Luna nebuna de Stanley G. Weinbaum

 Idiotilor! urla Grant Calthorpe. Prosti-neghiobi-imbecili! Cauta disperat niste termeni mai expresivi, nu gasi si-si descarca exasperarea printr-o lovitura puternica de picior in mormanul de gunoaie de langa el.

De fapt, o lovitura prea puternica; uitase din nou ca gravitatia lui Io era egala doar cu o treime din cea normala si ca urmare corpul sau zvacni, parcurgand un arc de cerc lung de mai bine de trei metri si jumatate.

Fiindca izbi solul, cei patru lunatici chicotira. Capetele lor uriase, cu expresii care-i faceau sa semene perfect cu mutrele comice pictate pe baloanele daruite duminica copiilor, se leganara la unison pe gaturile lungi de peste un metru si subtiri precum incheietura mainii lui Grant.

— Iesiti! izbucni el, ridicandu-se amenintator. Plecati imediat! Nici o ciocolata. Fara dulciuri. Nimic! Pana nu pricepeti ca vreau frunze ferva, n-o sa primiti absolut nimic. Stergeti-o!

Lunaticii – Lunae Jovis Magnicapites sau literar, Marile Capete ale Lunii lui Jupiter - se indepartara scancind. Fara nici o indoiala, il considerau pe Grant tot atat de idiot pe cat ii credea el pe ei, fiind incapabili sa-i inteleaga motivele. Pricepeau insa ca n-or sa mai primeasca nici o bomboana si de aceea murmurele lor capatara o nota de dezamagire profunda.

Atat de profunda incat, dupa ce-si intoarse cu un ranjet imbecil fata albastra ridicola catre Grant, seful lor lansa un ultim strigat salbatic si-si repezi capul intr-un un copac sclipitor cu scoarta de piatra. Insotitorii lui ii ridicara indiferenti corpul si se departara, tarand dupa ei capul atarnat de gat, precum o ghiulea agatata de lantul unui prizonier.

Grant isi trecu mana peste frunte si se intoarse istovit catre baraca din busteni cu coaja de piatra. O pereche de ochi rosii, micuti si lucitori ii captara atentia si un puyet - Mus Sapiens - isi luneca corpul de cincisprezece centimetri peste prag, purtand sub bratul mititel si costeliv ceva ce semana mult cu termometrul medical al lui Grant.

Barbatul striga furios la creatura, apuca o piatra si o arunca in directia ei. La marginea paduricii, puyetul isi intoarse fata de soarece, semi-umanoida catre el, chitai bolborosind anemic, agita un pumn microscopic asa cum face un om manios si disparu, cu gluga-i de piele ca de liliac fluturand precum o manta. Parea un sobolan negru ce purta o capa.

Stia ca fusese o greseala sa arunce cu piatra dupa el. Acum, dracusorii nu-i vor mai da pace, iar statura marunta si inteligenta pseudo-umana ii faceau infernal de chinuitori ca dusmani. Totusi, nici acest gand si nici sinuciderea lunaticului nu-l ingrijorau in mod deosebit; avusese parte de prea multe incidente ca acesta din urma si, in plus, isi simtea capul de parca l-ar fi incercat un alt atac de febra alba.

Intra in baraca, inchise usa si privi lung spre parkatul sau favorit.

— Oliver marai el, bravo tie. De ce naiba nu esti atent la puieti? Pentru ce te afli aici?

Parkatul se ridica pe singurul sau picior posterior, apucandu-si genunchii cu cele doua membre anterioare.

— Valetul de rosu peste regina de negru, comenta el indiferent. Zece lunatici fac cat un om care nu-i in toate mintile.

Grant acceptase ambele afirmatii cu usurinta. Una era, desigur, urmarea pasientei din seara precedenta, iar a doua, a intamplarii de ieri cu lunaticii. Mormai ceva fara inteles, si-si masa capul care il durea. Fara indoiala, avea din nou febra alba.

Inghiti doua tablete de ferverin si se prabusi pe marginea patului de campanie, intrebandu-se dacs acest atac de blancha va culmina prin delir.

Se blestema pentru prostia de a-si fi luat aceasta slujba pe Io, cel de-al treilea satelit locuibil al lui Jupiter. Mica luna era o planeta a nebuniei, buna doar pentru productia de frunze ferva, din care farmacistii pamanteni obtineau alcaloizi puternici, obtinuti altadata din opiu.

Inestimabil pentru medicina, desigur, dar ce importanta avea pentru el? Ce rost mai avea salariul foarte generos, daca se intorcea pe Pamant sonat, dupa un an petrecut in regiunile ecuatoriale ale Iui Io? Isi jura ca, atunci cand avionul din Junopolis avea sa asolizeze, luna urmatoare, pentru frunzele ferva, avea sa se intoarca cu el in orasul polar, in ciuda contractului pe un an cu Neilan Drug si a faptului ca urma sa fie platit daca nu-l respecta. Pentru ce ii trebuie bani unui ticnit?

Intregul satelit era dus cu sorcova - lunatici, parkati, puyeti si Grant Calthorpe. Cel putin, toti cei care se aventurasera in afara celor doua orase polare, Junopolis din nord si Heropolis, din sud, erau tacaniti. Acolo se putea trai in siguranta fara febra alba, dar oriunde dincolo de paralela de douazeci de grade era mai rau decat in jungla cambodgiana de pe Pamant.

Se amuza visand la Pamant. Cu numai doi ani in urma fusese fericit acolo, cunoscut ca un sportiv bogat si, popular, inainte de a implini douazeci si unu de ani, vanase ulii-cutit si viermi inelati pe Titan, triopsi si unipezi pe Venus.

Aceasta se petrecuse inainte ca norocul sa-i fie distrus de criza aurului din 2110. Si ei bine, daca tot trebuise sa munceasca, i se paruse logic sa-si foloseasca experienta interplanetara ca mijloc de trai. Ba chiar ramasese entuziasmat de sansa asocierii cu Neilan Drug.

Nu mai fusese niciodata pe Io. Micul planetoid salbatic nu era paradisul unui sportiv, cu lunaticii idioti si marunteii puyeti, rautaciosi si inteligenti. Nu exista nimic care sa merite sa fie vanat pe micutul satelit fierbinte, scaldat in caldura giganticului Jupiter, aflat doar la o suta cincizeci de mii de kilometri departare.

Daca din intamplare l-ar fi vizitat inainte, isi spuse el cu regret, n-ar fi acceptat niciodata slujba; isi imaginase ca Io este aidoma Iui Titan, rece dar curat.

Dimpotriva, din cauza planetei primare stralucitoare, era incins precum deserturile venusiene, fiind supus unei multitudini de forme de lumina cetoasa — ziua Soare, ziua Jupiter, ziua Jupiter-plus-Soare, lumina Europei si, uneori, ca in prezent, noaptea abisala. Majoritatea acestora se petreceau in timpul revolutiei de patruzeci si doua de ore a lui Io - o succesiune dementa de luminini in schimbare. Detesta zilele ametitoare, jungla si Dealurile Idiotilor, ce se intindeau in spatele baracii sale.

In prezent era ziua Jupiter-plus-Soare, cea mai proasta dintre toate, deoarece Soarele indepartat isi adauga caldura celei a lui Jupiter. Si pentru a completa disconfortul, pe Grant, il ameninta acum un inceput de febra alba. Injura complicatia suplimentara oferita de cap si inghiti alta tableta de ferverin. Observa ca provizia de tablete se diminuase; trebuia sa-si aminteasca sa mai ceara cand avea sa apara avionul ba nu, urma sa plece cu el.

Oliver se freca de piciorul sau.

— Idioti, prosti, neghiobi, imbecili, comenta parkatul cu afectiune. De ce a trebuit sa ma duc la dansul ala nenorocit?

— Cum? facu Grant.

Nu-si putea aminti sa fi pomenit ceva despre un dans. Probabil ca vorbise in timpul ultimei crize de febra.

Oliver scartai ca o usa, apoi chicoti ca un lunatic.

— Ma voi face bine, il asigura el pe Grant. Tata o sa vina curand.

— Tata! repeta barbatul. Tatal sau murise cu cincisprezece ani in urma. De unde ai mai scos-o si pe asta, Oliver?

— Trebuie sa fie din cauza febrei, comenta Oliver. Esti un pisoi dragut, dar as dori sa ai destul bun-simt sa stii ce spui: Si as vrea ca tata sa vina. Incheie cu un bolborosit inabusit care se putea sa fi fost un suspin.

Grant il examina ametit. Era sigur ca nu spusese nici unul din aceste lucruri. Parkatul trebuie sa le fi auzit de la altcineva. Altcineva? Unde se mai gasea cineva pe o raza de trei sute de kilometri?

— Oliver! urla el. Unde ai auzit asta? Unde ai auzit-o?

Parkatul se dadu inapoi, speriat.

— Tata este idioti, prosti, neghiobi, imbecili, spuse el nelinistit. Valetul rosu pe pisoul dragut.

— Vino aici! mugi Grant. Al cui tata? Unde ai? Vino aici, dracusorule!

Se intinse catre creatura. Oliver isi indoi singurul picior posterior si se repezi spre polita sobei.

— Din cauza febrei! tipa el. Nici o ciocolata!

Topai ca un fulger cu trei picioare catre gaura hornului. Se auzi un sunet de gheare zgariind metalul, apoi disparu in interior.

Grant il urma. Il durea capul de efort si cu partea inca sanatoasa a mintii stiu ca, fara indoiala, intregul episod se datora febrei albe, dar isi croi drum mai departe.

Inaintarea era un cosmar. Lunaticii isi clatinau gaturile lungi deasupra ierbii inalte si sangerii, iar chicotele idioate si fetele lor imbecile sporeau atmosfera generala de dementa.

Suvite de aburi puturosi, purtatori de febra se inaltau la fiecare pas din solul buretos. Undeva in dreapta lui, un puyet chitai si bolborosi; stia ca in directia aceea se afla un satuc de puyeti, fiindca odata aruncase o privire asupra micilor cladiri ordonate, construite din pietricele perfect imbinate, ca intr-un oras medieval in miniatura, cu turnuri si bastioane. S-ar fi zis ca existau si razboaie intre puyeti.

Capul ii vajaia si i se invartea datorita efectelor combinate ale ferverinului si febrei. Avea un acces de blancha si-si dadu sema ca era imbecil, lunatic, daca se indeparta de baraca. Trebuia sa se fi intins pe pat; febra nu era grava, totusi multi oameni murisera pe Io, in delir, asaltati de nelipsitele halucinatii.

Acum aiura. Stiuse asta imediat ce-l vazuse pe Oliver, caci acesta privea indiferent o tanara doamna atragatoare, purtand o rochie de seara in stilul celei de a doua jumatati a secolului al XXII-lea. Evident, era o halucinatie, pentru ca fetele nu aveau ce cauta la tropicele ioniene si, daca printr-o rara intamplare, vreuna ar fi aparut acolo, cu siguranta ca n-ar fi avut haine de gala.

Mirajul parea sa aiba si el febra, fiindca fata ii era palida, cu albeata ce dadea bolii numele de blancha. Ochii ei cenusii il privira fara surprindere, pe cand isi croia drum prin iarba sangerie catre ea.

— Buna ziua, seara sau dimineata, saluta barbatul, aruncand o privire derutata spre Jupiter, care rasarea si spre Soare, care apunea. Poate mai degraba, buna ziua, domnisoara Lee Neilan.

Ea il examina lung si serios.

— Stii, ii spuse, esti prima iluzie pe care n-o recunosc! Mi-am vazut toti prietenii, dar tu esti primul strain. Sau nu esti strain? Imi stii numele, dar asta este firesc, pentru ca esti imaginatia mea.

— N-o sa ne certam pe motivul care dintre noi este halucinatia celuilalt, sugera el. S-o lasam asa. Primul care dispare este iluzia. Pariez pe cinci dolari ca tu esti aceea.

— Cum o sa iau banii? intreba ea. Nu pot lua bani din propriu-mi vis.

— Asta e o problema., se incrunta Grant. Problema mea, bineinteles, nu a a ta. Stiu ca eu sunt real.

— De unde imi cunosti numele?

— Ah, din rubricile mondene ale ziarelor aduse de avionul de aprovizionare, pe care le citesc asiduu. De fapt, am o poza de-a ta taiata si lipita langa pat. Asta justifica, probabil, aparitia ta acum. Chiar mi-ar placea sa te intalnesc in realitate, candva.

— Ce remarca galanta pentru o aparitie! exclama fata. Cine zici ca esti?

— Ei bine, ma numesc Grant Calthorpe. Lucrez pentru tatal tau si negociez cu lunaticii pentru ferva.

— Grant Calthorpe, repeta ea. Isi ingusta ochii incetosati de febra, ca pentru a si-l fixa mai bine in minte. Deci, tu esti!

Vocea ii sovai o clipa si-si trecu mana peste fruntea palida.

— De ce mi-ai fi aparut din memorie? Ciudat! Acum trei-patru ani, pe cand nu eram decat o scolarita romantica, iar tu, faimosul sportiv, eram innebunita dupa tine. Am un album plin cu pozele tale — Grant Calthorpe langa giganticul uniped pe care il ucisese langa Muntii Eternitatii. Tu esti esti, intr-adevar, cea mai placuta halucinatie pe care am avut-o de mult. Delirul ar fi amuzant, isi apasa ea mana din nou pe frunte, daca nu m-ar durea asa de tare capul!

Mai, mai, gandi Gram mi-ar place sa fi fost adevarata chestia cu albumul. Asta-i ceea ce, in psihologie, se cheama visul de implinire a unei dorinte. O picatura de ploaie calda ii poposi pe gat.

— Trebuie sa ma culc, spuse el cu glas tare. Ploaia nu-i buna pentru blancha. Sper sa te revad cand o sa mai am febra.

— Multumesc, spuse Lee Neilan cu demnitate. E reciproc.

El incuviinta, simtind un frison in zona capului.

— Aici, Oliver, zise catre parkatul care motaia. Haide!

— Acela nu-i Oliver, zise Lee, ci Polly, imi tine companie de doua zile si am numit-o Polly.

— Ai gresit genul, mormai Gram Oricum, este parkatul meu, Oliver. Nu esti tu, Oliver?

— Sper sa te revad, rosti Oliver somnoros.

— E Polly. Nu esti tu Polly?

— Pariez pe cinci dolari, continua parkatul. Se ridica se intinse si sari in locasul de langa padurice. Este din cauza febrei, observa pe cand disparea.

— Asa-i, aproba Grant. Se intoarse. La revedere, domnisoara sau as putea sa-ti spun Lee, daca tot nu esti reala. La revedere, Lee!

— La revedere, Grant! Dar n-o lua pe acolo. Dincolo de iarba este un sat de puyeti.

— Nu. Satul este in partea cealalta.

— Ba intr-acolo, insista ea. I-am urmarit construindu-l. Oricum, nu te pot rani, nu-i asa? Nici un puyet nu-i poate face rau unei vedenii. La revedere, Grant! Inchise ochii istovita.

Ploua mai tare acum. Grant grabi pasul prin iarba sangerie a carei seva rosie se strangea in picaturi purpurii pe cizmele lui. Trebuia sa se intoarca la baraca, inainte ca febra alba si delirul sa-l faca sa hoinareasca aiurea. Avea nevoie de ferverin.

Deodata se opri. Chiar in fata lui, iarba disparuse si in micul luminis aparusera turnurile inalte cat umarul si bastioanele unui sat de puyeti - umil nou, caci se zareau case pe jumatate, iar fiinte de cincisprezece centimetri, purtand glugi, trudeau asupra pietrelor.

Se auzi un amestec de chitaieli si bolboroseli. Barbatul se rasuci dar o duzina de sageti micute vajaira in jurul lui. Una ii lovi cizmele ca o scobitoare, dar din fericire nici uaa nu-i zgarie pielea, fara indoiala, erau otravite. Se misca mai repede, dar peste tot in iarba grasa rasunau murmure, chitaituri si imprecatii de neinteles.

Ocoli locul pe departe. Lunaticii isi leganau capetele precum niste batoane desupra vegetatiei si, din cand in cand, cate unul chicotea de durere, ca si cum l-ar fi muscat sau intepat vreun puyet. Grant se grabi catre un grup de creaturi, sperand sa distraga atentia diavolilor maruntei din iarba, iar un lunatic inalt cu fata purpurie isi arcui gatul lung pe deasupra lui, chicotind si gesticuland cu degetele-i costelive catre un pachet pe care il tinea sub brat.

Document online: Holopoem - estetica paradoxismului poemul reflectarii sacrului intreg cosmic in partea-autor / eu poetic Lucrare: Perioada pasoptista - tendinte de ordin cultural si literar

Grant il ignora si coti catre baraca sa. Se parea ca-i evitase pe puyeti, asa ca isi tari picioarele mai departe, caci avea mare nevoie de o tableta de ferverin. Deodata se opri posac, se intoarse si incepu sa descrie din nou drumul, cu aceiasi pasi.

— Nu se poate, bodogani el. Totusi ea a avut dreptate in legatura cu satul de puyeti. Nu stiam ca era acolo. Dar cum poate o halucinatie sa-mi spuna ceva ce nu stiam?

Lee Neilan sedea pe un bustean cu scoarta de piatra, exact asa cum o lasase el, cu Oliver alaturi. Ochii ii erau inchisi; iar doi puyeti taiau din fusta lunga a rochiei fetei cu niste cutitase sclipitoare.

Grant stia ca fiintele erau intotdeauna atrase de materialele textile pamantene; aparent, erau incapabili sa reproduca luciul fascinant al satinului, desi dracusorii aveau niste manute infernal de indemanatice. Pe cand barbatul se apropia, ei decupasera o fasie de la coapsa pana la glezna, dar fata nu facea nici o miscare. Grant striga la ei si micii ticalosi ii adresara blesteme cumplite, zorindu-se sa se indeparteze cu prada matasoasa.

Lee Neilan deschise ochii.

— Din nou tu, murmura ea stins. Cu o clipa in urma era tata. Acum esti tu. Paloarea i se accentua; febra alba continua sa-i atace trupul.

— Tatal tau! Atunci, asta a auzit Oliver Asculta, Lee. Am gasit satul puyetilor. Nu stiam ca era acolo, dar l-am gasit, precum ai spus. Iti dai seama ce-nseamna asta? Suntem amandoi reali!

— Reali? facu ea neincrezatoare, inapoia ta ranjeste un lunatic purpuriu. Fa-l sa plece. Imi produce greata.

El privi in jur; intr-adevar, lunaticul cu fata purpurie era in spatele lui.

— Asculta-ma, ii zise, apucandu-o de brat. Senzatia pielii ei netede constitui o dovada suplimentara a realitatii fetei. Haide in baraca sa iei ferverin. O ridica m picioare. Nu-ntelegi?. Sunt real!

— Nu, nu esti, spuse ea ametita.

— Asculta, Lee. Nu stiu cum naiba ai ajuns aici si de ce, dar stiu ca Io nu m-a innebunit chiar de tot. Tu esti reala si eu sunt real. O smuci violent si striga: Sunt real!

O slaba intelegere se ivi in ochii ei ametiti,

— Real? sopti ea. Real! Oh, Doamne! Atunci ia-ma din locul asta dement!

Se clatina, se stradui sa-si regaseasca echilibrul, apoi se lasa moale pe barbat.

Desigur, pe Io greutatea ei era neglijabila, mai mica decat o treime din cea normala, de pe Pamant. Grant o prinse in brate si porni catre baraca, tinandu-se departe de ambele asezari de puyeti. In jurul lui se leganau lunatici agitati si, din cand in cand, cel cu fata purpurie, sau altul, asemanator, chicotea, arata cu degetul si gesticula.

Ploaia se intetise si paraiase calde se scurgeau pe gatul Iui Grant si, pentru a spori nebunia, se lovi de un crang de palmieri teposi, ale carui ramuri ghimpate il intepara dureros prin camasa. Intepaturile erau periculoase daca nu le dezinfectau; in mare parte din cauza palmierilor teposi, comerciantii nu-si puteau culege singuri frunzele ferva si depindeau de lunatici.

Inapoia norilor josi de ploaie, soarele apusese si lumina caramizie a zilei lui Jupiter imprumuta o falsa imbujorare obrajilor lui Lee Neilan, infrumusetandu-i trasaturile.

Poate ca barbatul insistase prea mult cu privirea pe chipul ei, caci deodata ajunse din nou printre puyeti. Acestia chitaiau si bolboroseau iar lunaticul purpuriu topai de durere, cand dinti ascutiti i se infipsera in picioare. Desigur, lunaticii erau imuni la otrava.

Dracusorii se aflau acum in jurul picioarelor lui Grant. Injurand cu voce scazuta, el lovi puternic cu piciorul, trimitand o fiinta ce semana cu un sobolan, invartindu-se cincisprezece metri, prin vazdub. Avea la sold un pistol automat si un aruncator de flacari, dar le putea utiliza din mai multe motive.

In primul rand, folosirea automatului impotriva hoardelor de pitici ar fi semanat cu impuscarea unui roi de tantari; chiar daca glontul omora unul sau doi, sau o duzina, nu se remarca nici o diferenta. La fel si daca s-ar fi servit de aruncatorul de flacari; ar fi fost ca si cum ar fi tras cu tunul intr-o musca. Scuipatura de foc ar fi incinerat top puyetii din imediata apropiere, din iarba, dintre copaci si lunatic, fara sa impresioneze prea mult hoardele supravietuitoare si in plus ar fi necesitat incarcarea laborioasa a pistolului cu alt diamant negru si alt butoias.

In baraca avea becuri cu gaz, dar nu puteau fi folosite pentru moment si, in plus, nu avea masca de protectie, iar chimistii nu reusisera inca sa inventeze un gaz care sa-i ucida pe puyeti, fara sa-i afecteze pe oameni. In sfarsit, nu putea folosi nici un fel de arma, pentru ca nu indraznea sa o lase jos pe Lee Neilan.

In fata se zarea poiana din jurul baracii. Zona era plina de puyeti, dar baraca fusese construita sa le reziste, caci bustenii cu coaja de piatra erau extrem de rezistenti fata de uneltele lor marunte.

Grant observa insa ca un grup de dracusori se gaseau in preajma usii si dintr-o data pricepu intentia lor. Agatasera o funie de clanta si acum erau ocupati s-o traga in jos! Barbatul racni si o rupse la fuga intr-acolo. Gand ajunse la vreo cincisprezece metri, usa bascula spre interior si hoarda de puyeti se revarsa in baraca.

Tasni peste prag. Inauntru era dezastru. Mici forme invesmantate in mantii taiau paturile de pe pat, imbracamintea speciala, sacii care trebuiau umpluti cu frunze ferva si trageau de toate ustensilele de gatit si de obiectele nefixate.

Grant urla si izbi cu piciorul in gloata.

Un cor salbatic de chitaieli si bolboroseli izbucni cand creaturile sarira sa se fereasca. Impielitatii erau destul de destepti ca sa-si dea seama ca el nu-si putea folosi mainile, fiindca o sustinea pe Lee Neilan. Se ferira din calea loviturilor si, pe cand el ameninta un grup impingandu-l catre soba, o alta gloata sfasie paturile.

In disperare, barbatul se napusti spre pat. Il curata folosindu-se de trupul fetei, o lasa pe Lee sa cada pe pat si apuca o matura din crengi, pe care o injghebase pentru a-l ajuta la curatenie. Cu coada ei ataca puyetii in miscari largi si tipele se amestecara cu plansete si scancete de durere.

Cativa se imbulzira spre usa, tarind prazile pe care le apucasera. Grant se rasuci la timp ca sa vada o jumatate de duzina de dracusori ingramaditi in jurul lui Lee Neilan, smulgandu-i hainele, ceasul de la mana si pantofii de seara, din satin. Racni la ei, injurandu-i si lovindu-i ca sa-i indeparteze, sperand sa nu-i fi strapuns pielea cu un pumnal periculos sau  cu un dinte otravitor.

Incepuse sa domine incaierarea. Mare parte din creaturi isi strangeau mantiile negre si se grabeau spre pragul usii. In sfarsit, ultimul ramas, chitaind, coplesit si cu mainile goale, fugi, lasand in urma o duzina de dracusori parosi, ucisi sau raniti.

Grant ii matura pe acestia cu arma-i improvizata. Inchise usa in fata unui lunatic ce se legana in prag, o zavori ca sa nu se mai repete vreo smecherie de-a puyetilor si privi inspaimantat prin locuinta jefuita.

Conservele fusesera rostogolite sau tarate. Fiecare obiect nefixat fusese scotocit de manutele iscoditoare ale puyetilor si hainele lui Grant atarnau in dezordine de carligele din perete. Totusi micii talhari nu reusisera sa deschida nici dulapul si nici sertarul mesei, unde exista mancare.

Sase luni de viata pe Io il invatasera pe barbat resemnarea; injura din inima, ridica din umeri resemnat si scoase din dulap sticla de ferverin.

Propria-i febra disparu imediat: si complet, cum se intampla intotdeauna cand trata blancha, dar fata, lipsindu-i ferverinul, era alba a varul si vlaguita. Gram arunca o privire spre sticla: ramasesera opt tablete.

—- Ei bine, eu pot sa mestec frunze ferva, murmura el.

Frunzele erau mai putin eficiente decat alcaloidul pur, dar aveau sa aiba efect, iar lui Lee Neilan ii trebuiau tabletele. Dizolva doua intr-un pahar cu apa si ridica usor capul fetei.

Nu era atat de molesita, incat sa nu poata inghiti si el ii picura solutia printre buzele palide, apoi o aranja cat putu mai confortabil. Rochia era o zdreanta de matase si Grant o acoperi cu o parura la fel de distrusa. Apoi isi dezinfecta intepaturile de palmier, alatura doua scaune si se intinse sa se culce.

Tresari la sunetul zgarieturilor de pe acoperis, dar era doar Oliver, testand cosul, sa vada daca era fierbinte. Intr-o clipa, parkatul se strecura prin horn, se intinse si comenta;

— Eu sunt real si tu esti real.

— Imgineaza-ti, murmura Grant somnoros.

Gand se, trezi, era in lumina lui Jupiter-plus-Europa, ceea ce insemna ca dormise aproape sapte ore, caci cea de-a treia luna mica si stralucitoare tocmai rasarea. Se ridica si privi spre Lee Neilan. care dormea profund, cu o tenta de culoare in obraji, ce nu se datora in totalitate luminii rosietice a zilei: blancha se vindeca.

Dizolva inca doua tablete in apa, apoi scutura umarul fetei. Ochii ei cenusii se deschisera instantaneu, mai limpezi acum si il privira cu surprindere.

— Buna, Grant, murmura ea. Tu esti, din nou. La urma urmei, febra nu-i chiar asa de rea.

— Poate ca trebuia sa te las in starea febrila, zambi el. Spui niste lucruri asa dragute. Scoala-te si bea asta.

Lee deveni brusc constienta de interiorul baracii.

— Dar unde ne aflam? Pare a fi real?!

— Este. Bea ferverinul.

Ea se supuse apoi se intinse din nou si privi lung, perplex.

— Real? intreba. Si tu esti real?

— Cred ca da.

Un val fin lacrimi ii inrourara ochii.

— Atunci am plecat din locul acela? Locul acela teribil?

— Evident, Vazu pe fata ei semne de isterie si se grabi sa-i distraga atentia. Te superi daca imi povestesti cum de se intampla sa fii aici, si inca imbracata ca pentru o petrecere?

- Am fost imbracata pentru o petrecere. O petrecere in Herapolis. Dar ara ajuns in Junopolis. Intelegi?

- Nu-nteleg. In primul rand ce cauti pe Io? Ori de cate ori auzeam de tine, era in legatura cu societatea din New York sau din Paris.

Ea zambi.

— Atunci n-a fost totul un delir, nu-i asa? Ai spus ca ai o poza de-a mea.. Oh. aceea! se incrunta catre afisul de pe perete Data viitoare, cand vreun fotograf va dori sa-mi ia un instantaneu, o sa-mi amintesc sa nu mai ranjesc ca ca un lunatic. Cat despre motivul pentru care ma aflu pe Io am venit cu tata, care cauta posibilitati de a cultiva ferva in plantatii, in loc sa depinda de comercianti si de lunatici. Am sosit acum trei luni si m-arn plictisit ingrozitor. Am crezut ca este palpitant pe Io, dar n-a fost pana de curand.

— Dar ce era, cu petrecerea aceea? Cum ai reusit sa ajungi aici, la sase sute de kilometri de Junopolis?

— Ei bine, raspunse ea incet, in Junopolis era teribil de plictisitor. Nu aveam spectacole, nu aveam sport, nimic, in afara de cate o petrecere ocazionala. Nu aveam astampar. Cand erau petreceri in Herapolis, imi facusem obiceiul sa zbor pana acolo. Sunt doar patru sau cinci ore cu un avion rapid, stii, in ultima saptamana - sau ce-o fi fost — am planuit sa ma duc, impreuna cu Harvey, secretarul tatei. Dar, in ultima clipa, tata a avut nevoie de el si mi-a interzis sa zbor singura.

Grant simti ca-l displacea profund pe Harvey.

— Si? intreba el.

— Asa ca am zburat singura, termina ea, ezitand.

— Si te-ai prabusit, nu?

— Pot sa zbor la fel de bine ca oricine, riposta fata. Doar ca am urmat un traseu diferit si, deodata, mi-au aparut in fata niste munti.

— Dealurile Idiotilor, incuviinta el din cap. Avionul meu de aprovizionare ocoleste opt kilometri ca sa le evite. Nu sunt inalte, dar trec dincolo de atmosfera satelitului asta dement. Atmosfera este densa aici, dar nu prea groasa.

— Stiu asta. Eram constienta ca nu puteam trece peste ele, dar am crezut ca le-as putea sari. Acceleram si apoi avantam avionul in sus. Am avut un avion inchis ermetic, iar gravitatia este foarte slaba aici. In plus, am vazut figura executata de mai multe ori. In special cu un prototip racheto-propulsat. Jeturile ajuta la sustinerea avionului, chiar si dupa ce aripile devin inutile, in cazul lipsei aerului.

— Ce cascadorie prosteasca! exclama Grant. Sigur ca poate fi facuta, dar trebuie sa fii expert ca sa o poti finaliza cand lovesti aerul, de cealalta parte. Tu l-ai atins cu viteza mare si nu ai avut suficient spatiu pentru coborare.

— Asta am descoperit si eu, spuse Lee cu regret. Aproape reusisem, cand am nimerit in mijlocul unor palmieri teposi. Cred ca prabusirea i-a ametit, deoarece am reusit sa ies inainte ca ei sa inceapa sa biciuiasca in jur. N-am putut totusi sa mai ajung la avion si a fost nu-mi amintesc decat doua zile dar a fost oribil!

— Cred, aproba el cu blandete.

— Stiam ca daca nu mananc si nu beau, aveam o sansa sa evit febra alba. Sa nu mananc n-a fost asa greu, dar sa nu beau ei bine, in cele din urma am cedat si am baut dintr-un parau. Nu-mi mai pasa ce se intampla, daca puteam sa am parte de cateva momente in care sa nu fiu torturata de sete. Dupa aceea, totul a fost confuz si vag.

— Trebuia sa fi mestecat frunze ferva.

— Nu stiam asta. Nici macar nu stiam cum arata si in plus il asteptam pe tata sa apara. Cred ca ma cauta si acum.

— Probabil, replica Grant ironic, intamplator, stii ca suprafata lui Io este de peste treizeci de milioane de kilometri patrati? Si cum sa stie el unde anume te-ai prabusit? Cand zbori de la polul nord la polul sud nu exista o ruta preferabila. Poti merge prin orice punct de pe planeta.

Ochii ei cenusii se dilatara.

— Dar eu

— Mai mult chiar, zise Grant, acesta este probabil ultimul loc potrivit pentru o petrecere. Ei nu s-ar gandi ca cineva, poate doar un lunatic, ar incerca sa survoleze Dealurile Idiotilor, chestiune cu care sunt intru totul de acord. Deci, mi se pare, Lee Neilan, ca esti izolata pana cand avionul meu de aprovizionare va ajunge aici, adica luna viitoare!

— Dar tata va innebuni! Va crede ca am murit!

— Fara indoiala.

— Dar nu putem, Fata se opri, uitandu-se in jur prin singura camaruta a baracii. Dupa o clipa, ofta resemnata, zambi si urma dulce: Ei bine, s-ar fi putut si mai rau. O sa incerc sa ma multumesc cu ce am.

— Bine. Cum te simti acum?

— Aproape normal. Chiar o sa ma apuc de treaba. Dadu la o parte patura zdrentuita, se ridica pe jumatate si-si cobori picioarele pe podea. Voi pregati cina! Rochia mea!

Isi trase din nou patura in jurul trupului. El zambi.

— Am avut o mica disputa cu puyetii, dupa ce ai lesinat. Si mie mi-au distrus garderoba.

— E terminata! planse ea.

— Ti-ar fi de folos un ac si ata? Pe astea le-au lasat, macar, pentru ca erau in sertarul mesei.

— Nici macar un costum de baie n-as putea scoate din asta! replica Lee. Lasa-ma sa incerc o haina de-a ta.

Taind, carpind si reparand, reusi in cele din urma sa aduca unul dintre costumele Iui Grant Ia proportii potrivite. Arata minunat in camasa si pantaloni, dar barbatul se ingrijora observand ca o paloare pusese stapanire pe ea.

Era riblancha, al doilea atac de febra, care urma de obicei unei crize severe sau prelungite. Chipul lui era serios cand puse doua din ultimele patru tablete de ferverin in palmele facute caus.

— Ia-le, ii porunci. Trebuie sa mai gasim niste frunze ferva pe undeva. Avionul mi-a luat ultima recolta saptamana trecuta si de atunci am tot avut ghinion cu lunaticii. Nu mi-au adus, decat buruieni si gunoaie.

Lee se stramba simtind gustul amar al medicamentului, apoi inchise ochii impotriva ametelii de moment si a gretii.

— Unde poti gasi ferva? intreba ea.

Grant clatina din cap incurcat, privind apusul lui Jupiter, cu inelele sale crem si maro stralucind si Marea Pata Rosie fierband in marginea vestica. Putin deasupra se afla micul disc stralucitor al Europei. Deodata, se incrunta, isi privi ceasul, apoi consulta calendarul de pe interiorul usii dulapului.

— In cincisprezece minute va fi lumina Europei, mormai el si dupa douazeci si cinci de minute va fi noapte adevarata — prima noapte adevarata dupa o jumatate de luna. Ma intreb

Privi lung si ganditor chipul fetei. El stia unde crestea ferva. Nimeni nu indraznise sa patrunda in jungla, unde palmierii teposi, vita-de-vie cu sageti si viermii ucigasi numiti dintosi faceau dintr-o astfel de aventura, pura sinucidere pentiu orice creatura, cu exceptia lunaticilor si puyetilor. Dar el stia unde creste ferva.

In noptile rare de pe Io chiar si poiana putea fi periculoasa. Nu numai din cauza puyetilor; stia destul de bine ca in intuneric, din jungla se tarau afara creaturi - dintosi, broaste cu cap-glont si, fara indoiala, multe fiinte misterioase, veninoase, perfide, niciodata vazute de om. Se auzisera povestiri si in Herapolis.

Dar el trebuia sa obtina ferva si stia unde creste. Nici un lunatic n-ar fi incercat sa culeaga frunzele de acolo, dar ferva crestea in micile gradini sau ferme din jurul asezarilor puyetdor.

Aprinse lumina.

— Ies o clipa, ii spuse lui Lee Neilan Daca blancha revine, ia celelalte doua tablete. Oricum, nu-ti strica sa Ie iei. Puyetii au plecat cu termometrul meu, dar daca ai din nou ameteli, ia-le!

— Grant! Unde

— Ma voi intoarce, ii raspunse. Inchizand usa in urma.

Un lunatic, purpuriu in lumina albastruie a Europei, clatina din cap cu un chicot prelung. Lasandu-l in urma se indrepta precaut spre vecinatatea satului dc puyeti — cel vechi, intrucat, celalalt era putin probabil sa fi avut timp sa-si cultive pamantul dimprejur. Se tari prudent prin iarba sangerie, desi stia ca era zadarnic sa fie precaut. Se gasea exact in postura unui gigant de treizeci de metri, incercand sa se apropie de un oras omenesc pe ascuns — problema delicata chiar si in cumplita intunecime a noptii.

Ajunse la marginea poienii puyetilor. Inapoia lui, Europa se indrepta incet spre orizont, miscandu-se la fel de repede ca si limba ce indica minutele pe ceasul sau. Se opri surprins o clipa la vederea minunatului orasel, aflat la treizei de metri departare, dincolo de ogoarele patrate, cu lumini licarind in ferestrele cat palma. Nu stiuse ca plantatia puyetilor folosea lumini; erau probabil, lumanari micute sau, opaite minuscule.

Clipi in intuneric. Al doilea dintre loturile de trei metri parea sa fie - era - ferva. Se apleca, se tari si atinse cu mana frunzele albe si carnoase. In acel moment auzi un chicot ascutit si zgomotul ierbii strivite in spatele lui. Lunaticul! Idiotul lunatic purpuriu!

Rasunara tipete chitaite. Smulse doi pumni de ferva, se ridica si tasni spre fereastra luminata a baracii sale. Nu voia sa simta intepaturile otravite sau dintii purtatori de boala, iar puyetii se trezisera in mod sigur. Bolboroseala lor devenise un cor; pamantul se innegrise de numarul lor.

Ajunse la baraca, se repezi inauntru, tranti si zavori usa.

— Am luat-o! Zambi satisfacut. Lasa-i sa bantuie pe afara acum.

Puyetii erau in culmea furiei. Bolboroseala lor se auzea precum scartaitui unui razboi de tesut. Chiar si Oliver deschisese ochii adormiti si asculta.

— Este din cauza febrei, observa el nepasator.

Lee nu mai era palida; riblancha trecea, in mod sigur.

— Uf! facu ea, ascultand tumultul de afara. Dintotdeauna am urat sobolanii, dar puyetii sunt mai rai. Toata istetimea si rautatea sobolanilor plus inteligenta diavolilor.

— Ei, raspunse Grant ganditor, nu vad ce ar putea face. Oricum, ferva era pentru mine.

— Parca s-ar indeparta, spuse fata. ascultand. Zgomotul se stinge.

Grant isi iti capul pe fereastra.

— Sunt inca prin preajma. Tocmai au trecut de la injuraturi la un plan, pe care tare as vrea sa-l stiu. Intr-o buna zi, daca aceasta mica planeta nebuna va deveni rentabila pntru activitatea oamenilor, vom avea discutii serioase cu puyetii.

— Si? Nu sunt destul de civilizati pentru a reprezenta intr-adevar un obstacol serios si in plus sunt atat de mici

— Dar invata, replica el. Invata foarte repede si se inmultesc ca iepurii. Sa presupunem ca descopera utilizarea gazului, sau ca pun la punct lansatoare pentru sagetile lor otravitoare. Asta e posibil, pentru ca deja prelucreaza metalul si cunosc focul. In felul acesta vor fi practic la egalitate cu omul, iar in masura in care atacul lor continua, la ce vor mai sluji tunurile noastre gigantice si rachetele, impotriva unor puyeti de cincisprezece centimetri? Si chiar daca am fi egali ca numar, rezultatul ar fi fatal: un puyet contra unui om nu-i cine stie ce afacere.

Lee casca.

— Ei bine, nu este problema noastra. Mi-e foame.

— Bun. Este un semn ca blancha se vindeca. Mananca, apoi dormi putin, caci avem cinci ore de intuneric.

— Si puyetii?

— Nu pot face nimic. Nu pot sa taie peretii din busteni cu coaja de piatra in cinci ore si, oricum, Oliver ne va avertiza daca vreunul reuseste sa patrunda pe aici, pe undeva.

Era lumina cand se trezi; isi intinse membrele intepenite dureros de-a lungul celor doua scaune. Ceva il trezise, dar nu stia precis ce anume. Oliver se plimba nelinistit prin spatele lui si acum il privi nelinistit.

— Am avut ghinion cu lunaticii mei, anunta parkatul plangaret. Esti un pisoi dragut.

— Si tu la fel, spuse Grant.

Ceva il trezise, dar ce anume?

Apoi stiu, caci se repeta un vag tremur al podelei din coaja de piatra. Se incrunta, derutat. Cutremure? Nu existau pe Io, fiindca micuta sfera isi pierduse caldura interna, nu se stia cu epoci in urma. Atunci, ce era?

Deodata intelese. Sari in picioare, cu un strigat atat de salbatic, incat Oliver se dadu la o parte, bolborosind infernal. Parkatul speriat topai catre soba si disparu in sus, pe horn. Tipatul lui rasuna slab.

— Este din cauza febrei!

Lee ramasese pe patul de campanie, clipind somnoroasa din ochii cenusii.

— Afara! urla el, ridicand-o in picioare. Iesi! Repede!

— Ce de ce?

— Iesi!

O impinse pe usa, apoi se intoarse sa ia centura si armele, sacul cu frunze ferva si un pachet de ciocolata. Podeaua tremura din nou si Grant se grabi sa ajunga printr-un salt nebunesc, in partea unde statea fata uluita.

— Au minat-o! se ineca el. Ticalosii au minat

Nu avu timp sa spuna mai multe. Un colt al baracii ceda brusc, bustenii cu coaja de piatra se desfacura si intreaga structura se narui precum casa din cuburi a unui copil. Prabusirea se stinse in tacere si nu se zari nici o miscare, cu exceptia unui fuior lenes de aburi, a catorva siluete negre, ca de sobolani, grabindu-se catre iarba, si a unui lunatic purpuriu clatinand din cap, dincolo de ruine.

— Dracusori murdarii blestema el cu amaraciune. Blestemati soholani negri!

Un fluierat izbucni atat de aproape, incat ii rani urechea si apoi zburli o bucla din parul castaniu, ravasit, al lui Lee. Un cor de cbitaituri rasuna in iarba sangerie.

— Asa! striga el. Si-au pus in gand sa ne termine de data asta. Nu pe aici. Spre dealuri. Jungla e mai rara pe drumul acesta.

Au putut scapa destul de usor de puyetii maruntei. In cateva clipe au lasat in urma vocile chitaitoare si s-au oprit sa priveasca lung, cu regret, locuinta prabusita.

— Acum, spuse el nefericit, suntem amandoi in situatia de la care pornisesi tu.

— Oh, nu, isi ridica privirea Lee. Suntem impreuna acum. Nu mi-e frica.

— Ne vom descurca,o asigura barbatul, O sa instalam cumva o baraca temporara. O sa

O sageata ii lovi cizma tiuind. Puyetii ii descoperisera.

Fugira din nou catre Dealurile Idiotilor. Cand se oprira in sfarsit, putura zari o panta lunga si, in departare, junglele. Acolo se afla baraca distrusa si, ordonate ca pe o tabla de sah, ogoarele si turnurile asezarii puyetilor din vecinatate. Abia isi trasesera rasuflarea, cand bolboroselile si chitaielile se auzira dinspre padurice.

Erau impinsi spre Dealurile Idiotilor, o regiune la fel de necunoscuta oamenilor ca si intinderile inghetate de pe Pluto. Era ca si cum dracusorii din spate hotarisera ca, de data aceasta, dusmanul lor, uriasul si cotropitor si devastator al recoltelor, sa fie exterminat.

Armele erau inutile. Grant nu putea nici macar sa arunce o privire urmaritorilor, care se furisau prin vegetatie ca niste sobolani cu mantii. Gloantele, chiar daca din intamplare ar fi nimerit corpul unui puyet, erau zadarnice iar aruncatorul de flacari, desi cu izbucnirea-i incandescenta ar fi incinerat tone de padurice si de iarba sangerie, n-ar fi putut decat sa taie o carare prin hoarda de tartori. Singurele arme utile, becurile cu gaz, ramasesera printre ruinele baracii.

Grant si Lee erau siliti sa urce. Se aflau la trei sute de metri deasupra campiei si aerul se rareia. Aici nu exista jungla, doar intinderi impresionante de iarba sangerie de-a lungul carora erau vizibili cativa lunatici, clatinandu-si capetele pe gaturile lungi.

— Spre piscuri! icni Grant, cu rasuflarea intretaiata. Poate vom rezista aerului rarefiat mai bine decat ei.

Lee nu mai raspunse. Gafaia inversunata alaturi de el, caci suiau acum cu greu pe insulele de stanci golase. In fata lor se inaltau doua piscuri joase, precum stalpii unei porti. Aruncand iute o privire in urma, Grant zari siluete negre, marunte, in camp deschis si, clocotind de furie, descarca un foc. Un singur puyet tresari convulsiv, cu mantia falfaind, dar restul isi continuara drumul. In mod sigur erau cu miile.

Piscurile se aflau acum la numai cateva sute de metri distanta. Erau golase, netede, insurmontabile.

— Printre ele, murmura Grant.

Trecatoarea care le separa era pustie si ingusta. Cu ere in urma, varfurile gemene fusesera unul singur: o convulsie vulcanica, de mult uitata, le despartise, lasand intre ele un canion firav.

Barbatul intinse un brat catre, Lee, a carei respiratie era un sir de icnete seci. O sageata lucitoare zbarnai cand oamenii ajunsera la deschizatura, dar privind inapoi, Grant putu observa doar un lunatic purpuriu urcand cu greu si alti cativa in dreapta lui. Gonisera printr-un pasaj lung de cincisprezece metri, care se sfarsea brusc intr-o vale - si acolo, uluiti pentru o clipa, se oprira.

La poale se intindea un oras. Pentru o secunda, Grant crezu ca descoperisera o vasta metropola a puyetiior, dar o simpla privire dezvalui altceva. Acesta nu era un oras cu constructii medievale, ci un poem in marmura, de o frumusete clasica si cu proportii omenesti, sau aproape omenesti. Coloane albe, bolti glorioase, domuri cu linii perfect rotunjite - o minunatie arhitecturala nascuta parca pe Acropole. Intr-o clipa isi dadura seama ca orasul era mort, devastat, in ruine.

Cu toata istovirea, Leen ii percepu frumusetea.

— Ce minunat! gafai ea. Aproape ca ar putea fi iertati pentru ca sunt puyeti!

— Ei nu ne-ar ierta pentru ca suntem oameni, murmura Grant. Va trebui sa ne asezam undeva. Mai bine am alege o cladire.

Inainte insa ca ei sa fi putut inainta cativa metri, o invalmaseala salbatica ii opri. Grant impietri, ramanand, practic paralizat de uimire. Canionul ingust se umpluse cu o hoarda galgaitoare de puyieti, ca un covor negr si, dens. Dar nu trecura mai departe de capatul vaii, caci, ranjind, chicotind si leganandu-si capetele, tropaind pe talpile cu trei degete, patru lunatici blocau accesul!

Incepu o lupta. Puyetii muscau si intepau nefericitii aparatori, ale caror bocete ascutite de durere nu mai erau chicote, ci urlete. Dar cu o hotarire si o incapatanare complet straina lunaticilor, talpile lor cu gheare tropaiau metodic, sus-jos, sus-jos.

— Fir-as al naibii! izbucni Grant.

Atunci ii veni o idee.

— Lee! Ei sunt stransi in canion, tot neamul lor de ticalosi!

Se grabi intr-acolo, intinse aruncatorul de flacari printre picioarele zbarcite ale, unui lunatic, il orienta in lungul canionului si trase.

Infernul exploda. Cedandu-si toata energia intr-o teribila rabufnire, micutul diamant scuipa un suvoi de foc, care umplu canionul dintr-o parte in cealalta si se revarsa apoi in iarba sangerie de pe panta, taind o carare de foc.

Dealurile Idiotilor reverberara urletul, iar ploaia de daramaturi inceta. In canion mai ramasesera doar cateva bucati de carne si capul unui lunatic norocos, inca saltand si rostogolindu-se.

Trei lunatici supravietuisera. Unul cu fata purpurie isi tragea bratul, ranjind si chicotind intr-o veselie imbecila.

Grant lasa aruncatorul de-o parte si se intoarce spre fata.

— Slava Domnului! spuse el. Am scapat, totusi.

— Nu mi-a fost frica, Grant. Nu cu tine.

El zambi.

— Poate vom gasi un loc aici, ii sugera. Febra trebuie sa fie mai putin chinuitoare la aceasta altitudine. Dar, ia spune, acesta trebuie sa fi fost capitala intregii rase a puyetilor, in vremurile de odinioara. Imi pot imagina cu greu acesti ticalosi, creand o arhitectura atat de frumoasa, sau pe o asa intindere. Cladirile astea sunt la fel de uriase in proportii fata de marimea puyetilor, ca si zgarie-norii din New York pentru noi!

— Dar atat de frumoase, rosti Lee incet, maturand cu privirea peste gloria ruinelor. Aproape ca i-am putea ierta, Grant! Uita-te acolo!

El il urmari gestul. Pe partea interioara a arcadelor canionului se zareau niste sculpturi gigantice. Insa lucrul care ii inmarmuri de uimire fu subiectul portretului. Acolo, dominand inaltimile stancii, nu se aflau figuri de puyeti, ci de lunatici! Minunat cioplite, mai degraba zambind decat ranjind, cu o expresie oarecum trista, plina de regrete, de mila si totusi, fara nici o indoiala, lunatici!

— Somn usor, sopti el. Vezi, Lee? Acesta trebuie sa fi fost odata un oras al lunaticilor. Urmele, usile, cladirile, toate sunt pe masura lor. Cumva, candva, ei trebuie sa fi fost civilizati iar lunaticii pe care ii cunoastem sunt ramasitele degenerate ale unei mari rase.

— Si, interveni Lee, motivul pentru care cei patru au blocat drumul cand puyetii au incercat sa treaca, este ca ei n-au uitat inca. Sau poate ca nu isi amintesc, dar au o traditie a gloriilor trecute sau, mai probabil, doar un sentiment superstitios ca locul acesta este, intr-un anume fel, sacru. Ne-au lasat sa trecem pentru ca, la urma urmei, semanam mai mult cu ei decat cu puyetii. Dar un lucru uimitor este ca ei pastreaza inca in memorie acel eveniment, desi orasul trebuie sa fie ruinat de secole. Sau poate chiar de mii de ani.

— Dar gandeste-te ca lunaticii au putut avea odinioara inteligenta pentru a-si crea o cultura proprie, spuse Grant, indepartand un lunatic purpuriu care dadea din cap si chicotea langa el. Deodata se intrerupse, intorcand o privire plina de respect catre creatura. Acesta ma urmeaza de zile intregi. In regula, sefule, care-i treaba?

Fiinta purpurie ii intinse un manunchi de iarba sangerie si ramurele, groaznic de murdar, continuand sa chicoteasca idiot. Gura ridicola i se strambase; ochii i se bulbucasera in agonie pentru efortul de concentrare mentala.

— Viclean! hohoti triumfator.

— Imbecilul! izbucni Gram. Neghiobul! Idiotul! Se opri, apoi rase. Nu-i nimic. Cred ca o meriti.

Isi arunca pachetul de ciocolata celor trei lunatici incantati.

— Iata-va dulciurile!

Un tipat al lui Lee il surprinse. Fata isi agita larg bratele, in timp ce, deasupra crestei Dealurilor Idiotilor vuia o racheta, care se roti si cobori in picaj spre vale.

Portiera se deschise. Oliver pasi semt si grav afara, afirmand indiferent:

— Eu sunt real si tu esti real.

Un barbat urma parkatul, apoi alti doi oameni.

— Tata! striga Lee.

Ceva mai tarziu, Gustavus Neilan se intoarse spre Grant.

— Nu-ti pot multumi indeajuns, spuse el. Daca exista vreo cale sa-ti arat aprecierea mea pentru

— Exista. Puteti sa-mi anulati contractul.

— Oh, lucrezi pentru mine?

— Sunt Grant Calthorpe, unul dintre comerciantii dumneavoastra si m-am cam saturat de aceasta planeta nebuna.

— Desigur, daca doresti, zise Neilan. Daca este vreo problema cu plata

— Puteti sa-mi platiti pentru cele sase luni in care am muncit.

— Daca ai mai sta, n-o sa se mai faca negot prea multa vreme. Putem cultiva ferva langa orasele polare si eu prefer plantatiile, incertitudinilor legate de lunatici. Daca ti-ai termina anul de munca, am putea sa-ti dam in grija o plantatie, pana la sfarsitul termenului.

Grant intalni ochii cenusii ai lui Lee Neilan si ezita.

— Multumesc, spuse el incet, dar m-am saturat. Zambi fetei, apoi se intoarse catre tatal ei. Va deranjeaza daca va cer sa-mi povestiti cum de s-a intamplat sa ne gasiti? Acesta e locul cel mai neplacut de pe planeta.

— Tocmai acesta este motivul, spuse Neilan. Gand Lee nu s-a mai intors, m-am gandit cu mare atentie. In final, cunoscand-o bine, am decis sa caut mai intai in locurile cel mai putin placute. Am incercat pe tarmurile Marii Febre, apoi in Desertul Alb si, in cele din urma, pe Dealurile Idiotilor. Am identificat cuinele unei baraci si printre daramaturi era acest individ - il arata pe Oliver - afirmand ca zece lunatici fac cat un om care nu-i in toate mintile. Ei bine, partea cu omul care nu-i in toate mintile semana foarte mult cu o referinta la fata mea si am umblat pana ce zgomotul aruncatorului tau de flacari ne-a atras atentia.

Lee se stramba apoi isi intoarse ochii cenusii, seriosi, spre Grant.

— Iti amintesti, rosti ea incet, ce ti-am spus acolo, in jungla?

— N-as pomeni niciodata despre asta, replica barbatul. Stiam ca delirezi.

— Dar poate ca nu. Un camarad te-ar ajuta sa-ti inchei mai usor anul de lucru? Vreau sa spun, daca, de exemplu, ai zbura inapoi, cu noi in Junopoils si te-ai intoarce cu o sotie?

— Lee, spuse el ragusit, stii ce diferenta ar insemna asta, desi nu pot sa inteleg de ce ai fi visat-o.

Este din cauza febrei, sugera Oliver

[Originally published in „Astounding” Dec. 1935]