Ion nicolae bucur - sarmis, ciclul dac, partea 2

Partea a II-a RASCOALA

Capitolul VII ZIDURI NOI PE RUINE NOI

n a cincea zi dupa calendele[1] lui iunie, in anul Romei 861 , un barbat, a carui virsta nu putea fi usor legata de infatisarea lui, mergea pe o poteca ce cobora in ocoluri largi pe coasta muntelui. Dupa barba stufoasa si pletele lungi, presarate cu fire albe, parea aproape de cincizeci de ani, insa dupa privirea adinca, inflacarata si luminoasa, ce tisnea din ochii lui mari si negri, adapostiti sub sprincene bogate, dupa calcatura vie si sigura, nu arata sa fi trecut de mult virsta de treizeci si cinci. Cind poteca incepu sa coboare in panta mai lina, rari pasii, calcind mai apasat, si isi roti privirea departe in vale, de-a lungul riului, cuprins de un dor nestapinit. Zi dupa zi facuse acest drum si zi de zi cercetase pina departe in vale, nutrind speranta ca va zari oameni. Oameni indurerati ca si el, oameni in care sa se poata increde, de la care sa afle ce se petrece prin imprejurimi si pina departe, la Carsidava si Sarmizegetusa. Cu multa hotarire si dragoste ar fi urmat o ceata de daci, dar nu se arata nici unul. Din inaltimea cerului albastru, soarele arunca sageti de foc. De sus, de pe munte, o adiere usoara sufla spre vale, facind copacii sa tresara. Era multa liniste in jurul lui, o liniste adinca, in care el simtea cum se contopeste cu tot ceea ce-l inconjoara.

Din mers, incepu sa bata cu toiagul noduros, ce-l stringea in mina, in pietrele de pe poteca, ca si cum le-ar fi numarat, ofta adinc si grabi pasul. Nu-si mai putea stapini nerabdarea. Trecusera toamna, iarna si primavara, venise vara, si el nu aflase nimic despre cele ce se petrecusera de cind cazuse in lupta. Nu inaintase mult cind un zgomot indepartat il facu sa se opreasca impietrit. Privi in vale. Inima incepu sa-i bata cu putere. Departe se zareau mai multi calareti, ce alergau in galopul cailor prin apa riului. Ii urmari eu privirea pina ajunsera intr-o poiana, de unde disparura printre copaci. Tulburat, ramase un moment pironit locului, apoi porni in fuga, luind-o de-a dreptul, sarind peste colturi de stinca si oprindu-se din loc in loc, sprijinit de trunchiurile brazilor si fagilor. Ajuns pe teren neted, nu inceta sa alerge pe poteca, pe sub frunzisul bogat, si se opri intr-o poiana frumoasa, adapostita sub peretele stincos al muntelui. In marginea poienii, la umbra unui fag urias, statea o batrina topita de ani si de durere, ce torcea pierduta pe ginduri. Se aseza linga ea si o strinse cu dragoste la piept. Batrina tresari.

Mama Azida, astazi ma simt mai in putere, ma simt sanatos. Nu mai pot sa rabd, nu mai pot sa astept, mama Azida!

Batrina il privi mult timp, cu ochii inecati in lacrimi. Ii cuprinse capul intre miini si-l trase spre pieptul ei secat, incepu sa-i mingiie pletele lungi, murmurind printre suspine :

Copilul meu, numai tu mi-ai mai ramas dupa razbunarea naprasnica a Marelui zeu. Feciorii si omul meu au cazut in luptele de la Sarmizegetusa si de la Cetatea-de Munte. Mult timp m-am mingiiat cu gindul ca Zamolxis te-a trimis ca sa usurezi zilele ce-i mai sint date de trait unei batrine

Continua sa-i mingiie pletele, in timp ce cu naframa, ce-o avea aruncata peste umeri, isi stergea lacrimile.

Cuvintele batrinei il rascolira mult. In sufletul lui se porni din nou lupta ce-l chinuise de atitea ori.

Mama Azida, n-am sa pot niciodata sa-ti multumesc indeajuns pentru bunatatea si dragostea cu care m-ai ingrijit! Jur pe Marele zeu ca te iubesc mult de tot, intocmai ca pe mama mea, si nu voi pregeta sa ma inapoiez aici, sa-ti arat dragostea si respectul meu, si daca zeii ne vor ajuta, sa ne fii mama

Stiu, copilul meu, numai sa-i mai gasesti

Fara ei, viata mea nu mai are nici un rost. Tulburat, se ridica si spuse cu hotarire :

Am venit in fuga, am vazut jos in vale o ceata de calareti. Poate ca erau daci. Vreau sa plec, mama Azida!

Ascultindu-l, batrina se schimba la fata, in ochii ei aparu groaza.

Ai vazut calareti? Ajuta-ne, Mare zeu! Dusmanul a patruns pina aici! se tingui ea.

Se apleca si atinse pamintul cu fruntea, murmurind cuvinte de rugaciune. Se intoarse din nou spre el si-l indemna cu voce potolita :

Sa te duci, copilul meu, si sa ierti pe o batrina care a putut gindi altfel! Nu trebuie sa-ti inchizi viata alaturi de o pustnica, ale carei zile sint numarate.

Tacu. Isi sterse lacrimile. Ii prinse miinile si i le strinse la piept murmurind

Pleci, Rhesos, dragul mamei, fara ca eu sa stiu pe cine am ingrijit, pe cine am iubit ca pe unul dintre fiii mei, pe care il chema tot Rhesos! De cind ai prins putere, ai tacut intr-una si ai oftat, si niciodata nu ti-ai descarcat sufletul catre batrina Azida! Ce se petrece cu tine, Rhesos? Cine esti tu, de ce te ascunzi de oamenii imparatului, de unde ai venit, cine sint fiintele de dorul carora te topesti?

Un val de caldura si de mila o napadi pe batrina pentru barbatul voinic ce statea linga ea. Vazindu-l ca tace, incepu sa-si depene amintirile :

Cind te-am gasit zacind in nesimtire in grota aceea strimta, intunecoasa si rece, astupata cu pietre mari, gemeai si murmurai un nume pe care nu l-am inteles. Acele gemete si acel nume pe care tu il strigai ti-au salvat viata, altfel eu as fi trecut pe linga stinca, fara sa banuiesc ca acolo, in golul dinlauntrul ei, se stingea o viata de om. Atunci, de durere, nici eu nu mai stiam ce faceam si pe unde mergeam. Prea mult singe cursese la Cetatea-de-Munte si totul se sfirsise o data cu regele! Trei zile umblasem nebuna si imi cautasem feciorii si omul printre morti si raniti. Pe dragii mei Rhesos si Dapyx nu i-am mai gasit! Atunci, cind am auzit gemetele tale, m-am gindit ca poate acolo zace unul dintre copiii mei. Am dat repede la o parte bolovanii si, la lumina slaba a zilei, te-am vazut pe tine : zaceai pe un strat gros de fin si de frunze uscate. Linga tine, intr-o scobitura joasa, la care puteai sa ajungi cu mina, erau de-ale mincarii : brinza afumata, mere, prune uscate, un fagure cu miere si un ulcior cu vin, toate neatinse. Mi-am dat seama numaidecit ca nu puteai sa fii decit un luptator scapat din prapadul de la Cetatea-de-Munte, pe care tovarasii lui de lupta, nemaiputindu-l purta din cauza ranilor grele, il lasasera in voia Marelui zeu, dupa ce avusesera grija sa-l fereasca de fiarele salbatice, astupind cu pietre gura grotei. N-am stat nici un pic pe ginduri. Te-am dezbracat si ti-am dezlegat cirpele cu care iti fusesera oblojite ranile. Toate se facusera un polog de singe tare si negru. Cind le-am ridicat de pe ranile mari si adinci, ai gemut de citeva ori, dar n-ai deschis ochii. Batrina Azida stie sa ingrijeasca si sa vindece bube oricit de grele. Ti-am spalat ranile, ti-am pregatit leacurile si te-am legat cu cirpe curate, rupte din marama mea.

N-a trecut mult, si tu te-ai linistit, apoi, dupa felul cum rasuflai, am inteles ca te prinsese un somn adinc.

Dupa ce isi sterse lacrimile, batrina urma putin mai linistita :

— Zi dupa zi, noapte dupa noapte, Rhesos, copilul meu, am vegheat la capatiiul tau. Iti udam buzele, arse de focul ce te chinuia, te ascultam cum gemeai, cum murmurai ceva nedeslusit, asa cum vorbeste dusmanul venit de la Roma, si te priveam cum te luptai cu moartea. Atunci m-am rugat mult la Marele zeu, si el mi-a ascultat rugamintile. In acele zile s-a intarit in mine credinta ca tu imi fusesesi dat in locul feciorului meu Rhesos si m-am gindit ca si tie sa-ti spun tot Rhesos. Rhesos Rhesos, copilul meu, gemu ea printre suspine, sa te duci acolo unde te cheama dorul si datoria, sa nu-ti simti sufletul impovarat pentru ca parasesti o batrina neputincioasa!

Tacu. In jurul lor se intindea linistea tainica a muntelui si a padurii. Numai fosnetul slab al frunzelor, miscate de adierea usoara a vintului, mai dadea viata poienei, strajuita la un capat de stinca golasa cu povirnisuri prapastioase. Alaturi, culcat, ciinele sufla greu, toropit de caldura.

Suspinele ei il invinse si-l facu sa-si descarce sufletul :

De ce plingi? Sa nu te framinte cine-am fost, acum sint feciorul tau, mama Azida, si ma numesc Rhesos, sint dacul Rhesos! Ti-am jurat si iti jur ca nu m-am gindit niciodata sa te parasesc fara sa-ti fi spus cine sint. Dar eu nu sint din neamul tau, mama Azida, ci din neamul dusmanului, sint roman, m-am nascut la Roma, si numele meu a fost Vitellius

Ii povesti apoi batrinei viata lui si imprejurarile in care ajunsese in Dacia.

Unde se vor fi aflind acum sotia si fiul meu? gemu el indurerat.

Da, Rhesos, copilul meu, sa te duci sa-i cauti, si daca in alta parte nu veti afla un acoperamint mai bun, sa veniti aci, la batrina Azida.

Vitellius se misca framintat.

Dar eu nu pot sa merg in imperiu, mama Azida! Asa cum sint acum, cu zeghe din dimie seina, cu caciula mitoasa, cu plete si barba, ma ajuta sa arat ca un adevarat dac. Acum stii totul, buna mea mama, adauga el stringind-o la piept,.si nu-ti foloseste la nimic adevaratul meu nume. Eu sint si ramin Rhesos, si mama mea este batrina Azida buna Azida, maicuta Azida! Cine sint eu, mama Azida?

Batrina zimbi printre lacrimi :

Cine sa fii? Feciorul meu, Rhesos! Ai facut bine ca mi-ai spus tot ce-ti arde sufletul. Tu sa ramii aici, Rhesos, copilul meu, si las-o pe batrina Azida sa plece in cautarea lor! Acum e tirziu, ma duc sa intetesc focul, poate ca ti s-a facut foame de mult. Stai si te odihneste.

Batrina se ridica trosnindu-i oasele si se indrepta spre coliba. Ramas singur, gindurile incepura sa-l framinte, purtindu-l de la hotarire si speranta pina la nesiguranta si durere.

Dupa darimarea Sarmizegetusei si a Cetatii-de-Munte, cohortele si legiunile trecusera la jafuri organizate, la arderea si darimarea tuturor cetatilor din Dacia. Dar Roma nu lasase mult timp sa domneasca haosul in noua provincie. Se pornise din iarna o larga campanie de organizare si reconstructie. Prin toata Dacia se incepusera lucrari de drumuri, de poduri, de cazarmi si castre, de ferme si vile.

In primavara, sute si mii de sclavi fusesera adusi in Dacia din toate provinciile imperiului, si li se fagaduise, pentru a-i indemna la munca, dupa terminarea lucrarilor, libertate si paminturi, pe care vor putea sa intemeieze gospodarii si familii. Dar bratele de munca se dovedira repede neindestulatoare. Soldatii cohortelor si legiunilor trecura la lucru pe santiere, in timp ce padurile si vaile erau scotocite si dacii prinsi, pusi sa munceasca alaturi de sclavi.

Nimic din toate acestea, Rhesos nu le stia. El si batrina Azida, ascunsi in aceasta vale strimta, nu-si dadeau seama de ceea ce se petrecea in tara. Gindul ii alerga din nou spre ceata de calareti pe care o zarise in vale. Poate sa fi fost Diegis, sau Sarmis, ori Dagio, isi spuse el prins de framintarea sperantei si a nesigurantei in care se afla. Avu un moment cind il stapini dorinta de a pleca intr-acolo, in speranta ca va putea gasi pe cineva cunoscut, insa teama de legionarii imperiului ii taie tot curajul.

Ceata de calareti pe care Rhesos o vazuse disparind printre copaci in galopul cailor isi potolise mersul intr-un urcus cu care se termina poiana. Erau ca la doua manipule de legionari, comandate de centurionul Paulus, si-l insoteau pe legatul Domitius Rufinus. De cind fostul tribun fusese avansat legat al imperiului, se schimbase la infatisare, se mai ingrasase si capatase mai multa incredere in sine. Legatul admira frumusetea privelistilor din jur si, cum urca in pasul calului, se intoarse spre centurion :

Vino mai aproape, Paulus, simt nevoia sa mai schimb cu cineva citeva vorbe.

Centurionul indemna calul, bucuros de buna dispozitie a legatului.

Spune, Paulus, relua Domitius Rufinus, ai mai vazut undeva frumuseti atit de minunate ca in aceasta noua provincie a imperiului? Priveste ce ne inconjoara : pajistile cu iarba si flori, fagii uriasi, mestecenii veseli, muntii semeti, ce-si ascund virfurile in nori

— Pe toti zeii, ma mira ca astazi legatul comandant vorbeste ca un poet. Eram obisnuit sa vad in el numai militarul cu ton taios, barbatul ce doreste vinul bun si sclavele frumoase, care stie sa-i pedepseasca crunt pe legionari si sa-i omoare fara mila pe daci. Ce se petrece astazi cu tine, Domitius Rufinus?

Centurionul Paulus era un barbat de talie mijlocie, fire deschisa, sincer si disciplinat. Pentru aceste calitati, legatul il alesese ca primul sau contubernal. Il stia ca merge cu sinceritatea pina la naivitate.

Pe zeita Freya, Paulus, spune-mi, tu n-ai observat nici o schimbare la mine in ultimul timp?

Centurionul se gcndi putin :

Am observat, Domitius Rufinus : te imbraci mai ingrijit, pot spune ca te porti cu oarecare eleganta si, daca nu ma insel, te abtii de la vin si preferi mai putin sclavele frumoase.'

Si nu te-ai intrebat de ce?

Socotesc ca legatul, comandant al legiunii cu garnizoana in noua capitala a noii provincii, tine sa arate

Pe Hercule, Paulus, te socoteam mai patrunzator la minte! Tu inca nu stii cine poate sa-l faca pe un barbat sa se schimbe, cine are putere asupra lui de-i stapineste intreaga fiinta?

Si cite-o femeie, citeodata

Dragostea, centurioane, numai iubirea inflacarata si calda, numai adevarata iubire!

Legatul sa ma ierte daca spun ceea ce gindesc, eu am crezut ca el de mult nu mai poate iubi cu adevarat. E curata minune! Dar cine sa fie zeita care a reusit sa-ti transforme sufletul?

Fericit - cuvintele centurionului ii mersesera la inima - legatul vru sa spuna ceva, dar nu mai avu timp, calul sau sari intr-o parte, gata sa-l arunce din sa. In aceeasi clipa, un mistret mare cit un zimbru trecu prin fata lor in goana, speriat si grohaind, si disparu printre copaci.

Dupa el, centurioane! striga legatul, revenit din spaima. Intr-o zi atit de frumoasa, putina vinatoare e foarte placuta.

Intreaga ceata porni in galopul cailor dupa animalul ce se indeparta spre desisurile cele mai de nepatruns ale vaii. In goana lor, strabateau pajisti minunate, treceau peste izvoare cu apa limpede, ocoleau fagi cu trunchiuri uriase sau sareau peste stinci pravalite din inaltimi. Mistretul obosea tot mai mult, isi incetinea salturile si isi intarea grohaitul. La un urcus greu, animalul, incoltit si invins de oboseala, se opri si se intoarse spre urmaritori, gata de lupta. Coltii lui puternici luceau pe cele doua parti ale ritului, albit de spumele furiei. Sigur de izbinda si nedindu-si seama de pericol, Domitius Rufinus smulse sulita unui legionar, strinse calul intre pinteni si ataca direct. Sulita strapunse pieptul animalului si se rupse. Cu ochii injectati, plini de furie salbatica, mistretul se repezi spre calul legatului si-l spinteca cu coltii. Totul se petrecu fulgerator. Vazind pericolul, tot atit de fulgerator, centurionul si legionarii aruncara cu toata puterea sulitele lor asupra fiarei, care se prabusi o data cu calul. Domitius Rufinus abia mai avu timp sa sara din sa si, palid, tremurind usor, cauta sa braveze panica prin care trecuse.

— Pe Jupiter si pe Cybela, nu ma asteptam, Paulus, sa-i dau o lovitura atit de sigura, chiar in piept! A fost strasnic, nu? Rar poate avea cineva prilejul sa vada o astfel de vinatoare.

Nici nu ma asteptam sa fie altfel. Cum comandantul trebuie sa fie cel mai bun luptator, de ce n-ar fi si cel mai iscusit vinator? Acum, legatul comandant cred ca ne va da voie sa facem un scurt popas pentru odihna. Ne potolim si foamea cu friptura de mistret.

Insufletit si increzut, Domitius Rufus incuviinta.

Pe toti zeii, Paulus, ideea ta nu e rea! isi roti apoi privirea peste plaiurile ce-l inconjurau : Pe Jupiter, pajistea aceasta e atit de minunata, incit ma face sa ma cred sus, in Olimp, alaturi de zeii cei nemuritori. Priveste, Paulus! Apoi, ingrijorat, striga : Foc, Paulus, foc, priveste! Arata cu mina spre coasta muntelui din fata lor : Vedeti cum se ridica incet fumul dintre brazii si fagii de sub pintenul acela stincos?

Centurionul urmari fumul ce se inalta domol, si fata ii devenea tot mai palida, tot mai incordata.

Ce te-ai schimbat asa, Paulus? Poate mai prindem citiva barbari si-i ducem pe santier, la munca!

Valea arata pustie, drumul neumblat. Daca acolo va fi poposind o ceata de daci, dintre aceia care dau lovituri de moarte garzilor ce insotesc curierii si coloanele de transporturi?

Centurionul lua apoi pozitia militarului supus la ordin.

-— Ce hotaraste legatul comandant'? Domitius Rufinus izbucni intr-un hohot de ris.

Nu te stiam fricos, Paulus! Ia cu tine doi legionari si du-te de vezi ce-i acolo! Daca sint din cei buni de prins, trimite un legionar sa ne dea de veste. Vom veni cu totii, dar, centurioane, lanturi avem?

De lanturi sa nu poarte grija legatul comandant. Legionarii nu uita sa le ia, cind stiu ca pentru fiecare dac prins primesc o buna rasplata, pe care o cheltuiesc cu placere la taberna, pe mincare si pe vin. Indata si pornim!

Sus, in poiana din padure, batrina Azida intetise focul. Rhesos isi potolise foamea si se lungise sub fagul de linga coliba. Batrina pregatea niste buruieni pentru fiert, cu care sa vopseasca firele de lina pe care le torsese. Soarele trecuse de amiaza. In apropiere, ciinele statea culcat la umbra, toropit de caldura. Nici unul nu auzi miriitul surd al ciinelui. Acelasi miriit se mai repeta de citeva ori, apoi padurea si stinca rasunara de latratul lui puternic.

Rhesos, mama, scoala! ii sopti batrina, apropiindu-se de el speriata. Scoala, ciinele latra a om! Fereste-ne de alte necazuri Mare zeu! murmura ea aplecindu-se la pamint.

Sari in picioare, napadit de presimtiri. Teama, amestecata cu speranta, isi faceau loc in sufletul lui. Se repezi in coliba, isi lua zeghea si caciula, iesi in fuga si se indrepta spre padure, spunind din mers cuvinte de ramas bun batrinei. Ciinele fugise si latra prin desisuri.

Ramii cu bine, mama Azida! Marele zeu sa te aiba in paza!

In marginea padurii, se vazu inconjurat de mai multi legionari cu sulitele intinse, iesiti de dupa un tufis de aluni spre care el tocmai se indreptase. Incerca sa fuga in partea opusa, dar alte sulite i se pusera in piept. Latratul ciinelui rasuna pina departe, amestecat cu tipetele batrinei. Ridica toiagul noduros sa loveasca, prada disperarii, dar lucirea unei spade si apasarea unei sulite pe pieptul sau il facura sa lase miinile in jos, intr-o totala neputinta. Din alte parti aparura alti legionari pregatiti sa-l loveasca si, dupa ei, Domitius Rufinus.

Lasa-te prins, barbarule! ii striga legatul cu ton rautacios, plin de multumire.

Rhesos se intoarse si in aceeasi clipa pali. Se vedea fata-n fata cu Domitius Rufinus. Stia ca orice incercare de opunere n-are nici o sansa de izbinda, totul era sa faca in asa fel incit dusmanul sa nu-l recunoasca. Isi pleca privirea, ca un om invins, gata sa se supuna.

Legati-l, Paulus! ordona legatul. Barbarul nu e prost, si-a dat seama ca nu mai are nici o cale de scapare.

Dar n-am facut nici un rau! incerca sa se opuna Rhesos, cautind sa-si schimbe vocea si sa vorbeasca intocmai ca un dac.

Ce spune barbarul? intreba Domitius Rufinus.

Cica n-a facut nici un rau, lamuri un legionar care invatase citeva cuvinte dace.

Cum te cheama, dacule?

Centurionul ii pusese aceasta intrebare fara sa vrea, incercind astfel sa-si infringa mila, desi facuse semn soldatilor sa-l lege. Domitius Rufinus il batu usor pe umar pe centurion, rizind cu pofta.

Pe toti zeii, Paulus, te-ai speriat atit de mult de mistretul pe care l-am ucis? Parca te-ai prostit, de unde vrei sa stie limba Romei barbarul asta, care poate ca n-a iesit niciodata din valea asta salbatica?

Cuvintele lui Domitius Rufinus il linistira pe Vitellius.

Ia intreaba-l tu, ma ala care pricepi ceva din limba lor! ordona legatul.

Centurionul te-a intrebat cum te numesti, barbarule! ii spuse legionarul, batjocoritor.

Rhesos! raspunse Vitellius.

E feciorul meu, singurul care mi-a mai ramas! se tingui batrina dupa ce intelese ce se vorbea. Sa nu mi-l luati, Marele zeu sa va pazeasca, sa va dea sanatate si viata lunga! Numai pe el il mai am

Ce spune baba asta, ma? intreba legatul pe legionarul talmaci. Dupa ce i se explica, continua : Spune-i babei ca zeii ne apara si fara ruga ei si mai spune-i sa stea linistita, ca nu-i trimitem feciorul in captivitate, ci-l vom pune la munca aici in Dacia, pe santierul de la Ulpia Trajana.

Legionarul ii spuse batrinei citeva vorbe, pentru a o linisti.

— Ramii sanatoasa, mama Azida! rosti Rhesos cu voce indurerata cind se simti impins pentru plecare.

Intreaga ceata se pierdu repede in padure. Soarele coborise catre apus. In urma lor, pina noaptea tirziu poiana strajuita de stinca a rasunat de bocetele batrinei.

e locul acoperit de ruine pe care fusese Sarmizegetusa, se organizase santierul pentru construirea unei noi cetati : Ulpia Trajana, capitala a noii provincii. Aici avea sa se intemeieze cea mai puternica si mai bogata colonie romana din aceasta parte a imperiului.

Pe cimpia ce se intindea in partea de rasarit a santierului isi instalase cimpul legiunea comandata de legatul Domitius Rufinus, a carei misiune era sa pastreze ordinea in noua capitala si totodata sa conduca si sa supravegheze lucrarile de pe santier. Insa orasul nu fusese ridicat inca, si aci nu prinsese viata o colonie romana, de aceea multimea ce forfotea peste tot era formata mai mult din sclavi, din daci si din mestesugari, la oare se mai adaugau legionarii pusi la munca si cei ce supravegheau lucrul. Aici traiau cu totul retrase familiile centurionilor, tribunilor si ale functionarilor imperiului trimisi in aceasta provincie. Legatul comandant al legiunii era in acelasi timp prefectul si pretorul noii colonii, in care, dubla calitate, indeplinea si atributiile unui magistrat. Generalul Livianus Claudius incredintase ajutorului sau, lui Decimus Terentius Scaurianus, sarcina de a conduce activitatea de reconstructie in noua provincie. In fapt, data fiind situatia inca tulbure din Dacia, Livianus Claudius se ocupa numai de problemele militare ale provinciei, iar functiile civile ale guvernatorului le indeplinea ajutorul sau.

Pina la terminarea constructiilor din caramida, piatra si marmura, Livianus Claudius pusese sa i se ridice o vila de lemn, pe o colina din apropiere, inconjurata de brazi si fagi, cu doua curti interioare si garda intarita. In mijlocul cimpului legiunii, in pretoriu, se inalta cortul lui Domitius Rufinus, asa cum cerea disciplina militara din campuri. Aproape de santier erau inghesuite baracile si bordeiele lagarelor de sclavi si de daci prinsi, adusi pentru lucrarile de constructii, iar intre acestea, si camp erau imprastiate tabernele, baracile, bordeiele si corturile in care traia restul populatiei. Pretutindeni se intilnea ingramadeala din apropierea marilor santiere, in care toti traiau in asezari provizorii.

Din fosta capitala a lui Decebal nu mai ramasese piatra peste piatra, asa cum fusese legamintul ce si-l luase Traian. Mica Roma in constructie - Ulpia Trajana - fusese prevazuta cu un for roman, in care sa fie discutate treburile publice, un palat al augustalilor, in care sa se instaleze functiile de administrare a noii provincii, un mare amfiteatru, pentru spectacolele atit de mult dorite de cei veniti din imperiu, terme si apeduct. Roma stia ca numai asigurind confortul, distractiile si belsugul, multi functionari, mestesugari, negustori si militari se vor stabili definitiv in noua provincie, de aceea nu scapase din vedere sa dea importanta cuvenita constructiilor publice.

Toamna venise pe nesimtite. Se scursese aproape un an de la marea lupta de cotropire a Daciei. Se anunta o toamna lunga si calda, de aceea se luasera masuri ca pe santier lucrarile sa inainteze cu mai mult spor.

De cind fusese prins, Vitellius lucrase in echipele care transportau piatra pentru construirea amfiteatrului. Era intr-una chinuit si indurerat : nu reusise sa afle nimic despre Apronilla si despre micul Decebal. Prin santier si prin lagarele sclavilor si dacilor prinsi se vorbeau multe. Circulau zvonuri despre loviturile pe care le dadeau cotropitorilor cetele de daci ascunse prin paduri si munti. Printre unii daci mai dainuia speranta ca regele Decebal se afla ascuns in munti si pregateste o noua lovitura si ca tot ce se zvonise despre moartea lui si ducerea capului sau la Roma nu constituia decit unul din mijloacele prin care dusmanul cauta sa-i descurajeze. Ceea ce era neindoios, si nu simplu zvon, toti dacii stiau : Diegis traia, fusese vazut de unii dintre cei prinsi mai de curind. Aceasta veste ii daduse si lui Vitellius unele sperante ; nu se putea ca Diegis sa nu fi dus la loc ferit pe Carsida si pe Apronilla, cu copiii, isi spunea el, de aceea nu astepta decit momentul cind, scapat de sub supravegherea legionarului din garda, sa fuga in munti si sa-l caute. O intimplare ii veni in ajutor si o socoti ca pe-un semn de bun augur din partea zeilor : il scapase de la o moarte naprasnica pe centurionul Paulus si isi facuse din el un protector. Intr-o zi, era spre seara, el, impreuna cu sclavul Staberius, asezau blocurile mari de piatra in stive frumos rinduite, pentru a fi mai la indemina zidarilor. Abia se oprisera pentru o scurta odihna. Un bloc se desprinsese din zidaria proaspata, tocmai cind centurionul trecea pe sub schelele neindeajuns intarite. Vitellius sarise ca o sageata, il smucise cu putere la o parte pe centurion si imbrincise blocul intr-o parte. Speriat, centurionul trasese spada, gata sa-l loveasca, dar cind isi daduse seama prin ce primejdie trecuse, se repezise la salvator si-l imbratisase.

Tu erai, dacule? ii spusese dupa ce-si revenise din spaima. Daca cineva iti va face vreun rau, sa vii sa-mi spui si mai tirziu, vom vedea, poate ca iti vom da voie sa te duci la batrina ta mama.

De atunci au trecut multe saptamini, fara ca el sa fi cerut vreun sprijin protectorului sau, fara sa fi vazut din partea acestuia un semn care sa arate bunele lui intentii.

Acum, cind ridica pietrele, tot cu Staberius si tot in fapt de seara, se gindeste cind la Apronilla, cind la centurion. Camasa ii este zdrentuita si murdara, si printre fisiile ei, care filfiie in vint, i se pot numara coastele trupului sau slabit. Staberius ridica piatra si suride. Ii vine sa rida cind il vede atit de adincit in ginduri. Dupa ce ridicara si asezara o piatra grea, Staberius isi freca palmele si-l privi lung, cu acelasi suris. Nu-si mai putu stapini gindul ce-l muncea de mult timp :

Pe toti zeii, Rhesos, dupa felul tau, nu prea arati in totul ca ai fi dac. Cind ai fost adus aici, te prefaoeai ca nu stii limba Romei, si acum o vorbesti mai bine ca patricianul care se plimba acum prin Roma, intre for si terme. Ma mira nu de alta, dar vad ca aici pe santier ceilalti daci abia de incurca scilciate citeva vorbe romane

Vitellius isi descreti fruntea, nu-si pierdu cumpatul si vorbi potolit:

Ma mir si eu, Staberius, clar de altceva : ce te face pe tine sa-ti pui o astfel de intrebare, nu mai ai la ce sa te gindesti? Sau poate ca esti o unealta a supraveghetorului, care nu face altceva decit sa se tina de capul dacilor?

Pe Staberius il zapacira putin cuvintele lui Vitellius.

Pe Fortuna, Rhesos, sa nu-ti faci ginduri rele despre mine! M-am obisnuit atit de mult cu tine si te iubesc ca pe fratele meu. Cind nu esti linga mine, ma simt nelinistit. M-am gindit la pedepsele ce le primesc ceilalti daci de la supraveghetori, fiindca nu invata mai repede limba Romei, pe cind tu Staberius sovai, apoi se hotari : Rhesos, tu-mi ascunzi multe stiu ca este multa durere in sufletul tau ai incredere in mine, descarca-ti sufletul!

Vitellius il cerceta lung.

Staberius, jur pe Jupiter ca astazi esti de neinteles! Afla ca eu unul nu vreau sa arat ca sint un dac prost!

Sclavul sari si-i facu semn sa taca.

Stai, frate, stai, nu te porni ca o piatra la vale, n-o drege, minciuna asta nu prinde! Cu tine se petrece altceva, tu ai acum si un protector, si totusi

—Se vede ca astazi tu esti stapinit de zeii cei rai, Staberius! iti pare rau ca nu l-ai salvat tu pe Paulus? La Drubeta, la pod, el se purta

Staberius il prinse de amindoua miinile si i le strinse cu putere.

Asa, Rhesos, spune, Drubeta podul ai inceput sa dai drumul adevarului! Il apuca apoi de umeri si-l scutura cu energie : Am fost sigur ca tu nu esti dac!

Vitellius nu se lasa invins de pornirea plina de intelegere a lui Staberius. Se gindi ingrozit ce-ar insemna daca Domitius Rufinus ar afla adevaratul sau nume.

Mult te chinuie spiritele rele, Staberius! Trebuie sa cautam vreo baba vrajitoare, sa-ti dea un leac. Haide, termina cu prostiile, sint un dac nenorocit si ar fi bine sa nu mai cauti sa-mi patrunzi in suflet. Pune mina pe pietre si asaza-le, ca nu stii de unde rasare supraveghetorul!

O tristete plina de descurajare se arata pe fata sclavului. Lucrara un timp, in tacere, parca mai indirjiti, cu mai mult spor.

Vitellius aproape ca incepuse sa uite cele petrecute, cind il vazu pe Staberius oprindu-se din lucru, punind miinile-n solduri si privindu-l cu ochii umezi, cu un suris cald, deschis, plin de dragoste. Acesta incepu sa-i vorbeasca incet, curgator, ca si cum tot timpul cit lucrase nu facuse altceva decit sa se gindeasca la tot ceea ce voia sa-i spuna :

—Nu stiu ce vei face dupa ce vei afla tot ce-ti voi spune. Eu am mai multa incredere in tine, decit ai tu in mine. Mai intii, iti spun inca o data ca sint convins ca tu nu esti dac, dar sa lasam asta la o parte, iti voi arata cine sint eu. De mult filozofii nostri au spus ca suferinta ii uneste pe oameni mai puternic deoit fericirea. Fericirea este egoista, suferinta este a multimii. Eu sint grec, m-am nascut departe de Atena, intr-o cetate din Bythinia.

Vitellius avu o tresarire scurta, pali, dar se stapini. Staberius continua tot asa de potolit :

Ma numesc Dionysos. Parintii mei au fost destul de bogati, asa ca au putut sa ma trimita la Byzant si la Atena, unde am ascultat pe marii filozofi si retori si am studiat geometria si filozofia. Cind m-am intors acasa, eram plin de cele ce invatasem si plin de ura impotriva imperiului. Vedeam cit de monstruoasa era situatia in care ne aflam : un vecin lacom si puternic, Imperiul roman, subjuga si umilea un popor dirz si iscusit, poporul grec. Dar in apropiere, la Prusa, un barbat hotarit si viteaz, de mult pregatise lupta. Melantios a fost un erou, un adevarat luptator! Dar ce, Rhesos, nu te simti bine?

Vitellius se lasase sa cada greu pe o piatra, atit de palid, incit parea ca nu mai are nici o picatura de singe in obraz. Isi pusese coatele pe genunchi si isi prinsese fata intre palme.

—N-am nimic, spune mai departe, Staberius! murmura el cu vocea aproape sugrumata.

— Da, l-am vazut cazind strapuns de sulitele legionarilor pe acel barbat minunat. Eu am fost numai ranit, am cazut prins, apoi vindut ca sclav. Stapinul meu a fost senatorul Publius Octavianus, un barbat bun, cumpatat si mult respectat la Roma. M-a cumparat dupa ce aflase ca am studiat geometria si filozofia, pentru a ma folosi ca preceptor al celor doi copii al sai, Marcellus si Canidia. Am trait multi ani alaturi de acesti copii buni. Canidia crestea sub ochii mei, o vedeam cum din zi in zi se face tot mai frumoasa, intocmai ca o floare pe care o urmaresti cum din mugurul crud si verde se deschide o bogatie de culori si frumusete. Atunci eram tinar, abia implinisem douazeci de ani, si sufletul sufletul - nici nu se putea altfel - am inceput s-o iubesc cu patima pe copila Staberius privi un timp spre pamint, apoi continua :

Oamenii in anii tineretii sint ca niste vulcani : izbucnesc dintr-o data, cind nimeni nu se asteapta. Asa am fost si noi. Iubirea noastra a fost curata, sincera, adinca, nepieritoare si asa este si astazi! Oh, Rhesos, sa ma vada ea in zdrentele astea, cu pletele si cu barba ninse de fire albe, slabit, imbatrinit, desi sint inca in anii tineretii, murdar! Nenorocirea a fost ca dragostea noastra n-a putut fi cu totul ascunsa, si Publius Octavianus m-a cedat imperiului, pentru a fi trimis in Dacia, ca sclav public, pe santierele de constructii. Cred ca au fost si sint inca mari ura si mihnirea senatorului, caci isi iubea pina la idolatrizare fiica. Sufletul imi este adinc rascolit cind ma gindesc, de ce a trebuit ca ea sa sufere atit de mult din cauza mea? De ce a fost nevoie, caror zei le-a facut placere sa ma aduca in calea vietii acestei fete cu sufletul neprihanit?! Durerea mea este mare, insa deznadejdea din sufletul ei trebuie ca este si mai mare, caci, Rhesos, am simtit focul dragostei si chinul din sufletul ei in clipa cind a aflat ca senatorul hotarise sa ma trimita aici, in surghiun

Ei, ai terminat?

Vitellius il fulgera cu ochii aprinsi.

Dar ce-i cu tine, Rhesos? Privirea ta ma

Vitellius ii vorbi stringind falcile si pumnii:

Ca vei fi grec, te cred. Numai un grec ar putea sa fie atit de perfid si de prefacut! La Atena ai facut pe mimul, ai fost actor in tragedii sau toata viata te-ai tinut numai de ticalosii ca aceasta? Te-ai gindit mult pina ai nascocit povestea pe care mi-ai spus-o?

Rhesos, murmura Staberius, inspaimintat.

Pentru ce tii sa ma chinuiesti? De ce nu mi-ai spus pe fata ca stii cine sint, ca stii ca am fost la Prusa, ca am venit aici cautind pe fiica lui Melantios, acum sotia mea, ca am tradat imperiul si ca am fost facut sclav?! Ce urmaresti tu? Si daca ai aflat, daca stii totul, de ce nu m-ai dat pe fata supraveghetorului, centurionului, lui Domitius Rufinus, neimpacatul meu dusman? Ce se unelteste in jurul meu, spune! spune! altfel, pe toti zeii, mor cu miinile inclestate pe gitul tau! il apucase de umeri si-l zguduia cu putere : Raspunde! Raspunde, ticalosule!

Adinc mihnit si rascolit de cele auzite, Staberius ii vorbi potolit si deschis

— Iti raspund, Rhesos, linisteste-te! Ceea ce se petrece cu noi e curata minune. Iti spun raspicat : n-am stiut cine esti, am banuit numai ca nu poti fi un dac. N-am stiut ca tu ai fost la Prusa, ca

De dupa stivele de pietre se auzira strigatele supraveghetorului.

Hei, voi, sclavi imputiti, nu mai auziti? Daca vin la voi, va tai urechile! Staberius sa vina indata aici!

Te cheama Volteius, murmura Vitellius.

Ma duc. Asadar, tu esti acel tribun care a stat mult timp in casa lui Melantios?! adauga Staberius facind citiva pasi spre supraveghetor.

Se opri insa, auzind ce poruncea Volteius :

Staberius sa plece numaidecit la poarta mica a santierului, unde se sapa pentru temelii, iar Rhesos sa ramina acolo, sa aseze singur pietrele!

Il vazura pe Volteius cum se indeparteaza.

Ramas singur, Vitellius continua sa aseze pietrele in stiva, in timp ce retraia in minte zilele petrecute la Prusa. Nu lua in seama scurgerea timpului si nici faptul ca soarele coborise mult. Locul unde lucra el era ceva mai izolat, si in jurul lui nu se misca nimic. De departe se auzeau slabe strigatele si zgomotele ce veneau dinspre dulgheri, pietrari, zidari si de la toti cei ce lucrau pe santier. In linistea in care lucra, cu gindul departe, tresari cind auzi rostit un nume cunoscut :

Marele preot Zundecibalm stie ca si mine ca cetele de daci care dau lovituri sint conduse de Diegis

Inima incepu sa-i zvicneasca cu putere. Cuvintele ce le auzea veneau din partea opusa a unui desis din apropiere. Atit de mult era stapinit de dorinta de a afla ce se petrece in Dacia, incit, uitind de pericol, porni, printre stivele de piatra, se furisa prin desis, se aseza pe brinci sub un tufis si privi. In partea cealalta vazu, stind pe un bustean lung de brad, pe Livianus Claudius, Zundecibalm si Domitius Rufinus. Asculta atent :

Generale, cred ca-l intelegi pe Diegis. Dupa cite imi amintesc, ti-a fost prieten. Inainte de lupta cea mare de la Cetatea-de-Munte a fost la tine si l-ai lasat sa plece liber, desi l-ai fi putut duce captiv

Livianus Claudius intoarse capul mirat spre Marele preot, care dovedea astfel ca stie multe, si-l intrerupse :

Il incredintez pe Marele preot ca nu incerc nici un regret pentru ca m-am purtat astfel cu el. L-am pretuit pe Diegis si l-am inteles. Acum ma mira faptul ca un barbat ca el nu-si da seama ca nu mai poate face nimic impotriva imperiului! Diegis trebuie sa inteleaga ca aici, in Dacia, oricine ar conduce : eu, Decimus Terentius Scaurianus, Domitius Rufinus sau altul, situatia este aceasta, si ea nu mai poate fi schimbata!

Marele preot trebuie sa stie, interveni Domitius Rufinus, ca pe noi nu ne supara prea mult zvircolirile neputincioase si loviturile neinsemnate pe care le dau cetele lui Diegis. Ceea ce nu intelegem - si cred ca generalul este de aceeasi parere - este faptul ca poporul dac, in nestiinta lui, mai spera ca-si va recapata libertatea.

Generalul clatina usor capul, semn ca e de acord cu cele ce spusese legatul Rufinus. Se adresa tot Marelui preot :

Aici este treaba ta, Zundecibalm, ca prin preotii lui Zamolxis, prin jertfe pe altare sa indreptati poporul dac pe un drum nou, sa-l faceti sa renunte la lupta fara speranta pe care o duce.

Marele preot murmura taraganat, cu vocea lui groasa, ragusita.

Ma mira ca atit generalul, cit si legatul n-au bagat de seama ca pina acum tocmai asta am facut. Un numar tot mai mare de daci au inceput sa coboare din munti la vetrele lor, insa e drept, un numar tot atit de mare fug in munti. Cauza o stiti : pe de o parte, prea multi sint prinsi si adusi la munca pe santiere, pe de alta, legionarii nu mai contenesc cu silniciile. Toate acestea ii revolta, asa sint dacii, iar preotii ce pot face mai mult? Poate ca n-ar fi rau daca generalul ar da ordin ca jafurile sa inceteze, iar pe santiere sa munceasca numai dacii care vor, cei care sint saraci, cei care au fost robi, mestesugarii si altii. Eu imi tin legamintul

Livianus Claudius il intrerupse :

Tocmai voiam sa-ti amintesc, Zundecibalm, ca imparatul se bizuie pe sprijinul ce ni-l vei da ca sa reorganizam si sa reconstruim totul in aceasta provincie. Imparatul a dat ordin ca noua provincie sa fie repopulata cit mai repede, de aceea, pe linga captivii daci inapoiati, s-au adus sclavi din toate provinciile. Liberti si plebei au fost indemnati sa vina aici si primesc pamint de munca. Mestesugari si negustori sosesc din toate partile, dornici de cistiguri mai bune. Dacia va fi cea mai frumoasa si cea mai bogata provincie a imperiului. Dar parca ai vrea sa mai spui ceva, Mare preot?

Da, Livianus Claudius! Voiam sa mai spun ca pentru a linisti un popor trebuie lasate in mijlocul lui capeteniile pe care le-a avut, pe aceia pe linga care oamenii au trait. Acum tineti pe santiere tarabosti si comati, toti oameni liberi inainte de cucerire, oameni bravi, bogati, respectati si ascultati de popor : de ce nu-i lasati sa se intoarca la casele lor?

Generalul clatina usor din cap, aratindu-i astfel ca e de aceeasi parere.

—- Ce zici, Domitius Rufinus, nu crezi ca Marele preot are dreptate? Dar ce urmaresti, ce-ai vazut in desisul acela?

In loc de raspuns, legatul se ridica, trase spada si se repezi spre tufisul din apropiere, unde pieri printre frunzisul ingalbenit. Iesi repede, imbrincindu-l spre general pe Vitellius.

Uite, generale, uite ce stiu sa faca dacii Marelui preot : pindesc peste tot si nu se stie daca nu sint gata sa-ti trimita o barda, o sageata sau o sulita bine tintita!

Domitius Rufinus il lovi cu putere in spate, repezindu-l spre busteanul pe care stateau generalul si Marele preot.

Ce spui, Zundecibalm, continua legatul, acest dac ar asculta daca n-ar urmari ceva? Poate ca avem chiar aici, pe santier, iscoadele lui Diegis.

— Lasa spada, Rufinus! il indemna generalul. Spune, dacule, de ce te ascunsesesi acolo?

Vitellius statea nemiscat si privea in jos. Barba bogata, incaruntita si incilcita, pletele lungi, ce-i cadeau pina peste umeri, si hainele rupte si murdare il faceau de nerecunoscut. Cind il vazuse pe legat pornind spre tufisul in care se afla, isi trasese repede caciula mare, mitoasa peste ochi si peste urechi.

Raspunde generalului, barbarule, altfel te spintec cu spada! ii striga Domitius Rufinus.

Se intoarse si chema garda ce-i astepta in apropiere. Vitellius se vazu prins intre virfuri lucitoare de sulite.

Stai, Rufinus, il opri generalul, nu-i cunosti pe daci? De la ei nu obtii nimic daca ii ameninti cu moartea. Spune, dacule, ce voiai sa afli de la noi? Haide, ridica-ti capul, uita-te dirz, asa cum stiti voi sa-l sagetati pe dusman!

Abia ridica putin privirea, si legatul il recunoscu.

Hei, pe Proserpina, exclama el, e chiar dacul pe care l-am prins eu in timpul verii. Statea ascuns in munti, cu mama lui, o batrina .

Generalul ii facu semn sa taca. Se intoarse apoi spre Marele preot.

Poate ca dacul nu stie limba Romei, intreaba-l tu, Zundecibalm! Spune-i ca nu trebuie sa-i fie teama de nimic.

Spune, fiule, de ce stateai ascuns? il intreba Marele preot cu voce blinda. Daca vei spune adevarul, il voi ruga pe general sa nu te pedepseasca.

M-am ascuns pentru a ma odihni putin, spuse Vitellius mai mult in soapta, cautind sa vorbeasca frumos limba daca.

Cica vrea sa se odihneasca, le explica Zundecibalm, apoi completa : din lene sau din oboseala. De fapt, supraveghetorii si decurionii sint cam nemilosi cu ei.

Sa-l lasam, spuse generalul ridicindu-se, n-avem timp de pierdut cu fiecare dac de pe santier.

Dupa ce pleca din fata lor, Vitellius nu se gindi la altceva decit la bunavointa ce o aratase generalul. Iuti pasul spre stivele de piatra, socotind ca supraveghetorul Volteius nu mai trecuse pe acolo si nu-i observase lipsa.

Cind ajunse, tresari auzind huruit de pietre in dosul unei stive si se ivi Staberius.

Unde mama zeilor mi-ai umblat, Rhesos? Hai repede, este adunarea santierului, toti trebuie sa fie prezenti la rastignirea unui sclav care a incercat sa fuga si a unui dac care a omorit un legionar.

Auzind ce se pregatea, Vitellius se uita la el banuitor.

Si pentru asta tu trebuie sa fii atit de vesel? Ce se intimpla cu tine?

Da, tu ai dreptate. Sa nu crezi ca nu ma doare moartea celor doi nefericiti ajunsi la disperare, dar astazi, de cind mi-am descarcat sufletul fata de tine, ma simt mai usurat, parca nu mai sint singur

Vitellius il privi lung. Fata lui Staberius parea mai luminata. Ochii lui negri si patrunzatori erau mai vii. Isi inchipui cit de frumos ar arata acesta intr-o toga eleganta, ras proaspat, plimbindu-se prin for la Roma, sau pe Acropole, la Atena.

Da, Staberius, sa mergem!

La portile mari ale amfiteatrului erau adunati toti sclavii si dacii care lucrau pe santier : un amestec de oameni abrutizati, nepasatori la tot ce se petrecea in jurul lor. Unii rideau cu rinjete hidoase, altii se inghionteau cu brutalitate si se injurau cu cuvintele cele mai urite. Prin tunicile sfisiate li se vedeau coastele si le ieseau coatele, aratind slabiciunea si murdaria trupurilor. Scarpinatul nu contenea niciodata, fie ca rideau, fie ca se inghionteau, caci paduchii nu le dadeau pace.

Rastignirea sclavului si a dacului s-a facut fara ca cei adunati s-o fi luat in seama, in afara de cei care stateau in primele rinduri, din apropierea crucilor. Tot asa, nimeni n-a luat in seama blestemele, injuraturile si amenintarile pe care cei rastigniti le strigau cu disperare pina cind glasurile lor au amutit pentru totdeauna. Retrasi linga un zid, Rhesos si Staberius stateau tristi.

Hei, sclavule, ia vino-ncoa! il striga un centurion pe Staberius.

Acesta pleca in fuga.

Ramas singur, Vitellius se mai invirti putin printre grupurile de sclavi ce se formasera dupa rastignire. Din toate partile se auzeau risete, glume, injuraturi si blesteme, asa cum auzea in fiecare seara inainte ca trompetele sa fi sunat impartirea hranei. Un timp, il urmarise cu ochii pe Staberius cum mergea dupa centurion, dar in miscarea si zarva din jurul lui, la care se adaugau umbrele inserarii, il pierdu repede din vedere. Porni la intimplare, si in dreptul unui grup de sclavi se opri si asculta atent. Din mijlocul celor ingramaditi auzi o voce cunoscuta :

Patricianul nu este mai liber decit sclavul.

In aceeasi casa si in acelasi oras traieste toata viata. Nici plebeul nu este mai liber decit sclavul, Caci ca un sclav traieste pe linga acelasi om bogat, Dar va veni timpul, care nu stiu de este prea departe, cind sclavii vor sti sa-si faureasca libertatea!

Maevius! rosti el, sugrumat de o infiorare plina de bucurie, uitind ca nu trebuie sa se tradeze in noua lui infatisare.

Il privi lung. Maevius era acelasi, asa cum il vazuse in santierul de la Egeta, de la pod : cu fata vesnic zimbitoare, brazdata de dungi adinci, provocate de lipsuri, de suferinta si de viata de vesnica ratacire, cu parul vilvoi, ce-i cadea peste ochi, cu toga veche si rupta. Era acelasi Maevius care stia sa vorbeasca cu sclavii si sa-i faca sa mai uite viata grea pe care o duceau, strecurind cu multa dibacie cuvinte pline de speranta si de revolta.

Da, sint Maevius! spuse poetul auzindu-si numele rostit de cineva. Unii dintre voi ma cunosc de mult. Am venit de la Roma incoace, pentru ca acolo unde sint cei necajiti si chinuiti trebuie sa fiu si eu. Lupt cu suferinta si cu deznadejdea, si oriunde le intilnesc, le alung. Eu nu sint nici saltimbanc, nici vrajitor si nici negustor

Te stiu de la Drubeta, murmura un sclav din apropierea lui. Acum, de cind te ascult pe tine, am uitat ca ma durea burta de foame.

Care esti, ma? Maevius se apleca spre cel ce vorbise, ca sa-l vada mai de aproape : Lentulus, tu esti, Lentulus? Te recunosc! Ai ajuns si aici? Dar Demetrios unde este, el tot mai crede in invatatura galileanului? Ce suflet bun avea Demetrios!

— Da, Maevius, el avea un suflet bun. Dar mai spune-ne ceva, asa cum stii tu, sa ne faci sa mai uitam de soarta noastra amarnica

Nemaiasteptind alt indemn, Maevius se porni :

Poetul formeaza sufletul prin sfaturi iubitoare,

indreptator al asprimii, invidiei si urii;

Prin exemple mestesugite, intareste pe nevoias

si pe bolnav .

Asa, Maevius! murmura Lentulus, slobozind un oftat greu. Tu ne-ai alinat durerile si ne-ai tinut curajul la Egeta, dar fa-ma sa inteleg, Maevius, va veni vreodata vremea cind sclavii isi vor recapata libertatea?

Tu sa-ntelegi ce-am spus, Lentulus! Cei multi sint si cei buni, numarul lor - al vostru - va creste neincetat si va ajunge atit de mare si ei vor fi atit de strins uniti, incit vor sti sa-si faureasca libertatea!

Vitellius nu-l scapa din ochi pe Maevius. Amurgul se lasa incetul cu incetul. Se ferea sa nu fie recunoscut. Ne-stiind ca el se da drept dac, Maevius poate ca nu s-ar fi putut stapini de a-l striga pe adevaratul sau nume, in auzul tuturor celor din jur. Si totusi, in seara aceasta nu trebuia sa scape prilejul de a-i vorbi. Dinspre bucatarii rasunara sunete de trompete. Sclavii pornira in goana, dornici sa apuce rind cit mai inainte. El prinse momentul. Se apropie de Maevius si-l trase de toga, tocmai cind acesta pornise pe urmele sclavilor. Poetul ratacitor tresari si se opri.

Lucius Quintus, cui sa-i multumesc pentru ca ti-a indreptat pasii incoace?

Maevius se apropie, sa-l vada mai bine pe cel ce-i vorbise, in lumina lunii, vazu cum se contureaza caciula mare de dac a lui Vitellius.

Cine esti tu, dacule?

Cauta sa-i vada mai bine fata, cit mai din apropiere, si-si simti miinile apucate si strinse cu caldura.

Nu te asemui cu nici unul din dacii care m-au cunoscut sub adevaratul meu nume!

Ma numesc Rhesos! Se apropie cu fata de urechea lui si-i spuse in soapta : Sint Vitellius, Hammonius Vitellius.

Pe toti zeii, nu e prea mare lucru de capul meu! De mult trebuia sa ma gindesc ca, daca tu mai erai in viata si nu parasisesi Dacia, nu puteai fi gasit decit ascuns sub infatisarea si cu numele unui dac. Maevius nu se mai putu stapini si-l imbratisa : M-am gindit de multe ori la tine, Vitellius, si la fata aceea pe care o urmareai in Dacia. Dar nu e acum timpul de vorbit, eu trebuie sa ies din santier la caderea serii. Spune-mi, pe cine as putea sa-l rog sa te lase citva timp liber? La taberna de linga cimp am putea sa stam de vorba mai bine si mai mult.

Am ajuns la disperare! murmura Vitellius.

Nu-mi povesti acum nimic, mi-nchipui, in sufletul tau nu poate fi decit ceea ce am vazut ca au facut legiunile in aceasta tara : dezastru. Vom avea timp destul de vorbit, dar spune-mi, pe cine as putea sa-l rog pentru tine, si mai ales, care e numele tau de dac? Mi l-ai soptit adineauri, insa nu m-am gindit sa-l pastrez.

Rhesos. Aici ma au notat cu numele de Rhesos al Azidei, si asa sint cunoscut pe santier.

Si cine-ti este seful cu care as putea sa aranjez o invoire?

Supraveghetorul nostru este Volteius, dar mai bine ar fi sa-l rogi pe centurionul Paulus.

Centurionul Paulus, murmura Maevius, nu cumva acest centurion a fost si pe santierul de la Drubeta?

A fost, asadar il cunosti, nu cumva ai avut de furca acolo cu el?

Totul e in ordine. Cu Paulus, invoirea ta este ca si obtinuta!

Grabit sa iasa din santier, Maevius disparu in noapte.

Au urmat pentru Vitellius zile grele, de continua framintare sufleteasca, intre speranta si deznadejde. Maevius intirzia sa se arate sau sa-i trimita vreo veste. Dupa mai mult de-o saptamina, nerabdarea il facu sa creada ca nici nu va mai veni, fie din usurinta, fie din cauza unor intimplari neprevazute, desi la Egeta avusese deseori prilejul sa se convinga cu cita neodihna si indirjire alergase fostul tribun pentru a-i ajuta sa fuga in Dacia. Era catre sfirsitul celei de-a doua saptamini, cind supraveghetorul il trimise la centurionul Paulus, unde il astepta Maevius. Pornira amindoi in afara santierului.

In taberna „La legionarul vesel' - o baraca de lemn cu trei incaperi mici - legionari, decurioni, liberti, sclavi, negustori, saltimbanci si tot felul de vintura-lume stateau inghesuiti la mese lungi si inguste. Patronul, Rupilius, un negustor saracit din cartierul de faima rea, Subbura, venise de la Roma lacom dupa imbogatire. Ajutorul lui, un sclav nubian, cara fara contenire oalele cu vin si tavile incarcate cu pastrama si cirnati. In mijlocul acestei multimi vesele si zgomotoase, Vitellius se simti stingherit si dezorientat.

A sosit poetul Romei in taberna mea mica, dar plina de bunatati! imi face mare cinste si placere! striga Rupilius, care tocmai iesea din bucatarie, de unde razbatu in afara un miros greu de grasime incinsa, amestecat cu o aroma placuta de carne fripta. Astazi bei cu sclavii, poetule, ori vrei sa stai linistit mai la o parte?

Din toate partile, privirile se indreptau spre ei.

Ai ramas acelasi negustor istet, Rupilius, intocmai ca la Roma, numai ca aici, in Dacia, zeii dorm mai adinc, si tu te vei putea imbogati, glumi Maevius. Un vin dac, Rupilius, neindoit cu apa. Sper ca obiceiul vechi l-ai lasat la Roma, si ceva bun de mincat. Dar, mai intii, cauta-mi doua locuri mai linistite.

Treci in incaperea de linga bucatarie, acolo unde dorm eu.

Rupilius ii facu un semn cu ochiul si-i spuse aproape in soapta, aratind spre Vitellius :

Nu cumva, acum, pe linga sclavi, cauti sa alini si suferintele dacilor? Da-i incolo de barbari, poetule!

Maevius nu lua in seama ultimele cuvinte ale tabernagiului si porni spre incaperea aratata. Rupilius ii servi repede. Dupa ce-si potolira foamea si setea, Maevius incepu sa povesteasca tot ce facuse de cind se despartisera.

Tu sa ma asculti in liniste si cu rabdare, sintem doara doi tribuni al imperiului, incepu el cu ton de gluma.

Stiu ca in aceste zile ai suferit mult, si poate ca in sufletul tau incepuse sa-si faca loc indoiala despre sinceritatea si prietenia mea. M-am gindit ca nu e bine sa ma grabesc si ca trebuie sa fac tot ce-mi sta in putinta ca sa-ti aduc vesti cit mai sigure. Aici, in Ulpia Trajana, n-a ramas nimic necercetat, am rascolit totul si am aflat tot ce te intereseaza : Apronilla traieste, este sanatoasa si se afla impreuna cu copilul in vila lui Livianus Claudius.

Ii blestem pe zei, izbucni Vitellius gemind, sintem atit de aproape si nu stim nimic unul de altul!

Stai linistit, dacule, lasa-ma sa vorbesc, dacul Rhesos n-a cunoscut nici o Apronilla! Schimba apoi tonul : Asa, asculta-ma! Va trebui mai intii sa gasesc o cale prin care sa-i comunic situatia in care te gasesti tu, apoi vom vedea noi cum ar fi mai bine sa procedam mai departe. Sa nu te indoiesti nici o clipa : tribunul Lucius Quintus este hotarit sa duca lupta cu generalul si sa-l infringa!

Maevius urmarea in acelasi timp schimbarile ce apareau pe fata lui Vitellius, schimbari ce aratau zbuciumul lui sufletesc.

Ridica oala, dacule, soarbe vinul cu sete si lasa-i pe zei sa doarma! ii striga cu curaj. Dupa ce sorbi de citeva ori, continua : Este cu totul sigur ca Diegis traieste! De fapt, trebuia sa incep cu ceea ce stiam mai de mult : Sclavul si prietenul tau Sarmis nu cred sa mai fie in viata. L-am vazut la Roma, inchis in carcerele oppidium-ului din Circul cel mare si

Dragul meu Sarmis! gemu Vitellius, cu fata ingropata in miini.

Maevius nu mai putu vorbi si asculta atent. Larma din incaperea de alaturi se marise intr-una si se schimbase in incaierare. In usa pocni o lovitura de oala, ce se sparse in cioburi, urmata de trosnete de scaune sfarimate, de mese rasturnate, de strigate si injuraturi. Dinspre bucatarie navali Rupilius, ingrozit:

Ramin sarac, poetule, imi sfarima totul, nu vrei sa-i potolesti? Legionarii se bat intre ei, au baut prea mult!

Maevius se ridica de la masa, ii facu semn lui Vitellius sa-l urmeze si porni sa iasa prin bucatarie.

— Rupilius, daca se bateau sclavii, i-as fi potolit. Ei sint atit de buni si de ascultatori, pe cind legionarii duca-se la Proserpina! spuse el indepartindu-se.

anile proaspete fac sa fie uitate cele vechi, evenimentele noi acopera sub spuza amintirilor pe cele din trecut. In unele situatii, sufletul omenesc trece prin incercari atit de puternice, incit toate grijile, toate gindurile care il framintasera sint date uitarii. Cind, dupa astfel de incordari, omul scapa cu bine, starea lui sufleteasca este intocmai ca aceea a unui suferind vindecat dupa o boala scurta si grea.

Scaparea cu viata din Circul cel mare de la Roma si revederea cu fostul stapin, pentru care nutrise multa admiratie si mult respect, fusesera adinci zguduiri, incit pentru un timp Sarmis nu se mai gindise la ceea ce se petrecuse in Dacia. Il urmase la Cheroneea pe marele istoric si filozof, si viata isi reluase cursul intrerupt cu multi ani in urma. Pe Lamia o regasise tot asa cum o lasase. Putin timp dupa reintoarcerea la Cheroneea, Sarmis cazuse grav bolnav, si in acele zile ii fusese dat sa vada cita fidelitate si dragoste ii pastrase Lamia.

In anul urmator, spre sfirsitul verii, Plutarh si Lamia, insotiti de Sarmis, s-au dus in cetatea Olympia, unde au luat parte la jocurile celei de a 22 -a Olimpiade. Acolo au urmarit cele mai frumoase intreceri sportive : alergari de care, aruncari cu discul, intreceri la fuga si la sarituri, declamatii, jocuri de mimi si altele. Sarmis vazuse acolo ca poporul grec e mai unit, ca exista o legatura mai strinsa si mai mult respect reciproc intre bogat si sarac si ca treburile publice nu se afla numai in miinile celor bogati. La intreceri, declamatii, la reprezentatiile mimilor luau parte si sclavi, care se dovedeau oameni cu minunate insusiri.

Dupa Olimpiada, filozoful, insotit de sclav, a plecat intr-o calatorie prin cetatile de miazazi : Athena, Daphny, Corinth, Sparta, unde a tinut numeroase si interesante prelegeri istorice si filozofice.

Intr-o dupa-amiaza, calatoreau in lungul istmului Corinth. Drumul era strajuit de o parte de peretele stincos si ars de soare, iar de cealalta - de tarmul racoros al marii. Sarmis mergea alaturi si urmarea schimbarile ce se produceau pe fata filozofului. Briza marii il mingiia si se juca prin pletele lui. Indemnau la mers catirii pe care calareau. De multe ori, in admiratia lui fata de stapin, convins ca nu exista zei, isi spusese ca Plutarh ar trebui sa fie pentru oameni un fel de zeu, apoi, dind friu liber gindurilor, ajunsese la concluzia ca poate mai tirziu, oamenii mari, talentele, geniile vor fi singurii si adevaratii zei, pe care multimile ii vor admira si urma. Cum filozofului nu-i scapa nimic neobservat, in monotonia mugetelor vintului si valurilor ce loveau cadentat tarmul, se intoarse spre sclav si-l privi patrunzindu-i in suflet. Il indemna :

— Ce te framinta? Parca te retii sa ma intrebi

Mirat, Sarmis sovai putin, apoi spuse :

Sint unele lucruri pe care nu le inteleg, stapine. Te-am ascultat astazi cit de frumos ai vorbit la Corinth si mi-am pus o intrebare : daca stiinta si arta s-au dezvoltat la Athena si in cetatile Elladei si daca grecii au fost atit de vrednici, atit de iscusiti, atit de viteji, cum se explica faptul ca acum Roma este stapina Athenei?

Filozoful zimbi si nu se arata surprins de intrebare.

Sint adevarate si una, si alta, Sarmis. Grecii au avut vitejia, arta, stiinta, dar in fata dusmanului le-a lipsit unirea. Secole de-a rindul, marile lor cetati : Athena, Sparta, Theba s-au luptat intre ele, sacrificindu-si cei mai valorosi barbati. Daca aceste cetati mari si puternice ar fi fost unite, de multe secole Roma ar fi fost supusa Athenei.

Sarmis se gindi la situatia din tara sa si-l intreba :

Poporul grec nu se va mai vedea liber niciodata?

M-am asteptat sa-mi vii si cu o astfel de intrebare. Sint sigur ca te-ai gindit si la dacii tai. Grecii, ca si dacii, vor fi liberi, dar libertatea nu si-o vor recistiga decit o data cu destramarea Imperiului roman. Aceasta nu va intirzia sa vina.

Si urmarea?

La ce te mai gindesti?

O data cu prabusirea imperiului, cu eliberarea popoarelor, nu va putea sa dispara si sclavia, aceasta injosire a omului?

Din nefericire, nu, Sarmis! Sclavia nu va disparea o data cu prabusirea Romei. Este greu sa se produca doua prabusiri in acelasi timp : prabusirea politica si prabusirea sociala. Explicatia este simpla : in prezent nu se duce nici o lupta, nu exista nici o incercare pentru desfiintarea sclaviei, si oamenii nu vor fi pregatiti pentru o atit de adinca prefacere.

Plutarh tacu si merse mult timp astfel, indemnindu-si catirul la mers, si desfatindu-si privirile peste crestele valurilor in permanenta miscare. Tirziu, el continua :

Si, Sarmis, chiar daca o data cu prabusirea imperiului sclavii s-ar rascula si si-ar recistiga libertatea, n-ar trece prea mult si sclavia ar fi din nou in floare. Tu stii ca astazi un bogat isi socoteste averea dupa numarul sclavilor. Nu vad cum ar mai putea huzuri si cum ar mai putea trai bogatul fara sclavi!

Alta posibilitate nu mai exista, stapine?

Dar ce se petrece cu tine astazi, Sarmis? imi pui niste intrebari ca si cum al urmari sa ma incurci! De fapt, s-au vazut multi sclavi intelepti, filozofi : Esop, Diogene Tu ai putea deveni un filozof al dacilor.

Mai mult as dori sa fiu un revoltat!

Pentru desfiintarea sclaviei mai intrevad o posibilitate. Iti amintesti de invatatura acelui galilean. Eu, ca istoric, trebuie sa recunosc ca n-am reusit inca sa stabilesc sigur daca un astfel de om a existat sau nu, acum mai bine de o suta de ani, dar nu aceasta intereseaza. Am cautat sa studiez noua invatatura, si asa cum nu cred in existenta zeilor, ci numai in cultul lor, tot asa nu cred in existenta unui Messia. Un lucru este important insa in invatatura lui : iubirea fata de oameni, indemnul ca oamenii sa se ajute si sa se iubeasca unii pe altii, indemnul ca cei bogati sa imparta avutul lor cu cei saraci. Aceasta prefacere sociala, care se extinde pretutindeni si cuprinde multimile, prefacere pe care imparatii Romei n-au mai putut-o stavili, va continua sa produca schimbari adinci in viata si in gindire, schimbari care vor avea urmari timp de sute si poate chiar mii de ani de acum inainte. S-ar putea, desi ma indoiesc, ca invatatura acelui galilean sa aduca, printre altele, si desfiintarea sclaviei. Dar, Sarmis, nu inteleg de ce te framinta astazi astfel de intrebari, ce urmaresti?

M-a mirat faptul, stapine, ca in prelegerile ce le-ai tinut in aceasta calatorie, pe care eu le-am ascultat cu multa atentie, ai vorbit cum nu se poate mai frumos si convingator despre posibilitatile si caile de eliberare a grecilor de sub jugul Romei, insa n-ai spus un cuvint despre desfiintarea sclaviei, desi

Iti raspund usor si la aceasta. A vorbi poporului despre desfiintarea sclaviei ar insemna pornire impotriva legilor si obiceiurilor tarii si chiar ale imperiului. Daca eu, Plutarh, as face aceasta, atit la Athena, cit mai ales la Roma, s-ar produce multa nemultumire, iar urmarea ar fi exilarea mea in vreuna din cetatile uitate de zei de pe tarmul Pontului Euxin sau din pustiurile uscate ale Numidiei. Si ar mai fi ceva

Filozoful tacu. Ramasese cu un zimbet usor pe buze. Incepu sa urmareasca jocul pescarusilor pe deasupra valurilor. Sarmis nu se mai astepta ca el sa-si termine gindul, crezu ca a si uitat, dar constata ca se inselase.

Sa stii ca oamenii, in marea lor majoritate, nu judeca cum judeci tu. Ti-ai pus vreodata intrebarea cum ai fi vazut tu viata daca ai fi fost liber si bogat? Nu te-ai fi simtit mindru sa fii servit de cit mai multi sclavi? Dar problema mai are si o alta fata : de cele mai multe ori, primul gind al unui sclav devenit libert este acela de a avea si el un sclav, si apoi, ajuns stapin de sclavi, se poarta cu ei atit de crud si de nemilos ca si cum niciodata n-ar fi indurat chinurile sclaviei. Aceasta o poti vedea chiar la noi, in Cheroneea : bogatasul Philos, caruia ii place sa-si chinuiasca sclavii, a fost si el sclav, iar vecinul nostru, Lysias, in tinerete a fost sclav si s-a rascumparat. Si merg mai departe cu gindul: un ostas ajuns general se poarta aspru cu soldatii. Acestia sint oamenii, Sarmis! Mi-ai povestit viata ta de sclav, la podul de la Egela. Ai vazut acolo sute, mii de sclavi. Unii decazuti atit de mult, incit duceau o viata de animale. S-au vazut de fapt sclavi atit de indobitociti, incit ajunsesera sa manince din troaca, intocmai ca vitele. Si numarul nefericitilor acestia nu este de loc mic, este chiar foarte mare

Si daca s-ar uni si s-ar rascula?

— Ar fi foarte greu sa-i indemni sa se revolte. Greu sa-i convingi, greu sa-i stringi si sa-i unesti si greu sa-i pornesti la lupta.

Eu tot leg eliberarea sclavilor de prabusirea imperiului

Te mai gindesti sa te inapoiezi in Dacia, Sarmis? Ultimele vesti care mi-au venit de la Roma nu sint imbucuratoare pentru tine : imparatul a pus sa se construiasca, pe locul Sarmizegetusei lui Decebal, o noua cetate, numita Ulpia Trajana, iar provinciei i-a dat numele de Dacia Trajana. Tara ta a fost umpluta cu oameni adusi din toate provinciile imperiului.

Ma voi intoarce, stapine! Atit timp cit mai sint in viata, nu voi parasi acest gind, voi nutri speranta

Asadar, Lamia n-a reusit sa te faca sa-ti schimbi hotarirea? adauga in gluma.

Lamia are un suflet mare!

Ti-am spus ca n-ai putea sa te inapoiezi acolo decit ca sclav.

Stiu, stapine! Din nefericire, nu pleaca nimeni in Dacia si nu stiu daca ar fi bucuros sa ma cumpere, iar tu sa ma vinzi

Plutarh il privi lung si isi indemna catirul la mers.

Tu esti convins ca eu te-am cerut imparatului pentru a te avea ca sclav il intreba dupa o lunga tacere.

Nu, stapine, stiu ca ai vrut sa-mi salvezi viata poate ca te-ai gindit la Lamia poate ca in acel moment

Pe fata filozofului trecu o umbra de mihnire, amestecata cu mila. In apropierea lor, un val se sparse cu zgomot ca de tunet. Pescarusii se inaltau, pluteau si se repezeau in valuri. De pe stincile ce strajuiau drumul se lasau umbrele inserarii. In fata lor se zareau zidurile cetatii Daphny, unde aveau sa poposeasca peste noapte.

Dupa trei zile, cind intrara in Cheroneea, pe ulita ce ducea spre casa, vazura un mare numar de sclavi si de catiri cu samarele legate si incarcate. Mirat si nelinistit, Plutarh isi indemna catirul, grabindu-se sa ajunga cit mai repede acasa. In dreptul casei sale stateau de vorba mai multi supraveghetori de sclavi. Cind sa intre, fu intimpinat in poarta.

Toti zeii sa te aiba in paza lor, bunule Plutarh! N-am putut sa parasesc minunata ta tara fara sa te vad!

Marele Jupiter sa fie cu tine, Fortunatus! imi face o deosebita placere ca te-ai oprit.

Sari de pe catir si-l lasa in grija lui Sarmis.

Cum se face ca te-ai aratat pe aici cu intreaga caravana de sclavi si de catiri, ori vrei sa arati peste tot, pe unde treci, cit de mult te-ai imbogatit? spuse vesel. Ramii mai multe zile, sper

Nu, bunule Plutarh, nu ramin mult timp, mai am drum lung de mers. M-am intristat mult cind Timoxena, respectata ta sotie, mi-a spus ca nu stie cind te vei inapoia. Am trecut numai sa ma adap putin la intelepciunea ta, caci m-am gindit, in departatele meleaguri barbare unde m-am dus, ca numai tu ai putea sa ma povatuiesti, daca e bine sa ma leg de pamint acolo, adica sa-mi injghebez o ferma, s-o intaresc ca pe-un castru, sau e mai bine sa fac negustorie pe picior ca sa pot parasi acele locuri cit mai repede, in caz de pericol?

Filozoful zimbi in sila si facu pe amfitrionul.

Sa mergem in casa, gustam ceva, inchinam citeva cupe cu vin si vom putea vorbi despre tot ce doresti. Il impinse usor spre casa. Ai facut bine ca nu m-ai ocolit, de la tine aflu si eu ce se mai petrece pe la Roma, ce se mai discuta in Senat, despre ce se mai vorbeste in for

Fortunatus se opri si-l privi intrebator.

Cum, nu stii? Nu mai sint de mai mult de-un an la Roma, acum sint negustor in indepartata si barbara Dacie. Bunul imparat a stiut ce face. Acolo sint bogatii care nu asteapta decit sa fie luate si schimbate in bani.

Masa bogata, servita de Timoxena si de Lamia si vinul de Chios ii predispusera la vorba. Fortunatus incepu sa povesteasca :

Ce-am gasit in Dacia, bunule Plutarh, m-a uimit atit de mult, incit am ajuns ca adesea, in scurtul ragaz cit stau pe la Ulpia Trajana, sa ma duc la casa augustalilor si sa ma inchin imparatului ca unui zeu. Acolo se gasesc munti de sare, si tu stii ca multora dintre provinciile imperiului le lipseste. In muntii Daciei se gasesc metale din belsug : aur, argint, fier, arama si tot ce vrei. Am cautat sa pun mina pe bogatia din care cistigul iti vine aproape singur in mina : mai multi negustori ne-am unit intr-un colegiu si organizam transporturile de sare in provinciile indepartate din partea de rasarit a imperiului. Ducem insa mare lipsa de sclavi. Trebuie sa scoatem sarea si s-o transportam la Danuvius. De acolo o purtam pe corabii prin Pontul Euxin si Propontida, pina departe, spre Fenicia si Egipt. In Dacia e greu de gasit sclavi, din cauza marilor lucrari pe care Roma le-a inceput acolo.

Doar nu vei fi venit in Grecia dupa sclavi?

Nici vorba! Am fost la Byzant, in Bithynia, Cappadocia, am ajuns pina la Damasc si Tir, unde am infiintat magazii pentru vinzarea sarii. M-am abatut apoi spre Athena, am vazut jocurile olimpice din acest an, si acum pornesc de-a dreptul spre Dacia, adica voi porni caravana, fiindca eu o sa fac un ocol pe la Roma si le voi iesi inainte. Sper ca nu vor cadea primii fulgi de zapada, si eu voi fi inapoi, la Ulpia Trajana.

Fortunatus facu o scurta pauza. Il vazu pe Plutarh zimbind.

De ce zimbesti, bunule Plutarh?

—- Mi-a venit un gind, bineinteles daca ma pot increde in prietenia ta. O sa ti-l spun mai pe urma. Povesteste-mi, cum sint dacii, ce-a facut pina acum Roma acolo?

—Dacii sint niste barbari, oameni salbatici, cu care nu te poti intelege. Stau ascunsi prin paduri si prin munti si dau lovituri tocmai cind nu te astepti. Cei prinsi de legionari au fost pusi la munca, alaturi de sclavi. Acolo, si legatii, si tribunii au fermele lor. Eu am cumparat o ferma mare si frumoasa cum nici in imprejurimile Romei nu gasesti.

Da, acolo se schimba toate, se distruge un popor! murmura Plutarh oftind. Asa se face istoria prefacere distrugere

Fortunatus il privi mirat,

— De ce te-ai intristat? Daca ai pe cineva acolo, spune-mi : il caut, il ajut, ti-1 trimit aici! Dar stai, ai spus ca ti-a venit un gind si te-ai intrebat daca te poti increde in prietenia mea. Spune, bunule Plutarh, iti jur pe toti zeii ca iti voi indeplini orice dorinta! iti pun toata averea mea la picioare daca e nevoie!

Filozoful clatina usor din cap.

— E ceva mult mai usor, Fortunatus. Ridica mai intii cupa sa mai gustam putin vin. Dupa ce sorbi de citeva ori, Plutarhi adauga : Te-am vazut in Circul cel mare, la spectacolul cu oare impanatul a incheiat jocurile si sarbatorirea invingerii lui Decebal, a cuceririi Daciei

Da, am fost, stiu ca imparatul ti-a dat in dar un dac, ca sclav, acela pe care l-a scapat, ciinele

Asa e! in casa mea, acel sclav a ajuns sa fie foarte mult pretuit, iar eu ma gasesc intr-o situatie grea.

Ti-l cumpar eu, bunule Plutarh, te scap de el,. Iti platesc oricit doresti! se grabi negustorul.

Este vorba de altceva, Fortunatus! Nu trebuie sa-ti spun totul. Tu esti negustor si de multe ori am avut prilejul sa ma conving ca negustorii sint oameni care nu prea se tin de cuvint. As dori sa cred ca in tine ma pot increde

Pe Apollo, care ma ocroteste, pentru tine sint gata sa-mi dau viata! sari Fortunatus, intrezarind o afacere buna.

Nu este nevoie de nici un sacrificiu, Fortunatus. Sclavul trebuie sa se intoarca in Dacia, si eu tin sa-l ajut sa-si caute sotia si copilul. Ti-l cedez, e un barbat de toata increderea. Pot sa sper ca te vei purta bine cu el?

— Pe Cypris si pe Cybela! se jura Fortunatus, si ochii ii licarira de o lacomie greu stapinita. Voi face asa cum iti este dorinta, spune-mi numai cit sa-ti platesc?

Plutarh il privi cu oarecare indoiala. Surprinsese in ochii lui Fortunatus satisfactia si lacomia dupa cistig. Se misca nelinistit si tusi usor.

Ai avea un sclav invatat, de care te-ai putea folosi bine sa-ti administrezi averea. As vrea sa te porti cu el ca si cum ar fi liber, sa-l ajuti sa-si gaseasca familia si sa-si intemeieze un camin. Pentru el nu-mi dai nici un sestert, desi vei primi de la mine un pergament de vinzare, dupa legile imperiului.

Iti jur, bunule Plutarh! Poate ca totul se face spre norocul lui. Va trai mai bine decit un om liber. Sa se roage zeilor care mi-au indreptat pasii incoace!

Si ar mai fi ceva : pe drum si acolo, nu-l vei lega niciodata in lanturi, asa cum tii sclavii pe care i-am vazut afara, in drum. El n-ar putea sa sufere aceasta injosire si nu ma indoiesc ca s-ar razbuna crunt.

Voi indeplini intocmai dorinta ta! spuse Fortunatus, facind o miscare scurta de stringere a buzelor.

Iti multumesc, Fortunatus! Acum e timpul sa ne odihnim putin si sa-ti scriu pergamentul. De altfel, la mine poti sa ramii cit doresti. Zeii sa-ti dea un somn placut, Fortunatus!

Plutarh trecu in cubieula. Il gasi pe Sarmis povestind Lamiei tot ce vazuse prin cetatile prin care calatorise.

Zeii s-o aiba in paza pe sora mea draga! Se apropie de Lamia si o imbratisa. L-am lasat pe Fortunatus sa se odihneasca putin, spuse apoi cu voce cit mai linistita.

Fratele meu a calatorit bine? Nu cumva sclavul l-a suparat pe drum? intreba ea vesela, aruncind o cautatura plina de dragoste spre Sarmis.

Plutarh facu nelinistit citiva pasi prin incapere, se opri la fereastra putin si se uita afara la sirul lung de sclavi legati unul de altul. Ofta usor. Se intoarse si se opri in fata ei.

Nu m-a suparat. Apoi, dupa o pauza, urma : Sper sa nu ma supere nici astazi iar tie, sora mea, iti cer sa fii tare!

Lamia si Sarmis se privira mirasi.

Dar ce se intimpla? murmura ea, napadita de o presimtire rea.

Ceea ce trebuia sa se intimple o data, rosti el intorcindu-se din nou spre fereastra. Cred ca sora mea este o demna fiica a Elladei.

Sarmis simtea cum i se stringe inima si cum ii fuge singele de pe fata. Citeva clipe, in incapere se lasa o liniste incordata. Plutarh se intoarse incet spre ei si vorbi rar si stapinit :

Tie, Sarmis, iti cunosc sufletul si dorinta, de aceea nu te-am intrebat, n-ar mai fi avut nici un rost sa-ti maresc zbuciumul. Continua apoi, cu ton mai hotarit : Te-am incredintat prietenului Fortunatus si te vei inapoia cu el in Dacia!

Ca lovita de trasnet, Lamia scoase un tipat si se prabusi la picioarele lui. Ii prinse genunchii si-i strinse cu putere, soptind printre suspine :

— Cum a fost cu putinta? Dar zeii oracolul de la Delfi, mi-au spus ca voi trai linga acela pe care il iubesc! Nu mai stiu zeii ce spun? gemu ea.

Plutarh se apleca si o ridica.

— Sint lucruri pe care tu nu le intelegi acum, dar mai tirziu, cind te vei mai linisti, iti voi explica. Te vei convinge ca altfel nu se putea. Nu se putea omeneste altfel, si daca tu il iubesti mult pe acest barbat, nu-i sfarima sufletul, nu i-l rupe, impartit intre dragostea ta si dragostea si datoria care il cheama acolo, departe! Acum va las. Tu, Sarmis, trebuie sa incepi numaidecit sa te pregatesti de plecare. Vei fi numai de forma sclavul lui Fortunatus, ca sa nu se spuna ca se calca legile imperiului, insa vei lucra ca si un libert, alaturi de ceilalti slujbasi al negustorului.

Trecusera doua zile de cind caravana de sclavi si de catiri a lui Fortunatus plecase din Cheroneea. Alaturi de negustorul si noul sau stapin, Sarmis mersese mistuit de o vulcanica framintare sufleteasca : se bucurase la gindul ca se inapoiaza in Dacia si-l framintase tristetea ca o parasise pe Lamia. In unele momente, privise cu durere cum inainteaza lungul sir de sclavi legati in lanturi, ale caror miscari produceau un fosnet si un zornait amestecat cu plinsete, murmure si blesteme, ce pareau o muzica a deznadejdei si a mortii, si tot acest spectacol dureros il chinuise mult. La ultimul popas, nu luase in seama discutia lunga dintre negustor si seful supraveghetorilor de sclavi, omul lui de incredere. Cind caravana pornise, Fortunatus se despartise si apucase drumul Romei.

De la plecarea lui Fortunatus faceau primul popas de noapte. Sarmis statea cu miinile sub cap, cu ochii inchisi, culcat sub un copac cu frunzis bogat. In apropierea lui, ceilalti sclavi dormeau. Luna isi trimitea razele printre frunzele ruginite ce stateau gata sa cada. Se gindea la multe. Il ingrijorau privirile pline de dispret pe care i le aruncase seful supraveghetorilor tot timpul zilei. Ceva mai departe, supraveghetorii rideau si beau in jurul unui foc, ale carui flacari se inaltau ca niste limbi in nepotolita miscare. Tresari din ginduri auzind fosnete si usoare trosnete de vreascuri in jurul sau. Se ridica intr-un cot si deslusi ca fosnetele erau amestecate cu soapte. Crezu ca unii sclavi reusisera sa dezlege lanturile si se pregateau sa fuga. Se bucura, ar fi vrut sa-i ajute chiar.

Dadu sa se ridice, dar nu mai avu timp. De dupa trunchiul copacului, patru trupuri se aruncara asupra lui si-l tintuira la pamint. Pina sa-si dea seama de ceea ce se petrece cu el, isi simti miinile si picioarele legate. Se vazu pus apoi in lanturi si dus linga sclavii din coloana. Toata opunerea si revolta lui ramasera fara nici un rezultat.

In clipa cind se vazu din nou in lanturi si legat de ceilalti sclavi, in sufletul sau se produse o prabusire. Il mintise Plutarh? Fusese un misel Fortunatus, sau era un ticalos seful supraveghetorilor? Atit de puternica izbucni revolta ce-l cuprinse, incit, pe masura ce revenea la realitate, se producea in el o schimbare adinca, care dadea vietii o alta intelegere si un alt sens.

ad frunzele, Livianus Claudius, si se imputineaza, asa cum scade si numarul zilelor pe care le mai avem de trait. Cel putin de acum inainte sa ne dea zeii zile linistite!

Livianus Claudius si Eurotas stateau pe o banca in gradina vilei din birne in care se instalase generalul. Desi provizorie, pina la terminarea locuintei din piatra si marmura ce se construia pentru el, vila era inconjurata de o gradina frumos aranjata, cu alei largi si drepte, in lungul carora se aliniau arbusti si straturi cu flori. Banca era sprijinita de trunchiul alb si drept al unui mesteacan, ale carui frunze ruginii se desprindeau una dupa alta si cadeau, invirtindu-se, pina la picioarele lor.

Asta imi doresc si eu, Eurotas, rupse tacerea Livianus Claudius, as vrea sa mai traiesc citeva zile linistite, toata viata mi-a fost zbuciumata. Citeodata, ma simt prea imbatrinit si obosit. In curind vor fi terminate constructiile incepute aci : amfiteatrul, forul cu casa augustalilor, termele, apeductul, si colonia ce s-a infiripat aci se va linisti. Se vor mai linisti si dacii.

Livianus Claudius tacu. Lua o frunza ce-i cazuse pe genunchi si incepu s-o rasuceasca, plimbindu-i codita printre degete.

Dar vad ca, relua el dupa o lunga pauza, nu prea te grabesti sa vii sa ma vezi. De cind ti-am satisfacut tot ce-ai dorit, ai inceput sa ma ocolesti, sau ma insel eu?

Adica tot ce te legasesi sa-mi dai, Livianus Claudius, il completa Eurotas, altfel, pe Jupiter si pe Cybela, iti jur ca ma judeci gresit. Ce fac eu altceva decit sa alerg? N-ai spus tu ca noi negustorii trebuie sa fim alaturi de cohorte si de legiuni, sa dam ajutor ca viata sa-si reia cursul obisnuit cit mai repede in aceasta provincie?

Livianus Claudius clatina usor din cap.

Te si facusi cu trei ferme, grecule! Darul meu Dar la Carsidava ce-ai facut? Acolo a locuit unul din vitejii tarabosti.

Jupiter mi-e martor, Livianus Claudius, Carsidava n-a fost un dar, ti-ai platit o datorie! Ma asteptam sa spui ca in schimbul ei o ai astazi pe Apronilla. Daca nu era planul meu, putin a lipsit ca pe fata s-o pierzi pentru totdeauna. Tu stii ca din femeile ramase la Carsidava nu s-a mai dat de urmele nici uneia?

Da, recunosc, tocmai de-aceea te-am si rasplatit, murmura generalul.

Cu ceea ce era al imperiului

Dupa privirea aspra ce i-o arunca generalul, Eurotas intelese ca gresise. Se grabi sa schimbe vorba.

Dar nu te-am intrebat, Livianus Claudius, ce face fata? Cred ca s-a linistit cu totul, mai ales ca o data cu moartea acelui tribun, nu mai are pentru cine sa fuga si nici cine sa mai incerce sa ti-o rapeasca.

Generalul se misca nelinistit pe banca.

Poti sa fii sigur, Eurotas? Sufletul femeilor este un labirint, in care ori cit de mult vei patrunde nu-i poti gasi niciodata sfirsitul. Am pus sa se caute printre ruinele Sarmizegetusei, pe la Cetatea-de-Munte si peste tot pe unde au fost lupte, si nu i s-a gasit trupul. Daca n-o fi ars o data cu cetatea, ma tem sa nu fi fugit cu Diegis, in munti.

De asta sa nu fii ingrijorat! Eu ti-am spus, Livianus Claudius : lupul da tircoale in jurul stinii. Daca el ar mai fi in viata, s-ar fi ivit fara indoiala aici, la Ulpia Trajana, sau prin imprejurimi, si Domitius Rufinus nu l-ar fi scapat din mina. E mort, Livianus Claudius, e mort!

Eurotas avu o usoara zguduire, ca un fior de frig, si isi strinse mantia mai bine in jurul trupului.

Dar ce, ti-e frig? Sa mergem in casa.

Nu, Livianus Claudius, ma gindeam la altceva : daca acel tribun mai era in viata, ar fi aflat de mult cine i-a luat sotia si ti-a adus-o, iar eu de mult i-as fi dat banul lui Charon sa ma treaca peste Styx, la zei

Te stapineste si acum teama? Esti sub protectia mea, grecule! ii spuse cu convingere, batindu-l usor pe spate.

Eurotas cauta sa-si faca mai mult curaj. Se scarpina in barba si zimbi.

Sint batrin si pot pleca la zei in orice clipa. Dar, spune-mi, copilul mai traieste? intreba, desi stia acest lucru.

— Da, micul Decebal traieste, si creste vazind cu ochii.

Dar ce, te mira?

Eurotas culese citeva frunze din cele ce cazusera pe mantia intinsa peste genunchi si le cerceta una cite una. Vorbi cu privirea indreptata in jos.

Stiu ca de citeva ori mi-ai spus, in momentele cind te infuriai, ca, dupa legile imperiului, si copilul iti este sclav, din moment ce mama iti este sclava. Sovai o clipa : Ai fi putut sa-l indepartezi din calea fericirii tale. Un stapin poate chiar sa-l si

Sa omor copilul? Asa ceva n-as putea

Si de ce nu, Livianus Claudius? Sint atitia stapini care omoara copiii sclavelor pe care vor sa le pastreze frumoase si, bineinteles, cu care nu vor sa aiba copii.

Generalul ramase mirat, pe ginduri.

Te-ar lasa inima sa omori un copil nevinovat? Pe Proserpina, Eurotas, ti-am cunoscut sufletul indeajuns, dar nu mi-am inchipuit ca mai ascunde si aceasta fata!

Cu un zimbet plin de siretenie, Eurotas ii spuse fara graba :

— De ce te miri, n-ar fi nevoie sa-l omori tu. Ai putea sa aranjezi sa-l ia zeii altfel, fara ca ea sa banuiasca. Ceva asa, ca o boala grea, de care n-ar mai fi tamaduit. Se intoarse mai mult spre general si continua, aproape in soapta : Si-apoi, Livianus Claudius, tu nu esti om, tu nu ai dreptul sa mai gusti fericirea? Ramasa fara copil, n-ar mai avea pe nimeni pe lume, durerea ei s-ar potoli si, linistita, si-ar indrepta spre tine toata dragostea si toate dorintele ei de femeie

— Nu m-am gindit la asta, si chiar daca m-as fi gindit, tot nu puteam sa fac nimic. Stiu eu?! Si fara copil, poate ca tot n-as reusi s-o fac sa se apropie de mine sau sa ma primeasca alaturi de ea.

Fata uscativa si zbircita a lui Eurotas se mai lungi putin. Tusi de citeva ori, cautind sa-si dreaga glasul, clipi repede si zimbi usor.

Nu te mai recunosc, Livianus Claudius! in tinerete nu te lasai invins cu una, cu doua. Pe femeie e greu pina ti-o apropii o data, apoi nu-ti mai da ea drumul. Si chiar esti hotarit sa renunti pentru totdeauna la gratiile ei?

Ce-as putea sa fac altceva? murmura generalul. Prins de un torent de inlantuiri de ginduri, Eurotas se scarpina nervos in barba. Rupse tacerea cu o framintare bine stapinita.

Ar mai fi o cale pentru a o face sa te iubeasca, ar fi de incercat

Ce? il intreba, privindu-l cercetator.

Am aflat ca aci in apropiere, intr-o pestera din munte, s-ar afla o batrina vrajitoare. Se spune ca face adevarate minuni : te vindeca, te imbolnaveste, te face sa urasti, sa iubesti, sa-ti alungi sau sa-ti rapui dusmanul si cite altele. Ce-ar fi daca ai incerca? S-au vazut multe cazuri

Generalul sari ca ars :

Cine, eu, generalul Livianus Claudius, comandantul cohortelor si legiunilor din Dacia Trajana, sa merg sa ma injosesc in fata unei batrine dace? Esti nebun, Eurotas, ar insemna sa ma dau singur pe mina dusmanului!

Stai, n-o lua asa, n-am spus asta! Principalul este numai ca tu sa vrei. Vrajitoarea trebuie sa ne dea ceva pentru copil, ca sa-l trimitem cit mai usor la zei, iar pentru ea, pentru Apronilla, o licoare, ceva care s-o faca sa arda de focul dragostei. Iti va cadea singura in brate, Livianus Claudius!

Generalul se intoarse, il prinse de umeri si 1 zgiltii cu putere :

— Zeii cei rai sa te ia la ei, Eurotas! Cum se poate sa-ti treaca prin cap toate astea? Si pe cine as putea sa trimit la batrina aceea?

Zimbetul si fata lui Eurotas se schimbara, ochii incepura sa-i luceasca de o satisfactie greu de ascuns. Se intoarse si mai mult spre general.

Ma duc eu, Livianus Claudius! Eu voi face pe batrinul indragostit, mie imi va da bautura pentru copil.

Generalul se ridica de pe banca si se indrepta din sale :

Se lasa seara, Eurotas. Vom face si aceasta incercare si, daca nu voi izbuti, o voi trimite la Roma.

Va fi asa cum iti spun eu! intari Eurotas, stringindu-si mai bine mantia pentru plecare. Zeii sa-ti dea odihna placuta, Livianus Claudius!

Multumit de ceea ce facuse, Eurotas porni spre cimp, la Domitius Rufinus. Nu-l scapase din socotelile lui nici pe legatul comandant. Cautase sa se apropie de el si sa-l incurce in chestiuni banesti, imprumutindu-i sume importante cu multa usurinta. Si pentru a-l indatora si mai mult, il indemnase la dragostea Apronillei.

Se innoptase bine cind intra in incaperea in care lucra legatul, in pretoriul din cimp. Il gasi pe Domitius Rufinus impartind ordine tribunilor si centurionilor comandanti de cohorte si centurii.

Marele Jupiter cu tine! saluta intrind.

Pe Cybela si Thalia, nu ma asteptam ca vei veni sa ma vezi astazi. E ceva nou, treburile merg bine?

Pentru legatul comandant, Jupiter nu doarme, si astazi si-a intors si mai mult fata spre el.                                                                                                    

Eurotas se retrase intr-un colt si se aseza pe un scaun. Nu se termina scurgerea nisipului din clepsidra, si Domitius Rufinus isi scoase afara subalternii. Ii facu semn sa se apropie :

Zici ca nu doarme Jupiter? il intreba pe batrinul negustor.

Pe Fortuna, lucrurile au pornit bine, vin de la Livianus Claudius. L-am convins pe batrin sa trimita la zei copilul.

Il prinse de umeri pe legat si vorbi cu curaj :

— Merge bine, Domitius Rufinus, merge bine! inveselit, legatul suna, chema un contubernal si ceru vin.

Pe toti zeii, batrine, merita sa sarbatorim aceasta clipa si sa golim citeva cupe de Falern! imi pun toata nadejdea in tine!

Legatul goli cupa dintr-o sorbitura.

Bea cu mai mult curaj, batrine!

Se uita la grec si i se paru mai putin slabit si mai putin urit. Chiar privirile jucause ale butrinului nu le mai socoti ca aratind lipsa de sinceritate. Il intreba apoi :

Si ce-ar trebui sa fac eu, batrine?

Eurotas puse cupa pe masa si-si sterse incet mustatile si barba. Vinul cald il simtea curgindu-i prin toate madularele.

Deocamdata nu faci nimic. La momentul potrivit iti voi spune eu. O sa ma mai gindesc la treaba asta. Tu stii, legatule : inima femeii este slaba. Daca o sa te vada ca te framinti si te zbati sa-i dai ajutor, atunci cind copilul va fi pe moarte, recunostinta ei nu va intirzia sa se arate. Fiecare femeie cauta un sprijin, si acest sprijin il vede intotdeauna intr-un barbat. Si nici nu se poate altfel chemarea carnii, tineretea Ehei, Domitius Rufinus, sint batrin, dar le cunosc pe femei : Apronilla este mai scumpa decit aurul, iar barbatul care o va avea isi va plati fericirea stind ca un sclav la picioarele ei!

Domitius Rufinus murmura, napadit de o caldura launtrica :

Ma incred in istetimea ta, batrine!

De asta sa nu te ingrijesti, Domitius Rufinus! Femeile trec usor de la ura cea mai adinea la dragostea cea mai puternica. Totul e sa stii cum sa le incalzesti sufletul, sa faci sa le bata inima pentru tine. Sufletul femeii este capricios ca o zi de primavara : se schimba de la o clipa la alta. Dar e tirziu, e timpul sa plec.

Eurotas se ridica de pe scaun. Legatul ocoli masa si-l prinse de umeri, stringindu-l la piept.

— Sa ma ajuti, Eurotas! Jur pe facliile Eryniilor ca-ti voi satisface orice dorinta, daca treaba va merge bine!

Eurotas isi facuse bine socotelile. Oricare dintre cei doi ar fi reusit in ceea ce fiecare urmarea, pentru batrinul negustor ar fi rezultat un cistig. De aceea, a doua zi spre seara pornise nevazut de nimeni spre pestera batrinei, despre care multi vorbeau : unii ca ar fi o vrajitoare pe care o ajutau duhurile rele, altii ca nu e decit o batrina daca, priceputa la tamaduirea multor boli si rani.

In pestera, Eurotas o gasise, pe batrina Malva, mama Cumidei, care se asezase in apropierea marelui santier numai ca sa vina in ajutorul dacilor prinsi si pusi de cotropitor sa inalte constructii noi din piatra. Batrina era neintrecuta in gasirea buruienilor bune pentru leacuri, ca si a celor din care putea pregati bauturi otravitoare. Unele care omorau fulgerator dusmanul, altele care il faceau sa se sfirseasca in citeva zile, in chinuri ingrozitoare. Dupa moartea fiicei, batrina ramasese numai cu micul Dicomes, fiul lui Sarmis si al Cumidei.

Malva fusese pusa la grea incercare. Il cunoscuse bine    pe Eurotas si stia ca daduse mult ajutor lui Decebal, in lupta impotriva imperiului, insa mai aflase ca tot el fusese acela care o luase pe Apronilla de la Carsidava si o dusese inapoi la Livianus Claudius. Dar ura ei impotriva decurionilor, a centurionilor si a tribunilor era neagra, de aceea sfirsise prin a se increde in juramintele lui Eurotas, cum ca urmareste sa omoare doi centurioni care ii chinuiau pe daci in minele de sare de la Brucla, si-i daduse otrava ceruta. Dupa patru zile, in vila generalului, micul Decebal isi daduse sufletul dupa chinuri grele, pe care medicul legiunii le pusese pe seama unei boli asemanatoare cu holera.

De mult timp Apronilla isi pierduse speranta ca Viteillus s-ar mai afla in viata si incepuse sa se obisnuiasca cu gindul ca in casa lui Livianus Claudius isi va putea creste mai bine copilul. Dar moartea micului Decebal venise ca un trasnet, si pentru ea totul incepuse sa se naruie. De aceasta stare a ei se bucurau toti cei trei : Livianus Claudius si Domitius Rufinus, nutrind sperante de cucerire a femeii ramase singura, iar Eurotas convins ca, oricare dintre cei doi va iesi biruitor, isi va asigura un cistig bun.

upa ce se intilnise cu Vitellius in taberna „La legionarul vesel', Maevius alergase zi dupa zi pe intreg santierul, printre baracile, bordeiele si corturile din apropierea campului si prin imprejurimile Ulpiei Trajana, incercind sa descopere posibilitati noi, de care sa se foloseasca pentru scoaterea dacului Rhesos din santier si eliberarea Apronillei. Se folosise de Rupilius, patronul tabernei, cautind sa cistige de partea lui pe unul dintre decurionii sau legionarii din garzi, dar toate acestea nu dusesera la nici un rezultat. Prietenia cu centurionul Paulus ezitase sa o foloseasca. Reusita incercarii lui era stinjenita si de faptul ca pentru toata lumea, chiar si pentru Paulus, Vitellius trebuia sa ramina dacul Rhesos.

In aceste zile de framintata cautare, Maevius a aflat de batrina vrajitoare din pestera. Vorbeau despre ea cu respect sclavii si dacii, uimiti de vindecarile miraculoase pe care le faceau leacurile, alifiile si bauturile date de ea. Maevius stia de la Roma ca vrajitoarele au si legaturi ascunse, ce urcau adesea pina la patricienii cei mai bogati si chiar pina la senatorii cu influenta politica hotaritoare, de aceea socotise ca poate n-ar fi fost de neglijat ajutorul vrajitoarei din apropierea campului. Un libert il dusese acolo, ii povestise batrinei imprejurarile in care cunoscuse pe Sarmis si pe Carsida, la Egeta, si ii cistigase repede increderea. Vestea ca Vitellius se afla aproape, pe santier, o bucurase mult pe batrina si se hotarise sa incerce totul pentru a-l scoate de acolo. Si, spre uimirea lor, dupa citeva zile, dacul Rhesos fusese lasat liber.

Trecusera mai mult de doua luni de la moartea micului Decebal. Toamna era pe sfirsite. Zile ploioase, mohorite si reci se urmau unele dupa altele. In seara unei astfel de zile, Malva ii astepta pe Maevius si pe Vitellius, si ei nu intirziara. Batrina ii primi tinind in mina opaitul, in care sfiriia festila ce plutea in seul topit.

— Ati venit, dragii mei, sopti ea tremurind din tot trupul de incordarea asteptarii, in fiecare clipa m-am rugat pentru voi Marelui zeu!

Puse opaitul pe un colt de stinca, se apropie de Vitellius si-l imbratisa murmurind :

Dragul mamei, te-au lovit fara mila zeii cei rai, si acum trebuie sa te ascunzi sub straie dace. Of, ca mult ne mai incearca zeii rabdarea si credinta noastra!

Il impinse de linga ea, lua opaitul si cauta sa-l vada mai bine la fata.

Esti un dac cu barba cam neagra, si daca n-ar fi firele albe din ea ar cam batea la ochi. Dacii au parul mai deschis. Ai fost aci linga mine, Rhesos mama, si eu n-am stiut!

Continuind sa vorbeasca, batrina se intoarse spre Maevius. Incepu sa-l mingiie cu duiosie pe obraz.

S-o eliberam pe Apronilla, buna Malva! gemu Vitellius.

Sa fii tare, Rhesos! Ne va ajuta Marele zeu sa le descurcam pe toate. Sa va povestesc mai intii cele ce s-au petrecut de la lupta cea mare, apoi vom vedea ce avem de facut.

Batrina tacu un moment, lua un taciune si rascoli focul, incepu sa povesteasca indurerata :

La Carsidava ramaseseram noi, femeile : eu, Carsida, Apronilla si Cumida, lupta cea mare era pe sfirsite si nu mai aveam nici o speranta ca regele va mai putea sa-l invinga pe lacomul imparat. Intr-o seara a sosit la Carsidava Eurotas. I-a aratat Apronillei un papyrus, si ea, plingind, fara sa mai tina seama de indemnurile noastre, a luat copilul si a plecat cu el. Nu dupa mult timp, Carsidava a fost atacata de o centurie, sau, stiu eu, poate mai multe. Tu, Rhesos, il stii pe batrinul Usugus. A luptat ca un adevarat viteaz, in fruntea celorlalti batrini, a robilor si a femeilor. A cazut, sarmanul Usugus, doborit de pe zidul de aparare de sulita aruncata de un legionar. Cind am vazut ca cetatea nu mai poate fi aparata, am fugit cu Carsida, Cumida si copiii, in plina noapte, peste munte, la Costodava. Intr-o dimineata, abia se luminase de ziua cind in apropierea cetatii au sosit romanii, adica cete de legionari pornite dupa jafuri. Ne-a salvat de acolo pustnicul Porfirios. Tu il stii? il intreba ea pe Vitellius. Venise pe la miezul noptii si ne spusese sa ne pregatim de plecare. Am mers mult timp pe poteci inguste ce serpuiau pe povirnisurile stincoase ale muntilor, prin paduri neumblate si prin vai adinci, pina am ajuns la pestera lui. Abia sositi acolo, pustnicul ne-a aratat unde gasim ceva de mincare si pe ce sa dormim, si dupa ce a imbucat de citeva ori in graba, a plecat. Toata ziua am ramas singure si ne credeam parasite de el in creierii muntilor, dar ne inselasem. Tirziu noaptea, Porfirios s-a inapoiat, frint de oboseala. Aducea cu el alte femei si alti copii, pe care ii scapase de robie. Am ramas mult timp acolo. Spre toamna, pustnicul a plecat, dupa ce ne-a spus ca va lipsi mai multe zile si sa nu fim ingrijorate. S-a intors dupa vreo zece zile, obosit si descurajat. A cazut pe un pat de fin si ne-a spus, abia murmurind : „In Dacia, totul s-a sfirsit : regele a murit, Cetatea-de-Munte a fost arsa si darimata, ca si Sarmizegetusa. De acum inainte, dacii vor trai intr-o provincie a imperiului!' Au urmat pentru noi zile grele : Carsida il credea pe Diegis mort, iar Cumida pe Sarmis.

Dupa ce-si sterse lacrimile, batrina continua :

— In anul acela a fost o iarna grea. Alaturi de Porfirios, Carsida si Cumida au luptat cu troienele de zapada si au adus lemne, poame, radacini si vinat. Stateam numai pe linga foc, cu grija mai ales pentru copii. Pe la mijlocul iernii, Cumida a cazut bolnava. Am ingrijit-o cu tot ce am putut, caci din cauza nametilor nu puteam sa gasesc buruienile si radacinile din care sa-i fac bauturi intaritoare, incepuse sa dea florile cind sarmana a fost luata sus de Marele zeu. N-a trecut mult timp, si micul Sarmis, baiatul Carsidei, a plecat si el la Zamolxis. Am ramas numai eu, Carsida si micul Dicomes. In zilele acelea, Porfirios plecase si lipsise timp indelungat. Cind s-a inapoiat, ne-a adus vestea ca Diegis traieste. Dupa pierderea copilului, Carsida nu mai avea cum sa si infringa durerea, iar mie nu-mi statea in putere s-o ajut cu ceva. Vestea adusa de pustnic o intarise dintr-o data. Din acea zi, ea n-a mai avut astimpar pina a plecat. Pustnicul a dus-o pe poteci numai de el stiute, a trecut-o dincolo de Cetatea-de-Munte si i-a aratat incotro sa mearga, ca sa ajunga in muntii in care se afla Diegis. Eu am ramas singura, cu micul Dicomes. Malva tacu. Incepu sa scormoneasca jarul privind lung carbunii si flacarile albastre-verzui ce pilpiiau deasupra jaraticului. Isi sterse lacrimile si povesti mai departe :

Ce s-a intimplat cu Carsida, nu stie nimeni. De la Diegis am aflat, prin oamenii lui, ca ea n-a mai sosit acolo. El a pus s-o caute, a rascolit muntii si padurile, a batut toate drumurile si potecile, fara sa-i poata da de urma.

Mam-mae! Mam-mae!

Batrina tacu impietrita. Se uita lung spre Vitellius si un val de mila o napadi. In clipa cea grea, nu vrusese ca el sa stie ca alaturi de ea creste micul Dicomes.

Mam-mae!

Vin, puisorul mamei scump!

Se ridica greu, cu trosnete de oase, si porni spre el.

Vitellius ramasese nemiscat si urmarea ce se petrece in fundul pesterii unde, printr-o mica spartura in stinca, se vedea lumina jucatoare a opaitului din scobitura pe care Malva si-o facuse incapere de locuit. Batrina se inapoie, tinind de mina copilul. Scarpinindu-se somnoros prin parul matasos, lung si blond, ce-i ajungea pina spre umeri, micul Dicomes ii privi mirat cu ochii lui mari si blinzi.

Nu te mai cunoaste, murmura batrina, chinuita si mai mult de durere, era micsor cind ati plecat cu totii la lupta.

Isi trase coltul naframei si-si sterse lacrimile. Se aseza linga foc, tinind copilul pe genunchi, si incepu sa rascoleasca jarul, peste care mai arunca citeva vreascuri.

Rhesos mama, zeii ne pun la grele incercari! Cite-odata, omul, straduindu-se sa faca binele, aduce raul. Mi-e sufletul zdrobit de ceea ce s-a intimplat. Ai putea sa ridici o piatra, si cu ea sa-mi zdrobesti capul!

Vitellius se misca pe buturuga, gata sa se ridice, insa ea ii facu semn sa stea linistit.

Spune-mi, ce s-a intimplat, ce nenorocire ma mai incearca? murmura el, sagetat de o presimtire rea.

Trebuie sa te tii tare, dragul mamei! Sa ducem lupta si s-o scapam pe ea

Copilul! Ce s-a intimplat cu micul Decebal? striga el, sarind in picioare.

Stai pe buturuga si asculta-ma! De la un luptator incercat ma astept la mai multa stapinire, il indemna ea infringindu-si plinsul.

Incepu sa povesteasca rar, printre suspine :

Era pe la inceputul acestei toamne. De tine nu stiam nici ca traiai si nici ca te gaseai aici pe santier. Intr-o zi a venit la mine Eurotas, trimisul zeilor cei rai, si mi-a cerut sa-i dau o bautura cu care sa omoare pe niste ticalosi de centurioni, care ii chinuiau, chipurile, pe dacii prinsi si pusi la munca. Orbita de ura impotriva dusmanului, i-am dat-o. Dupa citeva zile am aflat de la el, de la dragul mamei, Maevius, ca tu esti in viata. Am trimis repede dupa Euratos si i-am cerut, ca plata a bauturii ce i-am dat, sa-mi aduca de la Livianus Claudius eliberarea dacului Rhesos din santier. Si grecul a facut totul mai repede decit ma asteptam. Acum stii, Rhesos mama, cum de-ai ajuns liber. Nu acel centurion Paulus, cum ai crezut tu, te-a ajutat.

Dupa ce mai scormoni incet prin foc, privind lung flacarile, spuse aproape tremurind :

N-am crezut ca grecul si generalul au suflete atit de ticaloase! Asta am aflat-o numai de putin timp, si pentru asta v-am chemat. Cu bautura pe care eu i-am dat-o lui Eurotas a fost omorit copilul.

Ti-ai pierdut mintile? striga Vitellius, nestiind ce sa faca in durerea ce-l napadea.

Batrina continua cu voce mult tulburata, inecata de plins :

Daca nu poti sa te mai stapinesti, ti-am spus sa-mi zdrobesti capul! Da, cu bautura pe care i-am dat-o eu. Imi cunosc otravurile tot asa de bine cum imi cunosc leacurile. Pentru asta mi-a cerut-o ticalosul de Eurotas, pentru ca, omorind copilul, sa o poata mfringe mai usor pe ea, ramasa singura, aici, departe de Roma.

Vitellius isi prinsese capul intre miini si privea in jos, impietrit. Vestea il doborise. In mintea lui, gindurile nu se mai puteau inchega. Malva ii intelegea durerea si cauta sa-l linisteasca :

Inima ei este si mai sfarimata decit a ta, dragul mamei! Ea nu stie nici atit, ca tu mai esti in viata, si nu mai are nici o mingiiere! Pina vom reusi s-o scoatem de acolo, trebuie s-o ajutam sa-si infringa durerea. Sa-i scrii un papyrus, dragul mamei, pe care eu ma voi stradui sa-l fac sa ajunga pina la ea. Poate ca Marele zeu ne va ajuta, ca nu s-o fi pus sa sfirseasca lumea in durere si deznadejde! Eu m-am ingrijit de citeva papyrusuri de la un negustor de pe linga santier.

Indurerat peste masura, Vitellius scrise papyrusul si se pregati sa plece.

Trebuie sa dau de Eurotas. Nici un zeu n-o sa-l mai scape din miinile mele! rosti el, napadit de durere si de ura.

Si eu voi avea grija de ei, dragul mamei. Dupa ce o scoatem pe ea, o sa-i rapunem, pe Livianus Claudius si pe Eurotas, cu aceeasi otrava. Tu sa te tii tare, si - daca asa a fost voia zeilor - pe micul Dicomes il puteti creste ca pe copilul vostru!

Primirea papyrusului de la Vitellius schimbase mult starea sufleteasca a Apronillei. O bucurie mare face sa scada o durere, oricit de sfisietoare ar fi. Si cautind sa insele atentia lui Livianus Claudius, care pusese pe Myrella, pe Agnia si pe decurionul Cinarius sa n-o scape din vedere nici o clipa, Apronilla se schimbase cu totul, spre uimirea batrinului general. Incepuse sa se arate ascultatoare si apropiata fata de el si, infringindu-si ura ce-i purta, il facuse sa nutreasca din nou cele mai ispititoare sperante.

Cele ce se petreceau in vila generalului atrasesera furia si ura a doua persoane din apropierea lui : Domitius Rufinus si Agnia. Legatul turba de ciuda, fiindca ii scapa din mina femeia ale carei gratii le poftise atit de mult, iar batrina sclava blestema intr-una si se ruga zeilor sa-l intoarca pe drumul cel bun pe stapin, care isi pierduse mintile si cerea dragoste de la. propria lui fiica.

Agnia nu se indoise niciodata ca Apronilla e Lucilla, pe care zeii o adusesera acasa in urma rugaciunilor ei. Batrina sclava incepuse sa fie scirbita si stapinita de ura impotriva Apronillei, de cind vazuse schimbarea ei fata de general. In fiecare zi se ruga zeilor sa-i indrepte sau sa-i pedepseasca crunt pe tata si pe fiica, amindoi stapiniti de duhurile rele. Si, incetul cu incetul, in mintea putina a Agniei isi facuse loc gindul razbunarii. Incepuse sa urmareasca toate miscarile Apronillei, pornita sa-i faca orice rau ii va fi cu putinta. Si ziua aceasta a sosit mai repede decit ar fi crezut batrina sclava.

Era intr-o dupa-amiaza. Apronilla iesise sa se plimbe putin in parcul din jurul vilei. Batrina se strecurase repede in exedra, in urma ei. Nici ea nu stia ce cauta acolo, era numai napadita de ura. A inceput sa ridice pernele, sa arunce lucrurile, sa rascoleasca peste tot. Privirea i-a cazut pe papyrusul pe care Apronilla il primise de la Vitellius. S-a uitat la el cu o mutra indobitocita, fara sa inteleaga ce poate fi, apoi a pornit in fuga spre tabliniu, unde se odihnea stapinul.

—Stapine, uite ce-am gasit, in exedra, la Lucilla!

Agnia, de cite ori sa-ti spun ca Apronilla nu este nici Lucilla, nici Lucina? ii striga el, luindu-i din mina papyrusul.

Ii facu semn sclavei sa iasa si desfacu papyrusul, prins de presimtiri negre. In sinea lui se ruga zeilor, ca el sa nu fie o dovada ca pe Apronilla o pierduse din nou. Incepu sa citeasca papyrusul, parcurgindu-l cu ochii febrili si cu miinile tremurinde. O durere ascutita ii sageta inima.

El traieste! Traieste aci, in apropierea mea! Strinse pumnii si ridica privirea amenintator, pornit pe razbunare.

Ticaloasa vrajitoare a urzit totul. Il stia pe tradator ascuns sub numele de Rhesos!

Fata ii deveni de nerecunoscut : palida, prelunga, slabita, impietrita, ochii ii ardeau in orbite, buzele, strinse, i se invinetira. Facu ghemotoc papyrusul in mina si se repezi afara, trintind cu putere usa.

Cind il vazu, Apronilla incepu sa-i zimbeasca, nebanuind nimic. Era napadita numai de bucuria apropiatei revederi a sotului si o caldura dulce ii umplea trupul si sufletul. Zimbetul ii pieri insa repede, cind il privi mai bine. Se trase inapoi, speriata, dar nu avu timp sa faca decit un pas, caci el o prinse cu putere de umeri si incepu s-o zgiltiie ;

Te omor! Ce e cu acest papyrus?

Apronilla pali. Stapinul nu se purtase astfel niciodata cu ea.

— Care papyrus?

In acea clipa nu se gindi ca papyrusul primit de la Vitellius era cel pe care stapinul ei il tinea in mina. Cauta sa se tina tare.

Nu inteleg, despre care papyrus imi vorbesti? spuse ea nedumerita.

Da, nu intelegi? Dar cine este dacul Rhesos, stii? Ce pune la cale Malva, stii? Ca tu te pregatesti sa fugi, sa ma parasesti din nou, stii? continua el s-o intrebe, fierbind de minie.

Sint momente cind forte necunoscute in om ies la iveala si-l fac sa se schimbe intr-un mod cu totul neasteptat. Cind intelese situatia, Apronilla nu-si pierdu totusi cumpatul. Inima i se impietri, muschii i se incordara si, cu o liniste si hotanire demne, il respinse cu putere pe general. Se trase citiva pasi inapoi si-l privi cu ura :

Ce vezi rau, Livianus Claudius, in aceea ca o sotie indurerata primeste vesti din partea sotului chinuit, pe care de mult il crezuse pierdut? In sufletul tau, in cugetul tau, ai socotit ca sotul nu trebuie sa-si caute sotia, ca sotia nu trebuie sa-si astepte sotul pina in ultima clipa a vietii ei? Ai fi gindit tu, Livianus Claudius, ca sotia ta, Lucina, sa nu te fi asteptat si sa nu te fi cautat daca ai fi cazut captiv in Galia? Ai fi sfatuit tu pe fiica ta, Lucilla, sa nu-si iubeasca sotul? Pentru ce, Livianus Claudius, ceri toate acestea de la mine?

Livianus Claudius se retrasese si se sprijinise de tocul usii. O privise mult timp, mihnit si rusinat de gestul ce-l facuse. Cuvintele ei ii sagetasera inima si il readusesera la realitate. Incerca sa vorbeasca, dar nu reusi sa scoata decit un suierat usor, insotit de un oftat adinc. Ea ii facu semn sa taca si continua ;

Intr-un fel, de cind ma tii in casa ta, poate ca ti-ai facut o idee despre mine si n-as vrea sa ma judeci gresit. Trebuie sa nu uiti niciodata ca sclava ta este sotie si a fost mama. Pina la primirea acestui papyrus, n-am stiut ca sotul meu mai traieste.

Tacu. In privire ii aparura flacari si ochii i se umezira. Urma cu durere in voce :

Si tot pina atunci n-am stiut ca tu si Eurotas, indemnati de zeii cei rai, mi-ati omorit copilul, cu otrava pe care batrina Malva v-a dat-o!

Invinsa de durere si de revolta, Apronilla izbucni in hohote de plins.

Ce mai doresti de la mine, Livianus Claudius? ii striga cu disperare nestapinita.

Fara sa mai spuna un cuvint, Livianus Claudius se intoarse si pleca, pasind incet ca un batrin girbovit de ani. In atriu se opri, se lasa greu pe un scaun si, cu coatele sprijinite pe genunchi, isi prinse capul intre miini. Ramase mult timp in aceasta pozitie, pierdut in ginduri. Tirziu, se ridica, chema pe primul sau contubernal si-i ordona sa caute pe santiere, in toata Ulpia Trajana si prin imprejurimi pe dacul Rhesos si sa i-l aduca, legat, cit mai repede cu putinta. De asemenea, sa trimita un decurion cu citiva legionari la pestera vrajitoarei Malva si s-o puna in lanturi.

Dupa plecarea lui Livianus Claudius, Apronilla isi dadu seama ca traieste momente de lupta grea, hotaritoare. Fiecare clipa era pretioasa. O chema pe Myrella si-i spuse sa-l caute pe decurionul Cinarius. Ceva mai tirziu, decurionul pornea grabit spre taberna lui Rupilius, unde spera sa-l gaseasca pe Maevius.

Se lasa amurgul, cind Maevius alerga pe poteca ce serpuia pe coasta muntelui, spre pestera Malvei. Toga lui rupta flutura in vintul potolit de seara. Cind ajunse sus, se uita inapoi. Vazu in vale o ceata de legionari mergind grabiti pe aceeasi poteca pe care urcase el. Grabi si mai mult fuga.

Malva si Vitellius il ascultara incordati. Cind Maevius sfirsi de povestit, batrina se ridica de linga foc si, cu multa liniste si hotarire, le spuse :

—Nu avem timp de pierdut, sa mergem! Marele zeu n-a vrut sa ne ajute! Vom chibzui mai tirziu asupra celor ce vom avea de facut.

Batrina zavori usa cu drugul cel mai gros si le spuse s-o infunde cu blocurile de piatra insirate in lungul peretelui pesterii, toate pregatite pentru un astfel de moment greu.

Asa, acum sa ma urmati! Nu pune el dusmanul mina pe Malva, si nici pe voi.

O urmara in scobitura in care se afla micul Dicomes. Copilul se juca cu melci si cu pietre la lumina slaba a unui opait. Il imbraca repede, apoi ii facu semn lui Vitellius sa se apropie de peretele de stinca. Dadu la o parte un maldar de fin si-i arata un bloc de piatra ceva mai rostuit, ce se infunda in masivul pietros. Ii spuse sa-l impinga la o parte, dindu-i un drug de lemn in ajutor, in fata lor se casca o gura intunecoasa, ce cobora in panta repede, infundindu-se in inima muntelui. Dinspre usa se auzira zgomote, murmure si lovituri puternice.

Hei, Malva, deschide! Te cheama Livianus Claudius!

Sa cheme duhurile rele si pe zeii cei rai! murmura batrina, pornind inainte prin crapatura din inima muntelui, tinind pe micul Dicomes de mina.

Dupa ce inaintara citiva pasi, se opri si-i spuse lui Vitellius sa traga la loc blocul de piatra.

Afara, legionarii incepusera sa sparga usa.

n an mai tirziu, spre sfirsitul verii, la Ulpia Trajana erau aproape gata pregatirile pentru serbarile de inaugurare a noii colonii romane, capitala a provinciei Dacia Trajana. Guvernatorul provinciei, Decimus Terentius Scaurianus, impreuna cu senatorii si magistratii sositi de la Roma pentru a lua parte la serbari, stabilisera cu grija ca totul sa se desfasoare cu mult fast si bogatie, pentru ca poporul dac sa fie impresionat si pe aceasta cale de rnaretia Romei. Totodata aranjasera ca aceste serbari sa constituie puntea de impacare a imparatului cu dacii si inceperea unei perioade de liniste si de munca.

Inaugurarea se facea fara sa fi fost ridicate toate constructiile. In afara de amfiteatru, for si terme, se mai terminasera vilele conducatorilor si inaltilor functionari ai imperiului, ce se inaltau in centrul coloniei, in timp ce locuintele restului populatiei - negustori, mestesugari, centurioni - abia daca erau incepute, terenul fiind acoperit in cea mai mare parte cu baraci si bordeie.

In lungul arterelor principale : via Ulpia Trajana, via Roma si via Dacia Trajana, se insirau vile albe, frumoase, vesele, cu fatade frumos ornamentate cu scari si coloane de marmura, inconjurate de gradini, aceste artere fiind totodata locurile de plimbare si recreare pentru patricieni, militari si functionari. Via Ulpia Trajana lega amfiteatrul cu forul, iar via Roma - forul cu termele. Tot de la for pornea si cealalta artera, mai putin circulata, via Dacia Trajana, pe care se inaltau vilele comandantului si guvernatorului precum si aceea a legatului comandant, al legiunii cu garnizoana in capitala provinciei. Din aceste trei artere porneau strazi si ulite inguste si intortocheate, ingramadite intre zidurile de aparare in constructie, ridicate pe urmele brazdei de plug pe care o trasese guvernatorul, care, conform unei traditii la romani, stabilise intinderea noii cetati. Ca pretutindeni, insa, saracimea incepuse sa ridice locuinte si dincolo de ziduri, fara nici o ordine. Linga amfiteatru, care ramasese in afara zidurilor, gladiatorul Catius - devenit lanist - construise, cu ajutorul lui Domitius Rufinus, o scoala de gladiatori. De linga amfiteatru nu lipsea templul zeitei Nemesis, mult adorata de gladiatori, socotita zeita ce hotara norocul si soarta lor in lupte.

Se apropiase ziua inceperii serbarilor. Programul fusese intocmit de guvernatorul Decimus Terentius Scaurianus si de generalul Livianus Claudius, impreuna cu senatorul Publius Octavianus, trimisul imparatului. Toata lumea astepta cu nerabdare. De dimineata pina seara, pe via Ulpia Trajana si pe via Roma, o multime de curiosi se adunau, dornici sa afle ultimele zvonuri in legatura cu inceperea serbarilor. La Roma devenise atit de puternica atractia catre noua provincie, care uimise prin bogatiile si frumusetile ei, incit ajunsese o moda, o lauda si o distinctie in societatea romana ca cineva sa calatoreasca in Dacia. De aceea, numarul celor veniti din capitala imperiului pentru a lua parte la serbari era destul de mare. Insusi senatorul Publius Octavianus venise insotit de fiica sa, Canidia.

In prima zi a serbarilor, oaspetii, patricienii, militarii si o multime de romani si de daci, se ingramadira in curtea mare a palatului augustalilor. Era in a cincea zi dupa idele lui septembrie. Sub bolta imensa, albastra, a cerului senin, soarele lumina viu, cu o caldura placuta. Departe se profilau crestele muntilor, imbracate pina catre virfuri de paduri dese de fagi si de brazi. Desi inca neterminat, palatul augustalilor se arata o constructie impunatoare : o cladire cu o forma simetrica si unitara, ce se desfasura pe laturile unui patrulater, inchidea la mijloc o curte centrala, impartita in doua printr-un zid, a carui inaltime nu trecea de patru picioare. Impartirea curtii se facuse cu scopul ca in timpul ceremoniei jertfei, oaspetii : senatorii, magistratii si patricienii, sa fie separati de plebei, de saracime si de daci. Palatul era imbracat in marmura. Fatada principala se compunea din cinci deschideri arcuite, sprijinite pe sase coloane, fiecarei deschideri corespunzindu-i o incapere destinata adunarii sfaturilor si consiliilor privitoare la administrarea provinciei si a coloniei. Dinspre amfiteatru se deschidea via Roma, trecea prin portile mari ale casei augustalilor si raspundea in for, unde se intilnea cu via Ulpia Trajana, intr-o piata larga ce inconjura forul. Sub aripa din stinga a cladirii cu coloane se afla camera tezaurului, iar deasupra acesteia era - inca in constructie - camera sanctuarului sau a cultului imparatului, in mijlocul careia se si asezase statuia lui Traian, sculptata in marmura.

Multimea astepta cu multa nerabdare. Trecind pe sub arcul central al palatului, se indrepta spre altar Publius Octavianus, senatorul care il reprezenta pe imparat, insotit de Decimus Terentius Scaurianus si de Livianus Claudius. Dupa ei veneau senatorii, magistratii si patricienii sositi de la Roma. Un grup aparte il formau militarii : legati, tribuni, centurioni din toate cetatile si castrele din Dacia. Printre oaspeti si patricieni se distingeau si fete de negustori veniti aici pentru imbogatire, dintre care nu lipseau Eurotas, Nesmesianus si Fortunatus. Preotii, acoperiti cu mantii de lina alba, purtind pe capete bonete tot albe, inaintara spre altar, pregatiti sa aduca jertfe zeilor Jupiter si Marte, urmati de laruspicii, haruspicii si de ceilalti slujitori de rind, ce aduceau obiectele de cult si animalele pentru jertfe.

Slujba se incepu prin ritualul curatirii : preotii aruncara tamiie in cupe de argint, presarara faina peste animale si adusera jertfa turtei sacre si a stropirii cu vin. Dupa ce preotii ucisera animalele, haruspicii le cercetara maruntaiele si adusera la cunostinta multimii ca zeii sint favorabili imperiului, imparatului si armatei sale. Vazind lacomia cu care gainile sacre ciuguleau grauntele, multimea izbucni in urale : zeii Jupiter si Marte acordau imparatului divina lor ocrotire.

In aceeasi zi, in deplina intelegere cu trimisul imparatului si cu guvernatorul, marele preot Zundecibalm strinsese pe Cogheon o mare multime de daci si savirsea slujba aducerii Marii jertfe catre marele zeu Zamolxis. Tinarul dac sortit ca jertfa isi dadu sfirsitul indata ce-l strapunsera virfurile sulitelor in care preotii il aruncasera. Prin fumul de arome si rasina, in sunetele in surdina ale cornurilor, buciumelor si tobelor, Marele preot aduse la cunostinta tuturor ca voia Marelui zeu era ca poporul dac sa traiasca in buna intelegere cu romanii. Prin multime trecura ca un val murmure de minie si de blesteme impotriva tradatorilor. Ele se intarira cind Zundecibalm, inconjurat de fum, ii indemna sa-l iubeasca pe imparat, incredintindu-i ca si el, imparatul, iubeste si ocroteste poporul dac. Dupa aducerea Marii jertfe, Marele preot si intreg alaiul se indreptara spre Ulpia Trajana, unde trebuia sa soseasca a doua zi.

In ziua urmatoare - a sasea dupa idele lui septembrie ― se strinsese in for si in piata din jur aceeasi multime care cu o zi inainte luase parte la ceremonia aducerii jertfei si a omagierii imparatului, precum si dacii sositi peste noapte, in frunte cu Marele preot, de la Cogheon. Oaspetii veniti de la Roma ocupara locurile din fata, in apropierea piedestalului de marmura de pe care urma sa se adreseze multimii trimisul imparatului. In spatele capeteniilor se ingramadeau romanii : un amestec de plebei, liberti, veterani si saracime curioasa, iar in partea opusa, despartita printr-un rind de coloane de marmura cu capiteluri si arcade sustinute de un zid scund, inalt numai de patru picioare, stateau inghesuiti dacii, avind in fata pe Marele preot si tarabostii chemati sa asiste la serbari. Forul era frumos impodobit : steaguri, ghirlande din frunzis si din flori, vase in care ardeau rasini aromate si busturi in marmura ale capeteniilor imperiului, asezate pe coloane, pe arcade si pe ziduri. In partea principala a forului, pe un piedestal de marmura, se inalta impunatoare statuia imparatului, care parca privea maret si binevoitor peste capetele multimii adunate. Si nu erau putini printre cei de fata, care vedeau in statuie pe insusi stapinul imperiului, de aceea multi numai privind-o se simteau stinjeniti, socotindu-se vazuti de imparat, si incercau un simtamint de supunere si de teama. Cele doua grupari, romana si daca, nu erau despartite numai prin rindul de coloane. Din motive de estetica, fast si disciplina, si mai ales pentru a intari paza capeteniilor romane, de o parte si de alta a zidului ce sustinea coloanele erau aliniati legionari, imbracati in uniforme de parada si bine inarmati.

Printr-o usa laterala din apropierea statuii imparatului se ivira, unul dupa altul, Publius Octavianus, Decimus Terentius Scaurianus, Livianus Claudius si Sedatius Severianus, acesta din urma ales conducator al treburilor publice in noua colonie Ulpia Trajana. Barbat frumos, placut, cu privire vie, calda si senina, Publius Octavianus avea aruncata pe umeri toga alba, tivita pe margini cu chenar rosu, semnul distinctiv al senatorilor. La intrarea lui, trimbitasii si trompetistii intonara imnul imparatului. Multimea ovationa si saluta strigind :

— Ave, imperator Ave, Cesar Ave, Trajanus Dacicus

Senatorul Publius Octavianus se urca pe piedestalul de marmura si ridica mina. In for se facu liniste. Incepu sa vorbeasca rar, masurat, cu voce melodioasa. Dupa fiecare fraza se oprea si, din apropierea Marelui preot, tarabostele Susagus repeta in limba daca cele spuse de el.

In numele imparatului Marcus Ulpius Trajanus Augustus Dacicus, salut intreaga populatie, romani si daci, din cea mai frumoasa si bogata provincie a imperiului : Dacia Trajana! Marele Jupiter si marele zeu Zamolxis si toti zeii sa dea sanatate si fericire tuturor, toti fii credinciosi al Romei!

— Ave, Cesar! Ave, Ulpius Trajanus! raspunse multimea la salut.

— Din insarcinarea augustului imparat, o data cu inaugurarea coloniei municipiu Ulpia Trajana, continua senatorul, aduc la cunostinta tuturor ca de acum inainte incepe impacarea si vietuirea frateasca a romanilor si a dacilor din acest colt binecuvintat de zei al imperiului. Fiecare cetatean trebuie sa respecte legile si va fi aspru pedepsit acel roman - militar sau civil, patrician sau plebeu - care va lovi sau batjocori un dac. Toti dacii, tarabosti si comati, luati cu sila la munca pe santiere, de astazi sint lasati liberi. Pot ramine la munca, contra plata, numai aceia care doresc, si ei vor putea pleca, dupa voia lor, oricind.

Din spatele lui Zundecibalm, la un semn al lui Susagus, dacii izbucnira in urale de multumire si de slava catre imparat. Alaturi, tarabostele Burio statea linistit si isi stringea falcile cu ura greu stapinita. El stia ca nimic din ceea ce se spune nu va fi indeplinit si ca totul face parte din uriasa actiune a Romei de impilare a poporului dac. Senatorul continua :

Dacia Trajana este o provincie a imperiului, si colonia municipiu pe care o inauguram astazi, pe ruinele cetatii de scaun, Sarmizegetusa, pe care si-o inaltase regele Deeebal, va fi centrul de administrare si de conducere a acestei provincii. Pentru a intari impacarea romanilor cu dacii, numele acestei colonii va fi Ulpia Trajana Augusta Dacica Sarmizegetusa!

Multimea izbucni in urale. Trompetistii si trimbitasii intonara un imn de slava. Unul dintre daci striga :

Ave, Ulpia Trajana Dacica! Ave, Trajanus Bonnus! Lui Burio nu-i scapa ca dacul strigase la un semn ascuns, tot de-al lui Susagus.

Senatorul ridica miinile, cerind liniste.

Augustul imparat cere supunere poporului dac si munca linistita pentru intarirea provinciei si a imperiului. Poporul dac trebuie sa fie alaturi de legiunile si cohortele care il apara de navala triburilor din miazanoapte si sa nu se lase prins de nebunia cetelor de latroni banditi de codru, daci fara minte si rai, condusi de citeva capetenii ratacite. Aici este pamint destul pentru toti, si acum, dupa ce s-a facut numaratoarea populatiei, pamintul se va masura si se va imparti atit dacilor, cit si celor veniti din alte provincii. In numele augustului imparat, rog zeii ca impacarea dintre romani si daci sa fie eterna!

In uralele multimii, senatorul cobori de pe piedestal. Dupa el urmara citiva functionari, care explicara legile ce se introduceau in noua provincie : cum se vor arenda pasunile, cum se vor plati darile, cum se vor judeca neintelegerile si ce obligatii aveau romanii si dacii fata de imperiu.

Senatorul nu-i asculta. Gindul lui alerga departe, spre Roma. Se bucura de increderea ce i-o aratase imparatul. Tresari cind cineva ii strinse usor mina. Se intoarse. Era fiica sa, Canidia. Ii zimbi si o privi cu dragoste. Fata arata odihnita, imbujorata, proaspata. Oboseala drumului fusese invinsa. O mingiie parinteste pe obraz.

Vrei ceva, copila mea? o intreba in soapta, strin-gind-o usor la piept.

Tata, tu aici reprezinti pe imparat si poti sa faci orice in numele lui?

In vocea si privirea ei era ceva rugator.

Da, Canidia, pot sa fac orice, cu conditia de a nu depasi misiunea ce mi s-a incredintat si de a nu calca legile imperiului. Dar de ce ma intrebi, copila mea?

Canidia avu o clipa de sovaire. Se strinse si mai mult linga el.

Tu esti atit de bun, tata, si adineauri, cind vorbeai, se vedea bunatatea pe fata ta

Tacu, incurcata.

Da, copila mea, si? o indemna el.

Tu poti uita si ierta, tata? sopti ea cu vocea putin sugrumata.

. Tatal o cerceta mirat.

Cum sa uit, ce sa uit, pe cine sa iert? Pe fata lui trecu o umbra de suparare.

Aici al vorbit despre impacare, tata! Te rog din suflet, reda-i libertatea lui Staberius! Tu stii ca el este un tinar invatat, din familie de oameni bogati. Sa se intoarca la ai sai, acasa! Tata, numai eu sint vinovata de faptele lui si nu-mi pot ierta ca am fost cauza nefericirii sale! El avea pentru tine multa admiratie si mult respect!

Senatorul isi privi lung fiica, inmarmurit de cele ce auzea. Durerea ce-i framintase sufletul incepea din nou sa puna stapinire pe el.

— Uite ce mare greseala am facut luindu-te cu mine in Dacia! murmura intristat. Stiai ca el a fost adus aici. Daca il las liber, el nu se va duce la Athena si nici in Bithynia, ci va veni la Roma, va incerca sa se apropie din nou de tine.

— Tata, iti jur pe Freya si pe Cybela ca nu voi primi in nici un fel apropierea lui, dar sa fie lasat liber

Stiu, Canidia, stiu cit valoreaza juramintele tinerilor! Cind cineva iubeste cu adevarat, cu greu isi poate respecta juramintul. Nici tu, si nici el.

Ii spuse apoi cu mai multa suparare :

Nu vreau ca inapoiat la Roma sa am din nou griji si necazuri!

Tata

Inceteaza, nu vreau sa mai aud nimic, te rog sa-mi dai pace! murmura el.

O impinse usor cu mina, pentru a o indeparta de linga el, in timp ce continua sa murmure :

Aici in Dacia mai este mult de lucru si se simte mare lipsa de sclavi

Dupa terminarea comunicarilor din for, a avut loc ospatul, la care au luat parte si capeteniile dace, in frunte cu Marele preot. Publius Octavianus socotise ca ospatindu-se impreuna cu capeteniile dace si romane, poporul va vedea si mai intarita impacarea.

Intimplarea a facut ca tarabostele Burio, tinar, frumos, vioi, acum ceva mai implinit ca virsta, sa fie asezat in apropierea Canidiei. Era vesel. Golise multe cupe de vin si mincase cu pofta. Fiica senatorului nu se atinsese de numeroasele feluri ce se ingramadisera pe masa si ramasese tot timpul tacuta, trista. Se apropiase insa ceva mai mult de taraboste, in momentul cind acesta incepuse sa povesteasca cu mult haz diferite intimplari ce se petrecusera pe santierul Ulpiei Trajana, unde si el lucrase mai bine de un an cu multi comati si robi de pe mosia sa. In acelasi timp, in grupul inaltelor capetenii se pornisera discutii aprinse :

Eu sustin ca un popor mic face o mare greseala cind incearca sa se impotriveasca legiunilor imperiului, accentua Publius Octavianus, fiindca, pina in cele din urma, acel popor tot este infrint, cetatile lui darimate, iar tara pirjolita. Spun aceste cuvinte fara gindul de a-l supara pe Zundecibalm, incheie senatorul.

Marele preot nu intirzie raspunsul.

Ii e usor sa vorbeasca astfel oricui face parte din marele imperiu si se multumeste cu soarta pe care o are. Dar ati vazut vreodata pe plebeu la voi, sau pe comate la noi, sa-si lase cu placere mica si saracacioasa lui gospodarie inghitita de vecinul bogat, patrician sau taraboste? Te admir, Publius Octavianus, esti un barbat frumos si inteligent si te respect, esti intre noi trimisul imparatului. Te intreb : ce-ai fi facut daca ai fi apartinut unui popor mic, subjugat de imperiu si apoi umilit, batjocorit, asa cum sint dacii acum?

Asa cum au fost, Zundecibalm! tinu sa precizeze senatorul. De astazi inainte, s-a facut impacarea. Cautati si voi sa opriti cetele de latroni, potoliti-i, altfel Cit priveste intrebarea, continua el, daca as fi fost dac si mi-ar fi stat in putere, nu m-as fi masurat cu imperiul pe calea armelor, ci pe aceea a intelepciunii. As fi cautat sa stau de vorba cu Roma, sa tratez cu imparatul si cu Senatul, la nevoie trimiteam chiar daruri, caci pe oameni, oricit de intelepti si oricit de bogati, un dar ii multumeste, ii imbuneaza si, aruncind in talerul balantei toata iscusinta si, daca vrei, chiar siretenia, as fi cautat sa obtin conditii cit mai bune de impacare. Dacia ar fi scapat cu cetatile nedarimate, cu mii de oameni in viata si ar fi intrat in imperiu cu una dintre provinciile cele mai bogate si mai puternice.

Cu zimbete binevoitoare, senatorul adauga :

— Mai tirziu, n-ar fi exclus ca un dac sa ajunga chiar imparat la Roma. Nu stiti? Istoria rezerva oamenilor si imperiilor numeroase surprize

Poate ca tot asa a gindit si Marele preot, interveni Livianus Claudius, dovada sta faptul ca de mult el a trecut de partea imperiului

Acum, faptul este consumat, incepu Zundecibalm. Evenimentele s-au petrecut si nu mai poate fi schimbat nimic. Ai spus, Livianus Claudius, ca eu am trecut de mult de partea imperiului. Ai avut in vedere ceea ce stie si ceea ce trebuie sa faca un Mare preot? Cred ca nu! L-as ruga pe Publius Octavianus sa-mi spuna cum vede el soarta poporului dac?

Senatorul raspunse fara prea multa graba :

Raspunsul este usor de dat: in timpul luptelor si dupa terminarea lor, poporul dac s-a mai rarit. Unii morti, altii dusi captivi, o buna parte fugiti spre rasarit si miazanoapte sau poate ca mai stau si acum ascunsi prin munti. Imperiul a adus aici multi coloni si multi sclavi, din toate neamurile. E usor de vazut ce va urma : incetul cu incetul, dacii vor invata limba Romei, se vor amesteca cu noii-veniti, se vor casatorii unii cu altii, va disparea, dindu-se uitarii, orice dusmanie intre ei si poate ca nu va trece prea mult pina cind nu va mai fi nimeni aici care sa nu spuna cu mindrie ca el este fiu al Romei. Istoria si viata merg numai inainte, cu sau fara voia noastra. Esti de alta parere, Zundecibalm?

Marele preot ii arunca o cautatura plina de inteles.

Dar istoria poate ca are in tolba ei si o eventuala prabusire a imperiului, la care senatorul nu s-a gindit.

Stiu, ar fi o ironie a soartei, stiu ca la aceasta va ginditi mult voi, Marii preoti, desi n-am putut sa inteleg ce urmariti. Poate visati ca Roma sa devina cindva cetatea in care va locui Marele preot, al unei noi, mari si puternice religii

E rezerva ce si-o face istoria sau soarta, Publius Octavianus! Noi, Marii preoti, sintem convinsi ca cele ce se petrec, si se vor mai petrece, le fac oamenii - mari sau mici, puternici sau slabi, Mari preoti sau imparati. Citeodata si un nebun, omorind un imparat, poate sa schimbe cursul istoriei, asa cum un cirmaci prins de vin schimba calea corabiei, o indreapta in alta parte.

Burio bagase de seama ca fiica senatorului cauta sa fie cit mai mult in apropierea lui, dupa ce parasise sala ospatului. Se aflau in for. Grupuri grupuri, romani si daci se strinsesera ici-colo, stateau de vorba, si izbucneau in hohote de ris. Din coltul in care se oprise, Canidia admira pletele blonde, barba abia incheiata, fata ovala cu trasaturi regulate si privirea deschisa a tinarului taraboste. Tulburata, se apropie si mai mult de el.

— Taraboste Burio, te-am ascultat ce frumos stii sa povestesti! ii spuse aproape in soapta.

Burio tresari. Apropierea ei il facu sa se infioare.

Numai povestind, sufletele oamenilor se inteleg mai bine, rosti el intorcindu-se cu totul spre ea.

— L-ai cunoscut bine pe santierul de aici pe sclavul Staberius?

Canidia il trase in dreptul unei coloane, ferindu-se sa nu fie auziti de cei din jur.

Daca ti-a fost prieten, cunosti viata acelui sclav? El n-a avut nici o dragoste, de ce n-ai povestit-o?

Il privi incordata. Cauta sa se convinga daca barbatul din fata ei stia ce a insemnat ea in viata acelui sclav. Burio ii raspunse cu o usoara retinere :

Staberius mi-a vorbit mult despre dragostea lui, chiar foarte mult, dar cum as fi putut sa-i intinez suferinta? Pentru mine, o dragoste curata este ceva sfint, ceva venit de la zei. Ce-as fi putut sa spun? Acea fata, Canidia, trebuie sa se simta fericita, daca a reusit sa aprinda in sufletul unui barbat o iubire atit de calda, de duioasa, de puternica! Sarmanul Staberius munceste greu, este batut cu flagrunul, este infometat si torturat, duce o viata de chinuri si, cu toate acestea, nu l-am auzit niciodata sa fi spus un cuvint rau despre aceea pentru a carei dragoste a ajuns pe santierele din Dacia.

Burio se mira cind vazu ca fata isi sterge lacrimile.

Tarabostele se mai duce prin santier? il intreba ea, abia stapinindu-si suspinele.

Nu, zeita, dacii de aici au fost pusi in libertate. Nu stiu daca si in alta parte

Canidia avu un moment de indoiala. Pieptul incepu sa-i salte navalnic. Era toata numai framintare si sovaire. Se hotari in cele din urma :

Ce-ar face tarabostele daca i-as arata-o pe Canidia? A venit aici de la Roma, nutrind speranta ca va putea sa-l mai vada

Burio o fixa cu o privire banuitoare. Un moment crezu ca fata din fata lui glumeste, apoi, vazind cita durere oglindeste chipul ei, se infiora.

Daca acea fata este aici, rosti el rar, cred ca nu ma insel, o am in fata! Pe Marele zeu, tu esti acea Canidia?

Fata intinse mina si se sprijini de coloana. Lacrimile o napadira. Burio intelese ca nu se inselase.

—M-ai intrebat ce-as face iar eu te intreb acum, ce trebuie sa fac?

Urma o tacere grea si lunga. Nici unul nu auzea strigatele, glumele si hohotele de ris ale celor ce se plimbau prin for. In sufletul tarabostelui incepu o lupta grea. Spunindu-i lui Staberius, i-ar mari si mai mult chinurile, i-ar strica linistea pentru mult timp. Ajutind-o sa-l vada, ar omori in sufletul ei imaginea curata pe care i-o pastra, caci, asa cum arata el acum in santier, slabit, imbatrinit, murdar, cu imbracamintea rupta, nu i-ar mai fi putut rascoli decit mila. Prinse mina fetei si o mingiie usor, privind-o adinc in ochii inecati in lacrimi.

De ce vrei sa-l mai chinuiesti? La ce v-ar mai fi de folos sa treziti in sufletele voastre simtiri acum potolite?

Ajuta-ma sa-l vad, taraboste! il implora ea. Uneori sint momente in viata omului cind o clipa pretuieste oit tot restul zilelor pe care le mai are de trait. Si continua murmurind : Tata are un suflet atit de impietrit!isi prinse fata in miini, pentru a-si stapini plinsul. Izbucni apoi :

Daca as putea, daca cineva m-ar ajuta, as fugi m-as ascunde cu el in padurile sau in muntii Daciei! Oh, de ce zeii au fost atit de rai cu noi!

Burio asculta impietrit, framintat de ginduri. Cum ar fi putut el sa-i ajute? Cum ar fi putut el sa-l scoata pe Staberius din santier? Dar nici el, dupa punerea in libertate, n-ar mai fi putut sa patrunda usor acolo.

— Ce doresti tu, Canidia, e peste putinta. Esti fiica unui senator cu multa vaza la Roma, aici il reprezinta chiar pe imparat, iar fuga voastra l-ar supara si l-ar indirji peste masura. N-ar ramine nici un petic de padure, nici un plai si nici o casa nerascolita de legiunile si cohortele romane. Senatorul ar plati scump capul lui Staberius!

Dionysos, esti atit de aproape de mine! gemu fata. Cu pretul vietii voi cauta sa vin la tine, sa te vad. Zeilor, ajutati-ma!

Linga ea, Burio se framinta nehotarit, miscat de dragostea si de durerea fetei, coplesit de neputinta. Dupa o lunga tacere, murmura :

— Dionysos ce nume frumos, tinarul Dionysos, acum sclavul in grea mizerie si suferinta, Staberius!

Ridica apoi capul si o privi cu hotarire :

Voi incerca sa fac tot ce-mi sta in putere. Tu trebuie sa stai linistita. Sint gata sa va ajut, daca aceasta iti este voia! Dupa ce veti fi impreuna, faca-se voia zeilor! Cit timp mai ramine Publius Octavianus in Dacia?

Poate cincisprezece-douazeci de zile

Un simtamint de incredere si de siguranta isi facu loc in sufletul fetei alaturi de tinarul taraboste care redevenise incercatul luptator de la Cetatea-de-Munte.

In cea de-a treia zi a serbarilor, ziua a saptea dupa idele lui septembrie, urma spectacolul in noul amfiteatru. Abia se luminase de ziua, si multimea incepuse sa navaleasca dinspre terme, pe via Ulpia Trajana si pe via Roma, dinspre bordeiele, baracile si tabernele din jurul campului si dinspre corturile ce se ridicasera in apropierea amfiteatrului pentru cei veniti din alte parti, toti indreptindu-se spre tribune. Romanii sositi mai de mult in Dacia erau dornici de spectacole, carora le dusesera dorul, pe cind dacii erau stapiniti numai de curiozitate. Un astfel de spectacol nu se mai vazuse pina atunci in Dacia.

Amfiteatrul arata de departe o constructie impresionanta. Tribunele ce inconjurau arena, cu treptele lor acoperite cu lespezi de piatra, pareau niste scari monumentale, ce coborau pentru a se intilni toate in acelasi loc. Cu forma ei ovala, arena numara peste saptezeci de pasi in lungime si peste cincizeci in latime. Cele patru porti erau ca niste guri deschise, care inghiteau in fiecare clipa sirurile nesfirsite de spectatori. In usoara adiere a vintului ce venea dinspre munte, pinzele mari care acopereau tribunele fluturau usor, ca aripile unui stol de pasari. Culorile lor —rosu, galben si albastru - se repetau de la tribuna la tribuna, inchizind arena intr-un enorm oval aerian, cu fata catre cer. Un murmur urias de multumire si veselie umplea valea din jurul amfiteatrului.

Soarele se ridicase la citeva sulite pe cer cind multimea umpluse toate tribunele si astepta nerabdatoare inceperea spectacolului. Din toate partile se inaltau strigate, chiote si hohote de ris, pline de voie buna. Niciodata valea Sarmizegetusei nu mai rasunase de atita larma si veselie, si niciodata nu se vazuse atita miscare de brate si de capete si atita bogatie de culori. Nerabdatoare, multimea izbucnea in aplauze, batea din picioare, fluiera si striga, pentru a grabi intrarea ih tribuna imperiala a capeteniilor.

Cine privea tribunele de jos, din arena, nu se putea sa nu fi fost izbit de o deosebire : pentru daci, se rezervasera numai ultimele trepte din partile de sus ale tribunelor, si distinctia era marita de imbracamintea lor, cu frumoase combinatii de alb si negru. Acolo, sus, era mai multa liniste. Sfiosi, dacii se uitau cu nerabdare in jurul lor si in arena, isi vorbeau in soapte si bateau din palme fara sa stie de ce, numai sa faca la fel ca ceilalti. De pe fetele lor pline de curiozitate nu lipsea insa tristetea.

Ca la un semn, larma inceta, stinsa de sunetele trompetelor. Toate capetele se intoarsera spre tribuna imperiala. Primul, intra senatorul Publius Octavianus, purtind esarfa care arata ca e trimisul imparatului, insotit de Decimus Terentius Scaurianus, Livianus Claudius, Domitius Rufinus si Sedatius Severianus, dupa care veneau capeteniile dace : marele preot Zundecibalm, tarabostele Susagus si tarabostele Burio. Tribuna imperiala se umplu apoi cu legati, tribuni, centurioni ai imperiului si matroane romane, sotii si fiice ale capeteniilor, printre care putea fi vazuta si Canidia. Din toate partile, multimea aplauda in picioare si striga:

— Ave, imperator! Ave, Ulpius Trajanus Dacicus! Ave, Dacia Trajana

Senin, zimbitor, impunator, Publius Octavianus raspunse salutului si aplauzelor din tribune. Se aseza pe locul rezervat imparatului si astepta sa i se spuna ca totul e gata si ca spectacolul poate sa inceapa. Ridica mina. Aplauzele si uralele incetara. In sunetele trompetelor, in arena intra o centurie in uniforma de parada, in fruntea careia calca tantos un tribun, urmat de un centurion. Prin fata multimii trecea armata Romei. In tribune izbucnira din nou urale. Centuria facu inconjurul arenei si iesi pe portile mari. Fu urmata de un grup de daci, tot cam de marimea unei centurii, imbracati de sarbatoare, fara nici un fel de arme asupra lor. Grupul reprezenta poporul dac, pasnic, supus, resemnat. In tribune nu se auzi nici un strigat, nimeni nu aplauda, nici unul dintre daci nu indrazni sa se manifeste intr-un fel. Senatorul nu se astepta ca romanii din tribune sa le faca dacilor o primire atit de rece, sa le arate atita desconsiderare. Se ridica in picioare si incepu el sa aplaude. Gestul lui fu urmat de cei din jur si, cu o iuteala de fulger, se intinse in toate tribunele.

Iata impacarea si dragostea dintre noi si voi, murmura tarabostele Burio cu mihnire.

In amfiteatru, veselia crescu in clipa cind in arena intra un grup format din romani si din daci, toti tineri, flacai si fete, cu coroane de flori pe cap si cu buchete de flori in miini. Inaintau in rinduri de cite patru, in fiecare rind era o pereche romana si o pereche daca. La o astfel de aparitie, multimea nu se asteptase, si din toate partile izbucnira strigate si urale :

Ave, Dacia Trajana! Ave, Ulpia Trajana Sarmizegetusa!

In rindurile dacilor, sus in tribune, nu se auzi decit un murmur de mirare si de incintare.

A fost buna ideea asta, Livianus Claudius, sopti senatorul, privind perechile ce treceau prin dreptul tribunei, intareste mai mult dorinta noastra de impacare.

Speram ca de acum inainte sa avem mai multa liniste din partea dacilor. Prea au fost in continua framintare, ca Vezuviul inainte de eruptie, completa generalul.

Incordarea in tribune crescu. Se stia ca vor urma luptele, adevaratul spectacol. Usile carcerelor fura deschise, si in arena inaintara ca la patruzeci de gladiatori, avind in frunte pe lanistul Catius. Cu trupurile goale, vinjosi si musculosi, greu inarmati si cu zimbete pe fetele lor mari, pornira prin fata multimii. Ajunsi in dreptul tribunei imperiale, se oprira, se intoarsera toti la o comanda spre trimisul imparatului si strigara :

Ave, imperator!

Grupul de gladiatori isi continua defilarea, insotit de aplauzele multimii. Senatorul il cauta cu privirea pe Domitius Rufinus si-i facu semn sa se apropie.

N-ai uitat, Domitius Rufinus : nu vor lupta numai daci de o parte?

Legatul clatina din cap, confirmind ca nu uitase.

In arena ramasesera doisprezece gladiatori : sase de o parte si sase de alta, asezati in pozitii de lupta. De fiecare parte erau trei gali si trei daci, in asa fel intercalati, incit fiecare pereche ce trebuia sa lupte era formata dintr-un gal si un dac. Galii aveau spade scurte, drepte si scuturi mici, patrate. Dacii stringeau in miini spade incovoiate la virf si scuturi lunguiete, usor bombate. Cele doua parti incepura sa se atace. Lupta se desfasura in faze repezi, scurte, succesul trecind cind de o parte, cind de alta. Cei din tribune aplaudau si indemnau.

Ii vezi? sopti senatorul la urechea lui Livianus Claudius. Niciodata un dac n-a fost atacat sau lovit de alt dac.

Ii cunosc bine, Publius Octavianus! murmura generalul.

Lupta se apropia repede de sfirsit, ramasese numai un gal si un dac. Multimea striga inveselita pina la delir. De pe locurile lor, dacii se ridicasera in picioare si priveau inmarmuriti.

—Sa lupte dacul cu galul! strigau unii.

Haide, galule, ataca-l pe dac! tipau altii. Amindoi facusera parte din acelasi grup si pe aceeasi parte, si o lupta intre ei n-ar fi avut nici un rost. Lupta se sfirsise, si amindoi erau victoriosi. Dacul arunca spada lui incovoiata. Scurt la trup, indesat si cu miscari repezi, statea in fata galului voinic si masiv, cu miscari domoale. Multimea striga :

Haide, galule, loveste!

Arata-ti curajul, dacule!

Galul facu si el acelasi gest : isi arunca spada peste aceea a dacului. Multi dintre spectatori ridicasera degetele in sus, cerind ca cei doi gladiatori sa fie lasati in viata. Din arena, dacul si galul priveau multimea cu incordare, asteptind semnul hotaritor. Senatorul ridica mina, lupta fu oprita.

Dinspre carcere, navalira in arena lorarii, care se repezira sa ridice gladiatorii morti sau raniti. In urma lor se imprastie nisip proaspat, curat si bine uscat. Pe marginile arenei, comedianti si mascarici spuneau glume, faceau miscari iscusite si figuri comice, provocind valuri de ris printre spectatori.

De pe poarta larg deschisa a oppidiumului se ivi din intuneric un zimbru fioros. Cu ochii rosii, salbatici, tulburati de lumina orbitoare de afara, sforaind puternic pe narile largi, facu citeva salturi si se opri in arena, tinind coada ridicata. Se uita speriat la multimea care striga si batea din picioare. Deodata, sforai puternic, scoase un muget infricosator si-o rupse la fuga. Pe alta poarta aparusera doisprezece lupi mari, iuti, cu ochii injectati. Zimbrul se apropie de ei cu coada ridicata si cu gitul incordat, pregatit de lupta. Sforaitul lui puternic se auzea pina sus, in tribune. Lupta fiarelor era urmarita cu incordare. Infometata, haita de lupi iesi invingatoare. O parte din ei cazusera spintecati de coarnele puternice ale zimbrului, ceilalti incepura sa rupa halci mari cu coltii lor puternici. Curind, intrara mastigoforii cu furci lungi si alungara lupii inapoi in carcere.

Spectacolul se continua cu diferite intreceri sportive intre legiunile si cohortele din Dacia : alergari, sarituri in lungime si inaltime, aruncarea cu sulita si lupte corp la corp. Urma lupta intre un mirmilon si un retiar, care se sfirsi cu victoria retiarului.

Incheierea spectacolului placu mult multimii. Prin fata tribunelor trecura cincizeci de perechi de veterani, legionari imbatriniti in razboaie, casatoriti cu femei dace mai in virsta, ramase vaduve dupa lupta cea mare.

— Iata, Zundecibalm, spuse senatorul intorcindu-se spre Marele preot, asa se impaca si se imprietenesc popoarele! in curind, legionari, negustori si mestesugari le vor urma exemplul si se vor uni cu fetele frumoase ale dacilor. Cind privesc in arena, am impresia ca prin fata noastra trece un popor nou : poporul Daciei Trajane.

Senatorul se ridica si porni spre iesire. Spectacolul luase sfirsit. Miile de spectatori se ingramadira spre cele patru porti ale amfiteatrului, romani amestecati cu daci, toti vorbind cu insufletire, si rizind zgomotos. Garzile de pretorieni si de legionari, insarcinate sa tina ordinea, se pierdura neputincioase, prinse in valul ce inainta nestavilit. Tarabostele Burio trecu repede pe linga Canidia si-i spuse in soapta :

— Daca vrei sa-l vezi pe Dionysos, urmeaz-o pe femeia daca ce te asteapta la iesire!

Tarabostele cobori in fuga treptele tribunei si se pierdu in multime.

Acelasi lucru il facu si Canidia. In apropierea portii principale, se departa de grupul matroanelor linga care inaintase si disparu in invalmaseala. Cind valul zgomotos si repede al multimii o impinse afara, de linga zid se desprinse o daca si o apuca de mina. Canidia nu-si dadu seama cind ajunse in mijlocul unui grup de daci, barbati si femei, toti comati si robi de pe mosia lui Burio, si nici cind i se arunca pe cap, cu multa indeminare, o naframa alba, subtire si usoara, colorata cu frumoase flori lucrate de mina. Ii urma in afara cetatii, dincolo de camp, pe cimpia neteda unde se afla tabara lui Burio. Acolo il gasi pe Staberius, asteptind-o cu multa incordare si nerabdare.

Burio pregatise totul. Nu se indoia ca senatorul va da ordin sa fie cautata pretutindeni, de aceea socotise ca indata ce ei vor fi impreuna, amindoi sa fie imbracati in costume dace de sarbatoare si, insotiti de citiva luptatori din garda sa, sa porneasca spre cetatea lui, Marodaya, pe drumul cel mai ferit si mai scurt, de-a dreptul prin munti.

Cu toate ca lipsa Canidiei fusese repede observata, senatorul n-a stiut nimic pina spre seara, cind matroanele si fetele care o insotisera isi pierdusera orice speranta ca ea va mai fi gasita. O cautasera prin toate locurile in care fata s-ar fi putut rataci. Senatorul tocmai se pregatea sa ia parte la ospatul organizat de guvernator si nu i se mai putea ascunde disparitia fetei. In acel moment sosira alarmati Livianus Claudius si Domitius Rufinus. Ei, in calitate de comandanti militari, se socoteau raspunzatori de cele intimplate. Cind ii vazu, Publius Octavianus ii primi cu un zimbet plin de durere si de amaraciune.

Am trimis centurioni, decurioni si pretorieni s-o caute peste tot - prin cimp, prin santier si prin imprejurimi! raporta in panica Domitius Rufinus.

Senatorul vazu fata ingrijorata si impietrita a generalului si-l invita sa se aseze pe scaun.

Sa nu fii prea ingrijorat, Livianus Claudius! Ceea ce banuiesc ca s-a petrecut nu s-a produs pentru ca voi n-ati fi luat suficiente masuri de paza. Cautati-l pe sclavul Staberius, daca l-ati avut pe acest sclav aici pe santier, si daca si el a disparut, atunci sa stiti ca acolo unde se afla unul va fi gasit si celalalt. Sa nu va mire! Acest Staberius a fost sclavul meu si l-am folosit ca preceptor al copiilor

La cei tineri, dragostea nu poate sa fie stavilita, murmura generalul.

Senatorul clatina usor din cap si se intoarse spre legat :

Cit timp vom fi la ospat, vei putea sa afli, Domitius Rufinus, ce e cu acel sclav. Daca in adevar si el a fugit, puneti sa-l caute. Miine, noi plecam spre Apulum si Potaissa, se adresa el generalului. Nu schimbam nimic din cele stabilite.

Dupa doua saptammi, insotit de garda si de oaspetii cu care venise de la Roma, Publius Octavianus parasi Ulpia Trajana. La despartire, Livianus Claudius il intreba :

—Spune-mi, Publius Octavianus, sa mai incercam sa-ti cautam fiica?

Senatorul il privi lung, cu ochii umezi, si un nod i se urca in git. Durerea si dezamagirea ii impietrisera sufletul.

Nu, Livianus Claudius, sa n-o mai cautati! Tacu o clipa, apoi continua cu voce scazuta : Publius Octavianus nu mai are fiica. Voi spune la Roma ca ea a murit in Dacia

sezata pe colina ce domina usor imprejurimile, chiar pe locul pe care fusese palatul regelui Decebal, vila lui Livianus Claudius - in care se intra pe scari monumentale, printre coloane de marmura alba - era constructia cea mai mare si cea mai frumoasa de pe via Dacia Trajana. Alaturi, acolo unde fusese palatul lui Diegis, se inalta vila guvernatorului si, ceva mai departe, vila lui Domitius Rufinus. Interiorul vilei generalului nu se deosebea cu nimic de acela al caselor celor mai de seama senatori si ale celor mai bogati patricieni de la Roma. Din atriul bogat se trecea in tricliniul[4] elegant, mare si frumos luminat. Un aer de prospetime il dadeau incaperii trandafirii si ghirlandele de iedera ce urcau in spirale pe sase coloane care o imparteau in doua parti egale. Intre cele sase coloane si de-a lungul peretilor, statui de marmura cioplite cu multa maiestrie de sculptori de la Roma si Athena, reprezentind barbati si femei in pozitii gratioase, mareau si mai mult ambianta de veselie si de voie buna.

Sosise toamna, si copacii isi dezbracau podoaba ingalbenita pentru a se pregati de iarna. In noua provincie, serbarile de inaugurare a noii colonii, masurile de impacare a romanilor cu dacii si legile noi aduse de la Roma pareau sa fi avut o urmare fericita, caci linistea cuprinsese intreaga tara a dacilor. In aceasta toamna nu se mai vazusera cete razlete de legionari umblind dupa jafuri, dacii nu mai erau fugariti si prinsi pentru a fi dusi la munca pe santiere, iar functionarii imperiului cautasera sa intareasca stapinirea dacilor pe paminturile pe care le munceau, o data cu impartirea de loturi saracilor, libertilor, veteranilor si celor veniti de aiurea.

Cu toate ca o avea pe Apronilla in casa, generalul se simtea cu totul singur. Fuga fiicei senatorului Publius Octavianus, cu un sclav il pusese mult pe ginduri, iar garda lui nu reusise sa-l mai prinda pe dacul Rhesos. Sfirsitul trist de toamna, golul din sufletul lui si semnele batrinetei, ce-l incercau din toate partile, il intristasera peste masura. Intr-o astfel de stare il gasi Eurotas. Cind il vazu, uita durerea pe care acesta i-o pricinuise prin sfaturile lui si se bucura sincer. Il introduse in tricliniu si dadu ordin sa se serveasca masa, care pina la urma se dovedi, un adevarat ospat.

—Nici nu stiu ce sa mai rog zeii sa-ti dea, Livianus Claudius! incepu Eurotas la vederea bogatiei din vila. E drept, dupa moartea lui Decimus Terentius Scaurianus esti aici atotputernic : comandant al legiunilor si guvernator al Daciei Trajana.

Se intinsera pe paturi, in asteptarea gustarilor.

Ia o cupa de vin aromat, bun pentru pofta de mincare, il indemna generalul turnind vinul cald, ce aburea usor.

Trecura citeva momente de tacere. Sorbira, tinind cupele intre palme, cautind sa se mai incalzeasca. Clipind des, grecul il fixa de citeva ori, in asteptarea momentului prielnic.

Pe fulgerele lui Jupiter Ultor, incepu el, dar ce i s-a intimplat lui Publius Octavianus? Tot adevarat e ca fiica lui a fugit cu un sclav?

Generalul confirma usor din cap.

M-am gindit mult la fapta fiicei lui. Daca acel Staberius ar fi fost un sclav de rind, n-ar fi facut ea un astfel de pas. O femeie nu se hotaraste atit de usor sa plece cu un barbat

Pe nesimtite si cu multa indeminare, Myrella, ajutata de sclavele de la bucatarie, umpluse masa cu tot felul de bunatati.

Cind a sosit Publius Octavianus, relua generalul firul celor spuse de Eurotas, tocmai ma mutasem in vila aceasta noua

Cum de a putut el savirsi o asemenea greseala, sa-si aduca fiica tocmai in apropierea barbatului de care abia o indepartase? se framinta Eurotas, mestecind des cu gura stirba.

Numai zeii pot sa prevada tot ce se poate intimpla!

— O, zei mari! O, zei atotputernici! De ce cauta omul sa se apropie tocmai de lucrul de care ar trebui sa se indeparteze?

Sa lasam zeii in pace.

De ce o tii in apropierea aceluia care o cauta? Eu nu stiu ca acel tradator sa fi parasit Dacia sau

Eurotas tacu, parca nesigur de ceea ce gindea.

Spune!

M-a purtat gindul ca poate te-ai hotarit s-o duci pe ea de aici.

Livianus Claudius izbucni intr-un hohot de ris :

Prin tine vorbesc zeii Olimpului, ori zeii Infernului? M-am hotarit s-o trimit la Roma inainte de caderea zapezii, insa nu am un om de incredere. Pe drum se pot intimpla atitea! Plecam eu, Eurotas, chiar doream sa ma odihnesc la ferma mea de linga Roma, dar zeii mi-au incurcat planurile. Moartea naprasnica a lui Decimus Terentius Scaurianus si intirzierea sosirii unui guvernator ma tin legat aici. Cui as putea sa i-o incredintez pe un drum atit de lung?

Eurotas il privi lung, si salta din umeri.

Daca ai fi cautat, gaseai.

Nu cumva tu te pregatesti sa pornesti intr-acolo?

Ehei, Livianus Claudius, daca plecam eu, te serveam cu placere! Dar de ce nu-i faci un drum lui Domitius Rufinus? Stiu ca se bucura de toata increderea ta.

Ar fi singurul, in afara de tine, caruia i-as incredinta-o. Dar cu cine ma ajut la guvernare, aici?

Iarna toate se mai potolesc, Livianus Claudius, chiar si cetele de latroni din munti parca dorm printre troiene, prin birloguri. In primavara, Domitius Rufinus va fi inapoi, incarcat cu multe vesti de la Roma.

Generalul slobozi un suris, fata i se lumina, se arata plin de speranta.

Da, o trimit cu el la Roma, si mai tirziu pornesc si eu intr-acolo!

Mirat, Eurotas facu ochii mari.

— Te gindesti sa parasesti Dacia pentru totdeauna? Livianus Claudius il privi peste cupa din care tocmai sorbea si-i confirma clatinind usor capul. Mult timp mincara si baura lin liniste, fiecare cu gindurile lui.

Cind iesi din vila lui Livianus Claudius, afara se lasase intunericul. Frunzele cazute din copaci pe via Dacia Trajana erau purtate de vint la vale, spre for. Isi strinse mai bine sagunul in jurul trupului, si porni grabit spre taberna lui Rupilius. Tocmai ocolea palatul augustalilor, indreptindu-se in jos, pe via Ulpia Trajana, spre amfiteatru, cind se intilni piept in piept cu Domitius Rufinus.

— Te trimit la Charon, Eurotas! ii sopti legatul. Tot n-ai fost la general?

Ii dai banul degeaba, n-o sa te lase inima sa ma trimiti nici la zeii Olimpului. Pleci cu ea la Roma, Domitius Rufinus, si ferma de la Apulum pe care mi-ai fagaduit-o este a mea, ii spuse stringindu-l de brat : Merg sa-mi dai pergamentul cu sigiliul tau.

Pornira inapoi, pe via Roma, spre terme. Pe sub copacii desfrunziti treceau perechi de indragostiti, tinindu-se strinsi si cautind sa mearga cit mai mult prin intuneric.

Dupa plecarea lui Eurotas, Livianus Claudius nu se mai putuse stapini. Trecuse in tabliniu, unde se pregatise timp indelungat. Apronilla se afla in exedra. O caldura placuta o inconjura de la tevile de arama ascunse cu iscusinta in dosul draperiilor de matase ce acopereau peretii. Lampa de aur cu trei brate suspendata de plafon dadea o lumina potolita, ce marea si mai mult intimitatea incaperii. Adesea treceau multe zile si ea nu-si vedea stapinul.

In aceasta seara, statuse mai mult intinsa pe pat. Privise lung lampa si se gindise la el. Il stia liber si sanatos. Prin Maevius si Cinarius, decurionul din garda generalului, primise des vesti din partea lui. Astepta cu incredere ziua cind ei vor reusi s-o elibereze. Sufletul ii era plin de fericirea pe care o astepta. In ochi, doua picaturi de lacrimi ii luceau ca doua perle. Era imbracata cu o tunica usoara, garnisita pe margini cu panglici albastre. Parul bogat, negru si des acoperea toata perna pe care isi asezase capul. Se intoarse si privi spre scrinul imbracat la colturi in argint, ornat cu sculpturi reprezentind scene de lupta. Toata dupa-amiaza citise si recitise poezii : erau Tristele lui Publius Ovidius Naso, cu scrisorile poetului surghiunit la Tomis, pe tarmul Pontului Euxin, catre sotia lui indurerata, ramasa la Roma. Intinse mina si lua sulul de papyrusuri. Il desfacu la intimplare. Incepu sa citeasca :

Palesti cind vreo scrisoare din Pont iti vine iarasi?

Cu mina-nfiorata scrisoarea o deschizi?

Sint sanatos, n-ai teama, si trupul meu acesta,

Nevolnic altadata, cu truda nenvatat,

E zdravan : suferinta i-a intarit puterea.

Dar sufletul mi-i bolnav ; el n-a mai prins putere,

Durerea mea ramine aceeasi care-a fost!

Lacrimile incepura sa-i cada grele peste versurile de la care nu-si mai putea lua privirea. Cit de mult se potriveau cu situatia in care se aflau ei! Tresari cind auzi usa deschizindu-se. Era Myrella.

— Apronilla, zeii sa te aiba in paza lor! Chiar acum am vorbit cu Cinarius. I se facuse dor de mine, adauga rizind, mi-a spus ca la poarta de rasarit a cetatii a intilnit mai multi daci. Unul dintre ei i-a soptit : „Spune-i Apronillei ca Vitellius e sanatos si nu-i prea departe de Sarmizegetusa!' Dacul il intrebase mai intii : „Esti cumva decurionul Cinarius?'

Myrella tacu. Agnia se ivise in usa.

Iesi afara, scorpie batrina! striga Apronilla.

Lucilla, fata mamei, zeii or sa te faca sanatoasa la minte si n-o sa ma mai izgonesti! Pregateste-te, stapinul vine aici.

Batrina sclava iesi, abia tirindu-si picioarele grele, umflate. Dupa ea pleca repede si Myrella. Apronilla se intoarse cu fata la perete si se prefacu ca citeste. Parcurgea versurile frumos scrise, fara sa mai inteleaga ceva. Inima ii batea, gata sa se sparga. Cind usa se deschise, nu facu nici o miscare.

Zeita Thalia sa te ocroteasca, Apronilla! o saluta el. Ea se intoarse si nu cauta sa-l priveasca.

Ce pot sa cer zeilor pentru acela care continua sa ma chinuiasca? sopti ea, abia stapinindu-si plinsul.

Ridica-ti capul! Vreau sa-ti spun pentru ce-am venit. E singura cale pe care am gasit-o buna : m-am hotarit sa te trimit la Roma. Vei sta in vila noastra de pe via Tiburtina, pina voi veni si eu. Mai tirziu, poate ca zeii ne vor arata calea cea buna.

Cit timp voi fi la tine, fie ca ma tii la Sarmizegetusa, fie la Roma, eu tot intemnitata ramin, caci nu am libertate nici cit cea mai oropsita sclava!

Voi da ordin sa fii libera, sa mergi in for, la terme, la jocurile din circuri

Te-am inteles, Livianus Claudius! Stii ca la Roma, nici fostul tribun Hammonius Vitellius si nici dacul Rhesos nu va putea sa ajunga

Livianus Claudius se ridica de pe scaun, cu hotarirea neschimbata. Se indrepta spre usa.

Sa te pregatesti de plecare! Pe drum sa nu te temi de cetele de latroni, garda lui Domitius Rufinus e destul de puternica. Zeii sa-ti dea liniste si somn! ii ura el iesind.

Apronilla intelesese ca va fi dusa de Domitius Rufinus la Roma. Adormi, tirziu, dupa ce se ruga mult catre zei s-o ajute.

A doua zi, cum se schimba garda de noapte, decurionul Cinarius porni spre taberna „La legionarul vesel'. In afara zidurilor noi ale Ulpiei Trajana Sarmizegetusa, inca mai existau baracile, bordeiele si tabernele din apropierea cimpului. Rupilius abia se sculase, isi deschidea usile pentru primirea musteriilor. Il asculta pe decurion scarpinindu-se dupa ureche.

Zici ca vrei sa dai de urma lui Maevius? il intreba el. Pai, decurioane, daca fetele au incredere in tine, o sa am si eu. Sa mergi cu mine afara, linga zidurile orasului. Astazi e tirg mare acolo, vin daci din toate partile. Trebuie sa mai iau cite ceva pentru taberna.

Pe drum, dupa ce Rupilius tacuse aproape tot timpul, il mai intreba :

Decurioane, ai fi in stare sa-l tradezi pe Maevius? Te-as otravi cu mina mea! il ameninta fara sa-i astepte raspunsul.

Iar daca l-ai trada tu, te-as strapunge cu spada mea, i-o intoarse Cinarius rizind. Pe toti zeii, Rupilius, alunga de la tine astfel de ginduri! N-as fi demn de dragostea Myrellei, si zeii m-ar pedepsi. Dupa o lunga pauza, decurionul continua : Daca ti-ar cere Maevius, i-ai da ceva bani?

Oricit, decurioane, tot ce am!

— Am inceput sa fac economii, vreau sa string o suma cu care s-o cumpar pe Myrella. Va fi cea mai buna si cea mai scumpa sotie!

Linga zidurile noi, inaltate pe temelia celor vechi, nu departe de poarta de rasarit, se intindea un adevarat bilci. Daci veniti din toate partile, din apropiere si din munti, stateau linga gramezile de legume, fructe, pastrama de capra, brinza, miere, vase din lemn si din pamint, frumos lucrate, covoare, postavuri, blanuri si din toate cele necesare vietii de toate zilele, strigind, cind in limba Romei, cind cu vorbe dace, ca sa atraga atentia cumparatorilor. Rupilius si Cinarius inaintara pe drumul strajuit de gramezile de marfuri si de vinzatori, facind un mare ocol, pina se apropiara din nou de ziduri. Se oprira linga doi daci care vindeau pastrama, brinza de burduf, brinza in coji de brad, lapte de putina si blanuri de oi si de salbaticiuni de-ale padurii. Cu miscari de cunoscator, Rupilius incepu sa ridice si sa aleaga pastramele, aruncind pe cele bune intr-o gramada, alaturi, aratindu-si nemultumirea in gura mare :

Astazi ati adus marfa proasta. O sa incep sa cumpar de la altii.

Fringea in miini pastrama, o mirosea strimbindu-se, musca din ea, o mesteca de citeva ori si-o scuipa cu zgomot.

Asta e carne imputita, nu pastrama! le repeta strigind.

Reusea sa simuleze bine nemultumirea si sa-i faca pe cei din jur sa nu ia in seama ca din cind in cind vorbea in soapta cu dacul de linga el, care se apleca sa-i dea in miini fiecare pastrama :

Cica o porneste la Roma, insotita de Domitius Rufinus, ii sopti dacului. Voi ce aveti de gind sa faceti, atacati coloana, aveti ajutoare?

Dupa ce dacul se opuse aruncarii unei pastrame in gramada celor refuzate, sopti la rindul lui :

Nu se stie cind vor porni si pe care drum o apuca?

Nu mi-a spus decurionul!

Rupilius incepu sa aleaga si citeva burdufuri de brinza

Vezi ca Cinarius nu te mai cunoaste asa schimbat si imbracat ca un dac?

Alaturi de ei, decurionul se intorsese cu spatele si se uita la multimea ce se scurgea pe drumul ingust, lasat printre gramezile de bunatati. La citiva pasi, un batrin isi lauda pastrama, brinza si blanurile, strigind aci in limba daca, aci in limba Romei. Rostea si accentua gresit cuvintele romane si se vedea bine ca el nu intelege nici o iota din ceea ce spune. Auzea pe altii si cauta sa strige la fel, numai ca nu reusea sa potriveasca vorbele cu marfa. Striga laudindu-si brinza si arata multimii, tinind-o sus deasupra capului, o pastrama de toata frumusetea, sau ridica in mina un burduf de brinza si, in limba Romei, lauda blanurile sau saricile pe care le avea alaturi in gramezi.

Intre timp, sosise si sclavul lui Rupilius. Umplura sacii, ii aruncara in spate si plecara. Ajunsi la taberna, Rupilius ii spuse lui Cinarius :

Miine sa-mi spui cind o sa fie plecarea si pe ce drum vor porni. In fiecare zi trebuie sa treci pe la mine, sa aduci si sa primesti vesti. Daca iese bine, o sa ai noroc si de bani ca sa cumperi sclava!

In tot cursul saptaminii ce urma se facura pregatiri mari in vila lui Livianus Claudius si in aceea a lui Domitius Rufinus. Legatul era convins ca de data aceasta o va cistiga pe Apronilla si se va bucura de dragostea ei. La rindul lui, generalul se aratase foarte atent cu ea, ii spusese ca vor merge pe drumul care trece prin Tibiscu, pe la Getidava, si se vor opri o noapte in cetatea in care locuise mai mult de un an, apoi se vor indrepta spre Roma, pe la Viminacium. Prin Cinarius si Rupilius, Apronilla reusise sa-i comunice lui Vitellius toate amanuntele si astepta nerabdatoare ziua cind vor porni la drum.

Cu o seara inainte de plecare, la Livianus Claudius se aflau Domitius Rufinus si Eurotas. Stateau in tricliniu si sorbeau vinul despartirii. Nici generalul si nici legatul nu se asteptau ca Eurotas sa le mai fi rezervat o surpriza. Tirziu, cind se ridica pentru a se pregati de plecare, grecul lua incet cupa cu vin si rosti catre Domitius Rufinus :

Rog pe Jupiter si pe Cybela si pe toti zeii Olimpului sa te ajute sa ajungi sanatos la Roma, impreuna cu aceea careia generalul ii poarta de grija zi si noapte. Nu ma indoiesc ca ati luat toate masurile de paza pe tot timpul calatoriei.

Eurotas tacu, ii privi scurt si sorbi din cupa. Adauga apoi :

Sint un negustor batrin si am calatorit mult. Sa stiti ca niciodata n-am uitat ca cetele de dusmani al imperiului si cetele de latroni te pindesc acolo unde nu te astepti, si-ti pot da lovituri nimicitoare, de aceea, intotdeauna eu spun cu citeva zile inainte ca merg pe drumul cutare, iar in ziua plecarii pornesc pe altul. Stiti ca este o vorba : „Paza buna trece primejdia rea', si o buna paza nu este numai garda, ci si drumul pe care pornesti. Poate ca voi ati pastrat in taina drumul pe care veti merge pina treceti de Danuvius, si, cu toate astea, eu nu ma indoiesc ca cel care urmareste sa va dea lovitura stie pe care drum o apucati. Grecul ridica din nou cupa si incheie : Zeii sa fie cu voi! Cind ajungi la Roma, sa-i aduci lui Apollo o jertfa si din partea mea.

— Ce zici, Domitius Rufinus, ai vrea sa schimbi drumul prin trecatoarea riului Rabo, catre Drubeta? il intreba Livianus Claudius dupa ce statuse mult cu privirea in jos.

Nu numai ca vreau, primesc in totul sfatul lui Eurotas!

Toti trei isi golira in tacere cupele.

Apronilla devenise mult mai prevazatoare. Prezenta lui Eurotas incepuse s-o ingrijoreze, de aceea o pusese pe Myrella sa asculte atenta tot ce vorbeau ei. Eurotas inca nu plecase cind Myrella alerga speriata la stapin. Livianus Claudius iesi repede si se duse in exedra. O gasi pe Apronilla culcata, pierduta, gemind. Simula intocmai durerile pe care le avusese micul Decebal inainte de moarte.

— Trebuie sa aminam plecarea citeva zile, spuse el intristat, inapoindu-se in tricliniu.

Pe fata lui se asternuse ingrijorarea :

E greu bolnava!

Trecura citeva clipe de tacere apasatoare.

La asa ceva nu m-am gindit, sopti Eurotas, abia stapinindu-si risul. E clar, cei care trebuiau sa va atace nu sint inca pregatiti. Sa nu aminati plecarea nici cu scurgerea unei clepsidre!

Nici de data aceasta cuvintele lui Eurotas nu-i scapara Myrellei. Reusise sa se furiseze in urma stapinului si se ascunsese in dreptul unei coloane imbracata de un trandafir stufos.

In aceeasi seara, in taberna lui Rupilius intra un batrin dac, care dupa imbracaminte arata a fi un cioban de curind coborit din munte. Se aseza la o masa intr-un colt mai retras si ceru pastrama si vin. Rupilius ii facu un semn cu ochiul si, indreptindu-se spre bucatarie, ii spuse din mers :

O tira rabdare, batrine, pina s-o frige pastrama. Daca nu ti-o placea, nu ma supar, voi dacii ati facut-o!

Batrinul intelesese ca totul e in ordine si poate sa astepte linistit.

In taberna, legionari, mestesugari, liberti vorbeau, rideau si cintau, facind un zgomot ce umplea incaperea. Cind intra Cinarius, nimeni nu auzi usa deschizindu-se. Decurionul isi roti privirea prin toata taberna si se indrepta spre masa batrinului dac. Tocmai atunci aparu si Rupilius din bucatarie, ducind un castron cu pastrama si o oala cu vin.

Mi le dai mie, Rupilius? ii spuse Cinarius fara convingere.

Ti-a luat-o alt musteriu mai inainte, decurioane, dar asteapta, pentru tine am ceva mai bun.

Rupilius puse castronul si vinul in fata batrinului. Cinarius se aseza la masa in fata lui.

Poti sa iei de la mine, tata! il indemna batrinul, si asa mi-a adus prea mult.

S-a intimplat ceva? intreba Rupilius in soapta.

Vei afla indata! sopti decurionul.

Imi spuneti si mie pe urma. Daca e nevoie sa va dau ceva sau sa va ajut, sint gata!

Rupilius pleca grabit spre bucatarie si trimise sclavul sa-i duca decurionului o oala cu vin.

Rup putina pastrama de la tine, batrine, incepu decurionul intinzindu-se spre castron, pentru a fi mai aproape. Sopti apoi apasat ; Chertebalos, ai cal bun? In noaptea asta si miine, pina catre amiaza, trebuie sa nu aveti o clipa de odihna!

Dacul se prefacu ca-i e cald. Puse un cot pe masa si salta caciula de pe urechi, sa auda mai bine. Incepu apoi sa traga cu dintii din bucata de pastrama pe care o tinea strinsa in mina, putin intors intr-o parte, si asculta incordat.

Tirziu in noapte, prin intunericul slab, patruns de lumina palida a lunii, batrinul Chertebalos alerga calare pe calul sau roib, albit de spume, pe potecile serpuitoare de pe povirnisuri si de prin vai, fara pic de ragaz.

A doua zi, Domitius Rufinus parasi Ulpia Trajana din zori, si spre seara sosi la castrul ce pazea intrarea in cheile riului Rabo. Legatul hotari sa poposeasca peste noapte in castru. Se simtea mai in siguranta.

Se lasase de mult intunericul. In castru si in jurul lui nu se simtea nici un zgomot, nici o miscare, numai doua suflete se zbuciumau, napadite de speranta si de teama : Apronilla si Cinarius. Decurionul stia ca atacarea castrului e sortita neizbinzii fara un ajutor dinlauntrul lui, de aceea aranjase in asa fel incit, dupa miezul noptii, sa fie el comandant al postului de garda de la poarta. In aceasta noapte era ultimul prilej de atac al acelora pe care ii astepta si totodata ultima lui sansa de a se inapoia la Ulpia Trajana, unde ramasese Myrella.

Castrul, cu forma lui patrata, ca oricare castru roman, era inconjurat cu un val de pamint, intarit cu un parapet din pari grosi si birne, in spatele unui sant plin cu apa. Zidurile de piatra, cu turnuri de straja si de lupta la cele patru colturi, nu fusesera inca terminate, si lucrul trebuise oprit la lasarea gerului. Intr-o incapere mica din pretoriu se adusese, din ordinul lui Domitius Rufinus, cel mai bun pat din castru si toate cele necesare pentru ca Apronilla sa se poata odihni cit mai bine. Pentru el ordonase sa se pregateasca incaperea alaturata.

Era tirziu spre miezul noptii. Departe, in padure, se auzea rar cite-un strigat de pasare sau urlet de fiara. Ingrijorata, Apronilla nu putu sa doarma. Asculta cum cintau cocosii din castru, semn ca sosise miezul noptii. In tacere deslusi un strigat de huhurez, dupa putin timp altul, din partea opusa, si inca unul, din alta parte. Se ridica si se duse la fereastra. Luna rasarise de dupa creasta muntelui din apropiere. In curtea castrului era liniste, nu se simtea nici o miscare. Acoperisurile baracilor din jur, albite de bruma, sclipeau la razele lunii. Strigatul nu se mai repeta. O cuprinse frigul, incepu sa tremure. Se intinse din nou pe pat si ramase mult timp nemiscata. Din incaperea vecina auzi scirtiit de lemn si tropote surde, ca de pasi inabusiti. Se gindi la Domitius Rufinus si o napadi frica. O fulgera gindul ca barbatul pe care il uraste ar putea veni. Se ridica si incepu sa caute printre lucruri ceva. Gasi ce cauta, il viri sub perna si se intinse din nou pe pat.

Timpul se scurgea incet. Cind auzi zgomot usor la usa, nu-si mai putu da seama cit trecuse si nici daca dormise sau nu. Se ridica intr-un cot. Luna lumina slab incaperea. Mai mult simti decit vazu cum se deschide incet usa. Cineva patrunse inauntru. Se stapini sa nu tipe. Alt gind o fulgera. Daca era Vitellius? Daca el izbutise sa patrunda pina la ea, ajutat de Cinarius? O pornire nestavilita o facu sa intinda miinile. Se simti prinsa in brate, strinsa la piept si sarutata cu patima. La inceput raspunse cu dragoste imbratisarilor, apoi, deodata, il respinse cu scirba, in clipa cind isi dadu seama ca barbatul oare o stringe la piept nu are barba, asa cum purta orice dac. Sari din pat si alerga spre fereastra. Deslusi fata prelunga si slaba la lumina palida a lunii.

— Domitius Rufinus, ce cauti aici? Cum de indraznesti sa te apropii de mine, nu-ti mai este teama, nu mai al respect fata de Livianus Claudius?

Isi prinse fata in miini si incepu sa plinga.

Stapinit de pornirea ce-i alerga prin tot trupul, legatul isi invinse ezitarea. O cuprinse din nou cu bratele si se indrepta cu ea catre pat. Apronilla se smuci cu hotarire, ii scapa din brate si fugi spre usa. Nu apuca insa s-o deschida, caci bratele lui incordate o prinsera din nou. Simtea ca in jurul ei totul se invirte, totul e tulbure, nedeslusit. Uitase unde se afla. Incepu sa se lupte cu el, il lovi cu palmele peste fata, incerca sa-l zgirie, se zbatu cu toata puterea. Simtea ingrozita cum puterile o parasesc. Din nici o parte nu vedea nici un ajutor. Se socotea pierduta, insa, cu toata scirba si ura de care era cuprinsa, cauta sa se stapineasca. Trebuia sa-si scape miinile, sa se poata intoarce. Gifiia, pieptul ii salta cu putere, capul parea strins intr-un cerc de fier, timplele ii zvicneau. Cu o stapinire pe care nu i-o putea da decit disperarea, se stradui sa vorbeasca incet, cu multa resemnare.

Lasa-ma putin! Daca aceasta e vointa zeilor, ma supun lor. Arata-mi ca esti un adevarat barbat, care stie sa respecte femeia, si voi fi cu totul a ta!

Napadit de fericire si de sperante, Domitius Rufinus o slobozi din strinsoare. Se vedea la Roma, in vila lui Livianus Claudius, traind zile de o desavirsita fericire. Se aseza alaturi de ea, linistit, intr-o asteptare incordata, patimasa. O simti cum se ridica incet si cum se misca usor, fara sa-i desluseasca miscarile. O auzi apoi izbucnind intr-un hohot de plins :

— Sa ma ierti, dragul meu Vitellius, Apronilla ta ramine curata pina in ultima clipa a vietii!

Domitius Rufinus se repezi nebun, cautind s-o prinda in brate.

— E tirziu, Domitius Rufinus! Otrava va fi mai tare decit tine. Blestemat sa fii de zei, pentru tot raul pe care ni l-ai facut!

Zguduita de plins, continua prada disperarii :

Jupiter si Cybela, si voi, ceilalti zei, iertati-ma! Plec spre voi. In trupul meu simt cum curge otrava. Oh, Vitellius, de ce n-ai venit, pe unde ratacesti tu in aceasta clipa?

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Se prabusi pe pat, prinsa de dureri sfisietoare. Alaturi de ea, Domitius Rufinus ramasese impietrit. Asculta ingrozit cuvintele ei si se gindea numai la razbunarea crunta a lui Livianus Claudius.

In curtea castrului rasuna un zgomot surd, urmat de murmure, tropait de oameni ce se apropiau, si totul se inteti repede, cu ciocniri de spade, lovituri de scuturi, trosnete de sulite ce se rupeau, amestecate cu strigate, ordine scurte, injuraturi. Domitius Rufinus se repezi la fereastra si privi afara. Dinspre poarta castrului inaintau oameni care se luptau cu cei ce le ieseau in cale. Pe culoarul pretoriului se auzira pasi si soapte. Cineva se apropia in graba. Usa se deschise cu putere, si in cadrul ei aparu Vitellius, cu spada in mina. In spatele lui, cei doi frati, Rhesos si Dapyx, fiii batrinului Chertabalos, tineau cite-o faclie intr-o mina, iar in cealalta barda, gata s-o arunce asupra aceluia care le va atine calea.

Apronilla! Rufinus! striga Vitellius, coplesit de ceea ce avea in fata.

O vazu pe Apronilla cu privirea ratacita, incercind sa se ridice de pe pat. Domitius Rufinus nu facu nici o miscare, ramasese impietrit la fereastra, palid, ingrozit. Stia ca pierduse totul, ca nimic nu-l mai putea salva.

De ce n-ai venit mai repede? sopti ea, cuprinsa de disperare. Vino sa te string la pieptul meu!

Dupa ce l-ai strins pe ticalosul acesta? ii striga cu multa scirba.

Vino, dragul meu, cit mai am putere! Fiara n-a reusit sa ma murdareasca. Vino mai am putine clipe pina pornesc sus, la zei! Iti jur pe toti zeii, in fata mortii, ca Apronilla ti-a ramas credincioasa! Am gasit scaparea in otrava pe care o aveam de la mama Malva!

Apronilla tacu si cazu pe pat. Se zvircoli citeva clipe, luptindu-se cu moartea.

Frint de durere, intr-o navalnica izbucnire, o ridica in brate, si cind isi dadu seama ca ea se sfirsise, Vitellius se intoarse si-l sageta cu ura pe Domitius Rufinus. Sari spre el si trase spada. Se napusti asupra lui.

Apara-te, ticalosule! De citeva ori ti-am aruncat spada din mina si ti-am lasat viata!

Vocea ii era schimbata, parea ca nu mai are nimic omenesc.

Lupta nu dura mult. Rufinus incerca disperat citeva lovituri indraznete. Ochii ii fulgerau plini de ura. Era setos sa omoare. Prins de furia luptei, facu o miscare gresita, si in aceeasi clipa Vitellius ii implinta spada in piept. Domitius Rufinus scoase un urlet si se prabusi. Vitellius arunca spada insingerata. Ramase impietrit locului, simti in cap o sagetare ascutita si in trup o zguduire puternica, apoi izbucni intr-un hohot nestapinit de ris. Se repezi spre pat.

Acum te-am salvat, Apronilla! Vei fi numai a mea, numai a mea! Tu dormi, sa nu-ti mai fie teama!

O prinse cu bratele, o ridica de pe pat si o strinse la piept. Porni cu ea afara. In curte, ceata de daci il astepta.

Trecu pe linga ei, pe linga Maevius si pe linga Cinarius, si nu spuse nici un cuvint, ca si cum nu-i vedea si nu-i cunostea. In urma lui, Rhesos si Dapyx faceau semne sa-l lase in pace. La lumina facliilor, se vedea ca el duce in brate trupul sotiei moarte. Fara sa se opreasca, Vitellius iesi din castru si se indrepta spre padure. Linga un fag gros se opri, o strinse cu putere la piept si o saruta :

— Sa dormi, Apronilla, acum esti numai a mea! Te duc intr-un loc unde nu ne va mai afla nimeni! Acolo il vom gasi si pe micul nostru Decebal!

Porni mai departe si se pierdu in padure. Spre rasarit, pe deasupra brazilor, o geana de lumina arata ca se ivesc zorile. Ajunse sus intr-o poiana, se intoarse si privi inapoi. Vazu castrul mistuindu-se in flacari. Nu se bucura si nu simti nimic. Nu-si mai cladea seama nici ce arde, nici unde se afla si nici ce se petrecuse.

Capitolul VIII LATRONI SI LUPTATORI

n ziua cind se inapoiase batrinul, insotit de cei doi feciori, zi frumoasa, linistita si luminoasa de septembrie, batrina stringea vreascuri si buturugi din padure si le aseza intr-un colt, sub sopronul in care isi tinea vaca si caprele. Singura, neputincioasa si neajutata de nimeni, se pregatea pentru iarna cea grea, prea lunga si prea aspra pentru batrinetea ei. Si, asa cum fac batrinele, aseza lemnele si vorbea singura. Isi spunea toate durerile, tot focul ce-i ardea sufletul si tot dorul :

Unde esti tu, Rhesos, flacaul mamei frumos!

De cind il scapase de la moarte pe Vitellius, toata dragostea ei se strinsese asupra lui.

Of, ce pirdalnica este viata, parca Marele zeu n-ar sti ce inseamna sa fii mama!

Lasase buturuga jos din brate si isi stersese ochii cu coltul naframei. Linga ea, vaca si caprele rumegau linistite, incepuse sa-si fringa miinile de durere si de dor. Ridicase iarasi o buturuga si din nou murmurase :

Daca tu, Mare zeu, mi-ai spune unde se afla unul dintre ei, oricare, as pleca la drum lung si n-as avea odihna pina acolo!

Se oprise cu buturuga in brate. In usa sopronului, ciinele miriise usor, cu botul intins pe labe si cu urechile drepte. Auzea ceva de departe.

Ce, Ursulet? il intrebase ea.

Tot asa il auzise miriind si in ziua cind ticalosii de legionari il prinsesera si il dusesera pe Rhesos. Ciinele ridicase incet capul, privise afara si latrase slab, nehotarit. Mai mult un miriit, urmat de un latrat scurt.

Ce e mama, ce auzi tu? Vine? Ni-l aduce Marele zeu pe Rhesos acasa?

Ursulet se bucurase, maturind pamintul cu coada, miriise iarasi, se ridicase pe labe, tuguiase urechile si le indreptase in toate partile, apoi iesise, latrind scurt. Il vazuse cum se bucura.

Cine vine, mama, spune-mi! Tu le cunosteai glasurile de departe!

Nu apucase sa termine ultima vorba, ca un chiuit puternic de rasunase padurea o facuse sa tresara. Ciinele pornise latrind pe poteca ce urca pe coasta muntelui. Latra a om, a om cunoscut, un latrat prin care se bucura. Chiuiturile mai rasunasera de citeva ori, apoi batrina auzise tropote de oameni ce se apropiau in fuga.

In momentul acela nu stiuse ce sa faca. Ar fi fugit in casa de frica legionarilor sau a sclavilor fugari, ar fi pornit inaintea lor, de dorul ce o chinuia. Si, de fericire, de nerabdare si de zbucium nu-si mai aducea aminte daca ii vazuse cind iesisera din padure, fugind spre ea, si o prinsesera in brate. Ii privise si nu-i venise sa creada, se rugase Marelui zeu sa nu-i mai incerce sufletul si sa-i faca si mai grea batrinetea. Cind deschidea ochii, ii vedea pe cei doi feciori dragi, pe Rhesos si pe Dapyx, si credea ca viseaza.

— Bucura-te, mama, acu coboara si tata, l-am lasat in urma! ii spusese Dapyx.

Batrinul Chertebalos se apropiase si el de ea, cu un toiag in mina, si ii zimbise lung, tot atit de mult pe cit o privise cu caldura si cu dragoste. Asa fusese el si inainte, si tot asa se inapoiase. O iubise mult pe Azida lui si o mai iubea tot atit de mult, dar niciodata nu-si aratase dragostea in alt fel. Dar ea stia ce e in sufletul lui numai dupa cautatura si dupa zimbetul ce-i mijea in coltul gurii.

Ti-am adus inapoi copiii, sa-ti incalzeasca zilele batrinetii, spusese batrinul cu multa liniste. Am venit sa te vedem, si-om pleca la Diegis!

Si fericirea batrinei fusese scurta. Dupa citva timp, batrinul Chertebalos si cei doi feciori o parasisera. Le ascultase chiotele si cintecele pina ce se pierdusera departe, in susul vaii. Pornisera toti trei sa se alature cetelor lui Diegis si sa lupte pentru alungarea cotropitorului.

De atunci, dragostea ei se strinsese asupra celor doi Rhesosi : pe unul il adusese la viata prin trupul ei, pe celalalt il scapase de la moarte prin ingrijirile ei. Ardea de dorul de a-i vedea acasa, de a-i avea inaintea ochilor si de a-i privi pe rind, cind pe unul, cind pe altul. Mai tirziu, si ce de-al doilea Rhesos se inapoiase, dar cum

Fusese o noapte de decembrie. De cu seara, incepuse sa viscoleasca. Fulgi mari si pufosi de zapada zburau alungati de vint printre crengile dezgolite ale copacilor si se asezau in locurile mai adapostite. De departe veneau mugete, suieraturi si trosnete, ca si cum in padure si pe coasta muntelui fiare si duhuri se aflau intr-o inclestare crunta cu fortele cerului. Batrina infundase bine poarta de la sopronul vitelor, luase ciinele in casa si pusese drugul gros la usa. Aprinsese opaitul, umplut bine cu seu, si mai aruncase o buturuga pe focul din vatra. O cuprindeau fiorii pe masura ce se lasa noaptea si astepta sa auda urletele haitelor de lupi, ce nu mai conteneau pina spre ziua. Se asezase pe un chituc de lemn in fata vetrei si cazuse pe ginduri, cu privirea peste spuza si peste flacarile ce pilpiiau usor. Si gindul ii pornise in noapte, cautind cu mintea pe cei dragi, plecati departe, ratacind prin paduri si viscole. Il zarea pe batrinul Chertebalos stind ghebosat linga un foc mare, ii vedea pe Dapyx si pe Rhesos dormind pe o gramada de frunze uscate, intr-un adapost acoperit cu cetina. Pe celalalt Rhesos nu reusea sa-l vada cu ochii mintii decit linga ea, asa cum il vazuse zile si nopti in sir luptindu-se cu moartea. Afara, viscolul sufla cu putere si zgiltiia casuta mica de lemn.

Tresarise, auzind usoare batai in usa. Ciinele incepuse sa miriie, apoi sa latre. Bataile se repetasera mai puternice. O cuprinsese frica.

Sa fie vreo vietate din padure? soptise ea.

Intr-o iarna ii batuse cu copita in usa o caprioara haituita de lupi. Ii deschisese, si blindul animal intrase in casa. Pina in primavara traisera impreuna.

Mama Azida, eu sint! auzise de afara.

Rhesos!

Ii recunoscuse vocea. Se repezise, trasese drugul si deschisese usa. El intrase dind buzna peste ea. Cind il vazuse la lumina opaitului, se trasese ingrozita inapoi. Numai clinele il recunoscuse si se bucurase. In fata ei se afla un barbat cu imbracamintea rupta, mai mult gol, cu plete si barba ravasite, napadite de omat, cu privirea ratacita si cu fata supta, adinc crestata de cutele suferintei.

Am venit, mama Azida! Ti-am spus ca dupa ce o scap pe Apronilla vin inapoi la tine!

Vocea, ragusita si aspra, i-o recunoscuse mai bine si ar fi fost gata sa-l prinda in brate si sa-l stringa la piept, insa privirea lui o speriase. Avusese in fata o aratare, o incercare a zeilor, sau o batjocura a demonilor? Se trasese, cu spaima, si mai mult indarat.

Mare zeu, ajuta-ma! Ce se intimpla cu mine? murmurase ingrozita.

Sint eu, mama Azida, eu, Rhesos! Vitellius!

Ii revenise cu greu curajul si se apropiase de el cu teama.

Copilul meu, este cu putinta? Cum de au putut zeii cei rai sa te chinuiasca atit? Ce se petrece cu tine? il intrebase indurerata.

Caldura din casa topise repede zapada de pe pletele, barba si mustatile lui. Prin virfurile suvitelor mai lungi, rasucite, curgeau picaturi de apa, ce alunecau pe spate si pe piept, prin gaurile mari ale zeghii sfisiate. Picioarele le avea infasurate in somoioage de iarba, virite in sandalele scilciate, acoperite de halci groase de noroi.

Continuase sa-l priveasca de aproape, inmarmurita de ceea ce vedea : imbatrinise mult, parul si barba ii erau aproape albe, fata vinata, osoasa, trasa si adinc crestata, ochii injectati, adinciti in orbite, cu privirea tulbure, incetata, pierduta. Se uitase speriata la el cind ii auzise risul : un ris nestapinit, lipsit de caldura, mai mult un hiriit ragusit, nearticulat si fara sens.

Am scapat-o pe Apronilla, mama Azida, de-acum inainte este numai a mea!

—Unde este, n-ai fi lasat-o afara? sarise batrina. Vitellius risese din nou cu un hiriit neomenesc :

Nu, doarme! Am lasat-o sa doarma. Cind s-o trezi, o aduc la tine si o sa raminem amindoi aici

Pe masura ce-l privise si il ascultase, ochii batrinei se umplusera de lacrimi si izbucnise in plins. Incepuse sa inteleaga nenorocirea care se petrecuse.

Am lasat-o sub un fag batrin, continuase el, am ascuns-o adinc in pamint, unde n-o s-o mai gaseasca nimeni si n-o sa mi-o mai fure. Cind s-o trezi din somn, ma duc s-o iau

Ii prinsese fata in miini si-l mingiiase cu dragoste de mama, cu sufletul zbuciumat de mila lui.

Copilul meu, pentru ce au fost zeii atit de rai cu tine?

El izbucnise in acelasi hohot de ris nestapinit si rece :

Vorbesti de zei? Ce n-as da sa prind unul! De-as avea putere, i-as prinde pe toti si le-as fringe giturile!

Isi ridicase pumnii strinsi si privise in sus, blestemind si injurind. Batrina reusise sa-l linisteasca tirziu, cu multa greutate. Cind mincase, il vazuse infulecind infometat ca o fiara din padure.

Toata iarna il ingrijise si incercase cu tot felul de buruieni si radacini sa-i vindece sufletul prins de duhurile rele. Spre primavara se mai linistise, se mai intarise si se mai implinise la fata. Il vazuse ca nu mai avea stare. Intr-o zi, cind pomii erau in floare, plecase fara sa-i spuna incotro, il asteptase o zi dupa alta, cu sufletul plin de speranta, dar de atunci el nu se mai aratase.

Acum a ramas tot singura. Este miezul verii si al zilei. Asteapta, se roaga catre Marele zeu si spera, doar o pica vreunul dintre cei plecati. Ziua este calduroasa. In padure nu se misca nici o frunza, si poiana doarme sub zapuseala fierbinte. Deasupra muntilor, bolta cerului, de un albastru curat, isi intinde nemarginirea. Batrina lasa vaca si caprele aduse de la pascut, lua ulciorul si pleca spre izvor. Nu ajunse insa departe. Se opri speriata. Ciinele incepuse sa latre in marginea poienii. Se uita intr-acolo. La umbra deasa a padurii, deslusi, cu vederea ei slaba, doi legionari sprijiniti in sulite, care o priveau si rideau. De spaima, scapa vasul din mina, ulciorul porni la vale de-a dura si se facu cioburi de o buturuga. Ii vazu mergind spre vaca, o dezlegara, luara si caprele si pierira in padure. Nici rugamintile si nici blestemele ei nu le luara in seama.

Impietrita, asculta mult timp latratul ciinelui, care se tot indeparta si se auzea tot mai slab. In ochi nu-i mai izvorira lacrimi, ramasera uscati, sticlosi si reci. Fara vite, batrina vedea ingrozita apropiindu-se ziua cind va muri de foame. Cine putea s-o mai ajute in aceasta pustietate? Se lasa sa cada pe buturuga de care se lovise ulciorul, isi duse naframa la ochi si ramase nemiscata. Linistea o cuprinse, infricosatoare, lipsita de sperante.

Nu putu sa-si dea seama cit statuse pe buturuga. Auzind trosnete de vreascuri, se uita speriata in jurul ei. Nu-i venea sa-si creada ochilor : la citiva pasi de ea, vazu vaca si caprele iesind dintr-un desis. In urma lor auzi pe cineva vorbind. Se cazni speriata sa se ridice.

Mare zeu, ajuta-ma, iarta-ma, cu ce ti-am gresit? se ruga ea.

Nu i-ai gresit cu nimic, Azida, de-aceea te-a si ajutat, indreptind pasii nostri incoace. Ti-am adus inapoi vitele. Lesurile celor doi legionari or sa ingrase pamintul.

Cine esti tu?

Batrina se dadu mai aproape, cautind sa-l vada mai bine.

Se pare ca nu-mi mai cunosti glasul, nu mi l-ai mai auzit de mult si-am mai si imbatrinit. Sint Dagio!

Dagio?! Marele zeu sa te pazeasca! Tu sa fii oare?

Da, Azida, sint eu, mai traiesc si m-am intors. Ratacesc in cautarea lui Diegis, cica e pe undeva prin muntii de la rasarit.

O prinse pe batrina si o strinse usor la piept.

Casa mi-am gasit-o arsa, curtea - acoperita cu balarii.

Dagio tacu si o batu usor pe spate, oftind.

Tu nu stii, Azida, ce s-a intimplat cu Nimfodora si cu fetita noastra?

Batrina ii spuse cu voce sugrumata :

Cind ne-au jefuit si ne-au ars casele, eu am fugit aici in padure. De-atunci nu mai stiu nimic de ele.

Dar fratele Chertebalos traieste? o intreba, slobozind un oftat adinc. Copiii, Rhesos, Dapyx?

I-a tinut Marele zeu, s-au intors toti si au plecat la Diegis.

Azida simti ca cineva se misca la spatele ei, se intoarse speriata.

Cine e romanul asta, te-ai dat de partea lor, Dagio?

Om bun, Azida! Cine este cu mine nu poate sa-mi fie decit prieten. Il cheama Fulvius!

Uite, sa ma pedepseasca Marele zeu, stau si vorbesc si v-o fi foame. Haideti in casa!

Dupa ce le potoli foamea, Azida ii indemna sa se odihneasca pe patul de fin. Batrina iesi afara, scobi in pamint la radacina unui fag si se apropie tinind in mina un ulcior.

E cu vin, sa-l beti pe tot! L-a lasat Chertebalos cind a plecat, sa fie aci la nevoie. De s-ar intoarce si ei!

Pina catre seara isi povestira multe. Dagio era lacom sa afle tot ce se mai petrecuse in tara dupa ducerea lui in captivitate si dupa moartea regelui, dar batrina nu stia mai mult decit aflase de la Vitellius si cele ce se petrecusera cu el.

Ce s-a intimplat cu sotia lui, spuse batrina, n-am putut sa inteleg. In nebunia care l-a prins, nu mi-a spus altceva decit ca ea doarme. Or fi omorit-o, ticalosii! Pleca des si ratacea prin paduri si vai, zile de-a rindul. Unde vedea un fag mare, se ducea si scobea la radacina. O cauta, sarmanul! O fi ingropat-o linga vreun fag si nu-l mai gasea. Bietul Rhesos! Cind un om isi pierde mintile, nu mai cunoaste locurile pe unde a umblat. Cine stie pe care munte si sub care fag zace trupul Apronillei! intr-o zi, am gasit sub un fag, sus pe coasta, o groapa proaspata, in care pusese un ciot de lemn, si jur imprejur flori, flori multe, de toate culorile, de toate felurile. Am stat mult acolo si-am plins. Nu l-am simtit cind a venit linga mine. M-a luat de mina si, facindu-mi semn cu degetul la gura, mi-a spus : „Taci, sa nu-i strici somnul!' Apoi a izbucnit intr-un hohot de ris care te facea sa te cutremuri. Cine stie ce pacate o mai fi ispasind si el?! Citeodata ma rog Marelui zeu sa-l ia mai bine sus, la el in cer sa-l scape de atita suferinta!

Si altceva n-ai mai aflat de la el? o intreba Dagio, dornic sa prinda ceva, un semn, un nume, unde l-ar putea cauta.

Hei, de cite nu vorbea, mai ales inainte de a-l apuca risul si stiu eu sa ma ierte Marele zeu, inainte de a-l prinde nebunia. Vorbea de un galilean, ce-o mai fi si asta, care ar mintui oamenii

Batrina tacu, zguduita de suspine.

Daca o fi voia lui Zamolxis, ti-l gasesc pe Rhesos, adica ti-i gasesc pe amindoi Rhesosii, o linisti Dagio.

O vazu pe batrina cum il priveste printre lacrimi pe romanul de linga el, mirata, incurcata, plina de neintelegere. De oricare roman ii era teama si pe oricare roman il ura. Cauta s-o linisteasca:

Sa nu te mire ca umblam amindoi. Eu si Fulvius sintem legati pe viata, in cingatoarea lui de piele poarta papyrusul pe care sta scris ca eu sint sclavul lui.

Iar in sufletul meu, buna Azida, rosti cu caldura Fulvius in daca putina pe care o invatase, sta scris ca Dagio este acela care mi-a salvat viata.

Si Dagio ii povesti cele intimplate in Circul de la Roma, cind imparatul le lasase viata la amindoi.

Seara, Dagio si Fulvius se culcara afara, sub un fag. Obositi si slabiti de drumul facut, prinsi de freamatul padurii si de muzica noptii, a muntilor si a cerului, adormira repede. Deasupra lor, luna plina ii privea peste virfurile copacilor, luminoasa si blinda.

Se trezira la latratul ciinelui. Sus, pe coasta muntelui, pe deasupra padurii, auzira chiote. Se pregatira de lupta. Batrina iesi in fuga.

— Sa nu va speriati, sint ei, copiii, dragii mamei, ii cunosc dupa chiote. Si ciinele i-a cunoscut, a si pornit inaintea lor.

Intilnirea cu nepotii il misca mult pe incercatul luptator, acum imbatrinit, dar inca vinjos si gata sa minuiasca spada, sulita, barda si maciuca.

Pe Marele zeu, intotdeauna i-am spus lui tata ca un lup ca tine nu se poate sa nu se-arate intr-o zi, ii spuse Dapyx stringindu-l cu putere la piept.

De partea cealalta il prinsese Rhesos.

Hei, minjilor, ia sloboziti-ma, se smuci batrinul din bratele lor, imbratisati pe buna voastra mama, care arde de dorul vostru!

Se asezara cu totii pe iarba. Somnul nu s-ar mai fi putut lipi de ei.

Ia sa-mi spuneti, minjilor, de unde veniti, pe unde rataciti si cum se face ca sinteti singuri? Unde e batrinul Chertebalos?

Ii povesti Dapyx :

Tata e cu o ceata mare de luptatori de-ai lui Diegis, merge pe crestele muntilor, face un ocol spre Carsidava. Avem insarcinarea sa pedepsim pe noul stapin al Carsidavei, Eurotas. Diegis a aflat de la Malva de toate ticalosiile pe care acesta le-a pus la cale, ticalosii care au facut din Vitellius un om nenorocit. Si-apoi, unchiule, cum ar mai putea Diegis sa rabde ca acolo, la Carsidava, unde s-a nascut si a copilarit Carsida, sa stapineasca un astfel de venetic? Noi l-am rugat pe tata sa ne lase sa dam o raita pe aici, numai s-o vedem pe mama, si-o sa-l prindem din urma.

Aveti picioare bune, ma minjilor? Parca e ieri, nu mai demult, cind stateati pe genunchii mei, va jucati cu mustatile mele si ma trageati unul de o parte si celalalt de alta. O sa puteti sa va tineti de mine?

Unde vrei sa ne iei? sari Rhesos nelinistit.

Merg cu voi; da ce credeti, ca de-acum am ajuns sa stau sprijinit in toiag?

Luna era aproape sa scapete peste coama muntelui, cind toti patru o parasira pe batrina Azida. In pragul casei, cu ciinele alaturi, batrina ii petrecu cu privirea pina ce se pierdura in padure. Raminea tot singura, intr-o vale, pustie.

n valea Carsidavei incepuse de mult secerisul griului. Era in a cincea zi dupa idele lui iulie. Din inaltimea cerului albastru, soarele intepa cu sageti de foc trupurile goale ale sclavilor, pe care se scurgeau broboane mari de sudoare. Bube proaspete si vechi, rani provocate de lovituri de flagrun, din care curgea puroi sau erau acoperite de coji groase ce ingretosau la vedere, cicatrice mari si mici, de diferite forme, erau imprastiate pe trupurile, bratele si picioarele lor. Rupti din sale, sclavii stateau aplecati si taiau cu secerile manunchiuri mari de griu din holda ce se intindea cit patrundea privirea si le ingramadeau in pale ce deveneau snopi, apoi clai. In spatele lor statea Rutillius, supraveghetorul, cu flagrunul in mina, gata sa-l plesneasca pe cel care ar fi incercat sa se ridice sa-si mai indrepte mijlocul amortit de durere. Setea le uscase buzele si le ardea gurile si, chinuiti de dorul apei, se uitau cu jind spre piriul rece si cristalin, ce alerga zglobiu in apropiere si se pierdea printre copacii din vale. De pe trupurile lor murdare si asudate se simtea pina departe un miros greu, inecacios, de naduseala acra.

Innebunit de caldura si de sete, un sclav incerca sa se indrepte, cu privirea atintita spre piriu, dar nu apuca sa rasufle usurat, caci loviturile flagrunului incepura sa cada cu pocnete infundate pe spatele lui gol si ud de sudoare.

—De ce stai, sclav imputit, unde te tot uiti? striga supraveghetorul lovindu-l fara mila.

Sclavul tresari, dar nu de loviturile ce-i pocneau pe piele, ci la vederea unui om care cobora printre copacii de pe coasta repede a muntelui. Ramase nemiscat, ca si cum nici n-ar fi simtit flagrunul. Urmele loviturilor ce-i serpuiau pe trup se invinetira repede, si din loc in loc, din pielea plesnita pornira siroaie de singe in jos, spre cingatoare. Minia supraveghetorului crescu. Nepasarea cu care sclavul primea loviturile il infurie si mai mult. Arunca flagrunul din mina, se repezi spre umbrarul ce si-l injghebase, smulse un par si incepu sa-l loveasca unde nimerea : in cap, peste piept, peste miini. Nemiscarea sclavului il facu sa intareasca loviturile. Nu inceta nici cind sclavul se prabusi la pamint, intr-un lac de singe. Ceilalti sclavi priveau mirati spre strainul ce se apropia in fuga, il vazura sarind peste piriu si indreptindu-se spre supraveghetor. Ii prinse mina cu putere si ii opri parul cu care lovea.

— Stai, potoleste-te! De ce-l lovesti cu atita furie, nu te gindesti ca si el este om? ii spuse cu multa stapinire si bunatate in voce.

Rutillius se intoarse furios. Se asteptase, sa fie un sclav care indraznise sa puna mina pe el, si cauta sa-si traga spada, dar se opri. Nu intelegea, de unde aparuse strainul?

—Cine esti tu, pentru ce te amesteci in treburile altora? il intreba, si incerca sa ridice parul, gata sa-l loveasca.

Strainul nu schita nici un gest de teama si continua sa-i vorbeasca tot incet si linistit.

Nu-ti foloseste la nimic daca stii cine sint. Te-ai intrebat, omule, ce s-ar petrece in sufletul tau daca, sclav fiind si fara sa te poti apara, cineva te-ar lovi tot asa cum il lovesti tu pe acest nefericit?

Sclavii se uitau inmarmuriti. Cuvintele strainului le incalzeau sufletele, le mergeau direct la inimi.

Stii ca-ntreci masura cu intrebarile tale? Stapinul fermei poate sa faca tot ce vrea cu sclavii lui. Tu esti picat din cer, n-ai vazut niciodata sclavi, nu stii ca sint trintori, rai, mincinosi, hoti?

M-ai intrebat daca n-am vazut sclavi! Spune-mi, ce ai tu mai mult decit un sclav?

Suflet! Sclavii nu au.

Si ce, crezi ca acela care loveste pe aproapele lui cu o furie atit de salbatica are suflet?

Supraveghetorul strinse cu putere falcile si nu raspunse.

Daca tu ai cadea prins, ai fi dus in captivitate si vindut ca sclav, ti-ai pierde sufletul? N-ai mai fi om? continua sa-l intrebe strainul.

Intrebarile il puneau pe Rutillius in mare incurcatura : erau drepte si limpezi.

Cine esti tu si de ce nu-mi dai pace? Supraveghetorul se apleca, isi lua flagrunul si se propti mai bine pe picioare, privindu-l amenintator.

Imi tot repeti intr-una aceasta intrebare, ti-am spus ca raspunsul nu-ti serveste la nimic, spuse noul-venit, cu voce si mai potolita.

Si, neluind in seama pornirea supraveghetorului se apropie incet de sclavul care zacea jos si gemea greu, si-l ridica. De teama flagrunului, sclavul se ascunse in dreptul binefacatorului. Acesta il privi lung : o dira de singe se scurgea pe dupa o ureche, arcada ochiului drept ii era plesnita si insingerata, pe tot trupul lui se vedeau dungile vinete ale loviturilor de flagrun si singele ce curgea si se inchega. Se intoarse spre supraveghetor si-i spuse cu aceeasi voce potolita si plina de indemn :

— Dezleaga-i lantul de la picioare si lasa-l sa se duca la piriu sa se spele! Raspund eu daca va incerca sa fuga!

Fara sa mai rosteasca ceva, spre uimirea sclavilor, care priveau inlemniti de spaima, Rutillius se apleca si deschise incuietoarea. Se ridica incet cu lantul in miini si, parca rusinat si infuriat totodata de ceea ce facea, se rasti la sclavul dezlegat :

Ce mai stai, du-te si te spala, vita, ca te trimit la Proserpina!

Sclavul nu se misca: Noul-venit il indemna :

Du-te la piriu! N-a fost bine ceea ce s-a intimplat, oamenii sint supusi in fiecare moment greselilor si rautatilor. Poate ca in aceasta clipa, cel care te-a lovit se caieste de fapta lui.

Sclavul pleca, atent sa nu porneasca dupa el supraveghetorul si sa-l mai bata.

Asculta, strainule, vad ca arati a fi roman, de unde esti tu atit de sigur ca regret ceea ce am facut?

Abia stapinindu-se, supraveghetorul se lovea peste coapsa cu flagrunul. Noul-venit il cerceta cu un zimbet plin de intelegere si-i spuse :

Pe fata omului sta scris totul. Cind te-am oprit sa nu-l mai lovesti pe nefericitul sclav, am vazut cit de mult sufereai. Cu cit crestea durerea in sufletul tau, cu atit loveai mai cu putere. Cine te-a impins sa devii atit de crud?

Caesidius!

Si cine este acest Caesidius?

Cine, administratorul acestei ferme! El se poarta aici ca un stapin si nu m-as mira daca intr-o zi o sa-l vad chiar stapinul Carsidavei.

Rutillius tacu un timp.

Spune-mi, strainule, rupse el tacerea, cum de stii ca eu sufeream cind il bateam pe sclav? Ai fost si tu supraveghetor! Ii stii ca sint rai, lenesi si nepasatori si nu-ti dau o mina de ajutor atunci cind trebuie sa faci o treaba care ti se cere in mare graba?

Supraveghetorul uitase de sclavii care incepusera mai departe lucrul.

Daca nu te grabesti, haide sa stam putin de vorba la umbra! Dupa cum arati, nu pari sa fii nici prost si nici rau.

Cum te cheama? il intreba noul-venit.

Rutillius!

Pornira si se asezara la umbra. Strainul incepu sa-i vorbeasca.

Asculta, Rutillius, sclavii sint oameni, si oamenii se birfesc si se batjocoresc unii pe altii, fiindca se gaseste intotdeauna cineva care isi pleaca urechea la ei si ii asculta. Sint mincinosi, fiindca minciuna prinde si nu cauta nimeni sa descopere adevarul, si mai ales sint nepasatori, fiindca n-au nici un interes sa ajute pe stapinul cel lacom si rau, care ii chinuieste si-i tine intr-o permanenta stare de infometare si de mizerie. Ai incercat tu vreodata, Rutillius, sa arati putina omenie, putina mila, putina intelegere pentru sclavi? Sint sigur ca nu. Daca ai fi incercat, ei ti-ar fi raspuns inzecit.

Ce spui tu? Si-as mai putea sa fac vreo treaba cu ei? Dar stai, eu ti-am spus cum ma cheama, dar tu?

Nu intereseaza, sint un trecator, sa zicem ca ma numesc Vitellius.

Asa cum vorbesti tu, Vitellius, arati un suflet curat ca al unei copile nevinovate. Tu nu cunosti sclavii.

Ehei, Rutillius, oamenii asa sint facuti : raspund cu binele cind sint tratati bine. E o insusire a firii omenesti. Vitellius cata in jurul lui, sub umbrar.

Dupa ce te uiti?

Ai putina apa, Rutillius? E o caldura inabusitoare.

Cum sa n-am?! Tin aci la umbra, putin ingropat in pamint si acoperit cu iarba verde, un ulcior plin cu apa limpede si rece.

Rutillius scoase ulciorul si i-l dadu. Vitellius il duse la gura si bau insetat.

La sclavi nu le e sete, Rutillius?

Le-o fi. Beau ei diseara, cind merg la bordeie! Vitellius se intoarse spre sclavii care secerau, miscindu-se incet in caldura toropitoare. Un timp urmari misearile sclavului batut, care, racorit si fara lant la picioare, incepuse sa lucreze.

Spune-mi, Rutillius, cit ai secerat cu ei de azi-dimineata pina acum?

De la ridicatura aia de pamint, ii arata supraveghetorul intinzind mina. N-am spor de loc, n-am avut nici ieri, nici alaltaieri si de aceea eram asa de furios. Astazi trebuia sa termin fisia asta si cred ca o s-o mai intind aici si miine. Iarasi o sa ma certe Caesidius!

Vitellius rupsese un fir de iarba si-1 stringea intre dinti, il asculta pe Rutillius si-l privea cautindu-i in suflet.

Ai vrea sa termini astazi?

Asta e buna, ti-am spus doara!

Lasa sclavii sa se duca la piriu, sa se racoreasca si sa se spele. Vad ca sint atit de murdari! Sa-i lasi sa se odihneasca putin, pina se mai moaie nitel caldura.

—Vai de mine, sa ma afle Caesidius? Tu vrei sa-mi pierd piinea?

Trebuie sa incerci, Rutillius! Ai putea sa le scoti chiar si lanturile de la picioare.

Supraveghetorul ii arunca o cautatura plina de neincredere :

N-ai fi vreun hot de sclavi? Cum sa le scot lanturile? Vazindu-se liberi in miscari, ar putea sa ma omoare si sa fuga.

Citi sclavi al?

Peste doua duzini.

Nu te-ai gindit niciodata ca atitia oameni, chiar cu lanturi la picioare, dar liberi la miini, daca ar vrea, te-ar putea omori usor, ti-ar taia gitul cu secerile, si tot ar putea sa fuga?

Auzindu-i cuvintele drepte, Rutillius simti ca-l sageteaza un fior de spaima.

Incearca, Rutillius! il indemna cu mult suflet Vitellius.

Dar tu nu pleci! ii spuse, semn ca voia sa-i asculte indemnul.

Ramin cu tine pina pe seara. Supraveghetorul se ridica, iesi de sub umbrar si batu din palme.

Hei, sclavilor, ia lasati secerile si veniti incoace! Sclavii se oprira din lucru si se uitara spre el cu neincredere.

Hei, nu s-aude? Sau vreti sa pun mina pe flagrun! le striga suparat.

Vezi, Rutillius, le-ai spus numai citeva vorbe si-ai si facut doua greseli. Sa nu-i mai ameninti cu flagrunul, ci sa cauti sa le vorbesti mai potolit, cu sufletul mai apropiat de sufletele lor.

Cu lanturile zornaindu-le la picioare, sclavii se apropiara sfiosi, cu teama. Nu pricepeau ce se intimplase. Il vedeau pe supraveghetor ca le zimbeste. Rutillius facu incet citiva pasi spre ei, dupa ce arunca flagrunul din mina. Le vorbi cu un ton pe care sclavii aproape ca nu-l recunosteau :

Soarele asta e prea arzator, incepu el. Sovai putin, apoi urma : Sa va duceti la piriu ca sa va racoriti si sa va spalati. O sa stati putin sa va odihniti la umbra fagului de pe malul celalalt. Sa se mai racoreasca nitel, si-o sa pornim apoi lucrul mai cu spor.

Rutillius se intoarse spre Vitellius, care tocmai se lungise pe iarba si se prefacea ca doarme. Neauzind zornaitul lanturilor, se uita spre sclavi. Le striga

—Ce stati? Plecati la piriu, sau vreti sa ma suparati!

Sclavii plecara, cu teama, mirati, insirindu-se unul dupa altul.

Ii vezi, Rutillius? Nici nu le vine sa creada ca tu ai putea sa fii si bun, ii spuse Vitellius, saltindu-se intr-un cot.

Amindoi, de sub umbrar, privira cum sclavii se racoreau si se spalau in apa limpede a piriului. Inviorati si potoliti, se intinsera la umbra fagului, si cei mai multi adormira repede. Vitellius ii facu semn lui Rutillius, se ridicara si pornira spre ei.

Te-ai convins? il intreba Vitellius, calcind usor si fara graba. Un singur semn de bunatate ai facut, si sclavii nu-ti mai arunca priviri pline de ura, desi nu s-a scurs nici o clepsidra de cind te-am oprit din furia si cruzimea ce te stapineau.

Cind se relua lucrul, sclavii incepura sa secere cu mai mult spor. Vorbeau si glumeau, fara ca miinile lor sa inceteze miscarile. Vitellius se infipsese la treaba alaturi de ei, si un timp Rutillius il privi inciudat, se misca pe linga ei cu neliniste, ca si cum in sufletul lui se dadea o lupta, apoi arunca flagrunul si puse si el mina pe o secera. Inainte de apusul soarelui, secerisul era terminat. Se asezara cu totii pe malul piriului si se odihnira. Vitellius si Rutillius stateau putin mai la o parte.

De unde cunosti tu sufletele oamenilor atit de bine? il intreba supraveghetorul.

Din viata, Rutillius! ii spuse fara sa-l priveasca. Vitellius cata departe, undeva in zare.

Si tu trebuie ca ai suferit mult!

Da, suferinta il face pe om mai bun, in unele cazuri, in altele, mai rau Sa stii ca recunostinta si razbunarea sint surori, si ele pot rasari oricind, in oricare suflet.

Asa cum vorbesti de frumos, nu se poate sa nu fi trait la Roma. Cum se face ca ratacesti prin Dacia?

Tu ce cauti aici, nu te-a adus nevoia sau necazul?

Nu cumva cauti de lucru?

Vazind ca Vitellius clatina usor capul, Rutillius continua :

Aici la Carsidava se munceste numai cu sclavi, nu se plateste munca si nu se angajeaza muncitori. Nici de supraveghetori nu mai e nevoie.

Supraveghetorul tacu. Il vazu pe Vitellius ca priveste lung spre o sclava, o fata, aproape un copil, mai mult goala, cu trupul plin de bube. Simtindu-se privita, fata cauta sa-si adune zdrentele si sa-si acopere sinii. Dar Vitellius nu-i vedea partile dezgolite, el se uita numai la gleznele ei si la lantul de la picioare. Inelele de fier ii batucisera carnea si-i facusera rani mari, adinci, singerinde. O vazu cum se cazneste sa se oblojeasca, rupind si punind frunze intr-un strat gros, ca sa n-o mai roada legaturile lantului. Se ridica si se indrepta spre ea. Se apleca la picioarele ei, ii scoase lantul si reveni linga Rutillius.

Ar fi bine sa le scoti la toti lanturile, spuse potolit.

Cum, daca ma prinde Caesidius?

Vitellius il privi atent. Supraveghetorul era un barbat zdravan, bine bronzat, cu fata deschisa, cu privirea limpede si adinca, cu git si falci puternice. Il cintari bine. I se paru un om linistit si lipsit de rautate. Era de nerecunoscut fata de clipa cind il gasise infuriat.

—Caesidius este si el om si nu poate sa vada peste tot. Sclavii sa puna lanturile numai cind se apropie el. Trebuie sa incerci

Ascultindu-l, Rutillius ii vazuse ochii umezi.

— Ce se intimpla cu tine, plingi? Ai ochii plini de lacrimi.

Nu, Rutillius, o veche boala de ochi ma face sa lacrimez in faptul inserarii.

Se ridica si se scutura de pamint, pregatindu-se de plecare, gata sa sara peste piriu. Supraveghetorul il privi mirat.

Ce faci, nu mergi cu noi? Unde ai de gind sa innoptezi? Doar nu vei fi fiind vreun zeu prefacut in om Te-as culca la mine.

Sint un om ca si tine, Rutillius, ca si ei. Vitellius arata cu mina spre sclavi. Acum plec, dar ne vom mai vedea. Tot ce te rog este sa nu-i mai chinuiesti, sa te arati mai bun, sa fii mai indurator!

Ma leg pe Jupiter si pe Cybela! se jura Rutillius.

Nu m-am inselat, tu ai un suflet bun. Iti urez numai bine!

Cu miscari mladioase si agere, Vitellius sari peste piriu si incepu sa urce pe coasta muntelui, calcind rar, urmarit de privirile pline de recunostinta ale sclavilor. Se pierdu repede printre copaci. Soarele coborise dincolo de creste. Pe deasupra vaii se intindea o picla. albastruie, subtire si usoara.

Ceea ce facuse in aceasta zi ii umpluse sufletul de multumire, de o fericire noua, pe care pina acum n-o mai gustase. Mergea pe poteca din padure calcind sprinten.

Boala il chinuise mult. De fapt, nu-si mai amintea decit putine intimplari din acel timp. O parasise pe batrina Azida nu cu gindul de a nu se mai inapoia, ci numai pentru o zi, doua. Plecase din nou sa caute fagul sub care o ingropase pe Apronilla si nu mai stia ce mai facuse. Abia cind se insanatosise isi daduse seama ca in cautarea acelui fag, pe care acum stie ca nu-l va mai vedea niciodata, se ratacise si nu mai gasise drumul inapoi spre casa. Nu stia pe unde si cite zile umblase prin paduri si prin munti si nu-si amintea nici de clipa cind pustnicul Porfirios il gasise dormind sub un brad, cu o ciuperca in mina, din care muscase de citeva ori. Batrinul pustnic il dusese in pestera lui si il ingrijise cum putuse mai bine. Vindecarea i-o adusese nu numai leacurile pe care Porfirios i le daduse, caci cunostea bine toate radacinile, buruienile si fructele tamaduitoare, si nici mincarea, care de altfel nu era nici prea aleasa si nici din belsug, ci si puterea cuvintului. In fiecare zi, pustnicul ii vorbise. Ii predicase despre suferintele celor saraci, despre durerile celor bolnavi, despre chinurile sclavilor, despre rautatea celor puternici si despre lacomia celor bogati. Si pustnicul reusise sa-l faca sa inteleaga suferinta galileanului, despre care el auzise de nenumarate ori. Incetul cu incetul, ajunsese sa cunoasca toata viata, toate faptele si toata invatatura acelui Messia, ii patrunsese linistea in suflet si mai ales ii revenise lumina mintii, se insanatosise. Nu putea sa mai urasca pe nimeni, si pornirea spre razbunare il parasise. Ii iertase pe toti aceia care, intr-un fel sau altul, il lovisera sau contribuisera la schimbarea vietii lui. Atit de mult ajunsese sa fie patruns de noua credinta, incit socotea ca toata suferinta pe care o indurase nu fusese decit o incercare si o pregatire a sa pentru o viata noua.

Si in aceasta zi isi incepuse viata cea noua, de ajutorare a celor indurerati si a celor chinuiti. Inceputul il facuse cu sclavii de la Carsidava, ferma cea mai mare si cea mai apropiata de pestera lui Porfirios. Acum, stapin al Carsidavei era Eurotas. Pe timpla de munte pe care se ridicase altadata cetatea Dicomesilor se inalta o vila bogata, construita dupa modelul fermelor celor mai frumoase pe care negustorul grec le vazuse prin apropierea Romei, la Cumae si la Tusculum. Tot ce putusera nascoci ambitia si inchipuirea unui batrin avar, curios si bogat fusese ingramadit in vila de la Carsidava. Micul platou si padurea ce imprejmuise cetatea fusesera transformate intr-un parc, iar la marginea padurii, intre brazi si fagi, inaltase un templu zeitei Demeter, zeita culturilor si a semanaturilor.

Jos, in vale, erau baracile si bordeiele, in care se adaposteau supraveghetorii si sclavii.

A doua zi, cind soarele abia se ridicase catre prinz, Vitellius cobori din nou coasta muntelui si se apropie de sclavii lui Rutillius. Atit ei, cit si supraveghetorul privisera intr-una in calea lui, dornici sa-l vada venind. Se opri mai sus, dincolo de piriu, si vazu cu sufletul plin de multumire cum sclavii lucrau fara lanturi la picioare. Unul se apropiase de piriu si bea apa, iar Rutillius nu mai avea flagrunul pe mina. Toti erau mai veseli si se miscau mai repede, minuind secererile cu mai multa indeminare. Cind il zari, supraveghetorul porni sa-i iasa in cale.

Toti zeii cu tine! il saluta el. Ma bucur ca ai venit. Esti, asadar, un om ca toti oamenii. Azi-noapte m-a stapinit intr-una gindul ca n-o sa te mai vad niciodata. Ceva s-a intimplat ieri cu mine! Spune-mi, ce mi-ai facut?

Nu ti-am facut nimic, Rutillius! Tu singur te-ai schimbat. Tu, Rutillius, te aratai rau, procedai ca un om rau, fiindca nu stiai ce trebuie sa faci ca sa te poti intelege cu sclavii, desi in sufletul tau n-ai fi vrut sa fii astfel.

Cu mine se petrece o adevarata minune! Aseara, Caesidius a pus sa fie batuti si n-a dat de mincare sclavilor de care supraveghetorii s-au plins ca au fost lenesi. S-a mirat cind i-am spus ca la mine n-a fost nici unul. „Te-ai dat de partea lor? m-a intrebat el mirat. Tu in fiecare zi te-ai plins ca nu poti termina lucrul fiindca ai prea multi sclavi lenesi!' „Du-te si vezi cit am secerat, Caesidius!' i-am spus linistit. Si astazi, in zori, cine crezi ca era aici? Caesidius.

Rutillius se apropie de Vitellius si-l prinse prieteneste pe dupa umeri cu bratul.

—- Spune-mi cine esti, tu nu arati un om ca oricare, cum sa-ti spun?! Linga tine ma simt mai linistit ma simt altfel

— Te-ai schimbat, Rutillius! Asculta : daca ieri, cind loveai cu atita cruzime pe nefericitul acela de sclav, eu ti-as fi pus miinile-n git, tu ce-ai fi facut? Stiu raspunsul : te-ai fi luptat cu mine, m-ai fi lovit. Eu ti-am vorbit potolit, dar hotarit sa te linistesc. Ce crezi, pe acel Caesidius nu l-ar putea potoli nimeni? Dar pe ceilalti supraveghetori de sclavi n-ar putea sa-i mai imbuneze cineva?

— Nu merge, Vitellius Rutillius vorbi cu voce slaba, in care suna descurajarea :

Crezi ca un tigru sau un lup ar putea fi potolit cu vorba? Administratorul este tot atit de lacom si de rau ca insusi stapinul acestei ferme. Sa fi fost asta-toamna aici, sa fi vazut cu cita lipsa de mila i-a vindut Eurotas pe sclavii batrini, pe femeile neputincioase, pe cei bolnavi. I-a luat imperiul pentru munca in mine, sa sape pe sub pamint, ca niste cirtite, cautind aurul. Si toata treaba asta a facut-o ca sa nu le mai dea de mincare si adapost in iarna ce-a urmat, in primavara a cumparat de la imperiu altii, mai zdraveni, pe un pret de nimic.

Caesidius! murmura Vitellius. Poate ca ar fi de incercat ceva Schimba apoi vorba. Ei, ce faci, soarele e sus si arde bine, secerisul a mers cu spor, nu-i lasi sa se odihneasca putin, sa se racoreasca, sa manince ceva?

Chiar la asta ma gindeam. Ti-e drag sa-i privesti cum isi vad de treaba. Tu nu m-ai facut numai pe mine sa ma schimb, ci si pe ei.

Se intoarse si le striga sa opreasca lucrul.

Sub frunzisul bogat al fagului de linga piriu era umbra deasa. Vitellius se aseza pe un ciot de buturuga, multumit de privirile calde si pline de recunostinta ale sclavilor. Alaturi, Rutillius, lungit pe iarba, cu miinile sub cap, privea albastrul nemarginit al cerului.

Ia spune-mi, din ce parte a imperiului ai fost adus? intreba Vitellius, dupa ce se uitase mult la un sclav negricios, scurt si gros, cu un ochi lipsa.

— Din Cappadochia, stapine, raspunse sclavul, ridicindu-se in picioare.

Stai jos si vorbeste-mi linistit. Sint si eu om, ca si tine. Din ce familie te-ai nascut, ai fost luat captiv?

Din nici o familie, stapine. Mama a fost sclava, ca si mine.

Privi indurerat fata indobitocita a sclavului, care ridea satisfacut, fiindca spusese si el ceva.

Cum s-a intimplat cind ti-ai pierdut ochiul?

Cu acelasi ris prostesc, copilaresc, sclavul povesti scurt :

Mi l-a scos stapinul dintii. Eram mare si-mi spusese ca nu trebuie sa ma uit la fata lui, ca-mi scoate ochii. O data m-am uitat la ea, si el m-a prins. M-a legat de un copac si mi-a scos ochiul.

Sclavul rise mai departe, acelasi ris prostesc. Vitellius simti sagetile unui fior. Sclavul din fata lui nu ajunsese la atita decadere prin viciu, ci prin animalizare treptata, provocata de viata de lipsuri si chinuri pe care o dusese la stapinii rai si lacomi.

Dar tu din care provincie ai fost adusa? o intreba pe copila careia el, in ajun, ii dezlegase lantul de la picioare.

Fata tresari, se imbujora la fata si cauta sa-si ascunda sinii cu miinile. Raspunse vioaie, cu voce cristalina :

Din Galileea, stapine. Tata a fost pescar pe lacul Tiberiada. Pe mama n-o stiu, caci a murit cind eram mica.

Fata cauta sa-si stringa coapsele si sa-si aseze mai bine picioarele sub ea. Cirpa ce-o avea infasurata peste solduri era prea zdrentuita.

— Si cum ai ajuns sclava?

— Am fost furata! in ochii fetei lucira lacrimi. Tata ma dusese de sarbatorile Pastilor la bunica, in cetatea Cezareea, linga mare. Intr-o zi, am plecat singura pe tarmul marii, fermecata de frumusetea valurilor si de intinderea apelor. Dintr-un tufis de tamarisc au iesit doi barbati, m-au legat si m-au dus in barca lor. Dupa citeva zile, cu multi altii impreuna, am fost dusa la Roma si vinduta ca sclava.

Dar eu n-am stiut de asta, Rebbeca! se mira Rutillius, care tot timpul ascultase.

N-ai intrebat-o tu, spuse Vitellius, fata nu ti-ar fi ascuns. Dar voi ce stati asa retrasi? intreba el citiva sclavi ce stateau mai la o parte, ascunsi intre tufele de bozii si de menta.

— Sint robi daci, sopti un sclav din apropierea lui. Asa sint ei, mai rusinosi. Cica inainte au robit pe mosia asta, dar umblau si ei imbracati ca oamenii. Acum li-e rusine, cica, sa umble asa goi.

Si-n imperiu, unii sclavi umbla imbracati, lamuri alt sclav din apropiere, totul e dupa stapin!

Rutillius se ridica, se intinse si casca.

Haideti, ne-am odihnit destul, soarele se duce Reincepura lucrul voiosi si cu mult spor. Alaturi de ei muncira cu indeminare Vitellius si Rutillius, Seara nu se mai despartira. Rutillius il duse pe Vitellius la Caesidius. Il recunoscu indata ce-l vazu : era Caesidius de la Roma, fiul unui patrician bogat, care dupa moarte lasase fiului sau multa avere. Acesta traise in lux, trindavie si petreceri, si-n putini ani risipise totul. Venise in Dacia cu gindul sa-si refaca averea.

Mi-a spus Rutillius ca esti de la Roma, incepu Caesidius, ca al venit in Dacia ca sa te capatuiesti.

Vorbea tare, aproape strigat, cu ton ce cauta sa vire teama in cel pe care il avea in fata. In loc sa-i raspunda, Vitellius incepu sa zimbeasca.

Ce gasesti de ris in intrebarea mea?

Cum sa nu rid? De unde stii tu ca am venit in Dacia ca sa ma capatuiesc? Poate ca n-as ride daca mi-ar fi foame si as avea nevoie de tine. Asa stii tu sa vorbesti cu oamenii?

Furia lui Caesidius crescu si mai mult.

Ai venit sa ma superi, sa ma batjocoresti, cum vad eu. Daca mai vorbesti asa, pun sa te bata cu vergile si sa te arunce afara de pe mosie!

Vrei sa spui ca ma bati chiar tu, asa cum poate ca ai obiceiul sa-ti potolesti pornirile chinuind sclavii. Ei bine, afla ca de data asta nu-ti merge. Miini am si eu, si inca zdravene!

Se asteptase ca Caesidius sa izbucneasca din nou, dar, spre mirarea lui, il vazu ca se intoarce si se asaza incet pe scaun, tusi de citeva ori si inghiti in sec. Acum, Vitellius se lamurise, zimbi : avea in fata sa un las, un nemernic, asa cum il stia, de altfel.

Spui ca esti scrib, unde ai mai lucrat, stii ce ai de facut? il intreba, ceva mai potolit.

Eu nu ti-am spus ca sint scrib, dar pot sa fac si pe scribul, din moment ce stiu sa scriu si sa socotesc. N-as vrea insa sa vorbesc mai departe si nici sa ramin aici, daca asa ai de gind sa te porti cu mine

Caesidius avea multa nevoie de un scrib, care sa-i tina socotelile. Ferma era mare, si el urmarea sa stringa bani cit mai multi, pentru a putea sa ajunga stapinul Carsidavei. Pe de alta parte, Eurotas nu era omul care sa poata fi inselat usor si nu lasa necontrolate anumite venituri si cheltuieli. Dupa raspunsurile ce le primise, Caesidius vedea ca cel din fata lui e om de nadejde.

Te iau ca scrib. Ce simbrie vrei? ii spuse, cu totul linistit.

Imi place cum vorbesti. Cit priveste simbria, tu stii cit face munca unui scrib. Daca nu-mi va conveni sau nu te vei purta cum trebuie, voi pleca!

Lua-te-ar Proserpina, dar incapatinat mai esti! O sa ne intelegem, si-ti voi da simbrie buna, dar numai cu o conditie : sa nu fii vazut niciodata de stapinul fermei. Toate socotelile o sa i le prezint eu, iar tu vei insemna numai ceea ce-o sa-ti spun eu.

Pe mine nu ma intereseaza daca doi hoti se fura intre ei, i-o spuse in fata Vitellius. De fapt, eu ar trebui sa fiu scribul stapinului fermei, dar cred ca ma voi intelege bine cu tine.

— S-a facut! incheie multumit Caesidius. Pentru dormit o sa-ti dau o mica incapere in baraca supraveghetorilor.

Dupa citva timp de insemnari si de socoteli amanuntite, Vitellius putu sa-si dea seama in ce masura administratorul il fura pe stapin. Dar nu voia sa se amestece. Eurotas merita sa fie saracit pina va ajunge sa se tirasca la batrinete in lipsuri. Isi facu timp sa se ocupe de supraveghetori si sa-i schimbe in asa fel incit sa mai usureze munca sclavilor.

In fiecare seara, venea si se aseza pe o movila din apropierea bordeielor in care dormeau sclavii. Era inconjurat indata de priviri - unele pline de recunostinta, altele pline de curiozitate. Aflasera toti sclavii din cetele celorlalti supraveghetori de ceea ce facuse scribul pentru sclavii din ceata lui Rutillius. El le vorbea despre toate, cu multa liniste, si povestea frumos.

Intr-o seara, Vitellius vazu pe un sclav cum isi tot pipaie cu palma un ochi umflat. Statea sus pe movila si-i cuprindea cu privirea pe toti.

De ce ai ochiul umflat? il intreba.

M-a lovit Maccius, stapine! raspunse cel intrebat.

Maccius este aici? intreba rotindu-si privirea pe fetele lor.

Da, stapine!

Raspunzind, Maccius cauta sa se ascunda in dreptul unui sclav spatos, ce se afla in fata lui.

Spune, Maccius, de ce l-ai lovit, nu te-ai gindit ca poti sa-l lasi orb?

Mi-a furat portia, stapine! Aseara m-a durut burta si n-am putut sa maninc, mi-am luat coaja de piine ca s-o maninc in timpul noptii. El m-a pindit pina am adormit, mi-a luat-o si-a mincat-o.

Ii privi lung pe amindoi. Maccius era scurt si gros, cu ochii mici si gura mare. Dupa falcile lui puternice, se vedea ca poate sa manince mult si ca sufera cumplit cind ii o foame. Celalalt era lung si slab, palid, si cu pletele rare.

Nu gasi ce sa le spuna. Si el traise viata de sclav vesnic infometat si stia ce inseamna lupta pentru o coaja de piine. Il scoase dim impas o sclava, cu privirea vioaie si fata luminoasa.

Stapine, sa ne mai spui ceva ca aseara! il ruga ea, intarindu-si indrazneala.

Vazu in ochii tuturor aceeasi dorinta. Unii cautau sa-si schimbe locurile, incercind sa fie mai aproape de el si mai in fata. Citiva ii atinsera tunica, o sclava ii sterse cu palma praful de pe sandale, si toate acestea le faceau dintr-o placere neretinuta. Un val de caldura il napadi. Simtea in toata maretia ei ce inseamna iubirea de oameni si cit de setosi sint cei chinuiti si nefericiti dupa o cit de mica alinare a suferintelor, un cit de slab ajutor.

Ne povesteste despre acel galilean, murmura un sclav caruia ii luceau ochii de bucurie.

Au trecut mai mult de o suta de ani, incepu Vitellius, de cind in Galileea a vazut lumina soarelui un copil, nascut de o fecioara, soata a unui batrin dulgher. Numele lui a fost Iisus, si s-a dovedit intelept de la virsta frageda. El isi arata invatatura prin pilde, iar puterea - prin minunile ce le savirsea. Dar printre noi sint si oameni carora nu le place binele si dragostea de aproapele lor si care se tem de cei care sint iubiti de multime

Ca Caesidius, spuse un sclav.

Ca supraveghetorii, sopti altul.

Tot asa si acolo, au fost astfel de oameni rai, ce nu vedeau cu ochi buni invatatura si minunile pe care le savirsea el si l-au pirit guvernatorului. Si cum orice poti sa faci, si tot mai poti spera intr-o scapare, numai de conducator, de rege sau de imparat sa nu te atingi, bunul invatator al oamenilor a fost prins, judecat si rastignit. Dar si dupa moarte el si-a aratat puterea, fiindca dupa trei zile a inviat, si s-a urcat la cer

— Si chiar a inviat? intreba o sclava, cu un usor tremurat in voce, inghitind in sec.

O fi fost vreun zeu care s-a facut om, zise un sclav, un trac indesat, cu plete lungi si barba bogata.

Cu timpul o sa intelegeti, murmura Vitellius.

Si nevasta lui cine a fost? intreba in batjocura un supraveghetor. Ia sa ma lasati in pace : zei si zei peste tot, acum toti s-au facut unul. Eu traiesc si fara ei, e mai buna o oala plina cu vin, cirnati fripti si pastrama si o sclava frumoasa.

Si un flagrun bun, cu care sa bati cit mai multi sclavi, i-o spuse Vitellius.

Si ala trebuie, pentru cine nu-si vede de treaba! Cuvintele supraveghetorului curmara linistea tuturor.

Unul cite unul, sclavii se ridicara si pornira spre bordeie.

In dupa-amiaza zilei ce urma, Vitellius se duse la Caesidius, tinind sub brat sulurile de papyrus cu toate notarile si socotelile produselor trimise pentru vinzare la Ulpia Trajana si a celor date pentru imperiu. Cind intra, nu-l gasi pe Caesidius si se aseza pe un scaun, in asteptarea lui. Se lasa prins de ginduri. Tresari cind usa se deschise si in incapere navali sclavul care il urma la tot pasul pe administrator.

Treci repede in incaperea mica din fund, inchide bine usa si nu iesi de acolo pina nu te cheama stapinul. Vine stapinul cel mare aici, ii spuse sclavul.

Vitellius se inchise bine, punind drugul la usa. Sclavul iesi tot atit de repede precum intrase. Nu trecu mult, si auzi cind ei intrara. Recunoscu vocea pitigaiata, metalica a lui Eurotas.

Caesidius, anul asta a fost un an bogat, cu ploi la timp si caldura multa, ma mir ca dupa socotelile tale voi avea un cistig mai mic decit anul trecut.

Eu am toate socotelile, le-ai vazut, insa nu trebuie sa uiti ca o ferma mare cum e Carsidava are cheltuieli mari, se consuma mult

Eurotas chicoti intr-un ris tot asa de pitigaiat ca si vocea.

Sa nu te calce pe inima vreun duh rau si sa ma furi! Mi-ai spus, cind ne aflam in Circul cel mare la Roma, ca vii in Dacia ca sa-ti refaci averea cheltuita. Daca te dovedesc ca ma furi, cer sa fii judecat in for, la Ulpia Trajana!

Nu cred ca vei face tu una ca asta, Eurotas, se grabi Caesidius, si asta din doua motive : primul, ca nu vei putea sa dovedesti ca ti-am furat ceva ; si al doilea, ca acolo in for al putea sa auzi lucruri care nu ti-ar fi chiar pe plac, si apoi

Dupa tonul cu care Caesidius vorbea, Vitellius intelegea ca acesta nu face altceva decit sa-l ameninte pe Eurotas, fiindca stia ca in Dacia un administrator era greu de gasit.

Vorbesti prostii, Caesidius, il intrerupse Eurotas, haide, nu mai te arata suparat! Mai bine sa ne gindim ce-ar fi mai nimerit de facut, ca sa marim venitul de la aceasta ferma. Asa, din socotelile pe care mi le-ai prezentat, am vazut ca ai cheltuit prea mult cu mincarea si imbracamintea sclavilor. Sa le dai mai putin sa manince si lasa-i sa umble si goi. Dar sclavii cum dorm, Caesidius?

Cum sa doarma?! in ergastulele de dincolo de sant barbatii, iar in acelea de linga baraci femeile.

Da, se intelege, sclavele in apropierea supraveghetorilor, ca sa poata sa-si aleaga in fiecare noapte cite una, auzi vocea lui Eurotas. Si aci imi faci paguba. Ti-am spus inca din timpul iernii trecute ca sclavii si sclavele sa doarma la un loc : jumatate barbati si jumatate femei. Ii mai inmultim si mai avem si ce sa vindem.

Caesidius slobozi un ris fortat, mai mult un hiriit.

Am incercat chiar de-atunci de cind mi-ai spus, Eurotas, dar n-am putut sa fac nimic. Dupa citeva nopti a trebuit sa-i despart iarasi. In fiecare noapte se bateau pe sclavele mai tinere si mai frumusele.

Din mica incapere in care se afla ascuns, Vitellius auzi din nou chicotitul pitigaiat al lui Eurotas.

Nici aci nu te-a ajutat capul ce sa faci! Era foarte simplu : in fiecare noapte ii legai, doi cite doi, un sclav cu o sclava, luati la intimplare. Asa, se multumea fiecare cu femeia pe care ai legat-o linga el. Si faceai si o fapta buna, Caesidius : s-ar fi bucurat de atentia barbatilor si cele mai batrine sau mai urite.

O sa fac asa cum spui, dar sclavii tot nu se vor odihni, si lucrul va merge prost.

Si biciul, l-ai uitat? Pune flagrunul pe ei! Pe cei mai rai, leaga-i in butuci sau agata-i in furci. Cum, Caesidius, tu nu stii cum se pedepsesc sclavii de la fermele de linga Roma?

Eurotas se porni pe tusit. Tusea usor, neputincios, cu un suierat in git. Cind se potoli, vorbi cu voce schimbata, binevoitor si indatoritor.

Cred ca n-ai uitat, ai avut grija de Nimfodora? O s-o iau sus la mine, in vila. De-acum inainte, ma mai string de pe drumuri, voi locui mai mult la Carsidava. Mai aveam sa te intreb ceva, Caesidius : cum stai cu paza sus la vila, si aci jos? S-o intaresti bine si sa-i dai armele cele mai bune. Au inceput din nou cetele de latroni sa atace si sa jefuiasca.

Vitellius auzi zgomot de usa ce se deschide, vorbele lor slabira, apoi disparura cind usa fu inchisa la loc.

Ceea ce auzise nu-l surprinsese : il cunostea bine pe Eurotas si stia toate ticalosiile lui Caesidius. Seara se duse mai devreme si se aseza pe movila pe care obisnuia sa stea de vorba cu sclavii. Din ergastule se auzeau lovituri de ciocane si topoare. Caesidius pusese sa se bata pari si sa lege cite doua lanturi de fiecare. In seara aceasta, Vitellius ar fi dorit sa le vorbeasca sclavilor mai inainte ca ordinul lui Eurotas sa fi fost adus la indeplinire. Si nu astepta mult. Setosi dupa cuvintul lui, sclavii se strinsera repede in jurul movilei si asteptau, cu ochii rugatori, sa le mai povesteasca ceva.

Vino aci, Crispus, il chema el pe un sclav inalt si uscativ, cum merge buba ta din spate?

Sclavul se ridica si se apropie de el, cu o privire plina de recunostinta.

S-a mai vindecat, stapine! De cind mi-ai pus tu unsoarea aia si m-ai legat, nu ma mai doare asa de tare si nu mai curge nimic din ea.

Dar Atrina este aci? ii intreba.

Sint aci, stapine!

De dupa un sclav voinic se ridica o sclava micuta la trup, bruneta, vioaie, cu fata ovala si cu ochii negri scinte-ietori.

Pentru ce te-au biciuit aseara, Atrina? Sclava lasa capul in jos si se imbujora la fata.

De ce nu vorbesti, Atrina, ti-e rusine de fapta ta? continua s-o intrebe.

—- Spui eu, stapine, se ridica o sclava din apropierea ei, palida, cu buzele subtiri si fruntea ingusta. A prins-o pe Atrina ca se ascunsese cu un sclav intr-un tufis.

Cei din apropierea ei incepura sa rida.

—Nu trebuie sa rideti, ii mustra Vitellius. Ceea ce a facut Atrina poate ca nu este din vina ei. Ascultati : intr-o zi, Iisus s-a dus in templu, urmat de aceia care veneau sa le vindece bolile de pe trupuri si din suflete sau care erau dornici sa-i asculte invataturile

Sclavii facura liniste si se strinsera cit mai mult in apropierea lui. Din toate partile era inconjurat de priviri pline de curiozitate. Astfel de clipe ii umpleau lui Vitellius sufletul de multumire.

Dar fariseii, continua el, nu vedeau cu ochi buni dragostea cu care il inconjura multimea si cautau ca, prin tot felul de intrebari mestesugite, sa-l incurce si sa scada increderea oamenilor in invatatura lui. In ziua aceea, fariseii adusesera inaintea lui Iisus o femeie pacatoasa. „invatatorule, i-au spus ei, aceasta femeie este o stricata, caci o vedem umblind cu toti barbatii. Noi am prins-o de mai multe ori facind fapte rusinoase. Dupa legea lui Moise, ea ar trebui ucisa cu pietre.' Iisus i-a privit indelung, apoi le-a spus : „Acela dintre voi care este fara de pacat sa arunce cel dintii piatra asupra ei'. Auzindu-l ce spune, fariseii s-au uitat unii la altii, indemnindu-se, dar nici unul n-a ridicat piatra, ci, furisindu-se, au parasit templul unul dupa altul.

Vitellius vazu pe fetele sclavilor incordarea cu care il ascultasera. Din mijlocul lor se ridica un sclav cu o privire limpede, putin nelinistita. Acesta intreba :

Daca acel Iisus n-a fost zeu, atunci ce-a fost?

Se gindi ce raspuns sa-i dea. O lamurire mai lunga i se paru greu de explicat si poate ca ei tot nu l-ar fi inteles. Spuse scurt :

Dupa cite am aflat, el intotdeauna a raspuns asa la intrebarile viclene ale fariseilor : „Sint fiul Omului'

Dinspre baraci se auzi Caesidius, care striga cit il tinea gura :

Hei, sclavi imputiti, lua-v-ar Proserpina, nu se-aude? Veniti aici, ca pun biciul pe voi!

In zornaitul lanturilor, sclavii se indepartara. Vitellius ramase singur pe movila acoperita cu iarba deasa. Stia pentru ce-i chemase : de fiecare par din bordeie va fi legata o pereche, un sclav cu o sclava, asa cum poruncise Eurotas.

Sus in vila era mare fierbere. Spre seara sosise Livianus Claudius, si Eurotas voia sa-i cinsteasca vizita. In tricliniul bogat luminat, a carui frumusete nu raminea mai prejos de aceea din vila generalului de la Ulpia Trajana, amindoi stateau lungiti pe paturi moi, gustau din numeroasele feluri ingramadite pe masa si sorbeau fara graba si fara lacomie cite-o cupa de vin cald.

Pe toti zeii din Olimp, Livianus Claudius, iti jur ca mi-ai facut o mare bucurie! Am sosit numai de ieri la Carsidava si nu-mi gaseam linistea, parca-mi lipsea ceva.

Si eu incerc aceeasi bucurie, Eurotas, revazindu-te. Acolo, in Ulpia Trajana, ma simt prea singur, mai ales dupa moartea lui Decimus Terentius Scaurianus. Pe linga paza militara, a trecut in grija mea si administrarea acestei provincii.

Da, Livianus Claudius, amindoi sintem singuri. Eurotas facu ochii mari si adauga cu ingrijorare :

Dar esti trist, Livianus Claudius! Nu cumva esti bolnav?

Eu sint trist intotdeauna, Eurotas! Veselia, bucuria, placerea, toate s-au stins in sufletul meu din toamna anului trecut. Dar acum am luat o hotarire nestramutata.

Batrinul grec sari, ridicindu-se intr-un cot.

Pe Jupiter, ce vrei sa spui, Livianus Claudius?

Parasesc Dacia, Eurotas! Am primit mesajul imparatului, prin care mi se satisface dorinta de a ma inapoia la Roma. In curind va sosi noul guvernator, Julius Quadratus Bassus, un bun prieten al imparatului, un om energic si bun militar.

Asadar, pleci, si eu ramin aici intre daci, fara sprijin, fara aparare. De razbunarea lor nu ma va mai putea scapa nimeni, tocmai acum, cind pusesem de gind sa ramin la Carsidava si sa-mi traiesc zilele batrinetilor! Spune-mi ca glumesti, Livianus Olaudius!

Nu glumesc, iti spun pentru ce am venit la tine. Generalul se ridica in capul oaselor si puse coatele pe masa. Continua cu vocea mai scazuta :

Iulius Quadratus Bassus este un om mai sever, un om dintr-o bucata, omul legii si al datoriei. N-as vrea sa ma vad in forul de la Roma, chemat sa raspund la invinuirile ce mi s-ar aduce

Pentru ce, Livianus Claudius?

— As vrea ca tu sa-ti pui bine la punct socotelile cu imperiul. Citeodata eu am fost mai slab, ti-am cedat : ai luat sclavi, materiale, ferme, transporturile de sare si altele. Sa platesti tot ce mai ai de platit imperiului, pentru ca socotelile cu tine sa fie gasite in regula. Acum, cit timp mai sint aici guvernator, sa le lamurim pe toate!

Urma un moment de tacere incordata. Generalul se gindise la un refuz din partea omului pe care il stia avar si lacom, de aceea se hotarise sa treaca la amenintari. Il surprinse insa raspunsul lui :

Bucuria pe care mi-ai facut-o la sosire este acum intristare! Nu e vorba de bani, Livianus Claudius, caci bani am sa aranjez numaidecit socotelile cu imperiul. Durerea este ca ramin singur.

Eurotas tacu, vazind ca Caesidius intrase grabit, se apropie si-i sopti ceva la ureche.

Auzi, Livianus Claudius, cica au prins un dac care patrunsese pina la ergastule si furase pe o sclava daca. Caesidius se teme ca ferma sa nu fie atacata de vreo ceata de latroni.

Unde este dacul prins? intreba generalul nelinistit.

Aci, in atriu, raspunse administratorul.

Adu-l incoace sau mai bine adu-i pe amindoi. Citva timp, Livianus Claudius il privi cu atentie pe dac.

Era tinar, nu avea mai mult de treizeci de ani, cu ochii vii, patrunzatori, bine legat, indesat si vinjos. Pletele lungi, blonde, ii cadeau pina peste umeri.

Spune-mi, dacule, de ce-ai incercat s-o furi pe aceasta sclava?

Dacul ridica privirea si vorbi dirz :

N-am furat-o, am venit sa-mi iau femeia acasa!

Cum, sclava e sotia ta?

Livianus Claudius se uita atent la tinara femeie. Imbracamintea ei era rupta, printre zdrente se vedeau sinii rotunzi, tineri, iar pulpele ii erau goale.

Da, e femeia mea, si de patru ani am tot cautat-o intruna!

Generalului ii placu dirzenia si tonul hotarit al dacului. Vedea in atitudinea si hotarirea lui puterea dragostei, a legaturii sublime, curate si duioase dintre sot si sotie. Linga el, tinara isi stergea ochii de lacrimi, si pieptul ii salta cu putere. Avea aruncata peste umeri zeghea lui de dimie, veche si murdara.

De ce ai pus haina ta pe umerii ei?

Dar cum, s-o las goala? La noi, la daci, inainte nu se pomenea ca robii sa traiasca si sa munceasca cu trupurile dezgolite.

Si de unde stii tu limba Romei? continua generalul.

Tot ratacind in cautarea ei, am invatat si limba Romei. Acum, in Dacia, nu mai poti sa faci nimic daca n-o stii

Pe fata lui Livianus Claudius se contura un zimbet plin de multumire. Era cea mai buna dovada ca dacii incepusera sa invete limba imperiului, chiar si cei liberi. Se intoarse spre Eurotas.

Aci, la ferma ta, sclavii sint goi, neimbracati? Ar fi rusinos pentru imperiu, ne facem de ris in fata dacilor.

Usor imbujorat, Eurotas raspunse :

—Poate ca e o intimplare, miine o sa-i vezi pe toti Il privi pe Caesidius, si acesta intelese ce avea de facut pentru a doua zi.

Si unde este ceata de latroni cu care ai venit sa ataci ferma, relua generalul intrebarile, si de unde ai aflat ca sotia ta se afla aici?

Nu este nici o ceata. Am gasit-o singur. Ea stia de semnul meu : fluier ca o pasare de padure, de mai multe ori. Am fluierat in mai multe seri, de departe, si ea numai in seara asta a putut sa iasa din bordei. Da, Zeul cel mare nu m-a ajutat s-o scap

Tu stii ce te asteapta?

De osinda stiu ca nu scap, cu toate ca n-am furat nimic. Cind m-am insurat, ea nu era roaba, si imperiul nu i-a facut robi pe dacii liberi. La cine sa ma duc sa-i spun sa-mi lase libera femeia?

Dacul tacu o clipa, framintindu-si miinile. Isi privi cu dragoste sotia, apoi il fixa dirz pe general.

Bine, daca e sa mor, omoriti-ma cit mai repede! Murmura apoi : Daca nu-mi pierdeam cutitul in bozii, unde am asteptat-o, nu puneau mina paznicii pe mine, ma luptam cu ei toti!

Lui Livianus Claudius ii placu mult indrazneala dacului.

De ce nu ne rogi sa va dam drumul, tie si sotiei?

Vorbesti de rugaminte? Care dac a vazut mila din partea unui roman?

Generalul se ridica in picioare si se apropie zimbind de ei, le prinse miinile si le puse una intr-alta.

Asa, dacule, tine-ti bine sotia de mina si sa va rugati zeilor sa nu va mai desparta niciodata. Din aceasta clipa sinteti liberi.

Livianus Claudius se intoarse apoi spre Caesidius :

Sa-i imbraci si sa-i ospatezi bine, dupa aceea sa-i scoti pe drumul cel mare catre Rehidava. Daca aflu ca ai facut altfel, te voi rastigni fara mila!

Ramasi singuri, generalul se apropie de Eurotas si-i puse mina pe umar.

Acum ai inteles ce inseamna iubirea, Eurotas? Cu cita seninatate tinarul dac primea moartea, multumit ca facuse tot ce-i statuse in putere ca sa-si gaseasca si sa-si scape sotia! Daca i-as fi judecat la fel pe Hammonius si pe Apronilla, i-as fi avut acum linga mine, ca pe copiii mei

Oftind adinc, generalul incepu sa se plimbe trist printre coloanele din tricliniu, imbracate in iedera si trandafiri. Era tirziu. Eurotas se ridica si, luindu-l de brat, il conduse in cubiculum, rezervat inaltilor oaspeti.

Vitellius nu dormise toata noaptea si se rugase. Noua credinta il intarea si-i dadea puteri noi. Nu se luminase bine de ziua cind se ridicase de pe pat, se imbracase si se dusese la Caesidius. Adminstratorul, mai intii surprins, apoi bucuros ca in aceea zi scribul sau nu va putea fi vazut de stapinul fermei, se invoi sa-l lase liber toata ziua. Se indreptase spre padurea de pe coasta. In jurul sau era aceeasi liniste ca si in suflet. Calca sprinten, usurat si multumit de hotarirea pe care o luase si pe care simtise nevoia sa i-o impartaseasca si pustnicului. Merse mult timp fara sa ia in seama ca urcusul incepuse sa fie mai repede si copacii se indesisera. Ajunse intr-o poiana plina de lumina, se opri linga trunchiul unui fag doborit de furtuna, se aseza pe el si privi in vale. Jos, se intindea intreaga vale a Carsidavei. Vazu cetele de sclavi la munca : unii lucrau pe cimp, altii bateau griul secerat si stringeau paiele in capite. Pe sub munte si in lungul piriului, sclavii neputinciosi pazeau turmele de oi si de capre.

Privirea ii rataci si in sus, spre vila lui Eurotas, acolo unde fusese cetatea lui Dicomes. Cu gindul departe, revazind cu mintea trecutul presarat de clipe de fericire, de lupta si de deznadejde, nu auzi trosnetele de vreascuri ce veneau din padure si nu simti miscarea si fosnetele din desisul ce nu era la o departare mai mare de citiva pasi in spatele lui. Simti numai strinsoarea a doua brate puternice ce-l prinsesera peste umeri.

Daca faci vreo miscare, esti pierdut, auzi el intr-un amestec de cuvinte din limba Romei si din cea daca.

La inceput tresari fara voia lui, dar auzind si vorbe dace nu se sperie.

Eu nu ma tem nici de moarte si nici de daci. Alaturi de ei, intotdeauna m-am simtit bine si in siguranta.

Dupa miscari, simti ca in spatele lui erau doi oameni.

Asta e buna, uite si un roman care vorbeste limba noastra, auzi el pe unul. O sa mergi cu noi, romanule, si-om vedea daca intre daci o sa te mai simti bine.

Pornira prin padure in susul muntelui. Ii privi din cind in cind pe cei doi daci tineri, indesati, zdraveni si frumosi. Ajunsera repede intr-un hatis de nepatruns, unde se ascundea intreaga ceata. De sub un frunzis bogat iesi un dac cu pieptul lat, care ramase pironit locului, cu ochii mariti, uimit de ceea ce vedea. Era batrinul Dagio. Aceeasi mirare se oglindi si pe fata lui Vitellius. Se imbratisara, impinsi unul spre altul de o putere nestavilita. Dagio se trase un pas inapoi, sa-l priveasca mai bine.

— Bine, minjilor, nu va este voua rusine, va aduceti fratele, amenintindu-l cu spadele, ca pe-un dusman de moarte?

Rhesos! murmura Dapyx, uitindu-se spre fratele sau Rhesos. Uite, ma, cine iti lua locul in sufletul mamei, daca tu erai plecat la Marele zeu! urma el.

De sub acelasi frunzis, iesi greoi si batrinul Chertebalos.

Te-ai prostit, Dagio, te-ai pierdut si tu ca o muiere, de ce nu ma chemi sa-mi string la piept pe cel de-al treilea fecior?

Batrinul se apropie de Vitellius si-l imbratisa. Nici unul dintre ei nu se asteptase ca aceasta zi sa le aduca atita bucurie si totodata atita ajutor, de o parte si de alta. Isi povestira toate cele ce se petrecusera, necunoscute de unii sau de altii. Vestea ca Nimfodora era sclava lui Eurotas il rascoli cu totul pe Dagio.

— Nu plec de aici pina nu las Carsidava in scrum si n-o iau pe Nimfodora! spuse Dagio cu hotarire, stergindu-si mustatile.

Vitellius ii privi mult timp, si in sufletul lui se dezlantui lupta. Isi dadea seama ca intre el si ei se produsese multa deosebire, ca sufletul sau suferise o mare schimbare si vedea lumea cu alti ochi. Ii lua mina lui Dagio si vorbi:

Tu stii tot asa de bine ca si mine, batrine, ca in lume este multa rautate si multa durere, tu stii ca si eu am fost sclav, ca Nimfodora, ca Sarmis si ca atitia altii, mii si mii. Nu te-ai gindit si la ceilalti sclavi de aci, de la Carsidava?

Dagio izbucni intr-un hohot de ris si-i raspunse :

— Cum sa nu ma gindesc, nepoate Rhesos, spuse in gluma, accentuind cuvintele „nepoate' si „Rhesos', le dam drumul la toti sclavii care trudesc pentru ticalosul de Eurotas.

Astepta ca Vitellius sa spuna ceva, si vazind ca acesta tace, privind m jos, il intreba :

Ei, ce taci?

Crezi ca va fi bine? Sa zicem ca o sa-i eliberam, dar te-ai gindit unde se vor duce ei? Vizindu-se scapati, setosi de libertate, cei mai multi se vor imprastia prin paduri si prin munti, vor trai un timp salbaticiti si luptind cu fiarele din codri, haituiti intr-una de legionari. Unii vor fi prinsi si supusi la torturi, altii vor pieri in lipsuri, iar aceia care vor scapa nu vor putea suporta singuratatea si, biruiti de dorul oamenilor, se vor intoarce in sate sau pe linga cetati, unde vor cadea usor in miinile pretorienilor. A-i elibera pe sclavi prin lupta inseamna a-i arunca dintr-o nenorocire in alta si mai mare. Aici, lucrurile de-abia s-au mai potolit. Cind am sosit eu la Carsidava, sclavii duceau o viata grea. Eu am cautat sa-i ajut, de aceea m-am facut scrib al administratorului. Pina atunci, nu stiusem ca Nimfodora e sclava lui Eurotas Prin invatatura noii credinte i-am mai imbunat pe unii supraveghetori. Eu lupt prin puterea cuvintului

Ascultindu-l, Dagio se intoarse spre Chertebaios si-l batu cu putere pe umar.

Hei, batrine, ai auzit ca cel de-al doilea Rhesos al tau nu vrea sa mai lupte cu spada, ci numai cu puterea cuvintului?

„El' a spus, murmura Vitellius, „Cine trage spada, de spada va muri!'

Ce zici? sari Chertebalos. Fiul meu, pai sa nu trag eu spada si sa nu-l palesc pe cotropitorul care mi-a luat mosia si s-a virit in casa mea?

Dagio il privi mirat si-si strinse falcile.

Cum adica, sa n-o scot eu pe Nimfodora, sa nu ard culcusul in care s-a cuibarit dusmanul si tradatorul nostru? striga el. Sa-i las pe dacii de acolo sa fie biciuiti de romani?

Eu n-am spus asta. Chiar daca nu veneai tu, pe Nimfodora o scoteam eu si o duceam la mama Azida, dar ceilalti, sclavii, n-au unde sa fie dusi

Diegis are nevoie de daci. Acolo vor merge toti!

Dar la ceilalti, sclavii adusi din imperiu, la ei nu te gindesti? Si ei sint tot atit de multi.

Citeva clipe, Dagio tacu incurcat. Cuvintele spuse de Vitellius le gasea drepte.

Si ce vrei sa fac? il intreba.

Sa nu arzi ferma! Trebuie sa te gindesti ca tot ce vei arde tu in mai putin de o noapte va trebui sa fie refacut de ei prin multa munca, prin chinuri si sudoare, prin multe lovituri de bice si torturi. Te intreb, Dagio : unde-ti este mila de oameni, mila de sclavi?

Vitellius tacu. Inchise ochii, parea obosit.

Vorbeste bine feciorul, spuse Chertebalos privind parinteste spre Vitellius. Eu zic s-o scoatem pe Nimfodora si sa-i luam pe toti dacii de-acolo, ca daca ardem ferma, tot n-am facut nimic, o sa ridice alta in loc. Dar de, tu esti capetenie, tu ne conduci, faci cum crezi

Tot restul zilei se pregatira. Vitellius se inapoie in vale, la baraci. Prin Rutillius, ii spuse Nimfodorei sa se pregateasca de plecare.

Trecuse de miezul noptii cind ceata lui Dagio navali asupra paznicilor din jurul baracilor si bordeielor. Cazura citiva, ceilalti pierira in intuneric. Il prinsera pe Caesidius, il legara si incepura sa-l loveasca cu biciul. Supraveghetorii care incercasera sa fuga in sus, spre vila, cazura strapunsi de spade. Dagio, Rhesos si Dapyx o scoasera pe Nimfodora din baraca in care era tinuta inchisa. Totul se desfasura repede si, spre mirarea lui Caesidius, ceata marita cu toti dacii de la ferma disparu in noapte, lasindu-l in viata si fara sa fi dat foc baracilor, hambarelor si surilor din apropiere. In mintea lui rasunau intr-una amenintarile lui Dagio :

Te vom arde de viu daca aflam ca mai tii sclavii goi, legati noaptea la par si infometati!

In ziua urmatoare, seara, Vitellius le vorbi sclavilor urcat pe movila de pe care obisnuia sa le povesteasca in fiecare zi. Erau toti imbracati si fara lanturi la picioare. Pe fetele unora se vedea multumirea pentru schimbarile ce se facusera si care le mai usurau viata. Altii stateau tristi si priveau in partea in care plecasera dacii eliberati, chinuiti si ei de dorul de libertate. El ii privi lung pe toti, si-i intelegea si pe unii, si pe altii. Era tirziu cind, inainte de a-i indemna sa plece la culcare, pe movila rasunara ultimele lui cuvinte :

— Odata, pe virful unui munte, invatatorul le-a spus celor veniti sa-l asculte : „Fericiti cei mihniti, caci aceia se vor mingiia ; fericiti cei insetati dupa dreptate si flaminzi, caci aceia se vor satura ; fericiti cei asupriti, caci aceia vor mosteni pamintul!'

De pe creasta muntelui, luna se ridica incet, mare, luminoasa. Undeva departe rasuna strigatul unei pasari de noapte. Infiorati, sclavii pornira spre bordeie, vorbind in soapte.

n muntii ce strajuiau partea de rasarit a podisului dac, acolo unde erau paduri dese de brazi falnici, neumblate altadata de picior de om, se aflau ascunse cetele de luptatori strinse in jurul lui Diegis, gata in orice clipa sa dea lovituri cotropitorului. Si loviturile lor pline de indrazneala, acolo unde dusmanul nu se astepta, bagau spaima in coloanele de transporturi ale armatei ori ale negustorilor si faceau nesigura munca in fermele imprastiate pe tot cuprinsul Daciei. Numai in apropierea cimpurilor legiunilor si cohortelor era mai multa siguranta si liniste.

Pe un virf tesit de munte imbracat cu paduri, intr-o poiana neteda ascunsa intre brazi seculari, se afla tabara, lui Diegis. In mijlocul poienii se inalta o coliba de lemn, cu mai multe incaperi, pe acoperisul careia flutura steagul de lupta dac : capul de lup cu gura cascata si coada lunga de sarpe, ce se intindea si se ondula in bataia vintului, scotind un suierat infricosator. In aceasta coliba statea Diegis, aici era conducerea de capetenie a cetelor de luptatori imprastiate peste tot, De aici plecau si aici soseau toate iscoadele ce tineau legaturile, duceau ordinele si aduceau vestile. La o mica departare, erau imprastiate pe toata poiana numeroase bordeie, avind pereti din gradele, neteziti cu pamint amestecat cu fin uscat. In fiecare din aceste bordeie se adapostea o ceata de luptatori si fiecare era o mica gospodarie. In tot cursul zilei, fie vara, fie iarna, din tabara lui Diegis nu se ridica nici cea mai subtire suvita de fum, numai noaptea se aprindeau focurile, in scobituri adinci, ferite, din care flacarile nu razbateau afara si nu aruncau lumina imprejur. Orice urma de fum s-ar fi ridicat in cursul zilei ar fi fost socotita ca un act de tradare.

Era in dupa-amiaza unei zile de sfirsit de august. Diegis statea pe un trunchi de brad, cioplit pe patru fete, doborit in fata colibei de lemn, linga o masa lunga, sprijinita pe sase pari batuti adinc in pamint. Ingrijorarea ii impietrise si-i adincise cutele ce-i crestau fata. Arata mult imbatrinit, pletele si barba ii incaruntisera, desi privirea ii ramasese aceeasi, vie ca a vulturului de pe virf de munte, iar hotarirea si mai otelita. Intoarse capul si cerceta in jur, cautind pe cineva cu privirea.

— Dugis, unde esti? Sa vii dupa mine!

Se ridica si porni pe o poteca ce urca usor si intra in padure. Nu merse mult. Intre brazi se inalta un colt de stinca, iesit din munte ca un virf de sulita. Incepu sa urce pe treptele cioplite in piatra, ce serpuiau pina deasupra stincii. Ajuns sus, isi roti privirea imprejur. In fata lui se desfasura pina departe privelistea vaii, care se largea pe masura ce cobora, pierzindu-se intr-o vale mult mai larga, ce disparea in picla spre miazazi. Privit, de departe, coltul de stinca se vedea ca un pinten inconjurat de brazi, sub care cadea ametitoare o prapastie adinca de citeva sute de pasi, la temelia careia se sfarimau bucatile de piatra pornite din inaltimi, insotite de zgomote prelungi ca de tunet.

Dugis il ajunse din urma, suflind greu.

— Regele meu e trist si-a pierdut rabdarea, murmura el.

— Dar ce, nu cumva ai obosit, Dugis? il intreba.

— Sint gata, marite rege, sa vin in fiecare clipa aici si sa privesc in vale, in calea lor, daca asta este dorinta ta!

Fata lui Diegis ramase impietrita. Barba si pletele ii erau usor rasfirate de vint.

—Pe tine nu te ingrijoreaza intirzierea lor?

Da, regele meu, ingrijorarea mea nu este mai mica, tocmai de aceea ma framinta intr-una gindul sa-ti cer invoirea de a porni in cautarea lor. Ma leg in fata ta ca in cel mult zece zile sa vin inapoi cu ei sau fara ei, dar cu o stire limpede despre soarta celor plecati!

Il privi ingindurat pe luptatorul de linga el, indesat, vinjos, puternic, care il slujea cu credinta de multi ani.

— Daca nu vin ei, tu trebuie sa pleci in alta parte. As vrea sa stau de vorba cu Livianus Claudius. Ma gindesc la o intilnire cu marele preot Zundecibalm

Pornesc oricind, marite rege! rosti supus capetenia garzii.

Diegis, cu ochii strinsi, scruta zarile pina departe in lungul vaii, intr-acolo pe unde trebuia sa vina cei asteptati.

— Nimic, nici o miscare, Diegis!

Regele meu este prea framintat si prea ingrijorat. El uita ca chiar daca batrinul Chertebalos o fi acum la obirsia Alutusului, n-o sa treaca valea inainte de caderea serii. Daca l-ai vedea acum venind, ar insemna ca ti-a calcat porunca, ca tradeaza. Pe valea cea larga, tot se mai ivesc citeodata cete de legionari, care ne cauta urmele.

Diegis se intoarse spre el. In coltul gurii ii flutura un suris usor.

Ai vorbit bine, nerabdarea si ingrijorarea ma fac sa uit citeodata pina si de masurile de paza pe care le-am luat.

Presimt ca a sosit clipa, marite rege, sa ne stringem cu totii si sa pornim lupta! rosti Dugis cu hotarire.

In fiecare zi si in fiecare noapte, nu ma gindesc la altceva decit la alungarea dusmanului. Lupta n-o putem porni acum. Imperiul este atit de mare si atit de puternic, incit nu ne putem masura cu el. Avem nevoie de ajutorul vecinilor, avem nevoie de mai multi luptatori si de mai multe arme.

Diegis coborise citeva trepte cind Dugis isi mai roti inca o data privirea pe deasupra vaii. Ramase inlemnit locului.

Marite rege, un om din cei de straja se apropie in fuga! striga el incordindu-si privirea, cu mina streasina la ochi. Nu cumva s-o fi zarit vreo ceata de legionari prin apropiere?

Diegis se opri si se intoarse spre el. Statea cu piciorul pe treapta taiata in stinca, pe care coborise. Privi departe, in vale.

Te stiam mai curajos, m-ai oprit degeaba! Nu poate sa fie ceva grav, din moment ce strajile nu ne-au dat semnalul. Dar sa ne grabim, sa-i iesim in cale, poate ca s-a inapoiat Callidromus.

Dacul asteptat sosi repede. Imbujorat si asudat, abia mai putea vorbi printre rasuflarea puternica, greu retinuta.

A sosit Chertebalos cu ceata lui, marite rege! Acum urca pe poteoa ascunsa, pe la stincile de linga grota cea mare

I-ai vazut ceata, o fi pierdut multi oameni? Dupa ce mai rasufla adinc de citeva ori, dacul continua :

Ce sa fi pierdut, ca se grabesc in sus numai o parte. Multi vin ceva mai in urma. Are o ceata mare de tot, cu numar indoit sau intreit de oameni.

Dugis vazu fata regelui luminindu-se. Ii cresteau curajul si increderea si in aceeasi masura il napadea si nerabdarea.

Sa te duci inapoi la locul tau de straja, ii spuse dacului care adusese vestea. Tu, Dugis, da-le semnalul, sa se grabeasca. S-o ia pe curmatura, de-a dreptul.

Ramas singur, se gindi la cele ce s-ar fi putut intimpla. Il framinta si-l bucura mult vestea ca batrinul Chertebalos se intoarce cu o ceata de luptatori mult sporita. Nu-si mai putu infringe nerabdarea si porni in intimpinarea lor. Cind il vazu pe Dagio, uita de batrinul Chertebalos, care se daduse intr-o parte si statea linistit, privind fara amaraciune imbratisarea lor, plina de bucuria revederii. Dar Diegis nu-l uitase. Stringindu-l la piept pe Dagio, se intoarse spre el si-i spuse in gluma :

Bine, batrine, te-am pus capetenie a cetei cu care ai plecat, si vad ca locul ti l-a luat altul?!

Sa te tina Marele zeu, marite rege, puteam eu sa fiu capetenie peste Dagio?

Ce e cu acel luptator legat? intreba Diegis cind vazu aparind de dupa un pilc de brazi un om legat intre doi daci.

— A tradat, marite rege! spuse batrinul. Cind ne duceam spre Carsidava, pe cind ne aflam sus pe virful muntilor, prin dreptul Sarmizegetusei, el a pierit intr-o noapte. L-am strigat, l-am cautat, caci se putea sa fi scapat in vreo prapastie sau sa se fi intilnit cu vreun urs, si nu i-am mai gasit urma. Cind ne-am intors, Dapyx si Rhesos au dat o raita pe la noua cetate, Ulpia Trajana, cum ii spune dusmanul, ca sa vada ce se mai simte pe-acolo, si l-au prins.

Batrinul tacu, privind lung pe Dapyx.

Si fugarul ce-a spus? intreba Diegis.

-— Sa spuna Dapyx, marite rege, tot ce-au facut, el si Rhesos, o sa auzi vesti care or sa te mire! Diegis ii facu semn lui Dapyx sa vorbeasca.

Cind am sosit la Sarmizegetusa, era catre seara, incepu Dapyx sa povesteasca. Am mers pe via Dacia Trajana, pe via Roma si ne intorceam pe via Ulpia Trajana, cind am bagat de seama ca multimea se mai indesise, miscarea era mai vie si toti vorbeau mai agitati : patricieni, tribuni, centurioni, negustori si plebei se scurgeau intr-un du-te-vino neincetat, intre terme, for si amfiteatru. Presimteam ca se petrecuse ceva. Am cautat sa tragem si noi putin cu urechea, ca limba Romei o intelegem acum destul de bine. Sub un tei cu frunzis bogat, aproape in intuneric, un tribun statea de vorba cu doi centurioni. Ne-am apropiat si am ascultat. Spunea tribunul : „Se va schimba totul in Dacia Trajana, miine Livianus Claudius pleaca la Roma. Chiar astazi dupa amiaza, noul guvernator a fost in palatul augustalilor si in for, unde s-a desfasurat ceremonia instalarii lui ca guvernator al noii provincii.'

Livianus Claudius nu mai este guvernator? intreba mirat Diegis.

— Dupa cele ce am auzit, inseamna ca nu mai este. „Julius Quadratus Bassus, spunea tribunul, este o mina de fier, nu ca Lavianus Claudius, un om potolit, care lasa pe comandantii de cohorte si de legiuni sa faca tot ce voiau. Se va intari disciplina militara prin masuri severe, iar jefuirea dacilor de catre legionari va inceta!' „Dar poate ca vor inceta si atacurile cetelor de latroni daci?' l-a intrebat unul dintre centurioni. „Cred ca se vor termina! a continuat tribunul, daca cetele vor fi alcatuite, in adevar, din latroni de drumul mare, dar daca sint cete de luptatori' Tribunul a tacut un timp. Batea usor cu tocul sandalei in lespedea de piatra de sub picioare. A continuat apoi : „Se spune ca Diegis, fratele lui Decebal, este o mare capetenie a dacilor si un viteaz conducator in lupta'. Ce-a mai spus n-am mai putut sa ascultam, fiindca linga ei s-a oprit un patrician, tocmai in clipa cind se apropia si o garda de pretorieni. Am plecat si ne-am pierdut in multime. In dreptul amfiteatrului, am ocolit templul zeitei Nemesis si vream sa ne indreptam spre poarta Apulumului, cind zariram in apropiere o taberna si, cum ne era sete, am intrat sa golim la iuteala cite-o ulcica, si acolo, ce sa vezi? La o masa statea Saccio, tradatorul, beat, cu o oala cu vin in fata. Vorbea singur. Cind ne-a vazut, s-a speriat. Noua ne era teama sa nu ne dea pe mina pretorienilor. Dar Rhesos a dres-o repede, i-a spus sa stea linistit, ca si noi am fugit din ceata si ca ceilalti il cred pe el mort, cazut in vreo prapastie. „Pai daca si voi ati fugit, ne-a spus el sughitind, stati aici, ca cer eu sclavului sa mai aduca inca doua oale.' Ne-a trebuit multa istetime si rabdare pina l-am scos din taberna, fiindca trebuia sa ne grabim, caci mai era putin pina se inchidea poarta cetatii. Dincolo de poarta, i-am infundat gura cu o cirpa si l-am legat. Apoi, impungindu-l cu cutitele, ne-am indreptat in graba spre munti.

Diegis se intoarse spre Dagio si spre Chertebalos.

Si ati aflat de ce a fugit? ii intreba.

El spune, lamuri Dagio, ca n-a tradat decit ceata noastra, adica a batrinului - si-l arata pe Chertebalos - dar nici pe noi nu ne-a tradat, ca i-a luat Marele zeu mintea. Cica el a spus ca ceata noastra se indrepta spre Getidava in loc de Carsidava. Gindesc ca nu ne-a mintit, fiindca nu ne-a taiat drumul nici o ceata de legionari, altfel, poate ca am fi avut de furca!

Dar putem noi sa stim daca n-a tradat chiar locul taberei de aici? murmura Diegis. Romanii nu sint chiar atit de prosti incit sa nu-l fi pus la torturi, ca sa afle totul sau sa nu-l fi facut sa vorbeasca dindu-i bani.

Am gasit la el bani multi, arata Chertebalos.

Diegis ridica dintr-o data capul si privi in departare. Vorbi raspicat si totusi potolit, ca si cum si-ar fi descarcat sufletul catre padurile, vaile si muntii ce-l inconjurau. Ceilalti il ascultara in tacere :

Cind ai in fata dusmanul, trebuie sa te pregatesti pentru tot ceea ce-ar putea el sa-ti faca mai rau. Intotdeauna, alaturi de cei viteji s-au pripasit si tradatori, iar cele mai marete fapte de arme n-au adus victorii din cauza tradarilor.

Tacu. Privi in jurul sau, sagetind cu ochii pe fiecare. Continua cu multa hotarire :

Da, poate ca romanii stiu acum locul taberei noastre, poate ca stiu si muntii in care se ascund cetele noastre de luptatori. Vom parasi in graba acest loc si ne vom muta undeva mai sus, spre miazanoapte. Vom da de stire cetelor sa se traga tot intr-acolo. Trebuie sa schimbam felul de lupta si sa trecem neintirziat la un atac hotarit impotriva dusmanului. Daca lasam timp noului guvernator sa se pregateasca, sortii nostri de izbinda ii vom pierde. Dar mai intii sa-l pedepsim pe tradator. Sa fie adunate toate cetele ce sint cu noi pe acest munte, toate capeteniile si toti aceia pe care i-a adus Dagio si, in fata steagului de lupta, vom judeca tradarea!

Dugis pleca repede, sa trimita capeteniilor ordinul regelui. De jos din vale, urcau intr-un sir lung toti cei eliberati de la Carsidava. Fiecare ar fi vrut sa strige, sa cinte sau sa chiuie, daca n-ar fi stiut ca orice zgomot e oprit. Obositi, cei mai multi se culcara pe iarba, la umbra brazilor din marginea poienii. Diegis ii prinse de brat pe cei doi frati, batrini si incercati luptatori, si se indrepta spre noii-sositi.

Robii de la Carsidava! sopti Diegis, indurerat de amintirea draga a Carsidei.

Dintre robii vechi prea putini mai sint, lamuri Dagio, cei mai multi sint daci prinsi si dati lui Eurotas de catre Livianus Claudius,

Unul din ceata noilor-sositi il recunoscu pe Diegis, cu toate ca nu purta mantie regala, iar dupa imbracaminte nu se deosebea de un taraboste luptator.

E regele! sopti acesta cu teama, si se ridica in picioare.

Ca sagetati, se ridicara si ceilalti, toti privindu-l cu respect si supunere.

— Bine ati sosit, dacilor de la Carsidava, si Marele zeu sa va dea sanatate si viata lunga! le spuse Diegis, oprindu-se la citiva pasi de ei. Din clipa aceasta, voi, cei care ati fost robi, sinteti daci liberi!

— Sa traiesti, marite rege! murmurara ei, abia stapinindu-se sa nu strige.

Judecarea lui Saccio s-a facut repede. Cu toate ca el s-a jurat pe chipul Marelui zeu ca n-a tradat locul taberei si nici muntii unde se ascundeau unele cete, capeteniile au cerut regelui ca, drept pedeapsa, tradatorul sa fie ars de viu. Si in faptul inserarii, intr-o scobitura adinca dintr-un fund de prapastie din apropierea taberei, din care flacarile si fumul nu puteau fi vazute din nici o parte, Saccio s-a zbatut in mijlocul vilvatailor pina si-a dat sfirsitul. Dupa ce trupul lui s-a prefacut in scrum, cenusa i-a fost imprastiata in cele patru vinturi, ca a oricarui tradator.

Se potolisera toti in tabara, si in jur nu se mai simtea nici o miscare. Numai departe, pe virfuri, prin colnice, in lungul vailor, rasunau din cind in cind strigate de huhurezi, in anumite feluri repetate, aratind ca cei din posturile de pinda vestesc ca la ei e liniste. Cite-un liliac trecea in joc de aripi prin cercul mare al lunii, ce se ridicase deasupra muntilor. Pe busteanul fatuit de linga masa din apropierea colibei, Diegis il asculta pe Dagio, zdrobit de vestea dureroasa pe care acesta i-o adusese de la Roma : pe Carsida n-avea s-o mai vada niciodata. Dagio ii povesti cum cazuse prins in lupta de la Sarmizegetusa, invaluita de flacari, si dus captiv la Roma, si imprejurarea prin care scapase cu viata in lupta din Circul cel mare, de unde iesise ca sclav daruit de imparat arhitectului Apolodor. Ii spuse apoi cum, trimis de arhitect, o cautase pe Carsida, o gasise intr-o coloana de captivi si o dusese la Roma. Pe drum, din cauza iernii grele, Carsida se imbolnavise. In casa arhitectului fusese ingrijita de cei mai renumiti medici din Roma si din Athena, si zile intregi Apolodor statuse linga patul ei, dar totul se dovedise zadarnic. Spre sfirsitul primaverii, Carsida plecase la zei.

Un val de caldura si de recunostinta il cuprinse pe Diegis cind Dagio ii spuse ca arhitectul o incurajase sa se tina tare, sa se vindece cit mai repede si se legase s-o duca inapoi in Dacia, daca el, Diegis, mai era in viata.

Si daca eu nu mai traiam? il intreba indurerat.

— Arhitectul era si el un om, trebuie sa-l intelegi, el a iubit-o si a respectat-o mult pe Carsida. Poate ca s-ar fi simtit fericit s-o aiba toata viata linga el.

Diegis se rezema intr-un cot si isi sprijini capul in mina. Nu-si mai putea invinge lacrimile.

Ceea ce a facut Apolodor fac numai zeii cei buni! murmura el.

Cu miscari incete, Dagio se cauta la briu si scoase un papyrus.

Ai aici citeva vorbe, scrise cu citeva zile mai inainte ca ea sa plece la zei, ii spuse intinzindu-i papyrusul. Sa mergem inauntru sa-l citesti.

La lumina opaitului, recunoscindu-i scrisul, Diegis duse cu mina tremurinda papyrusul la buze si-l saruta, napadit de durere si de dragoste. Il desfacu si citi :

„Lui Diegis, neinfricatul luptator,

De la Carsida, nefericita lui sotie, dragoste si durere.

Iti scriu de pe patul de suferinta, scumpul meu Diegis. Simt ca nu vor mai trece multe zile pina cind voi pleca la Marele zeu. Mi-e inima frinta de durere cind ma gindesc la suferinta ta! De ce zeii au fost atit de rai cu noi si cu viata noastra? Citeodata, inima mea se revolta impotriva lor!

Stiam ca tu esti in munti si purtai mai departe lupta. Pornisem spre tine cind am fost prinsa. Dar tu sa nu te lasi infrint de durere, dragul meu, tu esti un barbat viteaz, si moartea mea nu trebuie sa te faca sa slabesti loviturile ce le dai dusmanului!

De la Apolodor am aflat ca Sarmis traieste si a ajuns din nou sclavul inteleptului Plutarh.

In tot timpul, chiar si in clipa cind voi pleca la Marele zeu, ma voi ruga fierbinte ca tu, sotul meu iubit, regele si stapinul meu, sa iesi invingator si sa redai dacilor libertatea si fericirea de altadata!'

Cind termina de citit, vazu ca Dagio iesise. Intelegea ca n-ar fi putut sa faca altfel batrinul luptator. De afara, strajile din posturile de paza vazura cu mirare cum toata noaptea opaitul ramase aprins in incaperea de odihna a regelui.

Abia se ivisera zorile cind Diegis ii chema pe Dugis si pe batrinul Chertebalos si le spuse ca au insarcinarea sa mute tabara catre miazanoapte, pe drumurile stiute numai de ei in locul dinainte ales. Iesi afara. Il vazu pe Dagio stind pe busteanul de brad.

Ce, batrine, n-ai dormit? ii striga din prag.

Ba am dormit, si inca bine, murmura el.

—Ia spune-mi, iti mai aduci aminte de Callidromus, sclavul acela care a fost adus de dincolo de Dunaris?

— Regele crede ca in anii petrecuti in captivitate am uitat tot ce-am lasat in Dacia? raspunse Dagio, ridicindu-se in picioare.

De ce nu stai, batrine?

Din supunere in fata regelui! Pina in noaptea asta ai fost Diegis, barbatul caruia i-am adus vesti, acum esti regele, iar eu luptatorul, si asa va fi cit timp voi trai! Nu cumva Callidromus a fugit?

Diegis slobozi un zimbet usor, plin de multumire si de pretuire pentru batrinul si greu incercatul luptator. Cobori treptele scarii si il strinse la piept. Se aseza pe bustean linga coltul mesei.

Nuu asa cred de mai bine de doua saptamini l-am trimis spre Cogheon. Vreau sa prind ce se mai simte prin jurul lui Zundecibalm. Citeodata, Marii preoti stiu mai multe chiar decit imparatii, tocmai de aceea ei trec din timp de partea celui mai tare. Mi se pare insa ca de data aceasta Callidromus a intirziat prea mult.

Sa nu-l fi prins ca sclav fugar.

Sau sa nu ne fi tradat, in schimbul libertatii si banilor.

— Nu, marite rege, Callidromus este un barbat care a suferit prea mult din partea imperiului si nu l-ar impinge inima la o tradare! Dar ce vrea regele de la Zundecibalm? il intreba asezindu-se pe o piatra, in fata lui.

— Vino linga mine si asculta-ma. Ca sa pornesc lupta impotriva imperiului imi trebuie oaste mare si arme bune, si ca sa am toate acestea am nevoie de bani. M-am gindit la tezaurul lui Zundecibalm.

Da, tezaurul Marelui preot este bogat, intari Dagio, insa si tradarea lui a fost mare. De fapt, nu stiu ce-a mai facut el pina la terminarea luptelor.

De atunci, n-am mai stat niciodata de vorba cu el, poate ca

Diegis tacu. Pe poteca ce urca din vale se apropia in fuga un luptator din posturile de pinda.

— Marite rege, in vale a sosit un luptator din ceata lui Callidromus. Toata ceata lor este inconjurata undeva departe de un numar de legionari de mai multe ori mai mare. Nu pot sa dea lupta, caci l-au prins pe Vicilis si nu vor sa-l scape, se apara adapostiti intre stinci si prapastii. Cel care a adus vestea abia se mai putea tiri, frint de oboseala.

Cautind sa ia o hotarire, Diegis se uita spre Dagio, desi gindul ii alerga departe, spre Cogheon.

Pornesc indata, marite rege! se ridica batrinul luptator.

Abia ai sosit, si esti dornic de plecare. Tot neobosit al ramas, bravule Dagio! ii spuse invaluindu-l cu o privire plina de recunostinta.

Pregatirea si plecarea batrinului luptator se facura repede. De sus, de pe coltul de stinca ce domina vaile din jur, Diegis privea cu cita graba se indeparteaza Dagio si ceata lui de luptatori. Alaturi de batrin mergeau Rhesos si Dapyx, si ei gata oricind de lupta, ca si mult incercatul lor unchi. Un val de intristare si de revolta il napadi. Ar fi vrut sa fie un luptator ca oricare altul dintre cei care, acolo, jos, in vale, se duceau la lupta. Simtea in intreaga lui fiinta greutatea grijilor, a raspunderii si a increderii cu care il inconjura intregul popor dac. Isi roti privirea pe deasupra muntilor, vailor, padurilor si plaiurilor ce se pierdeau in departare in picla ce imbraca zarile. Toate erau tara lui, era Dacia. Numai el, regele, trebuia sa traiasca ascuns, era nevoit sa rataceasca pe carari neumblate, urmarit si incercuit de dusman, in propria-i tara, ca intr-o temnita uriasa. Si de la inaltimea virfului de stinca pe care statea, scrutind departarile pina dincolo de zari, vedea cum se intinde imperiul, intocmai ca un balaur urias cu mai multe capete, sub ale carui zvircoliri fusese prinsa tara sa. In fiecare din capetele hidoasei aratari vedea un senator, un legat, un tribun. Dedesubtul fiarei, intr-o framintare neputincioasa, se zbatea poporul dac. Poporul, care altadata se dovedise vrednic si cumpatat si traise in belsug, era acum robit, saracit, infometat si fugarit. Un fior de revolta ii sageta toata fiinta :

— Ce putere dementa, ce forta oarba se opune ca o tara mica sa nu-si poata urma linia destinului ei si o lasa prada poftelor unui vecin nesatios, puternic si lacom? murmura el, batind cu putere in stinca ce-o avea sub picioare. Sa fie rob cel ce poate trai in robie! Traieste in libertate numai acela care lupta si care este gata sa-si jertfeasca viata! continua el, inflacarindu-se.

Incepu sa coboare treptele taiate in stinca, decis sa porneasca lupta hotaritoare pentru alungarea cotropitorilor.

Dupa doua zile sosira Dagio si Callidromus. Il aduceau pe Vicilis legat, tinut de patru luptatori. Cum nu avea timp de pierdut, Diegis puse sa se adune capeteniile pentru judecarea tradatorului. Pe patru trunchiuri de brad, asezate pe laturile unui patrat, in ale carui colturi erau infipte steaguri de lupta, se insirara - dupa grade si dupa virsta - toti cei chemati. Linga Diegis stateau Dagio si Chertebalos, iar in spatele lor - Dugis cu opt luptatori din garda, voinici si bine inarmati. Se insirau apoi capeteniile, batrini si tineri, dintre care nu lipseau Callidromus si Fulvius. In mijlocul careului astfel format, intre Rhesos si Dapyx, statea Vicilis, omul care fusese ochii si urechile regelui Decebal.

Cu privirea sa semeata, Vicilis, scribul regal, il sageta pe Diegis. Nu se arata nici revoltat, nici framintat si nici infricosat. Era un dac de talie mijlocie, subtire, slabut, cu trasaturi frumoase. Avea in ochi o lumina vie si o tinuta demna, desi arata obosit, cu barba incilcita si imbracamintea murdara. Se tragea dintr-o fiica a Elladei, o femeie de o rara frumusete, si un taraboste dac, un viteaz luptator, isi petrecuse copilaria si tineretea mai mult la Athena, la bunici, unde urmase cele mai inalte scoli si traise un timp si la Roma. Cind, inapoiat in Dacia, fusese dus de taraboste in fata regelui, frumusetea, vioiciunea si cunostintele tinarului il impresionasera in asa masura pe Decebal, incit acesta il oprise la curte, ca scrib. Si Vicilis se dovedise de un pretios ajutor regelui si contribuise la hotaririle pe care acesta le luase pentru ca tarabostii daci sa invete sa scrie si sa citeasca, asa cum invatau grecii si romanii.

Infatisarea lui Vicilis nu-l facu pe Diegis sa-si schimbe privirea plina de ura si de scirba pe care i-o arunca.

Vicilis, te afli in fata capeteniilor dace, incepu Diegis, ca sa dai seama de fapta ta : ai tradat tara, ti-ai vindut neamul! Prin tradarea ta, imperiul a pus mina pe tezaurul regelui, si acum bogatia Daciei este folosita de Roma pentru subjugarea altor popoare. Te las sa vorbesti, Vicilis!

Diegis ii facu semn lui Dapyx sa-l dezlege. Dintr-o taietura de cutit, fringhia cazu.

Fara sa se arate inspaimintat de moartea pe care o astepta, Vicilis incepu sa vorbeasca linistit. Povesti intimplarile prin care trecuse si toti il ascultara cu multa incordare. Ca scrib al regelui, stiuse unde fusese ingropat in taina tezaurul si toti cei care sapasera in albia piriului ce curgea sub Cetatea-de-Munte fusesera omoriti din ordinul lui Decebal. Pe el il mirase faptul ca ceea ce se ascunsese nu fusese tot tezaurul, caci cunoscuse cite lazi se incarcasera inainte de inceperea luptelor si-l intrebase pe rege. Decebal il masurase cu o privire rece si-i raspunsese :

Care rest, asta este tot tezaurul, si tu atita trebuie sa stii!

Dupa ce fusese prins de romani, trecuse prin chinuri grele. Luni de zile fusese cind infometat, torturat si amenintat cu moartea, cind ospatat cu bucatele si vinurile cele mai alese si incredintat ca va fi lasat liber si considerat cetatean fruntas al imperiului, numai sa spuna unde se afla ascuns tezaurul lui Decebal. Zile de-a rindul, dus intr-o vila bogata, traise alaturi de o femeie de toata frumusetea, si in acele zile nu stiuse ce se intimplase fiindca dupa aceea romanii aflasera unde se gasea tezaurul. El nu-si amintea sa-i fi spus ceva acelei femei si credea ca poate zeii cei rai il facusera sa vorbeasca ceva in somn. Stia numai ca vinurile ce le bause il trasesera la un somn toropitor, caruia nu i se mai putuse opune prea mult si dormise dus.

Dupa ce sfirsi de povestit, isi atinti privirea in ochii lui Diegis si cu voce schimbata continua :

Ma aflu in fata regelui si a capeteniilor dace si nu cer iertare. In fata Marelui zeu, jur ca din clipa in care am aflat ca viteazul Decebal a murit, in adincul sufletului meu mi-am zis ca tu, Diegis, ai si devenit rege al Daciei. Acum stiti ce rau am facut, si daca socotiti ca de toate cele petrecute eu trebuie sa dau seama, sint gata sa-mi primesc pedeapsa! Dar cine poate sti ce-au facut zeii, cu mine? Acum, marite rege, da ordin sa fiu aruncat in sulite, ca sa arate zeii daca sint vinovat sau nu, caci nici o alta scapare nu mai vad pentru mine!

— Stiu ca de dreptatea preotilor nu scapa nimeni. Vinovat sau nevinovat, cel aruncat in sulite nu este scapat decit de moarte, spuse Diegis, pregatindu-se sa ceara parerea capeteniilor.

Ba exista scapare! se auzi o voce dintre brazi, caci, in incordarea ce domnea, nimeni nu simtise pasii celui ce se apropiase si vorbise.

Toate privirile se intoarsera. Cu pasi rari, inainta spre rege un preot, cu imbracamintea veche, saracacioasa. Purta o desaga in spinare si un ciomag noduros in mina.

Sa nu se mire regele pe unde am venit, incepu el dupa ce se opri la citiva pasi si puse jos desaga, de mult eu stiu drumul cel mai ascuns, incoace, spre tabara, si sa nu-i certe pe cei pusi de straja. Romanii nu vor sti niciodata drumul ce ma poarta mai mult prin trupul muntilor, si sa nu purtati de grija

Nu esti Burillo? il intreba Diegis, cercetindu-l cu oarecare indoiala,

— Chiar el, marite rege! raspunse preotul sufiind greu. Cum vad eu, tot exista o putere care potriveste lucrurile si faptele bune, atunci cind vrea! il judecati pe Vicilis pentru tradare? Tacu o clipa si rise. Lasati-l liber, marite rege, spuse apoi cu hotarire, altul este tradatorul! V-o spune asta un preot care de mult este si luptator!

e trei zile mergeau tot catre miazazi, tinind crestele muntilor, prin partile cele mai paduroase, cu grija sa nu intilneasca cete de legionari. Insotit de garda sa - o ceata de luptatori incercati, calari pe cai marunti si indesati, obisnuiti cu drumurile de munte - Diegis pornise spre Cogheon.

Asa cum mergea in trapul calului, pletele si barba ii fluturau in bataia vintului si privit dintr-o parte arata ca un calaret pregatit sa se arunce in lupta. De citeva zile fusese greu tulburat si framintat. Vestea adusa de Dagio despre moartea Carsidei, sosirea de la Roma a unui nou guvernator, judecarea lui Vicilis si aparitia neasteptata a lui Burillo, toate ii produsesera o puternica zguduire sufleteasca. Vorbise aproape o noapte intreaga cu slabanogul si palidul preot imbracat in haine ponosite si rupte si fusese mult impresionat de cunostintele lui. Ajunsese sa creada ca nu se miscase nimic in Dacia in ultimii ani al vietii lui Decebal si nu se construise nimic pe Cogheon fara sa fi fost cunoscut de preotul modest si invatat, de care Zundecibalm se servise cu multa incredere si pe care stiuse sa-l tina in umbra cu multa grija. Acum, cind se gindea in liniste la cele ce aflase de la el, tot mai mult nu intelegea de ce, a doua zi, preotul il parasise in mare graba. Pe Vicilis il iertase, si scribul lui Decebal se rugase sa fie primit printre cei care erau hotariti sa lupte pentru alungarea dusmanului. Il primise din acelasi indemn, al lui Burillo. Crezuse tot ce acesta ii povestise, si cuvintele lui le gasise intemeiate. Peste tot in Dacia, din spusele preotilor, se intinsese vestea ca fostul scrib al regelui se vinduse imperiului. Cu toate acestea, il framinta intr-una intrebarea : pentru ce plecase Burillo cu atita graba si de ce cautase sa-l convinga sa nu incerce sa ceara bani Marelui preot? Nu se ascundea in toata aceasta activitate ceva pornit impotriva sa? Se bucura la gindul ca pusese sa se urmareasca orice miscare a lui Vicilis, lasat liber in tabara, si regreta in acelasi timp ca nu se gindise sa-l opreasca acolo pe preot.

La un urcus, unde poteca sarea in trepte pe stinca goala, lasa calul sa mearga la pas. Dupa citeva cotituri, in fata lui se desfasura o carare neteda si larga. Nu mai indemna calul la trap, se intoarse si-l chema pe Dagio.

La ordin, marite rege! rosti batrinul.

Diegis ii arunca o privire calda, plina de incredere.

Stai, batrine, asteapta, va veni si vremea cind o sa ai prea mult de alergat si nu stiu daca or sa te mai tina madularele, ii spuse in gluma, spre a-si mai alunga tristetea si ingrijorarea.

Regele meu stie ca zimbrul nu cade decit cind este strapuns prin inima. Nu ma simt nici batrin, nici obosit.

Diegis se gindi mult timp la inflacararea ce se oglindea in ochii batrinului luptator.

Spune-mi, batrine, cum te asteptai sa gasesti tara cind ai venit de la Roma? il intreba fara sa tinteasca ceva.

Surprins si neintelegind rostul intrebarii, Dagio nu raspunse decit dupa un scurt ragaz :

Ma asteptam s-o gasesc asa cum am gasit-o : pustiita si jefuita. Pe unde am trecut, n-am vazut decit vetre arse si napadite de balarii. M-am intrebat, marite rege, chiar atiti de multi daci sa fi murit in lupte sau sa fi fost dusi in robie la Roma?

Raspunsul ti l-ai dat singur, Dagio, au murit multi si au fost dusi multi, dar sa nu crezi ca au ramas putini daci. Multi sint in cetele noastre, altii mai stau inca ascunsi prin paduri si vai adinci, iar un numar mare au trecut la fratii nostri dinspre rasarit, de dincolo de munti. Diegis facu o scurta pauza si ofta adinc. Sa nu uitam ca un numar destul de insemnat de daci, mai ales in partile de miazanoapte si de apus, pe acolo pe unde furia luptelor si a jefuirilor s-a intins mai greu, nici nu si-au parasit vetrele, si acum muncesc alaturi de noii lor stapini.

Prin mintea batrinului luptator se scurgeau, repezi, privelisti din toata tara, de prin partile prin care ii calcase piciorul, si gindul il purta la Marodava. Tresari.

Dar ce-i cu Burio, marite rege, a cazut in lupte?

Nu, batrine, traieste. Sta in cetatea lui si o duce bine cu oamenii imperiului. A fost poftit chiar si la sarbatoarea terminarii coloniei ridicate de ei pe ruinele Sarmizegetusei.

E un ticalos! murmura batrinul. Tocmai el sa uite de tara?

Mai sint si alti tarabosti care stau deoparte, la fel si multe capetenii de triburi dace. Ceea ce a facut pina acum Burio este bine, continua Diegis scarpinindu-se in barba. Acolo, prin locurile impadurite din miazanoapte, cineva trebuia sa fie in mijlocul dacilor si sa stea de vorba cu slujitorii imperiului, altfel ar fi fost toti pusi sa robeasca.

Picaturi mari si repezi de ploaie incepura sa cada din norii ce pluteau la mica inaltime deasupra lor. Iutira mersul si se adapostira sub o stinca. Aci facura popas, pentru ca garda sa-si potoleasca foamea si sa se odihneasca. In jurul lor, cerul se intuneca, fulgere brazdau norii si tunetele faceau sa rasune vaile pina la mari departari. Diegis se lungise mai la o parte, pe un maldar de fin uscat, gasit sub stinca. Gindul ii alerga inainte, spre Cetatea-de-Munte, pe Cogheon, apoi in minte ii aparu chipul Carsidei. Un timp nu mai auzi nici caderea ploii si nici tunetele. Tresari, simtindu-se miscat.

—Marite rege, se aude ropot de cai ce se-apropie, ii sopti Dagio cu multa ingrijorare. Sa ne pregatim de lupta!

Luptatorii din garda sarira in picioare si incepura sa-si pregateasca armele. Batrinul cobori ceva mai in vale si asculta cu miinile puse pilnie la ureche. Ropotul cailor se rarise, semn ca cei ce se apropiau veneau la pas. Deslusi destul de greu prin fosnetul ploii cuvinte care il linistira :

— Stii, Rhesos, poate ca Marele zeu a pornit ploaia, cautind sa-i tina in loc si sa-i prindem din urma mai repede.

Cei de sub stinca tresarira la strigatul batrinului :

Hei, minjilor, dati-va-ncoa!

Urmara citeva clipe de tacere, rupta de tunetele slabe ce se auzeau din departare si de caderea monotona a ploii.

Cind umblati dupa cineva pe ploaie, cautati-i pe linga stinci ori prin guri de pesteri, si nu pe cimp deschis, le spuse batrinul cu ton mustrator si totodata glumet, auzind cum cei doi se sfatuiau cu teama, stind pe loc, caci prin ceata nu vedeau nimic.

Dagio incepu sa urce cu pasi rari inapoi spre Diegis.

Unchiul Dagiooo, unde sinteti?

Incoace, ma, veniti mai repede! le raspunse el din mers. Apoi catre rege : Sa mai spuna cineva, marite rege, ca n-am doi nepoti bravi!

Ingrijorat peste masura, cind ii vazu ivindu-se din ceata, Diegis sari inaintea lor.

Ce s-a intimplat? ii intreba cu multa neliniste.

Marite rege, Marele zeu sa-ti dea sanatate! saluta Rhesos. Am venit trimisi de Dugis. Tabara s-a mutat acolo unde ai spus si se ridica in graba adaposturi. Abia ne potolisem, cind iscoadele au intilnit o solie trimisa de fratii nostri liberi, carpii si costobocii. Te cauta pe tine, marite rege!

Diegis simtea cum inima ii creste si cum singele incepe sa-i alerge navalnic prin trup.

Au venit sa-ti jure credinta si supunere, adauga Dapyx, si-au adus cu ei cuvintul capeteniilor lor.

Pentru ce nu i-ati luat cu voi? ii intreba.

Nu i-a lasat tata, spuse Rhesos, batrinul vede peste tot numai tradari, banuieste pe oricare nou-venit si nu se increde usor in oricine.

Da, bravul Chertebalos nu este o piatra pe care s-o poti usor rostogoli in prapastie, murmura Diegis. Ce mai stati, descalecati, veniti sa va ospatati si sa va odihniti, caci veti pleca numaidecit inapoi.

Plecam indata, marite rege! Noi nu stim ce este foamea si oboseala, iar de ploaie nu ne pasa! rosti Dapyx pregatindu-se sa sara pe cal

Asa minjilor, aritati-va tot atit de bravi ca batrinul vostru tata! ii lauda Dagio, multumit de vioiciunea tinerilor.

Si ca viteazul si neobositul vostru unchi, completa regele, privind spre batrin.

Vestea buna adusa de cei doi frati il mai linisti si il intari si mai mult pe rege in hotarirea luata.

A doua zi, spre seara, din mijlocul unei poiene de pe virful unui munte din apropiere, Diegis si Dagio priveau cu durere si revolta la ruinele Cetatii-de-Munte, alaturi de care se inalta semet si nestirbit Cogheonul, cu Sanctuarul si palatul Marelui preot stralucind in razele soarelui ce se apropia sa scapete dupa crestele ce se pierdeau in zare. Vedeau ruinele acoperite cu iarba si balarii ale batrinei Sarmizegetusa, vechea cetate de scaun a regilor Daciei, si in mintea lor aparura ruinele noii Sarmizegetuse a lui Decebal, peste care acum se inalta colonia cea noua, Ulpia Tr«jana, toate semne ale cotropirii, ale distrugerii si ale puterii romane.

Peste tot, numai jale si ruine, marite rege! spuse Dagio, napadit de ura si de durere. Revolta din mine

Poate ca si in sufletul meu mocneste aceeasi revolta, auzira pe cineva rostind din dreptul unui brad stufos. Da, peste tot sint numai ruine! adauga aceeasi voce, ce li se paru cunoscuta, si de dupa brad se ivi Burillo. Marele zeu sa-ti dea viata lunga, marite rege! V-am asteptat, stiam ca veti sosi.

Il privi lung pe preot, de a carui sinceritate se indoia si a carui aparitie neasteptata parca ii intari banuiala.

Oamenii, marite rege, judeca prin ochii sufletului, urma Burillo, si sint supusi vietii de fiecare clipa : cind omul este fericit, multumit si indestulat se crede mai usor in altul, iar cind este ingrijorat, chinuit si inconjurat de dusmani, devine mai neincrezator, si banuiala ii framinta sufletul.

Diegis asculta si privea mirat spre preotul slabut, cu cautatura adinca si arzatoare din fata lui, care ii vorbea cu o siguranta si cu o liniste ce-l uimeau. Asculta, fara sa-l intrerupa :

Stiu ce se petrece in sufletul tau, marite rege! ii spuse cu voce hotarita, apoi continua cu ton mai potolit. De multe ori, aparentele ne fac sa judecam gresit oamenii, de aceea si luam hotariri pripite sau nu tinem seama de un indemn bun. Burillo incepu sa rida : Dar eu va fac sa pierdeti vremea. Cele ce auzirati se spun oamenilor de mii de ani si se vor spune inca mii de ani de aici inainte, si ei vor ramine tot asa cum sint.

Deodata, privirea preotului se schimba, fata i se impietri, si gura i se strinse, ca pregatindu-se pentru un atac.

— Sint gata sa te slujesc dupa puterea trupului si a mintii mele! rosti el apasat. Sa nu te uiti la vesmintele astea de preot, ci sa patrunzi mai adinc, in inima mea. De mult astept ca tu sa te hotarasti pentru lupta cu dusmanul! in noaptea aceea, cind amindoi am stat de vorba, eu ti-am patruns in suflet si stiu ca esti hotarit. Tot atit de hotarit sint insa si eu, marite rege!

-— Asa-mi poate vorbi oricind un tradator, isi spuse in soapta Diegis, apoi continua cu voce tare : Mirsavia nu ocoleste nici o cale de lovire, oricit de murdara ar fi, iar tu, Burillo, tu, omul care cugeti atit de adinc si te arati atit de intelept, trebuie sa ma intelegi. Crezi ca Decebal s-a indoit vreodata de Susagus? Si cine l-a tradat in toiul luptelor, nu el?

Increderea ta va spori sau va scadea dupa masura faptelor mele. Preotul Burillo are numai o singura rugaminte : pentru tine, pentru voi, el sa ramina preotul, mai putin vazut, mai putin aratat altora. Vei vedea mai tirziu, marite rege, de ce este bine sa fie asa, si te vei convinge ca Burillo nu este un nemernic, ca este mai putin preot si mai mult luptator! Tacu citeva clipe, neslabindu-l din ochi pe rege. E timpul sa trecem la fapte ; trebuie sa patrunzi la Marele preot, fara sa fii vazut de legionarii care pazesc drumul pe Cetatea-de-Munte.

De-ar fi numai asta, Burillo

— Stiu, marite rege, iti sint in gind, tu n-ai cadea in miinile legionarilor numai ca un dac, ca un luptator de rind. Prinderea ta ar face sa se bucure Roma, sa se faleasca imparatul si sa se curme orice speranta pentru poporul dac.

Intelepciunea si prevederea ta ma uimesc, Burillo!

Sa ai incredere in mine, marite rege! Iti stau la picioare si sint gata oricind sa indeplinesc voia ta.

— Stii ca trebuie sa patrund la Zundecibalm si mai stii ca este greu de trecut printre legionari. Si totusi, trebuie sa patrund!

Si mai trebuie sa si iesi, marite rege! adauga preotul.

Cred ca n-ar indrazni Zundecibalm sa ma

Cine ajunge pe Cogheon se afla in puterea lui, se grabi Burillo, iar regele meu nu se poate sa nu stie ca cine a tradat o data va trada si a doua oara. Sa ai incredere in preotul Burillo, marite rege!

Diegis il prinse cu bratele si-l strinse la piept.

Poate ca Marele zeu te-a scos in calea noastra! sopti el, miscat de fidelitatea si de hotarirea preotului.

— Marele zeu este in sufletul fiecarui om, marite rege, si faptele fiecaruia sint dupa cum ii este sufletul!

Pina seara tirziu, toti trei se sfatuira asupra celei mai bune cai de ales, si in ziua ce urma trecura la fapte. Dagio nu era omul care sa nu reuseasca atunci cind intreprindea ceva. Se hotarise sa patrunda pe Cogheon cu orice chip; Burillo ii usurase aceasta incercare si-l strecurase sus in cetate pe aceleasi poteci si prin aceleasi galerii tainuite prin care il mai dusese si pe Sarmis. Sus, printre ruinele napadite de balarii, Burillo gasise galeria ce ducea afara, pe drumul cunoscut altadata numai de rege si de el si pe care acum nu-l mai cunostea nimeni altul.

In seara celei de-a treia zi de la sosirea lor, doi capnoboti, purtind mantii si bonete noi, insotiti de Burillo, urcau fara prea multa graba spre Cogheon, pe drumul ce serpuia printre ruinele care fusesera falnica Cetate-de-Munte si printre posturile de paza ale legionarilor. Ajunsi la intrarea spre Marele sanctuar, garda de preoti incerca sa-i opreasca, pentru recunoastere, insa cind Burillo le arata sigiliul Marelui preot, acestia se retrasera cu mult respect si se prosternara, dupa ritual. Sus, cei doi capnoboti vazura cu mirare ca pe Cogheon, in timpul luptei celei mari, nu se darimase nimic si ca din contra, de atunci se mai si ridicasera alte cladiri noi. La intrarea in palatul Marelui preot, seful garzii ii primi cu sunete de tulnice si-i introduse in marea sala a primirilor. Interiorul palatului lui Zundecibalm arata tot atit de bogat ca si inainte de lupta cea mare. Cei doi capnoboti privira in jurul lor cu multa stringere de inima.

Asezat in jiltul sau de Mare preot si imbracat in odajdii ca pentru ceremonia aducerii Marii jerfe, Zundecibalm ii primi fara sa se ridice. In spatele lui, patru preoti inarmati ca niste luptatori le urmareau fiecare gest, miscind numai ochii pe fetele lor impietrite. Din cele patru colturi ale incaperii se ridicau usoare valuri de fum de tamiie si alte mirodenii, ce ardeau incet in vase de argint, asezate pe coloane mici de marmura. Opriti in fata Marelui preot, cei doi capnoboti isi trasera repede mantiile si bonetele.

Bine ai venit, Diegis! murmura Marele preot. In fiecare zi ma rog Marelui zeu pentru sanatatea ta. Apropie-te. De mult doream sa te string la pieptul meu.

Diegis il privi cu revolta si sila.

Inainte de a-ti raspunde la salutul de primire, Zundecibalm, te intreb : ai uitat cum trebuie sa fie primit regele Daciei?

Marele preot slobozi un hohot de ris si-i facu semn cu mina sa se apropie. Ii vorbi apoi rar, cu un ton de usoara mustrare :

— Intotdeauna te-ai aratat taios fata de mine, Diegis, si eu am trecut cu vederea iesirile tale, pe care adesea le-am pus pe seama tineretii, acum insa esti un barbat in virsta, cu fire albe la timple, si se cuvine sa arati mai mult respect fata de Marele preot al marelui zeu Zamolxis. Uiti ca puterea politica a dacilor nu mai exista?

Uimit de cele ce aude, Diegis il sageta cu o privire intunecata.

Asadar, Marele preot nu vrea sa recunoasca de fel ca in prezent poporul dac are un rege?

— De ce sa pierdem vremea? ii raspunse, cu un zimbet ce voia sa para binevoitor. Acum, poporul dac este robit si nu duce lipsa unui rege in aceste momente grele. Zundecibalm se misca nelinistit in jiltul sau, in timp ce-i facea semn cu mina. Haide Diegis, apropie-te, nu este timp de suparare si de cearta! Mai bine ne certam inainte de a se fi abatut nenorocirea, si poate ca am fi reusit sa ne dam seama si sa-l facem si pe el accentua el, ca sa priceapa ca vorbea de Decebal - sa inteleaga ca nu puteam sa ne opunem unui imparat puternic. Dar nenorocirea s-a produs, n-are nici un rost sa mai vorbim de ceea ce nu se mai poate indrepta

Insa poporul este hotarit sa lupte si sa-si recistige libertatea, iar daca Decebal ar fi fost in viata

Ar mai fi facut si alte greseli si ar mai fi adus si alte nenorociri peste acest nefericit popor, rosti taios Marele preot. Pentru mine nu este mare acel rege care impinge fara mila poporul la lupta, in loc sa se straduiasca sa pastreze neatirnarea tarii, chiar si fata de un vecin puternic si lacom.

Marele preot tacu speriat vazindu-l pe Diegis ca trage spada.

Pe acest tradator trebuie sa-l pedepsesc chiar acum, striga el cind il vazu pe Susagus intrind si oprindu-se linga preotii ce stateau de garda.

Ramase uimit insa de pornirea lui plina de curaj. Acesta inainta si se apropie de virful spadei lui Diegis, cu pieptul scos in afara, pregatit sa primeasca lovitura.

— Am luptat alaturi unul de altul, Diegis, imi cunosti iscusinta la minuitul spadei si te-ai convins de atitea ori de vitejia mea! ii spuse, ducindu-si miinile la piept, pentru a-i arata ca nici nu se gindeste sa-si scoata spada.

Apara-te, tradatorule! ii striga, prada furiei.

— Niciodata o capatenie sau un luptator dac nu a ridicat spada asupra regelui. Eu, tarabostele Susagus, recunosc in Diegis pe regele dacilor si regele poate sa ma si omoare!

Cuvintele lui Susagus uimira atit pe Diegis, care nu se astepta la o astfel de pornire din partea lui, cit si pe Marele preot, caruia nu-i placea supunerea tarabostelui- Zundecibalm cauta in graba o iesire din situatia incordata care se crease si pe care el n-o prevazuse. Ii pierise moleseala si se ridica repede de pe jiltul sau.

Potoliti-va, pastrati respectul fata de Marele preot al lui Zamolxis, altfel va scot pe amindoi in fata judecatii preotilor! Rege este numai acela pe care Marele Preot l-a uns in fata poporului, dupa ce Marea jertfa a fost primita de Marele zeu. Se intoarse apoi cu totul spre Susagus. Aveai sa-mi spui ceva? il intreba, si vazind ca acesta facu un semn cu capul, se intoarse din nou spre Diegis Sa-mi spui, de ce ai venit la mine?

Da-l mai intii afara pe tradator!

Fara sa astepte alt indemn, Susagus se retrase murmurind :

Poate ca va veni vremea cind regele se va convinge ca nu eu am fost tradatorul

Marele preot zimbi. Socoti ca tarabostele daduse sa se inteleaga ca Decebal tradase poporul.

Vad ca esti foarte hotarit, Diegis! spuse el dupa ce Susagus iesi. Ca sa putem sta de vorba, sa iasa afara si Dagio.

Si preotii care fac de garda! ceru Diegis. Marele preot rise.

Nu trebuie sa ne ferim de ei. Preotii din garda mea sint muti si surzi. Numai asa sint sigur ca imi pastrez secretele. Stiu ca sint incercuit de iscoade romane, garzile pe care le-ai vazut pe Cetatea-de-Munte nu sint puse sa pazeasca niste ruine, ci sa urmareasca tot ce se misca pe Cogheon. Dar ca sa te linistesc, fie, uite ca-i scot afara.

Facu un semn cu mina si garda iesi o data cu Dagio. Batu apoi din palme si ceru sa se aduca gustari si vin.

Ramasi singuri, dupa ce golira citeva cupe, Zundecibalm incepu sa vorbeasca mingiindu-si barba alba, lunga si aspra.

Sint fapte pe care tu nu le-ai inteles, Diegis, fiindca nu le-ai cunoscut, sau daca le-ai cunoscut, in parte, n-ai chibzuit mai adinc asupra lor. Iti voi povesti totul : Decebal a fost primul rege al dacilor care, prea sigur pe el, n-a vrut sa tina seama de sfaturile Marelui preot. Am incercat de multe ori sa-l opresc de pe calea pe care o apucase, si nu mi-a dat ascultare. Eu nu doream razboiul, imperiul era puternic, iar imparatul - hotarit. Cred ca nu m-am inselat, in acea vreme si tu doreai o aminare a luptelor, in asteptarea unui moment mai prielnic

Diegis incuviinta usor cu capul.

Ca Mare preot, continua Zundecibalm, am si alte legaturi si cunosc lucruri pe care un rege nu are de unde sa le afle. Preotii mei sint imprastiati prin toata tara, si preoti de-ai mei merg in toate partile lumii : la Roma, la Delfi, la Memphis, la Babylon, pina departe, catre soare-rasare.

Nu te inteleg, il intrerupse Diegis, aici in Dacia nu s-a ascultat niciodata de hotariri care se luau in afara hotarelor,

Nu intelegi si nici nu trebuie sa afli mai mult. De altfel, nici Decebal n-a stiut. Dar sa lasam asta si sa ne vedem de necazurile care ne apasa acum. Vorbesc asa nu fiindca m-as teme de tine. Acum esti in puterea mea si n-as vrea sa cred ca tu te-ai teme de mine.

Din moment ce nu vrei sa ma recunosti rege al dacilor, crezi ca nici nu trebuie sa te temi. Uiti insa ca dacii care ma urmeaza sint niste rasculati sau niste „latroni', cum ne spun romanii, si poate ca nu te-ai gindit ca, din momentul in care te-ai atinge de fiinta mea, in toata Dacia rasculatii vor porni la vinatoarea dupa preoti ca dupa lupi si dupa zimbri?

Ar indrazni? murmura ingrijorat Marele preot.

— Da, asa le-am cerut eu inainte de a pleca incoace, si asa mi-au jurat toate capeteniile de cete!

Daca ai face asta, te-ar pedepsi Marele zeu.

— Nu, Zundecibalm, noi cei care traim de atitia ani numai prin paduri si munti dormim cu ochii deschisi, atenti asupra dusmanului. Noi de mult nu ne mai temem de Zamolxis. Daca el ar fi avut vreo putere, n-ar fi lasat ca Dacia sa fie cotropita, iar daca a avut si ne-a fost dusman, nu vad pentru ce ne-am ruga dusmanului!

Marele preot se misca nelinistit.

— Cum, Diegis, tu ridici poporul impotriva preotilor?

— Nu ti-am spus asta! Stiu ca o tara nu poate sa fie condusa fara ajutorul preotilor si, mai ales acum, n-as vrea sa se bucure dusmanul, daca s-ar porni lupta intre noi rasculatii si voi preotii si s-ar imparti tot neamul in doua tabere, care s-ar infrunta oriunde s-ar gasi. Incurcat, Marele preot se ridica si incepu sa umple cupele cu vin. Cauta cuvinte potrivite. Teama incepu sa-l stapineasca Diegis nu putu sa vada nelinistea ce lucea in ochii lui umbriti de sprincenele stufoase, rasfrinte in jos.

— Sa zicem ca te-as recunoaste ca rege, incepu cu un murmur binevoitor, ce-ai folosi din asta? Preotii n-ar putea sa te ajute sa lupti impotriva imperiului.

N-am venit sa-ti cer asta, ci altceva.

— Ce altceva? il intreba nerabdator. Incurajat de zimbetele lui si hotarit sa-si atinga tinta, Diegis cauta sa slabeasca incordarea si vorbi ceva mai potolit.

Stat hotarit sa pornesc lupta, si pentru asta imi trebuie luptatori multi si arme bune. Rosti apoi mai apasat: imi trebuie bani, Zundecibalm, bani multi, si acum, in Dacia, numai aici pe Cogheon se mai gasesc.

Si vrei sa-ti dau din tezaurul lui Zamolxis? il intreba Marele preot, mirat peste masura.

Nu din tezaurul, preciza Diegis, ci tot tezaurul, fiindca toata bogatia din el este strinsa de daci si e drept sa fie folosita pentru ca poporul dac sa-si recapete libertatea!

Marele preot rasufla usurat. Gasise o cale de scapare, fara sa arate un refuz fatis.

Vezi, Diegis, la asta nu ma gindisem. Nici un rege dac n-a indraznit sau nu s-a gindit sa ia ceva din tezaurul lui Zamolxis.

Dar voi, preotii, ati spus intotdeauna ca atunci cind viata poporului dac va fi in primejdie se va da tot ce s-a strins pentru Marele zeu.

Din nefericire, lucrurile nu trebuie intelese asa, relua Zundecibalm. Daca ar fi fost vorba de o rascumparare de la imperiu, sa zicem, mai mergea Acum nu mai sta in puterea mea sa-ti indeplinesc cererea, si asta din doua motive : primul si cel mai hotaritor este ca tezaurul lui Zamolxis nu se mai afla in Dacia ; el a fost dus, inainte de lupta cea mare, la Delfi, in cea mai mare taina, pentru a fi pus in siguranta ; al doilea motiv, si-asta numai daca as fi avut tezaurul, ar fi fost ca eu nu ti-as fi dat bani sa pornesti un nou razboi. Eu unul nu pot sa te ajut sa repeti greseala pe care a facut-o Decebal! Vrei sa piara si restul de daci care au mai ramas in viata? Imperiul este nemarginit, si Traian este puternic. Numai cine si-a pierdut mintile ar mai porni impotriva lui

Eu ma voi incumeta! rosti taios si hotarit Diegis.

Daca ar fi in joc numai viata ta, ti-as spune „Du-te!', insa in fata Marelui zeu, tu n-ai voie sa pierzi vietile dacilor numai pentru ca vrei sa te incapatinezi, sa fii ambitios si nemasurat!

Pierzindu-si rabdarea, Diegis il infrunta :

Lasa sfaturile, Zundecibalm!

Marele preot continua, fara sa ia in seama tonul cu care i se vorbise :

Tu uiti ca noul guvernator, Julius Quadratus Bassus, este tot atit de pornit ca si imparatul Traian si este hotarit sa imprastie pentru totdeauna toate cetele de

— Latroni, il completa Diegis.

N-am vrut sa spun asa. Tu ai inteles ce-am vrut sa spun.

Da, da, nici nu trebuie sa ascundem Diegis se ridica de pe scaun.

Ce, vrei sa pleci? E noapte, e tirziu

Pentru acela care este hotarit sa lupte nu este niciodata nici noapte si nici tirziu!

— Numai ca nu poti sa treci printre posturile de garda ale legionarilor decit la lumina zilei. Daca ai incerca acum, ar exista primejdia sa fii legat.

Chiar imbracat ca un capnobot?

— Chiar asa! Sa nu crezi ca ne bucuram de prea multa incredere din partea lor. Voi da ordin sa fii condus in camera pentru oaspeti, unde te vei odihni pina-n zori. Il iei cu tine pe Dagio.

A doua zi, nu se luase roua de pe iarba cind Diegis si Dagio erau inapoi, in poiana in care ii asteptau luptatorii din garda. Deplina siguranta in care parasisera Cogheonul il facuse pe Diegis sa creada ca Zundecibalm fusese sincer in tot ceea ce-i spusese si nu incercase sa-l tradeze. Iesisera in mijlocul unei adevarate garzi de preoti bine inarmati, si la despartire fusese salutat asa cum se cuvenea unui rege, cu toate ca preotii din garda nu stiau cine se ascunde sub straiele de capnobot. Il mira numai faptul ca Burillo nu se mai aratase. Abia sosit, Dagio il cauta pe Fulvius.

A plecat de mult in vale, impreuna cu doi luptatori, ii spuse un dac din garda. Lipseste de aseara, a spus ca vrea sa va prinda din urma, caci a uitat sa va spuna ceva.

Si nici cei doi oare au plecat cu el nu s-au mai intors?

Nu!

Pe cine a luat cu el?

— A ales doi din cei care cunosc mai bine muntii si vaile prin imprejurimi si ar sti sa-l aduca aici pe cel mai scurt drum, de oriunde s-ar gasi, ii raspunse acelasi luptator.

Diegis ii privi lung pe Dagio.

Nu e vreme sa-l asteptam, ii spuse. Trebuie sa ne indepartam cit mai repede!

Pai Fulvius a spus, continua dacul, ca nu trebuie sa-l asteptati. Va prinde din urma.

Cu un zimbet plin de amaraciune, Diegis spuse :

Ti-ai pierdut stapinul, Dagio, adica nu, ti-a fugit stapinul.

Se intoarse apoi spre garda si ordona ca in cea mai mare graba sa pregateasca totul de plecare. Regele tresari cind mai multi luptatori se repezira cu sulitele intinse spre un desis de aluni din apropiere.

Opriti-va!

In fata lor se ivi Burillo, suflind greu si aprins la fata.

Marite rege, nu este de pierdut nici o clipa! Era si de asteptat : cine a tradat va mai trada! O sa va povestesc pe urma totul. Acum urmati-ma, sa va scot din incercuire.

Si fara sa mai astepte cuvintul regelui, Burillo porni spre o poteca ingusta, ce se pierdea in hatisurile din apropierea poienii. Caii erau lasati cu o parte din garda, la o departare de o zi de mers pe jos. Diegis se lua dupa el cu multa indoiala. „Daca preotul care mergea grabit inainte era cea mai perfida unealta a lui Zundecibalm?' isi spuse el. Se intoarse spre Dagio si-i sopti :

Vezi ca toti luptatorii sa fie pregatiti pentru o lovitura fulgeratoare, daca se va incerca sa ni se atina calea.

Din urma auzira voci, apoi strigatele lui Fulvius, care, insotit de ceilalti doi, urca in fuga.

— Marite rege, sintem incercuiti de trei centurii. Le-am urmarit un timp si n-am avut vreme sa va iesim inainte, desi de sus, de pe coasta, v-am vazut cind coboriti de pe Cogheon printre ruine, insotiti de preoti.

Atent la ceea ce se petrecea in urma, Burillo se intoarse din drum.

Rog pe regele meu sa se grabeasca, altfel sintem pierduti! ii spuse cu ingrijorare.

Sosirea lui Fulvius spori increderea lui Diegis in preot si spulbera banuiala din sufletul lui Dagio ca fostul gladiator i-ar fi putut trada. Iutira mersul dupa Burillo prin hatisul des. In apropiere, zareau prin frunzisul copacilor cum se inaltau semete stinci cu pereti netezi. Ajunsera intr-un luminis in care poteca se termina intr-o stinca, spre dreapta padurea cobora pe un povirnis iute si, ceva mai in fata, se casca o prapastie adinca. Diegis se vazu cu totul incercuit si din nou deveni banuitor.

Burillo, daca ai urmarit sa ne infunzi intre munte si prapastie, nu vei apuca sa te bucuri de incercuirea noastra de catre centuriile dusmane! striga el ingrijorat, iutind pasii dupa preot, care continua sa mearga grabit spre peretele de stinca.

Din urma se auzeau ropote de cai, ce se apropiau din mai multe parti.

Ne prind aici, marite rege! striga Dagio, si-si trase spada.

Cu multa stapinire si multa siguranta, preotul se inapoie spre ei in fuga.

Nu este timp de banuieli, urmati-ma, altfel nu vom mai avea nici o scapare!

Pornira din nou dupa el, si nu mica le fu mirarea cind, dupa un colt al stincii, vazura o brina ingusta, ce se prelungea la o inaltime ametitoare pe marginea prapastiei. Preotul se opri.

Marite rege, fiecare sa se tina de sulita celui din fata, ca astfel cumpanit sa nu scape in prapastie. Doi oameni voinici sa ramina in urma, si dupa ce toti au intrat pe brina, sa rastoarne piatra aceea in poteca.

Burillo le arata un colt de stinca cu muchii ascutite, care, asezat pe brina, ar fi putut sa intirzie pe urmaritori. Ropotul cailor se auzea tot mai aproape.

Ramin eu cu Fulvius, spuse Dagio, si se trasera la o parte.

-— Dupa mine, marite rege!

Burillo smulse sulita unui dac si-i intinse celalalt capat.

—Prinde-te de ea si nu cata in prapastie, Burillo a trecut pe aici de multe ori.

Se insirara repede pe brina lunga si ingusta. Cind Dagio si Fulvius se opinteau sa rastoarne coltul de stinca, auzira suieraturi de sageti. Urmaritorii se apropiasera. Nu le luara in seama. Se opintira cu toate puterile, si bolovanul se urni, rostogolindu-se in poteca. De dupa colt se ivi un legionar, pregatit sa arunce sulita, dar Fulvius i-o lua inainte, apuca o piatra grea si o arunca cu toata puterea. Izbit in piept, legionarul se prabusi fulgerator. Fulvius porni in fuga pe brina. In urma lui se ivi alt legionar, pe care barda lui Dagio il culca la pamint. In jurul lor, sagetile suierau si se izbeau de peretele de piatra. Una se infipse in piciorul lui Dagio, dar batrinul nu-si pierdu cumpatul, se apleca repede, o smulse si continua fuga. Ajunsera la capatul brinei si cotira dupa stinca. Nu vazura pe nimeni. Parca toti ceilalti intrasera in pamint.

Veniti incoace! le sopti Burillo, care ii asteptase ascuns intr-un desis de brazi stufosi.

Il urmara. Mergind pe brinei pe sub cetina, vazura cum incetul cu incetul patrund in inima muntelui. Dupa ce-i scoase la lumina, Burillo se opri si, aratindu-le cu mina un virf rotund de munte, le spuse :

Legionarii au ramas de partea cealalta a muntelui, si oricit v-ar cauta, n-or sa va gaseasca. De aici, marite rege, eu ma intorc pe Cogheon. Trebuie sa porniti drept inainte pina pe virful acela ascutit, si cind veti cobori dincolo o sa dati chiar in cararea pe care ati venit.

— Te-ai dovedit un adevarat luptator, Burillo! ii spuse Diegis stringindu-l la piept. Iti cer iertare pentru clipele in care increderea mea in tine s-a clintit!

Eu ma straduiesc sa simt ceea ce se petrece in sufletul regelui, si-mi dau seama de furtuna ce-o are in inima. Daca regele meu ar vrea sa ma asculte putin, s-ar mai usura de ingrijorare. Poate n-ai uitat ca Burillo este mai putin preot si mai mult luptator. Am si eu o cauza pentru care lupt, pe care o voi spune regelui la vremea ei, mai tirziu. Burillo a ascultat tot ce s-a petrecut la Zundecibalm, marite rege, si nici nu s-a asteptat ca Marele preot sa-ti vorbeasca altfel, dar sa nu fii ingrijorat, banii ii ai si-i poti lua orieind

Diegis se opri din mers si-i arunca o privire cercetatoare. Preotul continua cu aceeasi liniste :

Nu inteleg de ce Burio n-a venit pina acum sa-ti vorbeasca

Mirarea din privirea lui Diegis crescu.

— Mi-a trimis oameni de mai multe ori si s-a aratat gata sa ma urmeze, ii spuse regele, neintelegind ce vrea sa spuna preotul.

Ceva trebuie ca se ascunde aici, relua Burillo, eu am datoria sa-ti spun tot ce stiu, mai ales acum cind din partea Marelui preot n-ai obtinut nimic.

Dupa ce facu o scurta pauza, vorbi incet si sugrumat, miscat de importanta celor ce avea sa spuna :

Marite rege, o parte a tezaurului Daciei a fost trimisa de Decebal, in cea mai mare taina, la Marodava, in cetatea lui Burio!

Diegis il scutura cu putere.

Iti dai seama de ceea ce spui, Burillo? ii striga, napadit de speranta si de indoiala totodata.

Preotul tusi si-si drese glasul.

Da, marite rege! Nimeni in afara de Burio n-a mai stiut! De unde stiu eu? Regele meu sa nu-si puna aceasta intrebare, sa-si aminteasca numai ca i-am spus, ca nimic nu s-a putut misca in Cetatea-de-Munte si pe Cogheon fara sa fi fost cunoscut si de Burillo!

Un moment, regele il privi impietrit. De cind se ivise in tabara lui si il salvase pe Vicilis, barbatul slabut si plapind ce-l avea in fata, un preot neluat in seama, il uimise prin tot ceea ce facuse.

Alunga gindurile si framintarea, marite rege, Burillo iti este un slujitor supus! Du-te cit mai degraba la Marodava si primeste tot ceea ce a lasat viteazul Decebal!

Preotul se intoarse, pregatit sa plece.

Cind vei avea nevoie de mine, ma vei gasi oricind gata de lupta. Se apropie vremea, marite rege, cind Burillo va arata ca e si luptator!

e multe ori m-am intrebat, scumpa mea Canidia, daca am fost vrednic de dragostea ta si de sacrificiul pe care l-ai facut pentru mine! De cind am fugit de pe santierul de la Ulpia Trajana, fericirea mea a fost prea mare, viata prea frumoasa, si sufletul meu prea plin de dragostea ta!

Pe cimpia intinsa, din valea de sub cetatea Marodava, pe un drumeag ce alerga in ocoluri largi printre lanuri, pe un soare arzator de inceput de august, Canidia si Staberius mergeau tinindu-se strinsi unul linga altul. Amindoi aratau plini de viata si fericiti. Singuri pe cimpia intinsa, paseau fara graba, incalziti de focul dragostei si al soarelui. Din loc in loc se opreau, se imbratisau si se sarutau cu patima iubirii si a tineretii.

De cum sosise la Marodava, Staberius nu incetase sa-l ajute pe tinarul taraboste la treburile cimpului. Acum, in plina vara, tarabostele ii incredintase supravegherea secerisului si treaba mersese cum nu s-ar fi putut mai bine. Adesea, Canidia il insotise la cimp si nu o data fiica marelui senator Publius Octavianus secerase cu placere griul inalt, ce-i ajungea pina la piept, alaturi de daci si de iubitul ei sot.

In aceasta zi se sfirsise secerisul, si obiceiul din batrini era ca munca sa se incheie cu sarbatoarea coroanei. Amindoi asteptau cu arzatoare nerabdare sa vada petrecerea, pe care ei, dacii, o pregateau cu multa infrigurare. In ultimele zile toti secerasera cu mai multa indeminare si cu mai mult spor, dornici sa vina mai repede ziua mult dorita. Staberius se opri si privi peste cimpie. Nu vazu nici o miscare, cu toate ca se apropiasera de locul in care avea sa inceapa jocul. Pe seceratori ii simtea imprastiati pe intinsul cimpului, ascunsi prin gropi, prin tufisuri si maracinisuri, in asteptarea purtatorului coroanei. O strinse mai tare linga el si pornira mai departe.

N-am sa-ti pot multumi niciodata indeajuns pentru fericirea pe care o dai vietii mele

Pe Cybela, dragul meu, cum poti vorbi astfel? Canidia nu e sotia ta? Cind sotii se iubesc si sint fericiti, nu mai are nici un rost ca unul sa se gindeasca intr-una cum sa-i multumeasca celuilalt pentru fericirea ce i-o da!

Da, Canidia, sint tulburat, nu mai stiu ce spun! Cind sa intru sus in cetate, l-am intilnit pe Burio, bunul taraboste. M-am legat de el mai mult ca de-un frate! „O sa te bucuri mult asta-seara, Staberius!' mi-a strigat el vesel. M-am intrebat in acea clipa si ma intreb si acum : Ce fel de suflet are acest dac, daca ocroteste cu atita caldura pe fiica unui senator, a unui dusman?

Pe Burio si eu il iubesc ca pe-un frate, sopti ea.

Asculta, Canidia!

Staberius se opri, stringind-o de mijloc. De dupa un mic dimb, se auzeau cintece, strigate si chiote, semn ca sarbatoarea coroanei incepea. O prinse strins de mina si pornira in fuga. Cum cotira drumul pe dupa dimb, vazura fete si flacai in plina pregatire si voie buna. Glumele, risetele, chiotele si cintecele se ridicau din toate partile. Nu se oprira din fuga decit in mijlocul lor. Femeile si fetele impleteau de zor coroane din firele de griu cele mai lungi si cu spicele cele mai bogate, amestecate cu toate florile cimpului. In jurul lor, flacaii faceau glume, cintau si rideau, cautind sa-si potoleasca nerabdarea ce-i framinta. Fiecare flacau se credea purtator de coroana. In mijlocul fetelor si femeilor ce impleteau coroanele, stateau patru fete, cele mai frumoase. Alegeau flori, isi sopteau la ureche si rideau. Erau fetele care trebuiau sa aleaga pe purtatorul de coroana, si spre ele se indreptau din cind in cind, pe furis, privirile infierbintate ale flacailor. Restul, batrini, femei, tineri si copii isi umpleau botele, ulcioarele si oalele cu apa din piriul din apropiere si se faceau nevazuti pe intinderea cimpului, in cautarea unei ascunzatori cit mai bune. Va fi plin de noroc cel care va reusi sa arunce apa din vas pe un purtator de coroana. Femeile se ridicara. Cea mai frumoasa si mai bogata coroana, toata de culoare albastra, o dadura celor patru fete. Multimea se retrase si forma doua cercuri : cercul din mijloc, al flacailor care se incumetau sa ia parte la intrecerea coroanei, si cercul de-afara, al femeilor si fetelor. Cele patru fete agatara cite-o coronita de gitul fiecarui flacau intrat in cercul alergatorilor, apoi toate patru luara coroana cea mare cu florile albastre si o ridicara deasupra capetelor.

Nelinistea ii cuprinse pe toti. Pentru a se mai stapini, unii flacai tuseau usor, altii faceau glume, iar fetele izbucneau in hohote de ris nestapinit. Cele patru fete pornira cu coroana in lungul cercului, prin fata flacailor. Se opreau in dreptul cite unuia, ii tineau coroana deasupra capului si izbucneau in ris. Flacaul, plin de neliniste, cu picioarele incordate, statea pregatit de fuga, dar codanele rideau, fugeau mai departe si se opreau la altul. Si incordarea crestea tot mai mult. Asteptarea devenise nerabdare Cind fetele incepura sa ocoleasca cercul pentru a doua oara.

Dar tocmai cind multimea nu se astepta, coroana cazu din miinile celor patru fete pe gitul unui flacau si se opri pe umerii lui largi. Ca scapat din gura de lup, flacaul sari si o lua la fuga. De la primii pasi o fata sari sprintena si-i deserta oala pe ceafa. Multimea izbucni in risete. Luptindu-se sa iasa din cercul fetelor si nevestelor, flacaii din cercul coroanei pornira in goana dupa el.

— Fugi, Decibalos, astazi esti alesul zeilor si al fetelor frumoase! striga cineva.

Decibalos o apucase de-a dreptul peste cimp, spre cetate, urmarit de flacaii purtatori de coroane, care cautau sa-l prinda. Acela care il intrecea lua coroana cea mare, albastra, si continua fuga, pina cind era prins de altul. Ultimul si cel mai iute de picior, care dadea tarabostelui coroana, era cistigatorul.

Tot cimpul spre cetate deveni un iures de fuga, de chiote, de indemnuri si de risete. Purtatorii de coroane alergau ocolind cu grija fiecare tufis, fiecare groapa si maracine, de unde puteau sa le sara in cale cei ascunsi cu vase pline cu apa. Din urma, batrinii, femeile si copiii se adunau in cete mici, ieseau la drumeag si porneau grabiti, pe calea cea mai scurta, spre cetate. Fetele si flacaii, strinsi in grupuri, incepura sa cinte de hauiau vaile, grabind pasii dupa alergatori. Erau imnuri de multumire catre Marele zeu, pentru ca daduse ploaia la timp, de se facuse belsug de bucate, amestecate cu cintece de dragoste, in care poporul nu uitase sa puna si cuvinte de ura impotriva cotropitorului.

Pe cararea cu ocoluri largi ce urca spre cetate, Decibalos alerga abia tragindu-si sufletul. Fusese o goana nebuna, multi cautasera sa-l intreaca si sa-i ia coroana, insa el nu se lasase. La Marodava erau rari anii cind alesul fetelor nu era prins si nu-i lua coroana altul mai iute de picior. Pe marginea cararii se strinsesera cei care nu fusesera la cimp, dornici sa vada sosirea invingatorului. Unii priveau cu infiorare, altii strigau si-i indemnau pe cei ce fugeau prin fata lor. Cei mai multi isi goleau oalele de apa asupra alergatorilor.

Fugi, Decibalos, fugi, ca e gata sa te prinda din urma! striga cineva.

Numai un salt bun, Durax, cu tot curajul, si-i iei coroana chiar in poarta cetatii! indemna altul pe cel care cauta sa-l prinda pe Decibalos.

Ferice de Gumida, voinic si frumos flacau si-a alea! spuse o batrina dind din cap a mirare.

Tarabostele Burio il astepta pe purtatorul coroanei in poarta cetatii, inconjurat de garda si de robii curtii. Fiecare tinea in mina cite-o oala plina cu apa. Decibalos se apropie, ud de apa ce se aruncase pe el si de sudoare, rosu la fata ca florile de maci si cu pletele fluturind in vint. Cind ajunse aproape de taraboste, o ploaie se descarca asupra lui din oalele garzii si ale robilor. O ultima sfortare, mai facu un salt si se opri in fata tarabostelui, care-l primi cu un alt val de apa. In spatele lui, flacaul Durax se opri la citiva pasi, infrint. Tarabostele scoase coroana de dupa gitul lui Decibalos si il imbratisa, apoi il lua de mina si intrara in cetate, inconjurati de multime.

In curtea cetatii erau intinse mese mari si bogate pentru toti dacii care fusesera la seceris : mese inalte de lemn cu banci lungi imprejur, pentru dacii liberi, si mese asternute pe jos, pe iarba, pentru robi. Patru fete luara coroana din mina tarabostelui si, ridicind-o deasupra capetelor, se apropiara de masa cea mare din mijloc, la care se vor ospata stapinul cetatii si capeteniile, si o asezara deasupra unei piini atit de mari; incit fusese adusa de patru femei, in mijlocul piinii era pus un ulcior plin cu vin, imbracat in flori rosii si albe. Ajuns in apropierea meselor, tarabostele se opri, asa cum era obiceiul, si striga catre invingator :

Hei, Decibalos, pai asa ud si murdar vrei tu sa stai la masa cu mine?

Nu-l primi, stapine, alunga-l la staulul vitelor! strigara fetele.

Cum, ce spuneti voi? Tarabostele se uita imprejur, rizind multumit. Cum, sa nu-l iau la masa mea pe cel care mi-a adus semnele belsugului? Marele zeu ne-ar trimite seceta si grindina in anul care vine! Ori il vreti voi pe flacaul acesta voinic si frumos? spuse apoi, in gluma. Hei, robilor, indata sa mi-l imbracati ca pe-un zeu frumos, din cap pina-n picioare! striga el vesel.

Inconjurat numai de flacai, pentru a nu fi vazut de fete si femei, Decibalos se imbraca intr-un costum frumos, lucrat anume de miini iscusite de fete pentru sarbatoarea coroanei. In acelasi timp, pe dupa hambarele si magaziile din cetate, isi schimbau imbracamintea in graba si ceilalti flacai alergatori, purtatori de coroane, punind haine curate si frumoase, aduse de mamele lor.

Tarabostele Burio, mult schimbat de suferintele indurate in lupta cea mare si de munca de pe santierul de la Ulpia Trajana, arata in aceasta zi de sarbatoare inca tinar. Fata lui senina, ochii albastri si blinzi, vocea calda, miscarile agere si purtarea plina de omenie, toate contribuiau ca el sa fie iubit de cei care traiau pe mosia lui. Inconjurat de fete si flacai, asculta glumele lor, in asteptarea aducerii jertfei. Linga masa cea mare, pe care fetele pusesera coroana, preotul cetatii pregatea in graba altarul pentru aducerea jertfei de multumire catre Zamolxis. In cele patru colturi ale altarului aprinsese patru faclii, iar pe altar pusese un vas de pamint frumos smaltuit, plin cu jar, peste care presarase tamiie, rasina si arome placut mirositoare. Multimea se strinsese in jurul altarului intr-un cerc larg. Tarabostele veni linga preot, avind alaturi pe Decibalos. Slujba de aducere a jertfei se incepu printr-un imn de slava cintat de preot, cu miinile ridicate in sus si cu privirea indreptata spre cer. Urma un imn de multumire catre Marele zeu, cintat de corul fetelor si flacailor, apoi la altar se aduse o tava mare de lemn, purtata de doi flacai si de doua fete, pe care se pusesera piinea cea mare, ulciorul si coroana. Toti patru se miscau ca si cum duceau o povara foarte grea, atit de mare fusese belsugul in acest an. Dupa ei, un batrin impinse un iedulet mic, roscat si foarte vioi. Cele patru ajutoare ale preotului luara ieduletul si-l intinsera pe altar. Preotul ridica cutitul si, in behaitul speriat al animalului, il injunghie printr-o lovitura data cu multa indeminare. Un murmur de multumire, de supunere si de credinta se ridica din multime. Behaitul ieduletului era semn ca Marele zeu primise jerfa. Preotul taie apoi ieduletul in patru bucati mari si piinea, la fel, in patru sferturi. Cite-o bucata de ied si un sfert din piine se impartira la fiecare din mesele cele mari. Femeile de la bucatarii se ingrijira sa ia repede bucatile de carne si sa le friga bine. Preotul si corul incheiara ceremonia cintind un imn de multumire catre Marele zeu.

Tarabostele se indrepta spre masa cea mare din mijloc si se aseza pe locul rezervat pentru el. Din multime, cei care fusesera la seceratul griului se grabira sa-si gaseasca repede cite-un loc. Putini mai ramasesera pe de laturi. De la bucatarii incepura sa se aduca bucate ce imprastiau mirosuri imbietoare, iar dinspre beciuri se ivira roabe cu donite mari, ulcioare, plosti si oale pline cu vin. In dreapta tarabostelui statea Decibalos, si linga el preotul, iar in stinga lui - Staberius si Canidia. Tot la masa lui se asezara comatii fruntasi, impreuna cu nevestele lor. Toti incepura sa manince cu pofta, presarind ici-colo glume si risete pline de voie buna. In jurul meselor, robii aveau grija sa schimbe repede facliile arse. Se lasase intunericul, si, din vale, cetatea parea in flacari. De dupa munte se ridica incet luna plina, sporind frumusetea acestei nopti de sarbatoare. Dupa ce gusta de citeva ori, tarabostele ridica cupa cu vin si-l indemna pe Staberius.

Sus cupa, Staberius, in amintirea zilelor chinuite pe care le-am trait pe santierul de la Sarmizegetusa!

Baura cu pofta.

Acum, cind ii cunosc pe daci, imi dau seama ce ticalosie a facut Roma lovind acest popor, spuse Staberius stergindu-si mustatile.

Hei, Staberius, tu n-ai cunoscut viata plina de bogatie, de belsug si de voie buna a Daciei! Dacii puteau sa traiasca bine si fara sa invete limba Romei si fara sa fie paziti de legiunile imperiului

Tot vorbind, Burio privise ceva mai mult pe Canidia si ramasese uimit de frumusetea ei. Un fior de intristare ii trecu prin inima. El inca nu-si gasise o sotie ; Marodava nu avea o stapina. Se intoarse spre Staberius.

— Ce-ai ramas pe ginduri, filozofule, te gindesti la Athena? M-am tot tinut sa te-ntreb, ce parere ai de casa cea noua pe care am inaltat-o linga a mea?

E o casa minunata, pe care noi, eu si Canidia, am privit-o indelung aseara. Poate ca mai tirziu, cind vom avea tarina noastra, ne vom face una la fel

Pe fata lui Burio rasari un suris plin de subintelesuri.

— Asa, si eu m-am gindit ca pentru voi doi o astfel de casa ar fi cum nu se poate mai buna.

Staberius nu vedea nici o legatura intre cele ce vorbisera mai inainte si casa cea noua si se mira vazindu-l pe taraboste ca se ridica in picioare, rupind vorba. Multimea il urmarise nerabdatoare, si de la toate mesele se porni un ropot de batai din palme. Tarabostele se intoarse spre cistigatorul intrecerii si purtatorul coroanei.

Decibalos, dintre fetele de aici, care este aleasa inimii tale?

Flacaul se inrosise ca floarea de mac, inainte ca tarabostele sa-l fi intrebat. Cei de la mese isi faceau semne cu coatele. Se intrebau, ce bucurie le va face tarabostele? intotdeauna de sarbatoarea coroanei - era un obicei din batrini - stapinul mosiei facea unele daruri, care inveseleau mult pe cei veniti la petrecere. Vazind ca Decibalos se pierduse cu totul, tarabostele il indemna :

Spune, Decibalos, si du-te si ad-o aici, sa stea lingi mine!

Flacaul se ridica si se indrepta spre masa de alaturi.

Se duce la Gumida, sopti o femeie din apropiere. O lua de mina si o duse in fata tarabostelui. Obrajii fetei ardeau de tulburare si de rusine. Parul ei balai era strins in cozi bogate, trase peste urechi, in care impletise flori de albastrele.

Spune, Decibalos, cum o cheama pe aleasa ta? il intreba tarabostele.

Gumida! sopti flacaul.

Nu vrei sa spui mai tare? Las' c-o sa spun eu, incepu tarabostele, plin de voie buna.

Tacu o clipa si tusi. Pregati un moment solemn. Ridica privirea pe deasupra tuturor si vorbi rar si apasat :

Gumida, tu cea mai aleasa fata din tinutul meu, il vrei pe Decibalos?

Fata se imbujora si mai tare. Isi trase naframa de pe umeri si, de rusine, isi ascunse fata. Dar tarabostele se schimbase din nou pe gluma. In acel moment se ridica si preotul :

Multumim Marelui zeu pentru belsugul de bucate pe care ni l-a dat in anul acesta! rosti cu intonatie ca de rugaciune.

Multumim, multumim! repetara cei de la mese, ridicindu-se in picioare.

Tarabostele multumi si el, dar era preocupat de glumele pe care cauta sa le faca. Ridica sus cupa si spuse cu voce tare :

Ia sa-mi spuneti voi, dacelor si dacilor care va ospatati la masa meaTacu. Multimea il privea cu nerabdare. Curiozitatea crestea. Continua :

Gumida il iubeste pe Decibalos, sau Decibalos o iubeste pe Gumida?

Toti izbucnira in hohote de ris.

Decibalos pe Gumida! strigau nevestele.

Gumida pe Decibalos! spuneau flacaii.

Amindoi se iubesc! intarira fetele. Tarabostele ridica in sus miinile, cerind liniste.

— Atunci eu m-am lamurit, spuse el rizind : ea il iubeste pe el, si el pe ea, nu? Si se iubesc amindoi, da?

Daa! murmura multimea.

Atunci, nu-mi ramine altceva de facut : eu, tarabostele Burio, unesc de sarbatoarea coroanei pe Decibalos cu Gumida! Fac cumva vreo greseala fata de Marele zeu?

Nuu! ii raspunsera in cor cei de la mese.

Da unde-i culci, taraboste? intreba un batrin hitru. Nu stii obiceiul : flacaul face intii casa, si pe urma isi aduce nevasta!

Nu te ingriji, batrine, Marele zeu a avut grija de ei! Cine n-a vazut casa cea noua de sub dimbul mestecenilor? E a lor, cu tot pamintul imprejmuit de linga ea. Are flacaul acum unde sa-si duca nevasta, batrine? il intreba tarabostele, cautind sa-l indemne la vorba.

Din toate partile se inaltara cuvinte de lauda si de multumire, numai Gumida plingea, cu fata in naframa, napadita de fericire.

Pai, daca-i asa, incepu batrinul, rog pe Marele zeu sa-ti dea sanatate si viata lunga, taraboste, si sa mai inalti case si pentru alti tineri! Si adauga rizind : Chiar si pentru mai virstnici, daca zeii i-au unit mai tirziu

Batrinul salta oala si o duse la gura.

Stai, batrine, sa-mi raspunzi la o intrebare : ai spus ca un flacau nu trebuie sa-si ia nevasta pina nu-si face o casa sau un bordei, dar daca doi tineri sint sot si sotie si n-au un camin al lor?

Clipind des din ochii vii, sub sprincenele stufoase, batrinul isi sterse cu podul palmei vinul ce se scursese pe barba ce-i acoperea pieptul.

Uite, fiindca e zi de sarbatoare, spuse el, eu zic sa punem noi mina sa le ridicam o casuta, ca ei n-au timp, trebuie sa se iubeasca

De la mese izbucnira hohote de ris.

Asta numai daca au pamint pe care sa-si faca ceva, lamuri el.

Si daca tinerii sint straini de aceste locuri, continua sa-l intrebe tarabostele, de unde vrei sa aiba pamint?

Putini bagara de seama ca la cuvintele tarabostelui, Staberius si Canidia se imbujorara si lasara privirile in jos.

Eu nu cunosc nici un strain aici, la Marodava! raspunse batrinul fara sa se gindeasca mult.

Dar Canidia si Staberius?

— Ehei, taraboste, incepu batrinul vorbind rar si scarpinindu-se prin barba, am auzit si eu ceva din povestea lor! Eu zic ca de mult ei nu mai sint straini. Noi dacii am suferit, si ei, sarmanii, au suferit si, asa cum ne invata Marele zeu, oamenii care au suferit se aduna si se ajuta. Apoi, ca si cum abia acum se luminase, batrinul striga : Taraboste, eu zic sa le dai o bucatica de pamint, si noi sarim cu totii sa le inaltam o casuta, chiar mai inainte de caderea iernii. Asta daca ei se simt bine alaturi de noi si daca n-au pus de gind sa ne paraseasca.

Cele mai multe priviri erau indreptate asupra Canidiei si a lui Staberius. Amindoi erau napaditi de recunostinta fata de oamenii in mijlocul carora se aflau. Tarabostele se uita peste capetele mesenilor, plin de multumire.

Voi ce spuneti? intreba el multimea.

Asa, asa e bine! Sa-i ajutam! se auzira mai multe glasuri.

Dar batrinul nu mai poate nimic, spuse in gluma un flacau.

Eu, flacaule? Mergem amindoi in padure sa vedem cine are curaj sa se ia la trinta cu ursul? Dar lasa, cind vom incepe lucrul la casa, o sa te iau linga mine sa vad ce poti tu! Apoi, cu voce schimbata spuse, in gluma ;

Femeile tac, dar ele stiu care din noi este cu adevarat barbat

Din toate partile izbucnira hohote de ris.

Lasa, batrine, nu e nevoie sa-ti masori puterea cu flacaul, casa e gata ridicata si te priveste. Uite-o!

Tarabostele arata cu mina spre casa cea noua, mare, inalta, cu cerdac incapator, de linga casa cea veche a cetatii, amindoua bine luminate de facliile ce ardeau la capetele meselor.

Pentru ei am inaltat-o si cu ea am vrut sa-i rasplatesc si sa-i multumesc acum, de sarbatoarea belsugului.

De la toate mesele rasunara strigate de lauda si de multumire, dar tarabostele nici nu mai asculta si nici nu le mai auzi. Il vazuse pe seful garzii venind in fuga, prins parca si de neliniste, si de bucurie. Burio asculta cu incordare tot ce acesta ii raporta in soapta. Cei din apropiere il vazura cum se schimba la fata si cum in ochi ii rasare o sclipire plina de inflacarare. Dupa ce seful garzii pleca, el continua, cu vocea sugrumata, intocmai ca a unui om care a primit o veste mare si neasteptata. Spuse grabit :

Si acum sa va arat ce daruri mai fac in aceasta zi de sarbatoare. Stiu ca mai multe fete si neveste - neveste azi vaduve, cu barbatii cazuti in lupta cea mare - si-au ales ca sot cite-un veteran. Ei, veteranii, au primit de la legiunea de la Porolissum cite-o bucata de pamint pentru munca. Dar de unde a venit legiunea cu pamint? E pamintul nostru dac, si atunci, putem noi lasa fetele si nevestele ce se unesc cu ei sa se duca la soti fara o bucata de pamint a lor? De aceea, uite ce-am gindit : pentru cinstirea neamului nostru, dau fiecarei fete si neveste aleasa de un veteran o bucata de pamint egala cu aceea pe care acesta a primit-o de la legiune. Sa ridicam oalele cu vin si sa bem aducind multumiri Marelui zeu pentru belsugul ce ne-a dat!

Burio se intoarse, sopti ceva la urechea lui Staberius si pleca. De tulburare nu mai auzea nici chiotele si nici urarile ce se rosteau in urma lui. Aproape de poarta cetatii, intr-un colt ascuns de lumina facliilor, il gasi pe seful garzii cu cei doi daci de a caror venire il vestise.

Rhesos si Dapyx, flacaii barinului Chertebalos, ce veste mare imi aduceti si de ce n-ati vrut sa i-o spuneti sefului garzii? ii intreba el mirat, cind recunoscu pe cei doi flacai.

Ii imbratisa pe amindoi. In lupta cea mare de la Cetatea-de-Munte luptasera impreuna.

Dar ia stai, voi sinteti obositi si infometati, mai bine sa mergem in sala mea de ospete, unde acum nu se afla nimeni, sa mincati si sa beti ceva, apoi sa va odihniti putin. Acolo o sa putem vorbi mai pe-ndelete

Nu este timp nici de ospatat si nici de odihna, taraboste Burio! ii lua vorba Dapyx, vorbind in soapta. Te asteapta regele.

Regele? Diegis? Burio se insufleti, si inima incepu sa-i bata cu putere. Unde? Plecam indata. Cit avem de mers, o zi, doua, trei? Sa pun sa pregateasca totul pentru drum.

— Nu, taraboste, sari Rhesos, nu e nevoie de nici o pregatire, regele este aproape de cetatea ta si vrea sa-ti vorbeasca.

Plecam numaidecit! Cum de n-am stiut mai devreme? Ii ieseam in cale insotit de garda, asa cum se cuvine sa fie primit regele.

Taraboste Burio, spuse Rhesos, de sosirea regelui aici nu trebuie sa afle nimeni.

Ce spui tu, sa nu am incredere in garda mea? Eu aici ma incred in toti dacii de pe mosie! Astazi am avut sarbatoarea coroanei. Sa fi fost regele in mijlocul lor, poate ca i-ar fi vazut innebuniti de bucurie si de speranta. Dar sa mergem, poate ca a sosit momentul pe care de mult il asteptam, cu o nerabdare ce ma ardea. Am sa-l rog pe rege sa vina sa se ospateze in cetate.

— Nu stiu daca va veni, murmura Dapyx! Dusmanul l-ar putea incercui si l-ar prinde ca pe-un urs in birlog

Burio clatina din cap, sigur de el si de ceea ce facea, il chema pe seful garzii.

Pregateste numaidecit garda. Cit ai goli o oala cu vin, sa fim porniti. Sa plece multimea, fiecare la casa lui, dupa ce mi-i opresti aici pe cei mai de incredere : batrini, tineri, femei si fete, si sa spui la bucatarii sa se pregateasca masa domneasca. Sa trimiti iscoade si sa asezi oameni la toate posturile de paza, pentru a ne da de stire indata ce vor simti ceva prin imprejurimi. Se intoarse apoi spre cei doi frati. Cit timp ne trebuie sa ajungem pina acolo si sa venim inapoi?

Nu ne trebuie mai mult decit timpul dintre cintatul cocosilor de doua ori, spuse Dapyx.

Si intr-adevar, cei ce se ospatau nu apucasera sa goleasca mai mult de o oala cu vin, cind vazura mirati cum tarabastele iesea din cetate in mare graba, insotit de mai multi luptatori din garda. Ascultara ingrijorati cum se indeparteaza in ropotul cailor, intarit de ecoul muntelui.

Trecuse miezul noptii. In cetate era liniste. Facliile de afara fusesera stinse, si mesele strinse. Din vale parea ca intreaga cetate doarme. Numai in sala cea mare de ospete era insufletire, ingrijorare si mirare. Robii adusesera inauntru mesele si scaunele si puneau pe ele bliduri pline cu cele mai gustoase bucate. Din beciuri se carau ulcioare si cofe pline cu vinul cel mai bun. Sala se luminase cu un numar sporit de faclii, iar ferestrele erau infundate bine, ca nici o raza de lumina sa nu razbata afara. Pe masa din fata, pe care s-au pus cupe si tipsii de argint, au fost asezate din loc in loc vase cu flori proaspete. Si cu cit pregatirile se aratau mai ingrijite, mesele mai incarcate si sala mai bine luminata, cu atit se strecurau mai mult teama si nesiguranta in sufletul dacilor opriti pentru continuarea ospatului. In cele patru colturi ale salii era pusa garda, iar in spatele mesei celei mai bogate din fata, asezati buciumasi si cornisti.

Poate ca vine guvernatorul roman de la Sarmizegetusa, sopti un comate, in a carui privire se vedea teama.

Ba, e destul daca vine numai comandantul legiunii de la Porolissum, spuse un altul,, de linga el.

Dar atentia tuturor fu atrasa de vorbele de gluma ale lui Staberius, care rasunara in sala :

Hei, batrine, de ce esti trist, ti s-au oprit in git glumele, ori ospatul tarabostelui nu-ti este pe plac?

Batrinul statea pierdut pe ginduri, cu capul in piept si isi trecea degetele printre firele lungi si albe din barba. Vazu pe Staberius napadit de fericire. Il privi lung, si fata batrinului, de obicei vesnic zimbitoare si glumeata, ramase rece, impietrita, ingrijorata. Ii spuse in auzul tuturor, caci in sala domnea linistea :

— Staberius, mi-am inchipuit ca te cunosc bine de cind ai venit la Marodava. Spune-mi, veselia pe care o arati este aceea a vulpii, sau a magarului? Daca stii, spune-mi de ce nu se arata tarabostele?

— Batrinelule, se porni Staberius, mai intii vreau sa-ti multumesc pentru vorbele pe care adineauri, afara in curte, le-ai spus tarabostelui despre mine. Cit priveste veselia mea, ea nu este vicleana, ca viclenia vulpii, ci curata si deschisa, gata pentru munca si pentru lupta, asa cum este gata in orice clipa si pentru orice bunul magar. Nu stiu ce e cu tarabostele, dar am o incredere netarmurita in el si sint pregatit sa indeplinesc orice mi-ar cere. Daca el nu este aici si a plecat din cetate, poate ca aceasta a facut-o din datorie, din grija ce ne-o poarta, din raspunderea ce-o are, de capetenie a dacilor in aceasta parte a tarii

Staberius nu mai vorbi mai departe. De afara se auzea ropot de potcoave, miscare si voci de oameni ce murmurau scurt si apasat. Dupa citeva momente de incordare, usa se deschise larg, si in sala intra Diegis, urmat de Burio.

Regele! striga batrinul neputind sa-si infringa uimirea.

Il cunostea pe Diegis inca de pe timpul lui Decebal si luptase alaturi de el in multe batalii.

Ca la un semn, toti comatii ingenuncheara si plecara capetele, numai el, batrinul, ramase in picioare si-l privi adinc, fara sa se clinteasca. Buciumasii incepura sa sune usor, infundat.

Batrinul pasi vioi spre Diegis :

Marele zeu sa-ti dea sanatate si viata lunga, marite rege! rosti el cu multa insufletire. O data cu intrarea ta in cetatea Marodava, rog pe Marele zeu sa aduca libertate dacilor! Bratele si inimile noastre sint la picioarele tale, marite rege!

Batrinul lua mina lui Diegis si o saruta cu supunere. Cuvintele batrinului il impresionara mult pe rege si pe taraboste. Diegis inainta citiva pasi.

Ridicati-va, vitejii mei luptatori! le spuse el adinc miscat. Asa-i ca nu va asteptati ca tarabostele vostru sa va faca o astfel de bucurie in aceasta zi de sarbatoare?

— Sa juram regelui credinta si supunere! striga tarabostele, cu inflacarare.

Juram! rasuna sala de strigatele iesite din zecile de piepturi.

Sa juram in numele Marelui zeu ca nici unul din cei care sintem de fata aici nu vom scoate o vorba, nu vom sopti nimic despre sosirea la Marodava, in noaptea aceasta, a iubitului si viteazului nostru rege! Dusmanul are ochi si urechi pretutindeni, sa nu uitam! adauga tarabostele.

Juram! rasuna din nou sala.

Va multumesc, bravii mei luptatori! Insufletirea voastra intareste hotarirea mea, curajul vostru il sporeste pe al meu, iar increderea voastra o socotesc incredere a intregului popor dac!

Pe batrin il rascolira mult cuvintele regelui si ii deschisera rana ce-i indurera sufletul si-l revolta..

Ai spus bine, marite rege, rosti batrinul domol, privindu-l pe sub sprincenele stufoase, asa este, juramintul nostru este juramintul tuturor dacilor, dar nu si al preotilor. Eu sint un luptator batrin, care a mers in multe razboaie, alaturi si de alti regi, dar niciodata n-am auzit ca acum pe preoti sa spuna ca vointa Marelui zeu este sa ne supunem dusmanului, care ne-a cotropit tara, si sa muncim pentru el.

Comatii ascultau, impietriti de cutezanta batrinului. Stiau ca cel care il minie pe Zundecibalm e un om pierdut.

Diegis se apropie de batrin si-l strinse la piept.

— Tot ce-ai spus tu, batrine, este si in sufletul meu. Dupa ce-l vom alunga din tara pe dusman, il vom judeca pe Marele preot pentru tradare. Acum sa nu uitam ca trecem prin momente grele, avem mult de luptat si trebuie sa trecem la fapte!

Imbracat de lupta, cu armura de metal lucitor, peste care atirna mantia regala, purtind la sold spada dreapta, cu minerul incrustat in pietre scumpe, Diegis se lasa condus de Burio la locul de onoare ce-i fusese pregatit.

Se ospatara cu cele mai bune bucate si baura din vinul cel mai vechi ce se pastra in beciurile cetatii.

Ospatul se sfirsi repede. Regele socoti ca e mult mai sanatos sa-i faca pe toti cei de fata sa creada ca plecase tot atit de repede precum venise. Parasi sala in uralele comatilor, care isi reinnoira juramintul de credinta si ingenuncheara inainte-i. Burio il conduse pe rege intr-o incapere retrasa din fundul cetatii, dornic sa afle in ce scop venise la Marodava. In sufletul sau se pornise o grea lupta, de aceea cauta sa-l lase pe Diegis sa vorbeasca, il asculta mult timp, in tacere :

Imi pusesem mare speranta in ajutorul lui Zundecibalm. Stiam ca Marii preoti aveau strinse pe Cogheon bogatii mai mari chiar decit tezaurul regilor daci, dar Zundecibalm, in loc sa-mi dea ajutorul cerut si sa-mi intareasca hotarirea, mi-a spus ca nu mai are nici un rost sa lupt impotriva imperiului

— Ticalosul! murmura Burio. Imi voi spala spada in singele lui spurcat de tradator!

Am venit la tine, Burio, cu speranta ca poate vei fi stiind unde a ascuns Decebal cealalta parte a tezaurului.

Diegis tacu, cautind sa prinda ce schimbari se petrec pe fata tarabostelui, dar nu observa nimic. Indoiala ii crescu. Se intreba daca nu cumva preotul Burillo il inselase.

Burio nu-i raspunse. Astepta ca regele sa spuna tot ce-i ardea sufletul.

Am crezut ca prin prinderea lui Vicilis voi putea afla totul, insa sperantele mi s-au spulberat. Cu ce sa string o armata mare si de unde sa-i dau arme, daca nu sint bani? Diegis ofta adinc si continua : Daca Marele preot ar fi fost alaturi de mine Te mai intreb inca o data, Burio : Tu nu stii nimic de restul tezaurului lui Decebal, nu stii unde a fost ascuns?

Tarabostele se ridica. Isi goli cupa de vin si isi sterse usor barba.

Il rog pe rege sa ma urmeze, spuse el cu fata impietrita. Poate ca aceasta este voia Marelui zeu!

Burio porni, insotit de Diegis. Trecura prin mai multe coridoare strimte, coborira scari taiate in stinca si se afundara tot mai adinc in inima muntelui de sub cetate. In miinile lor, tortele tremurau, semn ca sufletele le erau chinuite de sperante si de framintari launtrice. Ajunsi la o usa de fier, Burio o descuie si patrunsera intr-o incaperd ce parea mai mult o pestera pe care tarabostii, stapini al cetatii, o folosisera din stramosi. Pardoseala era acoperita cu paie, ingramadite din loc in loc pe linga peretii de piatra, acolo unde lanturi grele si ruginite erau fixate de stinca. Oseminte si teste omenesti se vedeau imprastiate pe paie, resturi de miini si de picioare se mai aflau inca prinse in inelele de fier de la capetele lanturilor.

— Marite rege, sa nu te tulbure ceea ce vezi! Niciodata tarabostii Marodavei n-au omorit aici oameni legati in lanturi. Osemintele trebuie sa-l faca, pe acela care ar patrunde pina aici, sa creada ca acesta a fost rostul gangurilor, scarilor si trecerilor prin care am venit si sa nu se gindeasca sa caute mai departe. Era destul sa vada atitea oseminte, teste omenesti si lanturi, ca sa i se faca parul maciuca. Mergem inainte, marite rege!

La luminile jucatoare ale flacarilor, Burio se indrepta spre un colt si incepu sa dea la o parte osemintele, craniile si paiele. Unul din lanturi era fixat de o lespede de piatra ce se sprijinea pe pardoseala. Apuca lantul si trase cu putere, se auzi un scirtiit prelung de scrijelare a pietrei, si lespedea se rasturna alaturi, lasind libera o deschidere prin care abia putea patrunde un om. Burio facu semn lui Diegis sa-l urmeze si se strecura prin deschizatura. Inaintara printr-o galerie strimta, coborira mai multe trepte si se oprira in fata unei alte usi. Burio o deschise si lumina cu faclia drumul regelui.

Diegis se opri locului, inmarmurit de cele ce se aratau inaintea ochilor. In lumina facliei, straluceau gramezi mari de monede de aur si de argint, de-ale tuturor neamurilor : dace, romane, egiptene, feniciene si ale altor popoare. Vazu lazi si rafturi pline cu podoabe, cupe, fibule si paftale, inele si bratari, catarame si zale, de aur si de argint, unele incrustate cu pietre scumpe. In alta parte a incaperii, erau frumos asezate statui mici de aur reprezentind zei, oameni, animale si pasari, lucrate cu multa maiestrie.

Cind incaperea rasuna de cuvintele lui Burio, spuse cu multa insufletire, Diegis tresari.

— Marite rege, tarabostele Burio si-a pastrat legamintul si-ti preda tezaurul pe care i l-a incredintat Marele Decebal! Jur, marite rege, sa lupt alaturi de tine pentru scoaterea dacilor de sub cotropirea romana!

Privindu-l lung pe taraboste, Diegis il vedea in acelasi timp si pe preotul Burillo, si un val de recunostinta il napadi. O usoara paloare ii acoperea fata, si toata fiinta lui era plina de un simtamint nou : se simtea cu adevarat rege al dacilor, se simtea puternic si ascultat.

— Tu vei fi alaturi de mine cel de-al doilea conducator al dacilor si urmasul meu! ii spuse cu hotarire imbratisindu-l.

Tarabostele se desprinse usor din bratele lui si se retrase un pas.

Ii sint dator o lamurire regelui meu : tarabostele Burio a stat pina acum deoparte, fiindca era singurul om care stia unde se afla ascunsa cealalta parte din tezaurul Marelui Decebal. Eu nu trebuia sa mor pina cind nu-l predam in mina aceluia care era in drept sa-l primeasca. Poate ca se intreaba regele meu : de ce pina acum nu i-am spus nimic despre tezaur? Si raspunsul meu este acesta : Legamintul ce l-am facut fata de marele Decebal, dupa vointa lui, a fost ca tezaurul sa nu-l predau decit aceluia pe care poporul dac il va recunoaste ca rege. Si aici, in noaptea aceasta, am vazut cum dacii, toti ca unul si unul ca toti, ti-au jurat credinta si supunere. Si sa mai stii, marite rege, cuvintele de bun venit, pe care le-a rostit batrinul cind al intrat in sala de ospete, n-au fost spuse nici din indemnul meu si nici pregatite de cineva. Poate ca tot asa ti-ar fi vorbit oricare comate pe care il aveai in fata, oricare dac de aici si de oriunde!

Capitolul IX SCLAVUL INTRE SCLAVI

a Ampelum, in muntii care purtau in sinul lor bogatia de aur a Daciei, era adunata o mare multime de oameni de toate neamurile, veniti de voie sau adusi cu sila, din toate provinciile imperiului. Roma cerea tot mai mult aur, pentru ca imparatul sa poata purta razboaie si inabusi revoltele ce izbucneau in provinciile indepartate din Asia. Si cu cit se cerea mai mult aur, cu atit erau adusi mai multi sclavi. Dar nu soseau numai sclavi. O data cu ei veneau tot mai multi plebei si liberti, veterani si patricieni scapatati ca sa intre in slujbe de supraveghetori si scribi, sau la munci mai usoare. Imperiul, in goana dupa aur, spargea stincile, sfarima pietrele si spala nisipul intr-o continua graba, fara sa tina seama de viata chinuita a sclavilor. Si numarul acestora crescuse atit de mult, incit fusese nevoie sa se organizeze lagare : lagarul celor care lucrau in mine sau al spargatorilor de stinci, lagarul sfarimatorilor de pietre si lagarul spalatorilor de nisip, al alegatorilor de graunti de aur.

Dar acolo unde erau strinsi prea multi oameni, unde ingramadeala usura incalcarea legilor, unde scandalurile puteau izbucni foarte usor si unde numarul sclavilor sporea intr-una, incit ar fi putut deveni o forta de temut, era nevoie ca ordinea sa fie tinuta cu strasnicie. De aceea, la Ampelum se stabilise garnizoana unei legiuni intregi. Terenul pe care se instalase campul legiunii era un platou usor de aparat, in apropierea lagarelor de sclavi, imprejmuit cu gard puternic si inalt, cu un val de pamint si cu santuri umplute cu apa. Mai departe de cimp si de lagarele de sclavi, catre vale, se ridicasera intr-o totala dezordine tot felul de baraci, de bordeie si de adaposturi, folosite ca locuinte, ca taberne, macelarii, brutarii, cizmarii, croitorii si alte ateliere, precum si tot felul de tarabe pentru vinzarea alimentelor, zarzavaturilor si fructelor. Aici, in vale, viata se desfasura intr-o nestavilita larma si miscare, si tot aici, in zilele calduroase si secetoase de vara, praful, murdaria si mustele de pe maidanele pline de gunoaie faceau aerul nesanatos si greu de respirat, Aici se iscau numeroase certuri si scandaluri si tot aici izbucneau cele mai multe molime ale unor boli aduse de pe alte meleaguri.

Dar la Ampelum, mai ales, viata pe care o duceau sclavii depasea orice inchipuire. De cum se lumina de ziua, sclavii erau scosi din lagare si porniti in siruri lungi spre locurile de lucru : in mine, la sfarimatul pietrelor, la spalarea nisipului, de unde nu erau adusi decit la caderea noptii. Starea lor nu ingrijora pe nimeni si adesea supraveghetorii rideau cu pofta cind cite-un sclav cu nervii zdruncinati cadea prins de un acces de nebunie sau isi curma zilele, caci numarul celor care innebuneau sau se omorau crestea intr-una. Singurul lucru de care se temeau supraveghetorii si legionarii era razvratirea, dar si in astfel de cazuri stiau sa-i potoleasca repede, cu satisfactie demonica, pe cei revoltati. In acele zile, numarul mortilor sporea si mai mult.

Era in cea de-a patra zi dupa idele lui mai. In galeria numarul 3 a minei ce purta numele imparatului, Ulpia Trajana, trei sclavi plini de noroi, uzi de apa si de sudoare, gaureau stinca scobind cu dalta si batind pene de fier, pentru a dezghioca si urni blocurile ce le stateau in cale. Piatra era tare, si de doua saptamini scobeau fara sa dea de nici o urma, de nici un fir de aur. Supraveghetorii, centurionii si legatul comandant intrasera in panica, galeria cea mai bogata in aur saracise dintr-o data. Si sclavii scobeau intr-una, impinsi tot mai mult de supraveghetori, care nu le dadeau pace. Numai unul dintre ei se bucura, era fericit ca pierise aurul. Vedea ca se petrece o minune : aurul dac se ascundea din fata cotropitorilor.

De dimineata, supraveghetorul ii tot impinsese la lucru, apoi, pierzind orice speranta ca in aceasta zi va mai gasi ceva, plecase sa raporteze situatia centurionului, Dupa ce se odihnira putin, sclavii reluara lucrul de teama ca vor fi prinsi stind.

Fii atent, Sarmis, tine bine pana si fereste-te sa nu te lovesc cu ciocanul!

Sarmis salta capul; puse miinile in solduri si privi lung spre cel care vorbise.

Ce spui, Strombix, tu ai uitat? N-am murit eu cind s-a prabusit podul de la Drubeta, n-o sa mor nici in minele de aur! Un zimbet trist ii flutura pe buze, si in ochi ii jucau flacari. Tu stii, urma el, in sufletul meu am strins atita durere si atita revolta, incit nici nu mai au loc. De doua saptamini, insa, imi creste inima, ma bucur ca aurul nostru s-a ascuns. Cit priveste moartea, simt ca n-am sa mor pina cind nu ma voi razbuna. De-ai sti, Strombix, cit de mare a fost schimbarea ce s-a produs in mine atunci cind Fortunatus, calcindu-si legamintul facut bunului Plutarh, m-a pus in lanturi si m-a adus in Dacia tot ca sclav! De-ai sti cit de mult m-a cutremurat revolta in aceea clipa, te-ai mira cum de n-am innebunit!

Tacu. Vorbind, se aprinsese. Buzele ii tremurau usor. In ochi avea o lucire rece, cruda, taioasa. Se intoarse si potrivi mai bine pana intre cele doua blocuri de stinca.

Tu ce zici, Brevius, intreba Strombix pe cel de-al treilea sclav, nu ti se pare ca Sarmis se gindeste la ceea ce nu se mai poate? Isi chinuieste sufletul degeaba. Eu, unul, m-am obisnuit : sint sclav de mai bine de douazeci de ani, si daca supraveghetorul, centurionul si legatul vor fi milostivi, poate ca intr-un an, cel mult doi, voi putea sa-mi rascumpar libertatea.

Brevius cata sters spre Strombix. Germanul era cit o namila, inalt, gros, musculos, cu falci puternice si git scurt. Barba blond-roscata ii acoperea pieptul lat, gol, murdar, cu noroi prins de smocul bogat de par ce se intindea de la lingurea in sus.

A fost un timp, Sarmis, spuse Strombix batindu-l usor pe umar, acolo, la pod, cind am crezut ca tu si cu tribunul acela care-ti fusese stapin o sa-i indemnati pe sclavi la revolta si o sa-i ridicati impotriva supraveghetorilor si a celor ce-i chinuiau, cind colo, am aflat ca voi ati fugit in Dacia. Acum imi vine sa rid cind te-aud ca te vei razbuna pe Fortunatus. Fortunatus asta, ehei, cine stie pe unde s-o fi inveselind si-o fi chefuind cu un vin bun dac sau cu un Velitrae ori un Chios! Tu, sclavule, nu spera ca vei reusi sa te razbuni pe un om liber, mai ales cind acesta este si bogat!

Strombix asculta atent zgomotul din lungul galeriei.

Eu nu sint un iepure fricos, ca tine, cu toate ca esti o matahala murmura Sarmis fara sa se opreasca din lucru.

Strombix parca nici nu-l auzi. Tragea cu urechea, incordat.

Ne prinde Fabius! Mi se pare ca se apropie. Tine bine pana, sa-i ard citeva lovituri cu ciocanul. Sa vada barem stinca sparta, ca de aur sa-si mai puna pofta-n cui!

Galeria era destul de strimta si cu greu puteau minui ciocanele. Peretii si plafonul nu erau sustinuti cu lemne decit acolo unde cite-un bloc de stinca statea gata sa cada. Sarmis privea atent la pana, si Strombix isi incorda muschii, pregatit sa loveasca in sus si cu toata puterea cu ciocanul cel mai greu. Alaturi, Brevius, tinea ciocanele. Aproape de spatele lui, din peretele galeriei, tisnea o vina subtire de apa, care se scurgea in jos si pornea la vale, ca un mic piniu, printre sfarimaturile de stinca. Nici unul nu lua in seama picaturile mari ce musteau din mai multe parti din plafon si din pereti si cadeau peste ei. Alaturi, de coltii ascutiti al stincii, erau agatate opaitele, ale caror flacari pilpiiau la cele mai usoare miscari. Cind Strombix se opri pentru a se odihni, Sarmis puse mina pe ciocan si incepu sa loveasca indirjit.

De cind plecase cu Fortunatus de la Plutarh, Sarmis se schimbase cu totul, imbatrinise, strinsese in suflet multa ura si-l framinta o nepotolita dorinta de razbunare. La lumina opaitelor, privit dintr-o parte, cu barba stufoasa si mustatile lungi, cu sprincenele bogate si cu pletele atirnindu-i pina pe umeri, arata ca o fiinta ciclopiana. Orbitele ii erau largi si adinci, iar ochii ii dispareau in intunericul lor. Linga el, Brevius ridica ciocanul, prinse tactul si dadu citeva lovituri. Cind lucra, Sarmis lovea cu putere si se odihnea rar. Numai asa isi putea ineca gindurile si revolta ce-l chinuiau.

— Stai, Brevius, ii spuse incetind sa mai loveasca, tu esti bolnav si nu poti sa dai tare, ia mai bine un opait si tine-l aproape de pana, ca sa putem noi lovi cu toata puterea. Dar sa fii atent, Brevius : daca vezi ca unul dintre blocuri incepe sa se desprinda, fereste-te si fugi departe. Dar abia rosti Sarmis ultimul cuvint, si flagrunul supraveghetorului incepu sa pocneasca pe trupurile lor ude, si pline de noroiul clisos al galeriei. Fabius se apropiase tiptil, in timp ce ei bateau cu ciocanele.

Sclavi imputiti si lenesi, lua-v-ar Proserpina in Infern, nici acum nu mi-ati dat jos blocurile alea? A avut dreptate centurionul de m-a certat, spunind ca voi lucrati prea incet! Diseara, la bordeie, am sa va bat pina o sa va sara singele prin piele! Numai unde sint sclavii lenesi nu se gaseste aur, asa imi spun toti!

Sarmis puse ciocanul pe umar si-l sageta pe supraveghetor :

— Te pricepi la lucrul in mina, Fabius, ca pisica la prins peste, ii spuse in batjocura. Stii numai sa lovesti cu biciul. Incearca sa dai si tu numai o data cu ciocanul in pana pe care am infipt-o noi, sa vezi cit de usor merge!

Supraveghetorul se trase un pas inapoi si-si puse miinile-n sold. Scuipa spre Sarmis cu scirba.

Pe tine te cunoaste tot lagarul, esti un dac incapatinat, prost si rau. Tu crezi ca eu nu stiu pentru ce-ai fost mutat aici de la minele de sare de la Brucla? Da sa stii ca cu mine nu-ti merge sa faci pe revoltatul!

Fabius era slab si putintel la trup. Cind statea locului avea un tremurat nervos, pe care cauta sa si-l ascunda miscindu-se intr-una. Ochii mici, spalaciti, aproape fara gene, il arata cit e de crud si de prost. Veteran, fost decurion in armata imperiului, fusese angajat la minele de aur ca supraveghetor de sclavi.

— Nu stii de ce-am fost mutat, Fabius, caci de-ai sti, n-ai mai scoate o vorba.

Si fara sa-l mai ia in seama pe supraveghetor, ii facu semn lui Strombix si incepura sa loveasca in tact cu ciocanele, din toate puterile.

Asa, asa, mai tare! repeta Fabius intr-una.

Loviturile cadeau una dupa alta asupra penei, care nu mai inainta citusi de putin. Rasuna pina departe galeria in cadenta lor si tocmai cind nimeni nu se astepta, se auzi o pocnitura scurta, urma un huruit, o bucata de stinca se desprinse din plafon, trecu pe linga capul lui Fabius si, in rostogolire, il lovi pe Brevius la cap si la umar, in momentul cind aceasta dadea drumul penei si cauta sa fuga. Brevius se prabusi o data cu blocul cazut. Ramase intins in nesimtire peste noroiul, apa si pietrisul pe care ei le framintasera cu picioarele. Un suvoi de singe se porni din timpla, pe linga ureche, catre ceafa. Aruncind ciocanele, Sarmis si Strombix sarira in ajutorul lui. In aceeasi clipa, insa, rasunara in galerie pocnetele flagrunului pe spatele lor ude si strigatele ca de om innebunit ale supraveghetorului :

— Aur, aur! A iesit la iveala o adevarata comoara pentru imperiu! inapoi la treaba, sclavilor! striga Fabius, lovind cu flagrunul unde nimerea. Trebuie sa sfarimam mai in adinc, lasati-l pe Brevius, daca moare un sclav imperiul nu simte, are atitia. Imperiul vrea aur cit mai mult!

Dar Sarmis si Strombix nu se sinchisira de loviturile lui, cu care erau obisnuiti. Isi vazura de treaba. Il ridicara pe Brevius, rupsera citeva fisii din tunicile lor zdrentuite si cautara sa-i opreasca singele, in timp ce Fabius, innebunit de bogatia de aur pe care o gasise si infricosat de privirile pline de ura ale celor doi sclavi, aruncase flagrunul, scosese clopotul si incepuse sa sune pentru ajutor, fugind prin galerie catre iesire. In mintea lui infierbintata, supraveghetorul nu vedea decit multumirile pe care le va primi de la centurion si de la legatul comandant. Se astepta la bani multi si la un timp lung de concediu pentru petrecere. Centurionul sosi repede, insotit de un decurion cu mai multi legionari. Dupa ce vazu care e situatia, dadu ordin sa-l ia pe sclavul lovit si sa-l arunce afara, apoi organiza lucrul cu mai multi sclavi si cu legionari, in asa fel incit nu trebuia sa inceteze pina nu se termina punga bogata in aur, din sinul muntelui. Alarma lui Fabius ii pusese in picioare pe toti. In scurt timp sosira in galerie legatul comandant, tribuni, centurioni si alti functionari administrativi, curiosi sa vada cu ochii lor minunea si bogatia.

Lucrul s-a continuat fara intrerupere, pina nu mai gasira in sparturile de stinca nici o urma de aur. Abia dupa aceea sclavii capatara invoirea sa paraseasca galeria. Cind iesira la lumina zilei, constatara ca trecuse inca o zi si o noapte si ca se apropia prinzul celei de treia zi de cind nu parasisera mina. Istoviti de munca, neodihna si de nemincare, sclavii isi dusera repede miinile la ochi, spre a-si mai potoli durerile ce-i sagetara, provocat de razele puternice ale soarelui. Calcau greu, cu picioare amortite, umflate si grele, ca de plumb.

Sarmis se opri in gura galeriei, frecindu-se la ochi Cind ii deschidea, vedea un fel de ceata cu irizatii rosi albastrui, dureri vii il sagetau prin orbite si prin cap, pina spre ceafa si isi pierdea echilibrul. Se aseza, lasindu-se mai mult sa cada, pe un colt de stinca din apropiere. Tresari cind se simti zguduit de Strombix.

— Priveste, Sarmis! Pe toti zeii Olimpului si ai Infernului, uite-l pe sarmanul Brevius, e mort. L-au aruncat, ciinii, pe gramada aia de pietre!

Cu toata durerea din ochi, chinuit si revoltat, Sarmis se ridica si se apropie de trupul sclavului mort. Ceea ce vazu il ingrozi : Brevius murise cu gura cascata si strimba din cauza chinurilor, fata era acoperita cu singe inchegat, cu ochii mariti, sticlosi si ingroziti in fata mortii. Miinile, cu degetele strinse intr-o crispare disperata, erau pline cu pietre si cu pamint. In ochii lui Sarmis, inrositi de oboseala si de nesomn, se aprinse si mai vie flacara urii de nestapinit. Vine groase, serpuitoare ii aparura pe frunte, pe timple si in lungul gitului, un nod greu i se puse in piept si vederea i se intuneca. Tocmai atunci Fabius iesea din galerie si mergea calcind fericit in urma centurionului. Sarmis il vazu, porni spre el cu muschii incordati si cu pumnii strinsi. Il apuca de piept si incepu sa-l zguduie cu putere.

—De ce nu ne-ai lasat sa-l ingrijim pe Brevius? De ce n-ai avut tu grija de el? ii striga prada miniei ce-l stapinea.

Il mai zgudui de citeva ori si-l repezi spre gramada de pietre. Centurionul se oprise si ii privea rizind. Slabut si putintel la trup, intrat in panica, supraveghetorul nu incerca nici o opunere si se rostogoli peste pietrele colturoase. Sarmis il urmari gifiind si crispat. Cu cita pofta l-ar fi omorit pe ticalosul care se caznea la picioarele lui sa se ridice!

Centurionul risese, insa razvratirea unui sclav nu putea s-o tolereze. Il admirase mult pe Sarmis. Tot timpul cit statuse linga el in galerie il urmarise cu cita indeminare minuise penele si ciocanul si cu cit simt aparte alegea crapaturile din stinca ce vor ceda mai usor la despicare. De aceea, pentru a-i da satisfactie supraveghetorului, puse pe un legionar sa-i traga douazeci de lovituri de flagrun - pedeapsa usoara, fata de pedeapsa pe care ar fi primit-o daca aflau tribunul si legatul comandant. De durere, de oboseala, de incordare, Sarmis se prabusi pe gramada de pietre, alaturi de Brevius, si ramase in nesimtire.

— Sa-l lasati sa moara linga celalalt! striga Fabius uitindu-se spre Strombix, care statea pregatit sa sara in ajutorul lui Sarmis, dar loviturile de flagrun ale supraveghetorului il facura sa se opreasca. Strombix, spuse el sclavului urias, tu ai muncit mult, sa treci numaidecit la bordei. Ti se va da sa maninci si vei fi lasat sa te odihnesti toata ziua, dar nu cumva sa te prind ca te intorci sa dai ajutor barbarului asta de dac, ca pedeapsa ta va fi si mai grea!

Si bucuros ca centurionul ii daduse satisfactie, Fabius porni spre lagar, avind grija sa fie urmat indeaproape de Strombix.

Ziua care urma era zi de odihna. Cu lanturile la picioare, sclavii se plimbau in voie de la un bordei la altul, stateau de vorba pe la umbrele copacilor insirati in lungul gardului inalt de maracini sau se duceau sa-si inece obida din suflete la tabernele de la colturi, unde, prin peretii zabreliti de lemn, cei care aveau bani puteau cumpara mincare si vin. Cerul era senin, de un albastru-straveziu, ce contrasta puternic cu verdele-inchis al brazilor care imbracau muntii ce strajuiau lagarul. La Ampelum si in imprejurimi erau cei mai frumosi munti ai Daciei.

Linga un desis umbros din apropierea gardului de maracini, stateau pe iarba patru sclavi : Sarmis, Strombix, Buziris si Artaban, vechi cunostinte si tovarasi de suferinta din lagarul transportatorilor de la podul Drubeta. Strombix vorbea, si ceilalti il ascultau, fiecare facind cite ceva : Buziris isi repara sandalele, Artaban cirpea tunica, Strombix taiase un crac al pantalonului si-l inadea cu o bucata dintr-o vechitura gasita prin curtea lagarului, numai Sarmis statea lungit pe burta, caci spatele ii era tot numai o rana, se uita in jos si toca intre dinti un fir de iarba.

— Nu-l mai inteleg pe Sarmis, spuse Strombix, atunci cind lucra la podul de la Drubeta era mai stapinit, mai potolit. Daca l-ati fi vazut ieri cu cita furie il zguduia pe Fabius, nu l-ati mai fi recunoscut. Ma ingrozisem, de teama ca-l omoara pe supraveghetor, dar nu de grija ticalosului, caci ca el sint multi aici care ar trebui ucisi fara mila, ci de gindul ca moartea nemernicului ar fi adus, ca pedeapsa, moartea lui Sarmis, altfel n-ar mai fi fost nevoie sa-l zguduie el, ii zdrobeam eu teasta cu un pumn dat in moalele capului.

Strombix tacu preocupat sa-si deznoade ata, care i se incurcase. Vazind, ca nu reuseste, o taie cu dintii si continua :

—Nu stiu de ce, de mult eu vad in Sarmis altceva. Linga el te simti mai in siguranta, capeti mai mult curaj si esti gata sa executi tot ce spune.

Sarmis se intoarse, pe-o parte si-l privi lung, mesterind in gura firul de iarba.

Tu, Strombix, ai inceput de la un timp sa vorbesti cam mult despre mine. Asta ai mai facut-o si alaltaieri, cind ne gaseam in galerie. Ce vezi tu la mine de te pune pe ginduri, de te framinta atita? Vrei sa ma bucur ca am gasit aur?

Sarmis tacu si ofta adinc. Relua cu voce mai potolita si vorbi rar, indurerat :

Am gasit aur mult am gasit aur mult pentru imperiu! Imi plinge sufletul cind ma gindesc ca acest aur inseamna mai multe razboaie, mai multe popoare subjugate, mai multe femei, fete, tineri si copii dusi in captivitate si vinduti ca sclavi

Dupa o scurta pauza, continua :

In tine, Strombix, si in voi, Buziris si Artaban, am incredere deplina, pe cind in sarmanul Brevius nu prea ma incredeam, prea era fricos si nu stiu daca el ar fi fost in stare sa pastreze o taina cind ar fi fost supus la torturi.

De voi nu ma tem ca m-ati trada supraveghetorului sau centurionului

Ai ceva pe suflet, Sarmis? il intrerupse Artaban. Spune fara grija, descarca-ti inima fata de noi!

Sarmis clatina cu tristete de citeva ori din cap.

Am purtat in mine intr-una gindul ca atunci cind voi da de aur mult in stinca sa astup repede locul si astfel sa-l ascund. Asa am si facut de mai multe ori, fara ca voi, si mai ales tu, Strombix, sa ma fi vazut. Tot asa s-ar fi intimplat si alaltaieri daca reuseam sa despicam stinca mai inainte de inapoierea lui Fabius. Din nefericire nici eu nu ma asteptam. De tine nu m-as fi ferit, Strombix, iar pe Brevius l-as fi trimis dupa dalti si ciocane mai bune. Toata vina aceea de aur care iesise putin din peretele din dreapta si se pierdea tot in el as fi ascuns-o acoperind-o cu noroi. Tot aurul acela ar fi fost salvat, raminea Daciei, acolo in stinca, si galeria ar fi mers inainte. Sint multe locuri in galerii pe care numai eu le stiu, in care am cautat sa pastrez aurul tarii mele.

—Sufletul tau de dac nu-ti da pace, murmura Buziris.

Sarmis il privi lung, mirat :

Daca minele acestea ar fi fost in tara ta, nu te-ar fi durut sufletul sa vezi cum bogatiile ei se scurg spre Roma? Dar stati, ca nu m-ati inteles! Nu trebuie sa va ginditi ca am ascuns aurul numai pentru a-l pastra Daciei, caci o Dacie cotropita nu mai este stapina pe bogatiile ei. Este vorba de altceva : am spus ca in masura in care Roma are mai mult aur, in aceeasi masura se intinde la noi cuceriri si creste numarul sclavilor. Voi vreti asta? Ascunzind aurul, pornim lupta cu imperiul!

Pe fetele lor aparu o lumina noua, in privirile lor ardeau flacari ce nu aratau numai nerabdare si ura, ci si inaltare si revolta Il vazu pe Buziris cum isi pironise ochii asupra lantului ce-l avea la picioare.

Da, avem picioarele legate cu lanturi, ii ghici Sarmis gindul, insa cu vointa si dirzenie, le vom sfarima! Asa sfarima omul si muntii, oricit de tari ar fi ei.

Eu il zobesc pe oricare mi-l vei arata tu! murmura Strombix, ridicind pumnul mare si greu cit un bolovan de stinca.

Stati, ca nu merge asa! Poate ca va trece timp pina cind vom ajunge sa ne masuram fata-n fata cu dusmanul. Nici eu nu stiu cum va incepe lupta fatisa. Sper ca timpul si evenimentele ne vor ajuta sa gasim calea cea buna, totul este sa fim uniti. Atunci voi putea sa-i pedepsesc si pe Fortunatus, si pe Fabius, si pe multi altii ca ei

Strombix tresari si rise cu un hohot scurt.

Da ce tot al tu, Sarmis, cu Fortunatus asta? De cind ai fost adus aici, la orice vorba nu uiti sa spui ca te vei razbuna pe el. Ca eu, daca stiu, continua Strombix cu vocea lui groasa, putin ragusita, de-l voi intilni intr-un loc mai ferit, il ridic in sus si-l reped la pamint de-i sfarim oasele!

Sa va spun :

Sarmis ridica privirea spre soare, pentru a-si da seama daca mai e mult pina la amiaza.

Va spun, fiindca din povestea mea veti intelege si mai mult de ce trebuie sa ne unim si sa pornim cu totii la lupta.

Povesti cum plecase de la Plutarh cu Fortunatus si cum oamenii acestuia il pusese din nou in lanturi, alaturi de ceilalti sclavi.

Si doara in fata acelui om mai presus decit zeii, continua el, ticalosul de Fortunatus facuse legamint ca ma va tine ca sclav numai de forma si ca, ajuns in Dacia, ma va lasa liber sa-mi caut sotia si copilul. Atunci, daca as fi putut sa-mi rup lanturile, l-as fi omorit pe loc pe ticalos. In minele de sare de la Brucla am dus viata grea, sub pamint, aproape doi ani. Tocmai cind reusisem sa mai conving si pe altii sa ne ridicam impotriva supraveghetorilor si sa fugim in munti, am fost tradati ; am fost vinduti de unul dintre noi, unul care stia ca eu sint cel ce se ridicase si-i indemnase la rascoala. Dupa ce am fost inchis si torturat m-au adus aici.

Sarmis tacu tocind in dinti firul de iarba si privind in jos.

Dar la Brucla s-a mai intimplat ceva, rupse el din nou tacerea.Intr-o seara, la iesirea din mina, l-am vazut pe Fortunatus. Se plimba printre sclavi, impreuna cu un alt negustor, numit Eurotas, care - acum imi dau seama mai bine cind ma gindesc la trecut - este tot un ticalos. Mergeau vorbind si rizind se intelege, s-au imbogatit si s-au imbuibat in Dacia. Cind l-am vazut pe Fortunatus, un fior mi-a sagetat trupul, singele mi s-a urcat la cap si, napadit de ura, nici nu mai vedeam inaintea ochilor. M-am oprit dirz in fata ticalosului, l-am intrebat pentru ce si-a calcat legamintul si i-am cerut sa-mi dea libertatea. Dar el, fiara, dupa ce si-a revenit din spaima ce-l cuprinsese, a izbucnit intr-un hohot de ris, a ridicat piciorul si l-a repezit in pintecul meu, apoi a inceput sa strige in gura mare ca vrusesem sa-l omor. In noaptea care a urmat nu m-am putut odihni pe nici o parte, de loviturile de flagrun pe care le-am primit. Acum stiti ce-a fost cu Fortunatus si pentru ce trebuie sa ma razbun pe el. Daca n-ar fi fost atit de ticalos, nu mai eram acum sclav, mi-as fi cautat sotia, copilul

Sa ne unim cu totii si sa-i lovim pe ticalosi! sopti apasat Artaban, ridicind amenintator pumnul strins.

Sa ne ridicam cu totii! murmurara ceilalti, facind acelasi gest cu pumnii.

Este tocmai ce lipseste sclavilor : unirea, caci revolta si deznadejde gasesti in sufletele lor cu carul! intari Sarmis.

Dinspre bordeie se auzi sunetul clopotului, adus inapoi de ecoul padurii. Sclavii erau chemati la mincare. Din toate partile, cei mai multi pornira in goana. Pornira si ei, in mers domol. Sarmis clatina capul cu mihnire :

Ii vedeti cum alearga? Iata o pornire care ii injoseste si care arata lipsa de unire a sclavilor. Cind vor ajunge ca la sunetele clopotului sa porneasca incet, cu pasi hotariti si calcind greu, fara sa se imbrinceasca si fara sa se imbulzeasca, atunci sclavii vor fi o forta constienta, o putere in fata careia se vor pravali incatusarea si silnicia!

Dupa ce fiecare sclav isi primi portia neindestulatoare, in lagar se intinse din nou linistea. In scurt timp, pe la umbrele baracilor si a tufisurilor de macesi si de bozii, sclavii dormeau dusi. Unii, dupa un scurt somn, se ridicau si porneau alene spre taberne, caci la taberne erau zarva, viata, miscarea, bautura, cintecele si veselia. Acolo, prin peretii zabreliti, puteau sa cumpere si sa vinda cite ceva si puteau sa mai afle ce se petrece afara, in lumea libera.

In jurul tabernelor se vinturau tot felul de aventurieri si de pungasi : greci iuti de gura si cu priviri viclene, pusi pe inselaciune, evrei lacomi dupa aur, iscoade prefacute in milogi si cersetori, puse sa-i prinda pe cei ce furau aur, saltimbanci cu inimi largi, dornici sa inveseleasca multimea cu maiestria lor, caci la taberne, cu toate masurile severe luate de legatul comandant, aurul se mai strecura de la sclavi afara. De citeva ori, legatul inchisese tabernele si de fiecare data constatase ca numarul sclavilor ce se imbolnaveau creste inspaimintator, iar numarul acelora care incercau sa se omoare, de asemenea. Cu buna-stiinta a celor ce se petreceau, cedase. Se convinsese ca viata nu poate fi oprita in loc, asa cum nu poate fi stavilit un fluviu.

In aceasta dupa-amiaza, Sarmis nu-si mai gasea linistea si nu putu dormi. Cele povestite de dimineata celor trei sclavi il rascolisera si-i reimprospatasera chinul. Se retrasese singur la umbra unui maces inflorit si, lungit pe iarba, se gindea. Il chinuia dorul de Cumida si de micul Dicomes, pe care acum si-l inchipuia mare, un baiat sprinten si vinjos. Auzi larma si veselia de la taberna „La bucuria zeilor', si gindul incepu sa-i alerge in alta parte. Se gindi la oamenii ce se bucurau de viata si duceau un trai tihnit, inconjurati de dragostea sotiilor si copiilor, se gindi la cei liberi, in cautare dupa o viata mai buna, pe care ii vedea rizind, mincind si bind la taberna din apropiere. Iar el, de atita timp revenit in tara, nu ajunsese nici macar sa afle daca cei dragi al sai mai sint in viata. Cum de nu intilnise nici un cunoscut, cum de nu-l vazuse nimeni? Larma de la taberna i se paru si mai puternica. „Acolo sint oameni care umbla pretutindeni, isi spuse el, si as putea sa vorbesc cu cineva sa se duca pina la Costodava sau numai pina la Carsidava, in schimbul citorva bucatele de aur, pe care i le-as pregati pina la inapoiere!' Pina acum nu luase niciodata aur si nu se dusese niciodata cu el la taberna dupa cirnati si dupa vin. Nu si dadu seama cind se ridica si porni intr-acolo. Cu cit se apropia, strigatele si veselia de dincolo de gard il faceau si mai mult sa simta ca afara viata se desfasura cu toata puterea. Amintirile il napadira cu taria cu care crestea in el dorul de viata. Un gind il facu sa se infioare de bucurie : „Voi cauta un negustor grec care porneste spre Atena, si-l voi ruga sa duca un papyrus bunului Plutarh. Il voi plati cu aur, cu aurul nostru!'

Inviorat de acest gind, intra in taberna si-l invalui larma, strigatele, chiotele si risetele sclavilor, care reusisera sa-si faca rost de strachinile cu cirnati si de oalele cu vin. Se aseza intr-un colt mai retras si privi miscarea si zarva. Vazu cum printre zabrelele peretelui despartitor, unii vorbeau, altii isi schimbau locurile sau isi dadeau pe ascuns cite ceva. Surise. Stia ca asa iesea aurul din lagar si asa intrau banii. In coltul opus, la capatul peretelui cu zabrele, vazu mai multi sclavi ingramaditi, care se porneau din cind in cind in hohote de ris. Ii atrase mult atentia si voiosia lor. „Poate o fi un saltimbanc, care le face vreo scamatorie', gindi el. Isi aminti ca asa facusera Dagio si Ozio in tabernele de pe linga santierul de la Drubeta si tot asa facuse Daizus cind o cautase pe Carsida. Dar gindurile ii inghetara in minte si, impietrit, asculta ce spunea cineva, in mijlocul sclavilor ce se inghesuiau, a carui voce i se paru cunoscuta :

— Este ceva mai scump ca libertatea?

Nu, caci numai omul liber este fericit!

Tot ce este fericire, bucurie, sanatate, indestulare

Este strins in cuvintul libertate,

Si toate durerile : tortura, chinul, boala, foamea,

Sint cuprinse in cuvintul sclavie

Sarmis se ridica fulgerat de o speranta vie si se apropie de grupul sclavilor.

— Maevius, pe Jupiter si pe Apollo, da-te mai aproape! striga un sclav voinic care, tinind oala in mina, isi facea loc cu coatele, fara sa ia in seama cum tunica zdrentuita se sfisia la fiecare miscare si-i dezgolea pieptul lat, puternic si paros. Ridica oala si-o trecu dincolo pe deasupra peretelui zabrelit. S-o bei toata, bunule Maevius, si sa ne mai spui cite ceva de sclavia noastra asta neagra! Dar sa nu uiti, continua el, ca noi sintem dornici si de ceva duios, ceva de dragoste, care sa ne mai incalzeasca sufletele

Da, da, mai ales de dragoste, bunule Maevius! strigara mai multi sclavi.

Stati linistiti, nu mai strigati! il auzi Sarmis pe Maevius. Lasati-ma sa golesc oala, si va spun tot ce poftiti.

Sarmis il privi printre zabrelele de lemn. Era acelasi Maevius, cu parul vilvoi, cu toga rupta si murdara, ceva mai incaruntit, cu fata ceva mai brazdata de cutele suferintei, dar acelasi om bun, cu sufletul larg, cu privirea adinca si limpede, gata in tot momentul sa spuna o gluma, un cuvint de incurajare, un indemn pentru sclavii nefericiti, il vazu sorbind de citeva ori si trecind inapoi oala celui ce i-o daduse.

Bea-ti vinul, batrine! ii spuse el. Am sorbit ca sa-ti fac placere, dar bea-o tu, sa poti sa traiesti in mina inca o saptamina. Uite, eu mai am o oala! si ridica oala pe care o avea pusa pe o masa din apropiere. Vreti sa va spun ceva despre sclavia amara si ceva despre dragoste? Da, va voi spune, pentru ca voi, gindindu-va adinc la viata voastra, sa va caliti sufletele si, uniti, sa porniti odata lupta, care va va aduce libertatea!

Sclavii il ascultau impietriti si insufletiti de vorbele lui. Dar el nu mai continua. Stia ca iscoadele imperiului erau pe aproape. Intotdeauna avea grija sa repeada indemnul la unire si revolta ca pe-o pocnitura de bici si sa schimbe repede vorba.

Sa nu-ti fie rusine, Phoceu din Xant,

Sa iubesti o sclava!.

Sau voi nu mai vreti sclave? spuse el dupa ce scanda cele doua versuri si se intrerupse. Dragostea cea mai curata este aceea pe care o gasesti la o sclava. Sclava, femeia care stie ce este chinul, umilirea si injosirea, il iubeste ca pe un zeu pe barbatul care o ocroteste. Il simte linga ea puternic si bun. Ea i se daruie cu totul. Acela care a facut aceste versuri a fost si el fiul unui sclav.

Si Maevius continua :

Era noapte, si luna lucea pe cer

Printre stele mai mici,

Cind tu, care aveai sa-i superi pe marii zei,

Jurai in vorbele mele

Cautind sa-i vada mai bine pe sclavi, se urca pe un chituc rotund de lemn, pe care-l gasi in taberna. Improviza mai departe versuri :

Dragostea lumineaza calea vietii,

Si-o gasesti in sufletul oricui.

Femeie, iubita, doreste omul ticalos,

La fel cum o doreste si cel bun

Asa, Maevius, Jupiter si Cybela sa te apere, parca mi-ai mai linistit sufletul! spuse un sclav care prinsese la chef si tinea oala cu vin sus, deasupra capului. Asa, spune mai departe!

Maevius tacuse, insa nu pentru a continua. Isi fixase privirea printre zabrelele de lemn pe fata lui Sarmis. I se parea o figura cunoscuta, dar nu mai stia de unde. Simtea cum il ard ochii sclavului. Mult imbatrinit, cu parul incaruntit, pletele lungi, mustatile stufoase de-i acopereau gura si barba bogata, toate il schimbasera mult pe Sarmis, numai ochii ii mai ramasesera tot asa de limpezi, mari si luminosi. Statura mult cu privirile atintite unul asupra altuia. In sufletul lui Sarmis se dadea o lupta grea : se gindea daca e bine sa vorbeasca cu Maevius in auzul sclavilor care il inconjurau, sau sa astepte un alt prilej. Il descuraja si faptul ca in ochii lui Maevius vedea framintare si retinere. Deodata, poetul scutura capul si si ridica privirea. Reusise sa-l recunoasca.

Printre voi nu este nici unul care l-a cunoscut pe tribunul Hammonius Vitellius? intreba el fara sa priveasca spre Sarmis.

Sclavii se privira mirati. Maevius continua :

Daca este, sa astepte putin, sa nu plece! Sarmis pricepu totul. Il vazu pe Maevius sarind jos de pe chitucul de lemn si disparind pe o usa spre bucataria tabernagiului. In asteptare, se retrase linistit in coltul in care statuse si urmari forfota din jurul lui. Sclavii care il ascultasera pe Maevius stateau toti ingramaditi si ascultau fel de fel de povesti. Auzi pe unul spunind :

Stiti voi de ce nu se mai gaseste aur in minele de aici? Sa va spun ce-am auzit de la un dac care lucreaza la spalatul nisipului : Cica la Ampelum ar fi fost o gaina care oua in fiecare zi pe virful muntelui cite-un ou de aur. Poate ca era o gaina fermecata, stiu eu?!, de zeul lor al mare. Si oul lasat de gaina patrundea incet in stinca muntelui si se raspindea in sinul lui prin toate crapaturile, d-aia ei, dacii, inainte, doar sapau nitel, si gata aurul. Si-a venit cotropirea, cu stapini noi, lacomi, nesatiosi, si au vrut sa puna mina pe gaina, dar ea nu s-a lasat prinsa, ca d-aia era fermecata, si s-a prefacut intr-un vultur. Au cautat-o legionarii, decurionii si centurionii multe zile de-a rindul, dar nu i-a mai dat de urma, gaina pierise. Si a mai spus acel dac - era un batrin sfatos si bun de gura - ca ei stiu unde s-a dus ea. Sta tot pe un virf de munte, si in fiecare zi lasa tot cite-un ou de aur. Se stringe acolo aur mult pina in ziua cind ei, dacii, vor fi din nou liberi si stapini in tara lor.

Povestirea sclavului ii placu lui Sarmis. Vedea din cele ce spusese acesta ca in sufletele multor daci se framinta speranta intr-o zi a libertatii. Il scoase din ginduri cineva din spate, care il tragea de mineca zdrentuita a tunicii. Se intoarse si recunoscu pe sclavul tabernagiului. Acesta ii facu semn sa-l urmeze.

Se lasase seara cind Sarmis si Maevius se despartira. Luna lumina lagarul peste virfurile brazilor. Increzator, el porni, cu lantul zornaindu-i la picioare, spre bordeie. Se inapoia alt om, aflase tot ce se petrecuse in Dacia de cind fusese luat in captivitate. Numai o singura veste ii mai incalzea sufletul: micul Dicomes traia. Maevius ii spusese ca va porni neintirziat spre Ulpia Trajana, o va cauta pe batrina Malva si o va aduce cu copilul la Ampelum.

recuse mai mult de o saptamina de la intilnirea cu Sarmis, si Maevius inca nu plecase spre Sarmizegetusa. Hoinarise tot timpul printre baracile si bordeiele din jurul campului si al lagarelor de sclavi si printre sclavii si mesterii de pe santierele de constructii. Se ridicau in graba cladiri din piatra si caramida pentru cazarma legiunii si vile pentru militari si functionari. Era prezent pretutindeni : cind la taberne, cind pe santiere, cind printre corturile legionarilor. Gasea cite-o vorba potrivita pentru fiecare si ii inveselea pe toti, statea la masa si golea o oala cu vin alaturi de sclav, alaturi de libert si alaturi de tribun. Il iubeau multi, dar prea putini ii luau in seama prezenta, si astfel el putea sa patrunda chiar si acolo unde n-ar fi fost permis.

Intr-o seara se vazu prins in mijlocul unui grup de oameni proaspat scapati din sclavie si de veterani eliberati din armata. Toti chefuiau, sarbatorind libertatea, in taberna „La bucuria zeilor'. Aci il biruira taria si aroma vinului bun, pe care Philos, tabernagiul, il servea intotdeauna acelora care isi recapatasera libertatea. Tirziu, cind Philos inchise taberna, Maevius iesi ametit si porni in intunericul noptii, fara tinta. Nici nu-si dadu seama incotro porneste, dupa cum nu-si dadu seama nici cind iesi dintre baraci si bordeie si-o apuca pe o poteca ce serpuia de-a lungul unei vai inguste si prapastioase, care ducea in sus, catre culmile muntilor. Merse citeva sute de pasi, impleticindu-se, pina cind se impiedica de un colt de stinca iesit din pamint. Trupul ii porni inainte, cauta sa se sprijine in miini, dar nu reusi si cazu intins pe iarba. Nu incerca sa se mai ridice, ramase nemiscat. Adormi repede.

Dormi adinc, invaluit de linistea si de intunericul noptii. Luna rasarea tirziu. Se trezi la un huruit de pietre pornite de sus de pe povirnis, si una il lovi intr-un picior. Asculta cum alte pietre trec pe linga el, rostogolindu-se in vale. Se uita speriat in jur. Nu stia unde se afla, dupa cum nu stia nici cit timp dormise ; isi incorda simturile si asculta. Din susul vaii auzea murmure de voci ce se indepartau. Privi intr-acolo, si la lumina palida a lunii vazu citeva mogildete mergind insirate una dupa alta. Un fior il strabatu si citeva clipe il stapini teama. Ameteala ii disparu in acelasi timp. „Ce se intimpla cu mine?' se intreba. Isi aminti tot ce facuse, cheful de la taberna, bucuria libertilor si a veteranilor. Mai departe nu mai stia nimic. „Cum de-am ajuns aici?' Deasupra lui, la citeva zeci de pasi, deslusi alte citeva mogildete ce inaintau dupa celelalte. Alte pietre trecura pe linga el in josul povirnisului.

Incetul cu incetul, teama ceda locul curiozitatii si banuielii. Se salta putin si isi incorda muschii. Redeveni Maevius intreg, omul care lupta pentru o anumita convingere, tribunul care nu se dadea la o parte din fata pericolului. Lua repede o hotarire, se ridica si, tinindu-se tot prin josul povirnisului, porni pe urmele lor. Se cauta sub toga si gasi spada sa scurta la locul ei. Merse pina intr-un loc in care valea se ingusta mult. Acolo vazu cu mirare cum mogildetele piereau una dupa alta. Se opri si asculta. In jurul lui era liniste, numai departe, in padure, rasuna strigatul unei pasari de noapte. Il fulgera un gind, si un val de bucurie il napadi. „Poate ca sint sclavi si liberti sau poate ca sint daci care se string si se pregatesc pentru lupta impotriva imperiului!' isi spuse el, inviorat cu totul. Se lasa pe brinci si incepu sa urce printre tufisurile de macesi, aluni si brazi marunti. Facu un ocol si se apropie de locul unde disparusera mogildetele misterioase. Nu gasi nimic si nu vazu nimic. Descurajat, se aseza pe o piatra linga o tufa de aluni, in apropierea unui colt de stinca.

Intimplarea il nelinistea si il facea sa fie foarte atent. In mintea lui, presupunerile si teama se invalmaseau. Nu lipsi nici banuiala ca oamenii pe care ii urmarise pot sa fie niste hoti de aur, ce patrundeau in munte printr-o intrare ascunsa si scobeau printre pietre in timpul noptii. Tresari din ginduri cind auzi o voce infundata, ca un ecou slab, ce venea dinspre coltul de stinca din apropiere, ca si cum cineva vorbea in adincurile pamintului. Il fulgera din nou un fior de teama, desi de mult nu mai credea nici in zei, nici in duhuri - bune sau rele. Se stapini si isi facu mai mult curaj. Porni spre stinca, trecu printre citeva tufisuri, ocoli mai multe blocuri de piatra, si pe masura ce inainta auzea tot mai clare si mai puternice cuvintele rostite de vocea ce venea din stinca. Deslusi chiar un fel de rasunet, ca si cum cel ce vorbea se afla intr-o mare sala, cu cupola boltita. Se strecura printr-un desis si, ocolind o iesitura a stincii, se gasi prins intre doi pereti de piatra, ce se impreunau intr-un intrind, care i se paru ceva mai luminat. Inainta cu multa grija si cu teama.

Ajuns aproape, vazu in stinca o crapatura mai inalta decit statura unui om si mai lata de-o palma. Maevius isi dadu repede seama ca nu prin aceasta crapatura disparusera cei pe care-i urmarise. Din apropiere auzi clar vocea puternica, cu rasunete ce se repetau si se stingeau repede :

— El a patimit si s-a lasat batjocorit si rastignit numai pentru ca jertfa lui sa-i zguduie pe oameni, pentru ca invatatura lui sa fie auzita de toti

Privi prin deschizatura in jos, si ceea ce zari il impresiona : in sinul muntelui, cei trecuti la noua credinta facusera dintr-o pestera o bazilica[6]. Maevius mai vazuse astfel de bazilici sub pamint, in catacombele de la Roma, unde crestinii se adunau si se rugau, ascunsi de teama prigonitorilor. Pestera era frumos cioplita, si peretii - neteziti. Intrarea era atit de mica, incit un om abia putea sa intre aplecat, iar pentru aerisire, citeva crapaturi inguste se deschideau in partea de sus. Jur imprejurul incaperii, in firide inguste si inalte, ardeau opaite, de la flacarile carora se ridicau spre bolta suvite de fum, ce formau deasupra capetelor celor dinauntru un val usor de picla albastruie. Miini mestere si vinjoase se luptasera cu stinca, cautind sa dea bazilicii forma unei cruci, dar nu reusisera decit in mica masura. Unul din brate era mai scurt decit celalalt, ce se prelungea in intuneric, adinc in munte. In partea din fund a pesterii era aranjat un fel de altar : mai multe blocuri de piatra cioplite si rostuite formau un piedestal, peste care se pusese un bloc mai mare, cu fata de sus neteda, tinind loc de masa.

De sus, Maevius vedea bine capetele celor ce umpleau bazilica. Dupa imbracaminte, isi dadu seama ca sint liberti, veterani, mesteri, ambulanti, mai multi barbati decit femei, toti in virsta, unii chiar batrini, de diferite neamuri, printre care si daci. In fata altarului statea un batrin girbovit de ani, cu pletele si barba albe, si le vorbea celor adunati. Din cind in cind, ridica in sus bratele si fata, ca si cum ar fi privit spre cer. Maevius ramase nemiscat, si asculta :

— Noi, cei care urmam invatatura lui, credem in el nu pentru ca ne-am teme de puterea lui, asa cum se tem ceilalti de zeii si de idolii la care se roaga, noi credem fiindca simtim nemarginita lui bunatate si marea lui dragoste pentru fiecare dintre noi si pentru toti oamenii, caci el este bun si iertator

Maevius asculta mult timp cele ce propovaduia batrinul. Din auzite si vazute, cunostea ceva despre noua credinta si despre invatatura galileanului. De multe ori isi spusese ca, chiar daca nimeni nu stia adevarul, tot era mai bine ca in locul zecilor de zei reci si neputinciosi, ciopliti in piatra, carora li se aduceau jertfe singeroase, oamenii sa creada intr-o singura putere pe care n-o puteau vedea si careia nu-i aduceau jertfe cu singe si moarte.

La un semn al batrinului, un barbat care atrasese mult atentia lui Maevius trecu alaturi de el, ridica bratele si impreuna cu toti cei ce umpleau bazilica intonara o rugaciune. In bazilica se imprastia un miros de fum aromat de smirna si tamiie.

Indemnurile batrinului provocara o tulburare adinca in sufletul lui Maevius. Si el ii iubea pe sclavi si-i ajuta, dar felul cum batrinul propovaduia iubirea, mila si impacarea intre oameni i se parea o lupta mult mai puternica si mai adinca impotriva celor puternici si bogati, a celor rai si lacomi. „Poate ca aceasta lupta o urmarise si acel galilean! gindi el. Cred ca si el n-a fost altceva decit un om revoltat, care s-a ridicat impotriva nedreptatii si a lacomiei, a rautatii si a urii. Invatatura lui este un indemn la bine si la intrajutorare. Dar pentru ce vor mai fi simtind oamenii nevoie sa faureasca in mintea lor un alt zeu, de care nu se simte lipsa?' se intreba el, adinc tulburat.

Se ridica de pe coltul de stinca pe care statuse si se misca, pentru a-si dezmorti picioarele. Era invaluit de linistea si racoarea muntilor. Luna se ridicase mult pe cer si lumina intr-un galben-cetos valea ce se profila slab, sub un val subtire de picla. Mai privi o data in bazilica si vazu ca toti se pregateau sa plece. Socoti ca n-are niei un rost sa mai astepte si cauta sa le-o ia inainte. Incepu sa coboare povirnisul muntelui, taind pe coasta in clin, spre a se apropia de luminile ce sclipeau departe in vale. Cind deslusi latratul ciinilor, micsora si rari pasii. Trecu pe linga trunchiul unui brad doborit de furtuna. Simtea nevoia sa se odihneasca putin. Se lungi pe busteanul destul de lung si uscat si privi luna si stelele ce se pierdeau in nesfirsitul inaltimilor. Somnul il fura pe nesimtite.

Dormise citva timp, cind sari auzind strigate si huruit de pietre. In prima clipa nu putu sa distinga bine daca erau cuvinte de amenintare, sau de ajutor. La lumina lunii, reusi sa desluseasca mai sus pe povirnis cum trei oameni se luptau. Trase spada si se repezi spre ei. Cind ajunse aproape, vazu ca la doi dintre ei le luceau in mina lamele cutitelor, iar celalalt se apara cu dibacie minuind un toiag si cautind sa-i tina la distanta.

Hei, pe Proserpina, opriti-va, ticalosilor, altfel va strapung cu spada! le striga el, oprit la citiva pasi.

Spada lui luci de citeva ori, rotita pe deasupra capului. Se petrecu insa ceea ce el nu dorise : speriat, unul se intoarse si se repezi spre el, hotarit sa-i implinte in piept cutitul, dar fostul tribun, bun minuitor, puse spada in aparare la momentul potrivit si-l strapunse pe atacator. Acesta scoase un urlet de durere si de groaza si se prabusi la pamint. In acelasi timp, celalalt o rupse la fuga in vale si se pierdu printre copaci. Cel ce fusese atacat ramasese nemiscat, cu toiagul in mina. In fata lui statea Maevius, cu spada inca inrosita de singe, si-l privea mirat, cautind sa-i distinga fata la lumina slaba a lunii.

Cine esti tu si ce s-a intimplat cu tine? intreba Maevius. Voiau sa te omoare, ticalosii!

Iti voi spune cine sint numai dupa ce voi afla de la tine cine esti! ii raspunse cel intrebat, cu multa hotarire. Cit despre moarte, afla ca de mult nu ma mai tem de ea, iar lupta cu cei doi n-a fost grea. I-am recunoscut la razele lunii : erau doi sclavi fugari, doi dintre sutele si miile de nefericiti care ratacesc prin paduri infometati si haituiti de legionari si de pretorieni. Altfel, puteam sa-i pun repede jos cu maciuca toiagului, de care de mult nu ma mai despart de cind n-am mai pus mina pe spada murmura din ce in ce mai incet.

Maevius se apropie de el si-l privi mai bine. Nu se insela : era barbatul pe care-l vazuse in bazilica din stinca, alaturi de batrinul care propovaduise in fata altarului.

Spune-mi, prietene, cine esti, fiindca vocea ta mi se pare cunoscuta. Despre mine, se poate sa fi auzit : Sunt Maevius, poetul ratacit

N-avu timp sa termine cuvintul. Se simti prins in brate si strins cu putere.

Lucius, tu esti? Eu sint Vitellius!

Ramasera mult timp imbratisati. Sus, pe crestele muntilor, catre rasarit, aparea o geana de lumina, luna trecut dincolo de munte. Se iveau zorile.

Asezati pe trunchiul bradului doborit, pe care dormise Maevius, isi povestira unul altuia cele traite de cind nu se mai vazusera. Vitellius cautase sa-i vina in ajutor celui strapuns de spada lui Maevius, dar acesta isi daduse repede sfirsitul.

Da, Lucius, sufletul meu s-a schimbat! Urmez invatatura Lui si cred in El. El este mai presus de toti zeii Ma bucura gindul ca, acolo sus, in cer, Apronilla este multumita de faptele mele si astept cu bucurie moartea, sa ma pot duce cit mai repede la ea. Asa este, nu te-ai inselat eu am fost in bazilica, alaturi de batrinul propovaduitor, dar acum batrinul nu mai este. Dupa ce au plecat toti, noi ne-am retras in chilia noastra de linga bazilica, tot un fel de scobitura in pestera, si ne pregateam de odihna. Tocmai cind ne faceam rugaciunile, batrinul a simtit cum il parasesc puterile si s-a intins pe patul de frunze uscate si fin. Mi-a facut semn sa ma apropii. Pe fata lui era atita liniste si atita impacare! Din privire parca ii iesea o lumina ce-i invaluia capul. „Ramii singur, fiul meu! mi-a spus el, in soapta. Iti las in grija turma Lui de credinciosi, si tu nu trebuie sa ai odihna, pentru ca numarul lor sa sporeasca!' Si sfintul Porfirios si-a dat duhul in bratele mele! Plecasem in vale sa dau de stire celorlalti crestini ca „sfintul' a murit si sa ne ingrijim de inhumarea lui. „Sfintul' se va odihni intr-o firida adinca, pe care o vom sapa in stinca.

Asadar, Vitellius, iata ce s-a ales din doi tribuni ai imperiului : unul propovaduitor printre crestini, celalalt ratacitor si cintaret al nefericirii sclavilor!

Dar tu, Lucius, unde ai mai umblat?

Eu fac tot ce stii. Beau si ma inveselesc cu sclavii si, de cite ori imi sta in putere, le vin in ajutor. De la vreme insa, n-am mai plecat din Dacia. Aici se framinta ceva, se pregateste o lupta grea cu imperiul. Il ajut pe Diegis, umblu, fac pe iscoada si-i trimit vesti. Maevius privi cerul, care se mai luminase, si crestele muntilor invaluite in ceata. Si tu, Vitellius, nu ti-ai vazut inca sclavul? Vitellius il privi mirat.

Cum sa-l mai vad? Tu glumesti, Lucius!

Este aici, in minele de la Ampelum, si munceste ca sclav, tu n-ai stiut?

Vitellius il privi din nou cu indoiala. Doar tot el ii spusese ca l-a vazut pe Sarmis in carcerele Circului cel mare de la Roma, imbracat in blanuri de animale.

Nu ma privi atit de mirat, Sarmis este aici, sanatos si hotarit sa lupte!

Traieste Sarmis! murmura Vitellius. Poate ca-l voi hotari sa treaca la noua

Asta n-ai s-o poti face! il intrerupse Maevius. Sarmis s-a schimbat mult. Si inainte era un barbat brav, masurat si hotarit, dar acum este altfel : simti cum mocneste in el revolta, prinzi in privirea lui hotarirea de a porni la lupta. Asa, sclav, cu lanturi de picioare, este ca un vultur legat de stinca!

Cind se despartira, se luminase bine de ziua.

lecarea lui Livianus Claudius la Roma se aminase saptamina dupa saptamina, la staruintele lui Julius Quadratus Bassus, care tinuse sa lamureasca toate chestiunile administrative si militare o data cu preluarea guvernarii noii provincii. Om energic si corect, noul guvernator pretindea din partea legatilor, tribunilor, centurionilor si a functionarilor administrativi o disciplina de fier. Pastra cu multa grija aceeasi atitudine fata de daci ca si fata de romani, si-asa cum fusese dorinta imparatului, cauta pe toate caile sa favorizeze conditiile de linistire si de impacare a dacilor cu romanii. Chiar in prima calatorie mai lunga pe care o facuse in noua provincie, Julius Quadratus Bassus se convinsese ca, din cauza slabiciunii lui Livianus Claudius, unitatile de legionari de la castrele si cimpurile imprastiate prin toata provincia se dedau la cele mai urite fapte impotriva dacilor. De asemenea, mai vazuse ca inaintasii lui facusera o mare greseala cind, pentru guvernarea mai usoara a acestei provincii, se folosisera de oricare nou-venit, fara alegere, de aceea o multime de patricieni decazuti si saraciti la Roma, de plebei, liberti, negustori si tot felul de oameni lacomi, setosi dupa imbogatire grabnica, inundasera Dacia si cautau ca prin tot felul de abuzuri si violente sa stoarca tot ce puteau de la populatia daca. Cu multa hotarire, noul guvernator isi pastra calea pe care o pornise si nu sovaia sa pedepseasca fara intirziere si cu multa severitate pe cei care ii incalcau ordinele.

Livianus Claudius era sufleteste un om bolnav. Dupa moartea ingrozitoare a Apronillei nu-si mai regasise linistea Daduse ordin sa-l caute pe legionarul Gellius prin toate cohortele si castrele din Dacia, insa nu reusise sa-i mai dea de urma, pusese pe decurionul Cinarius si pe centurionul Paulus sa-i povesteasca tot ce stiau despre purtarile Iui Domitius Rufinus si o ascultase pe Myrella, seri de-a rindul, despre tot ce framintase Apronilla in suflet. Trecuse de mult de idele lui iunie cind Livianus Claudius poruncise garzii si sclavilor sa pregateasca plecarea spre Roma. Din respect fata de batrinul general, Julius Quadratus Bassu ii pusese la dispozitie o garda puternica, care avea sa-l insoteasca pe tot drumul. Pleca la Roma hotarit sa se retraga la ferma sa si sa-si traiasca in liniste ultimii ani al vietii in toiul pregatirilor, Livianus Claudius se simtise rau, o slabiciune toropitoare il cuprinsese. Dupa citeva zile il doborise boala, o boala de pintece, cu dureri chinuitoare, si cum nu incetase nici o clipa sa-l mustre constiinta pentru cele ce se petrecusera in legatura cu moartea Apronillei s a micului Decebal, ingrozit de frica mortii, pusese stapinire pe el gindul ca boala nu e altceva decit razbunarea batrinei Malva. Se crezuse otravit cu aceeasi bautura cu care el cu Eurotas omorisera copilul. Daduse ordin sa fie, cautata batrina, si ea fusese gasita mai repede decit sperase, ceea ce intarise si mai mult banuielile lui. De fapt din prima clipa Malva intelesese ca batrinul general e bolnav de o deranjare a stomacului ca oricare alta, de care vazuse la sute si sute de sclavi de pe santierul de la Ulpia Trajana, si pentru vindecarea carora avea intotdeauna pregatit leacul : o fiertura dintr-un amestec de buruieni si radacini. Mintea vioaie a batrinei nu lasase sa-i scape un prilej atit de bun, de aceea, cu mult curaj, ii spusese generalului ca fusese otravit de ea si ca salvarea lui era numai in miinile ei, daca se invoia sa puna in libertate pe dacii Sarmis si Rhesos si sa inceteze orice urmarire a tribunului Hammonius Vitellius. Si dupa doua zile de infruntare a pericolului in care se aflase, Malva parasise vila generalului purtind in sin papyrusurile de eliberare. Livianus Claudius se intremase apoi repede. Slabit si imbatrinit cu totul, cu sufletul zdrobit si plin de remuscari, parasise Ulpia Trajana si se indreptase spre Roma pe drumul cel mai scurt, pe la Getidava si Viminacium.

Maevius se inapoiase la Ampelum, insotit de Malva si de micul Dicomes. Vara era in toi. Sosirea lor fusese pentru Sarmis o adevarata izbucnire de fericire. Isi revazuse feciorul si i se redase libertatea. Lui Vitellius, ordinul dat de Livianus Claudius nu-i produsese nici o multumire. De mult el se impacase cu viata pe care o ducea si cu sine insusi si se socotise liber prin muntii si padurile in care traia.

Devenit libert, Sarmis isi injghebase o casuta de lemn la intrarea in valea ce ducea spre bazilica din pestera. De Ampelum nu se gindise sa se indeparteze. Recapatase libertatea intr-un mod atit de neprevazut, incit, la inceput, fusese aproape dezorientat. Ca sa nu dea nimic de banuit prin raminerea sa la Ampelum, se angajase, alaturi de ceilalti liberti si veterani, la unul dintre antreprenorii ce construiau vile si locuinte pentru militarii si functionarii imperiului. Cit priveste pe Maevius, el a continuat sa-si duca viata lui de pribegie. Aparea rar la casuta din vale si numai dupa ce se lasau umbrele inserarii. Umbla pe la Brucla, la Potaissa, la Aque sau la Germisara, se oprea pe la santierele de drumuri, ii inveselea pe sclavi si pe militari si-i trimitea lui Diegis vesti. Si tot el, la taberna „La bucuria zeilor', se intilnea cu Strombix, Buziris si Artaban, tinindu-i in legatura cu Sarmis.

Sarmis il reintilnise pe Vitellius cu totul schimbat trupeste si sufleteste. Nu mai vedea nimic la el din fostul tribun. Noua credinta, la care Vitellius trecuse, si propovaduirea invataturii galileanului dusesera la racirea prieteniei dintre ei. De aceea, intilnirile lor erau tot mai rare si mai lipsite de caldura, cu toate ca suferintele indurate impreuna ii legau tot atit de puternic ca si inainte.

Vara se aratase calduroasa inca de prin luna mai. Pe la mijlocul lui iunie, caldura devenise de nesuportat. De la sfirsitul primaverii nu mai cazuse nici o picatura de ploaie. Aparusera semne de seceta. La Ampelum si pina departe in jur, copacii, iarba si holdele incepusera sa paleasca sub arsita de foc a soarelui, apoi sa scada apele izvoarelor. Turmele parasira cimpiile si se trasera catre munti. Pe intinderi mari, cit razbatea privirea, se ridicau valuri de praf, pe care vintul le purta pina departe in zari. Nu trecuse miezul verii si la Ampelum incepura sa se arate semnele foametei. In aceasta situatie, noul guvernator se vedea neputincios. Roma nu stia sau nu voia sa stie de cele ce se petreceau in Dacia. Pentru imparat, noua provincie reprezenta belsugul si bogatia si nici nu s-ar fi putut gindi sa-i vina in ajutor. Traian purta razboaie in Asia si nu avea timp sa se ocupe de chestiuni marunte. Dar Roma avea nevoie de mult aur, de fier, de marfuri si de sare si nu inceta cu cererile, dupa cum nu inceta cu trimiterile de sclavi. La Ampelum soseau neincetat ordine severe pentru sporirea spargerii muntilor si a scoaterii aurului.

In acel an, nici nu incepuse seceta, si lagarele de sclavi devenisera neincapatoare, iar bordeiele - ticsite. Sclavii nu mai gaseau loc pentru odihna trupurilor lor trudite de munca. Pe masura ce se intindea si se intarea seceta, lipsurile crescura in lagare. Supraveghetorii cu greu mai puteau sa tina ordinea, iar cind ingramadirea ajunse de nestapinit, numarul sclavilor fugari incepu sa creasca zilnic.

Toate cele ce se petreceau nu-i scapara lui Sarmis. Intr-o zi, lasa pe batrina Malva si pe micul Dicomes in grija lui Vitellius si se facu nevazut in padurile ce imbracau muntii din imprejurimi. Lipsea de acasa zile in sir, si cind se inapoia - rar - era obosit, flamind, cu imbracamintea rupta, insa tot mai insufletit si tot mai hotarit. De la o vreme, ajunsese sa treaca pe acasa numai in fuga, sa-si vada copilul si sa-si ia rufe curate si hrana, pe care batrina le pregatea cu grija.

Si scinteia din sufletul lui devenise repede flacara, apoi foc ce incepuse sa se intinda cu repeziciune. Flacara fusese raportul unui centurion, care asigura paza drumului de la Ampelum la Apulum, catre legatul Hortensius Julius, comandantul legiunii. Acesta raportase ca mai multi sclavi fugari atacasera o ferma din apropierea riului Maris, omorisera pe fermier si pe supraveghetor, iar pe sclavi ii eliberasera, luindu-i cu ei. Atacurile se intinsesera repede, tot atit de repede cum se intindea si seceta. De aceea legatul comandant nu fusese prea ingrijorat si nu banuise ca loviturile erau date in mod organizat ci le socotise simple jafuri ale unor oameni infometati si disperati. Ceruse insa ajutoare guvernatorului, cautind sa intareasca paza minelor si a aurului scos.

In lagarele de sclavi si in tabara din jurul cimpului de la Ampelum ajunsese zvonul despre ispravile sclavilor fugari. Unii nu se sfiau sa strige si sa jure pe toti zeii ca nu se vor lasa pina cind nu vor reusi sa fuga, altii - in frunte cu Strombix, Buziris si Artaban - se pregateau in tacere, in asteptarea de noi vesti din partea lui Sarmis. In acelasi timp, prin lagarele de sclavi crescuse numarul iscoadelor puse de supraveghetori si de centurioni, sporise numarul posturilor de paza si se intarisera garzile. Si toata aceasta framintare fusese pusa numai pe seama secetei si a lipsurilor, pe seama disperarii care cuprinsese multimea infometata.

Intr-o seara, tirziu - era pe la sfirsitul lui iulie - Sarmis se inapoiase la casuta sa din vale, cu gindul sa ia si sa duca cu el pe batrina Malva si pe Dicomes, acum baiat destul de mare. Mai incerca o data sa-l convinga pe Vitellius sa se alature sclavilor porniti la lupta, si nu reusi. Fostul tribun, cu totul daruit noii credinte, raminea hotarit pe pozitia sa de a nu parasi turma celor ce urmau invatatura galileanului. Dar nici batrina nu se invoi sa-l urmeze. Sporise numarul celor suferinzi si bolnavi, care aveau nevoie de leacurile si bauturile ei intaritoare, si n-o lasa sufletul sa-i paraseasca tocmai in momentul cind pirjolul se intindea.

Mai era mult pina la ivirea zorilor. Sarmis se lungise pe pat, cu baiatul linga el, si atipise. Batrina le pregatea la lumina opaitului tot ce le trebuia pentru plecare. Din cind in cind, se oprea din treaba, punea miinile la piept si ridica privirea catre cer, rugindu-se Marelui zeu. Tresari, auzind usoare batai in usa. In aceeasi clipa sari si Sarmis de pe pat. Trase repede drugul de la usa, caci recunoscuse semnele lui Maevius.

Toti zeii cu tine, Sarmis! il saluta Maevius, bucuros ca-l gasise acasa.

— Toti oamenii cu tine, Maevius! ii raspunse Sarmis la salut, rizind. De ce sa fie zeii, cind ei nu fac nici doi sesterti? In mijlocul oamenilor esti mai in siguranta deoit oriunde! Ei, ce veste imi aduci? il intreba in timp ce punea la loc drugul de lemn, incuind usa.

Ti-aduc o veste buna, Sarmis, dar mai intii as ruga pe mama Malva sa-mi dea ceva de baut. Nu prea pot sa vorbesc cu gitul uscat.

Iti dau, flacaul mamei!

Batrina ii puse in miini un ulcior cu vin, pe care Maevius il duse la gura.

Acum cinci zile ma aflam la Brucla, incepu el. Acolo m-a gasit un trimis al lui Diegis, care ma cauta de multa vreme. Cum m-a vazut, mi-a spus : „Pregateste-te de drum, trebuie sa mergi la Diegis!' L-am privit cu oarecare neincredere, dar pina la urma am plecat. Ma gindeam ca ar fi fost mai bine daca ai fi mers si tu. Am umblat mult, o zi si-o noapte, numai in goana cailor, si ne-am infundat adinc in muntii ce se lasa catre miazanoapte si rasarit, pina am ajuns la tabara lui. Ceea ce am vazut acolo m-a uimit : nenumarati luptatori, bogatie de arme si de cai, belsug de hrana si de imbracaminte.

Maevius tacu si duse iarasi ulciorul la gura.

Lasa vinul, Maevius! ii spuse Sarmis nerabdator. Mirosi a bautura de la o suta de pasi, si tot insetat esti. Spune, pentru ce te-a chemat Diegis?

Pentru tine! ii raspunse printre sorbituri. Vrea sa stea de vorba cu tine si cu Vitellius.

Sa pornim acolo, la tabara lui? Dar Vitellius

Nu este nevoie, Diegis se afla aici! A venit insotit de o garda puternica, tinind-o tot pe crestele muntilor. Trebuie sa ne grabim. In pilcul de brazi de linga bazilica ne asteapta doi daci ca sa ne duca la el. Bucura-te, Sarmis, te asteapta regele!

Regele murmura Sarmis, si in sufletul lui se isca furtuna.

El era intre sclavi, ii conducea pe sclavi, lupta pentru sclavi si nu putea sa-i mai paraseasca. Traise prea mult timp in sclavie, ura prea puternic sclavia, si de cind pornise lupta, in sufletul sau se aprinsese o flacara noua, o speranta noua, o hotarire noua.

Vom trece sa-l luam si pe Vitellius, spuse Maevius.

Sa-l luam, murmura, cu aceeasi framintare.

Maevius mai duse o data ulciorul la gura si trase zdravan de citeva ori. Iesira afara si se pierdura in noapte.

Cind se vazura, toti trei ramasera adinc tulburati. Trecusera anii peste sufletele si peste capetele lor, si-si lasasera adinc urmele. Fiecare traise intimplari care produsesera schimbari adinci : Diegis era regele si se purta si vorbea cu un rege. Sarmis, desi libert, intruchipa sclavul, dar nu sclavul doborit de sclavie, ci sclavul care ridicase capul, privea dirz si isi cerea dreptul sa intre liber in rindul oamenilor, sclavul care pornise la lupta impotriva sclaviei. Vitellius devenise omul convins ca numai prin credinta isi mai poate salva sufletul si numai prin ea va reusi sa ajunga acolo unde se aflau fiintele dragi pe care le pierduse, omul pe al carui suflet pusesera stapinire in alt fel bunatatea, blindetea, mila si iubirea de oameni.

Isi povestira repede intimplarile traite de fiecare si necunoscute de ceilalti. Abia acum afla Sarmis de chinurile Carsidei si de locul unde ea isi daduse sfirsitul. Trebuia insa sa se grabeasca, zorile erau aproape.

Sa va spun pentru ce am venit, desi se cadea sa veniti voi sa-l vedeti pe rege, incepu Diegis. Insa dupa cele ce mi-ati spus, sinteti niste proaspeti liberti, asa ca va iert. Am venit la voi, continua Diegis cu multa hotarire, fiindca am nevoie de bratele voastre, de vitejia voastra, de istetimea voastra. Ati dat dovada in lupta cea mare de minunate calitati de capetenii de oaste. Am reusit sa string o armata puternica, cu daci de aici si din afara, cu ajutoare de la triburile vecine, mai ales de la iazigi si costoboci, si cu o multime de luptatori veniti din toate partile, toti gata de lupta pentru o plata buna. Am cumparat nenumarate arme, bune si tari, de la triburile din miazanoapte, din cetatile grecesti de pe tarmul Pontului Euxin, si arme aduse, prin negustori iscusiti, chiar din imperiu. Am capetenii pricepute pentru cetele de luptatori si astept momentul prielnic sa dau lovitura fulgeratoare si hotaritoare. Imi lipseati numai voi, adauga zimbind usor. Seceta din acest an ne vine in ajutor, caci legiunile romane lupta prost cind nu sint bine hranite si odihnite. Ele lupta prost si cind il stiu pe imparat departe. Dupa o scurta pauza, ii intreba : Ei, nu spuneti nimic?

Iti spunem, marite rege, incepu Sarmis, ard de dorul de a vedea din nou Dacia libera, in ea un popor liber! Sint gata sa pornesc la lupta impotriva dusmanului, alaturi de tine! Ma gindesc insa, marite rege, ca, cu cit armata ta va fi mai puternica si cu cit clipa aleasa va fi mai potrivita, cu atit mai mult vom putea spera sa invingem si sa alungam legiunile si cohortele romane peste Dunaris, apoi sa cerem o pace dreapta cu imperiul. Noi vom fi mai aproape de izbinda daca vom sapa la temelia puterii lui militare in Dacia, asa cum sapa carii lemnului, si-l fac sa se fringa mai usor. Noi mai putem avea alaturi de armata ta inca o armata : armata sclavilor. Cind legiunile, cohortele si toate serviciile de aprovizionare ale armatei, cind santierele de drumuri si poduri, cind minele de aur, de fier si de sare, cind fermele mari vor ramine fara sclavi, puterea imperiului in Dacia va putea fi mai usor zdrobita. Se va prabusi intocmai ca un pod caruia i s-au taiat picioarele.

Vorbind, ochii lui Sarmis luceau de inflacarare, pe fata lui juca o raza ce venea dinauntru, din sufletul sau plin de o convingere noua, de o lumina noua. Diegis il asculta incordat, asteptind sa termine tot ce avea de spus.

Eu zic sa mai astepti, marite rege! Sa ne astepti si pe noi, sclavii. Vom fi multi, toti hotariti sa luptam cu pretul vietii noastre, pentru ca toti sa-si recapete libertatea, si dacii si sclavii!

Regele zimbi, il privi lung si vorbi cu o unda de framintare.

Sarmis, sa ma ierte Marele zeu! Daca nu te-as avea in fata, n-as crede ca tu ai vorbit. Cum as putea eu sa incredintez soarta mea, a dacilor, a Daciei, in miinile unei armate de sclavi? Unde si cind ai mai auzit tu de o armata de sclavi, care sa mearga cu hotarire la lupta? Padurile Daciei sint pline de sclavi fugari, de cete de sclavi care jefuiesc si care omoara, iar tu imi ceri sa ma incred in niste hoti, lenesi, mincinosi, gata sa te tradeze la primul pas?

Sarmis il asculta muscindu-si buzele. Cuvintele spuse de Diegis ii raneau sufletul. Numai el ii cunostea pe sclavi si numai el stia ce dorinte greu stapinite le incalzeau sufletele, incepu sa vorbeasca rar si apasat, prins de o minie ascunsa :

Ai spus ca padurile sint pline de sclavi fugari Da, marite rege, acum sint pline. Sint pline, fiindca pina acum nimeni nu s-a apropiat de sufletele acestor oameni chinuiti, nimeni nu le-a aratat incredere si nimeni n-a cautat sa-i adune si sa-i uneasca, dar in curind, marite rege, in padurile Daciei nu vor mai fi cete de sclavi fugari, ci cete de sclavi luptatori, unitati de lupta ale armatei sclavilor!

Nu cumva ai inceput sa te vezi mare conducator de sclavi, Sarmis, si de aceea vorbesti astfel? il intreba Diegis.

— Eu sau altul, nu intereseaza, important este faptul ca sclavii uniti reprezinta o forta, o forta puternica, ce ti-ar putea fi un pretios ajutor! Sarmis continua, dupa ce privi mult timp in jos, framintat de ginduri : Si Dacia libera va fi prima tara fara sclavi, fara robi, in care toti sa munceasca si toti sa asculte de rege

Putin intristat, Diegis se porni pe un ris fortat si-l batu usor pe umar.

Niciodata n-am sa fac asta, Sarmis! Cum, sa-i eliberez pe sclavi? Sa fac oameni liberi din toate lepadaturile strinse de legiuni, de prin toate provinciile imperiului? Asta niciodata! Am de gind ca pe sclavii adusi aici sa-i pun sa munceasca, si cu ei sa ridic la loc tot ce a darimat imperiul! Tu n-ai vazut ca din Cetatea-de-Munte au ramas numai niste ruine, pe care an cu an le acopera tot mai mult balariile

Nu vrei sa faci oameni liberi din „lepadaturile' strinse de imperiu, murmura Sarmis. Il privi apoi taios pe Diegis. Dar eu, acolo, in imperiu, in circurile Romei, ei, dacii luati captivi, Carsida, noi toti dusi in sclavie, am fost niste lepadaturi? Noi n-am fost oameni cu familii, cu sotii, cu soti, cu copii? Nu te-ai gindit niciodata ca toti acesti nefericiti care au fost adusi aici pling in sufletele lor de dorul acelora de care au fost despartiti? Nu te-ai gindit ca au ajuns rai, mincinosi si lenesi fiindca supraveghetorii si stapinii lor ii batjocoresc, ii umilesc, ii chinuiesc si-i tin infometati? Sarmis continua sa vorbeasca prins tot mai mult de minie si de hotarire : Eu voi lupta pentru eliberarea sclavilor si voi veni cu ei alaturi de tine. Uniti, sa luptam impotriva imperiului! Pentru aceasta, trebuie ca tu sa mai intirzii putin lovitura pe care o pregatesti si sa ne astepti, apoi sa faci legamint ca le vei reda sclavilor libertatea!

Intre ei se lasa o tacere grea. Tot timpul, Vitellius ascultase cu inima impietrita. Departe, in fundul vaii, se auzi strigatul unei pasari de noapte.

Port grija a mii si mii de oameni si n-am venit sa-mi pierd vremea aci! rosti Diegis. Ce-mi ceri tu, nu poate sa faca un rege. Ar insemna ca Dacia sa nu mai aiba capetenii, tarabosti si alti conducatori, sa munceasca toti la rind. Mai tirziu, Sarmis, poporul te va judeca pentru tradare. Dar prietenul, Vitellius, ce spune?

Tribunul vioi si aprig de altadata vorbi ca un om ce se umilea, insa cu un ton de adinca convingere si hotarire :

Sint tulburat mult de cuvintele spuse de voi si de adevarul ce pare sa se gaseasca si de o parte, si de alta. Cit despre mine, ce este in sufletul meu stiti: Dacia m-a primit cu bratele deschise, in Dacia o batrina m-a ingrijit cu atita dragoste, incit am ajuns s-o iubesc si s-o respect ca si cum mi-ar fi cu adevarat mama, dar in mine a patruns adinc invatatura aceluia care a patimit ca sa-i indrepte pe oameni. Si eu lupt in Dacia, dar lupt prin puterea cuvintului, lupt pentru ca oamenii sa se faca mai buni, sa fie mai milosi, sa se iubeasca unii pe altii. Noi crestinii nu putem sa mergem la lupta, caci credinta noastra nu ne lasa sa omorim oameni. Pe cei rai, noi cautam sa-i indreptam cu cuvintul, sa-i aducem pe calea cea buna. Cind a plecat dintre noi bunul Porfirios, „sfintul', m-a lasat pe mine sa pastoresc turma credinciosilor.

Ascultind ul, Diegis ii arunca priviri din ce in ce mai aspre.

Dacii nu vor parasi credinta in marele zeu Zamolxis, spuse taios. Eu, ca rege, nu voi da voie sa patrunda aici o credinta straina.

Dar ea a patruns si se intinde, sopti Vitellius.

O voi opri si o voi arunca afara, ca pe legiunile romane!

Tu ar trebui sa stii, Diegis, ca unui om ii poti lua totul, chiar si viata, dar ceea ce este in sufletul lui nu vei putea sa-i scoti niciodata. Tu vrei sa pornesti lupta impotriva imperiului, pe care-l stii atit de puternic, iar Sarmis vrea sa-i elibereze pe sclavi tot prin lupta, fara sa ia in seama ca impotriva lui vor sari toti stapinii de sclavi, care se vor alatura Romei pentru infringerea rasculatilor. Noi cei trecuti la noua credinta, avem alta convingere : Noi stim ca atunci cind marea multime a plebeilor, veteranilor libertilor si sclavilor vor urma invatatura lui Iisus, se va clatina si prabusi imperiul, iar sclavia va disparea de la sine. Vitellius continua cu voce indurerata : De le va fi dat crestinilor din Dacia sa primeasca martiriul de la regele Diegis, asa cum cei de la Roma l-au primit de la Nero, noi nu vom spune decit „Faca-se voia Domnului!'. Pe mine bunule si viteazule Diegis, ma doare in suflet ca-ti provoc atita mihnire, tocmai eu, acela care a gasit in tara ta si in casa ta adapost si ajutor, acela care a trait aici zile pline de multumire si de fericire

Diegis socoti ca nu mai e nimic de facut, se intoarse in partea in care se afla garda si dadu ordin sa se pregateascg repede caii pentru plecare. Se aruncase in sa, cind Sarmis facu citiva pasi spre el si-i striga din adincul sufletului, cu. multa ingrijorare :

— Sa nu pornesti singur lupta, marite rege, asteapta si armata sclavilor si trimite-mi vorba cu legamint ca, in Dacia libera, sclavii vor fi liberi!

Diegis il privi si-l asculta, apoi, fara sa spuna un cuvint, dadu pinteni calului si, urmat de garda, disparu in noapte. Sus pe crestele muntilor, catre rasarit, o geana ingusta anunta ivirea zorilor.

Sarmis si Vitellius coborira tacuti. Pe Maevius il gasira in vale. Dormea. Dinspre baraci si bordeie se auzeau cocosii cintind. Vitellius porni intristat spre bazilica, Sarmis il lua pe micul Dicomes si se pierdu in padure, Maevius pleca sa astepte deschiderea tabernei, iar in casuta de lemn, batrina Malva ramase singura. Plingea si se ruga fierbinte catre Marele zeu.

e la inceputul lui august - era intr-o duminica - sclavii din lagarul spalatorilor de nisip stateau strinsi grupuri-grupuri, se odihneau si vorbeau. Toti erau infometati si goi. Sub copacii desfrunziti de seceta nu mai gaseau nici umbra trebuitoare, care sa-i fereasca de soarele dogoritor si impiclat. Din toate partile, cele mai slabe adieri de vint ridicau valuri de praf. De curind, sosisera noi coloane de sclavi, trimise din imperiu. Lipsurile crescusera, si sclavilor nu li se mai dadea mincare decit o data pe zi : o zeama neagra fara gust si o bucata mica de piine, ce parea numai pamint.

Intr-un grup erau citiva sclavi de curind sositi cu o coloana ce venise din tinuturile Eufratului. Pierduti in ginduri, lihniti de foame, vorbeau rar. Unul dintre ei incepu sa se agite nelinistit. Simtea ca o moleseala ii cuprinde trupul si o slabiciune i se lasa in picioare. Se apropie de urechea vecinului, vrind sa-i sopteasca ceva, dar nu apuca sa-i spuna, caci raul il napadi, vederea i se incetosa si se prabusi pe pamintul ars si prafuit. Sclavii din jur il privira ingrijorati. Unii se intoarsera si se indepartara ingroziti, altii, mai curajosi sau mai milosi, cautara sa-i vina in ajutor. Citiva aruncara si cite-o gluma pe socoteala bolnavului, dar nu reusira sa descreteasca fruntile celor din jur.

Cel cazut incepu sa sufle greu, o caldura launtrica il sfisia, in ochi ii ardea o flacara ciudata, si lumina soarelui ii producea dureri. Incepu sa se zbata, intorcindu-se cind pe-o parte, cind pe alta. Tirziu, se linisti, ghemuit, cu genunchii la gura. Inchisese ochii, parea ca doarme. Spaima mortii ii cuprinsese pe toti. Dar bolnavul nu ramase mult timp linistit. O durere in partea stinga, aproape de subsuoara, insotita de o greutate in piept, il facu sa se sufoce. Inima ii batea neregulat si cu putere, dar cu cadenta din ce in ce mai rara. Un tiuit prelung si pocnete surde ii sunau in urechi. Madularele, grele, nu si le mai putea misca.

Sclavii incepura sa strige. Un supraveghetor, care trecea prin apropiere, veni si-l lovi cu piciorul pe cel cazut. Cu privirea ratacita, cu trupul chinuit de dureri, cu spaima in suflet, sclavul incerca sa se ridice, dar durerea de la

subsuoara il sageta atit de ascutit, incit cazu la loc si ramase nemiscat. Citeva clipe, supraveghetorul il privi incurcat. Ceva nedeslusit, amestecat cu teama de moarte, il facu sa inceteze sa-l mai loveasca pe nenorocitul cazut in fata lui. Deodata, bolnavul se ridica. Avea ochii deschisi mari si privirea ingrozita. Incepu sa-si sfisie de pe trup tunica zdrentuita si se uita la locul unde il sageta durerea. Vazu un buboi mare intre inima si umarul sting. Era umflat, vinat, dezgustator. Ceva mai sus, simti ca altul e gata sa iasa. Isi roti privirea ratacita pe fetele celor din jur si scoase un tipat ce nu mai avea nimic omenesc in el.

Fugiti! Fugiti, nenorocitilor! striga el din inima, cuprins de deznadejde. Fugiti cit mai este timp, ca nu scapa nimeni de aceasta boala trimisa de zeii Infernului!

Supraveghetorul se apropie din nou de el si-l lovi cu piciorul.

Vita lenesa si murdara, ce strigi asa? Lasa, ca n-am vazut pe nimeni mort dintr-un buboi.

Cuvintele supraveghetorului mai micsorara spaima sclavilor dimprejur. De cind se stiau vazusera sclavi cu buboaie, si nu murisera.

E venit abia de doua zile, sopti un sclav, a venit cu coloana aia de departe, din rasarit.

Unii mai milosi se apropiara de bolnav, pusera mina pe el, se apucara sa faca fese si sa-i lege buboaiele.

Fugiti, fugiti, fratilor, ca nu scapati nici unul! murmura bolnavul. De-acolo de unde am fost adus, cind se intinde molima asta, secera oamenii de ramin cetatile pustii.

Nu-i mai speria, vita, ca pun flagrunul pe tine! il mai ameninta supraveghetorul, si-si vazu de drum.

Se dovedi insa repede ca boala nu se reducea la izbucnirea unor simple buboaie. Pina seara, inca cincisprezece sclavi din lagarul spalatorilor de nisip cazura bolnavi, iar in cursul noptii, opt dintre ei murira. In ziua urmatoare se ivira cazuri si in celelalte lagare, si moartea incepu sa secere cu furie printre sclavi. Medicul legiunii ceru legatului comandant masuri severe, care se executara cu strictete. Spaima ii cuprinsese pe toti, si o data cu ea, soarele devenise tot mai arzator, si seceta - tot mai uscata. Dar spaima era marita de catre supraveghetori, decurioni si centurioni, care cautau sa scoata cit mai repede afara din cimp si din lagare pe cei bolnavi si trupurile celor morti.

Departe, in vale, catre iesirea dintre munti, intr-o poiana inconjurata pe o parte de peretele stincos al muntelui, si pe cealalta de padure, se stabilise locul lazaretului, iar in apropierea lui locul de inmormintare a celor morti, in citeva zile, lazaretul se umpluse cu bolnavi, dar nimeni dintre cei sanatosi nu venea sa dea ajutor celor doboriti de boala. Zaceau aruncati pe pamintul prafuit, fara nici un adapost, sub bataia soarelui arzator. La poarta lazaretului se pusese garda puternica, cu ordinul de a omori pe bolnavul care ar fi incercat sa-l paraseasca.

Multi oameni - unii milosi, altii curiosi - priveau de sus de pe stinci in lazaret. Ii vedeau cum zaceau pierduti, de-a dreptul in praf, pe frunze uscate sau pe paie, dupa cum fiecare mai avusese puterea sa-si pregateasca un loc pe care sa zaca, chinuiti de o molima nemaivazuta in Dacia: trupul bolnavului se acoperea de buboaie si de pete negre, il apuca o fierbinteala mare, singele incepea sa-i curga pe gura si pe sezut si o sete arzatoare il chinuia. Pina departe se auzeau strigatele lor disperate, cerind apa. Unii, innebuniti de arsurile dinauntru si de lipsa de apa, se ridicau si fugeau prin lazaret incotro vedeau cu ochii, cautind citeva picaturi care sa le potoleasca suferinta. Dar cei mai multi se linisteau repede. Nu se chinuiau mai mult de trei pina la cinci zile si le venea sfirsitul. Rar se ivea cite-un norocos, al canii trup infrunta cu tarie boala. Buboaiele incepeau sa se sparga, curgind din ele o materie amestecata cu singe si puroi dezgustator, sau incepeau sa dea indarat, fierbinteala scadea, si arsurile se mai potoleau. Erau semne ca bolnavul se va insanatosi. Pina departe in jurul lazaretului se simtea miros urit de puroi si de carne putreda, marind astfel groaza in aceia care incercau sa se apropie.

Pentru a-i feri pe militari de molima, la sfatul medicului, legatul Hortensius Julius oprise iesirea soldatilor din cimpul legiunii si daduse ordin ca in lagarele de sclavi si in colonia de baraci, corturi si bordeie in care locuia populatia sa se formeze echipe de sclavi, conduse de liberti sau de veterani, care, pentru o plata buna, sa scoata in mare graba pe bolnavi si sa-i transporte in lazaret, iar pe morti sa-i ingroape. Aruncati pe un maldar de paie, in carige pe doua roti, bolnavii erau impinsi pina la poarta lazaretului si rasturnati acolo, unii peste altii. Cei mai in putere se descurcau si isi cautau un loc pe care sa boleasca, ceilalti ramineau nemiscati pentru totdeauna, si de la poarta luau drumul spre groapa in care erau aruncate cadavrele.

Boala venise ca un trasnet la Ampelum si schimbase cu desavirsire viata. Fiecare era chinuit si ingrozit de cele doua flagele : al foametei si al molimei.

Trecusera numai doua saptamini de la izbucnirea molimei, si la Ampelum totul se dezorganizase, orice activitate in minele de aur incetase. Negustorii, mestesugarii, ambulantii si saltimbancii, care facusera sa pulseze viata aici in munti si care reusisera, cu toata seceta, sa mai aduca alimente si vin, fugisera unii dupa altii, ingroziti de molima. Dar boala nu se lasa invinsa si nici pacalita : pretutindeni, drumurile, potecile si poienile erau presarate cu trupurile acelora care cautasera prin fuga scaparea. Cei ce veneau din urma ii ocoleau pe departe, fara sa le vina in ajutor, cautind sa se indeparteze cit mai repede.

Dezorganizarea se accentua si mai mult din ziua cind, in cimpul legiunii, cazu primul legionar. Urmara repede si altii, pe care medicul fii scoase afara cu multa iuteala, il sfatui apoi pe legatul comandant sa mute cimpul mai departe, intr-un loc singuratic, pe un virf de munte, intr-o padure de brazi, si ceru, spre a opri intinderea molimei, ca Ampelumul sa fie incercuit de garzi, astfel ca nimeni sa nu poata nici iesi si nici intra.

Dupa plecarea legiunii, putina ordine care mai dainuise in tabara si in colonia din apropierea cimpului disparu cu totul. Incepura furturile si jafurile. Fara teama de moarte, sclavii din echipele ce transportau bolnavii, sclavii fugiti prin paduri si altii, fel de fel de oameni fara capatii si infometati, abia asteptau caderea noptii si navaleau ca hienele prin baraci si bordeie, jefuiau tot ce gaseau si nu se sfiau sa omoare pe cel care ar fi incercat sa se opuna.

Se zvonise pina departe ca la Ampelum a izbucnit ciuma, si acest zvon il auzise si Sarmis. Stia din povestirile lui Plutarh ca de ciuma nu se scapa decit cu fuga si cu singuratatea, de aceea, de indata ce afla zvonul, cobori in vale, o lua pe batrina si trimise ordin catre toate cetele de sclavi pe care le strinsese, sa se retraga departe, sus, in muntii dinspre miazanoapte. Incercase sa-l ia cu el si pe Vitellius, insa acesta ii spusese ca nu poate sa paraseasca „turma Domnului' si ca ei, crestinii, vor cauta prin toate mijloacele sa vina in ajutorul celor atinsi, de molima din lazaret. Indata ce legiunea si functionarii imperiului parasira Ampelumul, crestinii sanatosi, urmind exemplul si indemnul lui Vitellius, patrunsera in lazaret. Aci gasira sute de oameni - barbati, femei si copii - care zaceau acoperiti cu toale rupte si murdare sau cu hainele ce le avusesera pe ei in clipa cind fusesera luati de echipele de curatire. In citeva locuri numai, erau mici umbrare, din crengi asezate pe cracane, ridicate de catre putinii bolnavi care trecusera greul bolii si incepusera sa se insanatoseasca. Pe acestia nu-i mai ingrozea molima. Vitellius auzea din toate partile strigate si blesteme, rugaciuni si implorari catre zei, vaiete de durere si de insetare. Si in lazaret inca se mai aduceau bolnavi, dar nu mai avea nimeni grija sa scoata mortii. Cei care incepusera sa se insanatoseasca erau atit de slabiti, incit abia puteau sa se miste si sa-i ajute pe cei care se aflau in apropierea lor.

Chiar din prima zi a patrunderii lor in lazaret, crestinii pornira la munca. Incepura sa scoata afara trupurile celor morti, sa faca ordine si curatenie pe sub cei bolnavi, si in apropierea lor si sa-i ajute cu ceea ce puteau - cu indemnuri si cu rugaciuni. Si vederea trupurilor pline de buboaie rosii-vinetii, din care se scurgea puroiul, murdare de praf si de excremente, goale, zacind in pozitii care provocau scirba, nu-l ingretosara pe Vitellius si nici pe crestinii care il insoteau. Se opreau la fiecare, si dupa ce-i dadeau putinul ajutor ce le statea in putere, il linisteau cu cuvinte de indemn si de speranta.

Vitellius mergea printre doua rinduri de bolnavi, cind se auzi strigat:

— Bunule om, fie-ti mila de mine si da-mi citeva picaturi de apa!

Se intoarse si privi sub un mic umbrar. Ceea ce vedea nu mai era un om, ci un hoit, care inca mai traia si care mai gasise in el puterea sa ceara apa. Trupul lui gol si slab, un schelet, era acoperit cu buboaie negre. Unele mai supurau inca, iar pe altele se uscase singele si puroiul. Se apleca, lua oala de linga el si incepu sa-i puna apa.

Cine esti tu, bolnavule? il intreba Vitellius cu blindete, privindu-l cu multa mila.

Sint Fabius, supraveghetorul de sclavi, totii zeii sa te aiba in paza, potoleste-mi setea care ma arde.

Vitellius auzi in apropiere un bolnav miscindu-se pe stratul lui de frunze uscate, amestecate cu mult praf, care se caznea sa strige cit il mai tinea puterea :

Sa nu-i dai nici o picatura, lasa-l sa indure cele mai ingrozitoare chinuri si sa moara ca un ciine! E Fabius, ciinele, chinuitorul si omoritorul de sclavi. Si eu am fost sclav in ceata lui, si m-a zdrobit in batai

Cu multa liniste, Vitellius se uita la sclavul care vorbea. Era si el o aratare. Reusise sa se salte pe un cot si sa-si indrepte privirea tulbure, plina de ura, spre ceea ce mai ramasese din acela care fusese Fabius.

De ce sa nu-l ajut? in fata celui atotputernic, toti sintem egali. Oamenii sint datori sa se ajute unii pe altii

Asa, tu esti crestin? spuse sclavul, ceva mai inviorat, si o raza de speranta ii luci in ochi. Bunule crestin, te rog din suflet sa ma ajuti si pe mine sa ma fac sanatos!

Bolnavul incerca sa se ridice, insa din cauza slabiciunii nu reusi decit sa se intoarca mai bine spre Vitellius. Speranta ii dadea puteri noi, ce se istoveau repede, si tot atit de repede apareau altele.

Da, stai linistit, al sa primesti tot ajutorul pe care ti-l pot da.

Dar pe „ciinele' asta sa nu-l ajutati, el a facut sa plinga sufletele in zeci de sclavi. Poate ca tu, bunule crestin, nu stii ce este sclavia, nu stii ce-am indurat noi, sclavii!

Nu trecu mult, si pe buzele celor bolnavi din lazaret nu erau decit cuvinte de multumire si de lauda aduse crestinilor. De la patrunderea lor in lazaret, parca se produsese o minune : mureau din ce in ce mai putini bolnavi, boala se lungea si se vindecau din ce in ce mai multi. In lazaret se facuse ordine si curatenie. Din baracile parasite de cei fugiti de frica molimei fusesera luate vase, paturi, lucruri de imbracaminte, alimente si tot ce putea fi folosit pentru a-i ajuta pe bolnavi. Cei cu buboaie si cu rani mari, purulente, erau legati cu fese rupte din camasi sau din alte lucruri de casa. Bolnavii puteau sa-si sprijine capetele pe perne umplute cu fin si fiecare avea linga el putina apa si mincare. Dar marinimia si elanul crestinilor incepura sa se sleiasca repede. Dupa citeva zile incepura sa cada si dintre ei si unii chiar isi dadeau sfirsitul in chinuri tot atit de grele.

In disperare, omul isi creeaza sperante, dorintele lui incep sa devina elemente posibile pentru evenimente ce par ca se vor realiza fara indoiala, iar la baza faptelor ce se produc in jurul sau este gata sa puna miracolul, puterea supranaturala. Asa se face ca situatia in lazaret imbunatatindu-se, iar numarul celor ce se vindecau sporind, se intinsese repede zvonul ca bolnavii ingrijiti de crestini se vindecau de molima adusa de duhurile rele si ca zeul la care se rugau acestia ii invinsese pe zeii cei rai. De fapt, prin curatenia si ajutorul ce-l dadeau crestinii, bolnavii puteau sa lupte mai aprig cu boala, caci in epidemii, dupa un val puternic la inceput, molima slabeste, boala se mai usureaza si incetul cu incetul cedeaza, sporind astfel numarul celor vindecati. Dar multimea, in disperarea ei, in lupta cu seceta, cu foametea si cu molima, ajunsese repede sa vada in cel mai mic semn de bine sau de rau vointa zeilor. Zvonul despre minunile si puterea de vindecare a crestinilor prinsese in scurt timp mintile acelora ce nu fusesera atinsi de molima. Crestinii erau cautati, erau asteptati pe drumuri si oriunde erau de gasit. Fiecare isi cauta un crestin, care sa-l ingrijeasca atunci cind va fi lovit de molima si, in pornirea nestavilita pentru a se salva, fiecare cauta sa dea crestinului tot ce avea mai bun si mai ales imbracaminte si mincare. Si fata de toti, crestinii se legau ca-i vor ingriji si de la toti primeau ceea ce li se oferea, le stringeau cu grija si le duceau bolnavilor in lazaret.

Ceea ce faceau crestinii nu fusese de la inceput pe placul libertilor si al sclavilor din echipele care stringeau bolnavii si mortii, fiindca nu mai puteau jefui. Cind multimea incepu sa vada minuni in faptele crestinilor, preotii de la templele din Ampelum se infuriara. Si astfel, pe masura ce miolima scadea, crestea furia lor. Acestia, cu augurii templelor, pornira lupta. Furia lor era zilnic intretinuta si de faptul ca tot mai mic era numarul celor care veneau sa se inchine zeilor si sa le aduca jertfe, incepura sa se raspindeasca tot felul de zvonuri mincinoase : ca zeii s-au suparat pe oameni, fiindca in lazaret au intrat crestinii, ca molima a fost adusa de crestini si ca, daca pentru scurt timp ea se arata mai blinda, vor veni zile ingrozitoare, cind vor cadea cu totii bolnavi si nu va mai scapa nimeni ; de aceea, cine vrea sa scape cu viata sa aduca zeilor cit mai multe jertfe si sa porneasca impotriva crestinilor. Nu lipsira nici zvonurile ca ei, crestinii, umbla cu duhuri rele si se roaga zeilor celor rai, ca fac vrajitorii si pierd sufletele celor vindecati, dindu-le pentru totdeauna duhurilor Infernului, si ca e mai buna moartea decit insanatosirea cu ajutorul lor.

Intr-una din zile se petrecura alte fapte noi : preotii organizara aduceri de mari jertfe zeului Apollo si zeitei Venera. Molima revenise cu furie, si numarul celor ce cadeau bolnavi crestea inspaimintator. Izbucnise din nou panica. Increderea ce se aratase crestinilor disparuse repede si multimea pornise sa caute cu disperare in alta parte scaparea, de aceea preotii pregatira in graba aducerea jertfelor, si, asa cum se asteptau, multimea dadu navala spre templu. Urma lovitura.: augurii cautara in maruntaiele animalelor jertfite si, ingrijorati peste masura, anuntara ca molima si seceta au fost trimise de zei ca sa loveasca in crestini si ca, daca vor sa scape mai repede de ea, sa porneasca cu totii, sa-i prinda si sa-i omoare. Dupa auguri, preotii, prin cuvinte mestesugite, intaritara si mai mult multimea.

Sa-i cautam pe crestini, striga un veteran la un semn facut de un preot, sa-i rastignim! Numai asa ii vom imbuna pe zei.

La moarte cu crestinii! striga altul.

Sa-i omorim cu pietre, acolo in lazaret, rasuna o voce groasa.

Din fata altarului, preotii faceau semne de indemn si rosteau scurt :

Sa-i cautam! Sa-i prindem! Sa-i omorim!

Sa mergem chiar acum, sa mergem cu totii! striga cu putere cel cu vocea groasa, un barbat matahalos, lat in spete, paros, cu ochii inrositi si falci puternice.

Acesta iesi din multime linga altar si ridica in sus pumnii mari cit doua ghioage. Si cu vocea lui, putin ragusita, tuna :

Vreau sa le strivesc eu testele cu acesti pumni, voi sa dati cu pietre! Haideti dupa mine!

Infricosata si indirjita, multimea porni in fuga spre lazaret. In drum, cei mai multi, cuprinsi de furie, cautau pietre cit mai mari, bite cit mai grele si chiar piroane pentru rastignire. Rasuna valea de strigatele lor :

Moarte! La duhurile rele cu crestinii! In Infern cu ei! Sa-i trimitem la zeii cei rai, la care se inchina!

In lazaret era liniste. Stind numai printre bolnavi, Vitellius daduse ingrijiri fara sa se odihneasca o clipa. Auzi in susul vaii ca un ecou slab strigate si tipete, ce se intareau pe masura ce se apropiau. Pe drumul ce iesea din Ampelum, vazu un om insanatosit de curind care, desi inca slabit de chinurile bolii, alerga cit il tinea puterea. Intra in lazaret si striga, abia tinindu-si rasuflarea :

Fugiti, crestinilor, preotii au intaritat multimea si in curind vor sosi aici sa va omoare-! Fugiti cit mai e vreme!

Citeva clipe, Vitellius ramase nemiscat in picioare si privi departe, napadit de ginduri si de ingrijorare. Cunostea ura preotilor si se astepta la o razbunare din partea lor. Ca el, si ceilalti crestini din lazaret stateau nemiscati si il priveau. Asteptau hotarirea lui. Strigatele si larma cresteau repede. El le facu semn sa se apropie. Cind toti se strinsera in jurul lui, ridica privirea spre cer si incepu sa se roage. Ceilalti repetau in cor cuvintele rostite de el. Isi pleca privirea dupa ce spuse :

Doamne, faca-se voia ta!

Indurerat, privi credinciosii din jurul lui. Nu erau multi, numai citeva zeci. Continua cu voce schimbata :

Noi stim ca Dumnezeu, pentru faptele si credinta noastra, ne invredniceste cu cununa muceniciei!

Vitellius tacu, parca incurcat in ginduri. Vederea i se incetosa, in trup i se raspindea o fierbinteala ce-l ardea, si sub amindoua bratele simti dureri ascutite. Intr-o fulgerare, intelese totul : il lovise si pe el molima. Isi incorda vointa si puterea si, ametit, se sprijini de un crestin.

Vor sa va omoare aici in lazaret! spuse cel care le adusese vestea.

Nu aici, rosti Vitellius aproape in soapta, de ce sa-i loveasca pe cei bolnavi, vom merge afara!

Pornira catre poarta intr-un sir trist, dar cu sufletele luminate de suprema incercare. Fiecare se socotea o jertfa si fiecare primea martiriul, pentru indreptarea oamenilor. Dincolo de poarta, se intilnira cu multimea intaritata. Crestinii mergeau strinsi unii intr-altii si se rugau cu privirile ridicate spre cer. Infricosata, multimea se dadu la o parte din calea lor. Trecu o clipa de incordare, de tacere si de asteptare.

Pe ei, pe trimisii duhurilor rele! striga cel cu vocea groasa.

Se auzi bufnitura bolovanului de piatra pe care el il ridicase si-l repezise cu toata puterea, zdrobind capul unui crestin. A fost ca un semnal. O ploaie de pietre se porni din toate partile. Vitellius se intoarse si ingenunche. Ingenuncheara si cei ce-l urmau.

Primeste, Doamne, jertfa noastra! rosti el, cu privirea spre cer.

Ploaia de pietre, de bite si de maciuci ii dobora pe crestini. Singele incepu sa curga, ingrosind praful albicios al drumului. Cel cu voce groasa se apropie de Vitellius si, repezind cu putere maciuca, ii zdrobi capul.

In citeva clipe, crestinii cazura sub lovituri. Indirjita, multimea porni inapoi spre Ampelum si incepu sa-i caute pe toti cei trecuti la noua credinta. Pina noaptea tirziu a curs singele in Ampelumul ramas aproape pustiu.

Capitolul X ZORILE LIBERTATII SE APRIND

e drumul de la Apulum la Ampelum se executau numeroase lucrari pentru stavilirea alunecarilor de teren, ce se porneau mai ales in anotimpurile ploioase. Inca din primavara, indata dupa incetarea ploilor, fusese deschis santierul, ce se intindea pe o mare distanta in lungul drumului. Sute de sclavi munceau din zori pina-n amurg, sub loviturile de flagrun ale supraveghetorilor, si nici in timpul secetei si molimei din vara activitatea nu incetase. Paza fusese incredintata unei centurii, comandata de centurionul Sabinus, si tot el era si comandantul santierului. Cu toate ca legatul Hortensius Julius ordonase ca lucrarile sa fie efectuate in cea mai mare graba, centurionul nu se ocupa prea mult de treaba de pe santier, si la orice ora din zi si din noapte il gaseai dormitind la masa din baraca-pretoriu, avind in fata o oala cu vin. De aceea, activitatea o lasa pe seama decurionilor si a supraveghetorilor.

Intr-o zi de sfirsit de vara, pe la vremea prinzului, sub razele fierbinti ale soarelui ce dogorea ca fierul inrosit, se apropia de santier un dac ce venea dinspre Apulum. Seceta nu se sfirsise inca, si imprejur, cit razbatea privirea, nu se vedea decit uscaciune si praf. Dacul mergea cu pas rar, fara graba. La acelasi capat al santierului, pe o astfel de vreme, centurionul Sabinus tipa, injura si lovea in sclavi, supraveghetori si decurioni. Acestia se fereau si abia isi mai tineau risul. Nu-l luau niciodata in serios, si de cele mai multe ori, pentru a fi lasati in pace, cautau si-i aduceau vinul cel mai tare. Cind dacul se apropie de ei, centurionul tocmai batea un sclav, prin a carui tunica sfisiata se vedeau urmele loviturilor de flagrun si direle de singe, ce se scurgeau pina sub cingatoare. Oprindu-se ca sa-si stearga sudoarea, centurionul il vazu.

Ce e cu tine, ia vino-ncoa, barbarule! ii striga.

Toti zeii sa te aiba in paza lor, centurioane! il saluta dacul.

I-auziti, ma, ce frumos vorbeste barbarul asta limba Romei! se mira centurionul rotindu-si privirea spre supraveghetorii si decurionii ce-l inconjurau. Ce cauti tu pe-aici, dacule? Nu astepta raspunsul, si ordona : Ia prindeti-l si legati-l, uite, are urechea crestata, e un sclav fugar!

Dacul se dadu citiva pasi inapoi, trase de la briu cutitul si vorbi cu totul stapin pe sine :

Sint un dac liber, centurioane! Libertatea mi-a fost acordata de catre guvernatorul Daciei.

Scoase repede certificatul de eliberare si-l intinse centurionului. Acesta privi doar o clipa papyrusul si, vazind sigiliul, mintea parca i se limpezi de bautura si lua o pozitie ca in fata legatului comandant.

Cum, dacule, tu ai fost pus in libertate chiar de catre Livianus Claudius il intreba incurcat. Desfacu inca o data papyrusul si privi scrisul. Si incotro ai plecat, dacule?

Caut de lucru, centurioane! Ca libert, pot sa ma duc oriunde in imperiu.

Ca doar nu te-oi duce la Ampelum, unde de-abia s-a mai potolit nitel molima? il intreba cu voce ceva mai scazuta.

Eu n-am spus ca ma duc acolo, am spus numai ca sint plecat in cautare de lucru!

Pe Proserpina, stii ca esti cam infipt, dacule? imi placi! Ia spune-mi, unde ai mai lucrat, pe unde-ai mai umblat prin imperiu, ca te vad bun de gura.

Dacul raspunse fara prea multa graba :

Am lucrat pe santierul podului de la Drubeta, pe cel de la Brucla, iar de umblat, am umblat mult : la Roma, la Athena, cunosc bine Ellada, Corinthul

Nu vrei sa ramii aici, dacule? Te pun supraveghetor de sclavi, dar sa tii minte : daca n-o sa stii tu sa-i faci pe sclavi sa munceasca, o sa stiu eu sa rup flagrunul pe spatele tau! Centurionul se intoarse si cauta cu privirea pe unul dintre decurioni. Silius, sa-i dai dacului echipa lui Aulus, lua-l-ar Proserpina!

Decurionul Silius, o namila de om, rinji si hurui printre dinti cu vocea-i groasa si ragusita :

— I-o dau, centurioane!

Cum centurionul se gasea mai tot timpul beat, Silius era de fapt conducatorul santierului.

Dupa citeva zile se putea observa ca noul supraveghetor, dacul, si echipa lui aveau cel mai mare spor la lucru, desi nimeni nu-l vazuse lovind vreun sclav. O oarecare schimbare se petrecuse si la celelalte echipe : sclavii munceau mai strinsi, se aratau mai disciplinati si nu se mai pirau supraveghetorilor. Vazind ca treaba merge bine, supraveghetorii se stringeau bucurosi la umbra racoroasa a vreunui mal de pamint si cautau sa le treaca timpul povestind si spunind glume. Numai noul supraveghetor nu-si parasea echipa. Din cind in cind, aranja cu supraveghetorii schimbari de sclavi si nici unul nu baga de seama ca in scurt timp, in fiecare echipa patrunsese cite unul sau doi sclavi din echipa dacului.

Cu mai mult de doua saptamini in urma, Sarmis, Strombix, Buziris si Artaban plecasera sa stringa un numar cit mai mare de sclavi. Fiecare era insotit de o ceata de sclavi fugari, hotariti sa lupte pentru libertate. Pornisera sa dea atacuri pe la santiere si pe la ferme. Sarmis se hotarise sa incerce lovitura la acest santier. Dupa ce-i daduse ocol pe departe de mai multe ori si vazuse ca numarul decurionilor si legionarilor care asigurau ordinea era prea mare pentru a putea ataca fatis cu mica lui ceata, lasase sclavii ce-l insoteau ascunsi intr-un hatis, departe in padure, si pornise singur spre santier. Isi pusese cu grija la briu certificatul de eliberare, intarit cu sigiliul lui Livianus Claudius. Patruns in santier, Sarmis se convinsese repede ca sclavii nu asteptau decit momentul prielnic si erau gata sa porneasca la lupta. Spre a nu da nimic de banuit, nu se aratase revoltat cind, la citeva zile de la sosire, intr-o seara, centurionul, decurionii si supraveghetorii, dupa ce bausera mult si se imbatasera, alesesera cite-un sclav din fiecare echipa si pusesera sa fie torturati si biciuiti pe trupurile goale, in timp ce ei rideau si se veseleau la vederea spectacolului. A doua zi aflase ca astfel de seri de torturi aveau loc des si ca ei, decurionii si legionarii, le numeau „circul'. Citeodata, centurionul Sabinus punea sa se bata sclavii intre ei, iar invingatorului ii dadea sa bea pina se imbata.

Tocmai cind treaba pornise mai bine la toate echipele, si sclavii se aratau mai vrednici si mai linistiti ca oricind, centurionul si decurionii constatara cu mirare ca supraveghetorul dac disparuse intr-o noapte. Nimeni nu lua in seama faptul, ca in ziua urmatoare, sclavii, desi lucrau cu spor, glumeau si rideau, cautau sa stringa in anumite locuri cit mai multe sape, lopeti, topoare, pari de lemn si chiar pietre.

Centurionul Sabinus primi rizind vestea fugii dacului.

— Nu ma mira ca nu i-a placut dacului sa ramina aici ca supraveghetor, spuse el cu putina ciuda. Barbarul s-ar fi simtit mai bine daca il puneam la munca grea. Ii ordona apoi decurionului : Silius, pe supraveghetorul Aulus il iert, lua-l-ar Proserpina, sa-i dai inapoi echipa si sa-si vada de treaba!

Socotind ca in aceasta zi isi facuse datoria, centurionul intra in baraca si se aseza la masa, in fata oalei pline cu vin. Silius porni sa controleze cum merge lucrul la echipele insirate in lungul drumului. El nu trecu tot atit de usor cu vederea plecarea dacului. In mintea lui incolti teama ca barbarul a fost o iscoada a unei cete de latroni, desi aratase certificatul de eliberare, scris numai de citeva luni. La toate echipele, sclavii vazura cu ingrijorare ca garzile de legionari erau intarite.

Catre seara sosi la santier o centurie ce mergea de la Apulum spre Ampelum. Cu centurionul Sabinus nu se putea vorbi, atit era de beat, insa decurionul Silius insista mult ca centuria sa faca popasul de noapte la santier. Se bucura in sinea lui ca zeii ii trimisesera intariri si nu se mai temea de un atac al cetelor de latroni, in noaptea ce urma.

Cit timp statuse in santier, Sarmis reusise sa-i indemne pe sclavi sa se rascoale in momentul cind el va ataca cu ceata lui. Pregatise lovitura pentru dimineata zilei ce urma fugii sale, inainte de ivirea zorilor, cind sclavii erau scosi din bordeie si dusi spre locurile de lucru. Dar sosirea neprevazuta a centuriei in trecere spre Ampelum punea in pericol lovitura lui si facea cu neputinta rascoala sclavilor din santier.

Dupa caderea intunericului, linistea cuprinsese tot santierul. Sclavii fusesera inchisi in bordeie, iar legionarii sositi cu centuria adormisera repede, frinti de oboseala drumului. Citiva decurioni si supraveghetori goleau oale cu vin la o masa, sub un fag batrin. In baraca-pretoriu. centurionul Sabinus il indemna pe centurionul comandant al centuriei sosite si era suparat ca nu are un tovaras bun la bautura.

In bordeiul echipei lui Aulus, sclavii stateau intinsi pe paie. Opaitul din firida de pamint se stinsese de mult. Unii dormeau, biruiti de truda, dar de cei mai multi nu se lipea somnul, ingrijorati de ceea ce se va intimpla la ivirea zorilor. In linistea din bordei, un sclav se misca de citeva ori si incepu sa se tirasca spre usa. Lantul de la picioare ii zornaia usor. Dupa citeva miscari, se opri linga alt sclav si-i sopti la ureche :

Afranius, dormi?

Cel intrebat se ridica intr-un cot si intoarse capul

— Nu, Tibullius, somnul nu s-atinge de mine.

Nici eu nu pot sa dorm. Ce-o sa faca el si ceata lui Nu-i putem lasa sa porneasca atacul impotriva a doua centurii.

Acelasi gind ma stapineste si pe mine, Tibullius Cum sa-i salvam? Ce-am putea sa facem?

M-am hotarit sa fug din bordei, Afranius! Voi cauta sa ies din santier si sa urc pe coasta muntelui pina in virf Nu ma opresc pina nu-i gasesc. Sarmis ne-a spus care-i semnalul. Poate ca o sa m-auda.

Merg si eu, Tibullius, orice s-ar intimpla!

Nu Afranius, tu trebuie sa ramii aici. Pentru asta; am venit la tine. Miine dimineata sa dai de stire din timp la toate echipele sa nu porneasca lupta, iar daca zeii nu-m or ajuta sa-l gasesc, si Sarmis va porni atacul, atunci sa sariti cu totii. Intimple-se ce vor voi zeii!

Si daca il gasesti si nu ataca, ce vom face?

— Vom amina lovitura cu doua zile, dupa plecarea centuriei. Totul sa fie pregatit, tot asa cum a lasat Sarmis vorba. Tibullius facu o scurta pauza, apoi urma cu ingrijorare : Mi-e greu pina ma strecor afara din santier printre garzile de legionari. Lantul de la picioare o sa zornaie, oricit de incet voi calca, si mi-e teama sa nu ma simta. Ah, Afranius, daca as avea putere, l-as rupe, sau daca as sti ca ajung pina la el sa-i duc vestea, mi-as taia laba unui picior, sa-mi scot legatura de fier!

Amindoi tacura, framintati de ingrijorare.

Lanturile ne tradeaza lanturile si catusele, aduse pe pamint de zeii cei rai! murmura Afranius. Dupa alta tacere scurta, se ridica de pe paie si incepu sa-l zguduie pe Tibullius. Iti dau tunica mea, Tibullius, caci camasa nu am!

Ce vrei sa fac cu ea?

O infasuram peste lant si-o legam de picioare cu sfoara cu care sint incins. Lantul n-o sa mai zornaie, si dupa ce ajungi in padure o desfaci si-o arunci.

Va dau eu altceva, sa nu mai zornaie lantul, spuse in soapta cineva de linga ei.

Taci, Crispus! suiera printre dinti Afranius, cunoscindu-l dupa voce pe cel ce vorbise.

Nu tac, Afranius! rosti Crispus, dindu-si ceva mai mult drumul la voce. Cine ne aude aici in bordei? De cine va feriti voi? Nu sintem toti sclavi, hotariti sa pornim la lupta pentru a ne cistiga libertatea? Sculati, fratilor! Sa-l ajutam pe Tibullius sa ajunga mai repede la Sarmis!

In bordei se auzira fosnete de paie rascolite, semn ca cei mai multi ascultasera in tacere. Unul incepu sa scapere cu amnarul, vrind sa aprinda opaitul.

Lasa opaitul, nu trebuie sa se vada afara lumina prin crapaturile usii! striga un sclav catre cel ce scapara. Tu ai cap pus de zeii Infernului?

Crispus, care auzise tot ce vorbise Tibullius cu Afranius, spuse cu hotarire, in soapta :

Miine, fratilor, cum iesim din bordei, ne strecuram repede, care cum poate, spre celelalte bordeie si le spunem tuturor sa stea linistiti.

De ce sa aminam? Sa dam lovitura, nu mai pot rabda! se auzi o voce groasa dintr-un colt al bordeiului.

Ai rabdare, Apian! Tu vrei sa fim liberi prin moarte, nu in viata? il mustra Tibullius. Pregateste-ti pieptul, bratele si pumnii, caci nu e departe clipa pe care o dorim cu totii!

In bordei se auzira murmure si fosnete de paie. Daca ar fi fost lumina, pe fetele multora dintre ei s-ar fi putut vedea amaraciune, nerabdare si revolta.

— De ce murmurati, cine si-a pierdut increderea? cauta sa-i linisteasca Tibullius. Cine nu-si mai aminteste ce ne spunea Sarmis : „Lovitura o dai cind iti vine tie mai bine, si nu dusmanului, iar din clipa in care ai pornit lupta, nu trebuie sa te gindesti la altceva decit la izbinda! Vreti sa-l pierdem pe el incepind miine in zori rascoala? ii intreba apasat.

Urmara citeva clipe de liniste incordata.

Ma duc si eu cu Tibullius, rupse tacerea sclavul cu vocea groasa. Eu ma lupt si cu zece legionari o data si-l scap, numai sa ajunga el pina la Sarmis.

Stai linistit, Apian! il indemna Tibullius. Haide, Crispus, ai spus ca-mi dai altceva sa leg lantul!

Sint gata, Tibullius! Am un stergar minunat, l-am luat de la un decurion. Cit ai clipi ti l-am si infasurat!

La usa se auzira usoare scrijelituri si hirsiit ca de cutit. Toti amutira.

Vedeti-va de treaba, nu va speriati! spuse in soapta un sclav de linga usa. Am virit cutitul printr-o crapatura, si-am dat drugul la o parte. Cind iesi, il pui la loc.

Tibullius iesi fara zgomot, si pasii lui se pierdura repede in noapte. In bordei se lasa o liniste incordata, dar numai pentru scurt timp. La usa scirtii din nou hirsiitul de cutit. Toti ascultara cu sufletul la gura.

Cine umbla acolo? striga infundat Afranius.

Nu avu timp sa primeasca un raspuns, usa se deschise, se auzi drugul pus la loc si pasi grei se indepartara in graba.

A plecat si Apian, spuse un sclav dupa ce dibui paiele din apropierea lui.

Tibullius pornise incet, calcind cu multa grija. Ajunsese la drum si-l trecuse tirindu-se. In jurul lui nu se misca nimic, nu se auzea nici un zgomot. Luna nu rasarise. Porni in sus pe povirnisul muntelui, mergind mai mult pe brinci, atent la tot ce se petrecea pe santier. Se oprea din loc in loc si asculta. La citeva zeci de pasi inainte, padurea se contura prin intuneric ca o pata lunga si neagra ce incingea muntele. Continua sa inainteze, ferindu-se de locurile in care stia ca stateau legionarii de paza. Trecu de-a curmezisul peste doua poteci pe care strajile patrulau dind roata santierului. Stia ca pina sa ajunga in padure mai avea de trecut numai peste una. Speranta si curajul ii cresteau clipa cu clipa. Lantul de la picioare fusese bine infasurat, nu zornaia si nu-l supara la mers. Inainta napadit de infrigurarea si de multumirea ce-i umpleau sufletul : hotarirea de a lupta. In minte, gindurile ii alergau navalnic : il vedea pe Sarmis bucurindu-se de sosirea lui si laudindu-l pentru curajul de care daduse dovada, ii vedea pe sclavi in toiul luptei, lovind cu sete in supraveghetori si legionari, se vedea pe el apoi liber, in munti, alaturi de ceilalti sclavi din cetele lui Sarmis. Nu-si mai dadea seama daca clipele se scurgeau prea repede, sau prea incet. Pata mare, neagra a padurii se apropiase. Deodata, gindurile lui se stersera intr-o fulgerare. O piatra se desprinse aproape de el si porni, rostogolindu-se in vale. In aceeasi clipa, ceva greu cazu asupra-i si-l prinse dedesubt. Se simti strins cu putere. Nu-si dadu seama ca fusese prins de un legionar. Legionarul l-ar fi strapuns cu sulita sau l-ar fi lovit cu spada. Auzi amenintarea suierindu-i la urechi :

Sclav imputit, vrei sa fugi?

Intr-o suprema incordare si disperare, cauta sa-l rastoarne pe cel ce se aruncase asupra sa, hotarit sa-i infiga miinile in git, dar nu reusi.

Vreau sa te prind nevatamat, sa primesc o buna rasplata de la centurion, altfel te trimiteam la Proserpina!

Cu aceeasi incordare, Tibullius se rasuci cu toata puterea, trupul de deasupra lui se rostogoli alaturi, si pentru o clipa, eliberat, se intoarse fulgerator si se arunca peste el. In acelasi timp insa, Tibullius simti in piept o durere ascutita, si ceva cald incepu sa i se scurga pe trup. Se astepta ca cel ce-l lovise sa se repeada din nou asupra sa. Isi puse repede mina pe rana si o apasa cu putere, apoi se ridica in genunchi, hotarit sa lupte mai departe. Dar ceea ce auzea si distingea prin intuneric nu putea sa inteleaga : cineva scotea un horcait inabusit, numai la un pas de el.

Esti ranit, Tibullius? auzi o soapta. Sint eu, Apian! Curaj, Tibullius!

Sa-l cauti pe Sarmis! Ah, zeilor, de ce nu ma ajutati? murmura Tibullius.

Simtea cum i se scurge viata din trup. Apian mai strinse de citeva ori cu putere gitul legionarului, apoi il lua repede in spate pe Tibullius si incepu sa urce spre padure. Lantul de la picioare ii zornaia. Paiele in care il infasurase se imprastiasera. Dar nu avea timp de pierdut. Acum depindeau numai de el soarta luptei si viata lui Tibullius. Cu toate simturile incordate, cauta sa prinda tot ce se petrecea in jur, ca un animal care se stie incoltit. Pe masura ce se apropia de padure iuti pasii, si disparu printre trunchiurile groase al copacilor.

Cum te simti, Tibullius? intreba pentru a-si da seama daca cel pe care il poarta in spate mai e in viata.

Grabeste-te, Apian! Pe mine lasa-ma linga trunchiul unui copac. Fugi, cauta-l pe Sarmis.

Stati! auzira o voce in intuneric.

Inca de cu seara, insotit de citiva sclavi, Sarmis coborise spre santier si, din marginea padurii, cautase sa supravegheze orice miscare. Auzind ca cineva urca gifiind, cu zornait de lanturi, ii iesise in cale. Nu putea sa fie decit un sclav. Ceva se intimplase jos, gindise Sarmis.

Cine esti tu? intreba Apian speriat.

De teama si de incordare, nerecunoscind vocea lui Sarmis, il lasa repede jos pe Tibullius si se pregati de lupta.

Sint eu, Sarmis! Ce i s-a intimplat lui Tibullius? De ce-ati fugit, Apiane?

Apian ii spuse, suflind greu, tot ce se petrecuse. Sarmis le multumi cu recunostinta. Curajul si hotarirea lor salvasera totul.

Dupa doua zile, inainte de ivirea zorilor, se porni atacul asupra santierului. De la primele lovituri, inabusiti de numarul mare al sclavilor si ingroziti de furia lor, multi legionari fugira catre Ampelum, altii se inchisera in baraci, unde arsera o data cu ele. Numai centurionul Sabinus, beat ca intotdeauna, n-a putut sa-si dea seama ca moare decit in clipa cind l-au cuprins flacarile, si acoperisul baracii s-a prabusit peste el.

Soarele abia se ridicase la citeva sulite pe cer. Sarmis si ceata lui, marita cu sclavii eliberati, urcau prin padure, indreptindu-se spre tabara sa, ascunsa in munti. De linga el lipseau tocmai aceia care se aratasera cei mai aprigi in lupta : Apian, Afranius si Crispus. Tibullius murise si el, cu o zi in urma. Dintre sclavi incepusera sa cada eroi in lupta pentru libertate.

armis isi instalase tabara in muntii padurosi dintre Ampelum si Marodava, departe de orice asezare omeneasca. Despre mica armata a sclavilor in Dacia, guvernatorul nici nu banuia, iar Sarmis nu era cunoscut drept capetenia ce-i indemna sa se rascoale. Toate loviturile date asupra fermelor si santierelor erau socotite ispravi ale sclavilor fugari sau ale cetelor de daci latroni si privite ca ceva cu totul local. Mai ales atacurile asupra fermelor erau puse pe seama secetei ce bintuise toata vara peste o parte din Dacia.

Spre a pastra ascunsa armata sclavilor rasculati, Sarmis o impartise in cete mici, imprastiate prin paduri, puse sub conducerea celor mai buni luptatori, unii incercati, gladiatori in circurile Romei sau in alte cetati. Reusea astfel sa insele unitatile de legionari ce colindau tara, facindu-le sa-si iroseasca puterile prin urmarirea cite unei mici cete, care se facea nevazuta in padurile neumblate. De altfel, cohortele romane isi concentrasera raziile mai mult asupra muntilor din partile de rasarit si miazanoapte ale Daciei, de unde aveau stiri ca Diegis stringe o puternica armata. Toate urmaririle pornite de guvernatorul Julius Quadratus Bassus se sfirseau fara rezultat. In scurt timp, atacurile tot mai dese asupra fermelor, coloanelor de transporturi si santierelor incepura sa-l nelinisteasca pe noul guvernator, in intreaga Dacie domneau nesiguranta si teama. Armata imperiului se dovedea neputincioasa.

Din primavara, Sarmis isi injghebase tabara pe un mic platou, inconjurat de brazi batrini, unde nu se putea ajunge decit mergind pe o poteca ingusta, ce serpuia pe o brina sapata de ape si de vreme in stinca. Orice atac urmind brina era cu neputinta, iar din alta parte nu se putea patrunde sus. Cu multa prevedere, pentru a nu fi izolat la inaltime in cazul cind jos pe brina s-ar fi ivit grupuri de legionari, Sarmis pusese sa se faca scari de fringhii, cu care puteau sa coboare prin partea cea mai ascunsa, unde peretele stincii era mai prapastios. Pina departe organizase posturi de straja, de unde sclavi luptatori, ascunsi dupa colturi de stinci sau in desisuri agatate de prapastii, scrutau zarile si urmareau cu ochi ca de soim orice miscare. Linga fiecare strajer spinzura de stinca sau de un copac o bucata de lemn de brad, groasa ca pe picior si lunga de trei-patru coti, descojita si bine uscata, care scotea sunete puternice la lovituri oricit de usoare. Strajile vesteau, dupa numarul de batai, tot ce se petrecea in jur.

Se apropia sfirsitul verii. In munti era liniste. Sus pe cerul albastru pluteau vulturi cu aripile larg intinse, nemiscate, cercetind sub ei crestele si vaile. Soarele invaluia zarile intr-o lumina potolita, ce se pierdea spre stincile si padurile din departare, sub valurile subtiri de picla. De la postul de straja de sub platoul pe care se afla tabara, se imprastiara pina departe in vale trei sunete prelungi, pe care ecoul le purta in toate partile si le aduse inapoi, repetate de mai multe ori, in valuri din ce in ce mai slabe. Era semnal de veste buna. De tabara se apropiau trei calareti in pasul cailor. „Sint de-ai nostri', anunta sus semnalul. Sclavul din primul post de straja il si recunoscuse pe Strombix. Pe ceilalti doi nu-i mai vazuse. Erau Maevius si Burio.

Spune, Strombix, tu faci des drumul la Ampelum? il intreba Maevius, care mergea la dreapta lui.

Acum, poetul ratacitor era de nerecunoscut. Isi lasase toga rupta si imbracase bunda noua si curata, de luptator dac.

Da, il fac destul de des, raspunse sclavul devenit luptator. De cele mai multe ori il insotesc pe Sarmis. El nu se opreste niciodata locului, alearga mai mult decit oricare dintre sclavii cei mai de incredere din jurul lui. Hei! Strombix slobozi un oftat usor. Toate ar merge bine, daca Sarmis

El se increde chiar in toti sclavii? il intrerupse Burio.

Da, in toti, dar in felul lui, spuse Strombix. El umbla mult, se intilneste - prin locuri numai de el stiute - cu capeteniile de cete, ii indeamna, le intareste increderea, vorbeste cu sclavii si le da curaj, dar putini sint cei care cunosc locul taberei lui si muntii in care se ascund celelalte cete. De citeva ori, in miez de noapte, si-a strins cetele in vai tainice si le-a vorbit cu multa inflacarare.

Crezi ca a strins cetele numai pentru ca sa le vorbeasca? il intreba Maevius. Altul trebuie ca este tilcul. Sarmis stie ca n-ar putea sa tina treze increderea si curajul sclavilor numai cu vorbe. Ei trebuie sa se convinga ca nu sint putini, ci foarte multi. Acolo, fiecare sclav poate sa-si dea seama cit de multi sint cei carora el s-a alaturat.

Da, asa trebuie sa fie, admise Strombix. Dar de ce m-ai intrebat, Maevius, daca ma duc des pe la Ampelum?

Vreau sa stiu ce mai este pe-acolo dupa molima

Fiti mai cu grija, le striga Strombix, ne apropiem de niste colti de stinca, poteca se strimteaza mult, si caii ar putea sa lunece. Un luptator a cazut aici cu calul in prapastie.

Dupa ce trecura cu bine locul periculos, Strombix continua :

La Ampelum s-au schimbat multe, molima aceea ingrozitoare din anul trecut a deschis ochii romanilor. Nu mai sint adusi sclavi din provinciile imperiului, acum se folosesc mai mult daci in minele de aur si la spalatul nisipului. Dupa potolirea molimei din anul trecut, toate baracile si corturile din cimp si din colonie au fost prefacute in scrum. S-au ridicat case din caramida, si acum nici un negustor, nici un tabernagiu, nici un mestesugar nu poate sa-si deschida o pravalie daca nu e construita din zid sanatos. Numai dacii mai sint lasati sa-si inalte case de lemn, dar la mare departare de vilele romanilor. Si de multe ori, casele dacilor sint mai frumoase, mai vesele si mai curate decit ale lor. Cu greu mai poti azi sa recunosti Ampelumul. Acolo sint acum drumuri pavate cu lespezi de piatra si s-au construit terme. Ce-a mai ramas vechi este numai cimitirul urias din timpul molimei, unde zac trupurile miilor de morti

Si al lui Vitellius! murmura Maevius.

Da, si al lui, dar el este viu in inimile multor oameni din Ampelum. Faptele lui si ale celor trecuti la noua credinta au patruns adinc in sufletele oamenilor care au trait acolo in acea vreme de groaza, si au dat roade : multi urmeaza acum invatatura galileanului. Se spune ca Vitellius este privit ca un sfint al lor.

Tarabostele Burio asculta si se framinta in sa, nelinistit. Citeva din cuvintele lui Strombix despre Sarmis il chinuiau si era dornic sa afle ce vrusese sclavul sa spuna. Cauta sa prinda momentul pentru a intrerupe firul celor ce povestea.    

Toate bune, Strombix, dar pe mine ma nelinisteste un lucru. Ce se intimpla cu Sarmis?

Sclavul urias se intoarse si-l privi putin speriat.

Ce sa se intimple? Lupta pentru ca sclavii sa intre in rindul oamenilor, sa guste libertatea! Se spune ca Diegis n-ar fi vrut sa-i elibereze pe sclavi

Nu te-am intrebat asta. Mai adineauri, tu ai spus : „Toate ar merge bine, daca Sarmis'. Ce-ai vrut sa spui? Nu cumva Sarmis este impins sa cada in vreo greseala?

Sa ma ierte tarabostele, nu stiu daca am caderea sa ma amestec in viata lui, in ceea ce poate ca-i incalzeste sufletul, desi de multe ori am fost cuprins de ingrijorare, ca s-ar putea sa se abata asupra lui o nenorocire. Si doar noi, sclavii care il urmam, ne-am pus viata si libertatea in miinile lui!

Maevius il sageta cu o privire pe sclavul luptator, si vorbi ceva mai taios.

Daca este asa, tu nu aveai dreptul sa taci! De ce nu ne-ai spus mai demult, de ce n-ai mai spus si la alti sclavi de incredere, pe care el ii pretuieste, de ce n-ai incercat sa-l opresti? Tacerea ta este totuna cu a-i fi tradat pe sclavii care s-au ridicat la lupta!

Da, tu n-aveai dreptul sa taci! intari si tarabostele Burio. Il iubesc pe Sarmis, ca si pe Diegis, iar neintelegerea dintre ei nu ma impiedica sa vad ca lupta voastra are acelasi tel ca si a noastra. Acelasi dusman avem : Imperiul roman.

Miscat de taria cuvintelor ce i se spuneau, Strombix isi lasa in jos capul ca un vinovat. Opri calul. Padurea se indepartase de poteca pe ambele parti.

— Pe la inceputul verii, incepu el, Sarmis se gasea la una din cetele noastre, care statea ascunsa pe muntele mic si paduros din apropiere de Apulum. De acolo, noi urmaream tot ce se misca pe drumurile de la Apulum spre Ampelum, spre Brucla si Germisara, catre Ulpia Trajana. In vale, la poalele acestui munte, se afla una din cele mai frumoase si bogate ferme din Dacia. Are tarina atit de mare, incit nu i se pot vedea marginile, si un numar atit de mare de sclavi si de supraveghetori, incit, numai cu o singura ceata de-a noastra, Sarmis nu s-a incumetat s-o atace. Eu cred ca el mai planuia si altceva in legatura cu acea ferma. Intr-o seara, cind soarele se lasase gata sa scapete peste munte - era rosu si mare cit roata de la cariga - Sarmis umbla printre copacii mari, umbrosi, de la marginea padurii. Poate ca se gindea cum sa atace mai usor ferma, cu mai multe cete deodata. Eu ma gaseam ceva mai departe, faceam de paza, insotit de citiva sclavi luptatori. Toti sedeam linistiti, cind am auzit un ris cristalin si tipete pline de veselie. L-am vazut pe Sarmis cum citeva clipe a ramas nemiscat, privind intr-acolo, apoi a pornit cu pasi hotariti. Noi l-am urmat la distanta. Aveam datoria sa-i venim in ajutor daca ar fi fost atacat de cineva. Stiam ca in acea parte era o poienita, cum nu mai vazusem alta mai minunata. Acolo, o fata de o frumusete rapitoare se juca cu doua sclave, si toate trei alergau dupa fluturi, culegeau flori, cintau, rideau si tipau. Dupa ce le-a privit un timp, spre mirarea mea, Sarmis a mers mai departe, pina a iesit la marginea poienii. Vazindu-l, la inceput ele s-au speriat, au tipat si au pornit la fuga in vale, si ce credeti? Dupa citiva pasi, nimfa cea frumoasa s-a oprit, s-a intors spre el si-a inceput sa-i zimbeasca. Chiar si acum, asa mai inaintat in virsta, Sarmis e un barbat frumos, plin de putere. El, fara sa se piarda la vederea unei atit de minunate fapturi, a inceput sa-i vorbeasca in cea mai frumoasa limba a Romei, asa cum vorbesc patricienii ce se plimba intre for, terme si Circul cel mare, si s-a apropiat de fata. Au vorbit indelung, mai mult in soapta. Sclavele care fugisera se oprisera in vale, la marginea padurii. Ma gindeam sa nu fie la mijloc o viclenie pentru prinderea lui. Eu si ceilalti sclavi stateam pregatiti pentru orice. La inceput, am crezut ca totul a fost doar o intimplare, ca oricare alta, care nu lasa urme in sufletul omului, dar ma inselasem. Scurt timp dupa aceea, am bagat de seama ca Sarmis incepuse sa paraseasca tot mai des tabara, pornind catre ceata de linga Apulum. Acolo se intilnea cu fata, si nu se poate ca intilnirile lor sa fi fost tot intimplatoare

Strombix tacu citeva clipe, scruta zarile imprejur, apoi continua :

Mie nu mi-a vorbit niciodata despre ea, iar eu nu l-am intrebat. De la o vreme arata abatut, prins de ginduri, e tacut si parca-l framinta ceva. De la luptatorii nostri din ceata de acolo am aflat ca fata ar fi fiica legatului comandant al legiunii de la Apulum. De fapt, ferma nu este a legatului, ci a unui negustor bogat, care ar fi pe cale sa i-o dea legatului, in schimbul altor favoruri. Poate ca Sarmis stie mai bine Ceea ce mi se pare ingrijorator, continua Strombix intristat, este ca in ultimele saptamini ne-a parasit mai des, si-a lipsit mai mult timp dintre noi. Pleaca singur calare, fara garda, si cine stie ce pun la cale zeii cei rai?

Tacu si ofta adinc, clatinind din cap cu mihnire :

S-au vazut atitia barbati pierduti, fiindca s-au tinut dupa peplumul unei femei! murmura el. Pe de alta parte, el este inca tinar si mai are dreptul sa stringa in brate trupul unei femei frumoase si sa simta cum ii bate inima.

Spune-mi, Strombix, tu l-ai auzit vreodata pe Sarmis vorbind despre doi negustori, Fortunatus si Eurotas? il intreba Maevius, tulburat mult de cele ce auzise.

Auzi vorba! Pai astia doi sint dusmanii lui, pe amindoi ii cauta si pe amindoi vrea sa se razbune.

Parca incep sa inteleg ceva, spuse Burio cu o framintare greu stapinita. Tu nu faci nici o legatura, Maevius?

Maevius trase de friul calului si-i dadu pinteni.

Cred ca ar fi bine sa ne grabim. Daca el este plecat din tabara, se poate sa fie in legatura cu prezenta celor doi ticalosi la Apulum, spuse el indemnindu-i la mers.

Vicleanul de Eurotas si acel Fortunatus, cine stie ce-o mai fi fost in stare sa puna la cale?!

Nu, este aici, sus, in tabara, ii incredinta Strombix. asteapta intoarcerea mea. Cit despre cei doi negustori si dusmani pe care el vrea sa se razbune, de mult se pregateste sa porneasca pe urmele lor.

De dupa pieptul muntelui, ecoul aduse pina la ei ropote ce se apropiau in goana. Toti trei privira mirati, cautind sa se pregateasca de lupta. Dar pina sa se hotarasca, calaretul le si aparu in fata.

—- Unde-ai prins aceste iscoade, Strombix? striga el, mirat si bucuros totodata la vederea lui Maevius si a lui Burio. Bine-ati venit, fratilor! Cum se face ca v-ati hotarit sa treceti si pe-aici, pe la birlogul meu?

Marele zeu sa te-ajute, Sarmis! rosti tarabostele Burio drept salut.

— L-am intilnit pe uriasul asta, ii lua vorba Maevius aratind spre Strombix, si cum ardeam de dorul de-a te vedea, am pornit dupa el. Iti pierdusem urma si nu mai stiam unde te ascunzi in Dacia

Regele nici nu stie ca noi ne-am abatut pe aici, adauga Burio. Eram in drum spre Marodava, cind l-am intilnit pe Strombix. Noi venim de departe

Nu cumva de la Roma? V-ati impacat cumva si v-a imbratisat tiranul? spuse Sarmis in gluma.

Nu chiar de-acolo, ci dintr-un loc unde tu ai asudat mult, ai primit multe lovituri de flagrun si unde era sa-ti lasi viata, ii raspunse Maevius.

Sarmis se incrunta si ii privi mirat.

Ce-ati putut sa cautati voi la Drubeta? V-a trimis Diegis, sau

Ai aflat destule, Sarmis, il intrerupse Maevius rizind. Tu stii ca eu cind vin de la drum lung sint infometat si insetat.

Mai ales insetat, intari Sarmis intorcind calul. Mergem sus in tabara, sa ti le potolesti pe amindoua. Dar sa stii ca in tabara mea nu am nici o oala cu vin.

Maevius se gindi ca Sarmis ii oprise pe sclavii luptatori sa bea vin. Bucuria revederii ii scazu dintr-o data.

—Nu te intrista, relua Sarmis rizind, e-adevarat ca n-am nici o oala, fiindca noi bem vinul din coarne de zimbri si de tauri. Pe-aici, oalele se sparg repede si sint greu de purtat.

Te tii de glume, capetenie a sclavilor rasculati, striga Maevius inveselit, altfel nici nu-ti mai calcam prin tabara!

Pornira in susul potecii in trapul cailor. In tabara se intinse masa bogata, si Maevius nu pregeta sa spuna ca vinul are gust mai bun baut din corn si se scurge mai usor pe git, mai ales daca intorci cornul cu virful in sus.

Ce-ati cautat voi la Drubeta? ii intreba Sarmis, framintat de aceasta veste. Maevius stiu ca rataceste si prin infern, si-ti iese in cale cind nu te astepti, tocmai in momentul in care al mai mare nevoie de un ajutor, tinu sa precizeze cu recunostiinta. Dar tu, Burio?

Tarabostele vorbi dupa citeva clipe de sovaire.

O sa-ti spun, Sarmis! Poate ca regele m-ar pedepsi pentru ca-ti dezvalui o taina a lui. Ma gindesc insa ca tu, capetenie a sclavilor si aprig luptator dac, fiu al viteazului Dicomes, este bine sa stii. In anul asta, regele vrea sa termine pregatirile si, in primavara care vine, sa porneasca la lupta. Armata lui e mare, si romanii n-au prins de veste : Diegis tine acum in Dacia cete mai mici, imprastiate, cu care da numai lovituri de hartuiala, insa grosul luptatorilor este dincolo de munti, la dacii frati liberi si la celelalte triburi prietene : sarmati, costoboci, roxolani si altii. Bani are acum destui regele

Stiu astea, Burio, le stiu chiar de la Diegis. Spune-mi, de ce te-ai dus la Drubeta? il intreba nerabdator.

Te stiam cu mai multa rabdare! Ia spune-mi, tu nu-l recunosti pe Diegis ca rege al dacilor? Vad ca nu-i spui niciodata „regele'

Sarmis zimbi cu o usoara amaraciune si-i raspunse :

Da, el este „regele'! ii urez din suflet sa-i alunge pe romani!

Dar tu, Sarmis, de ce stai deoparte? Tu i-ai fi de mare ajutor

Te-am rugat, Burio, sa-mi spui pentru ce-ai fost la Drubeta. Cit despre Diegis, el stie de ce nu pot veni linga el

Nu te-ai gindit? Pregatim sa punem foc podului, sa rupem legatura legiunilor de-aici cu Roma!

Sarmis isi trecu tulburat degetele prin barba stufoasa, in ochi ii aparu o usoara licarire. De mult nutrea si el gindul ca, atunci cind va porni lupta de eliberare a sclavilor, sa inceapa cu distrugerea podului de la Drubeta.

Gindul lui Diegis este minunat, si daca imperiul n-ar fi atit de mare

Se opri. Nu vru sa spuna tot ce gindea. Ridica cornul infipt intr-o gaura din trunchiul de brad ce le servea drept masa si ii indemna si pe ceilalti :

Sa bem in sanatatea regelui, a dacilor si a sclavilor, a tuturor acelora care s-au ridicat impotriva tiraniei imperiului!

Eu ridic cornul in sanatatea ta, Sarmis! ura Burio. Rog pe Marele zeu ca, pina la topirea zapezii din iarna care vine, tu, cu armata ta de sclavi luptatori, sa te alaturi regelui!

Voi o tineti ba cu regele, ba cu zeii, si eu imi vad de treaba, spuse Maevius lasind de la gura cornul, pe care il si golise.

Si cine o sa fie multincercatul luptator care o sa puna foc podului? Acolo este un castru intarit, bine aparat, si nu te poti apropia de el.

Vorbind, Sarmis avea in minte toata asezarea podului, pe care o cunostea pina in cele mai mici amanunte.

— Cine ar putea sa fie altul decit batrinul Dagio, doboritorul de legionari? Batrinul are acum ajutoare bune. Si-a luat cu el nepotii, pe Rhesos si pe Dapyx, feciorii batrinului Chertebalos. Pina la toamna, vor sta ascunsi pe la dacii rasfirati prin funduri de vai patrunse adinc in munti, lamuri Burio.

Un plan mai bun si mai bine gindit nici nu se putea! Sarmis tacu privind departe spre creste. Hei, dar timpul trece, schimba el vorba. Ia sa-mi spuneti, cit mai ramineti aici?

O zi, doua, pina ne odihnim putin, spuse Burio.

Sa zicem trei, ar fi tocmai bine. Va gasesc tot aici cind ma intorc. Eu trebuie sa plec in seara asta. As fi bucuros sa mai ramineti, am mai goli cite-un corn cu vin si-am face si ceva planuri

Citeva clipe ramase din nou cu privirea atintita departe in gol.

Tu, Burio, urma Sarmis cu imbarbatare retinuta, sa nu judeci gresit neintelegerea dintre mine si Diegis. Si eu am pornit intr-o rascoala hotarita, iar in sufletul meu sint mai proaspete ca oricind, mai puternice decit oricind dragostea pentru tara si dorinta de eliberare a dacilor. Toti cei care ma urmeaza sint hotariti sa lupte, dornici sa-si cucereasca libertatea, iar daca lupta noastra nu va fi altceva decit aprinderea focului, ea va insemna totusi mult pentru sclavii de pretutindeni. Eu vreau sa pornesc, in acest colt al imperiului, lupta sclavilor pentru libertate, si apoi, asa cum se intinde focul intr-o padure seculara in zi de arsita de vara, asa se va intinde revolta lor in toate provinciile. Ce va fi dupa aceea, ce va face Roma, e usor de inteles : va da libertate sclavilor, va incepe o noua viata!

Inmarmurit de cuvintele ce le auzea, Maevius il privea cu admiratie pe Sarmis, in ochii caruia juca licarirea unei flacari vii, a unei lumini noi.

Vedea torta de la care se vor aprinde celelalte flacari ce se vor intinde peste imperiu si lumina noua ce va lumina tot imperiul, asa cum visa el de mult: eliberarea sclavilor. In ochii lui, chipul lui Sarmis se mari si se lumina, pina acoperi zarile.

Sunete repetate din vale ii facura sa asculte cu incordare. Sarmis ridica repede capul, ramase o clipa nemiscat, apoi sari in picioare.

Poate ca mi-i aduc! murmura el asezindu-si mai bine spada si cingatoarea si oftind adinc. Trebuie ca exista o dreptate pe lumea asta!

Maevius privi intrebator spre Strombix. Drept raspuns, acesta se multumi sa salte din umeri.

Pe cine asteapta capetenia sclavilor? intreba Burio, nelinistit. Poate ca eu, luptator de partea regelui, nu se cade sa fiu de fata

Sarmis se intoarse spre ei. Un zimbet ii miji in coltul gurii.

Daca mi i-au adus, amindoi ati avut noroc. Tocmai de aceea v-am intrebat cit mai stati aici, fiindca as fi vrut sa fiti de fata la judecarea lor. Ii am in mina pe cei doi ticalosi, care trebuie sa raspunda de faptele savirsite.

De dupa un colt de stinca se ivi Durax, si dupa el, citiva luptatori sclavi care impingeau doi oameni legati. In urma lor venea Buziris. Durax era un tinar dac spatos, care traise in copilarie ca rob pe mosia de la Costodava. Arata ca Dagio in tinerete. Sarmis il folosea ca om de incredere si ca sef al garzii sale. Ii trebuise mult timp bravului Durax sa se dezobisnuiasca de a-l privi pe Sarmis ca pe-un stapin.

— I-am adus! spuse el scotindu-si caciula. Maevius ii recunoscuse de cind ii vazuse : erau Eurotas si Fortunatus, amindoi palizi, obositi si cu priviri ratacite. Eurotas se facuse putintel la trup - si de slabiciune, si de batrinete iar Fortunatus se chircise de tot, torturat de gindul mortii ingrozitoare la care se astepta. Dupa ce lasa tuturor un scurt ragaz de odihna, Sarmis ceru sa se adune capeteniile si incepu judecarea. Se bucura ca sint de fata Maevius si Burio. Primul, socotit ca din partea lui Vitellius, iar al doilea, al lui Diegis, omul care il ajutase mult pe regele Decebal. Ura lui Sarmis era mai vie impotriva lui Fortunatus, de aceea incepu cu judecarea acestuia.

Sa-mi spui, ticalosule, pentru ce nu ti-ai tinut cuvintul dat lui Plutarh, de a ma aduce in Dacia si a ma lasa liber? il intreba pe Fortunatus, sagetindu-l cu multa ura.

Negustorul, ingrozit, cu privirea ratacita, vorbi inecindu-se de spaima :

Dupa lege erai sclavul meu.

Dupa legea Romei iti eram sclav. Acum, dupa legea vietii, trebuie sa te rasplatesc pentru felul in care ai stiut sa-ti respecti fagaduiala si sa ma razbun pentru toate chinurile pe care le-am indurat din momentul in care tu m-ai pus din nou in lanturi!

Iertare! se ruga disperat Fortunatus, aruncindu-se in genunchi in fata lui Sarmis. Lasa-mi numai viata. Jur pe toti zeii ca sint gata sa-ti dau toata averea mea din Dacia, sa-i eliberez pe toti sclavii pe care ii am la ferme si sa parasesc pentru totdeauna aceasta provincie!

Pe fata lui Sarmis se contura un zimbet plin de scirba.

Acum te tirasti ca un vierme si ceri iertare, dar cite zeci si sute de vieti de sclavi nevinovati ai chinuit?

Fara sa astepte raspuns, se intoarse spre Eurotas si se apropie de el. Batrinul negustor devenise neputincios, numai privirea ii mai era vie si iute, iar pe fata ii mai inflorea inca un zimbet.

Ei, te-ai saturat de bogatie, Eurotas? Ai luat bani si de la romani, si de la daci, acum esti putred de bogat. Ti-ai batut joc de Livianus Claudius asa cum ai vrut, si ai distrus atita fericire impingind la moarte o familie! Acum esti stapinul Carsidavei. Stii ca acolo m-am nascut si am copilarit? Dar prin Eutychia ce-ai urmarit?

Zimbetul de pe fata lui Eurotas crescuse pe masura ce il ascultase pe Sarmis. Se scarpina in barba si astepta linistit ca dupa ce termina sa dea raspunsul. Vorbi dirz, dar cu voce stapinita, fara sa se arate ingrozit de moarte, cu cutezanta lui obisnuita :

Eu nu-ti cer nici un fel de iertare si nici nu-ti spun ca-ti dau ceva sau sa ma jur ca voi pleca din Dacia! Cind s-a mai vazut scapata o vietuitoare incaputa in ghearele leului? Tot ceea ce-am facut, am facut pentru bani. De ce? N-as putea sa spun. Poate ca asa a fost viata mea, fara astimpar, si vesnic dornic sa string cit mai mult. Stiu ca, de drept, tu esti stapinul Carsidavei si mai stiu ca vrei sa razbuni tot raul pe care l-am facut. Eu n-am dorit caderea Daciei sub jugul imperiului, dar daca faptul s-a petrecut, pentru ce-as fi stat deoparte si n-as fi luat si eu ceva din bogatia de aici? M-ai intrebat ce-am urmarit prin Eutychia. O stii si tu : sa te prind! De cind am aflat ca ti s-a dat libertatea, nu m-am mai simtit in siguranta. Dar nu numai atit : am vrut sa te prind si sa te predau guvernatorului, lui Julius Quadratus Bassus! Aici se pot obtine multe de la guvernatorul provinciei.

Dar sclava s-a dovedit in totul o femeie : dragostea a fost mai puternica decit orice. Banuiesc acum ca ea ti-a spus cind, sa trimiti cetele de sclavi latroni si sa ne prinda. Si, ce sa mai lungesc vorba, sint gata! Sa-mi lasi un ban in buzunar pentru a-l da lui Charon

Ultimele cuvinte Eurotas le spuse ca in gluma, aproape rizind.

Sarmis il ascultase cu multa incordare si il uimise raspunsul plin de curaj al batrinului negustor. Ura impotriva lui se muiase. Atitudinea lui nu-i provocase scirba pe care o simtise ascultindu-l pe Fortunatus, Dar nu era timp de pierdut si nu avea nici un rost sa mai asculte vaicareala aceluia care inselase increderea marelui Plutarh. Ridica hotarit capul si roti privirea peste cei din jur.

Da, fiecare isi merita o altfel de pedeapsa! rosti el. Pe Fortunatus il ardem de viu, iar Eurotas va pleca la Charon mai repede, strapuns cu sulitele! Strombix, vezi sa se indeplineasca totul asa cum am spus, asta este judecata mea! Pentru celelalte ticalosii, judecati-i voi, unul in numele lui Vitellius, iar celalalt, in al lui Diegis, incheie Sarmis privind spre Maevius si spre Burio.

A sosit timpul sa te potolesti, Eurotas, incepu Maevius, ai alergat prea mult, toata viata ai fost neobosit. Ma intreb, batrinule negustor : la ce-ti mai foloseste acum bogatia pe care ai strins-o? Sa te mai judec si eu, nu mai vad rostul. Pentru relele pe care le-ai facut nu poti muri decit o singura data

Eu voi spune regelui ca pedeapsa data de Sarmis a fost dreapta! rosti Burio. Daca cele ce se petrec aici ar fi cunoscute de toti aceia care au venit in Dacia pentru asuprire si imbogatire, ei si-ar da seama ca singura cale de scapare pe care o mai au este sa plece cit mai degraba dincolo de Dunaris!

Dupa doua zile, Burio si Maevius coborau in vale, insotiti de Sarmis. Vremea se schimbase. Crestele muntilor se ascundeau in nori, iar dinspre rasarit se pornise vintul. Toamna isi vestea sosirea.

Se apropie clipa cind trebuie sa ne despartim, rupse Maevius tacerea, dupa ce mersesera mult timp fara sa-si spuna un cuvint. Ceea ce nu trebuie sa uiti, Sarmis, este ca acela care a devenit capetenie a celor multi nu-si mai apartine si nu-i este iertat sa faca nici o greseala

Te inteleg, Maevius, ti-a spus Strombix. Da, recunosc, daca ea, Eutychia, m-ar fi tradat, poate ca as fi fost pierdut, dar suferinta ei de sclava n-a lasat-o. Cind a aflat ca am pornit la lupta pentru eliberarea sclavilor, mi-a spus tot adevarul : cei doi ticalosi pusesera la cale prinderea mea. Au cazut in propria lor cursa : Eutychia ne-a ajutat sa-i prindem pe amindoi. Dupa o scurta pauza, Sarmis adauga : Tu nu ma judeci, Burio?

Iti spun ce ma framinta, Sarmis : de ce nu te alaturi regelui?

Sarmis privi departe spre creste, apoi intoarse capul spre el.

Sint alaturi de rege, sa nu te indoiesti niciodata, Burio, ca si el, si eu lupt pentru alungarea cotropitorului!

n anul care a urmat pedepsirii lui Euratos si a lui Fortunatus, in a patra zi dupa calendele lui august, doi calareti daci - unul batrin si altul tinar - strabateau in goana cailor muntii dintre Ulpia Trajana Sarmizegetusa si riul Maris, tinind-o tot in lungul vailor si al crestelor mai impadurite. Spre seara, ajunsera aproape de valea larga a riului si se oprira intr-un desis de padure, in asteptarea noptii. Descalecara frinti de oboseala, lasara caii sa pasca si se intinsera pe iarba deasa si moale. Simteau dureri prin toate incheieturile, dar nu le luau in seama ; stiau ca mult timp nu vor mai cunoaste odihna. Fara sa se ridice, trasera traistele linga ei, scoasera merindele si ulcioarele si incepura sa manince, muscind cu lacomie din piinea groasa, veche, si din slanina afumata, impanata de usturoi, ce raspindea pina departe un miros placut. Batrinul minca mestecind mai rar, facind sa salte intr-una barba-i stufoasa si alba, si arunca din cind in cind privirea spre tinarul de linga el, plin de viata si dornic de lupta. Cei doi erau Dagio si Durax.

Asculta, baiete, poti tu sa-ti dai seama de frumusetea zilelor pe care le traim? intreba batrinul ducind ulciorul la gura.

De ce-mi spui asa, mos Dagio, ca si cum abia acum am imbracat nadragi si am inceput sa merg calare?

Batrinul toltai de citeva ori prin gitul strimt al ulciorului, il lasa jos de la gura si-si sterse mustatile cu dosul palmei.

Pentru mine esti un tinc. Imi vine sa cred ca Marele zeu nu mai este suparat pe daci si vrea sa le dea inapoi libertatea, fericirea si bogatia din timpul lui Decebal. Moartea lui Traian - venita pe neasteptate, fiindca era inca tinar - este un ajutor nesperat pentru rege. Intotdeauna Diegis a fost framintat de gindul daca, dupa ce va da lovitura, va putea sa cada la intelegere cu stapinul Romei. Tu esti un copil, n-ai de unde sa stii cum s-a trait inainte pe aceste meleaguri

Un copil imbatrinit! murmura Durax. Tu nu stii, batrine, ca subjugarea, chinul si revolta iti imbatrinesc sufletul? Pe unii ii face mai copti la minte, iar pe altii ii sminteste, dupa cum sint de tari la suflet, dupa cum pot sa rabde si sa-si nutreasca sperantele. Cind am lucrat pe santiere legat cu lanturi, am vazut cum unii sclavi stringeau cu o placere nespusa banii trebuinciosi pentru rascumpararea libertatii si tot acolo am vazut pe altii cheltuind ultimul as pe bautura, ca sa-si inece in vin deznadejdea si disperarea. Dar nu mi-ai spus, mos Dagio, cum de-ai aflat asa de repede despre moartea tiranului?

Durax dusese mult timp viata de sclav. Muncise pe santierul de la Ulpia Trajana, apoi la Germisara si la constructia de drumuri. Fusese si el dus la Ampelum sa lucreze in mine, indata ce izbucnise molima, si reusise sa fuga si sa se alature lui Sarmis. Era un dac bine legat, lat in spete, cu picioarele scurte si groase. Avea cautatura copilareasca. Era frumos si vesel. Pletele-i lungi ii acopereau umerii cu culoarea lor blonda-roscata, si dintre ele cu greu se distingeau mustatile si barba, abia implinite, caci Durax nu vazuse decit douazeci si cinci de primaveri. Fusese trimis de Sarmis spre Drubeta, sa-l caute pe Dagio prin muntii si padurile din imprejurimile podului. Il cautase cu indirjire si nu avusese odihna pina nu-l gasise.

Batrinul il iubea mult pe tinar si-l socotea ca pe-un copil al sau. Ii placu raspunsul lui. Duse din nou ulciorul la gura si mai goli putin.

— Sa-ti spun cum am aflat. Mai avem timp pina sa ne aruncam in valurile riului, sa trecem pe malul celalalt. Sa se lase mai bine amurgul. Cu citva timp inainte de a pune foc podului, am urmarit pe un tribun, curier imperial, ce mergea in trapul calului insotit de o mica garda, il vazusem de sus de pe deal cum trecuse in graba podul, fara sa se opreasca la castru, si o apucase pe drumul spre Sarmizegetusa. Cum eu vorbesc limba Romei tot asa de bine ca un roman, am pornit dupa el. Eram imbracat ca un veteran care se obisnuise atit de mult cu viata de militar, incit nu se mai despartea de tunica si de sandalele de legionar. Aveam la mine un pergament de veteran, pe care Diegis il luase de la unul venit in tabara noastra sa lupte alaturi de noi, auzind ca se plateste bine. Si intotdeauna cind plec la drum, mai ales cind trebuie sa urmaresc pe cineva, am grija sa iau cu mine doua plosti mari pline cu vin. Catre amiaza, tribunul s-a oprit sa se ospateze, si pentru o scurta odihna. Am bagat de seama ca avea de gind sa porneasca mai departe. M-am apropiat si l-am rugat sa ma lase sa ma ospatez alaturi de garda lui, si el a incuviintat bucuros. Eram doara un veteran roman si-i vorbeam cit se putea de frumos pe limba Romei.

Dagio facu o scurta pauza si mai duse ulciorul la gura de citeva ori, apoi continua :

— Incetul cu incetul, ba cu o gluma, ba cu o snoava ori cu o veste de nimic de prin Dacia, am intrat in vorba cu legionarii din garda lui si nu mi-a fost greu sa aflu ca Traian murise, departe de Roma, intr-o provincie din partea de rasarit a imperiului. Nu-mi venea sa cred o veste atit de mare. Am cautat sa ma apropii de tribun, sa aflu care era motivul de se grabea asa de mult. Mi-am facut curaj si i-am intins cealalta plosca, care-mi ramasese plina. El a luat-o, a gustat vinul minunat din ea si m-a privit lung. Nu te mira, tribune, i-am spus eu vesel, ce-ar putea sa faca un veteran in aceasta provincie atit de indepartata de Roma decit sa stie unde se gaseste cel mai bun vin dac? Tribunul a inceput sa bea cu lacomie, se vedea ca nu era certat cu Bacchus. Aproape o golise, cind am simtit ca ma bate pe umar. „Sa pleci cit mai repede, batrine, mi-a spus imparatul a murit! Soarta imperiului este in grea cumpana, in provinciile din rasarit popoarele au si inceput sa se rascoale. Aici, cind latronii vor iesi la drumul mare si cind toti ceilalti daci vor porni in lupta, nu va mai ramine in viata, in Dacia, nici un legionar, nici un roman. Ia-ti vin cit poti sa duci, batrine, si treci dincolo de Danuvius!' Prinsese chef de vorba, caci vinul ii dezlegase limba. Mi-a mai spus ca Roma e in doliu si plinge, ca senatorii, patricienii si negustorii bogati sint ingrijorati de soarta imperiului. Dupa ce am aflat tot ce stia tribunul, prefacindu-ma ca pling indurerat de cele auzite, i-am spus ca ma intorc din drum, ca sa trec mai repede dincolo, pe pod. Te-am intilnit apoi pe tine. Tu te-ai mirat atunci de ce o noapte mai tirziu, dupa miezul noptii, am si lasat plutele pe apa si, in timp ce ne-am prefacut ca dam un atac impotriva castrului de la capul podului, ne-am apropiat pe dedesubt, am pus scari si i-am dat foc, o data cu lemnele uscate pe care le aveam pe plute. Fiind in plina vara, lemnaria podului s-a aprins ca iasca. Acum, prin arderea podului, am rupt Dacia de Roma. Ai vazut ieri ce era la Sarmizegetusa : spaima si teama. Multi se si pregateau sa fuga inapoi peste Dunaris. Eu nu ma indoiesc, Durax, ca o data cu vestea mortii lui Traian, guvernatorul a aflat si de arderea podului. In clipa asta, Julius Quadratus Bassus poate ca se si pregateste sa sfarime rascoala dacilor, pe care o si crede inceputa. Noi doi ne aflam intr-o intrecere cu el : noi sa ducem vestile - tu la Sarmis, eu la Diegis —, iar el sa dea ordin legiunilor si cohortelor sa se pregateasca de lupta. Dar de ce Sarmis si Diegis nu s-or fi unind, asta nu pot sa inteleg! Uniti, ar fi mai puternici. Eu nu prea pot sa-mi dau seama ce vrea sa faca Sarmis cu sclavii lui Dar uite ca s-au lasat umbrele inserarii, pregateste-te, minzule, c-o sa ne aruncam cu caii in valuri, apoi drumurile noastre se despart, fiecare spre tabara lui.

Trecura riul printr-un vad pe unde albia era mai larga, si apa mai putin adinca, dupa ce se incredintara ca nu se misca nimic prin apropiere, si se infundara intr-o vale ingusta, acoperita cu lastaris des, cu urcus domol catre creste. Dupa un timp de mers, Durax rupse tacerea :

— Eu am scapat, batrine, de aici pina la tabara o tin tot pe virfuri, pe unde nu calca nici picior de legionar. Matale mai ai mult de mers, te apropii de drumurile lor si chiar le tai de-a curmezisul.

Tu sa ai grija de tine, minzule, eu ma descurc usor, ai uitat ca sint un veteran iesit de curind dintr-o legiune a imperiului?

Batrinul luptator incepu sa rida infundat.

— Atunci, colea in virf, matale o apuci la dreapta, iar eu o tin tot inainte, si pina spre ziua o sa

Durax n-apuca sa sfirseasca vorba. Caii se smucira intr-o parte, cit pe-aci sa-i rastoarne din sei. Trasera repede spadele si strinsera friiele, dar caii se linistira repede.

Marele zeu sa va dea viata lunga! auzira o voce. Doi oameni le iesira inainte de dupa un desis.

Cine sinteti voi? striga Dagio, pregatit sa sara cu calul peste ei, daca ar fi incercat sa loveasca, desi ii auzise vorbind limba daca. Batrinul luptator nu se incredea in oricine atit de usor.

Pai daca nu erati de-ai nostri si nu v-auzeam vorbind limba noastra, nu ieseam noi din ascunzatoare, spuse unul.

Ne-ai intrebat cine sintem, urma celalalt. Sintem doi daci care au scapat de la un santier de drumuri

Nu stiti incotro o fi tabara lui Sarmis? intreba primul.

Dagio strinse falcile cu putere. „De ce nu intreaba de tabara lui Diegis?' gindi el.

Cum sa nu stim, sari Durax, stim prea bine, dar pentru ce vreti sa aflati si voi?

Citeva clipe nu primira nici un raspuns, si tacerea lor le mari banuiala. Poate ca aveau in fata doi tilhari de codru, care atacau pe oricine - fie dac, fie roman.

De fapt, sintem mai multi, vorbi al doilea, sintem si daci, si sclavi, am fugit cu totii odata

Si ce, vreti sa mergeti in tabara lui Sarmis, vreti sa intrati in cetele lui? se grabi Durax sa-i intrebe.

Pai asa am vrea asa ar vrea ei, sclavii spuse celalalt.

Si voi, ce-ati vrea? intreba Dagio, prins de ciuda-

Noi, adica dacii care am fugit, continua el, noi am fi vrut sa ne ducem la rege, la Diegis.

Urmara alte clipe de tacere. Dagio si Durax se privira incurcati. Fiecare ar fi vrut sa-i ia pe toti cu el in tabara. Dagio il intreba framintat :

Citi daci sinteti cu totii?

Ca la vreo douazeci, se auzi raspunsul.

Si citi sclavi? se grabi Durax.

Mai mult de patruzeci, spuse celalalt.

Tu, Durax, du-i pe sclavi cu tine, eu ii iau pe daci. Si-asa Diegis nu-i primeste pe sclavi, lamuri batrinul.

Sarmis ii primeste si pe unii si pe altii, murmura Durax.

Tu sa fii cuminte, minzule! Daca regele iese invingator, va fi bucurie si pentru tabara lui Sarmis! ii certa Dagio.

Marele zeu sa va dea sanatate! rosti dacul care vorbise primul. Vrem sa mergem la rege, sa luptam!

Unde sint ceilalti? E mult de mers pina la ei? Si daca cumva umblati sa ne tilhariti, sa stiti ca n-o sa apucati sa faceti nici o miscare, si spadele noastre se vor spala in maruntaiele voastre! ii ameninta batrinul.

Strinse calul intre pinteni si pornira. Ajunsera repede la fugari . Prin lumina slaba a inserarii, le vazura fetele scofilcite, osoase, pe care spinzurau barbi lungi, incilcite si murdare, le vazura imbracamintea zdrentuita : tunici de sclavi si zeghi de daci spintecate, prin rupturile carora se vedeau trupurile lor slabite.

Pregatirea pentru plecare se facu repede. Si batrinul, si tinarul pornira multumiti, fiecare spre tabara lui, insotit de cite o ceata de oameni hotariti sa lupte pentru libertate.

Stirea mortii lui Traian schimba cu totul activitatea in tabara lui Sarmis. Zi si noapte soseau si plecau capeteniile cetelor de luptatori sclavi imprastiate prin padurile si muntii din partea dinspre apus a podisului dac. Pretutindeni era numai miscare si pregatire. Din vale soseau intr-una noi fugari si noi cete eliberate prin lovituri date cu multa indrazneala. Peste Dacia incepuse sa bata un vint nou, vintul libertatii, care racorea in egala masura sufletele chinuite si napastuite ale sclavilor si ale dacilor.

Cu toate masurile luate de guvernator de a se pastra ascunsa stirea mortii imparatului, vestea se intinsese repede in toata Dacia, asa cum se intinde focul peste cimpia acoperita cu iarba uscata in timp de vara secetoasa. In toate partile - la ferme, pe santierele de drumuri si poduri, in minele de aur, de sare si de fier, la taierea padurilor - izbucneau mici rascoale, supraveghetorii erau omoriti si sclavii fugeau in munti.

Tot asa, tarabostii, acum saraciti si neascultati de nimeni, se adunau cu comatii si, mai mult saraciti si jefuiti, formau cete si se indreptau spre tabara regelui, al carei loc nu-l stiau, dar la care ajungeau intotdeauna calauziti de iscoadele lui, pe care le intilneau in locuri tainuite.

Sarmis nu stia ce pregatiri facea Diegis, dupa cum nici regele nu stia ce avea de gind sa intreprinda capetenia sclavilor. Ceea ce-l nelinistise mult pe Sarmis fusese faptul ca Diegis nu pornise lupta in primavara, asa cum aflase de la Burio, si aceasta il bucura acum. Era ca si cum regele aminase totul fiindca prevazuse ce va urma. In toiul acestui iures si al framintarilor, in tabara sclavilor pregatirile se continuau cu multa insufletire si multa graba. Iscoadele aduceau vesti din toate partile : legiunile si cohortele romane se stringeau, se inchideau in campuri intarite sau se trageau incet catre Ulpia Trajana Sarmizegetusa, dar nici una nu aducea vestea mult asteptata.

Intr-o zi, pe la amiaza, Sarmis pleca insotit de Durax. Lasase totul in grija celor trei ajutoare : Strombix, Buziris si Artaban. Mersera in graba pe poteci serpuitoare, trecura peste vai si peste stinci arse de dogoarea soarelui de vara, fara sa lase caii sa rasufle si fara sa se opreasca sa guste ceva. Spre seara sosira aproape de drumul cel mare. Soarele mai avea putin sa scapete dupa creste. Linga un fag gros, Sarmis sari din sa, ii spuse lui Durax sa-l astepte cu caii gata de fuga, si porni in vale, indreptindu-se catre drum. Se auzea miscarea, larma, ropotul cailor si hodorogeala carigelor, ce se scurgeau intr-un sir neintrerupt dinspre Napoca spre Apulum. Cobori pe coasta muntelui si se lipi de un fag cu ramurile bogat rasfirate, infipt cu radacinile adinc in povirnisul de piatra, printre ceilalti copaci ce strajuiau drumul la numai citiva pasi. De sus, privi in lungul drumului intr-o parte si-n alta. Miscarea si graba erau mai mari decit se asteptase. Treceau coloane de legionari comandate de decurioni. si de centurioni, siruri de carige incarcate cu arme ori cu provizii, curieri ce alergau in galopul cailor intr-un sens si-n altul, grupuri de sclavi legati cu lanturi unii de altii. Pe cele doua margini ale drumului, se grabea in siruri nesfirsite multimea celor ce insoteau intotdeauna legiunile : negustori ambulanti, liberti, veterani, femei, copii si batrini, ducind in spate sau in brate ce mai putusera lua din avutul pe care il parasisera in graba.

Sarmis urmari mult timp toata aceasta miscare si larma. Simtea cum plutesc in aer incordarea, teama, apropierea inclestarii. Si cu cit privea, tot mai mult il cuprindea intristarea. Imperiul luase masuri, se pregatea pentru rezistenta si isi stringea fortele. Momentul lovirii pe rind a fiecarei legiuni fusese scapat de Diegis, iar o masurare fatisa cu grosul legiunilor ar fi fost o mare greseala. Baga de seama ca ceva nu e in regula. Atentia ii fu atrasa de aparitia dinspre Apulum, adica din partea opusa, a unei centurii. Drumul se mai golise. Centurionul se apropia rizind cu pofta, insotit de un barbat a carui toga flutura luata de vint la fiecare pas. In urma lor la citiva pasi veneau legionarii, intr-o oarecare dezordine, spuneau glume, rideau, strigau, chiuiau, cintau, fluierau, dupa pofta decurionului alaturi de care mergeau grupati. Pe cel cu toga, Sarmis il recunoscu de departe : era Maevius. Inima incepu sa-i bata, si singele ii navali in fata. Il vazu despartindu-se de centurion. Astepta prins de nerabdare pina se arata printre copaci. Ii iesi inainte.

Am venit, Sarmis! spuse Maevius suflind greu de urcusul facut. Ma bucur ca sclavul acela ti-a adus papyrusul meu atit de repede.

Ai fost vrednic, Maevius! Ma tem insa ca totul este prea tirziu. Pot sa mai ajung in noaptea asta la Diegis?

De ce? Nici nu e nevoie! Dar haide sa ne infundam nitel mai adinc in padure. Se aud ropote de cai.

Pornira spre locul in care il lasase pe Durax.

Ce e cu tine, am si uitat de cind n-ai mai dat nici un semn de viata, ce s-a intimplat? il intreba Sarmis.

Toate bune! Dar si tu ai fost greu de gasit. Tot iti muti tabara dintr-un loc intr-altul. De la un timp n-am mai auzit de nici o lovitura data de sclavii tai si nu s-a mai vazut nici o urma de sclav latron. Le-ai dat drumul sa se imprastie?

Sarmis il privi mirat, apoi incepu sa rida.

Te-nseli, tribune, acum ei sint mai strinsi ca oricind. Vorbi apoi cu voce schimbata : Odata, cind eram in casuta de la Ampelum, tu bausesi cam mult vin, te-am ascultat cum mi-ai vorbit indelung despre organizarea unei armate si despre pregatirea pentru lupta. Eu acum n-as mai putea sa primesc alti sclavi. N-ar mai fi timp sa ma conving daca ei nu sint trimisi anume, ca iscoade, in mijlocul nostru. Dar mi se pare ca acum e prea tirziu

Pentru asta te-am tot cautat. Stiam de neintelegerea dintre tine si Diegis, de aceea am urmarit sa stau mai mult pe linga el. Trebuia sa prind momentul cind se va hotari sa porneasca la lupta si sa te indemn ca si tu cu luptatorii sclavi sa lovesti in acelasi timp, dar vad ca nici nu mai o nevoie de indemnul meu.

De mult nutresc gindul sa pornesc la lupta o data cu el!

Mi-ai luat o piatra de pe suflet, Sarmis! Sa nu te temi ca e prea tirziu. Diegis si-a gresit putin socotelile, si Julius Quadratus Bassus i-a luat-o inainte. Cind el a coborit din munti cu cetele si a inconjurat legiunea de la Porolissum, a gasit campul gol si colonia din apropiere parasita. Facusem cu el planul sa atacam cu cea mai mare iuteala legiune dupa legiune. Desi nu i-am spus-o lui Diegis, gindul meu era ca tu sa ataci legiunea si minele de la Ampelum, insa acum, totul s-a schimbat.

Cind va avea loc prima lupta? il intreba Sarmis nerabdator.

Chiar miine! in noaptea asta, cetele lui Diegis strabat muntii de dincolo de Potaissa, si miine dimineata vor cadea ca fulgerul asupra campului nou, ce se organizeaza in graba, si

Si? se grabi Sarmis sa-l intrebe.

Tu ai putea, tot miine, sa ataci la Ampelum? Dupa aceea, Diegis dintr-o parte si tu dintr-alta, v-ati apropia de Apulum, unde sint adunate puternice forte romane.

Nu, Maevius, nu pornesc spre Ampelum!

Surprins de raspunsul scurt si taios ce-l primi, Maevius se intrista si dadu descurajat din umeri.

Vrei sa-i pierzi pe sclavii care te urmeaza? il intreba tulburat.

Nu vreau sa-i pierd pe ei si vreau ca nici Diegis sa nu piarda lupta! Daca miine situatia va fi alta? Eu trebuie sa ma gasesc in apropierea lui si, de va fi cu putinta, vreau sa atac o data cu el. Dupa izbinda, ma voi indrepta cu sclavii spre Ampelum. Lupta lui Diegis este si lupta mea, desi pentru el lupta mea nu este si lupta lui! Tu, Maevius, daca vrei, ramii in tabara mea, alaturi de mine, iar de nu, du-te linga el! Sarmis tacu un timp, apoi continua, cu o usoara intristare : Ca rege, Diegis crede ca la el toate sint posibile si toti trebuie sa-l asculte si sa i se supuna!

Eu sint cu sufletul linistit, Sarmis. Plec! Maevius se duce unde crede ca va fi mai multa nevoie de el. Pentru centurionii si legatii de aici, eu trebuie sa ramin tot tribunul nebun, poetul ratacitor. Sclavii mai au inca nevoie de mine

Sarmis il prinse cu bratele si-l strinse la piept.

Cum sufletul tau a ramas acelasi si este alaturi de sclavi, nici nu ma indoiesc, Maevius, ca nu vei fi alaturi de mine in clipele cele mai grele!

Cit timp sclavii te vor inconjura cu increderea si cu dragostea lor, poti sa te bizui si pe mine, dar daca ii vei duce la pierzanie, in loc de prieten, iti voi fi dusman!

Maevius porni in vale catre drum si se pierdu printre copaci.

Noaptea care urma a fost numai alergare si zbucium. Pentru Sarmis si capeteniile de cete, timpul se scurse foarte repede. Prin poieni, pe virfuri de munti si pe dealuri, focurile, sunetele de buciume si iscoadele in goana cailor vestisera pe toti sa se adune. De mult cetele de sclavi luptatori fusesera pregatite sa se traga spre drumul cel mare.

Se iveau zorile. Departe, spre rasarit, crestele muntjlor se profilau negre pe geana roscata ce se intindea prelunga in departare, inuntind rasaritul soarelui. Din funduri de vai se ridicau valuri de ceata, ce se miscau incet catre miazazi, urcind spre creste. Intr-o poiana intinsa, ce cobora in panta lina, strajuita de copaci falnici, Sarmis privea incordat si fericit multimea sclavilor strinsi pe cete, pregatiti pentru lupta. Erau adunati acolo oameni din toate neamurile lumii : parti bronzati de pe malurile Eufratului, traci barbosi de dincolo de Dunaris, nubieni negri din tara nisipurilor arzatoare, gali inalti cu plete blonde, germani greoi cu priviri reci si muschi puternici, daci virtosi cu priviri senine si miini agere, toti purtati in sclavie prin imperiu si toti hotariti sa lupte pentru libertate, pentru dreptul la o viata de om. Alaturi de Sarmis stateau Strombix, Buziris si Artaban, sprijiniti in spade, cu inele de metal lucitor peste muschii tari al bratelor si cu coifuri prinse bine sub barbii, putin impinse catre ceafa. Soarele se arata de dupa creste viu si lucitor si cuprinse intr-o lumina plina de viata intreg plaiul. Pe firele de iarba, picaturile de roua se schimbara in mici diamante stralucitoare, care aruncau sageti de lumina in toate culorile.

Sarmis isi struni calul, ce se misca nerabdator. Fiecarei cete ii fixase locul si astepta ca armata de sclavi luptatori sa se aseze in ordinea stabilita. Totul se executa strins, cu multa disciplina, si ordinea domnea ca in cea mai bine organizata legiune romana. Ramasese un timp framintat de ginduri. Se vedea nelinistea ce-l mistuia dupa felul cum stringea falcile. Intoarse capul si porni pe linga cetele ce se aliniasera intr-un urias careu pe mai multe rinduri. Pe una din laturi stateau luptatorii cei mai voinici, adevarati uriasi, sclavii care fusesera gladiatori in circuri si stiau sa minuiasca spadele grele cu repeziciune si maiestrie. Pe latura opusa era aliniata cavaleria cu spade, sulite si scuturi, romane si dace. In mijlocul careului se strinsesera capeteniile.

La un semn facut de Strombix buciumasii incepura sa sune infundat. Toate buciumele fusesera astupate cu cite-un somoiog de iarba uscata. Sarmis se opri in mijlocul capeteniilor si isi roti privirea pe deasupra cetelor. Era imbracat in armura de fier si purta la sold spada grea. Incepu sa vorbeasca hotarit, rar si apasat. Pe fata lui aparuse o lumina ce-i misca si inflacara pe toti.

— Priviti in jurul vostru, incepu el in limba Romei, cunoscuta de toti, sa vedeti armata sclavilor. Poate ca unii dintre voi, pina in clipa aceasta, au mai fost chinuiti de indoiala si de teama, poate n-au crezut ca sclavii ridicati la lupta sint atit de multi, atit de uniti si atit de hotariti. Aici sintem citeva mii de suflete hotarite sa ne jertfim pentru cucerirea libertatii!

Sarmis facu o pauza.

Da, numai citeva mii, desi in imperiu numarul sclavilor este aproape tot atit de mare ca al celor liberi, iar armata lor ar putea sa fie mai numeroasa si mai puternica decit a imperiului.

Din nou tacu si privi in jur. Incepu sa zimbeasca.

Dar ce va vorbesc eu? se intreba el cu voce schimbata spre gluma. Unde sint sclavii? in jurul meu nu vad nici un sclav, nu vad nici un lant la picioare, nici un lant la miini si nici un lant nu leaga de git pe nimeni, ca in sirurile nesfirsite pornite la drum lung pentru vinzare. Nu vad nici un decurion si nici un supraveghetor lovind cu flagrunul. In fata mea vad numai luptatori cu piepturi tari si cu priviri de vultur, vad sulitasi, arcasi, prastiasi si calareti gata de lupta si capetenii aprige si viteze. Se mai simte vreunul dintre voi sclav?

Nuuu! rasuna raspunsul din mii de piepturi.

Sa aratam legionarilor, decurionilor, centurionilor si tribunilor ca aceia care au fost odata sclavi nu sint nici lasi si nici fricosi, nu sint nici lenesi si nici murdari, nu sint nici mincinosi si nici tradatori. Sa aratam noi, aceia care am fost sclavi, ca sintem „oameni', mai oameni decit ei, mai viteji si mai hotariti decit aceia care ne-au batut, ne-au batjocorit si ne-au infometat! Sa aratam noi, armata sclavilor rasculati din Dacia, ca puterea Romei incepe sa se prabuseasca!

Sarmis tacu din nou citeva clipe si isi roti privirea peste fetele lor, pe care fluturau zimbete pline de insufletire si de incredere. Unii, palizi, clipeau des si isi stringeau falcile, altii, imbujorati, stringeau miinile cu putere pe minerele spadelor.

Va intreb : Sinteti hotariti sa luptati pina la ultima licarire de viata?

— Daaa! izbucnira miile de glasuri.

Sinteti hotariti sa ma urmati, sa indurati lipsuri, sa invingeti oboseala si sa nu lasati armele din miini pina cind nu ne vom cuceri libertatea?

Daaa!

Sinteti hotariti si aveti taria sufleteasca sa implintati spadele sau sa strapungeti cu sulitele pe tradatori si pe cei care au intinat numele de sclav ridicat sa lupte pentru libertate? Jurati?

Juram!

Sarmis se intoarse si spuse unei capetenii :

Sa fie adusi ticalosii!

Dintr-un pilc de brazi stufosi, garzile impinsera doi sclavi legati cu miinile la spate. Sarmis ii sageta cu o privire ucigatoare.

— Uitati-va, aveti in fata voastra doi nemernici, care au patat numele curat de sclav luptator pentru libertate si au dovedit ca sint niste tilhari si ucigasi. Acum citeva zile, acesti nemernici au fugit din ceata lor si au patruns in casa unei femei vaduve, cu copii linga ea, au ucis-o si au jefuit-o. Dar au fost prinsi. Ce-ar insemna daca armata sclavilor, dupa ce-l va zdrobi pe dusman, s-ar transforma intr-o hoarda de jefuitori si de ucigasi? Pe acesti nemernici sa-i judecati voi, nu eu!

La moarte! strigara unii.

Sa fie rastigniti! cereau altii.

Un sclav batrin facu citiva pasi din rind si ridica bratul, cerind liniste.

Noi sintem luptatori, incepu el taraganat, si se cade sa-i pedepsim ca pe niste luptatori care au calcat disciplina. Eu zic sa-i strapungem cu sulitele chiar aici, in vazul tuturor, pentru ca fiecare sa ia aminte!

Cine mai e de aceeasi parere? intreba Sarmis. Toti ridicara bratele, si pe deasupra capetelor poiana se acoperi de o padure de sulite si de spade;

Sa fie pedepsiti asa cum este voia tuturor! spuse el cu hotarire.

In citeva clipe, patru luptatori ii strapunsera pe vinovati cu sulitele.

Fie ca acesti doi oameni pedepsiti sa ramina primii si ultimii sclavi luptatori care au gresit! Singele lor sa fie ca o jertfa pe care o aducem cerului in momentul acesta, cind pornim hotariti la lupta! Si acum, fiecare capetenie sa-si pregateasca ceata si sa treaca la locul ce i s-a stabilit pentru lupta.

Din toate partile izbucnira urale, urmate de indemnuri la lupta. Buciumasi! sunara prelung, sporind insufletirea si dorinta de a incepe cit mai curind lovirea dusmanului.

In aceeasi noapte, in tabara romana fusese multa fierbere. Nimeni nu reusise sa afle ca printre centuriile ce se perindasera pe drum in sus si-n jos cu o zi inainte sosise in taina insusi guvernatorul, Julius Quadratus Bassus. Pina seara tirziu, generalul daduse ordine sa se lucreze la intarirea campului. Nu se indoia ca iscoade dace se aflau pretutindeni, ascunse prin copacii de pe inaltimile ce strajuiau valea rotunda ca un gavan. In acelasi timp, iscoadele romane aduceau una dupa alta vesti despre marele numar al cetelor de daci ce soseau din toate partile si se stringeau in padurile din partea de sus a vaii. Ca un incercat militar ce era, guvernatorul luase, in plina noapte, o hotarire ce-i uimise pe toti comandantii : chemase la el in graba pe legatii, tribunii si centurionii din cimp si le ordonase ca, pe nesimtite si cu cea mai mare iuteala, campul sa fie parasit, lasind numai citeva garzi, spre a-i face pe daci sa creada ca nimic nu se miscase acolo de seara pina dimineata. Chiar si focurile fusesera tinute aprinse. Comandantii cu cohortele si centuriile lor se departasera in graba prin intuneric la un loc stiut din lungul drumului, unde asteptau pregatiti pentru lupta.

Si ceea ce prevazuse Julius Quadratus Bassus s-a petrecut intocmai. Se crapa de ziua cind buciumasii lui Diegis dadusera semnalul pentru lupta. Din toate partile si mai ales din susul vaii, unde se afla grosul armatei dace, cetele navalira spre gardurile neintarite si neterminate din jurul cimpului. De dincolo de garduri pornira citeva valuri de sageti si de pietre aruncate de arcasii si prastiasii romani lasati inauntru. Dacii se grupara repede si se aruncara in lupta, dar cind patrunsera printre corturi le gasira goale.

La chemarea regelui, capeteniile se adunara in graba.

Au fugit si de aici! spuse Diegis cu multumire si amaraciune in acelasi timp. Romanii nu mai au curajul sa dea piept cu noi. Pornim repede in urmarirea lor, trebuie ca sint aproape, ii vom prinde si-i vom forta sa dea lupta : nu-i vom lasa sa ajunga si sa se uneasca la Apulum cu celelalte legiuni!

Batrinul Chertebalos isi scoase caciula, se scarpina in cap si vorbi :

Eu as spune, marite rege, sa te feresti. Romanii sint vicleni ca vulpile. Asa cum au lasat ei cimpul, nu-mi miroase-a bine! Tu zici ca ei s-au grabit sa fuga de frica. Eu zic-sa nu-ti intinda vreo cursa

Pornim! hotari Diegis. Nu pot sa-i las sa stringa la un loc toate legiunile! Pe partea dreapta a drumului, pe sus pe plai, vor merge Dagio si Rhesos cu cetele lor, pe stinga - Burio si Dapyx, iar in partea din mijloc - eu cu grosul armatei.. Iscoadele noastre sa porneasca inainte!

Abia incepuse sa se insire armata lui Diegis in lungul drumului, cind iscoadele adusera vestea ca din fata navalesc calareti romani, urmati de sulitasi, arcasi si prastiasi asezati in linii de bataie. Cetele dacilor, in sunetele buciumelor, se strinsera in loc deschis si primira lupta.

De sus, de pe munte, Sarmis se grabea sa coboare cu armata lui. Voia sa se tina ceva mai departe, in asa fel incit numai la nevoie sa intre in lupta, iar daca jos nu se pornea batalia, el sa-si retraga cetele repede si nevazut de nimeni. Nu apuca insa sa coboare prea mult, cind din vale auzi sunetele de lupta ale buciumasilor lui Diegis. Grabi si mai mult coborirea. La o cotitura a unei vilcele se ivi un calaret care urca in goana calului. In citeva clipe, galopind, Sarmis ii iesi in cale. Era Maevius. Nici n-a mai avut. timp sa-l intrebe ceva, caci se vazu nevoit sa asculte :

Mai ai timp sa-l salvezi pe Diegis, altfel va fi nimicit de romani. Nu e vreme acum sa-ti spun tot ce se petrece jos!

Opriti deasupra unui colt de stinca, spre care il dusese Maevius, Sarmis vazu pe plaiul ce se intindea la picioarele lor inclestarea dintre romani si daci. Cauta sa inteleaga mersul luptei. Deslusi locul de unde guvernatorul conducea batalia, il vazu pe Diegis luptind alaturi de cetele sale. Din paduri ieseau centurie dupa centurie, tocmai in partile in care dacii se aratau mai indirjiti. Socoti ca sosise momentul sa intre in lupta, pentru a nu se prapadi prea multi luptatori din armata dacilor. Arata fiecarei capetenii partea pe care trebuia sa dea lovitura, iar el, in fruntea fostilor gladiatori, se arunca in lupta acolo unde romanii pareau sa fie mai puternici. Sunetele cornurilor si buciumelor si chiotele de lupta ale sclavilor, setosi sa loveasca in aceia care ii chinuisera si-i batjocorisera, bagara repede spaima in legionari si-i insufletira pe daci, ceea ce facu ca lupta sa se incinga cu mai multa furie.

Ceea ce s-a petrecut dupa aceea nu s-a mai putut intelege in toiul luptei. Buciumasii daci sunara retragerea. Sarmis socoti ca va fi lasat sa lupte singur cu sclavii sai, impotriva cohortelor si legiunilor romane. Dar nu se scursese decit putin timp, si se auzira trompetele romane sunind si ele incetarea luptei. Sclavii continuau sa dea lovituri cu o indirjire infricosatoare. Unde patrundeau ei, se facea gol, legionarii fugeau ingroziti.

Soarele nu se ridicase prea mult pe cer, cind de pe eimpul de lupta, acoperit de trupurile mortilor si ale ranitilor, printre strigatele de ajutor, rugaciuni catre zei, blesteme si injuraturi ale celor cazuti, Sarmis se retragea cu cetele lui de luptatori sclavi, care primisera in aceasta zi botezul luptei. Si cu toata izbinda pe care o cistigase, nu intelegea nimic din ceea ce se petrecuse. Banuind inca o siretenie din partea romanilor, cauta sa-si puna luptatorii cit mai in siguranta si se retrase sus pe munte.

e mult trecuse miezul noptii. Sarmis statea aproape de foc, pe o buturuga, cu capul prins in miini, framintat de vestile pe care, inca inainte de caderea serii, le adusesera iscoadele. Linga el dormeau Strombix, Buziris si Artaban, lungiti pe iarba. In poiana, imprastiati in jurul focurilor, se odihneau sclavii luptatori. Departe, dincolo de marginile poienii, garzile stateau de straja. In zari, peste vale, pe un virf de munte se vedeau flacari mari. Erau focurile din tabara dacilor. Tirziu, Sarmis salta capul si privi intr-acolo. Nu putea sa creada cele ce aflase : Diegis cazuse luptind ca un erou, iar Julius Quadratus Bassus fusese prins si omorit de daci. Totul se petrecuse intr-o zi, intr-o dimineata. Simtea cum pe umerii sai apasa acum greutatea zilelor pe care le traieste. Dintr-o data, intreaga situatie din Dacia se schimbase, si aceasta tocmai in momentul cind Roma inca nu-si revenise din panica in care intrase prin moartea lui Traian. Si nu era nici o clipa de pierdut.

Privi indelung flacarile focurilor din tabara dacilor. Se gindi la jalea capeteniilor de acolo. Vedea pe fiecare in parte, dar tot mai mult gindul i se oprea la Burio. Dupa indelunga framintare, murmura :

Da, el sa fie rege! Tinarul taraboste, si nu altul, ar putea fi ales de ei ca rege al dacilor

Socotea ca va putea ajunge mai usor la intelegere cu el, ca dacii si sclavii rasculati sa lupte strins uniti. „Dar de ce nu mai soseste Durax?' se intreba ingrijorat. De cu seara il trimisese in tabara dacilor dupa vesti mai sigure. S-ar fi dus el, atit era de framintat si de indurerat, dar nu putea sa-si paraseasca luptatorii, de teama unui nou atac din partea romanilor.

Isi atinti privirea asupra celor ce dormeau. Strombix se misca de citeva ori, deschise ochii si se ridica. Strinse taciunii in jurul focului si sufla in ei. Flacarile incepura sa pilpiie.

Esti trist, Sarmis! spuse sclavul urias. Ar trebui sa te odihnesti putin. Voi sta eu de veghe, atent la tot ce se intimpla in tabara.

Sarmis se misca nelinistit pe buturuga, lua un taciune si incepu sa bata cu el usor, alungind spuza de pe marginea focului.

Tu esti linistit, Strombix, si trebuie sa fii linistit! Tu stii numai de o singura lupta, pe cind eu de doua : libertatea sclavilor si eliberarea Daciei!

Dar poate ca regele n-a cazut, o fi numai un zvon

Prea mi-au adus multe iscoade aceeasi veste, si nu s-ar putea ca ea sa nu fie adevarata. A cazut Diegis si n-a mai ramas nimeni urmas al lui Decebal

Departe, in vale, se auzira rasunind buciume, printre chiote si strigate.

Ce sa fie? striga Strombix sarind in picioare.

Stai linistit, sa ascultam atenti! Stiu ca romanii nu ataca niciodata noaptea. Nu cumva dacii vor fi prins vreo coloana de legionari?

Ascultara incordati. Chiotele si sunetele de buciume urcau coasta muntelui si se apropiau.

Sa trezim cetele! spuse Strombix.

Tu n-auzi ca sint daci?

Linga ei, Artaban si Buziris sarira din somn, speriati.

Ce, ne ataca? intreba Artaban punind mina pe spada.

La lumina slaba a focului, ceilalti nu vazura framintarea si paloarea ce acopereau fata lui Sarmis.

Linisteste-te, Artaban! ii spuse Sarmis ridicindu-se de pe buturuga. Tu, Buziris, trezeste garda si pe gladiatori. Sa-i aranjezi intr-un cerc mare in jurul focului. Pune lemne mai multe, Strombix, sa fie lumina puternica. Nu stiu ce ma face sa cred ca vom primi vizita unor trimisi din tabara dacilor. Poate ca acum vom putea sa luptam alaturi de ei. Armata sclavilor si armata dacilor sa fie una : unita, hotarita, puternica!

Si cine sa fie capetenia acelei armate? intreba Artaban.

Cel pe care capeteniile cetelor de daci si ale cetelor de sclavi luptatori il vor socoti mai bun conducator, mai dirz in hotariri si mai aprig in lupta! rosti rar Sarmis. Voi n-ati vrea sa luptam uniti cu dacii?

Cu cit vom fi mai multi, cu atit mai bine, spuse Buziris, pierind in intunericul noptii.

In tabara sclavilor incepu miscarea. Se trezira din somn nu numai luptatorii din garda si cei din cetele de gladiatori, ci multi altii : unii curiosi sa afle ce se petrecea, altii stapiniti de teama unui atac al legionarilor. In sufletul fiecarui luptator mai dainuia inca ingrijorarea ca ar putea fi prins si legat din nou in lanturi. De cind se obisnuisera cu libertatea, fiecare prefera moartea, sclaviei. Buziris aseza repede in linie garda si pe fostii gladiatori. Din josul plaiului se auzeau tot mai limpezi murmurele dacilor, amestecate cu ropotele cailor pe cararea de piatra.

Ropotele rasunara tot mai aproape. Deodata, linistea noptii fu tulburata de sunete de buciume, ale caror ecouri repetate se pierdura departe spre creste si dincolo de vale. Sarmis tresari, sagetat de un fior, inima i- se strinse, ceva parca-i apasa pieptul. Asculta impietrit. Ceata de daci se oprise. Buciumasii ce-o insoteau sunau ca si cum ar fi anuntat tabara de sosirea regelui. Asa auzise vestita intotdeauna sosirea lui Decebal. „Cine oare va fi fost ales rege?' se intreba el, pregatindu-se sa-l primeasca asa cum se cuvine sa fie primit regele. Dupa citeva clipe, se hotari sa porneasca in calea lor. Inainta insa numai citiva pasi si, la lumina flacarilor, il vazu pe Durax apropiindu-se in graba. Dupa el veneau Burio, Dagio, Rhesos, si Dapyx, Vicillis, batrinul Chertebalos si multe alte capetenii din oastea dacilor. In urma lor se insira garda, apoi buciumasii. Un calaret tinea sus steagul de lupta al regelui. Sarmis se opri tulburat. La un sunet de bucium, toti cei sositi sarira jos de pe cai.

Am venit cu totii, rosti Durax sugrumat de framintarea ce-l stapinea, am venit aici, fiindca in noaptea asta se va hotari soarta luptei si a noastra!

Sarmis il asculta cu privirea atintita asupra lui Burio. Tarabostele, imbracat in armura de lupta a capeteniilor dace, il privea si el, drept in ochi, impietrit si adinc. Fiecare nutrea in suflet, pentru cel pe care il privea cu admiratie, respect si supunere. Fiecare il socotea pe celalalt „regele'.

Puteam sa vin eu acolo, daca, incepu Sarmis, strabatut de un fior, dar nu putu continua, caci Durax striga mai tare, raspicat :

Tarabostele Burio sa vorbeasca!

O clipa, Sarmis ramase descumpanit. Durax spusese „tarabostele', si nu „regele' Burio, asa cum se asteptase. Si totusi, Burio statea in fata tuturor. Din nou, un fior il strabatu ca un fulger. Apuca minerul spadei, il strinse cu putere si cauta sa se stapineasca. Simtea asupra sa atintite sutele de priviri din jur, ale dacilor si ale sclavilor, al caror ochi luceau in lumina flacarilor. Il vazu pe taraboste facind citiva pasi spre el, dupa ce trasese spada si primise, de la cel care il purta, steagul de lupta al regelui, se opri la citiva pasi si rosti eu voce puternica :

Sa traiesti, rege al dacilor! Noi, capeteniile dace, care luptam pentru a-l alunga pe cotropitor, te-am ales sa ne fii rege si conducator! Marele zeu sa-ti dea putere, sanatate si viata lunga! Iti inminez steagul de lupta al regilor Daciei, marite rege!

Buciumasii incepura sa sune vestirea regelui. De dincolo, de peste vale, din tabara dacilor, ecoul aduse inapoi aceeasi vestire. Din zecile si sutele de piepturi ce-l inconjurau se ridicara urale, ale dacilor si ale sclavilor.

V-ati gindit bine cind ati facut aceasta alegere? ii intreba Sarmis cu multa stapinire.

Da, marite rege! rostira capeteniile dace laolalta. Tacu incurcat. Momentul ce-l traia parea ca-l striveste sub greutatea lui. Trecusera numai citeva clipe, si acum simtea apasindu-l povara raspunderii si a grijii ce-o lua pe umeri fata de daci si fata de sclavi.

Dar eu nu ma pot desparti de sclavi. Am jurat sa lupt pentru libertate, pentru

Ar fi vrut sa continue, dar nu gasea cuvintele potrivite, prin care sa arate furtuna ce-i rascolea sufletul, hotarirea ce-l stapinea, recunostinta ce-l napadea. Din rindul luptatorilor sclavi se desprinse un fost gladiator, inalt, puternic, musculos, care se opri alaturi de Burio si vorbi cu voce groasa si puternica, ca de tunet, ce facu sa rasune vaile :

Sa traiesti, marite rege! Tu, capetenie a sclavilor ridicati sa lupte pentru libertate, esti acum rege al Daciei! Daca tu ai ramas cu sufletul alaturi de sclavi, sclavii te inconjoara cu dragostea si cu devotamentul lor, pentru ca prin tine vor avea si ei o patrie. Vor avea si ei o tara, un pamint de care sa se lege si pe care sa-l munceasca, o casa, o familie pe care s-o indrageasca, pentru care sa lupte si sa le apere!

Cuvintele pline de insufletire ale gladiatorului se pierdura in uralele ce izbucnira atit in rindurile luptatorilor sclavi, cit si din cele ale capeteniilor dace. Sarmis simti cum in toata fiinta lui se savirseste o schimbare. Gladiatorul ii vorbise cu o dorinta si o convingere ce porneau din adincul sufletului. Privi lung fetele celor din jur impietrite, pline de hotarire si de supunere, si deodata se simti mare, puternic si stapin. Trase spada si salta steagul. Rosti hotarit, cu vorbe apasate, patrunzatoare :

In fata voastra, capetenii dace, si in fata voastra, luptatori sclavi, jur ca voi lupta pentru dezrobirea dacilor si pentru libertatea sclavilor! Toti sclavii din Dacia vor fi liberi si vor primi pamint pentru munca. In Dacia nu vor mai exista sclavi sau robi, iar cei care au fost adusi aici ca sclavi vor fi lasati liberi. Strins uniti, dacii si sclavii eliberati vor munci pamintul, intr-o totala infratire si intelegere.

Izbucnira din nou urale si strigate. Sarmis ridica miinile si ceru tacere. Devenise cu totul stapin pe el. Continua :

Am fost ales rege intr-un moment greu. Diegis nu mai este, iar noi nu ne plingem mortii, caci pe noi moartea nu ne inspaiminta! In aceasta, clipa grea, nu va pot spune altceva decit ca trebuie sa ne pregatim pentru lupta si sa-l urmarim pe dusman cu toata dirzenia. Voi, cei care sinteti aici de fata, sa spuneti tuturor ca regele va fi bun, va imbratisa si va alina durerile celor care se vor dovedi viteji, supusi si vrednici, dar va fi necrutator, va pedepsi fara sovaire pe cei care vor da inapoi in lupta, pe cei lenesi si pe tradatori. In acest moment de grea incercare, cer tuturor supunere si ascultare. In fata steagului nostru de lupta, va cer sa-mi jurati credinta si supunere!

Juram! Juram! rasunara sutele de glasuri ce umplura vaile si muntii.

Dintre capeteniile dace se desprinse batrinul Chertebalos. Se apropie de rege, il imbratisa, apoi se retrase citiva pasi, tinind caciula in mina.

Marite rege, Marele zeu sa-ti dea sanatate si putere sa-l alungi pe dusman! Sa nu te mire, marite rege, ca ai fost ales de popor sa-i fii conducator : tu esti un vlastar care se trage din vitejii regi al Daciei, de la Burebista. Regele Decebal si batrinul taraboste Dicomes au avut radacini din acelasi neam, amindoi aveau os domnesc. Cei care sint batrini ca mine stiu bine toate astea. Uite, marite rege, indemnul unui batrin care in curind va pleca la Marele zeu : sa ai mila de popor, sa-l conduci cu hotarire si tarie, insa sa-l judeci cu blindete si intelegere. Sa nu ai odihna si tihna pina nu alungi afara legiunile si cohortele imperiului cotropitor! Sa traiesti, marite rege! Marele zeu sa te ocroteasca si sa-ti dea viata lunga !

Batrinul se retrase incet, plecat, cu fata spre Sarmis, in timp ce isi indesa caciula peste pletele lungi, albe ca neaua. Uralele din nou facura sa rasune vaile.

—- Fiecare clipa poate sa ne apropie sau sa ne indeparteze de izbinda, dupa cum vom sti s-o folosim, incepu Sarmis, si in jurul lui se facu liniste. Daca era vreme de pace, clipa de fata se cadea s-o sarbatorim printr-un ospat bogat, cu mult vin si cu multa veselie. Aminam petrecerea pina dupa alungarea dusmanului din tara! Trebuie sa pornim acum pe urmele legiunilor care se retrag catre Sarmizegetusa, unde, intarite, poate ca vor astepta lupta hotaritoare. Ca ajutoare ale mele aleg : pe Strombix, pe care il numesc capetenie a armatei de luptatori sclavi, si pe tarabostele Burio, pe care il numesc capetenie a armatei dacilor rasculati. Celelalte capetenii din armata dacilor si din armata sclavilor luptatori ramin asa cum au fost si pina acum. Din aceasta clipa, pornim! Strombix isi va stringe numaidecit cetele si va iesi pe drumul spre Apulum, iar tarabostele Burio va face la fel cu armata dacilor. Si unul, si altul vor trimite iscoade pe o parte si pe alta a drumului pina departe inainte. Garda mea sa fie gata de plecare!

In tabara sclavilor se porni repede miscarea. De mult nu mai dormea nimeni. Focurile se intetira. Dincolo de vale, pe platoul de pe virful de munte, cerul era luminat de vilvataile ce se ridicau, ca raspuns la bucuria sclavilor, insotit de garda sa, de citeva capetenii dace si de Buziris si Artaban, Sarmis porni in vale, spre drumul ce ducea catre Apulum. Citeva cete de iscoade pornite de Strombix i-o luara inainte si se imprastiara in lungul vaii.

Spune-mi, batrine, rupse Sarmis tacerea, intorcindu-se spre batrinul Chertebalos, care mergea alaturi de el, cum de-a fost rapus Diegis? Vestile s-au cam incurcat unele cu altele.

Batrinul vorbi dupa ce isi indesa mai bine caciula pe cap :

Da, trebuia sa-ti spunem asta chiar de la sosire, marite rege, dar clipa era prea inaltatoare, iar noi am crezut ca-ti este cunoscuta moartea lui. Eram in toiul luptei. Romanii ne prinsesera la strimtoare. Nimeni nu se asteptase sa gasim campul gol. Se simtea ca vom fi inabusiti de cohortele dusmane. Nu stiu cum s-a facut ca la o-nvalmaseala regele a fost incercuit de o ceata de calareti dusmani. Eu eram in apropiere, si cu mine altii : Burio, Dapyx, Staberius. Am sarit cu totii in ajutorul lui. Dagio cu alti luptatori veneau si ei din partea cealalta. Il vedeam pe Diegis si pe cei din jurul lui cum dadeau lovituri naprasnice, dar totul s-a petrecut ca fulgerul, si deodata nu l-am mai vazut. Am impins calul intr-acolo, am apucat sa-l vad strapuns de o sulita, dar nu m-am putut apropia, alti calareti romani au navalit peste noi. Ii paleam intr-una cu spada in dreapta si-n stinga, ca sa pot inainta, insa totul se schimbase intr-o incaierare prin care cu greu mai puteai razbate. La o rasucire prea repede si scurta, calul a cazut sub mine, iar eu am fost aruncat intr-o parte. Atunci s-a produs o miscare, si din toate partile am auzit ca ne-au venit in ajutor cetele de sclavi. Pe rege nu l-am mai vazut. Dagio mi-a spus mai tirziu ca Diegis a fost luat, asa mort, de legionari. Ca sa scape de o infringere, Burio a pus buciumasii sa sune ruperea luptei si retragerea spre padure. Dar n-a trecut mult, si trompetele dusmane au inceput sa sune incetarea. Poate ca se multumisera numai cu trupul regelui, pe care fara indoiala ca-l vor trimite la Roma, ca pe Decebal. Eu si Dagio, insotiti de mai multi luptatori, caci apucasem sa ma arunc pe un alt cal - sa stii, marite rege, ca la lupta nu mai simti batrinetea - am pornit in cautarea regelui, fara sa luam in seama cele ce se petreceau in jurul nostru. Atunci s-a petrecut o adevarata minune : in cale ne-a aparut guvernatorul Julius Quadratus Bassus. Mindru si vesel, isi indemna cohortele. Ne-am repezit cu totii ca nalucile asupra lui si, pina sa prinda de veste garda lui, l-am lovit cu spadele din doua parti. Dagio a repezit barda cu putere si i-a sfarimat pieptul. Nici noi poate ca n-am fi scapat cu viata daca nu ne sarea in ajutor o ceata de sclavi voinici si puternici - cica ar fi fost gladiatori, tu stii mai bine decit mine - care in citeva clipe au doborit dusmanii din jurul nostru.

Batrinul facu o lunga pauza, isi scoase caciula si se scarpina indelung prin plete. Tusi apoi de citeva ori si continua :

— Numai zeii au vrut sa iasa asa lucrurile! Guvernatorul roman se spune ca era un incercat militar. Cit priveste moartea lui Diegis, poate ca tot zeii au vrut-o. Armata dacilor si armata sclavilor trebuia sa lupte strins unite. Cine stie daca zeii nu ursisera de mult ca tu sa ne fii rege si sa scapi tara?

Batrinul tacu. In linistea noptii se auzeau numai potcoavele cailor lovind pietrele. Sarmis ofta. Nu-i mai puse batrinului nici o intrebare. Departe in vale rasuna un bucium ; iscoadele vesteau ca drumul e liber si fara pericol.

In zilele ce urmara, pe cimpia dintre Brucla si Apulum, Sarmis prinse din urma legiunile ce se retrageau si le zdrobi fulgerator. Dacii si sclavii se intrecura in acte de vitejie. Tirziu, dupa caderea serii celei de-a treia zi, iscoadele adusera stirea ca restul legiunilor, printre care se aflau si acelea de la Ampelum si Apulum, se retrageau spre Ulpia Trajana Sarmizegetusa. Legatul Julius Hortensius, comandantul legiunii de la Ampelum, devenise guvernator provizoriu al provinciei.

La lumina focurilor din tabara, inconjurat de capeteniile de daci si de luptatori sclavi, Sarmis sarbatori prima lovitura pe care o daduse dusmanului. Cu totii - capetenii, luptatori daci si luptatori sclavi - intrezareau, napaditi de sperante si de dorinte nestavilite de lupta, cum se aprind zorile libertatii.

Capitolul XI ZORILE LIBERTATII SE STING

armis isi instalase tabara in cimpia larga si neteda a riului Maris, la citeva stadii mai jos de Apulum. De departe, corturile luate prada de la legiunile ce se retrasesera in graba sau gasite in cimpurile parasite, in care acum se adaposteau luptatorii daci si sclavi, nu aratau a fi o tabara a dacilor. In organizarea armatei se schimbasera unitatile : in locul cetelor de luptatori formate dintr-un amestec de minuitori de arme diferite, regele organizase manunchiuri de lupta, unitati mici, bine inchegate si repezi in miscari, intocmai ca manipulele comandate la romani de un decurion, pilcuri de oaste constituite din opt pina la zece manunchiuri, corespunzatoare centuriilor, si grupuri de lupta, unitati puternice, bine legate si organizate, in care intrau sase pina la opt pilcuri de oaste, ajungind de marimea unei cohorte si chiar a unei legiuni, comandate de tarabosti si de alte capetenii ale dacilor si sclavilor luptatori. Formase astfel unitati distincte de prastiasi, arcasi si sulitasi si, mai ales, unitati de calareti, cu spade grele si sulite lungi, care puteau manevra usor si repede, pe cai mici, indesati si iuti. Si pregatirile se intareau zi si noapte, fara incetare.

Vestea victoriei de la Apulum a armatelor unite ale dacilor si sclavilor rasculati, conduse de noul rege, se intinsese ca focul in toata Dacia. La numai citeva zile dupa batalie, din toate partile incepusera sa soseasca daci si sclavi, dornici sa lupte impotriva imperiului. Si numarul lor devenea tot mai mare, cu fiecare zi ce trecea. Regele ii primea bucuros si, dornic sa-si formeze o armata cit mai puternica aminase urmarirea legiunilor care se retrasesera spre Ulpia Trajana. El isi facuse planul sa dea lovitura cu atita strasnicie, incit dusmanul sa fie aruncat afara din tara, inca inainte de caderea iernii. Dar schimbarea veni o data cu sosirea lui Maevius. Sarmis statea singur in cort, dupa ce plecasera toate capeteniile, carora le daduse dispozitii de pregatire in tot cursul diminetii. Auzi oarecare sfada afara, ca si cum cineva cerea sa fie lasat sa intre numaidecit la rege. Asculta si-i recunoscu vocea. Se grabi sa iasa in intimpinarea lui. Garda se retrase repede vazindu-l pe rege.

— Jupiter si Cybela sa-l tina sanatos pe regele Daciei! saluta Maevius, surprins de aparitia neasteptata a lui Sarmis.

Poetul ratacitor redevenise cel de altadata : cu parul vilvoi, cu toga veche, cu sandalele scilciate si pline de praf.

De cind te-ai facut nevazut, poetule, ai fost plecat cumva la zei? ii spuse imbratisindu-l. Il masura cu privirea citeva clipe, apoi continua, impingindu-l usor sa intre in cort : Din moment ce te arati, inseamna ca n-ai venit degeaba. Ce vesti imi aduci, ce se mai petrece pe la Sarmizegetusa?

Iti spun indata, numai ca

Ti-o fi sete? N-ai fi gustat de mult vinul.

Si nici altceva.

Te vei ospata numaidecit! il chema pe seful garzii si-i dadu ordin. Haide, da-i drumul, Maevius!

Citva timp, Maevius il cerceta lung pe Sarmis. Il gasea mult schimbat. In armura lui de rege, cu mantia agatata pe umeri, ii amintea de regele Decebal, asa cum il vazuse el numai o singura data.

Esti gata de lupta? il intreba fara sa clipeasca. Orice intirziere va fi in paguba ta si spre folosul imperiului. De citeva zile numai, inainte ca eu sa fi plecat de la Ulpia Trajana, a sosit noul guvernator, generalul Marcius Turbo, acela care a fost si continua sa ramina si guvernator al Panoniei. Lui i-a incredintat noul imparat, Hadrian, misiunea sa stinga rascoalele dacilor si sclavilor. Am plecat fara intirziere cind am aflat ca dinspre Panonia si de dincolo de Danuvius inainteaza legiuni noi spre Dacia.

Voi porni degraba! rosti Sarmis cu hotarire.

Noi, romanii, avem o vorba : „Pe dusman il bati usor daca stii sa-l imparti si sa lovesti pe rind si fulgerator fiecare din parti'. Va cistiga lupta acela care este mai bine organizat, mai bine inarmat si mai repede in miscari pe cimpul de bataie!

— Va trebui sa cuceresc Sarmizegetusa, inainte de sosirea acelor legiuni.

— Sa zdrobesti legiunile de acolo si sa lovesti apoi pe rind pe acelea care vin in Dacia!

Maevius il fixa mult timp cu privirea, ca si cum ar mai fi avut ceva de spus.

Nu cumva imi ascunzi ceva? Pericolul este mai mare? il intreba regele, ingrijorat.

Dupa cum stii, cea mai mare parte a vietii mi-am folosit-o cautind sa alin suferintele sclavilor. Tu stii ce este sclavia si il cunosti bine pe Maevius, dar nu si pe tribunul Lucius Quintus.

Din cele ce mi-a povestit Vitellius odata, il cunosc ceva si pe acel tribun, murmura Sarmis, nerabdator sa afle ce mai avea sa-i spuna. Deodata, se lumina si surise. Tribunul Lucius Quintus vrea sa lupte alaturi de noi? il intreba cu recunostinta.

Da, Sarmis, vreau sa lupt alaturi de sclavi! Toata viata am dorit sa-i vad pe sclavi rasculati si luptind pentru libertate! Pina acum am fost pe drumuri, dornic sa aflu cele ce se petrec in tabara cealalta. Momentul suprem a sosit. Prin tine s-a infaptuit fratia dintre daci si sclavi, si daca vei iesi invingator si vei obtine pacea cu Roma, Dacia va deveni patria libertatii, tara spre care vor alerga cei subjugati si cei care vor cauta sa scape de sclavie!

— Da, Maevius, mi-ai patruns in suflet si in gind. Sint in aceeasi masura cu sufletul atit alaturi de daci, cit si alaturi de sclavi. Vei lupta alaturi de sclavi, in fruntea lor, ii vei conduce la lupta. Care sclav n-a auzit de bunul Maevius? Voi ridica tabara si vom porni in graba spre Sarmizegetusa!

Inflacarat si tulburat, Maevius se facuse palid. Isi mai umplu o cupa cu vin si o goli dintr-o sorbitura.

Am uitat sa-ti mai spun ceva, sopti el lasind cupa, pe drum am intilnit un capnobot cu o garda de preoti. Mi-au spus ca sint trimisi de pe Cogheon, pentru a-i vorbi regelui.

Sarmis il privi mirat.

Ce-o fi vrind Marele preot? se intreba surprins.

Poate ca vrea sa te ajute, continua Maevius. Asa sint preotii : se dau repede de partea celui mai tare, il lingusesc, se pun in slujba lui si continua sa traiasca in imbuibare. Ca rege al Daciei libere, ei nu vor avea decit sa se teama de tine, de. aceea cauta sa ti se alature din timp. Ei stiu ca in lupta pe care tu ai porni-o impotriva lor te-ai putea sprijini pe fostii sclavi, deveniti oameni liberi, in sufletul carora zeii au cam murit de mult.

Ramii si te ospateaza, Maevius! Ma duc prin tabara, sa grabesc pregatirile. Daca esti obosit, te poti odihni putin.

Sarmis iesi din cort, lasindu-l singur.

Spre seara, ceea ce-i spusese Maevius se adeveri. Un capnobot, insotit de o garda de citiva preoti, ceru sa fie lasat sa intre la rege.

Marele zeu sa dea putere si viata lunga viteazului nostru rege! saluta capnobotul, inclinindu-se pina la pamint.

O clipa, Sarmis il vazu in minte pe Daizus, omorit cu mirsavie de preoti. De fapt, pentru el toti preotii se asemanau unul cu altul. Il privi pe capnobot cu neliniste si neincredere, pe care cauta sa si le ascunda.

-— Bun sosit, capnobotule, Marele zeu sa fie cu tine in toate clipele! raspunse la salutul lui.

— Ma plec in fata regelui si-i urez izbinda in lupta sfinta pe care a pornit-o! in numele Marelui preot Zundecibalm, ii urez

Sarmis nu-l lasa sa continue. Stia ca tot ceea ce spunea capnobotul erau cuvinte pline de lingusire, lipsite de sinceritate.

Spune, capnobotule, cu ce mare misiune ai fost trimis la mine? il intreba scurt si autoritar.

Ma numesc Sagio, marite rege, capnobotul Sagio!

Bine, Sagio, spune!

Marite rege, iti vorbesc in numele Marelui preot Zundecibalm. Marele zeu Zamolxis sa-i dea sanatate si viata lunga! Marele preot iti trimite toate urarile de bine si se pleaca in fata ta. Esti hotarit, viteaz si puternic, prin tine Dacia va redeveni libera si va intrece in bogatie si maretie falnica Roma

In timp ce-l asculta, Sarmis clatina din cap ca si cum l-ar fi aprobat, desi nu credea nimic din spusele lui. Pe fata mare a capnobotului vedea ochii abia deschisi, pierduti in grasime, barba lunga si rara, prin care isi trecea domol degetele, si gura mare, in care se zareau dintjj lati si neregulati.

Capnobot Sagio, daca ai sa-mi spui vesti importante, garda ta sa iasa, il intrerupse regele.

Dupa voia ta, marite rege!

Garda de preoti iesi repede, cu multa disciplina. Sarmis ii facu semn sa se aseze pe un scaun si umplu cupele cu vin. Il indemna sa vorbeasca mai departe.

Marite rege, Marele preot vrea sa repare doua greseli pe care le-a savirsit fata de regele Diegis, plecat acum la Marele zeu : prima greseala a fost ca el, Marele preot, n-a dat ajutor regelui cu preotii lui, sa indemne poporul sa se ridice tot, ca unul, impotriva cotropitorului si nu i-a sarit in ajutor cu garzile de preoti, care, dupa cum stii, sint buni minuitori de arme. A doua greseala, mai mare poate decit prima, a fost aceea ca Marele preot nu l-a ajutat pe rege cu bani si cu tot ce-i statea in putere, spre a stringe o armata cit mai numeroasa, inzestrata cu armele cele mai bune.

Sagio tacu si tusi sec. Spusele capnobotului intareau cele ce le stia de la Diegis, si Sarmis isi reaminti cuvintele pe care Maevius le spusese chiar in aceasta zi : „Preotii se dau repede de partea celui mai tare, il lingusesc, se pun in slujba lui si traiesc in imbuibare!' Continua sa-l asculte pe capnobot.

Dar si regele Diegis a savirsit o greseala mare relua capnobotul. N-a vrut sa ceara ajutorul Marelui zeu nu i-a trimis lui Zamolxis nici o Mare jertfa si n-a venit sa afle care ii era vointa. A refuzat sa fie uns de Marele preot ca rege al dacilor, asa cum este legea noastra din strabuni

Capnobotul facu o pauza. Ridica fara graba cupa o bau cu lacomie, fara sa ia in seama ca vinul se preling pe barba in jos.

Am venit sa-ti spun ca

Pina acum ai vorbit numai de greseli, capnobot Sagio, dar n-ai spus cum ar vrea Marele preot sa le repare! il intrerupse Sarmis, avind in minte tradarea, de multe ori dovedita, a lui Zundecibalm.

Capnobotul isi sterse barba si se aseza mai bine pe scaun.

Sus, pe Cogheon, la Marele altar, preotii au pregatit aducerea Marii jertfe in cinstea Marelui zeu, pentru a-l ruga sa te ajute sa-l zdrobesti si sa-l alungi din tara pe dusman. Acolo, linga Marele altar, Marele preot vrea sa te unga rege al Daciei.

— Asta e tot?

Nu, Marele preot mai vrea sa-ti puna la dispozitie tot tezaurul de pe Cogheon, cu care sa stringi luptatori si arme de la toate triburile vecine, si va trimite sa lupte alaturi de tine toate garzile lui de preoti. Vei putea sa-ti faci o armata puternica, marite rege, si vei putea sa stai de vorba cu Roma ca de la egal la egal. Marele preot mi-a spus sa-ti amintesc ca „numai acela care este puternic poate sa cistige o lupta, si nu cel care se grabeste' si sa-ti mai spun ca „pierzind lupta pe care te pregatesti sa o dai, vei pierde pentru totdeauna pe toti aceia care te urmeaza acum, si vei aduce numai chin si jale in sufletele sclavilor care s-au ridicat sa lupte'. Trebuie sa chibzuiesti adinc, marite rege! Pierzind lupta, ramii un rege fara tara!

Ultimele cuvinte ale capnobotului il facura pe Sarmis sa se infioare. Fusese capetenie a sclavilor si nu-l speriase gindul unei infringeri. Acum era rege si nu putea intelege ca ar mai fi cu putinta sa piarda lupta, ca ar ramine fara tara. De la Plutarh stia ca un conducator, - imparat sau rege - trebuie sa-si faca multi prieteni si aliati, sa caute sa se impace chiar si cu aceia ce-l dusmanesc, si sa se sprijine pe ajutorul lor, iar inainte de a da lupta, aflindu-se in fruntea unei armate puternice, de care dusmanul s-ar teme, sa prinda momentul cel mai potrivit si sa ceara o impacare multumitoare, din care ar avea mai mult de cistigat si ar scadea din riscul unei pierderi totale. Un astfel de dusman, pe care trebuia sa si-l schimbe in prieten si aliat, il socotea pe Zundecibalm, si prin el - pe toti preotii. Pe linga aceasta, avea nevoie de bani cit mai multi, spre a atrage la lupta, alaturi de el, cit mai multe din triburile vecine, de la rasarit si miazanoapte.

Spui ca aducerea Marii jertfe se va face pe Marele altar? rupse Sarmis tacerea, dupa indelunga gindire.

Capnobotul tresari inviorat. Intrebarea regelui era un semn ca intr-o anumita masura primise sa vina pe Cogheon.

Da, marite rege! raspunse pripit.

— Si pe cine ati ales sa fie adus Mare jertfa? Regele isi aminti de modul odios in care fusese omorit

Daizus.

N-a fost ales nimeni.

Eu, ca rege, nu mai permit aducerea de jertfe omenesti. Cit este imperiul de mare, de cuprinde aproape intreaga lume, se aduc ca jertfe animale, numai noi, dacii, am ramas in urma si mai omorim oameni nevinovati pe altarele zeilor.

Capnobotul Sagio se arata nerabdator sa lamureasca :

Regele nu stie ca, de multi ani, Marele zeu nu mai cere ca jertfa un om? Se apleca si vorbi mai in soapta : Asa trebuie sa spuna preotii, poporului. De fapt, guvernatorul Julius Quadratus Bassus a oprit astfel de jertfe, pe care, daca le-ar fi dovedit, le-ar fi socotit drept crime si le-ar fi judecat dupa legile imperiului. Acum, ca Mare jertfa se aduce un juncan frumos, din aceia cu parul patat cu rosu si alb.

Asadar, pe Cogheon, la Marele altar, murmura Sarmis. Il fixa pe capnobot cu o privire sagetatoare. Dar pe ruinele Cetatii-de-Munte fac de paza legionari, este acolo un castru : ca sa ajung pe Cogheon va trebui sa-i zdrobesc. Imi voi lua o garda puternica

Nu, marite rege, de mai bine de doi ani n-a mai ramas nici picior de legionar la Cetatea-de-Munte! sari capnobotul. Acolo, pe Cogheon, regele se va afla in deplina siguranta, garzile de preoti vor veghea fara odihna si vor face de paza pina departe in jur. Te vei inapoia repede in tabara, dar, cum nu se cade ca regele sa umble neinsotit, iti vei lua o mica garda si un mic alai format din capetenii

Cind va avea loc aducerea Marii jertfe?

Peste trei zile, marite rege!

Voi veni!

Eu astept in tabara, marite rege! Eu si garda mea de preoti vom insoti alaiul. Marele preot Zundecibalm doreste sa-i vorbeasca regelui cu o zi inainte de aducerea jertfei.

Pina noaptea tirziu si in ziua urmatoare, Sarmis puse totul in ordine in tabara. Lasa comanda armatei in grija celor doua capetenii : Burio si Strombix, si trimise iscoade in toate partile si mai ales spre Sarmizegetusa si Tibiscu si spre vaile riurilor Alutus si Rabo, pe unde ar fi putut veni legiunile pe care Roma le-ar fi trimis oa intariri in Dacia. Nici Burio si nici Dagio nu reusira sa-l faca pe rege sa renunte la plecarea planuita,desi cu totii, ei, capeteniile, socoteau ca pastrarea si intarirea armatei nu se putea face fara bani, iar ajutorul preotilor nu-l vedeau de dispretuit.

e drumul ce alearga alaturi cu riul, coborind dinspre Cetatea-de-Munte, batrinul Dagio gonea in galopul calului albit de spume, tinind strins in mina minerul spadei, pregatit sa izbeasca in oricine ar fi incercat sa-l opreasca. Barba si pletele ii fluturau in vint, camasa ii era zdrentuita, si din umarul sting se prelingeau pe piept dire groase de singe. Fata ii era impietrita de ura si de ingrijorare. Se grabea sa ajunga cit mai repede la tabara. Nu-i pasa cit de adinca era rana, se temea numai sa nu-l paraseasca puterile mai inainte de a ajunge acolo. Cata cu grija in jur, ca o fiara incoltita.

La o cotitura a drumului, zari departe inaintea lui un preot calare pe un catir, care se indrepta spre Cogheon. Isi pregati spada, gata sa-l paleasca. In furia ce-l stapinea, i-ar fi omorit pe toti preotii. Cind ajunse la citiva pasi, strinse friul calului si lasa spada in jos. Calul aluneca pe pietrele drumului, scotind scintei din potcoave Preotul isi opri si el catirul.

Dar ce s-a intimplat, taraboste Dagio? il intrebg linistit preotul, nestiind de furtuna din sufletul batrinului

Nu esti Burillo? Sau nu ma mai ajuta bine vederea?!

Chiar el, taraboste! Precum ma vezi, tot mic si slab am ramas.

Cuvintele lui Burillo il infuriara pe batrin. O clipa, j se paru ca preotul se bucura si il batjocoreste, semn ca stie de cele ce trebuiau sa se petreaca pe Cogheon. Ridica spada, hotarit sa-l loveasca.

— Vad ca s-a petrecut ceva, dupa furia ce te stapineste si dupa rana ce-o ai la umar, urma preotul cu aceeasi liniste. Nu ma lovi mai inainte de a te convinge daca nu-ti pot fi de folos cu ceva!

Dagio se potoli tot atit de repede. Isi aminti de tot ce facuse acest om pentru Diegis. Poate ca el nu trebuia socotit in rindul preotilor ticalosi, pe care-i lasase in urma sus, pe Cogheon.

Viata regelui este in pericol, Burillo!

Sarmis? De mult alerg sa-l vad si sa-i vorbesc! Eram tocmai la Tomis cind am aflat de moartea lui Diegis si de alegerea noului rege.

Cum, tu nu stii ce-a pus la cale Zundecibalm? il intreba grabit.

Sint plecat de mai mult timp, taraboste, am fost trimis la Marele preot al templului din Delfi, am trecut pe la templul din Samos, apoi pe la Athena, de unde, cu un negustor, am venit cu o corabie pina la Tomis

— Marele preot l-a atras pe rege pe Cogheon, se grabi Dagio. In noaptea ce-a trecut, preotii i-au atacat garda si alaiul. Eu am reusit sa scap. Cei care n-au fost omoriti au fost pusi in lanturi si bagati in hrubele Cogheonului. Regele este inchis acolo!

Pe fata osoasa si slaba a preotului se ivi un zimbet plin de amaraciune, si ochii ii sclipira, semn al hotaririi ce punea stapinire pe el.

Stiam ca Marele preot va cauta sa-l piarda pe rege, de aceea m-am grabit. Zundecibalm s-a temut de Sarmis chiar din timpul cind traia batrinul Decebal. Si unde ai plecat asa in goana?

Dagio salta capul cu hotarire si trase furios friul calului.

Ma duc in tabara, voi lua citeva cete de daci si de sclavi si voi ataca Cogheonul. II vom darima la pamint, daca

Stai, taraboste, il intrerupse preotul. Te stiu un luptator incercat si un barbat cu multa rabdare si cu multa chibzuiala. Tu stii ca de multe ori nu poti izbindi lovind cu puterea, ci cu iscusinta, cu siretenia. Daca regele este acum in miinile lui Zundecibalm, sosirea cetelor de luptatori pe Cogheon i-ar pune si mai mult viata in primejdie. Nici nu stim care sint gindurile Marelui preot : sa-l omoare, sa-l dea in mina noului guvernator, care-l va trimite pe rege in lanturi la Roma, sau sa-l tina inchis in vreo hruba de sub munte, unde-i vor putrezi oasele?

In sufletul batrinului luptator isi facu loc o adinca ingrijorare, amestecata cu descurajare, cu neputinta. Hotarirea il parasea. Isi musca framintat buzele si stringea cu putere minerul spadei. De rana din umar uitase cu totul.

— Poate ca zeii te-au adus la timp, Burillo! murmura el, incercind sa afle gindurile preotului,

Poate, taraboste Dagio! Preotul misca friul si strinse picioarele in coastele catirului, indemnindu-l la drum : Nu e timp de pierdut! Du-te in tabara, taraboste, si ia-ti citeva cete de luptatori! Sa va gasesc sus, in poiana din padure, acolo unde l-am intilnit atunci pe Diegis. Poate ca miine dimineata te voi cauta acolo, ii spuse din mers, indemnind din pinteni catirul.

Un timp, Dagio privi dupa preot, napadit de speranta si de recunostinta, apoi intoarse calul si porni din nou in goana spre tabara.

Pe Cogheon, Burillo gasi liniste. Numai din loc in loc putu sa observe urmele de singe de pe lespezile de piatra de curind spalate. Descaleca si se indrepta grabit spre sala in care stia ca se afla de obicei Marele preot. Il gasi stind de vorba cu capnobotul Sagio si cu capnobotul-sef al garzii de preoti. Cind il vazu pe Burillo, Marele preot tresari, ca si cum aparitia lui nu-l bucura.

— Ai sosit, Burillo? il intreba cu raceala Zundecibalm.

— Marele zeu sa-ti dea sanatate, Mare preot.

Esti obosit de atita drum, Burillo, sa te duci sa te odihnesti. Acum sint foarte ocupat. Peste o zi, doua te chem eu, sa-mi spui ce vesti mi-aduci de pe-acolo pe unde ai umblat.

Preotul iesi grabit. Vrusese numai sa vada cine se afla la Marele preot, cu gindul ca daca acesta l-ar fi retinut, sa-i spuna ca e atit de greu bolnav, incit abia se mai poate tine pe picioare. Se bucura. Cel putin o zi si-o noapte era liber sa intreprinda ceva, daca n-ar fi fost prea tirziu. Porni cu pasi repezi pe coridoarele palatului, aproape fara sa raspunda intrebarilor si urarilor de bun venit pe care i le adresau preotii ce misunau in toate partile, si urca in fuga scarile inguste spre chilia sa de deasupra salii de primire a Marelui preot. Isi arunca de pe umeri pelerina plina de praf, trase la o parte patul si scoase cu grija piatra care astupa hornul ce raspundea jos in sala, in spatele jiltului lui Zundecibalm.

Asculta atent :

cu garda pregatita si sint gata de plecare!

Burillo recunoscu vocea capnobotului comandant al garzii. Ii stia : acesta si Sagio erau cele doua unelte de nelegiuiri ale Marelui preot, uneltele cele mai ticaloase si mai devotate lui.

Stai, stai putin, sa nu ne grabim! Ti-am spus sa-l aduci la mine pe Susagus! spuse Zundecibalm.

Vine indata, Mare preot! se grabi seful garzii.

Bine-bine, il asteptam! Asa, spune, Sagio, cum de ai putut sa-l pacalesti pe razvratitul caruia ia intrat in cap ca ar fi rege al dacilor? continua Marele preot.

I-am vorbit asa cum mi-ai spus. Era foarte framintat si ingrijorat de soarta luptei ce se pregatea s-o dea cu legiunile imperiului. S-a bucurat cind a auzit ca va avea si ajutorul preotilor, dar mai ales l-a incintat vestea ca tu ii vei pune la dispozitie tot tezaurul de pe Cogheon.

Burillo auzi rasunind in sala risul ragusit, de batrin aproape neputincios, al lui Zundecibalm.

Stiam ca are mare nevoie de bani, murmura Marele preot. Ce sa faca el cu murdarii si imputitii lui de sclavi goi si cu cele citeva cete de daci nesocotiti care il urmeaza? Am primit vestea ca, dupa moartea lui Diegis, multi dintre luptatorii platiti, veniti de aiurea, au si fugit. Lipsit de bani, razvratitul n-a mai putut opri pe nici unul.

Armata lui e mare si puternica, Mare preot! spuse Sagio cu voce taraganata.

De cind a fost ales el rege, o multime de daci si de sclavi s-au dus in cetele lui, intari seful garzii.

Si tot nimic nu e, rosti tare Zundecibalm. O suta de sclavi goi, nemincati, fricosi si fara arme nu fac nici cit cinci legionari buni.

Marele preot uita ca oamenii napaditi de ura, de disperare si de setea razbunarii sint mai fiare decit salbaticiunile padurilor? adauga capnobotul Sagio.

Daca ar fi fost in sala, Burillo ar fi vazut cum Marele preot a tresarit, scuturat de un fior.

In care hruba l-ai inchis? intreba el cu voce sugrumata.

In cea mai de jos, de la apa, raspunse seful garzii. L-am legat de lanturile prinse de stinca. Acolo ar putea sa-i putrezeasca oasele, curatate de carne de sobolani, asa cum a pierit pe vremuri tarabostele Rundagio, care se ridicase impotriva preotilor.

Prin hornul de piatra, Burillo auzi risul infundat al Marelui preot.

Nu se simte el prea rau acolo. Un sclav este invatat sa traiasca in noroi, ca porcii, si se simte bine. Dar trebuie sa ne grabim, continua el cu vocea schimbata. Tu pleci inainte, Sagio, iei cel mai bun cal si-o tii in goana drept peste munti, pina la Ulpia Trajana. Ii duci vestea lui Marcius Turbo, si-i spui sa trimita citeva centurii sa-l ia in primire pe razvratit. Prin asta, vom dovedi cu strasnicie Romei ca noi, preotii, nu sintem dusmanii imperiului.

Urmara citeva clipe de tacere. Burillo auzi ca cineva intrase tusind. Asculta tot asa de incordat.

— Haide, grabeste-te, Susagus! spuse Marele preot cu voce dojenitoare. Traim clipe cind spada o avem cind in mina, cind deasupra capului! Ti-ai pregatit cetele, te-ai intarit bine?

Am o veste rea, Mare preot, incepu Susagus. Una din iscoadele noastre a vazut ca din alaiul venit pe Cogheon, un batrin ne-a scapat si-a reusit sa fuga inapoi in tabara rasculatilor.

Cum asa, tu visezi, Susagus! rosti ingrozit Zundecibalm.

Nu visez, Mare preot, sint ingrijorat! Acela care ne-a scapat nu este un batrin oarecare, e un luptator greu incercat : Dagio!

Dagio? striga Zundecibalm, sarind din jiltul sau.

Rastimpul celor citeva zile nu-l vom avea, asa cum ne facusem socoteala. Poate ca chiar la noapte vom fi inconjurati de cetele dacilor si ale sclavilor rasculati. Sa incercam sa rezistam pe Cogheon? In cit timp vom putea primi ajutor?

Susagus tacu, inecat de tuse.

Dar eu tineam sa-l dau viu in mina lui Marcius Turbo, asa cum mi-a cerut-o, murmura Zundecibalm framintindu-se.

Nu ne ramine decit ca dupa caderea noptii sa plecam cu totii, de-a dreptul peste munti, catre Ulpia Trajana, spuse Susagus stapinindu-si greu tusea. Cu ajutorul Marelui zeu, vom reusi sa le-o luam inainte si sa scapam din incercuire.

Il luam si pe razvratit! hotari Marele preot.

Sau il lasam mort acolo in lanturi! rosti Susagus. Burillo nu mai asculta. Astupa gura ce comunica cu hornul si se repezi spre peretele opus. Dadu la o parte o panoplie cu arme si trofee de lupta si se apuca sa desprinda din zid o lespede de piatra bine rostuita. Cu un scirtiit de fierarie ruginita, lespedea se desprinse si se roti intr-o parte. Preotul isi facu loc prin golul lasat si patrunse intr-un coridor scund, prin care nu se putea inainta decit aplecat pe brinci. Disparu repede in intuneric.

Sarmis nu stia decit ceea ce se petrecuse cu el. Intrase in palatul Marelui preot insotit de o garda de preoti. I se facuse o primire aleasa, asa cum pe vremuri fusese primit viteazul Decebal. In trecere, vazuse ridicindu-se fumul gros de tamiie si alte arome de pe Marele altar, ceea ce-l facuse sa creada ca pregatirea ceremoniei aducerii Marii jerfe e aproape terminata si ca Marele preot nu-l astepta decit pe el. Il primise capnobotul-sef al scribilor din palat, care, cu voce mieroasa si plina de tristete, ii spusese ca Marele preot e bolnav si-l roaga sa mearga sa-l vada. Dar pe Zundecibalm nu apucase sa-l mai vada. Pe unul din coridoare, miini puternice il prinsesera si, mai inainte de a fi apucat sa-si traga spada, simtise stringindu-se in jurul lui fringhii, cu care-l legasera cu multa iuteala si indeminare. Se vazuse apoi impins cu lovituri pline de cruzime prin galerii nesfirsite si pus in lanturi in adincul muntelui, in hruba in care apa iesea din stinca si pierea intr-o crapatura.

Un timp, ramasese impietrit, fara sa poata deslusi nimic in jurul sau. Ura, regretul, revolta si neputinta il napadisera cu totul si nu-si daduse seama cit timp statuse cazut pe blocul de piatra acoperit cu putine frunze uscate. Tresari auzind clipocitul apei. Se misca incet. Simti lanturile reci la miini si la picioare. Privi in jurul sau. Prin lumina slaba ce patrundea de sus printr-o crapatura in stinca, vazu un sarpe iesind dintr-o gaura, serpuind prin apa baltoacei din mijlocul hrubei si intrind intr-o alta crapatura. Din alte gauri se ivira doi sobolani, se apropiara de el, il mirosira si, simtindu-l in viata, disparura dupa peretele cotit al galeriei. Intr-un colt al hrubei, ceva mai ridicat, zari o gramada de cranii si de oseminte omenesti, isi intoarse capul, ingrozit si scirbit de tot ceea ce vedea. Era atit de revoltat pe sine insusi pentru greseala ce-o facuse, incit, daca ar fi avut o mina libera si un cutit, si l-ar fi implintat in inima, satisfacut ca si-a razbunat propria-i ticalosie, pe care o savirsise increzindu-se in Marele preot. Ceea ce-l chinuia mai mult si-l facea sa se revolte si sa se urasca cu o furie ce nu cunostea margini era gindul ca ii impinsese spre deznadejde si pieire pe nefericitii sclavi. Cit despre daci, stia ca Roma ar fi fost gata sa le ierte totul, numai sa-i vada linistiti si pusi pe munca. Pe cind, ei, sclavii, chiar daca ar fi fost iertati de imparat, nu-i iertau stapinii, marii proprietari al intinselor si bogatelor ferme din Dacia. Ii vedea pusi in furci, rastigniti si spinzurati de-a lungul drumurilor si pe intinsul cimpiilor, pentru ca astfel sa intre spaima in ceilalti pe care stapinii ii lasau in viata.

Vedea in Burio un destoinic si hotarit rege al dacilor, care va sti sa-i duca mai departe la lupta si sa-l pedepseasca pe Zundecibalm pentru tradare, desi tinarul taraboste mai pastra credinta in Marele zeu si se temea de puterea lui. Nu era sigur daca Strombix, Buziris si Artaban vor mai avea taria sa duca mai departe lupta sclavilor si daca sclavii nu se vor imprastia, cuprinsi de panica. Unirea sclavilor cu dacii o vedea mentinuta mai mult prin Maevius. Fostul tribun pretuia singele rece in lupta al dacilor, hotarirea cu care ei sfidau moartea si era dornic sa lupte alaturi de astfel de oameni. In aceeasi masura ii iubea, voia sa-i ajute si se simtea legat de sclavi. In mintea lui Sarmis aparura chipurile lor : Maevius, Burio si Strombix, chipuri mari, taiate in piatra, statui uriase, ce atingeau crestele muntilor. Se mai linisti. Moartea nu-l inspaiminta prin ea insasi, caci ar fi primit-o fericit daca prin ea s-ar fi ajuns ca sclavii sa devina liberi, iar dacii sa se scuture de jugul Romei. Moartea sa il inspaiminta numai prin prabusirea ce-o putea provoca in sufletele miilor de oameni care il urmasera cu atita incredere si speranta. De cind fusese ales rege, visase sa vada o Dacie libera, bogata si fericita, o Dacie fara sclavie, in care oricare sclav sa-si gaseasca libertatea si patria. Se vazuse pe el rege iubit de popor; crescindu-l cu dragoste pe micul Dicomes, viitorul rege al dacilor, al tuturor dacilor, de la miazazi, rasarit si apus. Nutrise gindul ca dupa alungarea legiunilor romane sa intinda granitele tarii peste toate tinuturile stapinite de triburile dace de peste munti, pina la mare, cum visase marele Decebal.

Acum, toate visurile si toate sperantele lui se destramau. Aci, sub munte, unde fusese legat cu lanturi de stinca tare, umeda si rece, in temnita a carei intrare poate ca n-o cunostea decit Marele preot, isi va astepta sfirsitul, coplesit de disperare si de neputinta. Aci ii vor ramine oasele, de pe care carnea ii va fi curatata de jivinele ce incepeau sa misune in jurul lui.

Se intoarse si cerceta cu atentie peretele de stinca de care erau prinse lanturile ce-l legau pentru totdeauna. Vazu piatra scrijelita de incercarile disperate ale acelora care, ingroziti de sfirsitul ce-i astepta, incercasera sa scobeasca si sa smulga legaturile, prinse cu piroane mari, batute adinc. Dar pentru ce sa-si astepte neputincios sfirsitul? O scinteie ii licari in minte. Vazu coltii ascutiti ai stincii de linga el. Ei il puteau ajuta sa-si curme suferinta : sa se repeada cu capul in virfurile lor, sa-si zdrobeasca craniul si creierii. Da, mai ales creierii, mintea, sufletul, tot ce a fost slab in el si l-a facut sa cada prada perfidiei si ticalosiei Marelui preot!

Incepu sa sufle adinc si greu, inima sa-i bata cu putere, ochii sa-i luceasca in semiobscuritatea hrubei de piatra. Daca ar avea miinile si picioarele libere, ar cauta sa se lupte cu stincile, cu gratiile de fier, cu usile grele zavorite, cu garzile de preoti, cu tot ce i s-ar opune in cale. Isi strinse cu putere pumnii, intr-o suprema incordare si hotarire : sa se repeada cu capul in stinca si sa moara. Ramase astfel incordat si impietrit, pina cind in minte ii rasunara, intr-o repetare nesfirsita, cuvintele pe care i le spusese Plutarh in clipa despartirii : „Sa nu uiti niciodata, Sarmis, ca in orice situatie te-ai afla, oricit de disperata si de fara speranta, atit timp cit vei mai fi in viata, nu trebuie sa socotesti totul pierdut! In sufletele oamenilor zac puteri nebanuite, se pot petrece evenimente neprevazute, pot sa apara situatii noi, din care acela care se crede pierdut poate sa se salveze, in care cel neputincios poate sa se razbune, iar cel ce e pe cale sa piarda lupta, sa iasa invingator!'

De departe, in galeria intortocheata rasuna huruit de pietre ce cadeau rostogolindu-se. „Cine-ar putea sa vina?' se intreba el infiorat, uitind de tot ce framintase in gind. Deslusi pasi ce se apropiau in graba prin galeria ce cotea, urca si cobora la tot pasul. „Atit timp cit mai sint in viata, voi lupta, chiar si asa legat!' isi spuse ridicindu-se in picioare. Se gindi sa loveasca cu trupul, cu picioarele si cu bratele, din orice pozitie s-ar afla. Dupa putin timp, vazu peretele galeriei mai luminat. Acum nu se mai indoia, cineva inainta, luminindu-si calea cu o faclie. Pasii se auzeau din ce in ce mai aproape. Cel ce venea inca nu se aratase, cind ii auzi de departe indemnul :

Curaj, marite rege, nu este inca totul pierdut!

In tot trupul lui Sarmis se produse o zguduire ca de trasnet. Unde si cind mai auzise aceasta voce? Cu aceleasi rasunete, aceeasi voce ii mai vorbise tot printr-o galerie si tot pe sub munte. Cind? Unde?

Burillo! striga cuprins de o navalnica speranta, de o aprinsa sete de viata si de recunostinta.

Preotul se ivi tinind o faclie intr-o mina si o legatura in cealalta.

Da, marite rege, eu sint! Vietile oamenilor care lupta pentru aceeasi cauza se intilnesc si se intretaie din cind in cind, daca soarta nu-i lasa sa mearga si sa lupte alaturi unul de altul.

Sarmis intinse bratele, de care-i atirnau lanturile grele, incercind sa-l prinda si sa-l imbratiseze, dar preotul i-o lua inainte si se arunca la picioarele lui :

Un rege cu suflet ca al tau este rege chiar si cind se afla ferecat cu lanturi de stinca, rosti Burillo. S-a apropiat clipa incercarii supreme, marite rege!

Sarmis il prinse de umeri si-l indemna cu infrigurare :

Ridica-te, Burillo. Esti pentru a doua oara salvatorul meu

Chiar de atunci, marite rege, aveam presimtiri ca destinul tau e altul. Viitorul unora dintre oameni poate fi vazut in privirile, in faptele, in pornirea si-n toata fiinta lor. Dar sa ne grabim, marite rege, nu avem timp de pierdut.

Preotul desfacu legatura, din care scoase doua spade scurte si sculele necesare slobozirii unui om din lanturi.

Cum de ai reusit sa patrunzi pina aici? Burillo se si aplecase si lucra sa slabeasca ochiurile lanturilor de la picioare. Ii raspunse continuind lucrul :

Ai mai fost cu mine prin inima muntelui acestuia si ai ascultat despre ce vorbeste Marele preot. Au trecut multi ani de atunci! Burillo este cirtita muntelui de sub Cogheon. Atunci cind te-am adus, am facut-o cu convingerea ca te ajut sa nu te increzi niciodata in Zundecibalm si nici in acela care ii va lua locul. Am avut grija ca din chilia mea sa ma pot strecura incoace. Nimic nu trebuie sa-i scape unei bune prevederi. Din chilia mea se poate patrunde in putul ce taie galeria prin care se ajunge aici. Peste put nu se poate trece decit pe un pod miscator de lemn, ce se impinge din partea cealalta. Nefericitul adus aici, chiar daca ar reusi sa rupa lanturile, n-ar putea sa treaca peste putul in adincurile caruia nu l-ar astepta alta soarta decit inecul in apa din care ies la suprafata tepuse ascutite de fier.

Se auzi un puternic zornait de lanturi, si preotul se ridica grabit.

Picioarele sint gata, marite rege, iar la miini o sa mearga si mai repede. Continua sa-i vorbeasca : in gangul ingust ce da din chilia mea am o firida in care am pus toate cele de trebuinta : arme, unelte, imbracaminte. Burillo, arhitectul a tot ceea ce s-a construit nou pe Cogheon de catre Zundecibalm, n-a scapat nimic din vedere. Iei spada, poate ca va trebui sa luptam!

Dar garda mea, ce s-a facut cu ea?

Cind am sosit eu, marite rege, toate lespezile de piatra, pina la Marele altar, erau spalate de singele curs. Garzile de preoti au fost mai puternice si i-au atacat fara veste. Numai batrinul Dagio a scapat, de la el am aflat ce s-a petrecut pe Cogheon, si m-a facut sa ma grabesc

Marele preot isi va plati ticalosia! murmura Sarmis, tremurind de furie. Sa ne grabim!

Se grabesc si ei, marite rege! Acum, poate ca Zundecibalm a si pornit catre Ulpia Trajana Sarmizegetusa, unde se va pune sub protectia guvernatorului. Cind a auzit ca Dagio a scapat, i-a pierit tot curajul. Dar trebuie sa le-o luam inainte, dintr-o clipa in alta ar putea sa vina sa te ia sau sa te omoare, dar va trebui mai intii sa destupe galeria infundata de mine, ca astfel sa-i intirzii. La nevoie, vom da lupta! De mine sa nu ai grija, Burillo stie sa minuiasca bine si spada. Sintem gata!

Preotul ridica faclia si-i dadu lui Sarmis una din spade.

Sa ma urmezi, marite rege! Galeria este ingusta si scunda.

Strabatusera citeva coturi ale galeriei, cind auzira huruit de pietre, apoi voci ce inaintau. Buriuo stinse repede faclia si-l prinse de mina.

Sa ma urmezi fara teama, cunosc bine drumul! Pe ei ii vom vedea mai bine, luminati de facliile lor, iar pe noi ne va proteja intunericul. Daca vom ajunge la put inainte de sosirea lor, ne vor pierde urmele.

Dar sperantele preotului nu se implinira. Dupa o cotitura, zarira inaintea lor umbre ce se apropiau. Strinsera miinile pe minerele spadelor si se pregatira de lupta.

La cimp liber stiu ca esti tare in lupta, marite rege aici insa sa ma lasi pe mine sa dau loviturile.

Preotul il trase inapoi dupa cotul galeriei si se ascunse in intuneric. Pasii si vocile se auzeau tot mai tare. Cind socoti ca se apropiase destul, Burillo arunca spre ei cu toata puterea o lespede de piatra. Se auzi un racnet de durere. In aceeasi clipa, el se repezi cu spada si-l strapunse pe cel care inaintase. Galeria rasuna de alt racnet, si mai puternic. Facliile cazura jos, continuind sa arda.

La lupta, marite rege! indemna preotul.

In galeria ingusta si scunda ei puteau minui cu mai multa usurinta spadele scurte, pe cind adversarii lor se miscau greu cu spadele lor lungi..

Jos spada, Burillo! striga unul dintre cei atacati. Teme-te de urgia Marelui preot!

—- Capnobot Sagio, teme-te tu de rasplata tradarii! spuse Sarmis repezindu-i o lovitura de spada in umar si retragindu-se fulgerator..

Si tu, sef al garzilor, ai venit sa-l iei pe rege pentru a-l preda lui Marcius Turbo, rosti Burillo recunoscindu-l, sau venisesi pregatit sa-l trimiti la Marele zeu?

Lovitura lui Burillo se dovedi atit de indeminatica si de fulgeratoare, incit seful garzilor scapa spada din mina ce incepu sa-i singereze. Acesta se intoarse speriat si fugi citiva pasi, impingind inainte pe preotul din garda pe care il lovise peste fata piatra aruncata de Buriuo. Reveni insa dupa ce lua spada celui doborit si se arunca in lupta. Galeria fiind prea ingusta, miscarea ce-o facu se dovedi fatala. Vrind sa-l depaseasca pe preotul pe care il impinsese, nu putu minui spada, si Sarmis, cu o lovitura bine tintita, ii strapunse gitul. Ramasesera numai doi contra doi. Capnobotul Sagio, ranit, si preotul din garda, cu fata insingerata, incepura sa bata in retragere. Sarmis si Burillo ii atacara cu mai multa furie, urmarindu-i pas cu pas. In mina stinga, Burillo tinea o faclie pe care o ridicase din mers. Lupta nu mai dura mult, si in fata lor ramase numai capnobotul, fara spada, cazut in genunchi, implorindu-i sa-l lase in viata.

Pentru ce ti-ai tradat regele, capnobot Sagio? il intreba Sarmis cu minie greu stapinita.

Iertare, marite rege, jur pe Marele zeu ca n-am stiut niciodata ce ginduri nutrea Marele preot!

Minti, tradatorule! ii striga Burillo.

Iertare, marite rege, sint gata sa trec in slujba ta si sa-mi dau viata pentru tine!

Ti-o vei da pentru Zundecibalm, marele tradator, suiera Sarmis, hotarit sa-l strapunga cu spada, dar se vazu oprit de Burillo.

Opreste-te, marite rege! O astfel de jivina nu trebuie sa murdareasca spada unui rege. Il vom face sa se pedepseasca singur.

Intepindu-l cu virful spadei, la lumina facliei pe care o tinea in cealalta mina, Burillo il tot impinse pe capnobot pina cind din bezna se casca gura intunecoasa a putului, peste care se afla impins podul.

Nu-l scapa din ochi, marite rege, pina dau podul la o parte! Dupa ce facu libera gura adinca, infricosatoare, Burillo adauga : Regele sa hotarasca pedeapsa!

Pedepseste-te singur, tradatorule! striga Sarmis, si alege : spada, sau putul!

O clipa, capnobotul paru ca-si pierde cumpanirea, se clatina intr-o nehotarire plina de disperare pe marginea abisului, apoi pieri in gura neagra a putului, scotind un tipat ce nu mai avea nimic omenesc in el.

Acum sa ma urmezi cu multa graba, marite rege! Trebuie sa te duc la un loc ferit, apoi voi iesi sa vad ce se petrece afara. Nu-mi dau seama cit a trecut, poate ca de mult s-a intins intunericul noptii.

e terasa Marelui sanctuar de pe Cogheon se adunasera toate capeteniile din armata dacilor si sclavilor. In jurul terasei erau aliniate intr-un imens careu unitati de luptatori daci si sclavi. Pe aleea ce ducea spre palatul Marelui preot stateau de straja gladiatorii, luptatorii cei mai voinici, cei mai ageri si cei mai hotariti din unitatile de sclavi. In partea cealalta, spre ruinele Cetatii-de-Munte, erau ingramaditi capnobotii, preotii si scribii cultului lui Zamolxis care il slujisera pe Zundecibalm. Din cele patru colturi ale Marelui altar se ridicau valuri de fum aromat de tamiie si alte miresme, din vasele largi cu care se terminau coloanele de andezit ce inchideau sanctuarul. Freamat si murmur se ridica din toate partile. Capetenii si luptatori, daci si sclavi, capnoboti si preoti asteptau cu infrigurare inceperea judecatii. Soarele se inalta incet de dupa crestele muntilor si alunga negura ce se retragea usor spre fundurile vailor adinci. De sus de pe munte cobora racoarea diminetii, intr-o adiere usoara, ce insufletea multimea. Toate privirile erau indreptate spre treptele de marmura de linga Marele altar, locul unde se afla regele, inconjurat de capeteniile cele mai de incredere. Alaturi de el statea preotul Burillo, tacut, trist, obosit. Aceeasi tristete si oboseala se vedeau si pe fata regelui. Momentul inceperii judecatii sosise.

Sarmis privi pe deasupra luptatorilor si peste ruinele Cetatii-de-Munte departe in zari. Pe treptele de marmura pe care statea acum, il vazuse pe Decebal cu multi ani in urma, in ziua aducerii Marii jertfe, cind Daizus fusese omorit de catre preoti. Simti un usor val de caldura napa-dindu-i inima. Acum se afla el pe locul pe care il ocupase marele sau inaintas.

— De ce zimbesti, Burio? il intreba pe taraboste, vazind cum pe fata ii juca un suris.

O vorba de demult, marite rege, spune ca pe batrin daca nu-l ai, sa-l cumperi.

Nu inteleg ce vrei sa spui, murmura Sarmis.

— Fara bitrinul Chertebalos, continua Burio, nu-l mai aveam acum in mina pe marele tradator. Cind am aflat de la Dagio cele ce se petrecusera aici, am sarit pe cai si am pornit navala spre Cogheon. Toti, in frunte cu Dagio, alergam stapiniti de un singur gind : sa-l salvam pe rege. Numai el, batrinul Chertebalos - eu de fapt n-am mai avut timp atunci sa vad, am aflat dupa aceea - a facut un semn si i-a oprit in loc pe cei doi feciori ai sai, pe Rhesos si pe Dapyx, care ii asculta vorba ca doua fete nevinovate. Cei care au vazut au ris, au spus cu totii ca, de frica Marelui zeu, batrinul se temea si de Marele preot, dar nu era asa. „Voi sa ma urmati pe mine, feciorii mei, cica le-a spus el, si sa nu uitati niciodata ca fiarele au grija intotdeauna sa-si faca mai multe iesiri la vizuina!' Si in timp ce noi, cu cetele ce ne insoteau, galopam pierzindu-ne intr-un nor de praf, batrinul s-a dus la Strombix. „Ai luptatori care nu se tem de zei si de preoti?' l-a intrebat el. „Oricare sclav care lupta pentru libertate ii batjocoreste pe zei!' i-a raspuns Strombix. „Atunci sa-mi dai gladiatorii tai!' i-a spus batrinul. Au pornit apoi in goana, facind un mare ocol, si s-au pierdut in munti. Dupa cum stii, la sosirea noastra aici pe Cogheon, Zundecibalm fugise. Ne-am luptat cu garzile de preoti, l-am rapus pe tradatorul Susagus si-am inceput sa cautam, rascolind palatul. Cu fiecare clipa, insa marele tradator se indeparta, si l-am fi scapat din mina daca batrinul Chertebalos nu-i iesea inainte cu gladiatorii.

Burio tacu. Sarmis zimbi si ofta :

Ii voi pune la loc de cinste pe batrini, murmura el. Poate ca ar fi mai bine ca in Dacia, in locul credintei in niste zei neputinciosi, care de fapt nici nu exista, sa statornicesc un cult nou, al batrinilor, al inteleptilor. Atunci, soarele va lumina libertatea pe tot cuprinsul Daciei! Ce spui, Burillo?

Preotul tresari. Nici nu ascultase ce spusese Sarmis.

Regele poate sa inceapa judecata, sopti el. Sarmis ridica o mina, si buciumasii se pornira sa sune. De departe, ecoul aducea inapoi sunetele, in valuri ce se urmau tot mai rare si mai slabe. Din palat iesi Marele preot, insotit de o garda de preoti si de o garda de luptatori daci, cu sulitele pregatite sa strapunga pe cel care ar fi incercat sa se opuna ordinului regelui. Batrin, girbovit, cu totul invins de framintarile ce le traise in ultimele zile si nopti, Zundecibalm se apropie de Marele altar, imbracat in odajdiile in care aducea Marea jertfa, fara sa arunce vreo privire spre rege. Impresionata, multimea cata cind spre mantia scumpa si bogata a Marelui preot, cind la armura de lupta a regelui. Sarmis se ridica in picioare. Buciumasii incetara sa mai sune.

Capetenii si luptatori daci, incepu el rar si apasat, v-am adunat sa judecam pe omul care si-a tradat regele si tara!

Sarmis povesti tot ce stia despre tradarea lui Susagus, din indemnul Marelui preot, si despre legaturile lor cu romanii. Cind aduse vorba de Diegis, ii ceru lui Dagio sa spuna mai departe ce se petrecuse.

Am fost cu Diegis la Marele preot, vorbi infuriat batrinul luptator.

Regele voia sa-i ceara ajutor si mai ales bani din tezaurul lui Zamolxis, pastrat pe Cogheon pentru zilele de grea restriste pentru tara. Eu nu stiu tot ce-a vorbit Diegis cu Zundecibalm, dar stiu ce s-a intimplat dupa aceea : Marele preot il tradase romanilor. Cind am iesit de pe Cogheon, am fost inconjurati de centuriile guvernatorului, si fara ajutorul preotului Burillo am fi cazut captivi. Dar fapta aceasta a lui Zundecibalm s-a mai repetat si acum de curind, cind el a urmarit sa-l dea pe inflacaratul nostru rege, pe Sarmis, in miinile romanilor, pentru a fi dus la Roma!

Batrinul Dagio tacu si se aseza pe treapta de marmura. Pe fetele tuturor dacilor, furia, ura si pornirea spre razbunare luasera locul respectului fata de Marele preot si a fricii de supararea Marelui zeu. Sarmis povesti apoi cele intimplate de citeva zile si arata cum fusese salvat de catre Burillo.

Tradare! striga cineva din multime.

Sa fie pedepsit pentru tradare! ceru un luptator.

Ca sa-l putem judeca drept, continua regele, trebuie sa-l ascultam si pe Marele preot.

Cu miscari incete, Zundecibalm se intoarse spre rege, trecindu-si privirile peste capetele dacilor, fluturind un zimbet de batjocura si sfidare. Il fixa mult timp pe Sarmis, fara sa vorbeasca. Incepu cu voce indurerata, cu cuvinte prin care cauta sa infricoseze multimea :

Mare zeu, se afla in fata ta acela care te slujeste, iti asculta voia si anunta poporului vointa ta. Eu, Marele tau preot, sint adus aci pentru a fi judecat. Daca prin ceea ce am facut, Mare zeu, am calcat vointa ta, sa fiu greu pedepsit, iar daca altii au gresit si imping poporul dac pe calea pieirii, arata-ti minia si puterea ta si sa-i pedepsesti dupa faptele lor. Eu, Mare zeu, sint gata ori-cind sa vin acolo sus linga tine, daca aceasta este dorinta ta.

Printre capeteniile si luptatorii daci trecu un suflu de infiorare si de teama. Numai Sarmis si Burillo il ascultau cu ura si scirba. Ei intelegeau ce incearca sa obtina de la multime Marele preot. Incordarea crescu si mai mult cind Zundecibalm vorbi cu mai multa putere si indirjire, implorind pe Marele zeu :

Sa-ti indrepti minia ta, Mare zeu, asupra acelora care gindesc rau si fac rau, care-i lovesc si umilesc pe preoti! Stringe toate tunetele si fulgerele si arunca-le asupra lor, arata-ti puterea ta cutremurind muntii, brazdind cerul cu foc si lovind pamintul cu grindina!

Marele preot indrepta in sus privirea si ridica miinile, ramase astfel citeva clipe, apoi rosti rar, cu ton de supunere :

Faca-se voia ta, Mare zeu!

Linistea si incordarea cu care era ascultat ii intari convingerea ca reusise sa infricoseze multimea. Cu o cautatura rece, plina de ura, Zundecibalm il tintui pe rege si-i striga cu voce sugrumata :

Ma adresez tie, Sarmis, fiu al lui Dicomes, si-ti spun ca, asa cum sint, sub povara anilor si a batrinetii, nu ma tem de moarte si nu regret ca tu ma vei trimite cu o zi mai devreme la Marele Zamolxis! Iti vorbesc ca unui dac nesocotit, si nu ca unui rege al dacilor, caci tu nu al fost uns rege de Marele preot, iar Marelui zeu nu i s-a adus Marea jertfa, sa ne spuna daca voia lui este ca tu sa ne fii rege!

Tacu, isi roti privirea pe deasupra tuturor, apoi continua :

Voi vreti sa ma judecati, dar cu ce drept? Marele preot are de raspuns numai inaintea lui Zamolxis si este judecat numai de el. Ati spus ca am tradat pe rege, tara si poporul si m-am dat cu totul de partea romanilor

A cotropitorului! strigara mai multi luptatori deodata.

— Ceea ce am facut eu nu se deosebeste prea mult de cele ce s-au spus aici, dar ce va indreptateste pe voi sa credeti ca ceea ce au facut Decebal si Diegis a fost bine? Ce va intareste credinta ca ceea ce vreti sa faceti voi va fi bine pentru poporul dac? Va spun ca nu veti reusi altceva decit sa intaritati si mai mult minia Romei, sa aduceti sj mai multa suferinta poporului!

Ai vrut sa l dai pe rege in miinile dusmanului! izbucni Dapyx, stringind mina pe minerul spadei.

Tu esti viteaz si tinar, dar nu pricepi multe! Da, o spun aici, in auzul tuturor, nu as fi avut taria sa-l omor si l-as fi dat sa-l judece guvernatorul, insa nu dadeam un rege, ci un razvratit, un fost sclav al imperiului

Tradare! Rusine! Ticalosie! izbucnira strigate de minie din mai multe parti.

Am socotit, continua Zundecibalm, neluind in seama strigatele multimii, ca pentru salvarea a mii de vieti si linistirea noastra, putea fi jertfit un singur om, un om care prin razvratirea lui impinge la pierzanie sumedenie de daci si de sclavi. De mii de ani, preotii ingrijesc de popor si cauta sa-l duca pe calea cea buna. Preotii nu au lovit niciodata pe un nevinovat

Sa fie adus capnobotul Iazio! striga Sarmis.

Garda il impinse in fata pe capnobot. Pe fata lui schimonosita de spaima se ivise sudoarea mortii, privirea ii era ratacita.

Capnobotule, daca vrei sa scapi cu viata, il ameninta regele cu voce apasata, spune multimii cine a hotari! moartea lui Daizus!

Marele preot! raspunse capnobotul, tremurind.

Cum el, capnobotule, caci aici, in fata multimii, s-au tras sortii? continua Sarmis, pentru a-l indemna sa spuna tot ce stie.

Intotdeauna in sacul cu bile au fost buzunare ascunse, in care se aflau bile pentru cei sortiti sa moara aruncati in sulite, spuse capnobotul.

Asadar, jertfa nu si-o alegea Marele zeu si nici soarta?

Nu, o alegea Marele preot!

Iata, Zundecibalm, o dovada ca preotii omorau oameni alesi cu grija si cu ura! il mustra regele. Dar in lanturile in care m-ai incatusat pe mine, din hruba de sub palatul tau, din inima muntelui, pe cine ati mai omorit? Ale cui erau osemintele din gramezile de acolo?

Marele preot nu raspunse. Ramase cu privirea in jos-

Spune tu, Burillo, ca sa afle poporul intreg adevarul! Burillo se ridica de pe treapta de marmura, napadit de framintare, dar hotarit sa vorbeasca.

Marite rege, acolo zac oasele tarabostelui Segitulp, pierit dupa ce-l infruntase pe Marele preot in fata lui Decebal, acolo zac oasele lui Bugis, viteazul luptator care s-a batut cu o ceata de capnoboti beti, ale lui Dorillo, comatul care a patruns pe Cogheon sa-si scape fiica furata de preoti pentru Marele preot, ale lui

Destul, Burillo, multimea a inteles ce facea pe Cogheon alesul Marelui zeu! Sarmis se intoarse din nou spre Zundecibalm : Mai ai de spus ceva, Mare preot? il intreba, si nu primi nici un raspuns.

Dintre capeteniile dace se ridica batrinul Chertebalos :

Marite rege, Marele preot este doborit de povara anilor, eu asijderea. Un batrin poate sa-l judece mai bine pe alt batrin. Bag seama ca sintem de-o virsta. Imi da voie regele?

Vorbeste, batrine!

Marite rege, incepu el dupa ce tusi de citeva ori, adineauri Marele preot ne-a spus ca el raspunde numai fata de Marele zeu si ca numai zeul Zamolxis poate sa-l judece. Sa-l dam judecatii lui, marite rege, sa ne spuna zeul daca Zundecibalm este vinovat sau nu! Sa-l trecem prin incercarea Marii jertfe si sa fie aruncat in sulite! Oricum, noi pedepsim tradarea si pe tradator! De multe ori cind viteazul Decebal ii judeca pe tarabosti, Marele preot cerea ca despre vinovatia lor sa fie intrebat Marele zeu.

Niciodata un Mare preot n-a fost adus Mare jertfa racni cu disperare Zundecibalm, de se infiora multimea.

Ce spune poporul? intreba regele, cu voce puternica, pentru a acoperi tumultul si murmurele ce izbucnisera din toate partile.

Sa fie aruncat in sulite! strigau unii.

Sa-l dam Mare Jertfa! cereau altii.

Sa moara tradatorul in lanturile de sub cetate!

Sa fie ars!

Regele ridica in sus bratele si ceru liniste :

Sa se aleaga cei mai voinici luptatori si sa fie aruncat in sulite. Daca nu va muri in ele, ii vom da noi ultima lovitura, pentru a pedepsi cum se cuvine tradarea!

Pe Marele sanctuar, in fumul gros de tamiie si mirodenii, acolo unde cazusera victime ale perfidiei preotilor multi nevinovati, Zundecibalm isi dadu sfirsitul urlind si blestemind, in strigatele pline de ura si batjocura ale luptatorilor.

Dupa ce totul se linisti, preotul Burillo se apropie de Sarmis si-i spuse inclinindu-se :

Marite rege, ne asteapta lupte grele, si tu ai vazut ca preotul Burillo stie sa minuiasca bine spada, ca oricare luptator. Vreau sa merg alaturi de ceilalti impotriva dusmanului!

Sarmis il privi si surise.

Sa-mi spui ce gindesti, ne-ar trebui un alt Mare preot?

Iti voi raspunde mai pe urma, marite rege! Poate ca eu voi cadea in lupte. Trebuie sa-ti arat ceva cunoscut numai de Marele preot si, bineinteles, de mine. Regele are destula incredere in Burillo si vrea sa-l urmeze?

Unde, Burillo?

In galeriile de sub Cogheon, marite rege!

Inaintau de mult prin galeriile intunecoase, purtind faclii in mina, dind la o parte lespezi bine ascunse in ziduri si facindu-si drum prin inima de piatra a Cogheonului. Tirziu, Burillo rupse tacerea :

—- Marite rege, cum nu este prea mare graba, vreau sa-ti spun ce gindesc m-ai intrebat afara, daca ne-ar trebui un alt Mare preot

La asta ma gindesc chiar de cind m-am convins ca Zundecibalm era un ticalos, un tradator

Raspunsul nu este chiar atit de usor de dat, marite rege! Eu am umblat mult si cunosc multe. Ceea ce a facut Zundecibalm facea oricare alt Mare preot. Eu ti-am mai spus cindva ca pe vremuri puterea politica a fost cu totul in miinile preotilor, si Marii preoti au fost mai puternici decit regii, imparatii, faraonii. Aici, la Roma, la Memphis, la Babylon si aiurea. Acum, ei lupta sa recapete pozitiile pierdute si nu este strain unul de ceea ce face altul

Nu ti-am spus un lucru, Burillo, il intrerupse Sarmis, eu de mult nu mai cred in zei.

Preotul se opri, ridica faclia, il privi si rise :

Nici eu, marite rege, nici eu nu cred in statuile acelea reci si moarte. Am invatat mult si am vazut multe : nici un preot n-a stat vreodata de vorba cu zeii, dar ii sustin, pentru ca sa se sustina pe ei si pe imparati. Fiecare faraon a avut la spatele sau pe Marele preot. Dar sa mergem, mai avem putin pina la tinta calatoriei noastre pe sub pamint.

Burillo porni inainte, luminind drumul.

Mi se pare ca toate galeriile prin care ma porti se tot invirtesc in acelasi loc, murmura Sarmis.

Te inseli, marite rege, sintem departe, in sinul muntelui. Cel care a condus lucrarile, impreuna cu nefericitii care au taiat aceste galerii prin piatra, de mult au putrezit, ucisi de Zundecibalm. Arhitectul era un persan de prin partile Babylonului, se numea Beroban, un mare constructor, ca si Apolodor din Damasc. In vremea aceea, eu eram tinar, aproape un copil. Dupa ce Beroban a disparut fara urme, eu am ascuns pergamentele si papyrusurile ramase de la el, si mai tirziu, cercetindu-le, am invatat multe din ele in arta constructiilor. Printre ele am descoperit si planul acestui labirint cu cele doua incaperi, spre care mergem acum. Una din aceste incaperi n-a fost cunoscuta nici de Zundecibalm si de mult o folosesc numai eu. Fara acel plan, nu m-as fi descurcat niciodata in paienjenisul acesta de galerii. Dar uite ca am si ajuns la incaperea mea.

Burillo lasa jos faclia si incepu sa cerceteze zidaria de piatra, cu lespezile bine rostuite. Apasa usor pe una, se auzi un scirtiit, si lespedea intra in adinc, rotindu-se usor. In locul ei ramase o gaura cit putea sa incapa trupul unui om.

Se aude ceva, Burillo! sopti Sarmis, ascultind atent.

Stiu, marite rege, am uitat sa-ti spun : inainte de a ajunge la incaperea cealalta, vom trece pe sub un suvoi de apa, care curge din tavanul galeriei si piere jos, printr-o crapatura, in stinca. Urmeaza-ma!

Preotul se strecura cu indeminare prin gaura din zid, si-l trase usor si pe rege. Ridica sus faclia.

Ce e aici, Burillo? il intreba Sarmis uimit de ceea ce vedea.

Trecutul Daciei, marite rege!

Sarmis porni in lungul peretilor si lumina mai de aproape fiecare din firidele pline cu papyrusuri si pergamente.

Tot ce vezi aici este strins de mine, cauta sa explice Burillo. Nu ma puteam impaca cu ceea ce notau preotii ca sa lase cunoscut urmasilor nostri, caci si ei, marite rege, au acolo sus scris cite ceva din trecutul tarii, dar ceea ce au scris ei nu reprezinta adevarul. Ei spun ca tot ce s-a facut bine in aceasta tara se datoreste preotilor, se lauda ca ei conduc si ajuta poporul si nu scriu un cuvint despre conspiratia Marilor preoti, despre dusmania ascunsa dintre Marele preot si rege, despre lacomia dupa imbogatire a preotilor si despre viata de desfriu si imbuibare pe care ei o duc. Aici, eu am strins altceva : am strins adevarata viata a dacilor, cu faptele bune, greselile si cruzimea regelui, cu vitejia, cumpatarea si vrednicia poporului, cu viata cunoscuta si cea ascunsa a preotilor

Burillo tacu, ridica faclia si-l privi mai de aproape in ochi pe rege. Fata lui era inflacarata de multumire si respect, il intreba cu insufletire :

De cind este rege, Sarmis, fiul lui Dicomes?

— De cind m-au ales capeteniile! murmura regele, surprins de intrebare.

Burillo izbucni intr-un hohot de ris, ce facu sa rasune pina departe galeriile.

Nu, marite rege, esti rege chiar din clipa mortii viteazului Decebal!

Burillo! striga Sarmis, napadit de un val de caldura. .

—Rabdare, marite rege, am aici dovada! Pentru istorie, Burillo a cautat sa stringa tot ce ar fi fost mai de pret.

Se indrepta spre o firida, trase o cutie de lemn frumos lustruita, o deschise si scoase un pergament. Il intinse regelui. Sarmis desfacu sulul si citi, sugrumat de emotie :

„Eu, Decebal, rege al tuturor dacilor, las ca mostenitor al meu si ca rege pe Sarmis al lui Dicomes de la Carsidava. In fata Marelui zeu, cer capeteniilor dace sa respecte in totul vointa mea!'

Preotul vazu schimbarea ce se savirsea in sufletul lui Sarmis, dupa felul cum ii tremura in mina pergamentul, dupa usoara sudoare ce-i aparu pe fata si dupa lumina ce-i lucea in ochi.    .

— In toiul luptei celei mari, am gasit acest pergament in palatul lui Decebal si l-am pus la adapost sigur, lamuri Burillo. Se apropie de rege si-l prinse de mina : De aceea, eu am cautat ca acela care avea sa ne fie rege

Ce vrei sa spui, Burillo? murmura miscat Sarmis.

Adevarul, marite rege! Nu-ti mai amintesti? Regele Decebal mai era inca in viata. Dacia inca nu fusese subjugata cind eu te-am luat si te-am adus aici sus, pe Cogheon. Ai ascultat tot ce-au vorbit cei doi Mari preoti : Zundecibalm si Marele preot al templului lui Jupiter. Atunci, ti-am spus : „Cind mai tirziu iti va sta in putere, sa stii pe cine sa pedepsesti!' Acum,, Zundecibalm si-a primit pedeapsa, dar dupa ce era cit pe-aci sa te rapuna. Poate ca si el stia multe

M-ai tulburat de tot, Burillo!

Nu trebuie sa te tulbure adevarul, marite rege, ci sa-l cunosti pina la capat. Preotul Burillo a sarit in ajutorul lui Diegis si a vazut in el pe regele dacilor, fiindca in acel timp nu stiam daca tu mai erai in viata, si chiar daca ai fi fost, asa cum era tara pradata si poporul chinuit si fugarit de legionari, nu as fi aratat acest pergament nici tie si nici lui. Poporul nu trebuia sa mai fie impartit prin lupte : care din voi doi sa fie regele.

Sa mergem, Burillo, sopti Sarmis, cu totul framintat. Iesira, si Burillo puse lespedea la loc.

Umblara un timp in tacere, trecura pe sub suvoiul ce sarea din stinca, facind o curba prin aer, stringindu-se intr-un mic lac in lungul peretelui de piatra, de unde curgea mai departe, pierind in trupul muntelui.

Am ajuns si la cea de-a doua incapere, marite rege! Preotul deschise si intrara.

Acesta este tezaurul lui Zamolxis, spuse el, luminind cu faclia lazile in care straluceau monedele de aur, bijuteriile incrustate cu pietre pretioase si tot felul de podoabe scumpe din aur si argint. De fapt, bogatia de aici este a Marelui preot si o lege veche din strabuni spune ca ea trebuie folosita numai in vremuri grele pentru tara, dar Zundecibalm se lacomise si n-a mai vrut sa dea nimic lui Decebal si nici lui Diegis. Dupa ce tacu citeva clipe, Burillo rosti cu vocea sugrumata de emotie : Iti predau intreg tezaurul, marite rege! El este al poporului si sa-l folosesti spre a da dacilor libertatea, linistea si fericirea!

Tulburat peste masura, Sarmis murmura :

N-am cum sa-ti multumesc, Burillo! in aceasta clipa se intareste in mine convingerea ca dintre oameni se ridica adevaratii zei, si tu esti un astfel de zeu! Ma inclin in fata ta, Burillo, stiinta si geniul tau valoreaza mai mult decit puterea unui rege sau a unui imparat. Tu imi vei fi un nepretuit ajutor

Preotul nu se lasa coplesit de cuvintele regelui :

Cind am auzit ca esti un revoltat si ca ai pornit in fruntea sclavilor, ca sa luptati pentru cucerirea libertatii, mi s-a umplut sufletul de multumire si de speranta. Stiam ca vei fi si rege! De mult nu visez la altceva decit la libertatea oamenilor!

In Dacia nu vor mai fi sclavi

Stiu, marite rege, ai spus-o. Asta te inalta in sufletul meu. Tu ai fost sclav si stii cit de mult il injoseste sclavia pe om.

Sarmis il privi lung, cu pretuire si cu dragoste, pe preotul invatat, putintel la trup, din fata sa.

Cum se face, Burillo, ca tu, ca preot, ai ajuns sa gindesti astfel : sa nu mai crezi in zei si sa urasti sclavia? La mine este usor de lamurit : am suferit mult, am dusmanit mult, si sufletul mi-a fost mult napadit de revolta. Am putut sa ma conving de neputinta zeilor si am simtit adinc rautatea oamenilor

Suferind mult, marite rege, chinurile ti-au luminat mintea si ti-au intarit sufletul. Eu am ajuns sa gindesc astfel invatind si privind in firea lucrurilor. Lumea nu este atit de strimta pe cit se crede, si Roma nu stapineste toate popoarele. Dincolo de hotarele Imperiului roman nu este pustiu, cum se spune, ci se intind alte imperii, tot atit de mari si cu popoare tot atit de numeroase, cu imparati puternici si bogati, cu stiinta si arta mai inaintate poate decit au ajuns Roma si Athena, cu filozofi si intelepti care au patruns mai adinc tainele vietii si ale sufletului. Departe, in partile de rasarit si miazazi ale imperiului, sint monumente cit muntii, ridicate din piatra - le spune piramide - care adapostesc in ele mormintele faraonilor si multe bogatii. Acolo, preotii urmaresc mersul stelelor, stiu sa faca roti care folosesc puterea apei si zagazuri care opresc si impart apele riurilor pe timp de seceta si fac pamintul mai roditor, stiu sa ia foc din cerul plin de nori amenintatori si sa fereasca templele de trasnete, stiu sa masoare pamintul pina pe partea cealalta, caci pamintul, marite rege, este acoperit cu multe si intinse tinuturi si mari, iar daca pleci spre rasarit si-o tii tot drept inainta mergind intr-una, ajungi inapoi de unde ai plecat, venind dinspre apus

Nici Plutarh nu stia atitea cite-mi spui tu

De la un preot al templului lui Amon-Ra din Egiptul ce se intinde pe malurile Nilului, am aflat ca unui om ce merge la pas calare pe un catir i-ar trebui cinci ani ca sa inconjoare pamintul. Preotul acela stia sa masoare latimea fluviului si inaltimea unui templu stind pe loc, fara sa treaca peste apa si fara sa se urce pe acoperisul templului, facind numai citeva socoteli. Cine nu le cunoaste crede ca sint curate minuni sau crede ca acel preot are puteri de la zei, dar totul exista de fapt in firea lucrurilor si nu fusese descoperit.

Sarmis asculta inmarmurit si privea cu admiratie pe omul a carui putere izvorita din stiinta il facea mai puternic decit zeii.

Tu vei fi sfetnicul meu, Burillo, vom pune poporul sa invete si-o vom lua inaintea Romei! Dupa ce am fost ales rege, m-am gindit ce-as putea sa fac pentru a-i scoate pe daci la lumina

Si-ai gasit o cale, marite rege?

Am gasit una, Burillo! Tu poate ca stii mai multe. Am hotarit ca, dupa ce alung legiunile de aici si cad la impacare cu Roma, chiar dindu-i si o suma de bani anual, pentru a-i potoli lacomia nemasurata, sa trec la dacii din cimpia intinsa si manoasa dintre munti si Dunaris. Si de la Sarmizegetusa, marita si infrumusetata, sa porneasca un drum larg, care sa strabata muntii si cimpia pina la mare, si pe el sa huruie carele dacilor ziua si noaptea, ducind tot ce putem vinde si aducind tot ce putem cumpara si folosi. M-am gindit ca, mai tirziu, cetatea de domnie a regelui sa nu mai fie ascunsa intre munti, ci sa fie o asezare mare, dincolo, in cimpia cea intinsa, spre Dunaris, in care sa vina multi negustori, multi invatati si filozofi din toata lumea si care sa se intreaca in marime, bogatie si stiinta cu falnica Roma si cu oricare cetate din alta parte. Si toti dacii, de-aici si de dincolo de munti, de la miazazi, apus si rasarit, sa fie uniti sub acelasi steag, intr-o tara puternica si bogata. Dacia trebuie sa aiba corabiile ei, iar dacii sa calatoreasca peste mari si sa duca marfurile noastre pina departe, dincolo de Byzant si Propontida, dincolo de Jorinth si de Atheni, caci numai cine umbla departe afla multe si invata mult. Dacii nu trebuie sa mai ramina inchisi aici intre munti, ci sa iasa in lume

Regele dovedeste atita intelepciune tot fiindca soarta l-a silit sa pribegeasca mult, sa cunoasca lumea

Ca si tine, Burillo! Voi fi regele cu cel mai bun sfetnic.

Dar ce facem cu zeii? Poporul este patruns de credinta in Marele zeu, si regele nu s-ar putea masura de la inceput cu acest mit

Sarmis il privi lung, ramase un timp pe ginduri, apoi deodata tresari.

Sfetnicul meu va fi Marele preot, si Mare preot vei fi tu!

Preotul clatina din cap.

Marele preot trebuie sa creada in zei sau sa se prefaca cu multa fatarnicie ca mai crede in ei. Eu as vrea sa ramin deschis la suflet cu mine insumi si cu altii. Pretutindeni se intinde noua credinta cu invatatura galileanu-lui acela, credinta care ii doboara pe zei. Crestinii cred intr-un zeu care ar trai in cer. De fapt, si ei se cam incurca : se inchina unui zeu caruia ii spun Tatal, pe care nu l-a vazut nimeni si nici nu stiu unde s-ar afla, si urmeaza invataturile galileanului, caruia ii spun Fiul si care de fapt a fost un om ca toti oamenii, daca in adevar va fi existat. Luat ca om, acel galilean, n-as avea nimic impotriva invataturii lui

Chiar nimic, Burillo? Tu esti atit de invatat si de intelept si n-ai bagat in seama

Ce, marite rege?

Galileanul a propovaduit bunatatea si blindetea, insa a socotit in acelasi timp sclavia ca pe ceva necesar, iar pe sclavi ca pe niste fiinte care trebuie sa traiasca in lipsuri si sa sufere pentru stapinii lor.

Preotul facu ochii mari, ca la o descoperire noua.

Regele ma uimeste cu intelepciunea sa.

Ai spus ca lupti pentru libertatea oamenilor, Burillo?

— Si sustin aceasta, marite rege!

N-ai fost atent de dimineata, cind Burio a spus ca daca n-ai batrini, trebuie sa-i cumperi. In clipa aceea, ca un fior plin de lumina, m-a fulgerat gindul ca cea mai buna credinta ar fi o religie care s-ar sprijini pe cultul batrinilor, adica pe un cult al intelepciunii, care s-ar transforma, incetul cu incetul, intr-un cult al binelui, al dreptatii, al cinstei si bunei purtari, al vredniciei

Gindul regelui este curata minune! murmura preotul.

Cu tine, Burillo, ca Mare preot, sa ne straduim sa indreptam poporul pe acest drum nou!

Astazi mi-ai zguduit de tot sufletul, marite rege!

Si tu pe al meu, Burillo. Dar sa mergem. Dusmanul nu doarme, lucreaza, afara iscoadele poate ca ne-au adus vesti noi si trebuie sa stringem cu putere miinile pe minerele spadelor.

Iesira. Burillo puse la loc lespedea in zidul tezaurului si mult timp mersera prin galeriile intortocheate, fara sa-si mai spuna nici un cuvint.

armis cobori de pe Cogheon si-o apuca in lungul viii, cind, de dupa cotitura, se ivira Rhesos si Dapyx, in galopul cailor.

Marite rege, de cum s-au ivit zorile, legiunile romane au iesit din cimpuri si au pornit de la Ulpia Trajana Sarmizegetusa incoace, spuse Dapyx stergindu-si sudoarea de pe frunte.

Sa vina, noi le vom primi cum se cuvine. Am pregatit si o surpriza frumoasa. Dar ce-ati asudat asa, v-a prins teama? ii intreba surizind usor.

Ii asteptam cu nerabdare, marite rege! rosti Rhesos.

Numai pe tata l-a cuprins nelinistea, adauga Dapyx. Sarmis se incrunta, si surisul ii zbura de pe buze. Strinse friul calului si se intoarse spre el.

Unde este acum batrinul Chertebalos? il intreba cu neliniste.

— Jos, linga ruinele cetatii de la gura vaii. Este cu Maevius, Burio, Strombix si unchiul Dagio, raspunse Dapyx.

Fara sa mai spuna ceva, Sarmis dadu pinteni calului si porni in galop.

Timp de mai multe zile, toata valea ce ducea spre Cogheon vuise. De o parte si de alta a drumului si a riului, care serpuiau imbratisati printre povirnisuri, unitatile de daci si de luptatori sclavi doborisera brazi ici-colo, ii curatasera de cetina, pe care o facusera gramezi mari, acolo unde padurea era mai deasa, si brazii mai stufosi. Bustenii ii pravalisera in vale si-i strinsesera in locurile mai inguste, ingramadindu-i pentru a impiedica inaintarea dusmanului, taindu-i drumul.

Multi nu intelegeau ce pregateste regele. Dupa judecarea si pedepsirea lui Zundecibalm si mai ales dupa cele ce vorbise cu Burillo prin galeriile de sub Cogheon, Sarmis se hotarise sa se stabileasca pentru o vreme in palatul Marelui preot, si in rastimp sa pregateasca lupta cu legiunile imperiului. La inceput fusese nehotarit daca e bine sa atace in cimp deschis, patrunzind in larga vale a Sarmizegetusei, unde erau adunate fortele dusmane, sau sa le atraga in munti, intr-o pozitie usor de aparat, aleasa cu multa grija. In cele din urma luase o hotarire pe care putini o cunosteau. Dusmanul nu trebuia sa banuiasca citusi de putin intentiile, si secretul trebuia pastrat cu strasnicie. Cautase chiar sa-l lase sa creada ca se teme sa primeasca lupta, de aceea micile unitati, pe care le impinsese pina catre cimpia Sarmizegetusei, aveau ordin sa porneasca in goana inapoi, indata ce le-ar fi aparut in cale vreun pilc mai mare de legionari, centurie sau alta unitate de lupta.

Din goana calului, Sarmis cerceta cu grija pregatirile ce se facusera in lungul vaii. Ordinele lui fusesera executate cu strasnicie : pe tot drumul nu intilnise nici picior de luptator, desi numai- cu o zi inainte valea vuise de miile de oameni ce doborisera copacii si se luptasera cu bustenii verzi si grei. Prevederile lui se adevereau: legiunile romane pornisera sa dea lupta hotaritoare. De departe, ii zari pe cei ce-l asteptau intr-o poiana de la marginea drumului. Le dadu binete si sari jos de pe cal.

Batrine Chertebalos, ia vino mai incoace! il chema el pe batrinul luptator, ce statea mai la o parte, asezat pe o buturuga de fag.

Isi tinea caciula in mina si o tot rotea, ca si cum ar fi cercetat-o atent. Sufletul batrinului era apasat de o ingrijorare grea.

Marele zeu sa-ti dea sanatate si viata lunga, marite rege! rosti el apropiindu-se.

Ia spune-mi, ce te framinta, batrine?

Batrinul il privi lung, trecu dosul palmei peste mustatile lungi si albe si isi netezi barba stufoasa. Sub sprincenele dese, ochii parca ii ardeau.

Eu, marite rege, te urmez si ma bat cu dusmanul pina in intunericul duhurilor rele!

Tacu retinut si framintat. Incepu sa se scarpine prin pletele ce-i cadeau spre ceafa, albe ca omatul.

Haide, spune tot, regelui nu trebuie sa-i ascunzi nimic, il indemna Dagio, mirat de nelinistea si tristetea fratelui sau mai mare.

Pai o sa-i spun e mai bine sa stie! murmura batrinul cu oarecare sovaiala.

Ridica privirea si o atinti asupra regelui :

Marite rege, ai fost aici in lupta cea mare si ai luptat. Tu stii ca la Cetatea-de-Munte, vulturul Decebal a fost incercuit si invins de legiunile dusmane. Pentru ce vrei sa se intimple si cu tine ceea ce s-a petrecut cu el? Cetatea-de-Munte si celelalte cetati din lungul vaii sint acum o ruina, iar pe Cogheon nu ne putem impotrivi mult timp dusmanului. Daca ai inceput sa te temi, retrage-ti armata catre miazanoapte pina prinzi momentul prielnic! Asta ma framinta, marite rege!

Sarmis se apropie de batrin si-l imbratisa.

Imi esti ca un tata, batrine, si te iubesc nespus de mult. Cuvintele tale sint drepte, si ingrijorarea ta - curata, dar noi, cei mai tineri, desi barba si pletele noastre sint incaruntite de chinuri si de griji, am mai invatat cite ceva nou, care ne face sa gindim altfel. Niciodata, batrine, o lupta data in acelasi loc nu va fi intocmai ca aceea dinaintea ei. Marii generali spun ca niciodata razboaiele nu se repeta, il mai strinse o data la piept si-l saruta pe obraz : Vreau sa le reamintesc romanilor acest mare adevar! .

Sa te-ajute Marele zeu, marite rege! murmura batrinul.

Acum, sa trecem la treburile noastre! Se intoarse spre cei care il asteptasera : Ati facut totul asa cum v-am spus? ii intreba. Toti raspunsera prin clatinari din cap. Legiunile romane s-au hotarit sa se urneasca din loc, urma el, poate ca peste doua zile, cel mult trei, vor cauta sa patrunda pe vale. Fiecare stie ce are de facut. Nimic din ceea ce-am spus fiecaruia n-am schimbat : eu si Maevius vom da lupta in lungul vaii, cautind sa impiedicam inaintarea dusmanului, pentru a-l obliga sa porneasca dintr-o data cu toate fortele spre Cogheon. Voi, Burio si Strombix, sa fiti cu unitatile voastre gata de atac atunci cind veti vedea semnalul meu! Dupa o scurta pauza, Sarmis continua : Toata noaptea nu m-a prins somnul, m-am gindit la vorbele tale, Maevius : „Niciodata sa nu-l crezi pe dusman mai putin iscusit si mai putin siret decit tine!' mi-ai spus. Vreau sa sfarim aici legiunile romane, sa le fac sa se ingrozeasca de lovitura noastra, iar Roma sa se inspaiminte. Pentru a-l atrage aici in lupta pe dusman, voi cauta sa-l fac sa creada chiar pina inainte de marea lovitura, ca ma tem de el si-i cer pace. Cind se vor apropia legiunile de intrarea in aceasta vale, as vrea ca o solie de pace sa se infatiseze inaintea guvernatorului. Vom cere ceea ce stim dinainte ca nu ne va da si vom pune conditii pe care stim ca nu le va primi. Solia noastra va trebui sa-i vorbeasca fara ifose, cu supunere si cu teama, pentru a-i intari convingerea ca ne va zdrobi.

Ai gindit bine, spuse Strombix.

Toate acestea fac parte din legile razboiului, intari Maevius.

Asadar, relua Sarmis, pe cine trimitem sa-i vorbeasca lui Marcius Turbo? Se spune ca este un militar rece si dirz. Si apoi, trimisul nostru s-ar putea astepta la orice din partea lui. Va fi ca vulpea prinsa intre ciini

Pe care adeseori ii pacaleste, rise Burio.

Ei, ce ziceti, cine-ar putea sa mearga? Batrinul Dagio isi dadu caciula pe spate, scuipa zgomotos, apoi si-o scoase, si pletele i se rasfirara pe umeri.

Pai cine altul decit eu? rosti el cu hotarire. Pe vremuri, „vulturul' m-a trimis cu o solie la Traian si fusese cit pe-aci sa-mi ramina oasele acolo. Ne-a rastignit jumatate din solie. Si de va fi sa mor, nu e tot moarte? Stie Marele zeu daca voi scapa sau nu cu viata din lupta ce se pregateste? Eu ma pricep sa-i vorbesc dusmanului cu supunere, dupa cum stiu sa-l si infrunt. Ma duc eu, marite rege! intari batrinul luptator.

Sarmis i] invalui cu o privire plina de dragoste si de recunostinta. De cind il stia pe acest om, il vazuse neobosit si neinfricat. In minte ii revenira cele petrecute in noaptea cind el si Vitellius, cu intreaga garda, fusesera prinsi in grota de ceata lui Dagio, pe drumul de la Lederata la Getidava.

Esti ca piriul ce salta intr-una : nu oboseste si nu imbatrineste niciodata! ii spuse Sarmis cu voce ce-i vibra de multumire.

Dar rascoala este si a sclavilor, rosti Strombix, asa ca alaturi de fratele Dagio poate ca ar fi bine sa mearga si un luptator care a fost sclav.

Sint de aceeasi parere cu Strombix, sustinu Maevius. Citeodata, inaintea marilor batalii, ambele parti se tem, si fiecare ar fi dornic sa cada la intelegere cu adversarul. Este si aceasta o lege a razboiului, si astfel de ocazii, care pot sa evite luptele si sa salveze mii de vieti, nu sint ele scapat. Si daca este asa, intelegerea nu trebuie sa fie numai pentru daci, ci si pentru sclavi, incheie el.

Te-a chinuit vreodata gindul, Maevius, ca de cind sint rege as putea sa-i tradez pe sclavi?

Gindurile fiecarui om se schimba dupa locul sau dupa scaunul pe care sta, murmura fostul tribun. Dac-ai ajunge imparat al Romei, n-ai mai lupta ca Dacia sa se rupa de imperiu si n-ai mai socoti dreapta lupta sclavilor pentru libertate, continua el cu tristete crescuta.

Amindoi aveti dreptate. Si Strombix, si tu. Se opri si rise : Numai ca, daca as fi stapinul Romei, l-as lasa pe altul acolo, iar eu as face tot ceea ce gindesc acum sa fac pentru sclavi si pentru daci. Ei, pe cine sa trimitem alaturi de batrinul Dagio? schimba el vorba.

— Pot sa merg chiar eu! se oferi Strombix.

Sarmis isi aminti de legamintul ce-l facusera toti patru in lagarul de sclavi de la Ampelum : el, Strombix, Artaban si Buziris, si il fulgera gindul ca si Strombix, intocmai ca Maevius, nutrea teama ca el, regele, i-ar putea trada pe sclavi, numai asa isi putea explica iuteala si hotarirea cu care se oferise fostul gladiator.

Daca ar fi sa admit ca tu sa mergi spre a cadea in miinile lui Marcius Turbo, aceasta n-as face-o decit daca in locul lui Dagio m-as duce eu! spuse Sarmis cu intonatie de usoara mustrare. Capeteniile nu se duc in fata dusmanului nu din teama sau din lasitate, ci din grija pe care o poarta miilor de oameni care ii urmeaza si care spera sa le indeplineasca visul pentru care au pornit sa lupte!

Sa se duca Staberius, marite rege, propuse Burio. Nici nu vad pe altul dintre luptatorii sclavi mai potrivit decit el, adauga apoi cu multa convingere, si pe linga toate astea este plin de curaj si bun luptator.

Daca ai avea in fata cetele sclavilor care ne urmeaza, te-ai convinge ca sint zeci si sute dintre ei gata sa porneasca acolo unde este nevoie, chiar daca ar fi sa-si piarda vietile, il dojeni usor Sarmis trecindu-si degetele prin barba. Fie, sa se duca Staberius, cum spui tu! Noi ceilalti, sa facem toate pregatirile si sa ne asezam unitatile de lupta pe locurile stabilite.

Crezind ca regele voia sa plece, Dagio facu un pas spre el, incercind sa-i atina calea.

Marite rege! murmura batrinul, incurcat.

Ce-i, batrine?

Nu mi-ai spus, marite rege, ce vorba ii duc lui Marcius Turbo, cu ce conditii cerem impacarea?

Regele izbucni in ris, se apropie de batrin si-l batu usor pe umar :

Nu te-am uitat, batrine, vreau sa te iau cu mine si sa-ti spun tot ce ai de facut! Dar stai, mai bine sa auda si ei conditiile, poate ca ne mai vine vreun gind bun.. Prima conditie este ca cerem guvernatorului sa se retraga cu legiunile din Dacia, iar a doua - impacarea cu imperiul. Eu, ca rege, ma leg sa devin supusul imparatului, sa apar granitele imperiului in aceasta parte si sa platesc in fiecare an o suma, asupra careia urmeaza sa ne intelegem. Acestea sint conditiile dacilor, si le spui tu, batrine. Conditia sclavilor este una singura, si-o va spune Staberius, indiferent daca Marcius Turbo se arata sau nu binevoitor fata de daci :

Sclavii cer sa li se acorde libertatea si cite-o bucatica de pamint, pe care s-o munceasca, si ei se leaga sa fie cei mai vrednici cetateni ai imperiului! Cred ca este destul, nu? Ar fi prea frumos ca aceste conditii sa fie primite si sa nu se mai porneasca luptele, continua Sarmis, fulgerat de o raza de speranta. Ar fi prea frumos nu numai pentru ca am cruta poate mii de vieti, ci si pentru ca, dind lupta si zdrobind legiunile trimise impotriva noastra, am putea pricinui o si mai mare suparare Romei. Dar n-avem ce face, nu ne putem opri la jumatatea drumului! Haide, batrine, du-te si te pregateste! Tu, Burio, anunta-l pe Staberius si ingrijeste sa porneasca insotiti de o garda de luptatori sclavi si daci.

Sarmis se intoarse si pleca. Dupa citiva pasi se opri si-l chema pe Maevius. Mersera impreuna pe jos o bucata de drum.

Esti cam tacut astazi, Maevius. Ce ginduri te framinta?

Nici unul adica, ma framinta aceleasi ginduri ca si pe tine. Cred ca-ti dai seama, o sa-l pui pe Marcius Turbo intr-o grea incurcatura.

Sarmis se opri si-l privi intrebator :

La ce te gindesti?

Pornesc de la gindul ca s-ar putea ca Roma sa-i fi dat in vreun fel dezlegare guvernatorului sa gaseasca o intelegere cu tine, dar prin conditiile pe care le pui nu stiu cum se va descurca : daca respinge conditia pusa de sclavi si le primeste numai pe acelea ale dacilor, inseamna ca se impaca numai cu regele, nu si cu capetenia sclavilor

Tocmai de aceea le-am si pus astfel, confirma Sarmis.

Dar Roma se teme acum mai mult de rascoala sclavilor decit de daci. Ca sa acorde libertate sclavilor din Dacia, ar insemna sa puna paie peste foc : s-ar prabusi imperiul, caci s-ar ridica toti sclavii din toate provinciile sa ceara libertate, or, pentru senatori, patricieni, negustori, fermieri si toti bogatasii, Dacia nu inseamna mare lucru, pe cind sclavii lor inseamna totul, inseamna insasi existenta lor, si prin aceasta a imperiului.

Maevius se inflacarase de propriile-i cuvinte. Tacu incurcat, vazind ca Sarmis zimbea.

In zilele acestea ai stat de vorba cu Burillo? il intreba pe fostul tribun, sporindu-i si mai mult ciuda ce incerca sa-l prinda, dar nu-i lasa timp sa raspunda si continua : La fel a judecat si el. Va cunosc destul de bine pe amindoi, stiu cit sinteti de ageri la minte, si daca, fara sa fi vorbit unul cu altul, ati gindit la fel, inseamna ca, in adevar, lupta sclavilor trage mai greu in balanta imperiului decit aceea a dacilor. Te framinta ce hotarire ar fi sa iau eu?

Nu te-ai putea rupe de tara, ii esti doar rege

Revin la ceea ce te-am intrebat adineauri : crezi ca i-as putea trada pe sclavi?

Da, Sarmis! Maevius sovai o clipa. Nici nu vad alta iesire. Si ceea ce ma doare mai adinc este prabusirea ce se va produce in sufletele lor napadite de dezamagire, lipsite de speranta care le da acum atita putere si atita hotarire!

O umbra ce arata framintarea care-l chinuia se asternu pe fata lui Sarmis.

Poate ca vor fi momente grele, spuse dupa ce mult timp privise departe, spre crestele muntilor, dar ar fi singura iesire. M-a chinuit gindul ca s-ar putea sa ma gasesc in situatia despre care imi vorbesti si am si gasit calea, am si luat o hotarire!

Maevius il privi si mai mirat. Intii intelesese ca regele ii va sacrifica pe sclavi, apoi ca gasise o cale de iesire si luase si o hotarire. Il asculta cu multa incordare.

Daca Roma ar cadea la intelegere cu mine lucru de care ma indoiesc cu totul si stiu ca va trebui sa mai luptam mult - as lasa la o parte conditia de eliberare a sclavilor, dar as pune numai conditia ca sclavii care se afla in prezent in Dacia sa nu fie trimisi inapoi in imperiu, si la nevoie m-as obliga sa platesc o suma drept rascumparare a lor

Ei, si? il intreba Maevius, nerabdator sa afle restul.

Apoi, incetul cu incetul, i-as elibera, unul cite unul, pentru ca ceea ce s-ar petrece aici sa treaca neobservat de Roma. Imi dau seama de dezastrul care ar putea sa le cuprinda sufletele, de neincrederea si poate de ura cu care m-ar privi un timp, pina ar vedea gindul meu devenit fapta

Sarmis ofta adinc si tacu.

— Plec sa continui pregatirile, murmura Maevius, si se indeparta, cu totul tulburat si miscat de modul in care Sarmis gasise o iesire pentru salvarea sclavilor ridicati la lupta.

Din urma, un luptator din garda ii aduse calul. Sarmis incaleca si porni in galop in sus, spre Cogheon. Simtea ca se apropie ziua supremei incercari.

A treia zi, era spre seara. Dagio si Staberius se prezentara in fata lui. Sarmis ii astepta cu nerabdare, jos, la iesirea vaii dintre munti, unde se pregatise sa faca prima oprire a legiunilor romane. Intirzierea lor il nelinistise mult, si in aceasta zi, inca din zori, vazind ca ei tot nu se aratasera, incepuse sa creada ca guvernatorul ii luase captivi pe cei doi soli, impreuna cu garda lor. Se framintase tot timpul, mai ales dupa cele ce vorbise cu Maevius, cind ii aparuse limpede si grea incercarea in care s-ar fi putut gasi in dubla sa calitate de rege al dacilor si de capetenie a sclavilor. In aceste zile de framintare ajunsese sa doreasca lupta decit sa se vada in situatia de a fi privit de sclavi ca un tradator.

Am crezut ca ati trecut de partea lui Marcius Turbo, le spuse el in gluma, pentru a le mai insenina fetele intunecate de ingrijorare, ori v-a tinut trei zile numai pe ospete si petreceri? Ia spune, batrine, scurt si clar, ce veste imi aduceti?

Apai, marite rege, intelegerea noastra cu dusmanul o socot ca o impacare a lupului cu vulpea : ori lupul se va repezi s-o sfisie, ori vulpea il va pacali, numai ca nu pot sa-mi dau seama care din doi - noi, sau ei - o fi lupul si care vulpea. Noi vrem sa-i pacalim si sa-i zdrobim, dar si ei mi se pare ca urmaresc acelasi lucru. Dupa ce se scarpina putin in barba, batrinul continua : Pe drum, m-am sfatuit cu Staberius cum sa ne infatisam in fata guvernatorului. N-am fi vrut sa ne aratam nici ca niste soli care fac pe supusii, nici ca unii care ameninta si totusi cer impacarea. Dusmanul nu trebuia lasat sa creada ca ne indoim de puterea noastra, si atunci ce ne-am gindit: sa-i dam de veste guvernatorului ca vrem sa stam de vorba si sa-si trimita si el solie, insotita de o garda nu mai numeroasa decit a noastra, si a trimis. Am stat de vorba solii intre noi, insa ei cereau ragaz pentru fiecare raspuns pe care trebuia sa ni-l dea si se duceau la guvernator. Intii ne-au spus ca primesc impacarea si ca legiunile vor fi retrase din Dacia, dar sa le predam toti sclavii. Se intelege ca n-am primit, dar le-am spus ca pe sclavii care vor ramine la noi ii vom plati, si imperiul va putea sa-si cumpere altii, din alta parte. Asta a fost in cea de-a doua zi. Astazi, cam pe la prinz, ne-au adus raspunsul : Marcius Turbo iti trimite salutul lui de impacare cu imperiul si te socoteste un supus al imparatului. A mai spus ca chiar astazi va porni spre Roma un tribun, care va duce imparatului si senatului vestea si se va intoarce de acolo cu incuviintarea prin mesaj scris.

Batrinul luptator facu o pauza privind lung in pamint. Murmura apoi :

Care e lupul si care e vulpea, ramine sa vedem, marite rege, prea ar fi frumos sa fie adevarat!

Tu ce zici, Staberius? intreba regele, fara sa se rosteasca asupra celor spuse de Dagio.

Niciodata imperiul, marite rege, nu si-a retras legiunile dintr-o tara cucerita numai fiindca i-a cerut-o invinsul, in schimbul impacarii! Poate ca Marcius Turbo vrea o aminare a luptei, pina mai primeste in ajutor alte legiuni

Ai vorbit bine, Staberius, spuse incet Sarmis.

Poate ca la inceput face pe vulpea, apoi se va arata ca un lup, mai spuse fostul sclav.

Intocmai ca si noi! intari regele. Vom vedea care se va dovedi mai dibaci! Se intoarse spre seful garzii sale si-i facu semn sa se apropie ; Sa sune buciumasii de indata adunarea capeteniilor! Voi ramineti linga mine! Nu numai ca nu trebuie sa lasam ragaz dusmanului, ci sa-l facem chiar sa se grabeasca sa ne atace, din moment ce nu s-a opus la conditia ce i-am pus in legatura cu sclavii!

Capeteniile se adunara repede. Toti asteptasera nelinistiti, dornici sa afle cit mai curind vestea adusa de solie. De cum il privira pe rege, isi dadura seama ca el si luase o hotarire si trece la fapte.

Ceea ce am urmarit sa obtinem trimitind la dusman solia s-a implinit : am vrut sa-l facem sa creada ca ne temem si sa-l hotarim sa atace. Raspunsul lui ma indreptateste sa cred aceasta, si a dat chiar un ragaz. Eu vreau sa-l fac sa treaca peste acel ragaz si sa grabesc lupta! Ne-a trimis vorba ca primeste impacarea, ca ne saluta si ne cere sa asteptam cuvintul Romei.

Sarmis isi roti privirea pe fetele tuturor, taioasa, adinea, arzatoare. Continua :

— Nu trebuie sa intirziem nici o clipa, il vom face sa creada ca vestea ce ne-a fost adusa ne-a bucurat atit de mult, incit am pornit pe petrecere. Stiu ca iscoadele lui ne dau roata, si ele vor fi intarite peste noapte. De cum vor cadea umbrele inserarii, toti luptatorii, daci si sclavi, strinsi in jurul focurilor, cu oalele in miini, sa se prefaca veseli, ca prinsi de taria vinului, sa cinte si sa chiuie de sa hauleasca vaile si muntii. Dupa miezul noptii, la cel de-al treilea cintat al cocosilor, sa se faca liniste, ca si cum toti au adormit bustean. In taina si nevazuti, veti aseza luptatorii asa cum am hotarit. Eu voi intari paza peste tot, iar strajerii nostri sa fie cu ochii-n patru. Daca il pacalim pe dusman, crezindu-ne neprevazatori, cu vin in cap si plumb in picioare, va cauta sa ne loveasca in zori, iar noi il vom primi cum se cuvine, mai treji si mai hotariti ca niciodata. Voi trece pe la fiecare sa vad cum a indeplinit acest ordin. In aceste clipe hotaritoare, voi fi necrutator cu oricine va da dovada de slabiciune ori de neintelegere. Pornim lupta cea mare pentru libertate!

Ceea ce a urmat pe Cogheon a fost ca un trasnet. Toti au ramas uimiti de prevederea regelui si de maiestria cu care a stiut sa loveasca legiunile romane. Chiar inainte de revarsatul zorilor, o cohorta aparu la intrarea vaii si se angaja in lungul drumului in formatie de lupta. Iscoadele dace sosira la rege intr-un suflet si raportara ca din mai multe parti, pe mai multe siruri, inainteaza alte cohorte si legiuni : pedestrasi, arcasi, sulitasi si calareti. Lovitura pe care o dadu Sarmis cu o ceata de daci si una de gladiatori, fiecare atacind pe cite-o parte, se dovedi atit de fulgeratoare pentru romani, incit, de la prima ciocnire, o cohorta se retrase in dezordine. Dar inselarea dusmanului trebuia sa continue : dacii si gladiatorii se facura nevazuti, ca si cum le-ar fi fost teama de liniile vii ce inaintau. In tabara romana, Marcius Turbo prinse curaj, convins fiind ca regele dac dispune de un numar redus de luptatori, si se hotari sa-l urmareasca pina sus, pentru a-i cuceri cuibul in care se intarise : Cogheonul. Centuriile si cohortele se insirara in lungul vaii, pe drumul ce serpuia urcind usor, urmind liniile lor de calareti pornite in galop, insa nu inaintara decit citeva sute de pasi, caci fura oprite de o ploaie de sageti si de sulite aruncate cu dibacie de dupa intariturile de busteni, ridicate de-a curmezisul drumului. Aci se dadu o lupta scurta, dar apriga, cohortele si centuriile se grupara si mai mult.

Sarmis se bucura si prinse curaj : reusise sa-l faca pe adversar sa intre in capcana, fara sa banuiasca ce i se pregatise. Alaturi de el, Maevius urmarea cu multa grija inaintarea romanilor si manevra cu gladiatorii, miscindu-se cu repeziciune. Citeva centurii cautara sa ocoleasca intariturile de busteni, urcind pe povirnisurile abrupte ale muntelui, pentru a-i incercui pe daci si pe sclavi, al caror numar sporise. La sunetele scurte de buciume, cetele de daci si de sclavi rupsera lupta si din nou se facura nevazute. Romanii nu pornira sa inainteze mai departe decit dupa ce impinsera bustenii grei in apa piriului si facura loc sa treaca in iures calaretii. In alte doua locuri, romanii se mai oprira la intariturile de busteni ce le taiau drumul si se dadura lupte din ce in ce mai dirze si cu forte tot mai sporite de o parte si de alta.

La inceput, romanii il vazusera pe regele dac luptind, si Marcius Turbo era convins ca-l va zdrobi si prinde mai inainte de a ajunge pe Cogheon, de aceea dadu ordin sa intre in lupta toate cohortele si legiunile sale. Dar Sarmis se facuse nevazut din mijlocul luptatorilor sai, iar comanda i-o trecuse lui Maevius. Pornise intr-un ocol larg in goana calului, urcase sus pe creste si se inapoiase la locul in care asteptase ca romanii sa patrunda in lungul vaii. Sosi la momentul potrivit: vazu cind ultima cohorta si ultimele centurii patrundeau intre munti, inaintind grabite spre Cogheon. Citva timp le urmari serpuind in lungul vaii si, din loc in loc, primind cite-o ploaie de sageti si de sulite. Iscoadele adusera vestea ca afara in cimp nu mai ramasesera legionari. Un val de caldura plina de speranta si de hotarire il cuprinse. Facu un semn. Sosise clipa mult asteptata, la care se gindise cu infiorare in zilele si noptile in care sufletul ii balansase intre lumina plina de viata a izbinzii si intunericul plin de descurajare al infringerii. Buciumasii incepura sa sune de-a lungul crestelor, povirnisurilor si vaii. Muntii si padurile rasunau, si ecourile se pierdeau usor pina departe. Astepta cu stringere de inima, vazu primul val de fum ridicindu-se catre cer, sari pe cal si, insotit de o ceata de daci si de gladiatori, porni pe creste, in goana nestavilita, spre Cogheon. Valurile de fum se intinsera cu repeziciune. Rasunau chiotele si strigatele de lupta ale dacilor si sclavilor. Jos, in tot lungul vaii, padurea incepu sa trosneasca, vilvatai mari de flacari se ridicau din virfurile celor mai inalti brazi, dogoarea si fumul se simteau pretutindeni. Citeva clipe trecura numai, si chiotele de lupta ale dacilor si sclavilor incepura sa fie acoperite de strigatele si urletele pline de spaima si de deznadejde ale legionarilor, care se vedeau incercuiti de flacari din toate partile. Marcius Turbo dadu ordin sa se inainteze repede in sus, spre Cogheon, urmind cavaleria. Dar in scurt timp, caii devenira de nestapinit, speriati de fumul, dogoarea si mirosul puternic din cetina ce ardea cu piriituri puternice si cadea din inaltimea brazilor pina in mijlocul drumului. Calaretii erau aruncati si calcati de cei ce veneau din urma, caii speriati sareau peste piriu si se aruncau in foc, printre trunchiurile golase si fumeginde ale brazilor, unde dispareau in flacari. In acest timp, de sus de pe creste, cetele conduse de Burio pe o parte si de Strombix pe cealalta pornira atacul, marind si mai mult panica.

Sarmis se asteptase ca greul luptelor sa-l dea pe inaltimile ce duceau spre Cogheon, insa cind sosi acolo vazu ca situatia se prezenta altfel decit prevazuse. Purtate de valurile de aer si de vintul ce se intetise o data cu focul, flacarile se intinsesera repede si cuprinsesera si padurile ce inconjurau cladirile si Marele sanctuar : Cogheonul se transformase intr-o uriasa vilvataie. Cind vazu ceea ce se petrecea, avu o stringere de inima, se simti stapinit de presimtiri rele, dar isi reveni si prinse din nou curaj : va inalta un Cogheon si mai mare, si mai mindru, fara zei, fara rautate si ticalosie. Trimise dupa Maevius - el trebuia sa fie in partea stabilita lui pentru atac - dadu apoi ordin ca toate cetele sa se indrepte in graba spre gura vaii. Reusi sa prinda resturi de legiuni, resturi de cohorte si de centurii, grupuri de legionari si calareti fugind ingroziti, si le zdrobi cu setea urii si-a dorului de libertate, de care erau cuprinsi si dacii, si sclavii. O parte din romani reusira sa scape, si printre ei se afla teafar si guvernatorul Marcius Turbo.

Regele si capeteniile ce-l inconjurau erau fericiti, zdrobisera puterea dusmanului si nu-i mai raminea acestuia altceva de facut decit sa paraseasca in graba Dacia. Sigur de victorie, nu porni in urmarirea resturilor legiunilor si cohortelor ce se retrageau in panica spre Ulpia Trajana Sarmizegetusa si dadu ordin ca luptatorii sa se odihneasca si sa se ospateze, sarbatorind victoria. Se gindi sa astepte retragerea romanilor dincolo de Dunaris, ca si cum ar fi plecat de bunavoie dupa infringerea suferita si sa lase o cale deschisa impacarii si recunoasterii unei Dacii libere. De aceeasi parere se aratara toate capeteniile, pina si Maevius.

Ti s-au adeverit toate spusele, Maevius : niciodata o batalie nu se repeta intocmai, chiar daca se da in acelasi loc, murmura Sarmis pasind rar pe poteca ce cobora in vale.

Lasase calul inspumat in grija garzii. Spre Cogheon, pirjolul se intinsese pe toate crestele din jur. Dinspre apus se ridicau nori negri, amenintatori, vintul se schimbase si sufla spre vale mai potolit. Erau semne de ploaie.

Maevius nu raspunse. Calca privind in jos, ca si cum si-ar fi numarat pasii.

Daca si Decebal i-ar fi lovit tot asa, poate ca alta ar fi fost astazi soarta Daciei, spuse Burio cu vioiciune, infiorat inca de ceea ce vazuse.

Tarabostele il privea pe rege ca pe-un zeu si incerca pentru el un simtamint adinc de recunostinta, de admiratie si de supunere.

Viteazul Decebal n-ar fi savirsit o astfel de greseala! se auzi o voce de dupa un brad, si in fata lor se arata Burillo.

Fata ii era impietrita, patrunsa de ingrijorare, o tristete adinca se vedea in privirea lui. Era tot numai sudoare si zbucium.

Ce greseala? il intreba Sarmis, mirat de aparitia si de cuvintele spuse de preot.

Alerg sa te gasesc, marite rege! Nu-ti port ciuda ca m-ai lasat pe Cogheon, sa cad prada flacarilor. Stiu ce inseamna sa pastrezi taina unei batalii pe care trebuie sa recunosc si sa te admir - ai dat-o ca un adevarat geniu militar. Preotul incepu sa zimbeasca usor, un zimbet amestecat cu multa durere : Nici nu ma indoiesc ca regele stia bine ca Burillo are pe unde sa se salveze. Acolo sus, totul a cazut prada flacarilor!

Dar nu-mi spui ce greseala am facut? insista Sarmis.

Marite rege, ai cistigat o batalie si ai pierdut un popor!

Ce vrei sa spui?

Vocea lui Sarmis paru schimbata, in ea rasuna o unda de nesiguranta.

Arzind Cogheonul, ai intarit teama poporului de minia Marelui zeu, arzind Cogheonul ai facut dovada, asa cum spun preotii, ca Marele zeu este impotriva ta si ca el, Marele zeu, miniat, si-a ars pina si Marele sanctuar!

Dar tu mi-ai spus ca nu mai crezi in zei, Burillo!

Tot asa iti spun si astazi, marite rege, dar gindul meu se pierde ca un graunte de nisip in credinta poporului. Eu ti-am spus numai ce-o sa creada poporul, nu si ce-or sa faca preotii

Fii linistit si curaj, Burillo! Dacii nu vor renunta la libertate in schimbul zeilor!

Sarmis porni in vale cu sufletul umbrit de o usoara ingrijorare. Tintuit locului si impietrit, Burillo privi mult timp dupa el, pina il vazu pierzindu-se printre copaci insotit de capetenii.

e departe, printre trunchiurile groase ale copacilor se vedeau jucind flacari in mijlocul unei mici poiene. In jurul jaraticului stateau inghesuiti, unii intr-altii, daci si sclavi, cu miinile intinse spre foc si frecindu-le intr-una. De multe zile in sir, ploua fara incetare. Picaturi marunte si dese se cerneau, o data cu frunzele ruginite, ce cadeau improscate de vint. Pletele si barbile lor erau lungi, stufoase, neingrijite, si vintul prinsese in ele boabe mici de apa, ce straluceau ca diamantele, la lumina intr-una schimbatoare a flacarilor. Toti erau tristi, slabiti, nemincati, imbracati in haine zdrentuite.

Din susul povirnisului se auzira pasi ce se apropiau. Din bezna noptii se ivira doi oameni.

Ce se simte, Gruno, sint strajile treze si la locurile lor? intreba unul mai batrin de linga foc pe unul din cei ce sosisera. •

— Liniste, mos Agitulp, nu se simte nimic. Ploaie, si-atit. Ascultaram de pe Coltul bursucului, de unde se aude tot ce se petrece in vale : nu se misca nimic, numai fisiitul slab al ploii purtate de vint te inconjoara din toate partile.

Cei doi isi facura loc in jurul focului, inghesuindu-se printre ceilalti, si intinsera spre flacari miinile umflate si rosii de frig. Dupa imbracaminte se vedea ca erau luptatori, unul dac, si celalalt sclav.

Ne prinde iarna pe aici! murmura cineva oftind cu deznadejde. Barem sa fi apucat sa trecem dincolo, la rasarit

Un timp nu mai vorbi nimeni, numai fosnetul miinilor frecate si trosnetele buturugilor ce ardeau mai spargeau linistea cind si cind.

Zeii s-au pornit cu urgia pe noi, sopti unul subtirel si slab, al carui ochi luceau adinciti in orbite.

Zeii? sari cel din fata lui, un barbat cu falci puternice, git gros si pumnii mari. Arata-mi mie, Ruggio, un zeu, si ti-l string de git pina-i ies ochii din cap!

Tu, Forcis, esti ca toti gladiatorii : va mindriti ca nu va temeti de zei, continua cel slab, numit Ruggio, dar uite ca minia lor

A zeilor? striga Forcis, si scuipa cu putere in jaratic poate vrei sa spui ca dusmania preotilor. De-as avea o putere, i-as prinde pe toti si i-as arde, asa cum l-au ars ei pe Burillo.

Cel ce sosise, numit Gruno, un dac in putere, tinar inca, se misca nerabdator, cind auzi numele lui Burillo.

Dupa rege, Burillo era cel mai intelept si mai invatat dac. Am auzit multe despre el. Eu am fost de fata cind preotii l-au judecat si l-au ars, murmura Gruno.

Spune, cum s-a intimplat? il rugara mai multi deodata.

Pai sa va spun. Asa cum sintem noi, dacii, acum impartiti, daci care urmeaza pe rege si daci care asculta de preoti, ne vinam unii pe altii si trebuie sa fii foarte istet ca sa te descurci si sa scapi cu viata. Daca mergi pe o carare si te intilnesti cu trei-patru insi, scapi teafar numai daca ai ghicit cu cine sint ei si te arati de partea lor. Eu fusesem trimis iscoada, ca sa vad ce se mai petrece pe Cogheon. Acolo, preotii au inceput sa ridice constructii noi, pe ruinele innegrite de fumul pirjolului, si mergeam in pasul calului pe o poteca de la marginea unei paduri. Cind sa ocolesc un colt al desisului, am vazut inainte, la vreo suta de pasi, trei insi calari venind spre mine. Trebuia sa ma hotarasc repede, si m-am hotarit. De al nostri nu ma temeam, ca aveam cu mine o tablita de lemn cu sigiliul regelui. „Marele zeu sa va tina pe voi toti si pe toti dacii!', i-am salutat eu cind m-am apropiat de ei. „Si pe tine, baiete!', mi-a raspuns cel mai batrin, privindu-ma banuitor. „Da-ncotro?', m-a intrebat apoi, oprind calul. „Pina-n vale, la o batrina care are leacuri. Mi-e soata bolnava greu si ma tem ca pleaca la Marele zeu si-mi ramin copilasii orfani', le-am spus eu stringind friul calului. „Credeam ca esti din aia care umbla cu duhurile rele, caci aici iti ramineau oasele!', m-a amenintat batrinul. „Daca vrei ca soata sa ti se faca bine, haide cu noi! Marele zeu si-a aratat din nou puterea si ne-a ajutat sa-l prindem pe preotul acela ticalos, care ne-a batjocorit credinta si l-a tradat pe Marele preot Zundecibalm. Ne ducem spre Cogheon, a continuat el, astazi ticalosul o sa fie judecat si pedepsit, asa cum o vrea Marele zeu.' „Pai soata?', am murmurat eu cu teama. „Ma baiete, tot Marele zeu ii da sanatate, nu baba aia cu leacurile ei. Mergi cu noi acolo si te rogi zeului pentru ea!', mi-a spus el cu banuiala. „Daca intirzii?' am soptit.

„Nu cumva ai fi tot unul din aia?', s-a rastit la mine batrinul. Am intors repede calul si le-am spus : „Haide sa mergem!'. Atunci m-a sagetat gindul ca nici nu se putea un prilej mai bun de a patrunde sus insotindu-i pe altii, care erau chezasie pentru mine. Trec peste tot ce-am facut si sa va spun cum l-au judecat pe Burillo. Erau multi capnoboti strinsi pe treptele de marmura ale Marelui sanctuar. Unul dintre ei - nu i-am aflat numele, tinea locul Marelui preot si poate ca o sa fie chiar ales Mare preot - a inceput sa-l intrebe pe sarmanul Burillo: „Sa ne spui pentru ce ai dat drumul din lanturi nemernicului acela de sclav, care se crede rege al dacilor, pentru ce ai aratat locul in care se afla tezaurul Marelui zeu de pe Cogheon si pentru ce l-ai pirit pe Zundecibalm, spunind ca l-ar fi tradat pe marele Decebal?' Burillo a inceput sa vorbeasca incet si rar. Era linistit bunul Burillo, si pe fata lui n-am vazut spaima. Daca toti dacii l-ar fi ascultat, acum n-ar mai fi nici urma de preot in Dacia. Dar el a vorbit numai preotilor care il inconjurau si citorva daci, cei mai multi batrini, inspaimintati de teama zeilor. Va spun si eu ce mai tin minte : „N-am tradat nimic, a inceput Burillo, i-am spus regelui tot ce trebuia sa stie ca rege si preotii ii ascundeau, caci el este adevaratul rege al dacilor!' L-am vazut cum a scos de la briu un sul - parea de piele tabacita - si l-a aratat preotilor. „Uite dovada, a strigat el, Sarmis este regele Daciei, asa cum scrie pe pergamentul cu sigiliul viteazului Decebal! Si cind tara se afla in mare primejdie, nu era datoria Marelui preot sa puna la dispozitia regelui tezaurul Marelui zeu? i-a intrebat el, privindu-i taios pe toti. Nu este aceasta legea noastra sacra din mosi-stramosi? Dar in loc sa faca asta, a spus el, Zundecibalm nu numai ca n-a vrut sa-l ajute, ci a cautat sa-i dea in mina romanilor pe cei doi regi : pe Diegis si pe Sarmis. Dar Burillo se afla pe Cogheon, el stia tot ce se misca in jur si tot ce urzea Marele preot —le-a strigat el dirz - si ca dac si-a facut datoria : a dat regelui Sarmis banii cu care sa poata purta mai departe lupta impotriva legiunilor romane!' „Si acum de ce nu mai lupta?', l-a intrebat capnobotul care tinea locul de Mare preot. Raspunsul lui a fost scurt si taios : ,,Pentru ca preotii au tradat poporul, l-au ridicat impotriva regelui, sub cuvint ca aceasta este voia Marelui zeu, miniat din cauza arderii Cogheonului. Preotii au vindut libertatea poporului pornit sa lupte impotriva dusmanului cotropitor si s-au pus cu totii in slujba Romei!' Capnobotul l-a oprit si i-a strigat, prins de minie : „Vorbesti ca si cum n-ai fi fost niciodata preot!' Raspunsul lui Burillo a fost si mai dirz, si mai raspicat : „Am fost si sint un preot al adevarului, al binelui si al dragostei fata de poporul in mijlocul caruia m-am nascut si al carui singe curge prin vinele mele. Ce stiti voi?' A tacut citeva clipe, apoi a continuat cu voce uimitor de potolita si cu totul stapinit : „Ati indemnat poporul sa-l paraseasca pe rege, ati ingrozit poporul speriindu-l cu minia unui zeu care nu exista si v-ati dat cu totii de partea celor care ne subjuga! Poate ca va intrebati de ce va vorbesc cu atita liniste si dirzenie : fiindca stiu ca din mina preotilor nu exista decit o singura scapare, moartea! Si poate ca va mai intrebati : pentru ce am ramas preot? Va raspund si la asta : am ramas preot numai fiindca am fost setos sa invat, sa cunosc lumea, sa aflu cite ceva din ceea ce stiau altii, si numai ca preot am putut sa prind multe taine ale adevarului, ale lumii in care traim! Si acum, ultimul meu cuvint : Daca a mai ramas un graunte de mindrie de daci in sufletele voastre, indemnati poporul, cit nu este inca totul pierdut, sa se alature din nou acelora care stau ascunsi in paduri si munti si continua lupta!' Cred ca in clipa aceea toti tremurau si nici unul n-a avut curajul sa-i tina parte bunului Burillo. L-am vazut apoi cit de linistit si curajos a stat pina cind l-au cuprins flacarile din toate partile si l-au mistuit.

Un timp, toti tacura, cu privirile atintite asupra focului. Pe fetele lor slabite, ce se pierdeau sub fuioarele mustatilor si barbilor incilcite, jucau luminile flacarilor, dindu-le o culoare purpurie.

Si i-ai spus totul regelui, asa cum ne-ai povestit noua, Gruno? il intreba batrinul Agitulp.

Da cui? El trebuie sa stie tot ce s-a petrecut!

Multa amaraciune s-o fi strins in inima lui! Se vede singur: Burillo ars de preoti, Dagio si Chertebalos cazuti in lupte, Artaban si Buziris cazuti si ei, iar Maevius plecat fara urme. Batrinul ofta. Si nu-l inteleg pe rege de ce nu se grabeste sa trecem mai repede muntii! Armata lui este acum mai mult de trei parti numai din sclavi si abia o parte sa mai fie daci

Au fugit dacii, numai din spaima pe care preotii au stiut sa le-o vire in suflete! rosti Gruno cu revolta, lovind cu un taciune in buturuga ce ardea in fata lui. Regele stie tot. L-am vazut cum se framinta si l-am auzit cum ii blestema pe preoti. Totul a fost pus la cale cu multa chibzuinta si cu multa siretenie. Stiti vorba : „Daca vrei sa imprastii oile, lasa lupii sa patrunda in staul!'. Dupa infringerea pe care romanii au suferit-o in lupta de pe Cogheon, unde putin a lipsit ca toate legiunile sa piara in flacari, n-au trecut prea multe zile si, cum stiti cu totii, in armata regelui au dat navala nenumarati daci si sclavi, toti plini de curaj si de speranta. Sclavii s-au aratat hotariti si cinstiti si n-au parasit pi lcurile lor, pe cind dacii aceia abia veniti au inceput sa fuga, dar nu singuri, fiecare se facea nevazut insotit de cite-o ceata de zece, cinsprezece si chiar mai multi. Ce se petrecea, regele nu putuse sa inteleaga. Abia tirziu, cind a aflat, n-a mai putut sa faca nimic, multi fugisera. Si cine credeti ca fusesera dacii cei nou-veniti alaturi de el?

Vrei sa spui ca preoti? intreba Forcis.

Da, preoti, toti imbracati ca luptatori daci! Acum, toata Dacia e cuprinsa de teama si toti, ingroziti, asteapta o noua razbunare a Marelui zeu, razbunare prin foc, trasnete, grindina, cutremure, seceta si molime, de care le vorbesc preotii in fiecare zi si in fiecare clipa. Gruno continua sa scormoneasca in jar cu taciunele pe care il avea in mina si sa vorbeasca rar, cu multa tristete : Ploile, grindina si cutremurul acela ingrozitor, care au urmat dupa arderea Cogheonului, toate au virit spaima in sufletele celor slabi si le-a marit teama de Marele zeu

Sclavii nu-l vor parasi niciodata! murmura Forcis, si vinele incepura sa i se umfle pe gitul gros. Noi sclavii nu-l avem decit pe el. El este pentru noi zeul, conducatorul si speranta. Sa recunoastem cinstit : acum, Sarmis este mai putin rege al dacilor si mai mult capetenie a sclavilor rasculati.

Tu ai dreptate, Forcis, intari Gruno cu scirba. Dacii s-au ticalosit, arde-i-ar focul cu Marele zeu cu tot!

Uite, eu sint batrin, rupse tacerea Agitulp, care tot timpul ascultase, si ma mai tem, mai cred in zei, ca de, zilele mele sint numarate, dar eu zic asa : regele e una, Marele zeu, alta. Noi dacii am fost tari si am fi fost si mai tari daca preotii nu tradau. Nu pot sa pricep de ce au facut ei asta?

Si ploaia asta ticaloasa nu mai conteneste! murmura unul.

Mai puneti buturugi pe foc, indemna Agitulp, si aveti rabdare, ca acum se. ivesc zorile.

Eu am plecat, spuse Gruno. Ma duc la locul meu, garda regelui trebuie sa fie vesnic treaza.

Gruno nu apuca sa se ridice, ca tresari auzind nechezat de cal. Toti sarira in picioare o data cu el. De departe, printre copacii padurii, se apropia ropot de potcoave.

Cine nu sta linga foc vede ca ziua, altfel n-ar putea sa mearga in trapul calului, spuse batrinul. E vrunul de-ai nostri, aduce vreo veste mare, de se grabeste atit, altfel, de era dusman, strajile il puneau de mult la pamint.

Din intuneric aparu un roman, cu toga zdrentuita, peste care avea aruncata o pelerina tot atit de rupta.

Maevius, murmurara toti cu uimire, ridicindu-se,

Da, Maevius! spuse el sarind jos de pe cal si apropiindu-se grabit de foc. M-a prins de tot frigul. Jos in vale, m-am mai incalzit nitel in cojocul unei straji. Noroc ca m-a recunoscut!

Se strinsera cu totii in jurul focului, ingrijorati, dar si dornici sa afle vesti.

Nu stau, continua el frecindu-si miinile in apropierea flacarilor, trebuie sa vorbesc cu Sarmis. Mai e mult pina la el?

Tabara este ceva mai sus, pe poiana cea mare din mijlocul padurii, lamuri Gruno. Tocmai ma pregateam sa pornesc intr-acolo.

Maevius, imbatrinit si mai slabit, se intoarse si privi la rind pe fiecare.

Da, tot fete cunoscute, spuse el oftind.

Ne-ai parasit, tribune, l-ai lasat singur pe rege! murmura batrinul Agitulp, clatinind din cap.

Ca un prost, m-am lasat infricosat de aiurelile preotilor, spuse fara sa-si poata stapini un zimbet.

Ceilalti risera cu pofta.

Asta n-o credem noi, bunule Maevius! zise Forcis. Tu te ai cu preotii si cu zeii ca pisica cu ciinele, altceva te-o fi facut sa pleci

Frecindu-si tot mai tare miinile, Maevius se intoarse spre Gruno, fara sa-i dea un raspuns lui Forcis.

Putem pleca? il intreba pe Gruno.

Toti se privira mirati. Se intimpla ceva deosebit. Fiecare se simtea sagetat prin inima, caldura il napadea, fata i se impurpura, ducea mina spre minerul spadei si il stringea cu putere.

Da, bunule Maevius! raspunse Gruno.

— Asa, stringeti minerele spadelor, le spuse el, va mai asteapta incercari grele!

Maevius isi lua calul de friu si se pierdu in intuneric dupa Gruno.

In bordeiul sau, Sarmis nu putuse sa atipeasca toata noaptea. Mult timp urmarise pilpiirile slabe ale opaitului din firida adinca si isi depanase viata. Fusese la un pas de izbinda, ajunsese sa lupte in cimpia Sarmizegetusei, aflase ca romanii se retrageau in graba pe drumul prin Tibiscu, spre Lederata si Viminacium, cind uneltirile preotilor ii facusera pe multi daci sa-l paraseasca. Apoi, ca si cum totul fusese anume pregatit, urmase o intoarcere vijelioasa : o lovire, combinata cu o incercuire de catre legiunile romane, din care scapase numai datorita vitejiei fara seaman a dacilor ramasi credinciosi, a gladiatorilor si a sclavilor. Loviturile nu contenisera dupa aceea si fusese nevoit sa se retraga tot mai adinc in munti. Toamna trecuse, iarna era aproape, iar el inca nu luase o hotarire. Inainte, cind poporul era alaturi de el, din toate partile, din toate satele, dacii trimisesera imbracaminte si hrana, mai multe decit avusese nevoie, pe cind acum nu mai putea sa obtina nimic. Cei care ii ramasesera credinciosi erau urmariti si fugariti de cetele ce cutreierau tara in lung si-n lat, intaritate si conduse de preoti. Capnobotul Iazio devenise Mare preot, scurt timp dupa ce fusese prins si ars Burillo.

Tresari auzind sforait de cal si murmur de voci. Sari de pe patul cu fin si isi incinse repede spada. Auzi deslusit vocea lui Gruno :

O sa mai astepti nitel, regele nu s-a trezit, dar acum o sa se lumineze de ziua

Trebuie sa-l trezim, nu e timp de pierdut!

Recunoscu vocea lui Maevius. Presimtiri rele il napadira. Se repezi la usa, o deschise si iesi afara. Abia le deslusi fetele in intunericul marit de apropierea padurii.

Maevius! striga alergind spre el.

Eram sigur ca nu dormi, altfel nici n-as fi vorbit asa de tare ca sa ma auzi. Da, eu sint, Maevius, cel care te-a parasit

Se repezira unul spre altul si se imbratisara.

Nu m-am socotit niciodata parasit de tine, Maevius, ii spuse Sarmis, adinc tulburat. Ceea ce m-a nelinistit a fost numai tacerea ta.

Sclavii mai au nevoie de mine, Sarmis. Nu numai acestia care te urmeaza, ci si ceilalti, nefericitii tinuti legati in lanturi la ferme si pe santiere.

Vrei sa spui ca n-ai plecat fiindca ai socotit ca totul era pierdut? Dar haidem in bordei, acolo vom vorbi fara ochi si urechi in jurul nostru.

Ti-a slabit increderea in cei care te inconjoara?

Nu, Maevius, nu mi-am pierdut-o, dar vad deznadejdea in ochii lor si-i inteleg. Poate ca nu-i mai tine decit speranta. Asteapta ziua cind eu voi mai face o minune, asa cum a fost lupta de la Cogheon

Maevius il urma in bordei. Sarmis salta opaitul mai mare si il trase in gura firidei.

Te-am auzit spunindu-i lui Gruno ca nu e timp de pierdut. Ce se petrece, ce veste mi-aduci? il intreba cu multa nerabdare.

Maevius se aseza pe un colt al patului.

Stai si tu, Sarmis! iti voi spune totul pe scurt, iar tu sa iei repede o hotarire. Tusi de citeva ori si continua : Cit timp am stat linga tine, am fost chinuit de gindul ca ceilalti sclavi, cei care nu reusisera sa scape si sa vina linga noi, poate ca erau supusi la cele mai groaznice torturi, razbunare a stapinilor si supraveghetorilor furiosi de rascoala si unirea celor rasculati cu dacii. Ceea ce am gasit mi-a aratat ca ingrijorarea mea nu fusese neintemeiata. Am plecat cind am aflat ca Marcius Turbo avea ca primcontubernal pe un tribun; bun prieten al meu si-al lui Vitellius. Ma puteam bizui pe el, pentru a-l determina pe guvernator sa mai indulceasca viata sclavilor, a celor care nu s-au revoltat. Si n-as putea sa spun ca n-am reusit. Am umblat apoi mult pe la ferme si prin santiere, am stat printre ei, am baut impreuna, am glumit, i-am facut sa mai uite viata ticaloasa pe care o duc, caci eu am ramas pentru ei tot Maevius, poetul ratacitor si nebun, fara a inceta sa aflu tot ce se mai pregateste impotriva ta. Iti aduc doua vesti : am aflat ca imparatul Hadrian va veni in Dacia in primavara. Guvernatorul a anuntat la Roma ca rascoala sclavilor si dacilor a fost infrinta, asta ar fi prima veste. A doua veste - si pentru asta m-am grabit sa ajung cit mai repede la tine - este ca Marcius Turbo se pregateste sa-ti dea o lovitura fulgeratoare. Am reusit sa aflu totul de la Julius Sibaris, tribunul, prietenul meu si primul contubernal al guvernatorului. Ceea ce l-a infuriat mult pe guvernator a fost faptul ca de cite ori a incercat sa te mai angajeze in lupta, tu si armata ta va faceati nevazuti, ca intrati in pamint. Si-a dat seama ca ai iscoade peste tot si afli repede cele mai mici miscari ale cohortelor si centuriilor sale. Acum isi pregateste altfel lovitura : desface cohortele in manipule si cete mici, le imprastie deghizate pe la ferme, santiere si prin padurile din apropierea taberei tale, cu ordinul ca intr-o anumita noapte sa se stringa in unele locuri alese, si de acolo, fara sa-ti mai lase timp, te prinde strins, ca intr-un cleste. N-am putut insa sa aflu de la tribunul Julius Sibaris ziua cind va fi data lovitura. Spunea ca n-o stie nici el, numai Marcius Turbo, prin curieri militari speciali, a trimis ordinele pe pergamente sigilate. Mi-a spus tribunul, rizind : „Barbarul poate sa fie lovit si azi, miine, peste o saptamina, peste o luna'. De aceea am alergat intr-un suflet sa-ti dau de veste.

— Asadar, peste o zi, doua, o saptamina, murmura Sarmis.

—Trebuie sa iei o hotarire chiar astazi. Iti inchipui ca eu n-am putut veni aici de-a dreptul de la Ulpia Trajana, caci s-ar fi putut ca cineva sa ma urmareasca si sa cad in miinile iscoadelor romane.

La lumina opaitului, figura lui Sarmis, cu falcile strinse, cu privirea taioasa si cu singele iesit in obraz, framintat de ura si de ingrijorare, parea sculptata in bronz. Ramase mult timp nemiscat. Cind sari in picioare, Maevius tresari.

Am pornit soli la triburile vecine, cu bani multi si daruri, sa-mi trimita ajutoare. Nu s-a intors nici unul, si nici nu-i mai astept. Chiar astazi ridic tabara si-o apuc spre rasarit, dincolo de munti. Cum se lumineaza, incep pregatirile, trimit sa stringa strajile si pornesc inainte iscoadele.

Nu se gaseste alta cale, mai buna? il intreba Maevius.

Sarmis il privi intrebator si mirat :

— Ce alta cale? Sa dau drumul la toti sa se impastie si sa scape fiecare cum poate?

Ar fi mai bine, murmura Maevius cu mult indemn, decit sa fie prinsi si dusi la galere.

Nu, Maevius, nu pot sa-i vad nici in gind pe acesti oameni dragi, care m-au urmat, au luptat si au suferit linga mine, incercuiti si luptind singuri, cuprinsi de disperare, unul contra cinci, zece, douazeci de legionari. Trebuie sa luptam toti strinsi, de vom fi incercuiti, si ca un ciocan urias sa lovim intr-o parte sau in alta si sa ne facem o iesire din capcana!

Poate ca ai si tu dreptate, rosti Maevius oftind.

Prin crapatura usii patrundea o dunga slaba, care incetul cu incetul devenea mai luminoasa. Afara se iveau zorile. Vintul se intetise. Printre picaturile de ploaie, rafalele purtau fulgi, de zapada rari si mari. Sarmis incepu sa se imbrace, punindu-si armura si stringindu-si curelele. In linistea din bordei, de departe se auzira sunete de buciume. Ecoul le aduse in valuri repetate. In aceeasi clipa, in apropiere, sus pe platou, raspunsera altele, cu aceeasi chemare.

Sunete de lupta! striga Sarmis ingrijorat. Maevius sari in picioare si o paloare ii acoperi fata.

Fugi, Maevius! il indemna Sarmis, tragind spada.

Incotro? Pina acum nu m-am dovedit un tradator si nu vreau sa fiu nici de acum inainte. Spada mea e slaba, sa-mi dai una mai tare si un scut.

Platoul incepu sa rasune de freamat, de miscare, de indemnuri si blesteme. Strombix isi aseza sclavii pe linii de lupta. Rhesos si Dapyx pregatira cetele de daci. Din vale, de pe coasta si din susul muntelui strajile veneau in fuga, sunind din cind in cind chemarea la lupta. Din vale se auzira ropote de cai ce se apropiau in goana. In mijlocul luptatorilor, Sarmis ii indemna si le arata calea de retragere in rinduri strinse.

Nu pot sa-mi iert, Sarmis, greseala pe care am facut-o. Daca nu faceam ocolul si porneam in goana calului de-a dreptul incoace, soseam de acum trei zile. Astazi, tu ai fi fost departe, dincolo de munti.

Sarmis nu-i raspunse, se repezi spre vale, urmat de luptatori, pentru a lovi centuriile dusmane ce inaintau cu atita iuteala.

De la prima ciocnire, legionarii dadura inapoi in dezordine. Asteptau intariri. Sarmis nu pierdu nici o clipa si porni in susul muntelui, dar, dintr-acolo, alte centurii navalira. Atacul se dadu cu toata furia si dirzenia disperarii. Legionarii se retrasera, continuind sa lupte. Dacii si sclavii pornira tot mai sus. Nu mersera mult, ca un nou val le taie inaintarea si o noua incaierare se produse. Din mai multe parti, alte centurii aparura.

Era catre amiaza cind inclestarea ajunse in toi. Luptau pe viata si pe moarte dacii si sclavii, folosindu-se de fiecare copac, de fiecare colt de stinca si de fiecare pozitie buna de lupta. Se formara mai multe grupuri, avind in mijloc capetenii : unul pe Sarmis, altul pe Maevius, altele pe Strombix, pe Rhesos, pe Staberius si Dapyx. Coplesite de numarul mare al legionarilor, grupurile rasculatilor se micsorau si se indepartau tot mai mult unele de altele. Ninsoarea, se intetise, si o ceata deasa acoperea padurile si muntii.

In toiul luptei, Sarmis se vazu incercuit. Romanii il cautasera mult pina il recunoscusera. El se astepta ca lupta sa se inteteasca in jurul sau. Isi incorda fortele si-i indemna la lupta pe cei ce-l insoteau. Simtea cum numarul mare de legionari il va coplesi sub ploaia loviturilor. Era hotarit sa nu le cada viu in mina. In jurul sau se produse mai multa miscare si auzi lovituri mai dese si mai puternice. Gladiatorii isi faceau drum pentru a-l despresura. In acelasi timp, tot mai multi legionari erau impinsi intr-acolo. Invalmaseala se mari repede, si ceata din jurul sau incepu sa se destrame. Fiecare dac, fiecare sclav si fiecare gladiator lupta cu mai multi romani deodata. Sarmis nu simtea ca pe fata singele ii curgea in siroaie, nu vedea ca pumnul in care stringea minerul spadei era acoperit intr-o naclaiala de singe, cind in toiul luptei si al invalmaselii il zgudui ca un trasnet o lovitura grea, care il facu sa se fringa. Loviturile ce urmara nu le mai simti. Nu simti nici cind cazu intins pe pamint si nu vazu nici cercul de legionari ce se inchise in jurul lui in aceeasi clipa. Nu trecuse mult dupa amiaza cind, de sus de pe munte, legionarii incepura sa impinga in vale, cu intepaturi de sulite si de spade, grupuri de sclavi si de daci, legati unii de altii cu lanturi si cu fringhii groase. In urma lor, padurile si vaile rasunau de urletele, vaietele si blestemele ranitilor cazuti si de o parte, si de alta. Putini dintre rasculati reusisera sa scape din incercuire si disparusera in desisurile padurilor. Vintul se intetise, si fulgi mari si desi erau purtati in virtejuri iuti in lungul vaii. Pamintul incepuse sa se albeasca de omat.

nul Romei 872[7]. Soarele se ridica incet peste crestele muntilor si alunga picla, ingramadind-o in susul vailor. Prin aerul linistit, racoros si curat, virfurile muntilor, inca purtind cusme albe de zapada, se profilau atit de aproape, incit pareau ca se pot atinge cu mina. Nu trecusera decit putine zile dupa calendele lunii mai. Totul era proaspat, verde, luminos,. nou.

Pe drumul ce ducea spre Ulpia Trajana Sarmizegetusa se auzea un scirtiit prelung, si de la o cotitura se ivi o cotiga cu doua roti, trasa de un magar, indemnat la mers de un baiat, care nu arata sa fi trecut de paisprezece ani. Se vedea ca se grabeste. Lovea si inghioldea intr-una animalul si privea ingrijorat cum, in aceasta zi, soarele parca se ridica prea repede, iar magarul mergea prea incet. Nuiaua verde de alun cu care il indemna la mers se rupea bucatica cu bucatica la fiecare lovitura, si fisii din coaja ei fluturau in vint, ca niste virfuri de bici. In spatele lui, infundata in paie, statea o batrina, neputincioasa, pe care o invinsesera anii si durerea. Acesti doi calatori atit de ingrijorati si atit de grabiti erau batrina Malva si micul Dicomes.

Mina, mina mai repede magarul, sufletul meu! il indemna batrina.

Pe fata ei zbircita, vintul ii flutura suvitele de par alb, si cu greu se putea vedea framintarea ce o chinuia.

Copilul se salta in picioare, trase cu putere de sfoara legata de capastru si incepu sa-l loveasca din toata puterea. Magarul zvicni speriat, se poticni de o piatra si fu gata sa cada, cotiga se zgudui, o huluba cazu si se imboi in pietrele drumului, baiatul isi pierdu cumpanirea si cazu peste crupa animalului.

— Ce-ai facut, Dicomes? striga batrina, speriata. Marele zeu si-a intors de tot fata de la noi! se vaita apoi, oftind greu.

Baiatul sari jos, blestemind magarul. Incetarea huruitului si hurducaturilor cotigii mari si mai mult linistea cimpului. Deasupra lor, pierduta in seninul cerului, cinta o ciocirlie. De departe se auzea murmur slab, strigate si chiote. In zare se contura cladirea intinsa a amfiteatrului.

Ce s-aude, bunico? intreba el, grabit sa lege la loc huluba.

Se bucura, ride si striga multimea in amfiteatru, dornica sa vada cit mai repede cum sint omoriti oameni.

— Daca sosim prea tirziu?

Nu, puiul mamei, n-avea grija, romanii incep serbarile numai dupa ce au mincat de dimineata, cind soarele este ridicat mult pe cer, catre prinz. Astazi o sa inceapa si mai tirziu. Cica a sosit stapinul Romei, nu l-ar mai rabda cerul, si in cinstea lui s-a pregatit spectacolul. Dar haide, ce tot faci acolo, nu poti sa innozi mai repede o sfoara?

Acu sint gata! Crezi c-o sa-l vedem azi pe tata?

— Poate. D-aia si mergem. Se spune ca astazi vor fi scosi in amfiteatru alti daci sa se bata intre ei sau sa se lupte cu fiarele salbatice.

Dar daca l-o fi dus la Roma?

Nuu este aici!

Batrina ofta. Se ridica putin, se rasuci si se aseza mai bine pe paie.

Astazi or sa-l scoata ticalosii, lua-i-ar duhurile rele, il scot ca sa arate imparatului pe capetenia dacilor si a sclavilor rasculati!

Cu miscari repezi, Dicomes sari in cotiga si incepu sa indemne din nou magarul la drum.

Poate ca imparatul o sa-i lase viata lui tata, pentru a-l duce cu el la Roma, spuse intorcind capul spre batrina.

Nu face el asta! Romanii nu-l recunosc pe Sarmis ca rege. Pentru ei, el nu este decit o capetenie a sclavilor porniti la rascoala si a cetelor de daci latroni, cum le spun ei

Cuvintele batrinei se pierdura repede, acoperite de ropote de cai. Un grup de tribuni, centurioni si decurioni, cu citiva legionari, toti imbracati ca de parada, ii prinse din urma in galopul cailor. Cind ajunsera in dreptul lor, un centurion strinse friul calului, se intoarse spre cotiga si-i taie drumul. Magarul se sfii intr-o parte, coti spre marginea drumului, si in aceeasi clipa cotiga se rasturna in sant. Luptindu-se cu paiele, batrina cauta sa iasa la lumina. Centurionul si cei citiva decurioni care se oprisera sa priveasca izbucnira in hohote de ris si, dind pinteni cailor, pornira dupa ceilalti, vorbind tare si inveseliti.

Blestemati sa fiti de toti zeii si de toate duhurile! striga dupa ei batrina.

Vinat de furie, baiatul ridica pumnii spre ei, amenintator :

Tata a omorit multi dintre voi, eu ma jur sa trimit in Infern si mai multi!

Sari repede, indrepta cotiga si o urca sus pe batrina. Porni indemnind si mai mult magarul la mers.

Dis-de-dimineata, o multime pestrita - barbati si femei, batrini, tineri si copii - umplea ulitele inguste ale Ulpiei Trajana Sarmizegetusa, se revarsa pe via Dacia Trajana si pe via Roma, se unea intr-un suvoi nesfirsit pe via Ulpia Trajana si se indrepta spre amfiteatru. Fiecare era dornic sa apuce un loc cit mai bun in tribune. Vesela si zgomotoasa, multimea se amesteca la portile amfiteatrului cu lorarii, gladiatorii si mestigoforii, care se grabeau sa faca ultimele pregatiri, dupa voia lanistului Alfius, organizatorul spectacolului. Din carcerele intunecoase de sub tribune se auzeau urletele ciinilor, lupilor si leilor infometati, ce umpleau de bucurie si de nerabdare multimea, in asteptarea placerii pe care le-o va produce spectacolul. Valuri de strigate, de chiote si de risete pluteau pe deasupra tribunelor si se pierdeau intr-un ecou slab spre muntii ce strajuiau valea.

Toata iarna se facusera pregatiri pentru spectacolul ce avea sa se desfasoare in fata imparatului, si ele nu contenisera nici in primavara. Acum, Ulpia Trajana Sarmizegetusa traia zile de mare sarbatoare. De citeva zile, sosise cu mare alai stapinul Romei si al Daciei, imparatul Hadrian.

Tribunele gemeau de marele numar de spectatori : patricieni, negustori, plebei, liberti, veterani, coloni si daci ocupau pina la ultimul loc. Saltimbanci si mascarici umblau dintr-o parte-n alta inveselind multimea in schimbul unui banut, oricit de mic. Cind in amfiteatru rasunara trompetele anuntind sosirea imparatului, Hadrian intra in tribuna imperiala, insotit de Marcius Turbo si de senatorii cu care venise de la Roma.

— Ave, imperator! Ave, Caesar! izbucni din mii de piepturi ca un tunet.

Batrina Malva si micul Dicomes cu greu reusira sa se strecoare printre spectatori si sa-si gaseasca locuri de unde puteau sa vada mai bine intreg amfiteatrul. Ametit de larma din jur, framintat de grija si de teama, uimit de ceea ce vedea, baiatul privea cu ochii lui limpezi si mari, albastri ca seninul cerului, multimea vesela si zgomotoasa. Pletele lungi, blonde, ondulate jucau pe umerii lui in usoara adiere a vintului.

Linga tribuna imperiala stateau de vorba Nesmesianus, unul dintre cei mai bogati patricieni din Dacia, si tribunul Procilius, eroul care prinsese pe capetenia dacilor si sclavilor.

Pe toti zeii, tribune, cum ai reusit sa-l prinzi pe regele barbar?

Rege?! Nesmesianus, vezi sa nu te-auda cineva, imparatul si guvernatorul s-ar supara foc daca ar afla ca tu, un patrician bogat, vezi in el un rege! E un sclav imputit, care a indemnat pe alti nenorociti la rascoala si care prinsese pofta sa fie si rege, bineinteles un rege barbar, al unui popor barbar. Vrei sa-ti spun cum l-am prins? N-a fost usor!

S-a impiedicat barbarul de tine cind ai cazut de frica, vazindu-l?

— Iti place sa glumesti, Nesmesianus! Sa-l vezi in fata, dar nu aici in amfiteatru, pazit de pretorieni, ci pe cimpul de lupta, si ma leg pe zece mii de sesterti ca arunci spada din mina si fugi. Are o privire ce te ingheata si da lovituri de spada cu atita iscusinta, incit adversarul nu-i scapa nestrapuns. Cind l-am prins, se apara ca o fiara, incoltit de cei mai aprigi legionari, cei mai ageri in lupta. Am ramas uimit, si totul s-a rascolit in mine cind vedeam cum doboara oameni pe care-i socotisem de neinvins

Si atunci ai cazut inspaimintat, Procilius! glumi din nou Nesmesianus.

— Cred ca tu n-ai fost niciodata pe un cimp de lupta si nu stii ce inseamna un om ager, care lupta disperat, hotarit sa moara. In clipa aceea, barbarul facea cit zeci de legionari. De el nu te puteai apropia. Spre norocul meu am zarit printre frunzisul cazut un lemn lung de vreo opt coti si gros cam ca pe picior, l-am ridicat repede si l-am palit cu putere pe barbar. Am vrut sa-l lovesc in cap, si-am nimerit alaturi, in umar. A cazut ca trasnit. L-am mai lovit de citeva ori, caci nu i-am lasat pe legionarii mei sa-l strapunga cu spadele. Stiam ca guvernatorul tine mult sa prinda viu pe capetenia sclavilor si dacilor latroni.

Ascultindu-l, Nesmesianus incepuse sa-l bata usor cu palma pe umar. Prinse momentul si-l intrerupse ;

Meriti o frumoasa rasplata, Procilius, si nu ma indoiese ca guvernatorul sau poate chiar imparatul iti vor arata aprecierea si bunavointa lor. Barbarul mi-a omorit doi dintre cei mai buni prieteni ai mei.

Stiu, mi-ai mai spus-o : pe Eurotas si pe Fortunatus.

Da? Am uitat! Cind, cu ce ocazie ti-am spus?

Vad ca ai uitat! Sint gata sa jur pe Proserpina ca te prefaci ca ai uitat. Ai uitat si ca ai pus un mare pret pe capul barbarului, pe care cred ca a sosit vremea sa-l platesti aceluia ce l-a prins. Tribunul il apuca de brat si continua in soapta : Ar trebui sa stii, Nesmesianus, ca un tribun tinar care nu ocoleste tabernele si nu pregeta sa alerge dupa o femeie frumoasa are intotdeauna nevoie de bani, Sa nu-mi spui acum ca nu-ti mai amintesti, ca vinul fusese prea tare

Vei avea pretul, tribune! Sau nu, iti voi da o suma indoita, ca sa-ti arat cit pretuiesc fapta ta plina de eroism

Care te-a facut sa dormi linistit si sa umbli prin Dacia fara pic de teama.

Iti dau din banii lui Fortunatus. Cind am parasit amindoi Roma, saraci si disperati, din indemnul prea iscusitului si minunatului Eurotas, ne-am legat in scris ca intreaga avere a aceluia care moare inainte ramine celuilalt. Cit priveste linistea si siguranta, te inseli, tribune! Nu a trecut prea mult timp de cind o ceata de latroni au atacat si jefuit o ferma, vecina cu ferma mea de linga Napoca, i-au pus foc si l-au omorit pe stapin. Sint inca pline padurile de barbari si de sclavi infometati si goi, fugariti de pretorieni si de legionarii de la castre.

Cind tacu, Nesmesianus vazu ca de mult Procilius nu-l mai asculta si se uita atent spre tribuna imparatului, invaluita in lumina placuta si vesela a soarelui. In tribune se marise tumultul si zumzetul, si multimea astepta cu infrigurare ca stapinul Romei sa faca semnul de incepere a spectacolului. Intreg amfiteatrul parea o floare uriasa, presarata cu toate culorile. Umbrele, evantaie si esarfe erau miscate de spectatori pentru a-si face umbra si racoare, si in miscarea lor continua si neritmica pareau nenumarati fluturi in zbor nepotolit.

Imparatul se intoarse spre guvernator, dupa ce privise multimea din tribune, impresionat de aclamatiile si delirul cu care il primise. Era bine odihnit si bine dispus. Miile de priviri indreptate asupra lui nu-l stinjeneau, il faceau sa se simta mare, puternic, bun si iubit de popor.

Spune-mi, Marcius Turbo, cum de-ai reusit sa restabilesti aici linistea si ordinea? Anul trecut situatia devenise atit de ingrijoratoare, incit era sa-ti dau ordin sa parasesti aceasta provincie si sa retragi legiunile dincolo de Danuvius. Acum, pare ca totul a fost un vis urit. Vad asta pe fetele celor din tribune : veselie, voie buna, multumire

Guvernatorul, un barbat in virsta, brunet, bine pastrat, plin de viata si de energie, cu privire iute si adinca, se inclina cu respect.

Nu eu, majestate, ci legiunile imperiului au facut totul!

Lasa modestia, Maroius Turbo, tu stii mai bine decit mine ca zece legiuni nu pretuiesc cit un comandant bun. Cind te-am trimis pe tine, aici era un dezastru, si legiunile mele puteau sa fie sfarimate.

Cu acelasi adinc respect, guvernatorul se inclina din nou. Pe linga el, barbat inalt si bine facut, imparatul, scurt si cu pornire spre ingrasare, arata ca un negustor in fata unui cavaler, un negustor in mantie de purpura.

Ai spus cuvinte drepte, majestate! Situatia aici era grea, iar barbarul, capetenie a rascoalei, se dovedea un om viteaz si hotarit. Am incercat mai intii sa potolesc triburile vecine, carora barbarul le cerea ajutor : pe iagizi i-am batut, pe roxolani i-am cumparat si le-am promis stipendii anuale, pe care nu stiu daca majestatea-voastra le-a recunoscut. Un guvernator a angajat imperiul

— Da, da! Bine, bine! murmura imparatul.

Pe altii i-am amenintat. Socotisem ca-l am in mina pe barbar cind am pornit spre Cogheon, dar lovitura lui a fost atit de iscusita si de fulgeratoare, incit a bagat spaima in legiunile si cohortele noastre. Pierderile au fost ingrozitoare! Cine se gindea ca ne intinsese o cursa cu atita dibacie si ca va pune foc padurilor? Dupa aceea, am cautat sa-l lovesc altfel : prin preoti, si am reusit. Ultima lovitura i-am dat-o numai dupa ce am cunoscut bine felul lui de lupta, si l-am surprins cu totul nepregatit. Marcius Turbo tusi de citeva ori si privi in arena. Majestate, multimea si lanistul asteapta nerabdatori semnul de incepere a spectacolului.

Da, da, numaidecit, dar, Marcius Turbo, as vrea sa vina aici tribunul acela care l-a prins pe capetenia sclavilor

Si rege al dacilor, majestate! De multe ori m-am gindit ca poate n-ar fi fost rau daca imperiul isi facea in aceasta parte un astfel de aliat, iar imparatul un astfel de „client'

Stiu, Marcius Turbo, am primit mesajul tau, dar nici eu, nici senatul Acum s-a terminat, e bine si-asa!

Hadrian ridica bratul si trompetistii incepura sa sune. Multimea izbucni in urale. Portile mari ale arenei se deschisesera, si prin fata tribunelor pornira in pas cadentat doua grupuri de gladiatori cu trupurile goale, frumos bronzate si cu musculaturi puternice. In fruntea lor mergea lanistul Alfius. Ajunsi in dreptul imparatului, se oprira, se intoarsera spre tribuna si salutara :

Ave, Caesar, imperator! Morituri te salutant! Lupta lor a fost scurta. Lanistul aranjase ca totul sa se termine fara pierderi prea grele pentru el. Fiecare gladiator il costa multi bani. Pe nisipul inrosit de singe al arenei ramase numai un mort. Celorlalti, multimea ceruse sa li se lase viata, si imparatul admisese. Lorarii curatira repede arena si imprastiara nisip proaspat.

Sa se bata latronii! striga cineva din tribune.

Sa se dea drumul la fiarele salbatice! ceru altul. In arena patrunsera o ceata de daci si una de sclavi legati la ochi, prinsi in luptele grele ce se dadusera cu rasculatii. Cu trupurile goale, avind in miini numai spade si scuturi, incepura sa se loveasca, impinsi cu tridentii de la spate de catre mastigofori. Multimea delira si striga de placere, iar tribunele rasunau de hohote de ris. Cei ce se luptau se repezeau disperati, unii loveau in gol, altii nimereau in plin si provocau rani grave, adinci, de moarte In scurt timp, in arena mai ramasesera in stare de lupta numai doi daci. Multimea izbucni in strigate cerind sa li se dezlege ochii, si imparatul o satisfacu. Cind se privira, cei doi luptatori ramasera impietriti : erau fratii Rhesos si Dapyx. Aruncara scuturile si se imbratisara.

— Zece mii de sesterti acelui gladiator care va omori un latron! spuse imparatul.

Lanistul alerga spre carcere si iesi cu doi gladiatori. Lupta se incinse apriga, multimea delira, tipa si aplauda. Un gladiator cazu strapuns de spada lui Dapyx. Celalalt se napusti spre Rhesos, parca ingrozit de spectrul mortii facu o miscare gresita, dacul se trase intr-o parte si, cu iuteala fulgerului, ii repezi spada in piept.

Sa se bata barbarii intre ei! striga multimea. Victoria dacilor nu-i placu imparatului. Ridica mina, incuviintind cererea spectatorilor, dar, spre mirarea lui, vazu ca_ dacii isi aruncara spadele si scuturile pe nisipul arenei. In aceeasi clipa, lanistul si mastigoforii ii incercuira

Dacii acestia imi plac, sopti Hadrian, si le facu semn sa se apropie Ii las viata si-i dau libertatea aceluia dintre voi care iese invingator! le spuse el dupa ce ei se apropiara.

Abia termina imparatul, si raspunsul veni scurt:

Cind s-au vazut doi frati sa se bata ca gladiatorii . Il infrunta Rhesos. Vrei viata noastra? Pune mastigoforii sa ne strapunga cu tridentii!

Ca un tunet rasunara strigatele multimii :

Sa li se lase dacilor viata!

La moarte cu barbarii!

Libertate celor doi frati viteji

Sa se dea drumul fiarelor!

Semnul facut de imparat schimba totul in urale si aplauze. Rhesos si Dapyx erau liberi.

Lorarii curatira repede nisipul. In arena intrara mai multe perechi de sclavi cu sclave, aproape goi, toti alesi dintre cei mai tineri si mai frumosi. Viata grea din carcere, durerea si spaima erau intiparite pe fetele lor.

— Fiarele! Fiarele! striga multimea.

In spatele imparatului, din grupul senatorilor ce-l insoteau, se auzi un zgomot, o miscare nestapinita, apoi un strigat :

Canidia, copilul meu!

Senatorul Publius Octavianus se prabusi intre treptele tribunei. Jos in arena, sclavii continuau sa inainteze spre tribuna imperiala. Prima pereche erau Staberius si Canidia.

Ce se intimpla? intreba Hadrian intorcindu-se. Palid, indurerat, cu privirea tulbure, Publius Octavianus fu ridicat de ceilalti si dus linga imparat.

Canidia, copilul meu! murmura intr-una senatorul, ingrozit.

Hadrian facu semn sa se opreasca spectacolul. Abia soptind, senatorul povesti pe scurt tragedia lui, apasindu-si mina pe inima.

Publius Octavianus, hotaraste tu! spuse imparatul, miscat de cele auzite.

Ca o sageata slobozita, senatorul sari in'picioare. Privirea i se impietri. De multi ani nu dorise altceva decit sa-l prinda pe ticalosul de sclav care ii instrainase copila de el. Toata ura ce-o strinsese se revarsa si rosti cu vocea sugrumata':

Sa-mi dati inapoi fiica, iar pe el sa-l rastigniti!

Asa sa se faca! intari imparatul.

Vestea se intinse ca fulgerul in arena si in tribune. Povestea de dragoste a unui sclav si a unei fiice de senator misca multe inimi. Multimea incepu sa strige, cerind viata sclavului. Jos, in arena, lanistul se lupta s-o desparta pe Canidia de Staberius. Ea incepu sa tipe. Isi vazu tatal, insa dorul de el, dor care o chinuise atitea zile si nopti, se spulbera in clipa cind afla ca senatorul ceruse rastignirea sclavului, a sotului ei. Se hotari sa moara alaturi de barbatul linga care cunoscuse fericirea. Imparatul ii facu semn sa se apropie.

Vei merge la Roma cu tatal tau, ii spuse el.

Nu-mi recunosc un tata atit de rau! striga ea. Vreau sa mor alaturi de barbatul pe care mi l-au harazit zeii!

Linisteste-te, ii vom lasa viata si lui. El va ramine sclav aici, in Dacia, o incuraja Hadrian.

Iar eu ramin tot aici, alaturi de el, sclava ca si el! striga Canidia, plingind in hohote ce tulburau multimea.

In tribune se facuse liniste, toti priveau si ascultau impietriti.

Iertare! Iertare, majestate! striga o femeie din apropierea tribunii imperiale. Sint atit de tineri si de frumosi!

In toate partile se produse miscare. Sute si mii de miini se ridicau cu degetul cel mare indreptat in sus, semnul iertarii, al lasarii in viata. Imparatul nu se simti bine, intimplarea il supara, iar miile de priviri indreptate asupra lui il stinjeneau.

— Hotaraste-te, Publius Octavianus! ii striga, prins de minie.

Senatorul, care tot timpul isi privise fiica adinc framintat si chinuit de dorul ei, tresari si se rusina de tonul cu care ii vorbise imparatul. Ochii ii inotau in lacrimi. In sufletul lui se dadea o lupta grea, intre dragostea de fiica si ura pe care o avea pentru sclavul ce-i zdrobise linistea zilelor de batrinete. La Roma nu-si putea duce fiica avind un sclav ca sot. Un fior de dezgust si de indignare, de revolta si de neputinta il zgudui. Se ridica in picioare si striga cu vocea sugrumata, ce parea ca nu mai are nimic omenesc in ea :

Eu nu mai am fiica, majestate! Latroana din arena nu este copilul meu. Fiica mea a murit in sufletul meu!

Se prabusi apoi pe banca, alaturi de imparat, sfirsit, imbatrinit, invins.

Scoateti-i din arena, ordona imparatul lanistului, si dati drumul fiarelor. Sa ramina amindoi liberi aici, in Dacia, ca sot si sotie.

Fiarele, se da drumul fiarelor! se auzira strigate de bucurie din toate partile.

Multimea isi adusese aminte ca se afla la spectacol. Usile cu zabrele ale custilor ce se zareau in carcerele intunecoase de sub tribune incepura sa fie ridicate de miini nevazute, si in arena navali o haita de lupi turbati de infometarea la care fusesera supusi. Perechile de sclavi si sclave se prabusira sfisiate in citeva clipe. Dupa ce fiarele cazura la rindul lor doborite de sageti bine tintite, lorarii sarira sa curete arena.

Urma o scurta lupta de gladiatori, care placu multimii, citiva mascarici smulsera torente de hohote de ris si de aplauze cu glumele si agilitatea lor.

In arena, lorarii adusera o cruce. Dupa ei inainta un roman imbracat intr-o toga rupta si cu parul vilvoi. Era Maevius Multimea il recunoscu, si aplauzele izbucnira din toate partile. Multi cereau imparatului sa-i lase viata fostului tribun. Mastigoforii il impinsera in fata lui Hadrian. Acesta il intreba :

— Spune, pentru ce-ai trecut de partea barbarilor? Maevis ii arunca o privire plina de ura, apoi incepu sa rosteasca cu un ton ce dovedea sfidarea mortii:

Crezi tu, stapinul Romei, ca esti biruitor?

Mult te inseli, tirane, mult te incinta slava!

Veni-va ziua noua: zi mare, luminoasa,

Cind dacii, sclavii, toti cei legati in lanturi,

Vor rastigni pe imparati, cucerind libertatea!

Rastigniti-l! Rastigniti-l pe acest nebun tulburator de suflete! striga imparatul, ridicindu-se in picioare.

In amfiteatru se amestecau strigatele. Cei mai multi din rindul plebeilor tineau ridicat degetul in sus, cerind sa i se lase viata, altii din tribunele patricienilor strigau sa fie dat leilor, si vacarmul nu se potoli decit in momentul cind lorarii scoasera din arena crucea pe care Maevius gemea si blestema, cu piroanele batute prin miini si prin picioare. Citiva mascarici aparura repede, si ghidusiile si glumele lor schimbara in veselie umbra de. tristete ce se lasase peste tribune.

Ii vezi, Marcius Turbo, spuse imparatul la urechea guvernatorului, plebea, saracimea, sclavii, toti sint gata sa urmeze indemnul unui nebun, ca acela pe care il rastigniram. Un moment, m-am gindit ca multimea ar putea sa porneasca, dezlantuita, si-ar calca si darima din temelie tot ce i-ar sta in cale. Nu crezi? Cuvintele acelui nebun

Tot intr-acolo m-a purtat si pe mine gindul, majestate, raspunse guvernatorul, mult tulburat.

In tribune trecu un val de murmure.

Uite-l pe el, regele Sarmis! se auzi o voce.

Leii, sa fie dat leilor, barbarul! striga cineva din partea opusa a amfiteatrului.

Este capetenia sclavilor rasculati, spuse o femeie.

Sa-l ajute zeii, asa cum a vrut el sa-i ajute pe cei saraci si necajiti! se ruga o batrinica.

Urmat de mastigofori, Sarmis pasea apasat, cu fruntea sus, si privea spre multimea din tribune.

E frumos si vinjos, are o privire ce te patrunde, spuse alta femeie.

Sa fie ars barbarul care a vrut sa elibereze sclavii! striga un tinar patrician.

Abia acum imparatul isi aduse aminte ca il ceruse pe tribunul Procilius. Se intoarse si-i facu semn sa se apropie.

Mi-a povestit Marcius Turbo cum l-ai prins pe acest barbar care se crede rege, ii spuse tribunului ce statea inclinat in fata lui, in semn de supunere. Ai vreo dorinta, tribune? Sint gata sa ti-o satisfac indata!

N-am nici un merit, majestate, n-am facut altceva decit sa-mi indeplinesc datoria, ca oricare tribun al imperiului!

Cuvintele lui Procilius ii placura imparatului. El socotea ca cei mai buni cetateni al imperiului sint numai aceia care se arata modesti si supusi.

Si n-ai nici o dorinta? il mai intreba o data.

Nu, majestate! raspunse prompt Procilius, convins ca in modul acesta va zgindari marinimia imparatului.

Marcius Turbo, pe tribunul Procilius il ridic la rangul de legat al imperiului si-l vei trece la comanda legiunii de aici, de la Ulpia Trajana Sarmizegetusa! rosti imparatul. Procilius lua pozitie si saluta, apoi, inclinindu-se, se retrase.

Sarmis socoti ca intentionat stapinul Romei nu-i dadea nici o atentie si vorbea cu altii, de aceea isi roti tot timpul privirea prin tribune, prinzind crimpeie din laudele ce i se aduceau, precum si din batjocurile si blestemele ce se rosteau la adresa sa.

Fara sa dea vreun semn de neliniste si de graba, Hadrian ii spuse lanistului sa-l impinga mai aproape.

Cine esti tu? il intreba pe Sarmis cu ton batjocoritor.

Sint dusmanul dusmanului tarii mele! raspunse Sarmis taios.

In tribune, cuvintele lui produsera un freamat de admiratie si de uimire pentru cutezanta ce-o arata.

Nu esti un sclav, barbarule? continua imparatul sa-l intrebe cu acelasi ton.

Nu sint nici sclav si nici barbar. Barbari sint acei imparati si acele imperii care subjuga alte popoare si le jefuiesc de avutul lor!

Un val de murmure pluti pe deasupra tribunelor. Imparatul cauta sa-si infringa minia :

Mi se spune ca am in fata pe regele Daciei, este adevarat?

— Dusmanul Daciei o stie! Da, sint rege al dacilor, rege ales de aceia care s-au ridicat sa lupte pentru recucerirea libertatii!

Dar mi se mai spune ca ai fost si capetenie a sclavilor, a latronilor, a fugarilor. Tu pe cine ai vrut sa eliberezi : pe daci, sau pe sclavi?

In asteptarea raspunsului, in tribune se lasa o liniste incordata.

Si pe unii, si pe altii! in tara mea eliberata, nu-si mai avea loc sclavia! Voi, romanii, cu toti filozofii, retorii si poetii vostri, nu pricepeti ca e o rusine ca o parte din oameni sa traiasca din sudoarea si chinul altor semeni ai lor, sclavii!

La cuvintele lui, tribunele patricienilor rasunara de strigate, blesteme si injuraturi. Erau strigatele acelora care nu puteau sa inteleaga viata fara sclavi. Sarmis continua, dupa ce tumultul se mai potoli :

Ce importanta are daca eu sint sau nu rege, daca am fost sau nu sclav? Ce importanta are pentru tine, stapinul Romei, daca astazi moare un om mai mult? Putin conteaza daca, pierind eu, ramine un dac mai putin! Ceea ce tu nu trebuie sa uiti este ca ramine sufletul de dac asuprit, ramine sufletul de sclav chinuit, si aceste suflete vor sti sa lupte mai departe, infratite, asa cum am luptat noi, si nu-si vor gasi linistea pina cind nu vor birui!

Cuvintele lui Sarmis impresionara multimea. Peste tribune se lasa din nou linistea. Din coltul lor, Malva si Dicomes priveau neputinciosi spre el, cu ochii inotind in lacrimi, invaluindu-l cu dragostea si dorul lor. Usile unei carcere incepura sa se deschida incet.

Leii, au dat drumul leilor! se auzira murmure din multime.

Din intunericul carcerelor aparura patru lei uriasi, ragind de tremurau tribunele. Apropierea leilor, Sarmis n-o lua in seama. Privea incordat in tribune. Il zarise pe Dicomes. Il recunoscuse. Privirile lor se intilnira.

Tata! striga baiatul, cu sufletul indurerat, facind sa rasune amfiteatrul.

Dicomes, sa fii un adevarat dac si sa nu ai liniste pina cind dacii nu vor fi din nou liberi!

Mii de priviri se indreptara spre baiat. Leii inaintau incet pe marginea arenei, cu coamele ridicate, batind aerul cu lovituri puternice de cozi. Incordarea crestea.

Tata, prinde! striga Dicomes cu toata puterea, intr-o strafulgerare a disperarii.

Baiatul trase repede cutitul din teaca si, incordindu-se, il arunca in arena la picioarele tatalui sau. Sarmis il ridica fulgerator. Fata i se lumina. Mai privi o data spre copil, apoi il sageta pe Hadrian. Leii se apropiau de el din patru parti.

Blestemat sa fii tu si Roma! Mor pentru libertatea dacilor si a sclavilor!

Cu o lovitura hotarita, Sarmis isi implinta cutitul in piept si singele il napadi. Se prabusi pe nisipul afinat din arena. Multimea il privea impietrita.

In acelasi timp, pretorienii se repezira si-l luara pe Dicomes. Il dusera in fata imparatului. Acesta il privi pe baiatul plin de curaj si zimbi. Se intoarse apoi spre guvernator, cu multa amaraciune :

— Il vezi, Marcius Turbo? Din fiara nu putea sa se nasca decit tot un pui de fiara!

Ce ordona imparatul sa facem cu acest pui de barbar? intreba guvernatorul.

Hadrian se ridica sa plece, semn ca spectacolul luase sfirsit.

Sa-l dai ca sclav legatului Procilius! spuse el, incepind sa coboare treptele tribunei.

Bucuresti-1956, Sinaia-1964

S F I R S I T