O dare de seama pentru o academie

O DARE DE SEAMA PENTRU O ACADEMIE

Inalti domni de la Academie,

Imi faceti cinstea de a ma invita sa prezint Academiei o dare de seama asupra existentei mele anterioare ca maimuta.

Din pacate, nu pot da curs invitatiei in acest sens. Aproape cinci ani ma separa de starea de maimuta, un timp foarte scurt daca-l masuram calendaristic, dar infinit de lung daca trebuie sa-l parcurgi in galop, asa cum am facut eu, insotit pe alocuri de oameni minunati, de sfaturi, de aclamatii si muzica de orchestra, dar in fond singur, intrucit toti insotitorii se mentineau — ca sa pastrez imaginea — departe de bariera. Aceasta performanta ar fi fost imposibila, daca as fi vrut sa tin cu incapatinare la originea mea, la amintirile tineretii. Imperativul suprem pe care mi-l impusesem era tocmai renuntarea la orice incapatinare; eu, o maimuta libera, am ac­ceptat acest jug. in schimb, datorita aces­tui fapt amintirile si-au inchis portile tot mai mult in urma mea. La inceput, daca ar fi vrut oamenii, reintoarcerea mi-ar fi fost posibila prin toata largimea portii pe care o alcatuieste cerul boltit deasupra pamintului ; dar, pe masura ce evolutia mea inainta, minata cu biciul poarta devenea tot mai scunda si mai strimta, ma simteam din ce in ce mai bine si mai ermetic inchis in lumea oamenilor ; furtuna care sufla in urma-mi din trecutul meu s-a domolit; azi nu mai e decit o adiere care-mi racoreste calciiele ; iar deschizatura din departare, prin care vine adierea si prin care am venit si eu odinioara, s-a micsorat intr-atit incit, daca as avea destula putere si vointa pentru a alerga indarad pina acolo, ar trebui sa-mi jupoi blana de pe trup pentru a putea trece prin ea. Sincer vorbind, oricit mi-ar place de mult sa caut imagini pentru asemenea lucruri, sincer vorbind : starea dumneavoastra de maimuta, domnilor, in masura in care aveti una in trecut, nu poate sa fie mult mai indepartata decit a mea. Dar ea il gidila la calcii pe oricine traieste aici pe pamint, pe micul cimpanzeu ca si pe marele Ahile. In sensul cel mai restrins, insa, poate ca sint in stare sa va raspund la intrebare si o fac chiar cu mare placere. Primul lucru pe care l-am invatat a fost sa string mina ; stringerea miinii inseamna franchete ; astazi, cind sint la apogeul carierei mele, la acea prima stringere de mina se poate asocia si vorbirea deschisa. Nu va aduce insa nici o noutate esentiala pentru Academie si va fi cu mult mai prejos de ceea ce se cere de la mine si de ceea ce, oricita bunavointa as avea nu pot spune — oricum, va da la iveala orientarea caii pe care o fosta maimuta a patruns in lumea oamenilor, stabilindu-se acolo. Cu toate astea, fireste ca n-as spune neinsemnatele lucruri care urmeaza, daca n-as fi perfect sigur de mine si daca situatia mea de pe scenele varieteurilor din lumea civilizata nu s-ar fi consolidat intr-atit, incit sa nu mai poata fi zdruncinata :

Sint de fel de pe Coasta de Aur. in privinta felului cum am fost prins sint nevoit sa recurg la relatari straine. O expeditie de vinatoare a firmei Hagenbeck — cu al carei sef am golit multe sticle de vin rosu bun, de-atunci incoace — sta la pinda in tufisurile de pe tarm, cind am alergat spre adapatoare in mijlocul unei haite de congeneri. Au tras cu armele ; eu am fost singurul pe care l-au nimerit; m-am ales cu doua impuscaturi.

Una in obraz ; asta era usoara; dar mi-a lasat o cicatrice rosie, lipsita de par, care mi-a adus dezgustatorul, cu totul si cu totul nepotri­vitul nume de Peter cel rosu, pe care l-a inven­tat de fapt o maimuta, de parca numai pata rosie de pe , obraz m-ar fi deosebit de maimutoiul dresat Peter, care era cunoscut pe ici, pe colo si a crapat nu de mult. Asta fie spus doar in treacat.

A doua impuscatura m-a nimerit mai jos de sold. A fost grea, ea e de vina daca mai schiopatez si astazi putin. De curind am citit un articol al unuia dintre cei zece mii de flusturatici, caere-si dau cu parerea despre mine prin ziare: pretindea ca firea mea de maimuta inca nu este inabusita cu totul ; dovada ca atunci cind vin vizitatori, imi place sa-mi scot pantalonii pentru a arata locul pe unde a intrat glontul. Ticalosului astuia ar trebui sa i se sfirtece cu cite un glont fiecare degetel in parte, de la mina cu care scrie. Eu, eu am dreptul sa-mi scot pantalonii in fata cui vreau ; nu se va vedea decit o blana bine ingrijita si cicatricea lasata de — sa alegem aici, cu un anumit scop, un anumit cuvint, care nu trebuie sa fie, insa, gresit — cicatricea lasata de o impuscatura nelegiuita. Totul e clar ca lumina zilei ; nu e nimic de ascuns cind e vorba de adevar, orice suflet mare leapada manierele cele mai alese. Daca, dimpotriva, si-ar scoate pantalonii scribul acela cind are o vizita, atunci gestul lui ar avea alt aspect si vreau sa consider drept o dovada de ratiune faptul ca n-o face. Dar, atunci sa ma scuteasca cu sensibilitatea lui !

Dupa acele impuscaturi m-am trezit — si aici incep treptat propriile mele amintiri — m-am trezit intr-o cusca de pe puntea intermediara a vaporului firmei Hagenbeck. Nu era o cusca cu patru pereti de gratii ; mai curind era o lada la care se fixasera trei pereti de gratii ; lada forma, deci, peretele al patrulea. Totul era prea scund pentru a sta in picioare si prea ingust pentru a sedea jos. De aceea am stat ciucit, cu genunchii strinsi si tremurindu-mi intr-una, si anume cu fata spre lada, deoarece la inceput probabil, nu voiam sa vad pe nimeni, ci sa adast mereu numai in intuneric, in timp ce gratiile mi se adinceau in carne, la spate. Oamenii con­sidera ca este avantajos sa tii animale salbatice astfel, mai ales in primele momente, iar astazi, judecind dupa propria-mi experienta, nu pot spune ca nu este de fapt asa, daca iei lucrurile in felul cum le inteleg oamenii.

Pe atunci, insa, nu ma gindeam la asta. Ma vedeam, pentru prima oara in viata mea, fara scapare ; cel putin in fata mea nu exista nici una ; in fata mea era lada, scindura linga scindura, bine imbinate. De fapt exista intre scinduri un gol continuu pe care l-am salutat cu ur­letul fericit al nepriceperii, in clipa cind l-am

descoperit; dar golul acela nu ajungea nici macar sa-mi strecor coada prin el si, cu toata forta mea de maimuta, nu putea fi largit, e, dupa cite mi s-a spus mai tirziu, ca am facut neobisnuit de putina galagie, de unde s-a tras concluzia ca sau urma sa-mi dau duhul sau voi fi foarte apt pentru dresaj, daca voi supravietui primei perioade critice. Am supravietuit acestei perioade. Sa gem infundat, sa ma puric pricinuindu-mi dureri, sa ling obosita o nuca de cocos, sa ciocanesc peretele lazii cu teasta, sa scot limba cind se apropia cineva de mine — astea au fost primele indeletniciri in noua viata. In toate acestea, insa, doar un singur sentiment totusi : nici o scapare. Fireste, ca toate simtamintele mele de maimuta de-atunci nu le pot reproduce azi decit cu cuvinte omenesti si asa le si consemnez, dar, chiar daca nu mai pot atinge vechiul adevar al maimutei, cel putin el exista in sensul descrierii mele, in privinta asta nu incape nici o indoiala.

Avusesem pina in clipa aceea atitea cai de scapare, si acum nu mai aveam nici una. Mi se infundase. Daca m-ar fi batut in cuie, libertatea mea de deplasare n-ar fi fost mai limitata. De ce oare? N-ai decit sa-ti scarpini carnea dintre degetele de la picior, dar cauza n-o afli. Poti sa te apesi cu spatele pe vergeaua gratiei, pina cind e pe punctul de-a te spinteca in doua, dar cauza tot n-o afli N-aveam nici o scapare si totusi trebuia sa gasesc una, caci fara ea nu puteam trai. Stind intr-una cu fata spre peretele acela al lazii — as fi pierit fara putinta de impotrivire. Dar la Hagenbeck, maimutele trebuie sa stea cu fata spre peretele lazii — ei, si astfel, am incetat de-a mai fi o maimuta. Un rationament clar, frumos, pe care trebuie sa-l fi scos cumva, din burta, dat fiind ca maimutele gindesc cu burta.

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Mi-e teama ca lumea nu va intelege exact ceea ce inteleg eu prin scapare. Folosesc cuvintul in sensul lui cel mai obisnuit si mai deplin. In mod intentionat nu spun libertate. Nu vorbesc despre acel mare sentiment al libertatii in toate privintele. Ca maimuta, l-am cunoscut probabil si am facut cunostinta unor oameni care aveau nostalgia lui. In ceea ce ma priveste, insa, n-am cerut libertate nici atunci, nici azi. in treacat fie spus : prea se insala oamenii des unii pe altii cu libertatea. Si asa cum libertatea conteaza prin­tre cele mai sublime sentimente, tot asa este con­siderata si iluzia corespunzatoare drept cea mai sublima. Adeseori prin varieteuri, asteptind sa intru in scena, am vazut cite o pereche de ar­tisti lucrind la trapez sus, aproape de tavan.; Se avintau, se balansau, sareau, se prindeau de miini din zbor, unul il tinea de par pe celalalt cu dintii. Si asta este libertate omeneasca, gindeam eu miscare suverana.' Batjocorire a sfintei naturi. Nici o constructie n-ar rezista hohotelor de ris dezlantuite printre maimute de asemenea priveliste.

Nu, nu voiam libertate. Doar o scapare ; la dreapta, la stinga, oriunde ; n-am ridicat nici alte pretentii ; scaparea putea sa fie chiar si numai o simpla iluzie ; pretentia mea era modesta, iluzia nu putea fi nici ea mai mare. Sa merg inainte, tot inainte ! Numai sa nu stau locului cu bratele ridicate, strivit de un perete

De lada.

Astazi vad limpede : n-as fi putut scapa fara cel mai deplin calm interior. Si intradevar, tot ceea ce am devenit astazi datorez, probabil, calmului care s-a instapinit in mine, dupa primele zile, acolo, pe vapor. Iar calmul, la rindul sau, l-am datorat de buna seama oamenilor de pe vapor.

Sunt oameni buni, in ciuda celor petrecute. imi amintesc inca si azi cu placere de sunetul pasilor lor grei, care rasuna atunci in somnolenta mea. Aveau obiceiul sa faca toate lucrurile cit mai pe indelete. Daca unul voia sa se frece la ochi, ridica mina in sus de parca atirna o greutate de ea. Glumele lor erau grosoloane, dar

prietenoase. Risul lor era insotit totdeauna de o tuse care suna a primejdie, dar care nu insemna nimic. Totdeauna aveau in gura ceva de scuipat si le era perfect egal unde scuipau. Mereu se plingeau ca purecii mei sareau pe ei ; cu toate astea, insa, niciodata nu erau cu adevarat suparati pe mine ; stiau, vezi bine, ca in blana mea prospera purecii si ca purecii sint animale care sar ; cu asta se resemnau. Cind nu erau de serviciu, se asezau uneori, citiva, in semicerc in jurul meu ; aproape ca nu vorbeau, ci doar isi guruiau unul altuia ; fumau din lulea, intinsi pe lazi ; se plesneau cu palmele pe genunchi de-ndata ce faceam cea mai mica miscare ; iar din cind in cind unul apuca un bat si ma gidila acolo unde-mi placea. Daca m-ar invita astazi sa iau parte la o calatorie cu vaporul asta, sint sigur ca as refuza invitatia, dar tot atit de sigur e si faptul ca m-ar napadi amintiri nu numai neplacute de acolo, de pe puntea intermediara. Calmul pe care l-am dobindit in cercul acestor oameni m-a impiedicat mai ales de la orice ten­tativa de evadare. Privind lucrurile din pers­pectiva de azi, am impresia ca macar intuiam necesitatea de-a gasi o scapare, daca voiam sa traiesc, dar ca aceasta scapare nu putea fi rea­lizata prin evadare. Nu mai stiu daca evadarea era posibila ; dar cred ca da ; se pare ca evadarea este oricind la indemina unei maimute, Cu dintii mei de azi trebuie sa fiu prevazator chiar si la simplul spart al nucilor, dar pe-atunci, desigur ca as fi izbutit cu timpul sa rod incuietoarea usii. Totusi

n-am facut-o. La urma urmei ce-as fi cistigat cu asta ? De cum as fi scos capul afara, m-ar fi prins din nou si m-ar fi inchis intr-o cusca si mai rea ; sau as fi putut sa ma strecor neobservat pina la celelalte animale, de pilda la serpii uriasi din fata mea si mi-as fi dat duhul in strinsoarea lor ; sau as fi izbutit sa ma furisez pina pe punte si sa sar peste bord, apoi m-as fi leganat o clipita pe apele oceanului si m-as fi inecat. Gesturi disperate. Nu calculam atit de omeneste, dar, sub influenta mediului inconjurator, ma comportam ca si cum as fi calculat.

Nu calculam, dar de buna seama ca observam totul cu calm. Vedeam oamenii aceia mergind in sus si in jos, mereu aceleasi chipuri, aceleasi gesturi, adesea aveam impresia ca nu era decit unul singur. Omul sau oamenii aceia umblau, asadar, nestinjeniti. In mine a inceput sa mijeasca un tel maret. Nimeni nu-mi promitea ca, daca as fi devenit ca ei, mi-ar fi fost inlaturate gratiile. Asemenea promisiuni de impliniri, aparent irealizabile, nu se fac. Dar daca implinirile se realizeaza, atunci apar ulterior si promisiunile, exact acolo unde le-ai cautat zadarnic mai inainte. De fapt, oamenii aceia nu aveau nimic care sa ma fi atras. Daca as fi fost un adept al acelei libertati mai sus-amintite, as fi preferat, desigur, oceanul in locul scaparii ce-mi aparea in privirea tulbure a acelor oameni. In orice caz, i-am studiat cu mult inainte de-a ma fi gindit la asemenea lucruri, ba chiar pot spune ca abia observatiile adunate m-au impins in directia precizata.

Era atit de usor sa-i imiti pe oameni. Inca din primele zile puteam sa scuip. Apoi ne-am scuipat in fata reciproc ; deosebirea era doar ca dupa aceea eu imi lingeam chipul, iar ei nu. Curind fumam din lulea ca un batrin ; daca mai si indopam cu degetul tutunul in pipa, intreaga punte intermediara rasuna de chiote ; doar deo­sebirea dintre pipa goala si cea umpluta n-am inteles-o multa vreme.

Cel mai mult mi-a dat de furca sticla de ra­chiu. Mirosul ei ma chinuia ; ma sileam din ras­puteri ; dar au trecut saptamini in sir pina sa ma pot stapini. in mod ciudat, oamenii au luat aceasta lupta interioara mai in serios decit orice alta manifestare a mea. Nici in amintire nu-i deosebesc pe acei oameni, dar era unul care re­venea tot mereu, singur sau cu altii, ziua si noaptea la cele mai diferite ore ; imi punea sticla dinainte si-mi dadea lectii: Nu ma intelegea, voia ­sa dezlege enigma existentei mele. Scotea incet dopul sticlei, apoi ma privea pentru a verifica daca intelesesem ; marturisesc ca ma uitam la el cu o atentie tot mai salbatica, tot mai nerabdatoare ; nici un profesor — om nu mai gaseste, pe tot globul, un asemenea elev — om; dupa ce destupa sticla, o ridica spre gura ; eu il scrutez cu privirea pina in adincul gitlejului; da din cap, multumit de mine, si duce sticla la buze ; eu, incintat de cunostintele treptate, ma scarpin hirsciind, in lung si-n lat, pe unde se nimereste; el se bucura, salta sticla si trage o dusca ; eu, nerabdator si disperand de a-l putea imita, ma scap pe mine, in cusca ceea ce ii produce o mare satisfactie ; si, ducind din nou sticla la gura de departe, cu un gest larg, o bea, cu capul lasat pe spate exagerat de didactic, o goleste dintr-o rasuflare. Eu, sleit de prea multa pofta, nu-l mai pot urmari si ramin agatat de gratii, moale in timp ce el incheie lectia teoretica ningiindu-si burta si rinjiind.

Abia acum incepe lectia practica. Nu sint oare istovit de latura teoretica? Fireste, prea istovit. Asta face parte din soarta mea. Totusi intind mina, cum pot, spre sticla pe care mi-o ofera si, tremurind, ii scot dopul ; o data cu reusita imi renasc si fortele ; ridic sticla in asa fel, incit aproape nici nu ma mai deosebesc de modelul meu ; o duc la gura si — si o arunc cu scirba, cu scirba, desi e goala si in ea nu mai e decit izul, o arunc cu scirba cit colo. Spre mihnirea profesorului meu, spre si mai marea mihnire a mea ; nici pe el, nici pe mine nu ne impaca faptul ca, dupa aruncarea sticlei, nu uit sa-mi mingii perfect burta si, totodata, sa si rinjesc.

Din pacate, de cele mai multe ori astfel se desfasurau lectiile. Si, spre cinstea profesorului meu : nu era suparat pe mine ; e drept ca de multe ori imi tinea pe blana pipa aprinsa, pina cind incepea sa ma pirleasca undeva unde nu ajungeam cu mina decit cu greu ; dar el insusi stingea apoi focul cu mina lui uriasa si buna; nu era suparat pe mine, isi dadea seama ca lup­tam amindoi, de aceeasi parte, impotriva firii mele de maimuta si ca mie imi venea cel mai greu.

Ce victorie a fost apoi, fireste, pentru el ca si pentru mine, intr-o seara, in fata unui cerc mare de privitori — probabil ca era o serbare, cinta un gramofon, un ofiter se plimba printre oa­meni — in seara aceea, cind tocmai nu ma ba­gau in seama, am apucat o sticla de rachiu lasata din greseala in fata custii mele, am destupat-o ca ­la lectie, in atentia tot mai mare a celor de fata, am dus-o la gura si, fara sovaiala, fara sa ma strimb, am baut-o cu adevarat si intr-adevar pina la fund, ca un bautor de meserie, dind ochii peste cap si gilgiind ; sticla am aruncacat-o cit colo, nu ca un disperat, ci ca un artist; de fapt am uitat sa-mi mingii burta ; in schimb, insa, pentru ca nu puteam altfel, pentru ca simteam un impuls, pentru ca ma ametisem am exclamat pur si simplu „Hei !', am scos un sunet omenesc, sarind cu acest strigat, dintr-o data, in comunitatea oamenilor si simtind ecoul acesteia — „Auziti, vorbeste !' — ca o sarutare pe tot trupul meu scaldat de sudoare.

Repet: nu ma ispitea sa-i imit pe oameni ; ii imitam numai intrucit cautam o scapare, din nici un alt motiv. De altfel, cu victoria aceea realizasem inca foarte putin. Glasul mi-a amutit din nou numaidecit ; mi-a revenit abia dupa luni de zile; repulsia pentru sticla de rachiu imi devenise si mai puternica. Dar drumul meu era trasat o data pentru totdeauna, am fost predat primului dresor, la Hamburg, am sesizat numaidecit cele doua posibilitati ce mi se deschideau in fata : gradina zoologica sau varieteul. N-am sovait. Mi-am zis : fa-te luntre si punte sa ajungi la varieteu ; asta e scaparea ; gradina zoologica nu-i altceva decit o noua cusca ; daca ajungi acolo, esti pierdut.

Si am invatat, domnilor. Ehei, inveti cind trebuie ; inveti cind vrei sa gasesti o scapare inveti, fara sa tii seama de nimic. Te supraveghezi singur cu biciul in mina ; te sfisii singur la cea mai mica rezistenta. Firea de maimuta a iesit din mine in goana, de-a rostogolul, si dusa a fost, astfel incit chiar primul meu profesor a inceput, din cauza asta, sa se poarte ca o mai­muta, trebuind sa renunte curind la lectii si sa fie dus intr-un ospiciu. Din fericire, a iesit cu­rind de-acolo.

Dar am avut nevoie de multi profesori, ba chiar de citiva concomitent. Cind am devenit mai sigur de posibilitatile mele, iar publicul a inceput sa-mi urmareasca progresele, viitorul incepind sa se contureze luminos, mi-am luat singur profesori, i-am pus sa stea in cinci camere succesive si am invatat de la toti in acelasi timp, sarind necontenit dintr-o camera in alta.

Progresele astea ! Patrunderea razelor stiin­tei, din toate partile, in creierul care se trezea! Nu neg : ma faceau fericit. Dar totodata tre­buie sa spun : nu le-am supraestimat nici macar atunci, cu atit mai putin azi ! Printr-un efort, care nu s-a mai repetat pe intreg pamintul pina-n prezent, am dobindit cultura medie a unui european. In fond poate ca nici nu e mare lucru dar insemneaza totusi ceva, in masura in care mi-a ajutat sa scap din cusca si mi-a asigurat aceasta scapare deosebita, aceasta scapare ca om. Exista o expresie excelenta : a spala putina; asta am facut, am spalat putina. N-aveam alta cale, bineinteles presupunind iarasi ca nu puteam alege libertatea.

Daca privesc in urma la evolutia mea si la telul ei de pina acum, nici nu ma pling si nici nu sunt multumit. Cu miinile in buzunarele pantalonilor, cu sticla de vin pe masa, stau pe jumatate asezat, pe jumatate intins intr-un fotoliu-balansoar si privesc pe fereastra. Daca vin vizitatori, ii primesc cum se cuvine. Impresarul meu sta in anticamera; daca sun, vine si asculta ce spus Seara e aproape totdeauna spec­tacol si am niste succese care au atins aproape apogeul. Cind ma intorc noaptea acasa de la banchete, din cercuri stiintifice sau de la vreo reuniune intima, ma asteapta o cimpanzee pe jumatate dresata si caut sa ma simt bine linga ea, dupa maniera maimutelor. Ziua nu vreau s-o vad, pentru ca are in privire acea ratacire dementa a animalului dresat ; doar eu imi dau seama de asta si nu pot s-o indur.

In general, am realizat ceea ce voiam sa realizez. Sa nu se spuna ca nu merita osteneala. In rest, nu vreau sa difuzez parerea vreunui om, ci doar simple cunostinte, nu vreau decit sa fac o dare de seama si tot numai o dare de seama

v-am prezentat si domniilor-voastre, inalti domni de la Academie.