a fost gasit ciopartit in parcul Druid Hill. Imediat ce-am auzit vestea ingrozitoare, m-am grabit de la Rockville spre Baltimore, ca sa ma duc in locuinta fratelui meu, casierul garii. Vroiam sa-I intreb daca nu cumva ei sau sotia lui nu puteau sti dupa purtarea pe care fiul meu o avusese in ultimele zile incotro se dusese la 9 si jumatate in seara de 24 si cu cine trebuia sa se intalneasca. Voiam mai ales sa ma informez cu cine se intalnea Charley. Se putea prea bine sa fi intrat in ane stie ce anturaj periculos, caci baiatul meu era prea increzator, din nenorocire, si-i credea pe tot oamenii care i se aratau prietenosi.

- Si ce-ati aflat, domnule Dauforth? intreba seful politiei.

Ca Charley nu era in relatii decat cu elevi, colegi de varsta lui si copii bine crescuti, din familii bune. El nu lipsea niciodata mult de acasa. Cumnata-mea mi-a povestit ca mai intotdeauna cand iesea era insotit de ea sau de barbatul ei. Dar in seara de 24 iesise singur si spusese ca se duce la un coleg, sa se intereseze de niste lectii pe care nu le pricepea tocmai bine. Ei nu se gandira sa-l opreasca deoarece colegul acela statea aproape, cale numai de cateva minute, si apoi pe la ora zece e inca multa lume pe strada in tot cartierul.

- Domnul si doamna Dauforth au dat aceleasi declaratii si primului nostru criminalist, domnul Willis Corduroy, zise Harcourt. Ei au mai adaugat ca, atunci cand au vazut ca baiatul aflat in grija lor nu s-a intors nici in noaptea aceea, nici in ziua urmatoare, au fost cuprinsi de o spaima si de o grija foarte mari. Interesandu-se apoi la scolarul la care Charley spusese ca se duce si afland ca nici nu fusese la el, ar fi instiintat imediat politia despre disparitia baiatului, dar ei crezura ca el plecase pe ascuns cu trenul, la ora noua, la Rockville, caci in timpul din urma baiatul se plangea mereu ca-i este dor de casa si-si exprimase de mai multe ori dorinta sa-si vada parintii iubiti.

- Da, e-adevarat, suspina dl James Dautforth, caruia lacrimile ii inundau obrajii; bietul baiat ne iubea foarte mult, pe mine si pe mama lui. Ah, ea n-a vrut cu nici un pret sa-i lase sa plece la Baltimore! Ce bine ar fi fost daca ii ascultam sfatul! Dar voiam sa fac un om mare din baiatul meu, si asta nu se putea in oraselul nostru neinsemnat! Dar, adauga nenorocitul parinte, si ochii-i stralucira, iar glasul ii tremura de o agitatie puternica, nenorocitul care mi-a rapit tot ce aveam mai scump pe lume isi va ispasi pedeapsa caci n-am sa ma odihnesc si o sa-mi cheltuiesc toata averea, ca sa-l descopar pe ucigasul fiului meu. Am sa-l duc la esafod, chiar daca ar fi propriul frate!

Prefectul politiei tresari.

- Cuvintele dumitale mi se par foarte ciudate Ai, poate, vreo banuiala asupra fratelui dumitale, dl Bill Dauforth?

Zicand aceste cuvinte, el il atinti cu privirea pe fabricantul de bere. Acesta paru a sta la indoiala si paru ca-i era greu sa vorbeasca, dar isi intoarse privirea ca si cum nu-i venea sa arunce o banuiala asupra celui care era din acelasi sange cu el. Dar, in cele din urma, lua o hotarare:

- Nu pot tagadui, dl Harcourt, zise el cu o voce inabusita, am o oarecare banuiala asupra lui Bill. Adineauri nu l-am gasit acasa si cand am intrebat-o pe nevasta-sa unde este, s-a zapacit asa de mult incat, fara sa vreau, mi-au venit in minte tot felul de banuieli. Pe fata ei se zugravise o spaima cu greu stapanita, glasul incepuse sa-i tremure, iar cand, dupa ce statuse zapacita cateva minute, imi raspunse, abia a putut sa ingane ca nu stie unde este, ca afacerea asta ingrozitoare, cu fiul meu, ii tulburase probabil mintea si cine stie pe unde rataceste acum ca sa-si mai aline durerea.

- Ei, si lucrul acesta ar fi asa de necrezut? se amesteca acum in vorba Sherlock Holmes, caci privirile prefectului il rugau de mult sa o faca. S-ar putea crede ca legaturile dintre unchi si nepot au fost intotdeauna bune, altfel n-ati fi incredintat copilul fratelui dumneavoastra

- Aveti dreptate, raspunse fabricantul de bere; cel putin eu am crezut intotdeauna ca Bill tinea mult la Charley.

Si ce v-a zdruncinat increderea asa, deodata?

- O observatie ciudata, pe care am facut-o cu putin timp mai inainte de a parasi casa fratelui meu, in camera lui de lucru, raspunse dl Dauforth. Din ziare am vazut ca Charley, cand a plecat ultima data din casa unchiului sau, in seara de 24, mai avea ceasul sau, un obiect mostenit in familia noastra, si pe care cel mai mare copil il primea intotdeauna de la tatal sau, in ziua primei impartasanii. La intrebarea mea, cumnata mi-a spus ca Charley avea ceasul cand a plecat. Asadar, va inchipuiti mirarea mea, sau mai bine zis groaza mea, cand din intamplare am zarit ceasul intr-unul din vasele goale de marmura ce se aflau pe semineu. Aproape era sa ma tradez fata de doamna Dauforth, scotand o exclamatie de spaima; dar m-am stapanit tocmai la timp, cum mi-am infranat pornirea ce-aveam, sa pun mana in vas si sa scot ceasul si sa-I iau cu mine. Faptul ca ceasul fusese dinadins ascuns intr-un loc unde se putea banui usor ca nu va fi gasit m-a facut sa am banuielile cele mai infricosatoare. Si cu cat ma silesc mai mult sa mi le scot din cap, ele castiga mai mult teren. Tot aceste banuieli m-au facut sa alerg aici, domnilor, sa lamuresc si lipsa batatoare la ochi a fratelui meu, caci aceasta, dupa parerea mea, este in legatura cu omorul. Trebuie sa admiteti ca gasirea ceasului in vasul de pe semineu arunca o lumina ciudata asupra fratelui meu.

- Fiti sigur, dl Dauforth, lua atunci cuvantul prefectul politiei, ca politia va face tot ce-i va sta in putina sa-I gaseasca pe criminal.

El se intoarse apoi spre biroul sau, unde secretarul ce lucra in camera de alaturi tocmai pusese legitimatia necesara lui Sherlock Holmes, pe care prefectul trebuia s-o iscaleasca, iar dupa ce acesta o iscali, i-o inmana detectivului.

Acesta o baga in buzunar, multumind. Mai inainte insa de a pleca impreuna cu Harry, cand sa se desparta de dl Harcourt si de fabricantul de bere, el se mai apropie inca o data de acesta din urma, ii puse mana pe umar si-i zise:

- Cred ca i-l vezi in culori prea negre pe fratele dumitale. Desigur, ceasul pe care la-i vazut in vasul de pe semineu il face suspect, dar e greu de inchipuit ca un om de situatia domnului Bill Dauforth sa fie vinovat si de celelalte crime care trebuie puse toate in socoteala aceluiasi criminal

Parerea domnului este si a mea, zise prefectul politiei aratandu-i pe Sherlock Holmes. Soarta apasa destul de greu asupra dumitale. Nu cred insa ca ea sa fie asa de neinduratoare ca sa vi-I rapeasca si pe singurul dumneavoastra frate, caci ar fi pierdut daca banuiala aceasta ar fi indreptatita. Eu am insa convingerea ferma ca domnul Holmes - Si arata iar spre Sherlock Holmes - va izbuti in scurt timp sa-I dezvinovateasca pe fratele dumitale si sa puna mana pe adevaratul criminal.

Si eu nadajduiesc ca voi ajunge in curand la un rezultat, raspunse Holmes cu o voce sigura; dar numai atunci cand voi primi asigurarea dumneavoastra, domnule prefect, ca nimeni nu va cauta sa puna vreo piedica investigatilor mele sau ale ajutorului meu, Harry Taxon. Placerea noastra e sa lucram independenti. In practica mea indelungata, am ajuns la urmatoarea concluzie - copilul cu moate multe moare sigur. De aceea te-as ruga si pe dumneata, domnule Dauforth, sa lasi cu totul asupra mea rezolvarea acestui caz si sa nu te amesteci in cercetarile mele sau ale asistentului meu. Singurul lucru pe care-l putem face acum e sa cautati o fotografie a fiului dumneavoastra Charley, pe care sa mi-o dati. Aceasta imi va fi de un ajutor real in cercetarile mele. Domnul prefect al politiei va va asigura ca afacerea dumneavoastra este in maini bune, daca o lasati in seama mea.

- O, nici nu e nevoie de-o asemenea asigurare, zise domnul Dauforth, care de mult isi batea capul unde-I mai vazuse pe marele detectiv. Nu cred ca ma insel, dar dumneavoastra sunteti domnul Sherlock Holmes, celebrul detectiv din Londra, al carui chip a fost reprodus de curand de mai multe jurnale americane.

- Exact, domnule Dauforth! Numele meu este Sherlock Holmes! Sunt foarte incantat de aceasta recunoastere, si voi cauta cat de curand sa nu mai fiu

recunoscut atat de usor aici in Baltimore Puteti sa-mi dati fotografia fiului dumneavoastra?

Domnul Dauforth isi baga mana in buzunar:

- lata, zise el scotand din portofel o fotografie invelita cu grija in hartie de matase, fotografia pe care o cereti. si adauga cu o voce tremuratoare de emotie. Nadajduiesc ca mi-o veti da inapoi in curand. E ultima fotografie pe care o mai am de la scumpul si sarmanul meu baiat. O, domnule, puneti-va toate puterile si descoperiti-l pe ucigasul fiului meu, pentru ca cel putin sangele lui nevinovat sa fie razbunat.

Holmes ii stranse mana in tacere: apoi atat el, cat si Harry se inclinara cu politete in fata prefectului si a domnului Dauforth si parasira repede cabinetul de politie din Baltimore.

CAPITOLUL II - Primele urme ale criminalului

Acum, la hotelul nostru! zise Harry, cand ajunsera in strada. E bine ca inca nu ne-am expediat bagajele. Sa ne apucam numaidecat sa ne deghizam. Celebritatea este, mai ales pentru detectivi, foarte neprielnica Si eu trebuie sa ma feresc in tot momentul ca sa nu cumva vreun reporter indraznet sa ma fotografieze.

Dupa vreun ceas, un domn mai in varsta si altul mai tanar iesira din „Hotelul Londrei'.

Ei aveau infatisarea unor negustori instariti din Baltimore si se indreptau spre Harrison Avenue la numarul 10.

- Vom face si noi o vizita doamnei Dauforth, zise cel mai batran; poate ca barbatul ei s-o fi intors acasa si ar putea sa ne dea informatii despre disparitia lui neasteptata, pricinuita desigur de motive cu totul nevinovate.

Locuinta domnului Dauforth era la etajul al paisprezecelea al uneia din cele din urma case din strada Harrison, aproape de parcul Druid Hill.

Tot cartierul din preajma parcului iti facea o impresie buna, fiind locuit de oameni cu stare. Cartierul vecin era locuit mai ales de studenti. Aici se aflau o multime de locatari de diferite feluri, de la restaurantele cele mai bune, in care veneau familii cu pretentii, pana la speluncile cele mai rau famate, in care serviciul era foarte prost.

Cei doi domni se urcara cu ascensorul la etajul al paisprezecelea al casei din strada Harrison. Ei sunara si batura de mai multe ori la usa, dar nu le deschise nimeni. Tocmai voiau sa se intoarca, suparati, cand o usa din fata intrarii locuintei domnului Dauforth se deschise si in

deschizatura ei se ivi capul unei femei batrane. Ea se interesa cu curiozitate de dorinta celor doi domni.

- Domnul Dauforth si sotia domnului nu sunt acasa? intreba Sherlock Holmes.

- Nu sunt acasa, raspunse doamna batrana.

- Dar acum o ora doamna Dauforth era acasa?

- Asa e, a plecat pe neasteptate. O, domnilor! Sarmana femeie este grozav de tulburata de nenorocirile intamplate in familia ei in timpul din urma.

- Nu s-ar putea sa ne povestiti ceva amanunte in aceasta privinta? intreba Sherlock Holmes.

- Ba da, domnilor, o sa va spun si dumneavoastra ceea ce stiu. Poftiti putin la mine.

Cei doi detectivi urmara cu placere invitatia batranei doamne, care, dupa ce ii ruga sa o scuze ca trebuie sa se aseze (si ei se asezara pe scaune), incepu sa-i descoasa despre scopul vizitei lor la familia Dauforth. - Domnii sunt mai mult ca sigur de la politie? intreba ea pe sleau. Desigur ca voiti sa aflati amanuntele de la domnul sau de la doamna Dauforth in privinta omorului ce a ingrozit orasul intreg. Ma tem foarte mult ca si Dauforthii sunt amestecati in aceasta afacere, altfel de ce-ar fi disparut domnul Dauforth, asa deodata si fara ca cineva sa stie unde s-a dus? Ca nici nevasta-sa nu stie nimic. Apoi, de ce doamna Dauforth are, din ziua aceea, o fata asa de trista si de abatuta? De ce a sters-o si ea asa de repede? Nu-mi vine sa cred ca numai durerea pricinuita de pierderea baiatului aceluia asa de dragut si de amabil sa fi zapacit asa de mult pe cei doi soiti! Doamna Dauforth spunea mereu ca se temea ca barbatul ei s-o fi sinucis, ca n-ar fi putut suferi imputarile fratelui sau, ca n-a ingrijit destul de bine pe Charley, pe care i-l daduse in seama. Chiar si ea mi-a parut cu totul deznadajduita cand a fost la ea, acum o ora, cumnatul ei din Rockville. Dar, chiar daca acesta avea sa-i imputa ceva, tot nu era un motiv ca ea sa-si curme viata.

- De aceea nici eu nu cred ca ea sau sotul ei sa fi avut un asemenea gand, raspunse Holmes. Tulburarea lor trebuie sa aiba un alt motiv decat moartea nepotului lor. Domnul Dauforth este functionar la gara si are un venit neinsemnat. Poate sa fi cheltuit peste puterile lor si sa fi facut datorii. Deci se poate prea bine ca creditorii sa-i fi incoltit cam rau.

- Ei chiar traiau luxos si faceau cheltuieli ce nu prea se potriveau situatiei lor. Dar doamna Dauforth mi-a povestit odata ca se asteptau la o mostenire mare. Aceasta poate ca o sa le si vina acum, dupa moartea lui Charley, caci domnul James Dauforth, marele fabricant de bere din Rockville, cu toate ca pare foarte robust, nu e tocmai sanatos; dimpotriva, suferea de o boala grea.

- Doamna Dauforth a facut aluzie in fata dumneavoastra la vreo mostenire? intreba Holmes. Va rog sa ne spune-ti numai ce puteti justifica, caci va aflati in fata unor oameni ai politiei si daca imprejurarile o vor cere, cuvintele dumneavoastra vor fi repetate in fata justitiei.

- Domnule, tot ce v-am spus e curatul adevar. Ma feresc ca de diavol sa spun vreo minciuna. Eu chiar Stiu mai multe despre omor decat banuieste politia. Dupa ce am citit astazi instiintarea politiei, aveam de gand sa ma duc la prefect si sa-i marturisesc totul. Era pe la ora 8 dimineata, in ziua de 25, cand am facut o plimbare, dupa cum mi-e obiceiul, in Parcul Druid Hill care este numai la cativa pasi de aici. Vremea era asa de frumoasa, aerul, cu toata ora de dimineata, era asa de cald, pasarelele ciripeau asa de vesele in copaci, incat ma hotarai sa-mi prelungesc plimbarea pana mai departe. Nu fusesem decat foarte rar prin aleile din dos, ce dau spre Jones Creek, caci locul fiind cam singuratic nu prea e cautat de vizitatori. Astfel, vroiam sa le vad mai bine. Fara sa fi intalnit pe cineva, am trecut de mai multe tufisuri, cand deodata cainele pe care il luasem cu mine se opri si incepu sa maraie. Am observat imediat ce se intamplase.

La mica departare de mine, zarii doi oameni care, vorbind incetisor, se indreptau spre Jones Creek, un raulet cu apa aproape statatoare, ce miroase urat. Amandoi aveau o infatisare destul de suspecta, cu toate ca erau bine imbracati. Unul din ei ducea, sub pardesiu, dupa cum mi s-a parut, un pachet lung, greu. Din cand in cand, cei doi oameni se uitau imprejur speriati, dar ei nu ne bagara in seama, pe mine si pe catel, pe care din prevedere il luasem in brate si-l facusem sa se linisteasca. Astfel vazui cum cei doi barbati suspecti se urcara pe podul de peste Jones Creek, apoi se oprira, iar omul care ducea pachetul se apleca deodata peste balustrada si-si arunca povara in apa murdara a rauletului. Dupa aceea, amandoi o pornira repede cat ii tineau picioarele, pe cararile din cealalta parte a raului Jones Creek si in curand disparura din ochii mei. Atunci ma apropiai de rau, strecurandu-ma pe dupa pomi, sa nu fiu vazuta, si observai ca apa de langa pod tot mai facea valuri in locul unde aruncasera pachetul. Numai cand am aflat despre instiintarea politiei - si asta s-a intamplat acum un ceas - mi-a venit in gand ca in pachet se aflau, poate, bucatile luate din corpul nenorocitului baiat, pe care paznicii I-au descoperit pe o alee din fundul parcului.

- Aceasta informatie e desigur foarte importanta, raspunse Holmes, care ascultase cu multa luare aminte povestirea batranei domnisoare, caci, socotind dupa

tablita de pe usa, pe care era gravat numele: „Domnisoara Ellen Milles', ea nu fusese casatorita. N-ati putea oare sa mi-i descrieti pe cei doi barbati?

- Ba da, raspunse domnisoara Milles; i-am vazut foarte bine. Unul era un barbat inalt, lat in spate, de vreo patruzeci si cinci de ani, cu o fata grozav de palida, cu ochii infundati in fundul capului, cu cearcane negre imprejur si cu o privire intepatoare. Avea si o barba neagra, cam incalcita. Era imbracat din cap pana in picioare in negru si-si trasese in fata palaria-i mare, de pasla. Celalalt era mic si indesat. Avea o fata prosteasca, cu falcile iesite. Parul de pe cap si mustatile erau blonde. EI purta un costum cenusiu, cadrilat, si o palarie tare, neagra, ce-l cadea pana peste urechi. Mi s-a parut ca se clatina, luptandu-se cu urmele unei ameteli, dupa o noapte de betie. Ceea ce insa m-a intrigat mai tare e ca se parea ca avea numai jumatate din urechea dreapta, caci cealalta jumatate lipsea.

Sherlock Holmes se ridica.

- Va multumesc pentru informatiile dumneavoastra, domnisoara Milles, zise el, inclinandu-se politicos. Va vom avea in vedere in cercetarile noastre si chiar se poate ca pentru aceste informatii sa aveti dreptul la o parte din premiul acordat pentru descoperirea ucigasilor lui Charley Dauforth. Si ca sa vedeti c-am fost indreptatit sa va chestionez in aceasta afacere, va rog sa binevoiti a va arunca o privire asupra acestei legitimatii.

Si el ii arata domnisoarei Ellen Milles legitimatia ca sa multumeasca pe batrana si curioasa cucoana. Imediat ce isi arunca privirea asupra acestei legitimatii, si se inclina de mai multe ori cu respect in fata celor doi politisti, exprimandu-si multumirea ca nu mai avea nevoie sa se duca la politie, sa dea informatiile pe care le stia.

- Acum ati face bine, domnisoara Milles, zise Holmes razand prietenos, daca ati pastra cea mai mare confidentialitate asupra vizitei noastre la dumneavoastra. Avem de-a face cu niste criminali neobisnuit de primej­diosi, care au pe constiinta nu numai omorul lui Charley Dauforth, ci si uciderea celorlalti copii, omorati inaintea lui. Si daca criminalii aceia ar afla ca dumneavoastra ati fost cea care i-ati tradat politiei s-ar putea sa nu va mearga tocmai bine si la urma urmelor, sa fiti chiar dumneavoastra urmatoarea victima.

Domnisoara Milles tresari de spaima si jura pe toti sfintii ca n-o sa spuna nimic nimanui despre onoarea pe care i-o facusera domnii de la politie venind la ea. Apoi cei doi detectivi se despartira de ea, fiind siguri ca de frica, batrana domnisoara avea sa-si tina juramantul cu sfintenie.

- Sa mergem acum la parcul Druid Hill, zise Holmes catre Harry, cand iesira din casa aceea mare, sa vedem mai departe locul unde s-a gasit cadavrul ciopartit al baiatului si sa cautam, pe cat ne va sta in putinta, sa reconstituim imprejurarile in care s-a facut acea descoperire.

Ei ajunsera curand la parcul imens, care era unul din cele mai frumoase si mai vechi parcuri din Baltimore. Soarele se afla destul de sus cand ei patrunsera pe aleile umbroase si nu se plimbau de mult cand un om batran, care dupa uniforma se vedea ca era paznic, trecu pe dinaintea lor.

- Domnule, ii zise Sherlock Holmes, ai cateva minute de pierdut cu noi?

Paznicul se opri din mers.

- Cu ce va pot ajuta? intreba el scurt. E aproape de pranz si am prea putin timp pentru masa, asa ca nu l-as putea pierde.

- Vreau sa te rog sa ne duci la locul unde a fost gasit cadavrul ciopartit al baiatului Dauforth.

- Dumneata esti al zecelea care in ultimul timp mi-a facut aceasta cerere, mormai paznicul. Am avea altceva de facut, decat sa multumim curiozitatea vizitatorilor parcului.

- Ei, mosule, zise Holmes, strecurand un dolar in mana paznicului asa de amabil. Daca te-ai uita mai de aproape la asta - si scoase din buzunar legitimatia de la politie - nadajduiesc ca n-o sa mai ai nimic de zis impotriva dorintei mele.

- Bineinteles, domnule, raspunse atunci paznicul cu totul schimbat, va voi conduce numaidecat la locul crimei. Si pomi repede inaintea detectivilor, asa ca acestia trebuira sa-si iuteasca pasii ca sa-l poata urma. Astfel ajunsera numaidecat in partea din fund a parcului, unde se plimbase domnisoara Milles cu catelusul ei in dimineata zilei de 25.

Rauletul stralucea printre pomi, ca si parapetul alb al podului. Paznicul se opri la o mica departare de Jones Creek.

- lata aici, zise el, in dupa-amiaza zilei de 25 intre orele patru si cinci, pe cand curatam fundul mlastinos al raului, am gasit, cu cangile, un pachet mare, invelit intr-o panza cafenie. Cum cangile noastre ajung pana la fund, cu carligele lor de fier, ca astfel sa poata trage tot bradisul si plantele inradacinate acolo, nu se putea sa ne scape un obiect asa de mare, ca pachetul acela. Astfel am banuit numaidecat ca vom gasi in el ceva suspect. Panza in care era invelit era plina de sange, iar prin ea se simtea ca inauntru erau bucati de carne si oase. Totusi n-am fi banuit niciodata c-o sa gasim ce-am aflat dupa ce-am taiat panza. Va marturisesc, domnilor, ca privelistea pe care am vazut-o era ingrozitoare. Sarmanului baiat, al carui corp era ciopartit, i se taiase capul si trunchiul cu fierastraul cu atata maiestrie, ca parca ar fi fost facut de un macelar de profesie; iar mainile si picioarele ii fusesera scoase din incheieturi. Apoi si acestea fusesera, la randul lor, taiate si zdrobite.

- In ce fel credeti, intreba Sherlock Holmes, ca pachetul a ajuns in Jones Creek?

- Desigur c-a fost aruncat peste pod, caci se afla chiar langa el. Ca sa nu iasa la suprafata, ucigasii pusesera in el si niste pietre. Astfel crima lor nu s-ar fi descoperit daca din intamplare, nu ne-am fi apucat, in ziua urmatoare, sa curatam rauletul.

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

- Din momentul in care ati facut descoperirea aceasta grozava, n-ati mai observat invartindu-se prin parc niscaiva oameni, care se plimbau mai ales prin locurile acestea?

- Nu mi-a batut nimeni la ochi, raspunse paznicul. Ei, desigur ca cei care au savarsit aceasta crima se vor feri desigur sa mai calce a doua oara pe aici fara indoiala ca ei se afla acum departe de aici.

- Sa nu crezi asta, prietene, raspunse Holmes, care in tot timpul relatarii paznicului cercetase, fara incetare, imprejurarile cu ochii-l patrunzatori. E un lucru constatat de mult ca ucigasul e atras mereu spre victima sa. Si tocmai asta ii aduce pierzania la te uita colo, sopti el apoi spre Hany, fara sa-si schimbe catusi de putin pozitia din acel moment a corpului, la individul acela, care se vede peste drum, in partea cealalta a raului, stand, aproape de pod, in dosul unui tufis si pandindu-ne. Nu se aseamana oare cu descrierea pe care ne-a facut-o domnisoara Milles despre insotitorul omului imbracat in negru si cu barba neagra?

Fara sa bata la ochi, Hany, isi indrepta privirea spre locul aratat; apoi intr-o clipa el alerga, ca vantul, trecand podul, spre tufis, ca sa puna mana pe individul suspect.

Dar aproape in acelasi moment, spre marea uimire a paznicului, alerga si Holmes tot spre individul blond, cu costumul cenusiu, cadrilat. Atunci crezu si paznicul de cuviinta sa urmeze pilda celor doi detectivi, asa ca cei trei oameni pornira in goana dupa criminal.

In curand insa paznicul ii pierdu din vedere pe Sherlock Holmes si pe Harry Taxon, care-l urmareau pe fugar cu o repeziciune uimitoare.

Crucis si curmezis, printr-un adevarat labirint de alei si poteci, ba adeseori trecand chiar printre pomi, fugarul si cei care il urmareau se indreptau spre cartierele

marginase ale Baltimore-ului, catre acele imprejurimi rau famate, locuite de fel de fel de criminali. Desigur criminalul locuia pe acolo.

Cei doi detectivi parca isi dadusera, pe tacute, cuvantul sa nu lase pe individul banuit sa ajunga pana acolo, ci sa-l prinda mai inainte de a iesi din parc.

Astfel, Harry dintr-o parte, iar Holmes dintr-alta se apropiara din ce in ce mai mult de fugar. Acum nu mai era decat o problema de cateva minute si cel urmarit urma sa fie prins.

Vazandu-se in aceasta situatie critica, acesta din urma scoase un revolver din buzunar si trase doua gloante spre cei doi detectivi ele insa nu nimerira tinta, ci trecura la mica distanta de capetele lui Hany Taxon si Sherlock Holmes.

Atunci Holmes se hotari sa ia o masura rapida; el isi scoase iute ca fulgerul un revolver din buzunar si trase un glont; cel urmarit fiind ranit, cazu la pamant, scotand un strigat de durere. Intr-o clipa, cei doi urmaritori fura langa el. Fugarul fiind insa ranit numai usor la un picior, dupa ce se reculese din prima spaima, vru sa-si urmeze fuga, dar Holmes si Harry, ii prinsesera deja.

- Stai pe loc, flacaule ii zise cel dintai amenintator, pe cand Harry ii punea cu repeziciune si iscusinta catusele de otel. Mai inainte de a-ti da drumul, am vrea sa vorbim cateva cuvinte cu tine. Tu esti individul care, in dimineata zilei de 25, pe la ora 8, ai fost vazut, impreuna cu un tovaras, un om palid, cu barba neagra, in acelasi loc unde te-am vazut astazi. Ai fost cu el pe pod, cand tovarasul tau a aruncat in Jones Creek un pachet mare invelit intr-o panza castanie. Desigur ca esti unul dintre criminalii care au ucis, in noaptea de 24 spre 25, pe sarmanul Charley Dauforth si l-au taiat in bucati, bagandu-l intr-un sac, ca sa-l faca sa dispara pentru totdeauna in Jones Creek.

- Ai innebunit, omule? Si rostind o injuratura grosolana, prizonierul vru sa scape din catusele sale. Te vei cai ca m-ai ranit si ca m-ai legat. In dimineata de 25, Dumnezeu stie unde am fost, dar nicidecum in parcul Druid Hill.

- Minti, criminal nenorocit! Persoana care te-a vazut te-a descris atat de bine, incat te-am recunoscut imediat. Mai inainte de toate, te tradeaza urechea dreapta, care-i ciopartita. Ar fi mult mai bine sa lasi incapatanarea si sa nu mai tagaduiesti. Caci nu avem multa vreme si in cazul cand nu vei deschide gura, vom proceda scurt si rapid.

- Dar sunt cu totul nevinovat de crima pe care vreti sa ma faceti raspunzator zise omul plin de spaima si cu o voce tremuratoare. Imi pot stabili un alibi pentru noaptea de 24 spre 25 cand s-a intamplat crima, dupa parerea voastra.

- Ei, daca nu esti tu ucigasul lui Charley Dauforth, vei fi, poate, al celorlalti baieti in tot cazul, barbosul acela negru, cu care ai fost vazut, trebuie sa-l fi ucis pe Charley, de vreme ce el a venit cu pachetul cu bucatelele baiatului, pe care l-a aruncat de pe pod in rau. O sa ne spui cine este si unde-l putem gasi?

- Prea imi pui multe intrebari, domnule, raspunse cel arestat; a fost pur si simplu o intamplare ca ne-am intalnit in parc in dimineata zilei de 25. Nu stiu nici cum il cheama, nici unde e si nici de unde a luat pachetul cu care a venit si pe care l-a aruncat in apa.

- Ei daca nu vrei sa vorbesti, flacaule, atunci voi cauta sa-ti improspatez memoria.

La aceste cuvinte, detectivul scoase un baston de cauciuc cu care-l lovi de mai multe ori cu putere in spate pe indaratnicului individ. Acesta se stranse de durere si-si musca buzele, ca sa nu lase sa-l scape vreun sunet. Dar Holmes isi prelungi incercarea de improspatare a memo­riei cu atata putere si energie, pana ce stratul de gheata de pe inima iscusitului criminal incepu sa se topeasca. EI cazu in genunchi si-si ceru iertare plangand:

- Vezi asa, old friend, zise Holmes zambind; ti-e de ajuns sau mai ai nevoie sa te mai ajut putin?

- Voi spune tot ce vreti sa stiti, se jelui omul cu o jumatate de ureche, opreste-te numai, ca-mi rupi toate oasele. Ce vreti sa stiti mai intai?

- Ei asa imi placi, zise razand detectivul, si scoase din buzunar o sticluta cu coniac; daca vei fi de treaba, vei vedea ca nici eu nu sunt asa de rau. lata, ia sticluta asta si mai alina-ti durerile cu o inghititura zdravana. Nadajduiesc ca o sa te inzdravenesti bine.

Cel arestat lua sticla cu lacomie si ar fi sorbit-o pe toata dintr-o data, daca Holmes nu l-ar fi impiedicat.

Opreste-te, baiatule! zise el, smulgandu-i sticla din maini n-am vorbit sa te imbeti si sa indrugi verzi si uscate, asa ca sa nu te poata pricepe nimeni. Iti fagaduiesc insa ca-ti voi da tot ce mai este in sticla, daca vei fi ascultator. Si vezi ca altadata sa nu mai fiu nevoit sa bat tactul pe spinarea ta. Ascute-ti deci urechile si-asculta bine: aici e sticla si colo bastonul de cauciuc. Ai de ales intre amandoua Va sa zica, cine era individul cu ochii negri, sireti?

- N-ai decat sa ma bati pana ma vei omori, raspunse cel intrebat, ca nu-ti pot raspunde la aceasta intrebare.

- Totusi e bun prieten cu tine, raspunse Holmes amenintator, si-si apropie iar bastonul de cel prins. Duminica dimineata cand ati fost aici sa aruncati cadavrul, ai vorbit foarte prieteneste cu el si dupa ce ati aruncat pachetul in apa, ati luat-o amandoi la picior. Trebuie neaparat sa va cunoasteti de mai muta vreme. Vorbeste deci ticalosule! N-ai sa ma prostesti pe mine, caci sunt si eu tot atat de priceput ca tine. Ar fi mai bine pentru tine sa-mi spui totul mie, decat sa te mai duc pe la judecatorul de instructie. Acum soarta iti mai este in mana; pe cand, daca vei ajunge la politie, va fi vai de capul tau.

- Ei, daca-i asa ma voi spovedi pe negriciosul acela il cunosc din ziua de 24. L-am intalnit pentru prima oara intr-o carciuma de langa gara Camden, unde vin tot betivi unul si unul. El era impreuna cu un baiat dragut, de vreo cincisprezece ani, pe care-l imbatase tun, de adormise ca un mort. Cand m-am asezat la masa, langa el, si l-am intrebat cine era baiatul, acesta mi-a raspuns ca este nepotul sau, cu care vroia sa plece peste cateva ore la Willington, in New Jersey, spre a-l duce ta parintii sai.

- Pe la ce ora era asta?

- Ei, sa fi fost cam intre unsprezece si douasprezece.

- Cum arata baiatul? Semana poate cu asta? Si Holmes scoase fotografia pe care i-o daduse d-nul Dauforth si-o arata individului.

Acesta arunca numai o privire scurta asupra ei si zise:

- Da, asta era!

- Asadar, l-ai gasit pe negricios in carciuma si n-ai intrat o data cu el si cu baiatul?

- Sa ma ia dracu' daca nu spun adevarul, raspunse celalalt. Cand am venit eu, negriciosul trebuie sa fi fost de multa vreme acolo.

- Si cat ati stat impreuna?

- Cel mult o jumatate de ceas, apoi am plecat fiindca vroiam sa mai dau o spargere in noaptea aceea. Avusesem de lucru cam pana la patru dimineata, dar am fost si bine rasplatit, caci am facut o afacere buna. Pe urma, de bucurie, am mai intrat intr-o carciuma si am mai tras putin la masea, asa ca pe la sapte eram turtit de-a binelea. Astfel, ce e de mirare ca m-am dus sa ma racoresc putin in frumosul si racorosul parc Druid Hill. Am intrat prin partea asta, dar n-am facut decat cativa pasi, cand deodata dadui de negriciosul care venea cu un pachet mare. „Ce-ai acolo inauntru? il intrebai eu curios; sufli ca un cal si esti plin de sudoare „Nu fi asa de curios amice, imi raspunse el morocanos. Adica, ce-ar fi daca ti-as spune Baiatul cu care m-ai vazut aseara, in carciuma, pe care ii duceam la gara, s-a obraznicit si a inceput sa-mi faca imputari ca l-am tarat intr-o asemenea spelunca si ca l-am imbatat. Atunci, manios, i-am carat cateva cu boxul, iar el si-a dat imediat ochii peste cap si n-a mai zis nici o vorba. Asta a fost o afacere nostima de tot, fir-ar a dracului sa fie! Apoi a trebuit sa caut sa scap de baiat, ca sa nu-mi dea cineva de urma. De aceea l-am dus undeva, unde sa fiu numai eu singur cu el, i-am dezbracat, l-am taiat si l-am bagat in sacul acesta de panza, dupa ce am mai bagat si cateva pietre, ca sa-l traga la fundul apei.' Iar cand negriciosul m-a rugat sa-l ajut, n-am putut sa zic ca nu vreau, mai ales ca mi-a bagat in mana o livra. Pe urma am plecat impreuna, dupa ce am ispravit lucrul amandoi din pacate n-am fost destul de prevazatori si destul de repezi la treaba, caci astfel nu ne-ai fi dat dumneata de urma.

- Dar de ce nu te-ai dus la politie sa capeti premiul de 3.000 de dolari, daca, cu adevarat, nu esti vinovat de omorul lui Charley Dauforth? Asta nu prea imi miroase a bine.

- Cred si eu ca dumitale ti s-o fi parut asa, domnule, dar ti-am mai spus ca in noaptea de 24 spre 25 am invartit o afacere, care nu era tocmai pe placul domnilor politisti. De aceea nu prea m-am simtit cu constiinta impacata, ca sa alerg asa cu una cu doua la politie, sa dau de gol pe altul. Repet deci, inca o data, ca nu l-am ajutat deloc pe negricios; am destule pe suflet, dar de viata oamenilor nu m-am atins niciodata! N-am deloc pofta sa ajung pe scaunul electric. Daca nu crezi ca am stat cu negriciosul in noaptea de 24 spre 25 numai un ceas n-ai decat sa te interesezi singur la carciuma de langa gara Camden si sa a intrebi pe draguta lui, fata de la tejghea, care, dupa cate mi se pare, e in legatura cu negriciosul. Ea iti va adeveri ca am parasit carciuma cam pe la ora unsprezece.

- Ei, atunci, sa ne duci la aceasta carciuma, zise Holmes, pe cand ii facea semn batranului paznic, care se zarea printre arbori, domnul acesta ne va aduce o trasura inchisa, cu care vom porni de aici, fara sa bata la ochi, si ne vom duce la localul pe care ni-l vei arata.

Paznicul parcului fu informat in cateva minute despre cele intamplate si dupa un sfert de ora cei doi detectivi si prizonierul lor plecara cu trasura spre carciuma de langa gara Camden.

CAPITOLUL III - Interogatoriul de la carciuma

Cartierul in care era gara Camden, spre care se indreptase vizitiul, era unul dintre cartierele cele mai mizerabile ale orasului Baltimore si mai ales strada unde se oprira, in sfarsit, in fata unei case, tocmai in marginea orasului, care era locuita de fel de fel de oameni fara capatai.

Carciuma in care Buck Lome - asa zisese omul cu jumatate de ureche ca-l cheama - il vazuse pe omul cel negricios cu copilul se afla in pivnita acestei case. O scara veche si rupta ducea jos, in local, ale carui usa si fereastra erau acoperite de niste perdele de stamba rosie, murdara.

La aceasta ora timpurie de dupa-amiaza, clientii obisnuiti ai carciumii nu se aflau inca aici, ceea ce fu un mare noroc pentru Holmes si Harry, caci acelor vagabonzi i-ar fi fost foarte usor sa-si scoata cutitele de la brau si revolverele, spre a elibera pe prizonier din mainile detectivilor. Astfel insa, intrarea neasteptata a celor doi detectivi impreuna cu Buck Lorne produse o spaima grozava carciumarului, care sedea in dosul tejghelei, precum si asupra chelneritelor, care, ca si patronul lor, aveau o mutra suspecta.

Buck Lorne arata pe una din aceste chelnerite pe care el o socotea iubita negriciosului. Era o fata grasa, cu o fata obraznica si mirosind grozav a rachiu.

Indata ce afla de ce venisera domnii de la politie - fireste ca ea credea ca Sherlock Holmes si Han Taxon erau politisti -, ea izbucni in ras si zise cu obraznicie:

- Ce am eu cu flacaul despre care vorbeste prostanacul asta. Asa e, a fost seara tarziu, in ziua de 24, cu un baiat blond, inalt, subtire, dar vanjos care purta un costum cenusiu, se adresa ea, la aceste cuvinte, catre o colega care, curioasa, venise din camera.

- Desigur, Kitty, raspunse cea intrebata; ne-am mirat cu toatele, ce cauta aici un baiat asa de tanar si dragut in tovarasia unui hot ca negriciosul.

- Bine, Sir, incepu atunci vorba domnul Red Riley, proprietarul localului si mie imi venise sa ii fac vant negriciosului, impreuna cu baiatul, daca nu mi-ar fi explicat ca baiatul ii era ruda si ca voia sa-l duca acasa, la parintii lui care stau in Willington. Si chiar se parea sa fie asa, caci baiatul, care era beat-turta, raspunse la toate acestea prin da!

- Stiti desigur, domnule Riley, sau cel putin va puteti inchipui cine era baiatul? intreba Holmes indreptandu-si ochii cenusii, cu o privire patrunzatoare, asupra carciumarului.

- Da, negresit! Cand am citit azi anuntul politiei mi-am zis indata ca nu se poate ca victima sa fi fost altcineva decat Charley Dauforth.

- Barbatul care l-a atras aici pe baiat venea de mult in localul dumitale?

- No, Sir, in seara de 24, a venit pentru prima oara. Mai inainte nu l-am observat vreodata printre clientii mei. Chiar si acestora nu li s-a parut cunoscut caci nu s-a asezat la masa cuiva si a luat loc la masa din fund, impreuna cu baiatul. Numai dupa ce au stat acolo cateva ceasuri, pe cand baiatul adormise pe-o banca, a venit asta - si patronul arata pe Buck Lorne - si s-a asezat la masa lui.

- Nu vi s-a parut, domnule Riley, ca amandoi se cunosteau mai de mult?

- Ba da, Sir, raspunse Riley; si-au strans mainile si-au ciocnit impreuna pahar dupa pahar.

Holmes isi indrepta privirea-i amenintatoare asupra celui arestat.

- Cum se potriveste informatia asta, a domnului Riley, cu marturisirea dumitale, ca l-ai vazut pe negricios pentru prima oara, in seara de 24? Ai cautat sa ma inseli, prietene; acum mai indraznesti sa ramai tot la marturisirile dinainte? Gandeste-te, caci stii ce te asteapta. Iti dau cateva minute de gandit, in care timp voi urma cu ascultarea patronului si a cucoanelor acestora. Asadar, domnule Riley, cat timp au stat ei impreuna?

- Ei, asta nu pot s-o spun exact, raspunse carciumarul. Localul s-a umplut pe la douasprezece. Asa de mult, ca am avut treaba pana peste cap si n-am mai putut iesi de dupa tejghea. Kitty insa trebuie sa stie, caci ea a servit in camera din dos, unde stateau ei.

- Asa e, Sir, zise Kitty, nu i-am pierdut deloc din vedere fiindca mi s-au parut de la inceput ca erau niste poame bune N-au stat mult impreuna. Cam pe la unu dupa miezul noptii asta a plecat, iar negriciosul a ramas cu baiatul.

- Si nu s-a mai intors toata noaptea?

- No, Sir.

- Cand au plecat apoi, cel cu barba neagra si baiatul?

- Ei au mai stat cam vreo jumatate de ceas, dupa care negriciosul l-a ridicat pe baiat si a plecat cu el la gara. Asa cel putin mi-a spus el. Trenul de Willington pleaca la ora doua dimineata, si el mi-a spus ca trebuie sa ajunga la vreme, ca sa nu piarda trenul.

- Iti multumesc, zise Holmes. Inca o intrebare: Buck Lorne mi-a spus ca dumneata ai avea legaturi cu negri­ciosul acela. Asa e?

Fata izbucni intr-un ras grozav:

- Numai asta-mi mai lipsea! A vrut el, nu-i vorba, sa puna mana pe mine, si desigur ca tot pentru asta a venit si-n seara aceea, caci imi tot facea cu ochiul, dar eu nu sunt de nasul lui! Odata am fost asa de proasta, c-am plecat seara cu el; dar multumesc lui Dumnezeu c-am scapat cu fata curata. Cainele acela era cat pe ce sa ma stranga de gat. Am scapat numai varandu-i in brat un ac de palarie, pe care il aveam in mana, si m-am ales numai cu ochiul umflat si vanat. Dar nu se stie ce s-ar fi putut intampla; poate ca, daca talharul nu se poticnea si nu tre­buia sa se ascunda, ar mai fi pus mana pe mine si mi-ar facut de petrecanie.

- Atunci ma mir foarte mult ca nu te-ai dus inca la politie, zise Holmes. Doar stii ce rasplata se va da aceluia care il va descoperi pe ucigas.

- Asa e, dar nu-mi trebuie bani insangerati, raspunse Kitty. Mai intai nici nu stiu bine cum il cheama pe negriciosul acela, ori unde locuieste, si apoi nu mi-ar merge tocmai bine daca l-as denunta Si la drept vorbind, ar fi si pacat sa denunt pe unul care stie sa scape asa de bine de politisti. Pe urma s-ar putea, cine stie, ca intr-o noapte frumoasa cand m-as plimba pe strazi, sa ma pomenesc cu un cutit intre coaste Sa ma ierti, dar n-am inca pofta sa ma ia dracu'!

- Iti mai aduci aminte, domnisoara Kitty, o mai intreba Holmes, incotro te-a dus omul cu barba neagra, in noaptea aceea?

- Nu, zise Kitty; scrasnind din dinti nu stiu, era pe undeva, pe a intarcat dracul copii, tocmai la capatul lumii. Afara de asta, era asa de intuneric, ca nu se vedea nici varful nasului, si daca n-as fi fost asa de beata, caci negriciosul imi daduse asa de mult sa beau, n-as fi facut prostia sa ma duc cu el. Mai ales cand m-am intors acasa, eram turta nu altceva; casele se invarteau in jurul meu; iar felinarele se apucasera sa joace.

- Totusi, s-ar putea sa faci o incercare, domnisoara Kitty, zise Holmes, cu un ton prietenos; poate o vom scoate-o la capat; in tot cazul; n-o sa ai nici o vina daca nu vei putea sa-ti aduci aminte Spuneai ca te-a dus unde a intarcat dracul copiii? Desigur, vroiai sa inteleg locurile virane, parcelate pentru case, si care se afla aproape de gara? Harry, i-a du-te si intreaba-l pe vizitiu, care asteapta afara; cat ne trebuie sa ajungem acolo?

Cred ca nu sunt decat cateva minute. Domnul Riley o sa-ti dea voie sa lipsesti atata timp cu noi.

- Well, Sir, raspunse carciumarul, foarte politicos, n-am nimic impotriva Poti sa te duci, Kitty, caci nu cred ca ai de ce sa te temi de negriciosul acela Acum au inceput sa-l incolteasca din toate partile si in curand o sa-l vezi la racoare.

- Ei, din partea mea, zise Kitty, daca domnul comisar vrea, n-am nimic de zis. Dar nu cred c-o sa pot recunoaste locul.

In timpul acela Harry se-ntoarse si zise ca drumul pana-n cartierul cu terenuri virane face cel mult un sfert de ceas.

- Atunci avem destul timp sa-l ducem mai intai pe domnul acesta la o sectie de politie apropiata, zise Holmes zambind. Mai inainte de a ne duce sa inspectam locuinta ucigasului, sa ispravim cu acest domn Buck Lorne, de la care trebuie sa aflam tot ceea ce priveste cunostinta lui cu negriciosul, care, fara indoiala, trebuie sa fie destul de veche.

Buck Lorne avu o expresie de spaima, iar cand detectivii ii poruncira sa se urce iar in trasura, el ii dete un branci lui Harry care sta langa el, ca sa-si faca drum si s-o ia la fuga.

Dar Holmes, care nu-l slabise nici un moment din ochi pe criminal, mai inainte ca Buck Lorne sa faca un pas, il apuca de ceafa si-l tari cu putere spre trasura inchisa.

- Caine nelegiuit, ii zise el inciudat, acum e timpul s-o sfarsim cu tine!

El o ruga apoi pe Kitty sa se urce si ea in trasura, dupa care se sui si el cu Harry, asezandu-se de amandoua partile criminalului

- La sectia de politie cea mai apropiata! zise Holmes apoi vizitiului.

Caii pornira in galop spre biroul politiei. Cand ajunsera aici, Holmes ii lasa pe Harry si pe Kitty in trasura, iar el il sili pe Buck Lorne sa se dea jos si sa intre in sectie. Politistul de serviciu fu foarte mirat vazand ca intra in birou un domn atat de elegant care aduce un pungas. Dar acesta fu si mai mirat cand, aruncand o privire spre legitimatia pe care detectivul i-o arata, vazu ca in fata lui se afla Sherlock Holmes, cel mai renumit criminalist al lumii.

- Domnule coleg, iata, ti-aduc un individ, se adresa Holmes catre functionar, care se inclina foarte politicos, pe care-l banuiesc ca este amestecat in uciderile baietilor din Baltimore, si mai ales ca are legatura cu uciderea lui Charley Dauforth.

Functionarul politienesc il asculta cu multa luare aminte si-l masura cu o privire patrunzatoare pe arestat, din crestet pana in talpi.

- Hm, zise el, e foarte probabil sa fie asa! Flacaul acesta, cu urechea injumatatita, este o cunostinta mai veche a politiei si impodobeste de mult albumul criminalilor. Cum te numesti? il intreba el apoi pe criminal.

- Buck Lorne, raspunse acesta cu obraznicie.

- Buck Lorne? zise functionarul razand, nu, nu, prietene! Asta nu-i numele adevarat. In lista criminalilor esti trecut altfel. Dumneata esti - acum o stiu sigur - Ralf Morgan, unul din criminalii cei mai renumiti din tot Maryllandul. De altfel, eu banuiesc ca tu ai fost acela care, in noaptea de 24 spre 25, ai dat spargerea de la bijuteria domnului Barnes, din strada Vulturului.

All right, old boy, zise criminalul, razand batjocori­tor! Chiar asa e si nu tagaduiesc deloc, caci altfel as putea fi banuit ca, impreuna cu negriciosul de Drogger Bill, pe care il cunosc inca din Texas, dar a carui locuinta nu stiu unde este, i-as fi facut de petrecanie broscoiului ala de baiat. Si nu mi-ar mai merge bine daca m-ati baga la inchisoare pe viata!

Dupa aceste cuvinte, Buck Lorne, alias Ralf Morgan isi puse mainile legate pe piept.

- Bagati numai mana in buzunarul dinauntru, din partea asta, zise el cu oarecare mandrie de hot, si veti gasi dovada ca eu sunt acela care a facut afacerea de la pravalia bogatului evreu.

Functionarul politienesc, urmand aceasta invitatie, scoase din buzunarul hotului cateva tocuri in care, dupa ce le deschise, vazu mai multe bijuterii pretioase.

- Ei, acum ai sa crezi, domnule, se adresa atunci criminalul batjocoritor, catre Holmes, ca n-am nici un amestec in uciderea lui Charley Dauforth, si de ce, in dimineata de 25, cand m-am intalnit din intamplare cu el in parc, nu m-am gandit sa-l dau de gol. Mai intai, m-as fi purtat rau fata de un tovaras, si al doilea, as fi intrat singur in bucluc.

- Cu toate acestea se poate prea bine ca si dumneata sa ai o vina in uciderea baiatului, zise Holmes. In tot cazul - se adresa el functionarului politienesc - puneti-l sub paza cea mai severa. Va trebui sa ne dea mai multe lamuriri si se poate ca, la urma urmelor, sa nu fie tocmai curat.

- Fiti fara grija, domnule Holmes, raspunse politistul zambind; voi chema numaidecat sa vina duba si-l voi trimite la racoare, la inchisoarea centrala; de unde n-o sa mai poata fugi.

Holmes se desparti de functionar si se urca iar in trasura, care porni indata, dupa informatiile chelneritei, care acum se razgandise si zise ca-si amintea cam pe unde era casa unde fusese cu negriciosul. In curand aveau sa ajunga, caci acum recunostea imprejurimile.

CAPITOLUL IV - Ascunzatoarea

La intrarea uneia dintre strazile cele mai laturalnice si mai mizerabile, situata chiar in apropierea locurilor virane, destinate pentru cladiri, vizitiul opri trasura. Cei din trasura se dadura jos, si dupa ce Holmes plati birjarului, incepu sa caute, dupa indicatiile lui Kitty, locuinta omului cu barba neagra, zis negriciosul Dagger­Bill, din Texas.

Dar fata era o calauza foarte rea, caci ei strabatura toata strada, Kitty nestiind bine daca aceasta era chiar strada in care se afla locuinta criminalului. Abia dupa ce umblara o ora intreaga, cautand in zadar, Kitty incepu sa dea semne de recunoastere.

In amintirea ei nu ramasese decat un singur amanunt, neinsemnat in ce privea casa; ea stia ca era mai retrasa decat celelalte cladiri, fiind cladita intr-o vreme cand se credea ca strada va fi largita.

- Aici e, zise Kitty abia rasufland; acum stiu prea bine ca am urcat trei trepte ca sa intram in casa, cum este aici.

Dar cand Holmes si Harry o urmara-n casa, ea-ncepu sa se indoiasca din nou. Mansarda in care o dusese barbosul cel negru se putea sa fie, dupa parerea ei, si-n alta casa.

Holmes insa nu fu de aceeasi parere; el credea mai curand ca se aflau pe urma adevarata.

Pe cand Kitty tot se mai indoia si se uita incoace si-n colo prin casa, el intreba pe portar despre locuitorii ultimului etaj si afla ca sus de tot, intr-o mansarda, locuia de cinci saptamani un barbat, care mai inainte traise cu nevasta-sa dar care dupa toate aparentele, venise din vestul indepartat al tinutului Baltimore-ului.

Descrierea pe care portarul o facu chiriasulului se potrivi de minune cu aceea pe care o facuse domnisoara Ellen Milles omului negricios. Portarul nu stia cu ce se ocupa omul acela. El sustinea insa ca trebuia sa fie un om rau, caci se petrecusera de mai multe ori scene grozave intre el si nevasta-sa si de aceea sarmana femeie se despartise de el si luase alta casa, undeva, prin Baltimore. El se numea Jeremy Snowdon si statea prea putin acasa; mai ales in zilele din urma nu fusese vazut deloc. Holmes ii multumi pentru informatiile date si urca impreuna cu Harry si cu Kitty. Abia ajunsera acolo si fata se indrepta, cu hotarare, spre o usa ce era incuiata pe dinauntru.

- Ei, o intreba Holmes, esti sigura c-ai intrat prin usa asta, in odaia omului cu barba neagra?

- Well, Sir, sunt foarte sigura.

- Atunci sa batem in usa, urma detectivul si batu de cateva ori cu putere. In sfarsit, cand dupa catva timp vazura ca totul era linistit in dosul usii, Holmes scoase din buzunar cheia universala si deschise usa, ca fata sa-si aduca aminte bine ca fusese adusa aici de catre omul banuit. Kitty arunca o privire si-si aminti numaidecat ca-n odaia aceea fusese adusa in noaptea de care era vorba.

Dupa ce stabili asta, Holmes multumi fetei si, spunandu-i ca criminalul s-ar putea fi ascuns in camera, o facu sa plece imediat.

- Asa, zise el zambind catre Harry, in sfarsit, suntem singuri! El incuie usa si amandoi incepura sa cerceteze incaperea, care era mobilata numai cu lucrurile strict necesare. Rezemat de un perete, se afla un dulap mare din lemn de brad, de moda veche. In fata lui, pe peretele celalalt se afla o soba de fier cu o tablie pe care se putea gati. Aproape de soba, observara un pat mic. In fata ferestrei, se afla o masa de bucatarie, iar pe tablia acesteia dedesubt erau mai multe vase de gatit. Langa ea era o masa de spalat si o galeata smaltuita. Mobilierul mai era intregit de un scrin si cateva scaune stricate.

- Ei, nu e prea placut aici, zise Holmes, dupa ce se uita in fuga prin camera din mansarda. Imi pot inchipui spaima pe care au avut-o nenorocitele de victime, care, dupa ce nemernicul le aducea aici sus, erau puse sa aleaga: ori sa serveasca poftele lui perverse, ori sa fie omorate.

- Va sa zica, esti convins, maestre, zise Harry, ca de data asta avem de-a face cu un astfel de ucigas?

- Fara nici o indoiala, acest ucigas pervers de baieti a fost indemnat sa savarseasca crimele-i grozave de inclinatiile sadice, de pofta de a vedea o viata sfarsindu-se in chinuri si de a auzi gemetele si horcaitul victimei omorate. O data ce victima ajungea aici sus, nimic nu-l era mai usor decat sa-i faca de petrecanie. M-ai inteles, Harry? Te uiti la mine mirat: se pare ca din cauza zgomo­tului de-afara, abia-mi poti auzi cuvintele.

Holmes se apropie de fereastra, o deschise si arunca o privire afara. El vazu o curte patrata, mare, inconjurata de cladiri ca ale unei fabrici. Una din acele macelarii mari, cum se gasesc numai in America de Nord, functiona in acele cladiri. Si zgomotul grozav al masinilor ce taiau mereu vitele si carnea nu inceta nici noaptea, nici ziua. Si era asa de mare, incat ar fi acoperit orice strigat in casa de peste drum, si mai ales in mansarde. Deci nici un strigat al victimei nu putea sa-l stanjeneasca pe ucigas. El, putea, fara teama, sa sparga si sa sfarame oasele victimei.

Holmes se intoarse iar in incapere. Privirile lui cazura pe masa de langa fereastra. Pe ea se vedeau urme de sange.

- Aici pe masa asta, zise el catre Harry, s-a ciopartit corpul sarmanului baiat.

- Si-n galeata aceea care odata a fost plina cu apa, zise Harry, aratand cu mana galeata smaltuita de langa spalator, ucigasul arunca, dupa toate aparentele, bucatile de cadavru, ca sa nu raspandeasca urmele de sange peste tot.

- All right, baiatule, asta-i si parerea mea. Acum sa cercetam toate lucrurile mai de aproape. Eu tot mai cred ca vom gasi aici partile ce lipseau din cadavrul lui Charley Dauforth. Ia cauta tu in scrinul de acolo, pe cand eu voi cerceta in soba de fier. Soba joaca un rol mare in criminalistica; de multe ori ea slujeste de ascunzatoare a urmelor criminale. Criminalii isi inchipuiesc ca ce a distrus focul nu se mai poate recunoaste usor. Ei nu se gandesc ca nimic nu se poate ascunde chimiei.

Zicand aceste cuvinte, el se apropie de soba de fier si deschise usa. Interiorul era plin de cenusa. Locuitorul incaperii din mansarda trebuia sa fi facut de curand un foc mare. Detectivul aprinse felinarul electric si la lumina lui cerceta de-amanuntul cenusa si carbunii arsi in soba. Eforturile lui fura in curand incununate de succes. Fata lui exprima bucuria unei izbanzi depline, caci in cenusa descoperi ramasita unui os. Holmes il scoase repede din soba, sa-l cerceteze mai bine la lumina zilei si abia a putut sa-si stapaneasca o exclamatie de multumire, caci recunoscu in acea ramasita de os antebratul ce lipsea cadavrul nenorocitului Charles Dauforth.

Dar si Harry facuse o descoperire importanta: sub o gramada de rufe murdare ce se afla in sertarul de la mijloc al scrinului, era camasa baiatului, plina de sange. Literele marcate pe ea, C.D., nu mai lasau nici o indoiala ca fusese a lui Charles Dauforth si ca intr-adevar acesta fusese omorat aici.

Pe cand cei doi detectivi priveau cu luare-aminte corpurile delicte, nu observara ca usa dulapului, ce se afla in spatele lor, se deschise incet de tot si prin crapatura ei se ivi o clipa chipul omului suspect.

Cu ochiul unei pasari de prada, care vrea sa se repeada asupra victimei, omul acesta urmari fiecare miscare a detectivului, tinand in mana dreapta un revolver. Figura lui fu schimonosita de un ranjet dracesc cand vazu lucrurile pe care cei doi barbati le gasisera si le cercetau cu incordare. Un moment paru ca avea de gand sa-si descarce arma asupra lor, dar se razgandi.

Gandul ca zgomotul armei putea sa-i alarmeze pe cei din casa il facu desigur sa nu-si indeplineasca intentia criminala. Tot asa incet, dupa cum o deschisese, el inchise usa dulapului la loc, ascunzandu-se.

Nici Holmes si nici Harry nu-l observasera, cu toate ca cel dintai tresarise putin la un moment dat.

- Mai inainte de a pleca de aici, zise detectivul invelind ramasita de os carbonizata in camasa plina de sange si apoi totul intr-o bucata mare de hartie pe care a gasise pe scrin, inainte de a instiinta autoritatile politienesti despre descoperirea pe care am facut-o, as mai vrea sa vad toata incaperea mai indeaproape. Poate ca vom gasi aici niscaiva lucruri care, chiar daca n-ar fi de cine stie ce insemnatate, ne-ar putea sugera cine anume este ucigasul sau ce criminal se ascunde sub numele de, Snowdon si Drogger-Bill. Poate ca in pat vor fi vreo cateva hartii sau alte lucruri din care s-ar putea dovedi asta.

Sherlock Holmes se apropie de pat, vrand sa se apleca sub el.

- Opreste-te, Harry, urma Holmes, incepand sa vorbeasca in soapta, n-ai auzit un zgomot usor dincolo de perete?

Harry dadu din cap fara sa zica o vorba. Dupa o clipa, Holmes ajunse din cativa pasi mari, fara zgomot, la perete si amandoi ascultara un moment, fara macar sa sufle. Dar peste tot era liniste!

Dupa ce trecura cateva minute fara ca zgomotul sa se mai repete, Holmes batu in perete cu cheia universala, pe care o purta intotdeauna in buzunar. Deodata se auzi un zgomot sec.

- Nu ti se pare si tie, Harry, intreba el pe ucenicul sau, ca in dosul acestor scanduri se mai afla inca o camera, ce tine tot de locuinta ucigasului?

- Desigur, cu toate ca nu se vede nicaieri nici o usa. Fara sa raspunda ceva, Holmes se indrepta spre dulap si ii arata usa cu o privire plina de inteles.

- Scoate revolverul, ii sopti el lui Harry, voi deschide usa si daca vei auzi vreun zgomot in dulap, dupa ce-l voi deschide, sa tragi imediat, caci atunci cel care a pricinuit zgomotul de adineauri este ascuns inauntru; si cine ar putea fi altul decat cel cautat?

Harry se pregati sa traga si lua pozitie ca sa poata tinti in dulap, prin crapatura usii. Dar cand maestrul sau deschise usa cu precautie, gasira dulapul gol.

Holmes apasa intr-un anumit loc al dulapului si peretele din fund al acestuia se deschise.

Cei doi detectivi mai statura un moment nemiscati si numai cand in incaperea alaturata nu se mai auzi nici un zgomot suspect, indraznira sa intre. Aici domnea un intuneric de nepatruns.

Cu tot curajul lor, detectivii nu indraznira sa inainteze mai departe prin intuneric, caci s-ar fi putut in orice moment sa fie doborati de catre ucigas.

Dupa ce amandoi isi aprinsera felinarele electrice, avand barem atata lumina cat sa poata vedea locul si  incotro sa se invarteasca, ei cercetara toata incaperea.

Daca descoperirile lor de pana acum nu i-ar fi incredintat indeajuns ca dadusera peste ascunzatoarea unui criminal grozav, apoi cele ce aflara in camera aceasta le-adusese cea mai deplina siguranta. Intr-adevar, intr-un colt era o gramada de fel de fel de obiecte pungasite, adica unelte din spargeri. Dar ceea ce interesa mai mult pe cei doi detectivi erau niste portrete, atarnate pe pereti: fotografii ingalbenite ale unor baieti tineri si frumosi, precum si un portret al unei perechi, in haine de nunta.

Amandoi detectivii studiara cu bagare de seama pe omul din fotografie.

- Ce zici tu, Han, intreba detectivul, fotografia asta nu l-o fi reprezentand, bineinteles cu mult mai tanar, pe omul pe care-l cautam?

- Se prea poate, raspunse Harry, pe vremea aceea se vedea ca individul nu purta peruca neagra de acum si nici nu se vopsise cu negru pe obraz. Atunci mai avea parul rosu ca focul.

- Cred c-ar fi bine sa luam fotografia cu noi, zise detectivul. In caz ca nu l-am gasit pe criminal in persoana, ea ne-ar putea ajuta poate sa dam de urma nevestei lui. Apoi mai puse mana pe cele cateva scrisori ce se aflau pe jos. Si acum sa ne uitam mai cu bagare de seama la tavan, caci flacaul care desigur c-a fost adineauri aici trebuie sa fie ascuns pe undeva. Dupa parerea mea, nu se poate sa o fi sters decat pe acoperis care-i aproape de tot, deasupra capului nostru.

Agatandu-se de capriori, el ajunse repede la deschizatura ce da afara pe acoperis si al carei capac il ridica cu usurinta.

- Vulpea s-a furisat prin gaura asta, zise Holmes. Probabil ca se va intoarce tot pe aici, ca sa vada daca musafirii nepoftiti se mai afla tot in ascunzatoarea sa si daca nu cumva l-au pradat de tot.

El ridica cu prevedere usita din tavan si se uita afara.

- Intr-adevar, in fata mea se intinde un loc de plimbare pe acoperisuri. Vad si cosuri multe si mari, dupa care talharul s-a putut ascunde usor, spre a ne pandi. De aici se poate usor, plimbandu-te pe acoperisuri, sa ajungi la o alta usita, iar de acolo intr-un pod al unei case straine, de unde sa cobori in strada, fara sa fii bagat in seama. As avea chef sa ma iau dupa omul nostru si sa fac o plimbare pe acoperisuri dar, din anumite motive, cred ca e mai bine sa las asta pentru mai tarziu.

Zicand aceste cuvinte, Holmes inchise usita si sari jos, pe pardoseala camerei unde se aflau.

- N-ar fi bine, maestre, intreba atunci Harry, s-asteptam aici sau in odaia cealalta, intoarcerea criminalului?

- Desigur, baiete, raspunse Holmes, m-am gandit si eu la asta; dar cred c-ar fi mai bine sa ne aratam un moment jos, in strada, sa ne vada criminalul care desigur ca sta pe acoperis si se uita in toate partile, spionand imprejurimile. Cum soarele n-a apus inca, o sa creada ca e mai bine sa nu se intoarca in odaia lui si probabil c-o sa astepte pana ce s-o intuneca. Pana atunci, noi ne vom putea intoarce fara sa fim vazuti de cineva.

- Planul acesta e minunat, raspunse Harry, urmand pe maestrul sau, care trecu in odaia de alaturi.

Cei doi detectivi statura un moment aici, apoi parasira ascunzatoarea ucigasului, incuind usa in urma lor.

CAPITOLUL V - Lupta din mansarda

Dupa ce Holmes si Harry se plimbara mai mult timp, dupa cum le fusese vorba, imprejurul casei si se aratara chiar in curte, iesira apoi printre cladirile fabricilor de alaturi si se intoarsera inca inainte de apusul soarelui in camera de la mansarda a criminalului.

Cum acesta putea sa intre in locuinta lui prin doua parti, ei se hotarara sa se desparta pentru catva timp.

- Tu, Harry, zise Holmes ucenicului sau, vei sta la panda in odaia aceasta din fata, iar eu voi face tot asa in odaia cea mica de-alaturi. Cel care va auzi ceva suspect sau va avea nevoie de celalalt sa bata numaidecat in perete. Fii cu ochii in patru, Harry, si gata in orice moment pentru atac; caci spre a-i usura criminalului sau vreunuia din tovarasii lui o eventuala vizita a locuintei lor, vom lasa usa din fata deschisa. Altfel s-ar putea ca vreunul din ei sa-o deschida repede si sa navaleasca asupra ta.

- Voi sta la panda, ca o santinela, il asigura tanarul detectiv ai carui ochi straluceau de bucurie ca avea un rol asa de important in aventura ce se pregatea. Sa nadajduim ca n-o sa stam mult la panda.

Holmes trecu prin dulap in camera de-alaturi si se aseza pe o saltea stricata ce se afla pe jos, aproape de deschiderea din tavan. Rabdarea lui Holmes si a lui Harry fu pusa la grea incercare, in gaura aceea intunecoasa, dar ea nu slabi nici un moment.

Ei asteptara cu cea mai mare incordare vreun ceas aparitia lui Snowdon. Oare miselul mirosise ca Sherlock Holmes si Harry Taxon se intorsesera sa-l ia in primire? Se parea ca era asa, caci nici Harry nu daduse vreun semn de viata. Se vedea ca nici el nu vazuse nimic in postul de observatie.

Noaptea trebuia sa se fi lasat de mult, o noapte vijelioasa in adevaratul inteles al cuvantului.

Furtuna ce ameninta inca de cand se plimbau pe strada se dezlantuise. Vantul sufla cu putere pe deasupra acoperisului sub care cei doi detectivi stateau la panda si patrundea in camera printre crapaturi, iar cand incepu sa cada o ploaie grozava adevarate torente de apa navalira prin crapaturile tavanului. In camerele intunecoase se raspandi o umezeala grozava si mai ales in cea in care se afla acum Sherlock Holmes, toate lucrurile se udara.

Detectivul se vazu silit sa se scoale de pe salteaua care se udase. El tocmai voia sa-l intrebe pe Harry daca incaperea in care statea ramasese uscata, cand un tunet infricosat, urmat de un fulger orbitor il oprira pe loc. In acelasi timp, simti un curent puternic de aer patrunzand prin usita tavanului, care tocmai fusese deschisa.

Ochii detectivului se indreptara indata spre deschizatura tavanului. Apoi se ascunse dupa o mobila, fara sa faca nici cel mai mic zgomot. Cel asteptat sosise.

Criminalul se uita cu multa prevedere prin crapaturile usitei. El asculta cu cea mai mare incordare, tinand inca in mana capacul pe care-l ridicase, gata la cel mai mic zgomot sa se retraga si sa-l inchida la loc.

Abia dupa ce crezu ca putea fi sigur, deschise de tot usita si sari jos, in camera intunecoasa. El era acum asa de aproape de Sherlock Holmes incat acestuia ii trebui mare stapanire de sine ca sa nu sara asupra iui. Mainile lui Sherlock Holmes se intinsera sa-l apuce, dar in ultimul moment el isi schimba planurile, caci mai inainte de a-l prinde pe criminal, voia sa vada ce avea de gand sa faca acolo.

Individul se indrepta indata spre coltul unde se aflau instrumentele de spargere.

„Ah! se gandi Holmes, vrea sa mai faca o noua afacere si-si cauta instrumentele trebuincioase. Dar nu trebuie sa-l las sa ajunga pana acolo. Daca miselul va pune mana pe vreo dalta sau alt instrument, voi fi mai slab decat el si-mi va fi mai greu sa-mi apar pielea.'

In acel moment se auzi o bataie usoara in perete. 'Doamne, oare, tocmai in momentul acesta sa fi venit cineva si la Harry? Sau poate ca Harry auzise saritura de pe acoperis a lui Snowdon si prin bataia aceea voia sa-l intrebe pe Holmes daca avea nevoie de ajutorul lui?'

In tot cazul, bataia aceea nu era tocmai pe placul detectivului, caci o auzise si Snowdon, fara nici o indoiala. Intr-adevar, Holmes il vazu cum tresare si se codeste un moment, nestiind ce sa faca. Dar indata ce se auzi in odaia de alaturi un al doilea zgomot, pricinuit de o usa ce se inchidea, acesta sari direct la usa secreta a dulapului sa treaca in odaia de alaturi. Dar n-ajunse sa-si indeplineasca gandul, caci in acel moment in care impingea usa, Holmes, dintr-o saritura de pantera, fu in spatele lui.

Omul, luat prin surprindere, scoase o injuratura salbatica. Apoi, cu putere uimitoare si cu o dibacie nemaivazuta, cauta sa se scuture de cel care-l atacase, dar acesta il apucase de gat si-l tinea bine. Inca vreo cateva clipe si criminalul era sa fie strangulat.

Deodata insa acesta se arunca pe spate cu toata puterea corpului sau, asa ca Holmes cazu greu cu capul pe o unealta de fier, ce se afla in cale si fu un moment ametit. Criminalul se folosi de momentul acesta favorabil, isi aduna toate puterile si scapa din mainile detectivului. Apoi apuca o parghie groasa de fier si vru sa zdrobeasca capul lui Sherlock Holmes, care tocmai se ridica de jos.

Dar ochii detectivului, care se pare ca vedeau tot atat de bine prin intuneric ca si la lumina zilei, observara ca Snowdon apucase fierul primejdios si, mai inainte ca acesta sa-l ridice in aer, apuca si el un ciocan si se pregati sa faca acelasi lucru ca Snowdon. Astfel Holmes isi ridica si el in aer unealta-l grea, dar Snowdon scapa, dandu-i o lovitura dibace.

Holmes cazu iar la pamant si acum incepu o lupta grozava intre cei doi oameni, in mijlocul intunericului de nepatruns ce domnea in incapere. Ei se rostogoleau la pamant, rasufland din greu, caci cand unul era mai tare, iar dupa un moment, celalalt.

Se luptau ca doua fiare gata sa se sfasie, dar nici unul nu izbutea sa-l invinga pe celalalt, amandoi avand o putere egala.

In sfarsit Holmes reusi sa-si apuce stiletul si facu o taietura puternica in umarul potrivnicului sau. Atunci criminalul ii dadu drumul cu un strigat de durere. Apoi, sarind in sus, se repezi spre deschizatura si, mai inainte ca detectivul sa-l poata urma, Snowdon se ridica pe barne cu iscusinta unei pisici si iesi afara prin usita lasata deschisa.

Pe cand se mai afla inca cu picioarele atarnate in odaie, tinandu-se numai cu mainile de marginea ferestrei, Holmes se repezi asupra lui sa-l apuce si sa-l traga inapoi in camera. Si desigur c-ar fi reusit s-o faca, daca criminalul incercat nu ar fi prevazut gandul si nu i-ar fi dat o lovitura cu piciorul in frunte.

Stapanindu-si durerea, Holmes isi duse mainile la frunte; in timpul acesta Snowdon reusi s-ajunga pe acoperis nevatamat.

Detectivul slobozi numaidecat un glont de revolver in urma lui Snowdon, care insa ii raspunse cu un ras batjocoritor.

- Misel blestemat! scrasni detectivul, te voi urmari chiar si pana-n iad!

El facu o saritura si se prinse de barne, apoi vru sa se urce pe acoperis. Dar in acelasi moment, capacul deschizaturii ii cazu in cap si in acelasi timp auzi pe Snowdon alergand grabit pe acoperis, spre casa vecina.

CAPITOLUL VI - O plimbare primejdioasa

Lovitura cu capacul greu ar fi fost desigur mortala daca Holmes n-ar fi avut sub palarie o placa de otel ce-I ferise pana atunci de mult lovituri. El nu fu decat putin ametit si izbuti s-ajunga pe acoperis, unde se opri cateva minute, pentru a-si recapata judecata-i rece si a se gandi la goana primejdioasa care urma.

Situatia era ingreunata si de vijelia ce se dezlantuise si mai tare, urland cu furie. Cerul noptii era incarcat de nori grei, aducatori de vijelie; tunetul bubuia fara incetare; fulgerele straluceau, iar vantul sufla cu atata putere peste acoperisuri, incat era foarte periculos sa umble cineva pe marginea lor.

In fiecare moment, detectivul putea sa fie aruncat de furia vantului in intuneric; dar ploaia ce-i uda si-i racorea fruntea il facu in stare sa intreprinda urmarirea primejdioasa a criminalului.

Cu tot vantul care in momentul acela se intetise mai tare si sufla cu furie, el calca pe jgheabul de tinichea ce se intindea de-a lungul acoperisului si care se indoi sub greutatea lui.

Cu o indrazneala nebuneasca, Holmes alerga pe marginea prapastiei ametitoare si izbuti s-ajunga la capatul acoperisului; aici lua o hotarare eroica si, dintr-o saritura, fu pe acoperisul casei vecine. Cum acesta era ud, greutatile urmarii se marira si mai mult.

Holmes se hotari sa-si adune toata energia spre a pune mana pe criminal, chiar pe acoperisul acela, orice i s-ar fi pus in cale. Caci, dupa cum se incredintase, criminalul se afla inca pe acoperis. Il vazuse chiar atunci ca disparuse in dosul cupolei de sticla ce se inalta in mijlocul acoperisului, cupola construita sa lumineze pana ia etajul de jos.

Detectivul puse mana pe revolver. Mai avea inca patru gloante pe care le putea trage asupra lui Snowdon si dorea sa-i gaureasca putin pielea, daca el alerga spre

cupola imprejmuita de un grilaj de fier subtire. Si intr-adevar criminalul, care se afla la panda in dosul cupolei, sari atunci repede in sus, spre a navali asupra lui Holmes, tot cu revolverul pregatit. Linistea fu tulburata de zgomotul a cinci sau sase gloante trase repede unul dupa altul, dar in intunericul acelei nopti vijelioase nici un luptator nu izbuti sa nimereasca tinta. Furios, Snowdon isi arunca atunci arma ca sa se lupte cu potrivnicul sau cu mainile goale sus, pe acoperis. Dar aceasta convenea de minune lui Holmes, caci si el era un boxer bun si chiar luase mai multe premii.

- Come-in! zise vesel catre potrivnicul sau, vei vedea ca n-ai facut alegerea potrivita!

Si numaidecat el lasa sa cada o ploaie de lovituri furioase in capul lui Snowdon.

Dar Holmes avea de-a face cu un inamic tot asa de iscusit si puternic ca el caci si acesta parea initiat in toate smecheriile luptei si para intr-un chip minunat loviturile pe care Holmes voia sa i la aplica, mai ales in regiunea stomacului. In sfarsit Snowdon slabi un moment si in clipa urmatoare capata o astfel de lovitura in partea de jos a corpului incat isi pierdu si vederea, si auzul, cazand pe spate, rostogolindu-se peste grilajul scund al cupolei.

Zgomotul grozav al geamurilor sparte, ce se prabusira in adancime, fu acoperit de strigatul de moarte al criminalului care cadea de pe acoperis in casa, de la o inaltime de patru etaje.

Holmes vru sa se aplece peste grilaj si sa se uite in jos prin geamurile sparte, ca sa se incredinteze daca Snowdon murise, cand auzi o impuscatura in spatele !ui, iar cand se intoarse, un glont trecu la un milimetru de capul lui. Spre marea lui mirare, el vazu ca de pe acoperis se deschideau o multime de ferestruici prin care ieseau oameni cu felinare in maini. Ei sarira din toate partile asupra lui Holmes, scotand injuraturi salbatice. Desigur ca ei il socoteau un spargator primejdios, ba poate chiar ceva mai rau.

Impuscaturile trase pe casa vecina le atrasesera atentia si observara ca se petrece ceva neobisnuit deasupra capetelor lor. Acum insa spargerea geamurilor

cupolei, lupta ce se petrecuse putin mai inainte langa ea si prabusirea lui Snowdon inauntrul casei, toate acestea li se parura atat de ciudate incat crezura numaidecat ca aveau de-a face cu niste spargatori care isi alesesera tocmai aceasta noapte vijelioasa pentru a-si savarsi faradelegile.

Dar oamenii din Baltimore, si mai ales cei din cartierul acesta, erau niste oameni hotarati. Nimeni nu putea sa glumeasca cu ei, si locuitorii casei cu cupola dovedira

numaidecat aceasta caci fara s-asculte explicatiile lui Sherlock Holmes I-ar fi sfasiat de viu, daca el nu s-ar fi priceput sa scape datorita indraznelii si dibaciei lui.

Vazand prea bine ca era sa se faca moarte de om, mai inainte de a-i putea face pe oamenii aceia turbati sa inteleaga ca nu era vinovat, Holmes sari cu pasi mari peste acoperisul umed si se indrepta spre casa vecina.

Dar cum urmaritorii se luara dupa el, descarcand mereu focuri de revolvere, el vazu ca drumul spre odaia lui Snowdon era blocat. Nu-i mai ramase altceva decat sa faca o incercare disperata, mai mult decat indrazneata, de a cobori de pe acoperis in curte pe burlanul de ploaie. Urmaritorii lui scoasera un nou strigat de furie cand il vazura ca se apleaca spre acoperis si tinandu-se cu putere de burlan, flutura cateva momente in aer, intre cer si pamant; apoi gasind un sprijin pentru picioare, incepu sa coboare pe burlan cu iscusinta si experienta unui acrobat din cei mai buni.

Holmes cobori de-a lungul burlanului de ploaie in mijlocul tunetelor asurzitoare si al fulgerelor orbitoare. Dar coborarea lui nu ramase neobservata. Pe toate coperisurile si chiar in curte, navalisera o multime de macelari care il zarisera pe Holmes. Astfel, mai inainte de a ajunge la pamant, el vazu ca si aici i se pregatea aceeasi soarta cu care-I amenintasera oamenii de pe acoperis. Numai daca Harry ar fi fost acolo sa-I recunoasca!

Holmes se temu ca legitimatia pe care i-o daduse prefectul politiei nu avea sa-i fie de nici un folos fata de bestiile acestea de macelari, care amenintau cu bratele goale si vanjoase.

Din fericire pentru el, acest zgomot neobisnuit atrasese cativa politisti de la sectia de politie din apropiere si acestia izbutira sa infraneze furia oamenilor din curte, pana cand Holmes putu sa-si arate identitatea. In cateva cuvinte, el explica functionarilor motivul primejdioasei lui coborari de-a lungul burlanului.

Acestia abia isi puteau crede urechilor. Asadar, chiar in apropierea lor, la o departare de numai cateva case de sectia de politie, isi avea ascunzatoarea criminalul baietilor, care bagase groaza si spaima in tot orasul si chiar in orasele din imprejurimi! A trebuit sa vina detectivul din Londra sa-l descopere pe acest ucigas mizerabil. Poate ca cel putin acum aveau sa reuseasca, sub conducerea lui Sherlock Holmes, sa-I prinda pe presupusul Snowdon.

Sherlock Holmes nu prea credea ca Snowdon sa fi scapat cu viata din cazatura aceea grozava de la o inaltime asa de mare.

Dar nu mica le fu mirarea tuturor celor care il insoteau cand patrunsera in vestibulul casei de alaturi, in care dadea cupola de sticla, si nu-I gasira pe criminal!

Oricat de necrezut parea lucrul acesta, dar nu se putea altfel presupune decat ca ucigasul, in cadere, se agatase cu o mana de candelabrul urias ce lumina vestibulul si scarile. De aici el isi gasise un drum si iesise cu bine afara. Astfel, Holmes si politistii se gandira sa continue cercetarile.

Detectivul era nervos. Daca I-ar fi avut macar pe Harry langa el! Dar unde ramasese oare tanarul? Daca ar fi avut si el o aventura ca a lui?

CAPITOLUL VII - Triumful lui Harry

Harry, auzind zgomotul ciudat ce se facuse dintr-o data in incaperea vecina, se gandi imediat sa alerge in ajutorul maestrului sau, caci i se paruse ca cineva sarise pe ferestruica tavanului din camera.

Cum insa maestrul sau nu-i facuse semnul convenit, el renunta la gandul acesta. Nu stia daca Holmes nu batuse in usa, numai ca el sa nu intre in acel moment, caci se putea ca prin intrarea lui necugetata sa-i strice cine stie ce plan detectivului si acesta l-ar fi costat prea mult pe Harry, care nu voia cu nici un pret sa-l supere pe maestrul sau.

Indata ce ii aparu ocazia sa dea semnalul hotarat, auzi apropiindu-se de usa niste pasi usori de femeie, care se opri langa usa, probabil sa asculte, si care isi apasa mana incet pe clanta.

Harry se ascunse dupa dulapul cel mare, asteptand cu incordare intrarea persoanei misterioase.

Nu trecura nici cateva secunde si usa se deschise incetisor, iar in prag se ivi o femeie inalta, slaba, imbra­cata in niste haine de culoare inchisa. Dar in odaie era asa de intuneric, ca Harry nu putu s-o recunoasca pe femeia care se oprise in prag.

Deodata insa, bolta neagra de nori fu strabatuta de un fulger ce lumina o clipa odaia si pe femeia din usa. Astfel Harry putu vedea in fuga figura palida si ingrozita, cu trasaturile schimbate de spaima, a unei femei care parea sa faca parte din lumea buna si el fu cuprins de o mare agitatie, caci isi aduse aminte numaidecat de femeia nenorocita pe care o vazuse in haine de mireasa, la bratul lui Snowdon, in fotografia din camera de alaturi.

Oare ce-o hotarase pe femeia aceasta care, dupa spusele portarului, se despartise de mult de barbatul ei, din pricina brutalitatii lui, sa vina aici cu toata ora tarzie si cu toata vijelia de afara? Oare ce legaturi mai avea cu criminalul? Desigur, asa trebuie sa fie, si numai dorinta de a vorbi cu barbatul ei o adusese aici.

Dar stia ea oare ca Snowdon era un criminal atat de primejdios si ca varsase aici sus, in aceasta mansarda mizerabila, sangele nevinovat al lui Charley Dauforth si poate chiar si pe cel al celorlalti baieti ucisi?

Harry se gandi sa-l instiinteze numaidecat pe maestrul sau de aceasta vizita neasteptata si batu incet in perete. Aceasta lovitura era cea care contrariase atat pe Holmes fiindca fusese auzita si de Snowdon. Apoi Harry se hotari repede si se indrepta spre femeie, tocmai in momentul cand un nou fulger lumina odaia.

Un strigat inabusit de groaza iesi din gura femeii care ramase incremenita in pragul usii dar indata dupa aceea ea se retrase, inchise usa si o lua la fuga. Harry Taxon o urmari numaidecat. Lucrurile se petrecura asa de repede, ca el nu mai auzi nimic din lupta ce se incinsese, in acelasi moment intre Holmes si Snowdon.Tanaru6 detectiv stia sa alerge de minune; totusi ii fu greu sa se tina dupa femeia palida.

Stia ca Holmes va da o mare importanta faptului ca a pus mana pe presupusa nevasta a ucigasului de copii caci, dupa toate probabilitatile, ea ar fi fost cea mai in stare sa dea informatii pretioase asupra criminalului. De aceea, el nu voia cu nici un pret s-o scape din mana. Harry alerga in urma ei printr-un sir de strazi pana cand in sfarsit aceasta se opri abia sufland, la intrarea unei fundaturi, unde nu mai avea sa fuga mai departe.

- Cine esti? o intreba Harry, care si el abia mai rasufla si o apuca de mana tragand-o in fundatura tacuta si singuratica, ca sa poata vorbi cu ea netulburat. Nu esti doamna Snowdon, sotia omului care locuieste in mansarda saracacioasa in care voiai sa intri adineauri?

Femeia tacu. Se vedea ca spaima o amutise.

- Vorbeste, starui tanarul detectiv, ce motiv te-a facut sa-l vizitezi pe sotul dumitale?

- De ce ma intrebi si ce te indreptateste sa-mi pui aceste intrebari? exclama in sfarsit femeia.

- Sunt detectiv, raspunse Harry. Nu stii oare ce banuieli planeaza asupra barbatului dumitale, Snowdon?

- De unde stii ca eu sunt doamna Snowdon?

- Fotografia dumitale si a sotului in haine de nunta, din incaperea cea mica, nu lasa nici o indoiala despre asta. Te plang, doamna, ca dupa cat se pare mai ai simpatie pentru un om menit sa fie spanzurat Te-ai despartit de mai mult timp de el; de ce voiai acum sa-l vezi iar?

- O, Dumnezeule mare! gemu femeia. Vorbele pe care le aud acum din gura dumitale imi intaresc banuiala pe care o aveam impotriva lui, de cand am vazut anuntul afisat la politie in toate colturile si pe toate strazile. O, spune-mi, domnule, e adevarat ca el l-a omorat pe Charley Dauforth? Caci m-am dus in ascunzatoarea din Barklay Street numai ca s-aud din gura lui Jeremy Asadar, el este ucigasul?

- Da, doamna raspunse Harry.

Femeia abia mai putea respira de groaza.

- Aveti dovezi? intreba ea apoi, infricosata.

- Cele mai zdrobitoare!

Ochii tanarului detectiv se atintira, la aceste cuvinte, cu patrundere pe fata palida a femeii, luminata de lumina tremuratoare a felinarului langa care statea.

In momentul acela fata ei stralucea de bucurie.

- Se pare, urma Harry, ca aceasta informatie te-a multumit si ca m-am inselat cand am zis ca simpatia pentru barbatul dumitale te hotarase sa te duci la locuinta lui.

- Dovedeste-mi, domnule, raspunse femeia repede, ca Jeremy e intr-adevar ucigasul micului Dauforth si vei afla si dumneata de la mine, dar in alt loc, mai mult chiar decat doresti sa stii. Ha, ha! rase ea cu amaraciune, eu sa am simpatie pentru sceleratul acela?

- Iti voi da dovezi, raspunse Harry repede; ele sunt in pachetul acesta.

- Atunci vino cu mine, domnule! zise femeia apucandu-l pe Harry de brat. Peste cateva momente, vei afla motivul care m-a indemnat sa ma duc la locuinta sotului meu.

Ea il trase pe Harry dupa ea si coti iar in strada principala. Aproape de gara Camden, ale carei lumini se vedeau in departare, se oprira in fata unei case cu un etaj.

- Am ajuns, ii zise femeia lui Harry.

Ea deschise usa casei si amandoi intrara intr-o odaie luminata slab. In momentul acela, o usa ce da in ea se deschise.

- Ei, Mabel, intreba o femeie de vreo treizeci de ani, care se ivi in pragul usii foarte ingrijorata, ce vesti aduci? Banuiala ta era indreptatita?

- Domnul acesta ti-o va dovedi, zise femeia care raspunse la numele de Mabel, aratandu-l pe Harry, pe care cealalta abia acum il observa cu mirare. Te rog, domnule, se adresa ea tanarului detectiv, sa intram in aceasta camera. As vrea sa te prezint surorii mele, doamna Ruth Dauforth, pentru care, mai ales, am facut drumul pana in strada Barklay.

- Doamna Dauforth? zise Harry Taxon indreptandu-si privirile cu uimire cand la una, cand la alta, sunteti surori?

- Dar de ce pui aceasta intrebare?

- Dar se vede bine, de la prima vedere, ca sunteti surori dupa asemanarea pe care o aveti. Ce inlantuire ciudata de imprejurari ma face sa gasesc aici doua doamne, care nu sunt in legatura cu numai cu ucigasul, ci si cu victima? Oare asta sa aiba vreo legatura cu crima?

- Sunteti criminalist, domnule, nu-i asa? intreba Kuth Dauforth; deci nu ma mir ca va exprimati o asemenea parere! Vezi, Mabel, avea ori n-avea dreptate barbatul meu sa cada intr-o asemenea capcana? Voiam sa-l conving, facandu-l sa creada ca nimeni nu va crede ca el, unchiul lui Charley, este ucigasul copilului nevino­vat, dar n-a vrut sa m-asculte. Tocmai ca suntem inruditi! Zicea el, tocmai pentru ca, dupa moartea lui Charley, eu sunt mostenitorul cel mai apropiat al fratelui meu, se va crede ca i-am luat viata! Si dupa asta a fugit ca un nebun, nu stiu incotro, si ma tem sa nu-si fi luat zilele Si ca sa va vorbesc numai de mine, vezi, Mabel, nu ti-am spus tot adevarul, nu ti-am povestit ce purtare ciudata a avut fratele barbatului meu, tatal lui Charley, fata de mine, cand a fost azi-dimineata la noi. Ar fi trebuit sa fiu oarba sa nu observ ca el s-a purtat astfel, fiindca ne banuia, pe mine si pe barbatul meu, de aceasta crima odioasa. De aceea am alergat la tine, draga sora, sa-ti cad in genunchi si sa te rog sa afli daca nu cumva barbatul tau, omul acela care deja are atatea pacate pe sufletul lui, nu e vinovat de aceasta crima.

- Da, asa e, raspunse doamna Snowdon, intorcandu-se spre Harry, fiindca nu banuiam ca Ruth va imita exemplul sotului ei, daca nu va putea sa-si dovedeasca nevinovatia in aceasta crima si fiindca chiar eu aveam banuiala intemeiata ca barbatul meu era vinovat de toate crimele savarsite in timpul din urma in Baltimore m-am dus in strada Barklay. Si acum dumneata, domnule, mi-ai putea arata, dupa cum mi-ai fagaduit, dovada ca Jeremy este cu adevarat ucigasul lui Charley Dauforth. Te asigur inca o data ca nu voi avea nici o consideratie pentru miselul acela care mi-a nimicit toata fericirea vietii mele!

„Iar daca vei vrea, te voi duce si la celelalte ascunzatori pe care Jeremy le are aici in Baltimore.' Harry desfacu pachetul, dar abia vazura cele doua femei continutul lui si scoasera tipete de groaza. Ruth Dauforth recunoscuse, la prima vedere, intr-un deget al mainii carbonizate pe care Holmes o gasise in cenusa din soba, un inel mic de aur, cu o piatra de rubin rosu, pe care James Dauforth i-l daruise odinioara fiului sau. Ea isi acoperi ingrozita fata cu mainile si incepu sa planga in hohote.

- Unde ai gasit toate astea? intreba Mabel, care abia se putea stapani sa nu cada, atat era de tulburata.

- In soba de fier din camera sotului dumitale, iar in scrin camasa insangerata. Uitati-va aici, pe ea sunt cusute initialele C.D. Mai e nevoie si de alte dovezi ca Snowdon, cum se numeste barbatul dumitale, este ucigasul lui Charley Dauforth?

- Nu! Nu! zise Mabel, atat ajunge sa rup pentru totdeauna si cea din urma legatura ce ma mai lega de sotul meu, pe care l-am iubit altadata cu atata ardoare. Sangele nevinovat al copiilor trebuie razbunat si va voi ajuta pe cat imi vor ingadui slabele mele puteri.

- Atunci vino, zise Harry, invelind la loc bratul cadavrului, camasa si fotografia, sa-ti indeplinesti fagaduiala.

El isi lua palaria si parasi, impreuna cu Mabel Snowdon, casuta in care se petrecuse aceasta scena. Harry se indrepta repede spre strada Barklay, unde se afla ascunzatoarea criminalului. Ardea de nerabdare sa-l informeze pe marele sau maestru despre descope­ririle pe care le facuse. El era plin de mandrie, stiind ca maestrul sau va fi multumit de el.

CAPITOLUL VIII - Ispasirea crimei

Harry si insotitoarea lui, Mabel Snowdon, tocmai ajunsesera in fata casei din strada Barklay, unde statuse ascuns luni intregi ucigasul de baieti, cand, spre marea lui mirare, tanarul detectiv auzi vocea cunoscuta a maestrului sau venind dinspre o poarta vecina. Apoi ii vazu pe Holmes iesind impreuna cu cativa politisti pe usa casei in care se afla locuinta ucigasului. Ei fusesera la mansarda lui Snowdon, de unde Holmes isi luase haina pe care o lasase acolo. Acum se pregateau sa se duca la sectia de politie, ce se afla pe o strada vecina, sa-l informeze pe inspector despre descoperirea detectivului si despre cele intamplate in strada Barklay.

In acelasi timp, Holmes voia sa se intereseze la politie, daca se aflase pe acolo ceva despre Han Taxon. Isi poate inchipui oricine cat fu el de bucuros cand dadu cu ochii de ucenicul sau.

Hei, baiatule, iata-te! zise el multumit. Dar cine este doamna de langa tine?

- Sunt fericit, maestre, sa-ti prezint pe doamna Mabel Snowdon, raspunse Harry cu mandrie.

Si ochii lui se atintira, asupra fetei detectivului, spre a observa impresia pe care i-o face aceasta femeie. Si fu multumit pe deplin. Caci, cu toate ca Sherlock Holmes nu lasa de obicei sa i se vada pe fata sentimentele launtrice, de asta data insa ochii ii straluceau de bucurie.

- Atunci ne putem astepta la marturii importante in cazul Dauforth, zise Holmes indreptandu-si ochii intrebatori spre Mabel Snowdon.

- Intr-adevar doamna este hotarata sa ne dea toate informatiile asupra locuintei probabile a celui pe care, dupa cat mi se pare, inca n-ati putut pune mana, cu toate ca, judecand dupa zgomotul pe care l-am auzit in incaperea mica inainte de plecarea mea, am banuit c-ai avut o intalnire serioasa cu el.

- Din pacate, mi-a scapat printre degete, raspunse Holmes. Daca doamna cu care ai avut norocul sa te intalnesti si despre care cred ca este sotia criminalului e hotarata sa ne faca vreo cateva marturisiri impotriva lui, aceasta ne va aduce o mare bucurie. In cazul acesta, doamna ar trebui sa fie asa de buna sa ne intovaraseasca la sectie. Scenele agitate ce s-au petrecut aici in timpul absentei tale, Harry, au atras, dupa cum vezi, o multime de curiosi si deci n-ar fi cu putinta sa vorbim linistiti.

- Sunt gata sa va urmez, raspunse doamna Snowdon, cred ca e de datoria mea sa nu mai ascund autoritatilor ceea ce n-am spus pana acum din consideratie pentru sotul meu.

Doamna Snowdon ii insoti pe cei doi detectivi si pe politisti la biroul de politie cel mai apropiat, unde Holmes si ceilalti politisti fura uimiti de marturisirile pe care nenorocita de sotie a criminalului le facu despre barbatul ei.

Ea le zugravi cu durere viata plina de dureri si de amaraciune pe care o dusese ani de-a randul cu barbatul ei, pe care la inceput il crezuse un om cinstit, orbita cum era de dragoste. Dar el deveni in curand un om rau si brutal. Cu toate acestea, fiindca nu le ascultase pe rudele ei care se suparasera, ea ramase cu el si traira impreuna timp indelungat.

Dar Snowdon fu destituit din postul sau de la banca unde lucra din cauza inselatoriilor si a deturnarilor si de atunci cazu din ce in ce mai jos, pana ce ajunse un criminal de rand.

- Inca din Texas, povesti nenorocita femeie suspinand si varsand siroaie de lacrimi, mi s-a parut ca Jeremy avea inclinari perverse catre tineri si baieti, ca avea predispozitii sadice Imi mai aduc aminte cu groaza ca intr-o zi am dat peste el tocmai cand rupea capul unor porumbei si bea sangele cald al pasarilor ucise. Aceasta ma hotari atunci sa fug de el si am venit in Baltimore unde se afla sora mea, maritata cu domnul Bill Dauforth, un mic functionar de la gara Ohio. Dar in curand ma urma si Jeremy, pe care l-am intalnit din intamplare pe strada. El mi-a jurat cu lacrimi fierbinti, facandu-mi cele mai mari fagaduieli, ca se va indrepta si va deveni un om cumsecade, daca imi voi lega viata iar de a lui, si l-am crezut. Ne-am mutat amandoi in locuinta saracacioasa unde, dupa cum am aflat acum, s-a intamplat dupa plecarea mea o crima infricosatoare! l-am oferit aproape tot ce mai ramasese din averea mea pe care, silita de el, am ridicat-o de la banca, inca de cand eram in Texas. Imi povestise ca reusise sa capete un post, mic si rau platit, de copist la un avocat. Dar in curand am fost silita din nou, din pricina relei sale purtari si a brutalitatii lui, sa ma despart de el si sa ma mut in casuta unde l-am dus pe tanarul criminalist si unde am gasit-o si pe sora mea. Ea a avut grija de mine cand m-a vazut venind la ea, acum cateva saptamani, lipsita de orice sprijin i-am descris chinurile mele; dar nu i-am marturisit banuiala infricosatoare pe care o aveam asupra barbatului meu, de cand traiam din nou cu el aici, in Baltimore.

- Banuiai oare ca Snowdon ar fi autorul tuturor acelor groaznice omoruri savarsite in timpul din urma in Baltimore? intreba Holmes.

- Nu, domnule, nu banuiam deloc una ca asta, caci altfel as fi instiintat numaidecat politia; banuiam insa ca Snowdon frecventa cercurile criminalilor, raspunse femeia. Intr-o zi insa am descoperit ca o lada mare de lemn aflata in camera mica a locuintei noastre din mansarda era plina de o multime de instrumente de spargator; in afara de asta, vizitele prea dese ale unui om cu urechea dreapta injumatatita si care la prima vedere, nu parea tocmai o poama buna, imi dadusera de banuit Intr-o seara, cand omul acesta a venit iar la sotul meu, crezandu-se neascultati, avura impreuna o convorbire lunga pe soptite. Cand au plecat, i-am urmarit si am vazut ca-si indreptau pasii spre locul defaimat din port, unde, cum am aflat mai tarziu, veneau tot felul de criminali. A doua zi de dimineata am citit ca se savarsise in oras o spargere mare la o banca din cele mai insemnate. Si cum Snowdon nu s-a intors acasa decat foarte tarziu, dupa masa, banuiala mi se paru intemeiata si am fost aproape sigura ca si el fusese amestecat in acea spargere. Dupa aceea, l-am mai vazut de multe ori ducandu-se spre Locus-Point, la carciuma marinarilor cu firma „Ancora de aur' Acestea sunt marturisirile pe care voiam sa vi le fac, domnilor. Poate ca veti izbuti sa gasiti pe Snowdon, criminalul copiilor, in Locus-Point.

- „Ancora de Aur' este un local pe care politia il cunoaste de mult ca pe un loc de intrunire al talharilor, raspunse functionarul de la politie. Dar mai multe razii facute acolo n-au dat nici un rezultat caci fara indoiala criminalii care se duc acolo sunt instiintati intotdeauna de venirea politiei. Din nenorocire, exista si in politia noastra indivizi care au legaturi cu lumea interlopa. Cu toate acestea, se pare ca lucrul cel mai bun ar fi sa facem o noua razie la „Ancora de Aur'

- Bineinteles, raspunse Holmes, sunt cu totul de parerea dumitale si nadajduiesc ca, daca vom avea destula prevedere, ucigasul va cadea in noaptea aceasta in mainile noastre. Vor fi de ajuns cativa politisti buni pentru a-l prinde nu numai pe criminalul grozav care mi-a scapat asta-seara, dar si pe ceilalti talhari care isi au ascunzatoarea la „Ancora de Aur'

Politistul fu de aceeasi parere cu Holmes si-n curand planuira totul. Dupa cateva minute, pe cand doamna Snowdon se intorcea acasa, o mica trupa de zece politisti, intovarasita de cei doi detectivi londonezi, se indrepta spre Locus-Point.

Cand ajunsera aproape de carciuma 'Ancora de Aur', Holmes hotari cu conducatorul micii trupe de politisti, toti inarmati cu revolvere, sa-l lase pe el si pe Harry sa intre singuri in localul suspect si sa-l urmeze numai dupa ce-l va chema printr-un semnal anume hotarat, din fluier.

Apoi el si cu Harry se dusera pe o strada dosnica si intunecoasa, prin care, dupa parerea lor, se putea intra in odaile din dos ale unei case singuratice din port, in care se aflau salile carciumii marinarilor, inca atat de frecventata la o ora asa de tarzie. Banuiala lui nu-l inselase.

Dupa ce strabatura strada intunecoasa, cei doi ajunsera la un zid nu tocmai inalt ce imprejmuia curtea localului „Ancora de Aur'. Cu putina osteneala, cei doi detectivi reusira sa se catere pe zid si sa sara apoi in curtea intunecoasa. Aici, atentia le fu atrasa la inceput de o lumina ce iesea printre obloanele unei ferestre de la o incapere de la etajul de jos, ce da in curte.

Ei se furisara fara zgomot pana la fereastra si ce vazura prin crapaturile obloanelor le spori si mai mult agitatia. Apoi se indreptara repede spre usa din dos a casei, pe care o deschisera numaidecat.

Dar oricat de incet sfaramasera ei broasca usii si patrunsesera inauntru, cel care se afla in camera din dos trebuia sa fi auzit zgomotul, caci, mai inainte ca cei doi detectivi sa fi ajuns la usa ei, obloanele ferestrei se deschisera deodata si un om inalt si slab, cu barba rosie, cu fata palida ca moartea si bratul strans legat, sari in curte. Apoi, tocmai in momentul cand Holmes si Han navalira afara dupa el, acesta disparu printr-o fereastra a pivnitei.

- Dupa el, zise detectivul si, fara sa mai stea mult pe ganduri, sari prin aceasta fereastra a pivnitei, dar asa de incet incat Harry, care-l urmase numaidecat, fu cat pe-aici sa-i sara in cap.

Ajungand jos, cei doi detectivi isi aprinsera felinarele de buzunar si la flacara lor, cu toate ca era destul de mica, putura sa observe cum individul inalt si uscativ cu barba rosie, care nu era altul decat Jeremy Snowdon, ucigasul copiilor, alerga in sarituri de pantera spre partea din fund. Holmes descoperi numaidecat un mecanism secret si, apasand incet cu un deget o bucata de perete, se invarti imprejur si lasa sa se vada intrarea unei incaperi despartita de pivnita. Aceasta incapere era plina de o multime de lazi si de baloturi de marfa, printre care abia se putea trece pe niste carari inguste.

Criminalul trebuia sa se fi ascuns intr-una din aceste carari, dupa vreo gramada de lazi.

Era o mare indrazneala sa patrunda cineva prin acele carari inguste, caci Snowdon putea sa stea la panda undeva si sa se apere fara sa fie descoperit.

Holmes vedea bine ca aveau de-a face cu un criminal foarte primejdios, iscusit si incercat, deoarece putuse mereu sa le scape pana atunci. Dar el si cu Harry nu stiau ce era frica, caci in practica lor indelungata avusesera de multe ori de-a face cu asemenea indivizi disperati.

- Tu du-te pe cararea asta, ii sopti Holmes lui Harry, iar eu ma voi aventura in gaura aceea; la urma urmelor, tot o sa dam de el undeva. Eu cred ca Snowdon s-a folosit tocmai de una din aceste doua carari spre a se pune la adapost.

In clipa urmatoare, cei doi detectivi londonezi disparura printre lazile si baloturile cu marfa. Trecura cateva minute lungi de tot cand, deodata, rasuna in partea din fund a incaperii un strigat puternic, un strigat infricosat, pe care nu-l putea scoate nimeni altul decat Jeremy Snowdon.

Si chiar criminalul fusese cel care, prins deodata si pe neasteptate de Holmes si de ajutorul sau, scoase acel tipat deznadajduit.

Caci ascuns in coltul cel mai intunecos, el crezuse la inceput ca izbutise sa scape de cei doi urmaritori, cand deodata, ei se aruncara asupra lui mai inainte ca sa se poata apara si-l doborara la pamant Apoi il intepenira pe loc, punandu-l catuse la maini si la picioare.

Politistii aflati in fata carciumii „Ancora de Aur', care asteptau cu cea mai mare nerabdare semnalul detectivu­lui, fura destul de uimiti cand, dupa scurt timp, ii vazura pe cei doi detectivi londonezi intorcandu-se si ducand cu ei pe ucigasul legat fedeles.

De bucurie ca izbutisera in sfarsit sa puna mana pe primejdiosul criminal, ei procedara chiar in noaptea aceea la o razie a salilor de consumatie ale carciumii marinarilor. Apoi ii intovarasira pe Sherlock Holmes si pe Harry Taxon la sectia de politie, pentru a-l depune in siguranta deocamdata aici pe Snowdon, pana ce va sosi ordinul prefectului. Acesta fu imediat instiintat telefonic pentru a li se spune unde trebuia sa fie transportat criminalul.

Chiar in noaptea aceea, Snowdon fu adus in fata lui Harcourt si supus unui interogatoriu indelungat. Dupa ce mai intai tagadui, el marturisi, cand Sherlock Holmes ii arata resturile de cadavru gasite in camera lui si camasa insangerata. Iar dupa ce doamna Mabel Snowdon fu adusa ca martora impotriva sotului ei, el recunoscu ca nu era numai ucigasul lui Charley Dauforth, ci si al celorlalti baieti, crime ce ingrozisera luni de-a randul tot orasul Baltimore si imprejurimile.

Peste cateva zile, criminalul isi ispasi crima prin moarte, pe scaunul electric.

Domnul James Dauforth, tatal nenorocitului Charley, fu usurat afland ca ucigasul unicului sau fiu fus­ese pedepsit si fiindca fusese asa de nedrept fata de fratele sau si de sotia acestuia, banuindu-l de o fapta asa de miseleasca. Asadar, acesta cauta sa-si rascumpere pacatul: domnul Bill Dauforth, scos din fericire la timp din valurile raului Shesapeake Bay, unde voise sa-si curme viata, deznadajduit din pricina mortii nepotului sau, Charley, fu dus la spital, unde statu multa vreme, sa se intremeze. Cand iesi, fratele sau il lua la Rockville, asigurandu-i aici, atat lui, sotiei sale si sorei acesteia, Mabel, o viata linistita si lipsita de griji. Atunci el afla ca ceasul fiului sau, pe care el il gasise in vasul de pe semineu si care-i desteptase banuiala asupra fratelui sau, fusese lasat de Charley acasa, in seara aceea de 24 mai.

- Ei, Harry, zise Holmes catre tanarul sau ucenic, dupa ce ucigasul fu predat in mainile justitiei, acum ne putem intoarce multumiti acasa, la Londra. A fost mare noroc ca la intoarcerea in Baltimore, am vazut afisul politiei, langa gara, caci astfel am ferit pe doi oameni cinstiti de a ispasi crimele grozave savarsite pe nemernicul acela fara pereche, Snowdon. Cred ca domnul Harcourt, prefectul politiei, isi va aduce aminte cu placere de noi.