Creator de Balin Feri

Lui Serge, pentru cuvinte

Serge statea in fata calculatorului, degetele ii alergau pe taste, furioase. Nu pentru ca si-ar fi descarcat asa nervii, mai ales ca nu avea de ce sa se descarce. Orice necazuri ar fi avut, asezat in fata monitorului reusea sa le uite, raminea doar el si povestea care se derula. In clipele de maxima inspiratie nu auzea ciinele care latra afara, nu baga de seama nici ca sotia il chema si pentru a treia oara la masa, nu observa ca  s-a lasat intunericul si ca norii plumburii, grei, de ploaie, au acoperit cerul. Tasta inversunat inainte. Povestea se cerea spusa si el se lasa inrobit de naratiunea nascuta de propria-i minte. Nu tresari cind primul tunet se rostogoli peste vale, nici cind vintul pornit sa vesteasca sosirea ploii se strecura prin fereastra deschisa, smulse perdelele, imprastie cele citeva foi de pe masa, rasfoi in mare goana revista de linga telefon si muri in final intr-un colt, descurajat parca de lipsa de interes a lui Serge.

Se opri abia dupa miezul noptii, atunci cind reusi sa puna punctul final de la sfirsitul unui capitol. Se ridica de pe scaun pentru a-si indrepta salele intepenite, observa ca ploaia batuse razant si balti mari se formasera prin camera sa de lucru. Incerca sa le ocoleasca, apoi isi dadu seama ca nu are sanse sa ajunga altfel la fereastra decit calcind pe covorul complet imbibat, asa ca isi scoase sosetele si inchise geamul. Avu senzatia ca ceva nu-i in regula cu aspectul camerei, chiar facind abstractie de balti, si nu observa perdeaua ce atirna rupta, nici foile imbibate, dar ii sari in ochi o greseala marunta in textul ramas deschis pe monitor. Isi pusese numai o soseta, dar se aseza pentru a corecta greseala inainte sa uite si ramase iar prins in povestire. Statu asa pina la primele raze ale soarelui, cu o soseta intr-un picior, celalalt odihnindu-i-se intr-o balta. Dar reusi sa toarne in cuvinte inca un capitol, ceea ce-l facea sa-si maseze fericit piciorul cu pielea incretita, in timp ce cauta din priviri cealalta soseta. O descoperi intr-un tirziu pe marginea biroului, unde o lasase cind se apucase de corectat. Zimbi involuntar, ajungind la concluzia ca e intr-adevar un zapacit si jumatate, dupa cum obisnuiau sa-i spuna cei apropiati. Se uita la ceas, bau o gura de apa, apoi reveni la text. Mai erau doua ore pina sa i se trezeasca sotia, timp suficient cit sa reciteasca si sa corecteze ce scrisese.

“Trenul se strecoara prin noapte. Locomotiva scobeste in grosimea tenebrelor, devorind sinele, improscind o trimba de funingine pe care curentul o alunga in urma, pe deasupra vagoanelor, asemeni unui voal de mireasa pe negativul unei pelicule fotografice“.

Era chiar inceputul cartii, nu merita sa reciteasca aceasta parte, o facuse deja de citeva ori si corectase toate greselile de tastare. Altfel de greseli nu mai facea de ani de zile, dar nici macar pe-astea nu si le ierta, recitea textul cu regularitate si, atunci cind zicea ca-i gata, era inutil ca redactorul sa mai caute ceva de corectat. Sari peste primele capitole si se opri la inceputul celor scrise in decursul noptii ce tocmai trecuse.
“Nava se odihnea pe rampa de lansare, ca un pintece urias din fier vinetiu, fara cirma sau elice. In mod ciudat, intreaga suprafata a cocai era brazdata de vinisoare irizate, asemeni lamei unui cutit trecuta prin flacara. David cauta in van explicatiile unui astfel de fenomen, cind Sirce il trase de brat in directia pasarelei de imbarcare, retezindu-i sirul gindurilor.”
Nu reusi sa termine de parcurs textul cind o mina asezata peste umarul sau il facu sa tresara. Nu-si auzise sotia intrind.

- Scuze ca te intrerup, dar .

Lasa propozitia in aer, de parca ar fi uitat cuvintele necesare. Serge se intoarse iritat, dar ce vazu in ochii sotiei sale il facu sa uite instantaneu de toate preocuparile de dinainte, sa sara in picioare si s-o imbratiseze. Obrajii ei se acoperira de traseele unor lacrimi mute si dupa cum ii tremura barbia era clar ca in scurt timp urma sa izbucneasca intr-un plins greu de stavilit.

- Ce s-a intimplat?

- M-a trezit telefonul. Au sunat de la spital .

Era de rau. Cel mai bun prieten al lor, pe nume Andre, cel care le si facuse cunostinta in urma cu mai bine de 20 de ani, se internase in urma cu o saptamina pentru o serie de analize. De citeva luni nu se simtea bine, obosea din cale afara de repede, se trezea cu gura uscata si cu o durere localizata undeva la baza gitului. Se lasase si de fumat, dar starea sanatatii sale nu paru sa se amelioreze, iar atunci cind incepu sa si tuseasca se hotari ca-i momentul sa apeleze la doctori.  Iar acum telefonul . Nu era deloc bine daca, in loc sa-i comunice pacientului rezultatele analizelor, sunau la cel mai bun prieten. Era un semn clar de probleme grave. Oare cit de grave?

- Ce au zis? Ce voiau?

- Nu prea multe. Numai sa mergem pina acolo in cursul zilei de azi. Am intrebat, dar au refuzat sa-mi dea detalii. Mi-e frica de ce o sa ne zica, parca as prefera ca nici sa nu aflu daca e ceva grav. Nu poate sa aiba Andre cine stie ce, nu cred ca . Asa-i ca nu poate? O durere in git nu-i ceva grav, altceva trebuie sa fie.

Serge ar fi vrut sa o poata linisti, ar fi vrut sa-i spuna vorbe care sa o incurajeze, sa-i redea increderea tocmai zdruncinata si s-o convinga ca nu e nimic in neregula cu Andre, dar era la rindul sau dat peste cap de aceasta intimplare cu totul neasteptata si nu reusea sa se adune. Asa ca se grabi sa se spele, se imbraca fara sa acorde vreo atentie hainelor si, dupa un sfert de ora, goneau deja pe autostrada.

Opri la o benzinarie pentru a alimenta, isi aminti ca nu mincase nimic de aproape 24 de ore, asa ca lua si citeva sandvisuri si-si continuara goana. Ajunsera la spital cu doua ore inainte de amiaza, fura luati in primire de o asistenta chemata de receptionera de cum ii vazuse intrind, si aceasta ii pofti intr-un salon ce amintea mai degraba de o sala de asteptare decit de un salon de spital. Nu apucara nici macar sa se aseze cind sosi si medicul. Acesta ii pofti sa ia loc in jurul singurei mese, apoi se aseza la rindul sau.

- Din cite am inteles, sinteti persoanele cele mai apropiate de pacientul nostru.

Serge se multumi sa dea din cap aprobator, pe cind sotia lui nu schita nici cel mai mic gest, astepta ca medicul sa treaca de introducere si sa spuna lucrurilor pe nume.

- Din pacate am vesti triste. Va asigur ca vom face tot ce ne sta in putinta .

Serge isi pierdu rabdarea si-l intrerupse brutal.

- De asta sint convins, doctore. Zi-ne exact care-i problema si ce se mai poate face.

Ma tem ca prea multe nu putem face. Are cancer in metastaza, o eventuala interventie chirurgicala pentru indepartarea tumorii nu ar rezolva problema, ci ar accelera ritmul de dezvoltare a celulelor cancerigene. Putem incerca sa intervenim, dar tot ce am obtine ar fi citeva saptamini adaugate la viata prietenului dumneavostra. Din pacate si astea ar fi doar saptamini de suferinta.

Serge ramase tacut. Nu stia ce sa mai zica. Andre ii era prieten de cind se stia si chiar daca la propria moarte s-a mai gindit uneori, eventuala pierdere a prietenului sau i se parea de-a dreptul imposibila. Daca se gindea la viitorul familiei sale, de peste citeva decenii, isi vedea copiii crescuti, isi vedea sotia incaruntita, si il vedea pe Andre neschimbat, stind pe marginea terasei din spatele casei, cu privirea ratacind prin livada cu meri si cu eterna sa tigara intre degete. Nici o clipa nu s-a gindit ca si prietenul sau este muritor si ca ar putea parasi lumea cu mult inaintea lui.
Vocea doctorului il smulse dintre gindurile sale.

- Va ramin indatorat daca binevoiti dumneavostra sa-i comunicati ca soarta ii sta in miinile lui Dumnezeu. Din experienta mea de pina acum stiu ca pacientii prefera sa primeasca vestile triste din partea unor apropiati, parca le este mai usor sa se impace cu inevitabilul daca acesta le este adus la cunostinta de cineva drag.

- Adica sa-i spun eu ca va muri? Eu, cel mai bun prieten sa-i dau de stire ca zilele ii sint numarate si ca intreaga stiinta a omenirii, acumulata in sute si mii de ani, nu-i poate oferi altceva decit scuze si indemnul de a se impaca? Sa-i spun ca Dumnezeul acela in care el a crezut mereu si pe seama caruia mi-am permis eu mereu sa fac glume nesarate se arata neindurator fata de el si ma ignora pe mine? Nu doctore, asta nu mi-o poti cere!
Inainte ca doctorul sa fi apucat sa raspunda, spre surprinderea celor doi barbati, sotia lui Serge isi asuma aceasta misiune ingrata.

- Ii voi spune eu. Din cite stiu, de fata cu o femeie, barbatii se arata mereu mai curajosi. Gasesc mai multa putere in ei insisi decit ar crede in mod normal ca au.

Se ridica de pe scaun hotarita si porni spre usa. Se opri inainte de a trece pragul deoarece isi dadu seama ca nu stie nici macar unde sa-l caute pe Andre.

- E la etajul 3. In salonul 313. Va indruma orice asistenta daca o rugati.

Se decise si Serge sa urce odata cu sotia lui la etajul cu pricina, dar sa astepte la usa pina va fi chemat.

Surprinzator, dar nu a fost nevoie sa i se mai explice nimic lui Andre. Acesta, de cum o vazu pe sotia lui Serge intrind, isi dadu seama de cele intimplate. Pret de o clipa o umbra de tristete ii traversa fata, ii intuneca privirea, ii increti fruntea si-i trasa o linie dureroasa in jurul gurii inclestate, apoi zimbi. Se forta sa zimbeasca. I-a fost clar dintotdeauna ca intr-o zi va muri, stia bine ca moartea nu e ceva ce sa li se intimple doar celorlalti, totusi nu se astepta sa fie atit de curind. Insa clipele de pesimism, din toate lunile trecute de cind incepuse sa se simta rau, l-au pregatit pentru gindul mortii. Nu-i fu usor sa nu verse macar o lacrima, nu din autocompatimire, ci mai degraba pentru a plinge tragicul existentei umane, dar reusi sa se stapineasca. Ar fi fost sub demnitatea sa sa se lase compatimit si eventual chiar consolat de singura femeie care insemnase ceva in viata lui.
Dar despre asta nu trebuia sa afle nimeni. O placuse dintotdeauna pe Eva, dar nu-i spusese niciodata ca ar simti si altceva pentru ea decit prietenie. Atunci cind ii facuse cunostinta lui Serge cu ea, voia de fapt sa-i ceara acestuia o parere sincera despre cea care-i rapise inima. S-a intimplat insa ca ei sa se placa din prima clipa si orice slabiciune ulterioara din partea lui ar fi insemnat o micsorare a fericirii unicului sau prieten si a unicei femei iubite. Asa ca ramasese alaturi de ei, ca un bun prieten, cel mai bun, dornic mereu sa ajute si fericit sa-i vada pe ei fericiti.

Acceptase zimbind sa fie intrebat de Serge daca nu cumva ii plac baietii de nu se insoara, se aratase incintat de faptul ca Eva nu pierdea nici o ocazie sa-i prezinte noi si noi domnisoare, apoi, dupa trecerea anilor noi si noi doamne, se controlase de fiecare data cind Eva il pupa pe obraz, sa nu se intoarca brusc pentru a simti gustul buzelor ei, si fusese extrem de atent ca nici o clipa si in nici o imprejurare sa nu-i acorde mai multa atentie decit putea fi normal. Ii ramasesera visele cu ochii deschisi si constatase la un moment dat ca revolta initiala fata de aranjamentele nedrepte ale sortii fusese inlocuita de o senina impacare cu ce ajunsese sa numeasca “vointa divina”.

Alegerea facuta de Eva devenise o dovada a existentei unui Dumnezeu, astfel raspunderea propriei nefericiri era transferata pe umerii unei persoane capabile sa poarte astfel de poveri si Andre, desi continuase sa fie iremediabil indragostit de sotia prietenului sau, asteptase impacat ca vointa divina sa se manifeste iar, dezvaluindu-i sensul propriei existente, sensul nefericirii sale, asteptase un raspuns divin care sa explice pe baza unor rationamente superioare motivatia din spatele deciziei unei femei. Dupa ani si ani de asteptari, Dumnezeu ii devenise un fel de confident. Asa cum Serge reusea, scriind, sa creeze lumi credibile, personaje vii, capabile sa trezeasca simpatii sau antipatii, admiratie sau dispret in cititori, asa reusise sa-si creeze propriul Dumnezeu, unul cu care purta lungi discutii, unul care nu avea chip, nu avea corp, dar devenise la fel de real in propria-i lume pe cit de reali erau eroii lui Serge pentru cititori. Credinta lui intr-un creator atoatestiutor nu avea la baza nici o dogmatica si nici o religie, era bazata mai degraba pe familiaritate. Dezbatuse in sinea sa de atitea ori conceptul si-l intoarse pe toate partile, incit sfirsise prin a-l simti pe Dumnezeu un vechi si omniprezent prieten.

Cum patesc fanii unui scriitor daca recitesc iar si iar aceasi carte: dupa un timp realitatea cartii se suprapune realitatii lumii si personajele devin vechi cunostinte.

Dumnezeul acesta sa fie oare cel care il abandonase acum ori nici nu existase nici o clipa? S-a razgindit acesta in privinta lui, ori nici nu a existat vreodata si se refugiase el intr-o viziune bolnava? Toate lunile care au trecut de cind nu se simtea bine nu au fost o testare a credintei lui, ci doar mersul firesc catre groapa al unui oarecare muritor? Nu, ceva trebuia sa fie, ceva trebuia sa existe si dincolo de ce reusira oamenii de stiinta sa explice matematic .

Apoi toate indoielile ii fusesera risipite cind constientiza bizareria unei noi coincidente. Eva a fost cea care, prin decizia sa, l-a impins sa se refugieze in consolarea data de credinta, Eva a fost cea care ii prezenta mereu noi si noi tentatii accesibile si raminea aproape sa fie unica tentatie careia nu i-ar fi rezistat.

Iar acum tot ea a venit, cind el a ajuns la capatul drumului, sa-i prezinte o ultima doamna, una pe care nu o putea refuza. Moartea nu era un capat de drum, nu era o tradare din partea lui Dumnezeu, acesta nu-l abandona inexistentei, ci doar continua vechiul joc prin intermediul Evei. Moartea nu era trecerea in nefiinta, jocul mergea inainte, se continua probabil la nesfirsit in mereu alte si alte conditii. Sau poate si aceasta explicatie era doar un nou argument care il ajuta sa se minta?
Nu! Acesta era un gind periculos, trebuia abandonat inainte sa fie gindit pina la capat, asa ca folosi cea mai buna metoda de a-si uita gindurile: se uita la Eva. Si-i zimbi. Ea, desi trista, se forta sa-i intoarca zimbetul, apoi, fara cuvinte, se aseza pe marginea patului si ii cuprinse mina mare, cu degete butucanoase si cu bataturi pe ici pe colo, intre palmele ei micute.
Tacerea fu sparta de vocea ragusita a barbatului.

- Cit mai am?

Ea dadu din cap a negatie.

- Nu ne-au spus un termen. Asa ca mai putem spera.
Barbatul se cufunda iar in tacere in timp ce privi in adincul ochilor ei. Dupa un timp ea isi pleca privirea, speriata de ce ar fi putut vedea barbatul in sufletul ei. Era insa prea tirziu. Andre se forta sa se ridice, isi aseza perna la spate sa stea confortabil, apoi, rusinat, cu ochii indreptati spre podea, o intreba:

Eseu: Secventa narativa - unitatea structurala de baza este propozitia Referat: Limba literara - aspectul cel mai ingrijit al limbii nationale

- De cind stii?

- Am stiut dintotdeauna. Dar m-am gindit ca-i mai bine daca ma arat nestiutoare. Te voiam linga noi, aveam nevoie de prezenta ta, de vizitele tale, de vorbele tale. Asa ca am discutat subiectul o singura data cu Serge si atunci ne-am inteles sa ne prefacem ca nu stim nimic. Altfel ai fi plecat si nu vroiam una ca asta.

- M-ati lasat sa cred ca sint un bun actor, desi cred ca-mi jucam jalnic rolul. Ce fel de prieteni imi sinteti daca nu ati avut suficienta incredere in mine cit sa-mi ziceti?

Ea, in loc sa se simta deranjata de acuzatia lui, se apleca si-l saruta pe obraz.

- Doar prieteni din aia de care ne-ai fost si tu. Nici tu nu ai considerat ca poti avea suficienta incredere, cit sa ne spui adevarul .   Dar a fost mai bine asa, uneori viata are mai mult farmec cu mici minciuni nevinovate.

- Taceri mincinoase. Eu am tacut crezind ca-i mai bine asa. Nu voiam sa-si faca Serge griji.

- El intelegea. Doar stii ca intelege orice, dar ai dreptate, i-ar fi fost penibil sa discute despre asta cu tine. Stai o clipa sa-l chem.
Scriitorul intra timid in camera de spital. Era prea alb totul, prea curat, prea imaculat si devenea o provocare pentru imaginatia sa debordanta ce avea tendinta sa nascoceasca scene singeroase cu monstri fiorosi ce ar fi gasit o adevarata placere in a minji locul. Se aseza pe marginea patului, dupa ce strinse mina lui Andre. Ar fi vrut sa-i spuna ca-i pare rau, dar cuvintele nu ar fi exprimat decit o infima parte din ce simtea. Asa ca tacea privindu-si prietenul. Uneori lipsa cuvintelor exprima mai mult decit discursuri de ore intregi.

O luna si jumatate. Atit a luptat organismul lui Andre cu cancerul. El nu lupta, se impacase cu gindul ca trebuia sa moara, asa ca incerca sa suporte chinurile mortii cu demnitate. De bine, de rau, ajutat de Tramadol, Fortral si, in final, de Morfina, chiar reusi. Numai ca, sedat, nu mai era el insusi, iar el voia sa fie constient de sine cit mai mult posibil, asa ca deseori refuzase medicamentatia. Oricum, chiar si drogat, tot simtea durere. Ajunsese la un moment dat sa cada in extrema cealalta: in loc sa-l sperie, moartea devenise un asteptat moment al incetarii durerilor.
Eva il vizita doar o data pe saptamina, nu ar fi putut suporta mai mult de atit. In schimb, Serge era prezent zilnic linga patul prietenului sau. Primele zile reusira inca sa poarte discutii ca pe vremuri, apoi, odata cu accentuarea suferintelor lui Andre, urmara zilele tacerii. Serge a incercat o vreme sa aline chinul prietenului sau abatindu-i atentia spre alte ginduri, insa si-a dat seama curind ca acesta nu-l intrerupea niciodata pentru ca nu reusea sa-l urmareasca. Nu-i ramasese decit sa stea pe scaunul din fata patului, sa stearga din cind in cind picaturile de transpiratie rece de pe fruntea muribundului si sa incerce sa se obisnuiasca cu gindul propriei neputinte. Pe masura ce treceau zilele si starea lui Andre se inrautatea parca de la o clipa la alta, Serge ajunse sa se impace cu inevitabilitatea pierderii prietenului sau. Era un om, ca toti ceilalti, asa ca era firesc sa moara. Asta putea sa accepte. Dar nu reusea nicicum sa accepte suferinta. De ce au unii norocul sa moara in somn, fara sa-si dea macar seama ca au trecut pragul? De ce se trezesc unii dimineata sanatosi, fara probleme, apoi, brusc, simt un junghi ascutit in cosul pieptului, mai apuca sa ridice mina si, eventual, sa zica doua-trei cuvinte, apoi gata?

Moartea care vine cu viteza gindului, cit ai clipi. Pe cind altul sufera zile si nopti la rind, pina ajunge sa priveasca moartea ca pe o mintuire. Pina ajunge sa se roage de cei din jur sa-l ajute sa moara, pina ajunge sa-i implore pe cei din jur sa-l omoare. Cu asta nu reusea sa se impace. Daca tot exista inca boli pe care medicina moderna sa le considere incurabile, atunci de ce nu sint lasati, cei care nu mai pot fi ajutati, sa moara macar cu demnitate? Trebuie sa fie umiliti in asemeni hal? La ce bun? Ca mai traiesc doua zile sau trei, chiar conteaza? Alea doua sau trei zile mai sint parte din viata, daca nu a mai ramas nimic altceva decit suferinta?
Serge a intrebat medicul despre eutanasie si s-a intimplat sa-i puna intrebarea pe holul spitalului. Doctorul n-a raspuns, s-a multumit sa ridice din umeri, a neputinta. I s-a pus intrebarea asta de prea multe ori in cei 30 de ani trecuti de cind a iesit de pe bancile facultatii de medicina cit sa mai incerce sa raspunda ceva. In locul lui s-au gasit alti doi oameni, aflati probabil in vizita la vreun alt pacient, sa incerce sa raspunda. Primul, un domn trecut de cincizeci de ani, imbracat sobru, s-a ridicat de pe scaunul din fata usii unui cabinet.

- Fiule, cu cit sufera mai mult cineva cind moare, cu atit are mai multe sanse sa ajunga in Rai. Chinuindu-se plateste pentru pacate, sufletul i se purifica si merge linistit la Domnul.

Doctorul nici macar nu s-a oprit sa asculte spusele acestuia, el auzise deja toate explicatiile si nu era curios sa vada daca nu a rasarit vreo idee noua. In schimb, Serge s-a oprit si l-a lasat pe om sa termine ce avea de spus, desi s-a simtit tentat sa-i rida in nas cind acesta a pomenit de Rai.

- Scuza-ma ca te intreb, domnule, dar ce esti tu de pretinzi ca stii ce si cum e dincolo?

- Sint preot ortodox, fiule.

- Atunci, zi-mi si mie, domnule preot ortodox, pentru ce trebuie sa plateasca un om care a crezut in Dumnezeu, unul care niciodata nu a facut rau nimanui, unul care a ajutat de cite ori a avut ocazia? Pe cind altul care are pacate cit duce un marfar moare atit de usor de parca ar trece doar dintr-o camera in alta?

- Vointa lui Dumnezeu nu o stie nimeni. Dar ce ne este dat trebuie sa ducem pina la capat, altfel nu vom fi demni de EL. Cei care se sinucid, chiar daca nu o fac cu propria lor mina, aceia sint ai lui Satan.

- Of! Sa ma ierti, parinte, dar bati cimpii cu gratie. Daca tot incerci sa-mi dai un raspuns, atunci raspunde-mi tinind cont de regulile elementare ale logicii. Daca nu poti, atunci mai bine taci, ca ultimul lucru de care am nevoie este sa ma enerveze cineva. Logic, daca accept explicatia ta, ar fi sa nu ne tratam de nici o boala pentru ca trebuie sa ducem tot ce ni s-a dat. Tot dupa logica ta, parinte, sa curmi suferintele unui ciine ducindu-l sa fie eutanasiat cind nu-l mai poti vindeca este un act condamnabil si nu unul de milostenie.

- Pai ciinele e un animal .

- Da, parinte, iar tu imi explici ca omul e mai prejos. Asa ca slabeste-ma cu aiurelile astea.

Preotul ortodox s-a asezat bombanind si facindu-si cruci. Dar discutia nu s-a terminat aici, pentru ca o doamna a tinut sa dea si ea o explicatie.

- Eutanasierea, in cazul oamenilor, ar fi un mare pacat, domnule. Indiferent cit ar fi de bolnav omul, daca Dumnezeu vrea, poate sa-l vindece, poate sa intervina si sa-i redea sanatatea. Daca noi il eutanasiem pe bolnav, atunci practic s-ar putea sa-L lipsim pe Dumnezeu de a face o minune, cind doreste.

De data asta lui Serge chiar i-A sariT tandara.

- Asta-i cea mai amre prostie pe care am auzit-o vreodata. Dumneata tocmai imi explici ca Dumnezeu are nevoie de acceptul nostru ca sa faca minuni. Adica daca noi il lasam pe om sa decida in privinta propriei SALE vieti atunci il oprim pe atotputernicul Dumnezeu sa faca minuni. Rahat! Daca ar exista Dumnezeu si ar vrea sa faca minuni, atunci ar putea sa faca si dupa ce omul a murit, chiar si dupa ce omul a putrezit. Pe Lazar cum l-a sculat din morti? L-a oprit cumva faptul ca era mort?

- Asta nu intelegi dumneata, domnule. Lazar a murit de moarte naturala. Daca s-ar fi sinucis, sufletul lui ar fi apartinut lui Satan si nu ar fi putut fi trezit.

- Argument nul. Daca asa stau lucrurile, atunci atotputernicia lui Dumnezeu nu exista. Daca el poate sa trezeasca oameni ori sa faca “minuni” numai in anumite conditii, cu acordul lui Satan, atunci prin ce mai e Dumnezeu? . Mai bine ma lasati pe mine cu ale mele.

A plecat spre casa bombanind si n-a reusit sa se linisteasca decit atunci cind s-a asezat in fata calculatorului. Atunci i-au trecut nervii, dar fierberea continua, latent. A cautat o supapa si l-a impins pe Serge sa-si condamne la moarte personajele. In citeva minute i-a omorit pe toti in cele mai grozave moduri. Apoi a ris, a sters ultimele pagini si a incercat sa scrie inca un capitol. Degeaba. Ii lipsea inspiratia, nu reusea sa conduca povestea asa cum dorea. Gindurile i se invirteau inevitabil in jurul prietenului sau bolnav, in jurul mortii iminente al acestuia si, pina sa-si dea seama ce face, o parte din personaje au murit iarasi in textul sau. A sters iar tot ce a scris si a inchis calculatorul. Cind nu merge de la sine, nu merita fortata nota, caci nu reusesti decit sa compromiti textul.

Asa au trecut zilele pentru Serge pina la moartea lui Andre. Incerca sa scrie, dar nu reusea sa se concentreze, incerca sa doarma, dar nu reusea sa stea in pat mai mult de doua- trei ore, se intorcea de zeci de ori de pe o parte pe alta, lua si somnifere, dar somnul refuza sa vina. Sfirsea prin a renunta si se plimba pina dimineata in jurul casei. La prima geana de lumina se urca in masina si pleca la spital.

Atunci cind, dupa o luna si jumatate de chin, Andre a murit, Serge s-a simtit usurat de parca propria-i suferinta ar fi incetat. Putin a lipsit sa spuna asistentei un “Slava Cerului ca s-a dus” cind aceasta i-a comunicat vestea mortii. S-a dus la primul telefon si a sunat acasa. Eva a intimpinat vestea asemeni lui: in loc de tristete simtea si ea usurare.
Andre a fost ingropat in cimitirul orasului natal, alaturi de parintii sai. La funeralii au participat putini oameni, si unii dintre acestia s-au prezentat mai mult pentru a-l vedea pe celebrul Serge decit pentru a fi de fata la ingropaciune. Atmosfera a fost una solemna, nu a plins nimeni dar linistea absoluta care se lasa in pauzele slujbei de inmormintare exprima clar suferinta, regretul sau respectul. Dupa inmormintare, participantii s-au imprastiat in toate directiile. Cei care voiau doar sa-l vada pe Serge, s-au abtinut de a la a-i cere autografe, asa ca nu l-a oprit nimeni cind a pornit spre masina.

Odata asezat la volan, Serge a introdus cheia in contact, a pornit motorul, apoi a stat multa vreme asa, privind in gol prin parbriz. Eva statea in dreapta si era suficient de scufundata in propriile-i ginduri cit sa nu observe ca masina nu se deplaseaza. Intr-un tirziu tot ea a fost cea care a privit afara si a constatat surprinsa ca erau tot la marginea cimitirului.

- Mergem?

Serge s-a uitat la ea, apoi s-a intins si a sarutat-o.

- Mergem. Cind trebuia sa plec din loc mi-am dat seama ca nu stiu incotro sa pornesc. Nu vreau sa merg acasa, nu inca.

- De ce?

- Nu stiu. Parca ar trebui sa fac ceva. Nu stiu ce. Am senzatia ca uit ceva important. Ca pierd ceva daca nu fac acum nu stiu ce lucru, dar . Ma rog, nu stiu ce vreau sa spun.

- Nu conteaza, eu te-am inteles. Stiu de ce ai nevoie. Va trebui sa ne impacam cumva cu gindul ca Andre nu mai este. Eu pot face asta stind acasa, mi-e mai usor printre lucrurile obisnuite: In plus, daca vad de copii, uit mai repede. Tu ai nevoie de altceva. Du-ma acasa si mergi apoi sa te plimbi. O sa gasesti tu locul sau omul de care ai nevoie.
Drumul de doua ore l-au facut in liniste. Nici unul n-a simtit nevoia sa dea drumul la radio si nici sa spuna ceva. Cind Serge a oprit in fata casei, Eva s-a dat jos tot fara sa zica ceva. A pornit spre casa, apoi s-a intors si a mers pe partea soferului. Serge a coborit geamul si s-au imbratisat asa, cu Eva aplecata inauntru. Si-au spus condoleante reciproc, s-au sarutat, apoi ea a  plecat. I-a strigat din pragul usii sa mearga la o biserica, s-ar putea sa-l ajute.

Scriitorul din Serge parea amortit. A condus ziua toata fara sa observe detaliile peisajului, fara sa priveasca oamenii pe linga care trecea, desi altadata nu-i scapa nici un amanunt. Acesta era secretul succesului scrierilor lui, faptul ca reusea sa vada intregul aproape in totalitate, faptul ca, privind un peisaj oarecare, reusea in citeva secunde sa identifice elementele generale, comune, si gasea instantaneu si particularitatile locului. O padure, de exemplu, nu era doar o padure. Dincolo de copacii ce se inaltau catre cer, fosnetele vintului printre crengi si semiintunericul continuu, el reusea sa vada si particularitatile care diferentiau padurea respectiva de toate celelalte. Cind scria despre padure el nu scria despre una oarecare, ci despre una anume. Cititorul nu vedea o padure din miile de paduri ale lumii, ci vedea padurea pe care o arata el. Copacii se inalta toti spre cer, insa fiecare face acest lucru altfel; unii se avinta direct in sus, grabiti parca de necesitatea luminii, uita sa-si creasca crengi pina aproape de virf, altii se intortocheaza, urmeaza curbe bizare cautind un traseu mai usor in drumul lor catre cer. Fiecare altfel. Nici oamenii nu erau doar oameni pentru el. In fiecare reusea sa identifice particularul, unul era mai inalt decit normalul si vorbea prea mult, altul pasea pe virfuri si nu stia sa asculte, fiecare avea ceva ce-l facea unic si el observa fara sa vrea exact acel amanunt.

Acum gonea insa inainte, fara sa vada nimic. Toti copacii erau simpli copaci, toate casele simple case, toti oamenii doar oameni. Pina si orasele prin care trecea erau doar orase, strazile devenisera toate identice, simple santuri taiate in carnea de piatra a locului.

Incet se lasa intunericul peste lume, padurile pe linga care trecea in goana se acopereau cu o patura de intuneric, copacii renuntau la viata individuala si se dizolvau intr-un singur organism gigantic cu mii de picioare intunecate infipte in sol, cu trupul aplatizat sustinut la inaltimea unor blocuri, cu mii de guri care sa sopteasca, susoteasca, ciripeasca sau urle, cind suav ca o chemare, cind tainic asemeni unei declaratii, cind provocator ca o amenintare. Crengile se intindeau dupa masina ca lungi brate mostruoase terminate cu miini si gheare, apoi padurea ramase in urma si cimpia ii lua locul. Trecerea masinii era supravegheata de perechi de ochii stralucitori, ochii holbati ai noptii, nu ochii unor animale oarecare, nu, nici gind. Erau chiar ochii deschisi ai intunericului. Cu doua cutite de lumina masina desprindea largi felii de intuneric din trupul tacut, indiferent.
A urmat apoi un alt oras in care locuitorii se grabeau spre casele lor, se refugiau in spatele zidurilor, se inchideau in propriile lor camine ca-n sicrie de o noapte, in timp ce bezna cimpiei parasite, urmarind masina, se strecura printre cladiri. Betivii, vagabonzii si prostituatele nu se temeau de noapte. Facusera un pact cu bezna, caci din intuneric au fost ei nascuti.
In mijlocul orasului, la marginea unui parc, un gigant a fost transformat in piatra si statea acum cu miinile impreunate cersind parca indurare. In spatele acestuia se inalta o cladire cu zeci de gemulete luminate. Crucea de deasupra il instiinta pe Serge ca daduse peste o biserica. In minte ii rasunau inca spusele Evei, asa ca trase masina pe dreapta. Inchise usile, trecu pe linga statuia ce incerca sa-i aminteasca nestiutele eroice si memorabile fapte ale unui necunoscut, trecu pragul bisericii nimanui din mijlocul orasului de nicaieri si se opri in fata altarului. Avatarul Domnului il privea tacut de pe cruce. Ochii celor doisprezece martori ai vietii si mortii acestuia, in tabloul pictat in fundal, isi atintira ochii asupra vizitatorului. Asteptau. Aveau tot timpul din lume. Omul se multumi sa priveasca. Isi lasa privirea sa rataceasca pe figurile apostolilor, peste inscrisurile latinesti ce impodobeau marginile tabloului, peste coloanele care se pierdeau undeva in inaltul bisericii, apoi se aseza in fata treptelor de piatra, isi sprijini spatele de piciorul bancii si se uita in ochii celui crucificat. Acesta ii intoarse privirea fara sa clipeasca, fara sa intrebe, fara sa-i pese.

- Te urasc Dumnezeule! spuse Serge in linistea absoluta.
Vocea i se rostogoli peste bancile goale, se lovi de pereti, se facu farime si se intoarse in mai multe ecouri. “Te urasc Dumnezeule, te urasc dumnezeule, te urasc . ” .

O clipa, Serge avu impresia ca lumea intreaga venise sa marturiseasca asemeni lui, isi zise insa ca nu-i pasa de lume, nu-i pasa de motivele celorlalti, ii ajunge propria ura.

- Te urasc. Platesti credinta cu suferinta, platesti adeptilor tai cu moarte, cu chinuri, cu suferinta si lacrimi. Cind se roaga in genunchi in fata ta, le intorci spatele sa nu-i auzi. Vrei sa fii iubit, preaslavit, dar nu-ti pasa. Ai puterea sa faci orice, ai cunostintele sa faci orice, dar toate astea le-ai folosit pentru a face o lume bolnava, o lume sadica. De ce sa mai creada cineva in tine? Pentru ce sa ti se inchine cineva? Nu ai si nu ai avut niciodata nimic de oferit. Vorbe goale, promisiuni desarte, basme despre paradis si fericire, dar nu misti un deget cind cei care cred in tine iti cersesc indurarea. Ii lasi sa moara in chinuri, inutil. Prin viata lor puteau face ceva util, prin moartea lor poate ca fac loc altor generatii sa se nasca, dar moartea insotita de chinuri vorbeste despre sadismul sau despre nebunia ta. Asta esti Dumnezeule, un mare si atotputernic nenorocit innebunit de puterea pe care o ai. Atit.

Serge stia ca nu va primi raspuns. Stia ca cel care nu si-a plecat urechea la rugaciuni nu va fi dispus sa bage in seama nici blasfemiile. Nici nu voia un raspuns, oricum durerea pe care o simtea nu ar fi fost alinata de vorbe, dar formularea acuzatiilor ii facea bine. Avea impresia ca, spunind cu voce tare ce gindeste, impartaseste cu cineva gindurile ce-l framinta.
Asa ca a fost cu atit mai surprins sa vada ca cel rastignit cobori de pe cruce. Se intinse, pasi peste altar, apoi sari jos pe podeaua de piatra. Cobori scarile si se opri alaturi de Serge, ezita o clipa, apoi se aseza pe ultima treapta, fata in fata cu cel care tocmai comisese un sacrilegiu.

- Tu il urasti? Eu ce sa zic? Am facut intocmai ce mi-a cerut sa fac. Poate ca nici nu as fi putut face altfel, dar nici nu am incercat. Am crezut in el pina la capat si m-a lasat sa fiu tradat, m-a lasat sa mor ucis cu bestialitate, in chinuri, alaturi de criminali, rastignit pe o cruce. M-au omorit cei pe care ii iubeam, m-au omorit oamenii, dar nu sint ei de vina, vinovat este El, cel care a facut lumea asta asa cum este, cel care a facut oamenii sa fie asa cum sint. El care permite ca nevinovatii sa fie chinuiti inutil, el care permite ca moartea sa fie si umilinta. El caruia nu-I pasa de copiii care mor de foame, nu-I pasa de miile de morti inutile, nu-I pasa de nimic. E un sadic si un nebun, precum ai spus.

Serge se pregati sa-i raspunda cind cineva il scutura. Era preotul bisericii.

- Va este rau, domnule?

Serge isi dadu seama ca atipise stind pe jos pe dalele de piatra. Dupa oboseala acumulata intr-o luna si jumatate, nu era de mirare. Isi intoarse privirea de la preotul ingrijorat spre altar. Avatarul Domnului statea nepasator pe cruce, in fundal, ochii celor doisprezece martori priveau fara sa vada. Focalizarea li se sterse din priviri si luminita vietii se stinsese. Nu, nimeni nu-i dadu un raspuns, doar visase. Se ridica in picioare, isi ceru scuze de la preot si porni catre iesire. Ajunse deja aproape de usa cind vocea il facu sa tresara.

- Sa nu uiti ce ti-am spus.

Se intoarse surprins. Parintele venea in urma sa, neauzit.

- Poftim?

- Intrebasem doar daca te simti bine. Nu prea pari in apele tale .

- Sint bine, parinte. Cit de bine pot fi. Mi-am ingropat azi cel mai bun prieten si inca imi caut linistea.

Contrar asteptarilor, preotul nu se apuca sa amorseze o predicuta. Se multumi sa-i spuna ca ii pare rau si ca timpul vindeca toate ranile. Apoi se intoarse cu spatele la Serge, trecu prin culoarul lasat liber intre banci si se aseza in genunchi pe prima treapta de piatra. Scriitorul asculta o vreme rugaciunile bolborosite ale preotului, apoi iesi din biserica. Se intoarse in usa pentru o clipa, avu o tresarire cind cel crucificat ii facu cu ochiul din celalalt capat, apoi inchise usa.

A condus toata noaptea pe drumul de intoarcere. A oprit o singura data la o benzinarie, a facut plinul, a baut o cafea si si-a vazut de drum. Primele raze ale Soarelui s-au ivit de dupa dealuri tocmai cind a oprit in fata casei. Sotia si copiii inca dormeau, asa ca, umblind pe virfuri pentru a nu-i trezi, s-a apropiat de pat si i-a sarutat. A mers apoi in bucatarie, si-a facut doua sandvisuri cu sunca, a baut o cana cu lapte si s-a intins pe canapeaua din camera de zi. Voia doar sa-si tina ochii inchisi, dar a adormit instantaneu.

Se trezi abia dupa lasarea intunericului. Din camera copiilor se auzea televizorul si, din cind in cind, risete. Nu se dadu jos din pat, ci se intoarse doar cu fata in sus si privi tavanul. Asa il gasi Eva cind intra.

- Buna dimineata, Soare!

- Da, hai sa facem misto de un om obosit!

Se ridica in sezut si o inhata de dupa mijloc. Dupa o clipa de impotrivire, ea se lasa moale si fu luata in brate.

- Cum te simti, frumoaso?

- Lasa-ma pe mine. Zi pe unde ai umblat azi-noapte, ai fost la femei?

Era vechea lor gluma. Ea il intreba daca a fost la femei, iar el raspundea ca mai nou mergea la barbati. Acum nu avea insa chef sa joace pina la capat, prefera sa–i povesteasca visul, halucinatia sau ce-o fi fost. Eva asculta fara sa-l intrerupa si cind termina de povestit primi asigurarea ca de-acum incolo i se va face un program de somn, caci are restante mari, si de aici halucinatiile. Nu putea nega partea cu restantele, dar tot nu i se paru a fi un raspuns satisfacator pentru intimplarea din biserica si chiar ii spuse acest lucru Evei. Replica ei il facu sa cada pe ginduri.

- Eu chiar nu inteleg de ce te mai miri. Doar stii ca ai o fantezie iesita din comun. Altii isi imagineaza cel mult o situatie, tu esti insa in stare de mai mult, tu iti imaginezi oameni, lumi, vieti intregi, de la nastere la moarte. Dovada faptul ca personajele tale nu sint oameni oarecare ce infrunta situatii ciudate, ci sint oameni cu personalitate, cu un trecut, cu un fel de a fi. Reusesti sa-i faci credibili, reali, asa ca nu te mira daca fantezia ta, cind se pune pe treaba fara sa-i fi cerut, procedeaza cu aceeasi constiinciozitate, acordind o importanta suficienta detaliilor cit sa confunzi chiar si tu halucinatia cu realitatea. Ce altceva crezi ca este o halucinatie decit un joc imaginatiei?

- Cred ca ai dreptate, dar ceva mi se pare incredibil. Pentru mine imaginatia este ca o unealta de care ma folosesc cum vreau eu. Cum fac cu miinile. Tu nu ai ramine surprinsa si speriata daca miinile tale ar incepe sa faca diverse chestii fara ca tu sa le comanzi? Ce, fantezia mea a ajuns sa fie asa, de capul ei?

Pe Eva o pufni risul.

- Fantezia ta a fost mereu de capul ei. Gindeste-te. Tu nu o comanzi, ci doar ii permiti sau chiar ii ceri sa se manifeste. Ea isi face treaba, inventeaza persoane, situatii, tu poti interveni trasindu-i directii sau aplicindu-i o anume cenzura cind sare calul, dar de cele mai multe ori te multumesti s- o asculti si sa iei notite.

- Asta da, treaba. Vezi de ce zic eu ca am cea mai desteapta sotie? Insa ce ai spus tu acum are implicatii .

- Sa vezi ce te pleznesc daca zici ca tu, fiind mai multe persoane, eu am facut sex in grup cind am facut-o cu tine!

Serge rise si el.

- Acum chiar ma sperii. Nu stiam ca esti telepata.

Eva se desprinse din imbratisarea lui si porni spre bucatarie.

- Esti barbat si, dupa cum prea bine se stie, voi nu prea vedeti altceva decit propria persoana. Daca nu este o femeie linga voi e vai de capul vostru. Nu sa o cunoasteti pe ea, dar nici macar cu voi insiva nu va descurcati.

Se ridica si Serge si o urma pentru a continua discutia.

- Hai ca acum exagerezi. Nu sintem chiar asa un dezastru.

- Ba da. Sinteti. Daca nu are grija o femeie de voi, nu va descurcati nici sa mincati. Sandvisuri, cereale si lapte, asta stiti voi sa gatiti. Barbatii .

Zicind asta strimba din nas dupa vechiul obicei, ceea ce ii dadu aspectul unei fetite tifnoase, mimica ce-l facea mereu pe Serge sa rida. Nu-i raspunse pentru ca se stia vinovat. Degeaba era mincare gatita in frigider, ca el preferase sa-si faca un sandvis decit s-o incalzeasca.

Se asezara la masa dupa ce Eva chema si copiii. Mincara in liniste o vreme, dar atmosfera parea mult mai relaxata decit fusese in oricare dintre serile trecute de cind au aflat despre boala lui Andre. Dupa cina, copiii au fost trimisi la culcare, Eva anunta ca se baga si ea in pat si-l intreba pe Serge daca o urmeaza. Acesta era convins ca nu ar putea sa adoarma, abia se trezise, asa ca se scuza spunind ca a ramas in urma si cu scrisul.
O saruta pe Eva si porni spre camera de lucru. Inchise atent usa, dadu drumul la calculator, dar, in loc sa se aseze pe scaunul din fata monitorului, prefera sa stea in fotoliu. Trebuia sa-si faca ordine in ginduri. Moartea lui Andre il afectase mult mai mult decit lasase sa se vada si desi nu discuta subiectul cu Eva, nu reusise sa treaca peste cele intimplate.

“Timpul vindeca ranile, dupa cum a spus preotul. Timpul, rabdarea si mersul egal al zilelor. De fapt nu exista vindecare, ci doar acceptarea celor ce nu pot fi schimbate. Nu e nici o vindecare, ci doar obisnuinta cu noile dureri. Omul nu se vindeca, nici gind, doar invata sa traiasca cu propriile-i dureri, pina devin parte a lui. Ca o masea cariata. Doare ingrozitor la inceput, apoi, odata ce nervul moare, devine doar o gaura in care poposeste limba, mai doare uneori, dar la un moment dat mai mult l-ar deranja pe om sa caute inutil cu limba dupa locul datator cindva de chinuri. Se depune praful peste dureri si ajungem cindva sa nu mai putem distinge ce acopera movilitele de colb. Insa durerile ramin acolo, traiesc si asteapta ziua cind o adiere le scoate iarasi la vedere. Sint fantome ce revin cu regularitate, nu mor decit odata cu cel care le gazduieste. Uitarea nu-i vindecare . asa ca timpul nu vindeca. Doar aduce noi si noi dureri si le depune in noi si noi straturi, pina nu mai sintem capabili sa distingem dureri individuale in marea masa de sedimente. Imbatrinim si zicem ca uitam, dar de fapt tot ce se intimpla e ca avem atitea poveri de carat incit nu mai reusim sa le distingem. O singura mare greutate. Si oboseala in oase. Batrinete. Esti batrin cind ai ajuns sa ai mai multi prieteni morti decit vii.”

Lui Serge nu-i placu directia in care o apucara gindurile lui, asa ca incerca sa le abandoneze. Cea mai buna metoda pentru asta era sa se aseze la calculator si sa permita fanteziei sale sa nasca inca o poveste. Se ridica asadar din fotoliu si se aseza pe scaun. Deschise fisierul text, parcurse rapid ultima fraza scrisa si incepu un nou capitol. Nu reusi sa scrie decit citeva cuvinte cind, brusc, se facu intuneric. Crezu ca s-a luat curentul, asa ca incerca sa plece spre usa pentru a cauta o luminare. Isi aseza palmele pe masa si dadu sa se ridice cind . ecranul se lumina din nou. In locul textului avea in fata ochilor o imagine. Una familiara.

Pe moment nu reusi sa-si dea seama de unde cunoaste locul, apoi dintr-odata imaginea se extinse cuprinzind intreaga camera, desfiinta peretii si ajunse pina la orizont. Scaunul disparu de sub el si se trezi stind in picioare pe nisipul unei plaje. Valurile molcome ale unei mari linistite se spargeau la mal si o slaba adiere ii purta catre nari mirosul vag sarat al apei. O voce il facu sa se intoarca brusc. Ceea ce vazu il lasa cu respiratia taiata. O multime de oameni stateau ingenuncheati in nisip si se rugau cu miinile impreunate. Murmurau cuvinte neintelese, cu privirile atintite spre el. Ii parura vag familiari, apoi, cind privi in departare, minat de un impuls, vazu amanuntul care il facu sa inteleaga. Un cap gigantic, de marimea unui munte, il privea cu niste ochi cit niste lacuri. Nu putea fi decit creatura din Febra. Se casca o adevarata grota gigantica, un put cit un vulcan si o voce monstruoasa tuna catre el.

- Indurare, Doamne. Fie-ti mila de mine, Dumnezeule atotputernic.

Apoi capul cazu inapoi in spatele dealurilor indepartate de parca si-ar fi pierdut sustinerea. Serge se intoarse catre multimea de oameni si-i privi mai atent. Incepu sa-i recunoasca. In rindul de fata, cea mai apropiata persoana era un barbat. Dupa cum isi misca buzele, Serge intelese ca repeta acelasi mesaj ca si uriasul.

- Indurare, Doamne. Fie-ti mila de mine.

Pe unde se uita, acelasi mesaj il recunostea pe toate buzele. Infrigurat, trase adinc aer in plamini si urla la multime.

- Taceti! Nu vreau sa va mai aud! Nu vreau .

Inceta sa mai urle, caci toti oamenii ramasesera fara glas. Gura le intepenise dupa cum o aveau in momentul in care urlase la ei. Voce nu mai avea nici unul, stateau doar cu dintii inclestati ori cu buzele deschise intr-o rugaciune muta.

Serge intinse un deget catre barbatul aflat in fata.

- Tu. Cine esti?

- Eu? Sint David, Dumnezeul meu. Neinsemnatul si nerecunoscatorul David. Sint acel David caruia i-ai dat viata si l-ai pus sa traiasca intr-o lume de cosmar. Acel David pe care l-ai condamnat la moarte, l-ai lasat sa se stinga, sa scape, apoi, dintr-un moft, l-ai readus la viata sa mai traiasca, sa mai sufere. Cea de linga mine este Sirce. Acolo, ascunsa dupa acel grup de soldati, este Clithonie. Sintem cu totii creatiile tale, Doamne. Noi traim in lumea Carnavalului de Fier. Soldatii aceia sint din Crucifix. Mai inainte ai vazut capul gigantului din Febra, iar acolo in spate, grupul ce sta izolat de noi, sint cei care locuiesc pe gigant. In frunte cu Liza. Put a transiratie si a grasime rinceda intr-atit, incit nu-i putem suporta. Acolo, in stinga, ii poti vedea pe Sarah, Mathias si Cornelius, alaturi de toti ceilalti din Lacate Carnivore. Linga ei stau Jeanne si Marc din Doctorul Schelet. Isi fac bine treaba. Pazesc toate acele sicrie in care oasele celor inchisi continua sa creasca. Sint ajutati de Peticitoare. Dar sint prezenti si Nath, Patricia si chiar diavolul Cacouna, e aici si Sarah cu monstrul sau, copilul David isi retraieste la nesfirsit alaturi de noi Cosmarul sau de inchiriat. Tie ti se inchina, Doamne, Georges Sarella si cealalta Sarah, cea din Destroy, mila si indurarea ta o cerseste a treia Sarah, Judith si Barney, cei din Bulevardul Banchizelor. De tine se roaga Waldo, Lisiah, Sirce, Lona, David, Henry si sute si mii. Tu ne-ai dat viata, Doamne, si tu ne-ai creat lumea. Si te urasc. Platesti credinta cu suferinta, platesti adeptilor tai cu moarte, cu chinuri, cu suferinta si lacrimi. Cind se roaga in genunchi in fata ta, le intorci spatele sa nu-i auzi. Vrei sa fii iubit, preaslavit, dar nu-ti pasa. Ai puterea sa faci orice, ai cunostintele sa faci orice, dar toate astea le-ai folosit pentru a face doar lumi bolnave, lumi sadice. De ce sa mai creada cineva in tine? Pentru ce sa ti se inchine cineva? Nu ai si nu ai avut niciodata nimic de oferit. Vorbe goale, promisiuni desarte, basme despre paradis si fericire, dar nu misti un deget cind cei care cred in tine iti cersesc indurarea. Ii lasi sa moara in chinuri, inutil. Prin viata lor puteau face ceva util, prin moartea lor poate ca fac loc altor generatii sa se nasca, dar moartea insotita de chinuri vorbeste despre sadismul sau despre nebunia ta. Asta esti Dumnezeule, un mare si atotputernic nenorocit, innebunit de puterea pe care o ai. Atit.

Serge tresari. Deschise ochii. Statea in vechiul sau fotoliu, calculatorul continua sa biziie si primele raze ale noii zile patrundeau prin fereastra deschisa. Era racoare, dar Serge nu se ridica pentru a inchide geamul si nici nu se intinse pentru a lua patura si a se acoperi. Ceea ce ii spusese David in vis, desi nu era nimic altceva decit propriile-i cuvinte adresate unui Dumnezeu nemilos, il atinsesera .

“ . sint Creator. Daca e adevarat ca lumea noastra s-a nascut dintr-un gind, din gindul constient al cuiva rational, atunci s-ar putea ca si gindurile noastre, de cind am devenit fiinte rationale, sa fie capabile sa nasca lumi. Oare Dumnezeu este sadic si nebun doar din acelasi motiv pentru care ma pot considera la fel si pe mine propriile-mi creatii? Poate ca nici el nu isi da seama ca noi, creatiile sale, sintem vii, reali . ”

Se ridica de pe fotoliu si scrise ultimul capitol. Il lasa pe David sa moara. Sa-si gaseasca odihna mult dorita.