Ion nicolae bucur - sarmis, ciclul dac, partea 1

Partea Intii Cotropirea

Capitolul I STAPINUL SI SCLAVUL

n a opta zi dupa idele lui martie, in anul 855 de la intemeierea Romei pe drumul roman dintre Taliatis si Viminacium, ce serpuia alaturi cu muntele, pe malul drept al batrinului fluviu Danuvius, alerga in galopul cailor un grup de legionari, in frunte cu tribunul Hammonius Vitellius. Noroiul uscat si praful gros care acopereau caii si calaretii erau marturie ca mica formatie militara venea de departe, iar tacerea si graba cu care inainta - semn ca i se incredintase o misiune importanta. Era o zi frumoasa de primavara timpurie, cu cerul senin, prea luminoasa si prea calduroasa pentru idele acestei luni, zapada se topise in scurt timp dupa calendele lui februarie. Pe povirnisurile iuti ale muntelui infrunzisera copacii, iar pe brinele mai adapostite ale stincilor golase, nenumarate flori in culori vii se miscau vesele in bataia vinatului potolit ce sufla de-a lungul vaii.

La o cotitura repede a drumului, pe care cu greu o strabatura in ropotul intarit de ecoul stincilor, un urcus ii obliga sa incetineasca goana si in cele din urma sa inainteze la pas. Dupa atita alergatura fara contenire, pe fetele prafuite ale legionarilor, de pe care lunecau picaturi de sudoare, rasarira zimbete de multumire si de usurare. Unii incepura sa traga cu putere, adinc, in piept aerul curat si proaspat, altii slobozeau cite-un oftat greu, de truda drumului facut si de deznadejdea din suflete. De multi ani nu mai stiau ce e libertatea si linistea, si de multi ani isi traiau viata numai in razboaie, mutati dintr-o provincie in alta, intre hotarele nesfirsite ale imperiului. Dar linistea nu tinu mult, caci tineretea nu se prea impaca usor cu ea, iar viata de ostas nu poate fi indurata fara veselie. Nu trecura decit citeva clipe, si glumele incepura sa fie aruncate cind dintr-o parte, cind din alta, urmate de hohote de ris ce rasunau pina departe, intarite de rasunetul repetat al stincilor.

Tribunul mergea la citiva pasi inainte, cu capul in piept, adincit in ginduri, urmat de sclavul sau. Pe fata sclavului isi facea loc nelinistea pe masura ce se apropia de Viminacium, locul pe unde stia ca va trece in Dacia, tara lui draga, din care fusese luat captiv cu doisprezece ani in urma, si il ingrijora felul cum arata stapinul; tribunul parea chinuit de o stare sufleteasca ce se schimba intr-una, intre deplina fericire si cea mai neagra deznadejde. Ar fi vrut sa-i spulbere tristetea, dar parca nu indraznea, incerca pentru omul ce-i era stapin un simtamint de supunere si de recunostinta : prin el isi va revedea tara si nutrea speranta sa-si recapete libertatea. Dadu pinteni calului si se apropie de el. Isi facu, dupa putina ezitare, curaj.

Stapine, ma iarta ca te scot din ginduri, indraznesc sa te intreb : de ce esti atit de trist?

Tribunul salta incet capul, il privi lung cu ochii lui negri, patrunzatori, apoi un zimbet incepu sa-i rasara in coltul gurii.

Dar ce, Sarmis, tu iti faci griji pentru mine? Ma intrebi de ce sint atit de trist! Miine seara vom fi la Viminacium si vom trece in Dacia. Nu ma ingrijoreaza misiunea pe care o am dincolo de Danuvius. Zbuciumul meu sufletesc este altul : Apronilla a trecut cu stapinul ei in Dacia, iar tu, Sarmis, te intorci in tara ta, acolo unde ai parintii, fratii, rudele Acolo, poate ca voi ramine singur! Ma infioara gindul daca voi reusi, si cum voi reusi

Stapine, ai vorbit cum nu se poate mai drept! il intrerupse sclavul. Nu trebuie sa uiti insa ca pentru a reusi pe drumul pe care vrei sa pornesti ai nevoie de incredere, de hotarire si de mult curaj

Sclavul tacu, privind lung spre tribun. Continua apoi :

— Poate ca te vei gasi, stapine, in situatii grele, poate ca vei fi nevoit sa calci legile imperiului. In ce ma priveste pe mine, de ce-ti faci ginduri? Eu sint un sclav

Tribunul il sageta o clipa, adinc si incruntat, apoi ridica privirea spre crestele muntilor.

Pe toti zeii, sclavule, am si curaj, si hotarire, si voi infrunta orice primejdie! Tu, da, esti sclav asa sint legile imperiului De cind Apronilla a fost facuta sclava, vad in toti sclavii niste oameni nefericiti.

Tribunul tacu, isi pleca privirea si puse din nou capul in piept. Linga el, sclavul vazuse cum ostasului voinic, cu brate musculoase, potrivite pentru spada si pentru scut, de framintare i se umezisera ochii. Nu se mai putu stapini, si rupse din nou tacerea.

— De la un tribun se cere mai multa stapinire. Ma iarta dar trebuie sa-ti infringi durerea!

Tribunul parca tresari, izbucni in ris, un ris zgomotos, fortat.

Ai spus tribun? Se vede ca vrei sa rizi de mine, sclavule! Eu, tribun?! Un tribun adevarat trebuie sa aiba obrazul ars de soare si batut de vinturi, rani legate cu fese, dupa zile grele traite pe campul de lupta. Eu m-am incurcat am ramas in garda imparatului, si acum trebuie sa indeplinesc misiunea de curier imperial, de trimis pentru cazuri speciale. Sint un om nefericit, Sarmis! Setea de cucerire a Romei a facut s-o pierd pe Apronilla

Tacu un moment, framintindu-si gindurile. Intoarse apoi capul spre sclav si continua :

— Dar aceasta sete de cucerire a Romei n-a ramas nepedepsita. Victoriile in razboaie au facut ca luxul si lenea orientala sa patrunda la Roma. Noi am cotropit popoarele cu armele, iar acestea ne subjuga prin coruptie, prin lingusire si prin schimbarea felului nostru de viata. Romanii au inceput sa dispretuiasca munca, izvorul puterii, indestularii, fericirii Acum, imperiul are nevoie de un numar tot mai mare de sclavi de noi cuceriri

Facu o pauza catind indelung spre sclav, a carui tacere il mira.

— Dupa ceea ce vad pe fata ta, parca ma asculti cu neincredere. Esti cumva de alta parere? Nu spun adevarul?

— Spui prea mult adevar, stapine! Il simt chiar Miine seara voi vedea la Viminacium cum trec legiunile romane in Dacia, noua victima a lacomei Rome. Cit timp am fost sclavul lui Plutarh, am invatat multe. Istoricul si filozoful grec incepuse sa ma iubeasca. Si eu l-am iubit, din tot sufletul. El mi-a spus de mult stapine, ca si patria mea va ajunge, asa cum a ajuns tara lui, o provincie a imperiului cotropitor.

Sarmis isi ridica privirea spre culmile muntilor, ca si cum ar fi implorat puterile cerului. Vorbi apoi, cu vocea schimbata :

— Vreau sa nu se intimple asta, stapine!

Se opri, rusinat de cuvintele si curajul cu care vorbise in fata tribunului. Relua apoi, pentru a schimba efectul cuvintelor ce le rostise :

— Dar ce voi putea face eu? Sint sclav si, din nefericire, un sclav care nu-si poate parasi stapinul. Vitellius il privi cercetator.

— Pe toti zeii, nu stiam ca tu poti sa vorbesti atit de frumos si atit de hotarit! Se vede ca ai invatat ceva de la fostul tau stapin. Cit despre vorbele pe care le-ai rostit la adresa imperiului, altadata sa ti le masori. Un alt stapin in locul meu te-ar pedepsi cu flagelarea, daca nu chiar cu rastignirea.

— Cer iertare, stapine!

Sarmis strinse friul calului, incercind sa ramina in urma. Privirea ce-i aruncase tribunul il facuse sa inteleaga ca-depasise masura. Miscarea sclavului nu scapa insa stapinului.

— Ce faci? Vino linga mine! incepu sa-i zimbeasca Spune-mi, Sarmis, pe ce-si intemeia Plutarh parerea ca, in curind, Dacia va ajunge o provincie romana?

Ca si cum atit asteptase, Sarmis incepu sa vorbeasca insufletit deodata, insa cu un ton domol, cu cuvinte ce pareau de mult pregatite.

— Socoteala lui era simpla, stapine! Ea izvoraste chiar din istoria apropiata a imperiului : Iuliu Cezar a fost primul imparat roman care s-a gindit sa impinga granitele pina la Dunaris - cum ii spunem noi dacii sau la Danuvius - cum ii spuneti voi, romanii. Moartea l-a impiedicat insa sa-si indeplineasca planul, si aceasta a ramas o datorie a nepotului sau de frate, August. Acesta din urma a ocupat Siscia si provinciile vecine, ajungind pina la Dunaris. A urmat fiul sau adoptiv, Tiberius. El si-a dat seama ca pentru a purta un razboi impotriva dacilor este nevoie de drumuri bune de-a lungul fluviului, pe care sa poata transporta arme, masini de razboi si hrana necesara armatei. Si - spunea bunul Plutarh - in acest scop, Tiberius a construit drumul ce porneste de la Sirmium - centrul operatiilor militare din aceasta parte a imperiului - trece pe la Singidinum, Semendria si Viminacium, tine malul drept al fluviului pina la Taliatis, il paraseste ocolind prin munti pina ce se apropie de Bononia, si de aci il insoteste din nou, pina la Ratiaria. A urmat apoi completarea, largirea si intarirea cu castre in tot lungul lui, de catre imparatii Vespassianus si Domitianus

Sarmis tacu, privind departe, in lungul drumului.

Iata dovada, stapine! continua el. Se vede bine ca drumul pe care mergem acum a fost reparat de curind, din ordinul lui Traian. A avut dreptate Plutarh. Miine seara imi va fi dat sa vad la Viminacium armatele romane, sosite dinspre Siscia, pe drumul lui Tiberius

Tribunul nu-i raspunse. Intorsese capul si asculta incordat discutia aprinsa a legionarilor din garda. Acestia oprisera oaii si se uitau in sus, spre stinca pe linga care ei tocmai trecusera. Intoarse calul si porni in galop inapoi. Sarmis il urma cu neliniste si revolta in suflet.

Ai dreptate, Sarmis! spuse tribunul privind stinca, in dreptul careia se oprisera legionarii. Iata sapate in piatra doua table : cea de jos este tabla lui Tiberius, iar cealalta de deasupra a lui Vespassianus. Da, ai dreptate, in prima se vorbeste despre construirea acestui drum, iar in cea de-a doua - despre repararea lui.

Rascolit, Sarmis descaleca, se apropie de stinca si privi lung, inmarmurit, tabla lui Vespassianus, mai mare si mai noua, cu scrisul mai proaspat, adinc sapat in piatra. Citind-o, tabla i se paru semeata, dominanta, sfidatoare ; intruchipa trufia si maretia imperiului. In ochii lui, cuvintele si apoi literele incepura sa se mareasca, depasira dimensiunile stincii, apoi pe acelea ale muntelui, si in cele din urma acoperira tot cerul.

IMP. CAESAR. DIVI.

VESPASSIANI. F. DOMI.

TIAN. AUG. GERM. PONT.

MAXIMVS. TRIB. POT. XII.

PERPETVVS P. P. PER. SCRO.

FVLARVM. VETVSTATE. ET.

INCVRSV. DANVVI. C.

RUPTVM. OPERIBVS. S.A.

TOLIATIS. REFECIT. ET. DILATAVIT

LEG. IV. VII. CLAVDIA P.F.

Isi strinse falcile si pumnii cu putere si ura. In aceasta clipa i se parea ca placa priveste cu ochi vii, peste luciul usor invalurat al fluviului, spre pamintul manos al Daciei, catre care imperiul isi indreptase legiunile.

— Continuam drumul! ordona tribunul.

Intoarse calul si porni in galop, urmat de garda de legionari.

Cind se uita in jur, Sarmis vazu ca demult ramasese singur. Citi inca o data tablele semete, se infiora si-si incorda trupul, ca si cum in suflet isi facea un legamint. Indemna calul si porni in galop dupa ceilalti. De dupa creasta muntelui, soarele isi trimitea ultimele raze peste apa fluviului, aruncind peste valuri o fisie rosie, ce plutea ca un sul de foc. In lungul vailor, cobora de pe povirnisuri picla serii. Ajuns linga tribun, strinse friul calului si ramase citiva pasi mai in urma. Vitellius inainta in galop, cu fata in vint, cu ochii atintiti undeva departe. Sclavul intelese ca stapinul sau cazuse din nou prada gindurilor si ingrijorarii. Socoti ca era mai bine sa-l lase singur. Din goana calului, incepu sa-si desfete privirea peste oglinda miscatoare a apei. In fata, la oarecare departare, un piept de munte inchidea valea printr-o cotitura atit de scurta, incit parea ca uriasul fluviu isi trecea apele pe sub masivul stincos. Insa privelistea mareata nu-l linisti. In sufletul lui se trezise din nou ura si revolta. Citirea tablei lui Vespassianus il rascolise cu totul. Dar nici purtarea stapinului n-o intelegea. Scapase cuvinte tari despre imperiu, si tribunul ii trecuse cu vederea aceasta cutezanta. Isi aminti ca odata, cind se afla la Roma cu fostul sau stapin, Plutarh, venit in vizita la senatorul Gluturius, un sclav fusese torturat pina cind isi daduse sufletul, numai fiindca avusese indrazneala sa rida de un tribun, oaspete al senatorului, care, ametit de cit vin bause, cazuse in acvariul din compulviu, in clipa cind incercase sa priveasca stelele de pe cer. Aceasta amintire il facu sa inteleaga ca stapinul sau, tribunul, e un om care sufera, un militar care poate nu mai iubea imperiul.

Galopind, ajunsera intr-o portiune in care drumul era in unele locuri taiat in stinca, iar in altele se prelungea pe birne groase de lemn peste fata apei. Se auzeau dedesubt loviturile valurilor, care produceau un zgomot asemanator tunetului. In acest loc, fluviul se ingusta, strins intr-o cingatoare uriasa de piatra, si din adincuri ieseau valuri involburate de pragurile de stinci, peste care apa se rostogolea fara contenire, producind virtejuri puternice, ca si cum in acel loc totul fierbea oa intr-un urias cazan. Pe Sarmis il uimeau forta, frumusetea si salbaticia privelistii, in aceeasi masura in care il impresiona lupta pe care imperiul pornit pe cotropire o daduse cu muntele.

Dupa o cotitura a drumului, privelistea se schimba cu totul. Valea se largea pina departe in lungul apei, inde-partindu-se de ambele maluri in terase ce urcau domol spre inaltimile dealurilor asezate in fata muntilor ce se pierdeau in picla serii. In goana cailor, Sarmis tresari. De dupa un desis de brazi ce strajuia drumul, zari dincolo, pe malul dac, lumina rosiatica a unor focuri. Flacari mari, ca niste serpi uriasi, se inaltau spre cer, pierzindu-se in suluri groase de fum. Dadu pinteni calului, si se apropie de tribun.

— Priveste, stapine, ce-ar putea sa fie acele focuri mari de pe partea cealalta a fluviului?

Vitellius privi mult timp, dadu din cap cu tristete si, intorcindu-se catre sclav, strinse friul calului si-l opri la pas. Vorbi aproape in soapta si rar :

— Sa ma ierti, Sarmis! Am pastrat aceasta taina pentru ca tu sa suferi mai putin. Vrei sa stii ce sint acele focuri? Ard casele si satele dacilor. Imperiul a pornit din nou razboi impotriva lor luptele au si inceput chiar. Tu ai inteles totul de la Plutarh

Sarmis se simti zguduit de un fior.

— Da, stapine, am inteles. Cind un popor mic a ajuns sa fie vecin cu un imperiu puternic si lacom,. soarta lui este pecetluita. Tot asa cum bucatica de pamint a unui plebeu sarac este inghitita de patricianul vecin

Un timp, continuara drumul in tacere. Tribunul intelegea furtuna ce bintuia sufletul sclavului. Dar si in sufletul sau era furtuna. Impinse calul spre el si-i puse mina pe umar.

— Sarmis, acum cunosti adevarul. Imparatul meu este in razboi cu regele tau ; romanii se lupta cu dacii Pina acum, Sarmis, poate ca m-ai iubit sau m-ai urit, asa cum un sclav isi poate iubi sau uri stapinul, dar de acum inainte nu se poate ca ura ta adinca fata de imperiu sa nu se reverse si asupra mea, caci eu sint un ostas al imparatului

Tribunul tacu, asteptind ca sclavul sa spuna ceva.

— Continua, stapine! Simt ca mai vrei sa spui ceva, ca ai vrea sa-ti mai descarci sufletul. Raspunsul meu, stapine, va fi scurt si deschis. Nu am nimic de ascuns fata de tine.

La astfel de cuvinte din partea sclavului sau nu se asteptase. Dupa un timp de gindire, continua cu voce potolita :

— Te-am cumparat in momentul cind am aflat ca Apronilla a trecut cu stapinul ei in Dacia. Aveam nevoie de un sclav dac, fiindca nu cunosc nici limba si nici obiceiurile voastre, hotarit sa intreprind orice pentru eliberarea ei. Toate incercarile unchiului meu, senatorul Sempronius Hortensius, pentru obtinerea eliberarii sau rascumpararii Apronillei au ramas fara nici un rezultat. Pentru ca sa-mi pot atinge scopul, se intelege, aveam nevoie de un ajutor, si un ajutor bun nu putea fi decit un dac un sclav dac, in care sa ma pot increde.

Vitellius facu o pauza lunga. Continua, fara sa-l priveasca :

Acum cind vad cit de mult suferi pentru tara ta inclestata din nou in razboi cu imperiul, cind fiecare roman este pentru tine un dusman

—Nu poti indrepta nimic, stapine! Dar nu te-am inteles, unde-ai vrut sa ajungi prin cele ce mi-ai spus?

Vocea sclavului vibra de sinceritate si revolta stapinita. Tribunul vorbi, continuind sa priveasca undeva departe, inainte.

Acum pot sa-ti spun pe fata, Sarmis. Trecind in Dacia, nu ma voi mai putea astepta la ajutorul tau!

— Ti ai pierdut increderea in mine, stapine? il intreba, fara sa astepte daca mai avea ceva de spus.

Nu, Sarmis, jur pe Fortuna, nu mi-am pierdut increderea in tine! Te judec insa omeneste

Vitellius tacu. In linistea serii se auzea numai ropotul cailor pe pietrele drumului. Tresari cind Sarmis rupse tacerea.

— Stapine, te-ai jurat pe Fortuna ca nu ti-ai pierdut increderea in mine. Inteleptul Plutarh spunea adesea: „La ce foloseste leului puterea, cind el este in lanturi?' Daca pina acum am fost leul legat, trecind in Dacia voi fi leul liber, a carui putere va fi pusa in slujba ta. Da, tribune, dacul Sarmis te va ajuta!

Miscat de cuvintele sclavului, Vitellius isi apropie de el calul si-l batu usor pe umar.

Daca toti dacii sint ca tine, nu vad prea departe timpul cind Sarmizegetusa o va lua inaintea Romei!

Fara sa mai spuna ceva, tribunul strinse friul calului si porni in galop. Dupa o cotitura, aparura in departare luminile castrului in care urmau sa poposeasca peste noapte. Pe malul dac al fluviului, flacarile incendiilor se oglindeau pe fata apei in linii tremuratoare, lungi si rosii, de culoarea singelui. Se inserase.

rin fereastra inalta si ingusta a castrului, zidita din bolovani mari de piatra neindeminatic cioplita, aratind ca un crenel de aparare, luna isi trimitea razele reci, imprastiind o parte din intunericul din incapere. Pe pardoseala de granit, acoperita cu un strat gros de paie, legionarii erau cufundati intr-un somn adinc, odihnitor. Alaturi, pe un pat de-a lungul zidului, Vitellius statea intins, cu miinile sub cap. Nu putea sa doarma. Framintat de ginduri, privea in sus, spre tavanul nespoit de multa vreme, care abia se distingea la lumina slaba a lunii. Jos, linga pat, dormea Sarmis. Razele lunii cadeau intr-o fisie ingusta pe fata lui napadita de speranta. In incaperea de alaturi, in pretoriu, unde se afla comandantul castrului, nu se auzea nici un zgomot.

Vitellius se intoarse pe pat, framintat si nelinistit. In mintea lui apareau intr-una imaginile a doua chipuri dragi : chipul Apronillei si chipul mamei sale. In linistea noptii, isi depana viata, fara sa poata stavili amintirile, ce curgeau unele dupa altele. Afara, legionarii de straja strigau din timp in timp, spre a-si putea invinge somnul doboritor si alunga teama.

Tribunul Hammonius Vitellius ajunsese abia in pragul virstei de treizeci de ani, si totusi incercase multe din bucuriile si amaraciunile vietii. Era inalt, bine legat, musculos ca un gladiator, suplu si ager ca o pantera. Pe gitul sau puternic, care amintea de statuile grecesti, se inalta capul plin de distinctie, cu parul frumos, negru ca abanosul, ce-i cadea pe fruntea inalta. Sub sprincenele bogate, bine arcuite, straluceau cehii vii, negri, adinci, plini de flacari. Obrazul putin prelung, nasul drept si gura cu buzele carnoase completau armonios frumusetea acestui barbat plin de viata, energie si hotarire. Finetea, expresivitatea fetei si dragostea de viata le mostenise de la Egista, mama sa, o greaca frumoasa si vesela, iar barbatia, hotarirea si supletea - de la tata, un luptator mult incercat in razboaiele grele purtate de imperiu.

Tatal sau, cavalerul Hammonius Felix, fusese un om bogat, caruia ii placuse campul de lupta in vreme de razboi si viata in mijlocul naturii pe timp de pace. Familia Hammonius avea o frumoasa ferma la Tusculum, in apropierea Romei. Pe Egista, cavalerul o luase captiva cu ocazia reprimarii unei rascoale a grecilor din cetatea Pydna, in Thessalia. Fusese atit de fermecat de frumusetea ei, incit, in loc s-o predea imperiului, o oprise pentru el, facindu-si-o sotie. Hammonius Felix o iubise cu multa pasiune si cu mult respect, ceea ce facuse ca, in scurt timp, toata ura ei fata de cel care o rapise, sa se topeasca si sa se schimbe intr-o dragoste curata fata de sot.

Vitellius isi petrecuse copilaria la Tusculum. De cite ori isi amintea de anii copilariei, ii aparea chipul blind al mamei sau lunga suferinta a tatalui sau. Retraia adesea acel ajun mohorit al idelor lui ianuarie. Sufla dinspre miazanoapte un vint rece in rafale puternice, alungind norii plumburii, care faceau ca totul in jur sa arate trist si fara viata. In seara acelei zile, cavalerul se intorsese acasa cu un picior zdrobit. Mult timp, lui Vitellius ii rasunasera in suflet cuvintele tatalui, rostite in clipa cind il adusesera in casa :

— Jur pe toti zeii Olimpului si ai Infernului ca niste oameni mai viteji, mai iuti si mai cruzi ca barbarii de daci n-am mai intilnit in nici un razboi!

Rana cavalerului nu se mai vindecase. Dupa grele suferinte, isi daduse sfirsitul, fara sa-si fi vazut indeplinita dorinta ce-i ardea sufletul : intrarea fiului sau in Ordinul Tribunilor.

Vitellius fusese primit sa invete arta militara atit pentru ca dovedise purtari alese, cit si datorita prestigiului de erou de care se bucurase tatal sau. Istoria militara, tactica si strategia le adincise cu multa placere si le intelesese cu usurinta din lectiile de istorie pe care le ascultase de la istoricul Cornelius Tacitus, un bun prieten al familiei Hammonius. La exercitiile gimnastice se aratase neintrecut : atlet desavirsit, indeminatic aruncator al sulitei, bun tintas cu arcul si abil luptator cu spada, se facuse cunoscut prin obtinerea a numeroase premii la intrecerile sportive

In linistea din castru, Vitellius se intoarse cu un scirtiit prelung al patului. In gind ii aparu din nou Apronilla, apoi Sarmis. Se vedea singur, parasit, si din noianul de cunostinte si de prieteni de la Roma ramasese numai cu sprijinul unui sclav. Inchise ochii si-l revazu pe Sarmis cum aratase atunci cind il cumparase. De la prima ochire, in acel moment, recunoscuse in el pe luptatorul dac, ce se asemana cu multi dintre cei adusi in captivitate la Roma. In acea clipa avusese in fata un barbat de talie mijlocie, cam de aceeasi virsta cu el, cu plete lungi si blonde, cu barba deasa, ce-i incadra frumos fata plina de barbatie, cu gitul scurt si puternic. Buzele carnoase se conturau bine intre barba bogata si mustatile frumos rasucite, iar ochii mari, albastri, lucitori si plini de viata dadeau figurii lui un aer de bunatate, de caldura si de blindete. Auzise de la tatal sau de vitejia si cruzimea dacilor, si atunci nu izbutise sa inteleaga cum fata linistita a sclavului ar fi putut sa se schimbe, luind o infatisare fioroasa, iar din ochi sa arunce fulgere.

La zgomotul facut de pat, Sarmis se misca pe stratul de paie. De afara patrundeau strigatele legionarilor de straja. Se trezi. Auzi oftatul adinc al tribunului si l simti ca nu doarme. Statu mult timp treaz, nemiscat. Linga el, ceilalti legionari dormeau agitati, gemeau, vorbeau in somn, dupa zbuciumul sufletesc al fiecaruia. Somnul il parasi. Se ridica in genunchi si se apleca asupra patului. Spuse in soapta :

Stiu ca nu dormi si nici eu nu mai am somn. Aceleasi ginduri te framinta, stapine?

Nu primi nici un raspuns, simti numai pe cap mingiierea miinii lui Vitellius. Tirziu, il auzi vorbindu-i incet :

— Ce om esti tu, Sarmis! Sclavii nu-si iubesc stapinii si nu se gindesc la necazurile lor. Ma intrebi daca ma framinta aceleasi ginduri. Care altele ar putea avea loc in sufletul meu in aceste momente de grea incercare? Haide, vino linga mine. Pina la ivirea zorilor mi se pare atit de mult!

Sarmis simti sub brat mina puternica a tribunului. Se ridica si se aseza alaturi de el.

In noaptea asta, continua Vitellius, m-am gindit la mama. Chipul ei mi-a aparut in minte de nenumarate ori. Ma intreb : ce alta nefericire ar putea sa ma mai astepte? Suferinta pentru Apronilla nu este destul de mare?

Lasa gindurile negre, stapine! Alunga-le! Sa privim inainte cu speranta, cu hotarire si curaj!

Din nou ai spus „stapine' Dincolo de Viminacium, vei fi liber. Sint gata sa-ti dau certificatul tau de mannu-mittere , indata ce va rasari soarele!

Nu, stapine, atita timp cit dacul Sarmis se va afla intre hotarele imperiului sau intr-un tinut ocupat de armata imparatului, el tot sclav ramine.

Cu o miscare hotarita, Vitellius il prinse cu bratele si-l strinse cu putere la piept. Sopti mai accentuat :

— In numele Cybelei, Sarmis, sa fie oare o rasplata a zeilor? Eu am cautat un sclav dac numai pentru ca aveam nevoie de el in Dacia, si acum vad ca am gasit un prieten. De multe ori am asteptat pedeapsa zeilor pentru cele ce am savirsit in Bithynia. Ma ingrozesc cind ma gindesc la cele infaptuite, tocmai acolo unde am gasit-o pe ea

— Ai lovit in oameni nevinovati, tribune?

— Fiecare dintre noi savirseste multe greseli in viata. Dar cele mai multe rautati, cruzimi si crime, oamenii le fac atitati de aceia care detin puterea: magistrati, senatori, guvernatori, si chiar de imparat. In nici o alta actiune omeneasca nu sint ucisi mai multi nevinovati ca in luptele politice si in acelea de cotropire.

Dupa un moment de liniste, Sarmis il intreba :

— Ai omorit oameni, tribune, ti-ai injghebat dragostea pe valuri de singe? Te vad intr-una sub povara unei grele apasari sufletesti.

Nu stiu daca tu ma vei intelege

Daca stapinul are incredere murmura Sarmis. Dupa un oftat adinc, Vitellius incepu sa vorbeasca rar, in soapta :

In anul cind mi-am pierdut parintii - la scurt timp unul dupa altul - ramas singur, am depus si mai multa rivna la invatatura. Cautam sa-mi infring suferinta, sa-mi mai potolesc durerea din suflet. Am devenit tribun, apreciat ca unul dintre elementele bune ale armatei imperiului. M-am asteptat sa primesc comanda unei cohorte la Roma sau in alta parte, ori comanda unui castru, situat intr-o provincie mai importanta a imperiului. Aceasta a intirziat insa si, cum ma aflam la virsta cind orice ii e permis unui tinar, neavind nici o ocupatie, mi-am format un cerc de prieteni si-am inceput sa ne tinem de cele mai nastrusnice nazbitii prin Roma. Locul cel mai frecventat era taberna lui Esculap, de sub muntele Aventin, pe malul Tibrului

O stiu, nu prea era aratoasa.

Da, era joasa, saraca si lipsita de frumusete, daca o priveai de afara,insa daca intrai inauntru vedeai ca totul stralucea de curatenie. Se serveau feluri gustoase si vinuri alese de Tusculum, Velitrae si Falern, dar nu numai mincarea si vinul ne atrageau acolo. La Esculap se gaseau si fete, si cum la acea virsta toti sintem nepotoliti, in multe seri, dupa ce ne ameteam cu Velitrae sau cu Falern, ne incurcam cu cite-o dracoaica libiana, cappadociana, greaca, traca sau de alt neam. Intr-o seara a intrat in taberna un barbat pe care nu-l mai vazusem, insotit de trei fete si de sclavul sau. Fetele erau aproape goale : purtau tunici scurte, si umerii le erau descoperiti pina catre sini. La inceput nu le-am dat nici o importanta, din moment ce in taberna veneau multi tineri si batrini, fete si femei. Totul se desfasura ca de obicei, in murmurul si vacarmul monoton al unei taberne, cind, deodata, a izbucnit tipatul uneia dintre femeile de la masa noului sosit, dupa care au urmat strigate : „Omoara-l, omoara-l pe sclav, a indraznit sa ma atinga cu mina, m-a spurcat!' Am intors capul si am privit mirat scena, apoi, dintr-un salt, m-am ridicat si din citiva pasi m-am apropiat de masa lor, chiar in momentul in care cel ce le insotea isi trasese spada, gata sa-l strapunga pe sclav. I-am prins mina cu putere si i-am oprit lovitura. Ingrozit, sclavul cazuse in genunchi si cerea iertare. Surprins la inceput, apoi cuprins de furie, cel pe care-l oprisem de la o fapta plina de cruzime m-a strapuns cu o privire taioasa si a ridicat spada. M-am asezat in garda. In jurul nostru, amatorii de lupte se strinsesera intr-un cerc larg. Au inceput sa curga lovituri, dintr-o parte si din alta. De la primele miscari, m-am convins insa ca nu am in fata un luptator de temut, si dupa ce i-am aplicat citeva lovituri bine tintite, am atacat puternic si, cu o miscare abila, l-am facut sa scape spada din mina. Toti cei din jurul nostru au izbucnit in hohote, de ris. „De ce te-ai amestecat? m-a mustrat un prieten. Era sclavul lui si putea sa-l omoare oricind!' Apoi a continuat : „Ti-ai facut un dusman de temut, Vitellius, al umilit pe Rufinus, fiul legatului Domitius Sextus, comandantul garzii pretoriene din Roma!' Nu mi-am dat seama decit tirziu ca fapta mea din taberna lui Esculap a insemnat o schimbare hotaritoare a caii vietii mele. Dupa citeva zile, am primit ordin sa ma prezint in fata legatului comandant al pretorienilor , pentru a mi se incredinta o misiune. Am fost trimis la o legiune din partea de rasarit a imperiului, care avea garnizoana la Nicomedia, in Bithynia, nu departe de Byzant. In acel moment nu mi-am inchipuit ca acolo avea sa se hotarasca soarta mea.

Vitellius tacu si se misca nelinistit.

Dar acum, Sarmis, urma el, zeii m-au rasplatit. In taberna lui Esculap

am salvat un sclav, iar astazi, dintr-un sclav am cistigat un prieten. Si, curios, la Roma se spune ca dacii sint atit de aspri, atit de neprietenosi

Sarmis ii sopti nerabdator :

De va trebui sa vii in tara mea, stapine, te vei convinge! Dar povesteste mai departe, ce s-a intimplat acolo in Bithynia?

— Acolo, am savirsit fapte de care acum ma rusinez. In partile paduroase si muntoase ale acelei provincii, ce se intinde pina catre Pontul Euxin, se mai aflau inca popoare care nu voiau sa se supuna Romei. Am luat parte la urmarirea si la nimicirea lor. Eu, acela care la Roma sarisem si luptasem pentru a salva viata unui sclav, acolo, in Bithynia, am luat captivi si am omorit multi oameni, socotind ca asa trebuie sa faca un tribun al imperiului. Ma asteptam chiar si la o rasplata din partea imparatului pentru zelul meu, insa zeii hotarisera altfel: drept pedeapsa, am cazut bolnav de o boala grea si am fost nevoit sa-mi caut sanatatea pe tarmul Marii Propontida, la un castru din apropiere de Prusa, tot in Bithynia. La Prusa se afla un medic, Melantios, un grec a carui faima mersese pina departe. Ce ciudata casa avea Melantios! Desi plina de bolnavii veniti sa se vindece, era totusi curata si tacuta ca un luminis din mijlocul padurii. Dupa ce m-a cercetat bine, Melantios m-a oprit la el pentru a fi mai indeaproape vazut si ingrijit. M-am obisnuit repede in casa lui si-am inceput sa ma simt mai bine. Dupa citeva zile, i-am vazut sotia, o macedoneana frumoasa, de o vrednicie rara, careia i se datorau ordinea si curatenia din casa. Ceva mai tirziu, am aflat ca ei aveau si o fiica, dar inca nu reusisem s-o vad. Intr-o dimineata ma plimbam prin gradina, in aerul curat si racoros, sub razele blinde ale soarelui abia iesit din valurile marii. Am zarit-o printre arborii si florile ce strajuiau aleile. Era minunata! Jur pe Cypris! Thalia sa ma aiba in paza ei! Cind ani vazut-o, am crezut ca o zeita fusese prinsa de lumina diminetii - zeitele nu se arata oamenilor ziua. Apronilla era prea frageda si prea gingasa. Parea statuia vie a Afroditei. Ma asteptam cu teama ca pe masura ce soarele se ridica deasupra marii, razele lui sa n-o risipeasca. M-am apropiat si am privit-o cuprins de extaz. Ochii de un azur-inchis, fata trandafirie, fruntea alba ca de alabastru, parul negru cu rasfringeri de umbra, trupul zvelt si mladios, plin de gratie, bratele rotunde si sinii plini, toate o faceau sa para o fiinta din lumea zeilor. Din acea zi n-am mai stiut nici ce e linistea si nici de boala. De fapt, nici nu mi-am dat seama cind m-am vindecat. Ea umpluse pentru totdeauna sufletul meu. Au urmat apoi zile de neinchipuita fericire, ce pareau sa depaseasca omenescul. Ah, cit de inflacarata a fost iubirea noastra! Dupa ce m-am insanatosit, am primit comanda castrului de linga Prusa, unde am ramas timp indelungat. Din nefericire, tocmai cind pregatisem casatoria noastra, am fost chemat la Nicomedia, si de acolo trimis la Roma cu o importanta misiune. Acea plecare mi-a fost fatala. De multe ori imi vine sa blestem toti zeii! Nu stiam atunci ca-mi e dat sa n-o mai vad mult timp pe aceea care imi stapinea sufletul si intreaga mea fiinta! Nenorocirea avea sa vina foarte curind. In timp ce eu ma aflam la Roma, in Bithynia izbucnise o noua rascoala, pornita de triburile din muntii din apropierea Nicomediei. A fost scinteia. Intreaga populatie s-a ridicat impotriva imperiului, pentru a-si recapata libertatea. La Prusa, s-au dat lupte crincene. In fruntea rasculatilor s-a aflat insusi Melantios, tatal ei. Represiunea care a urmat a fost de-o cruzime neinchipuita. Legiunea din Nicomedia a ars Prusa din temelii si a macelarit populatia. Melantios si sotia lui au cazut luptind cu eroism, iar Apronilla prinsa si dusa captiva. Cind am aflat de cele intimplate in Bithynia, am pornit numaidecit la Prusa. Zadarnica speranta! Acolo am aflat ca o parte din captivi fusesera omoriti din ordinul legatului imperial, guvernatorul provinciei, iar restul - trimisi la Roma, pentru jocurile cu fiare din circuri sau pentru a fi vinduti ca sclavi, Am cautat-o ca un nebun. Nimeni nu stia daca ea murise, sau fusese dusa captiva. Mi-a trebuit un an de cautare disperata pina cind zeii mi-au ajutat. Am aflat ca Apronilla fusese cumparata de catre generalul Livianus Claudius, acum comandant al cohortelor care trec in Dacia. Da, este acum sclava a lui Livianus Claudius

Vitellius facu o pauza lunga. Astepta ca Sarmis sa-l intrebe ceva.

— M-ai ascultat, Sarmis, sau dormi? il intreba.

— Cele ce-ai spus m-au tulburat adinc, stapine

— De-atunci, Sarmis, m-am tot gindit intr-una : boala mea in Bithynia mi-a fost data de zei pentru a ma opri de la alte cruzimi, sau pentru a o intilni pe ea? Daca Apronilla mi-a fost harazita de ei, spre a ma chinui toata viata, atunci sa stii ca este crunta razbunarea lor!

Sarmis se intoarse si se ridica intr-un cot.

— Nu, stapine, nu poate sa fie o razbunare a zeilor. Demult m-am convins de neputinta lor. Dar uite ca. se. crapa de ziua.

Prin fereastra inalta si ingusta a castrului se aratau zorile. Peste crestele muntilor, cerul inrosit anunta o dimineata insorita.

n ziua ce urma, Vitellius si garda sa continuara drumul spre Viminacium. Spre seara, cind soarele era gata sa scapete dupa munti, cerul devenise plumburiu, acoperit de nori a caror culoare prevestea ninsoare, iar in lungul vaii vintul suiera naprasnic. Era inca devreme cind incepura sa cada picaturi rare de ploaie, amestecate cu fulgi mici de zapada ce alergau vinturati in toate partile. Tribunul si garda isi iutira galopul, cautind sa ajunga la Viminacium mai inainte ca intunericul sa-i invaluie cu totul.

Viminacium era o fortareata bine intarita, inconjurata cu ziduri puternice de piatra, cu turnuri de aparare in cele patru colturi si la mijlocul laturilor, in lungul carora se ridicau numeroase creneluri. De sus, din turnurile fortaretei, se vedea dincolo cetatea daca Lederata inaltindu-se pe malul impadurit al Danuviusului. In acest loc, din ordinul imparatului, legiunea Claudia aruncase in graba, chiar in cursul acestei primaveri, un pod peste fluviu, intre fortareata si cetate, intre imperiu si Dacia. Podul de vase de la Viminacium, lung, drept, solid si bine ancorat, era un model de realizare tehnica a constructorilor militari romani. Pontoane grele din scinduri groase, bine cioplite si bine smolite, asezate din cinci in cinci pasi, se intindeau aliniate pe o distanta de peste o mie de pasi, strins legate intre ele prin grinzi groase de lemn, peste care se pusese calea de trecere, formata din scinduri de stejar, bine fasonate. Pe ambele laturi se prevazusera balustrade, care impiedicau caderea in apa in timpul aglomeratiilor.

La capul podului, Vitellius se opri. Il uimeau miscarea si zarva ce se intetea indata ce unitatile se angajau pe pod, desi ordinea era bine mentinuta. In tot lungul podului se incrucisau coloanele compacte ale celor ce treceau in Dacia cu coloanele subtiri, intrerupte si neordonate ale celor ce se indreptau in sens opus, spre Viminacium. Cele doua rinduri de coloane se calauzeau in bezna noptii dupa facliile purtate din loc in loc de fiecare unitate, desi flacarile lor se pierdeau la mica distanta in ceata, ravasite de rafalele cu fulgi mari, grei si pufosi ce se indesisera peste masura.

Tribunul urmari mult timp centuriile si cohortele ce se scurgeau prin fata lui. Il impresiona puterea imperiului si, in calitatea sa de trimis al imparatului, in aceeasi masura se simtea puternic si in siguranta.

Cu fata impietrita, Sarmis urmarea cum trec prin fata lui oameni din toate neamurile lumii, uriasi cu parul blond din tinuturi indepartate si necunoscute de la miazanoapte : bretoni, gali si germani ; negri din deserturile dogoritoare dinspre miazazi : egipteni, numizi si etiopieni ; oameni oachesi, cu barbile vopsite in rosu-caramiziu, de pe malurile Tigrului si Eufratului ; treceau greci semeti, sirieni cu cautatura blinda, arabi cu falcile iesite, evrei cu mersul cocosat si cu pieptul inauntru, urmati de iberi tantosi si veseli, dupa care veneau traci tristi, barbosi, cu mers leganat si uitatura aspra. Prin fata lui treceau treceau oameni care nu urmareau nimic si care nu voiau nimic. Daca n-ar fi fost jugul apasator al Romei, care ii impingea pe toti la moarte, cutremurat de ceea ce vedea, Sarmis ar fi fost impins sa creada ca toate popoarele pamintului pornisera impotriva neamului sau.

Prin urgia viscolului si ropotul coloanelor, patrunsera dinspre Viminacium sunete tipatoare de trompete ce se apropiau. Vitellius se uita intr-acolo cu multa curiozitate. Se astepta sa vada pe vreunul dintre legatii sau tribunii comandanti al cohortelor si legiunilor ce treceau in Dacia. Dupa citva timp, dintre fulgii desi de zapada se ivi figura unui tribun semet, ce inainta calare in fruntea unei coloane. Ajuns aproape, la lumina facliei lui Sarmis, privirile lor se incrucisara. Vitellius tresari la cautatura plina de ura cu care il sageta cel ce trecea prin fata sa. Il mira faptul ca acesta se aratase cu totul surprins, si pe fata lui slaba, prelunga si osoasa aparusera semnele dusmaniei. Acoperit de zapada, cu fata uda si invinetita de frig, pe care se intiparisera urmele chefurilor si desfriurilor, tribunul Domitius Rufinus nu fusese recunoscut de Vitellius.

Se indepartasera trompetistii. Coloanele incepura sa se mai subtieze. Legionari cu fete triste, obositi, cu imbracamintea si incaltamintea rupte, prin care patrundea apa din zapada topita, se tirau dupa coloane in grupuri din ce in ce mai mici si fara ordine. Din urma se auzea huruit infundat si scirtiit intrerupt. Vittelius stia ce va urma. Se apropiau de pod carele cu masinile grele de razboi : catapulte , baliste , berbeci spargatori de ziduri si aruncatoare de foc. In acelasi timp, dinspre Lederata se indreptau spre Viminacium carele din coloanele de aprovizionare a trupelor, in grupuri de cite trei sau patru, urmindu-se la distanta si strecurindu-se cu greu pe linga coloanele ce inaintau fara oprire.

Stapine, urmaresti ceva? Astepti pe cineva? Neprimind nici un raspuns, Sarmis continua : E mai liber podul si-am putea sa inaintam.

Oprirea tribunului la capul podului i se parea lui Sarmis o nehotarire a acestuia de a trece in Dacia si, in nerabdarea ce-l stapinea, credea ca scurgerea timpului incetase.

Pornim, urmati-ma! ordona tribunul scos din ginduri.

Mica garda il urma strinsa. Pentru a-i lumina calea, Sarmis porni alaturi, avind grija sa pastreze doi-trei pasi mai in urma, asa cum cereau legile imperiului : un sclav nu putea sa mearga in vazul tuturor alaturi de stapin, cu atit mai mult cu cit acesta era militar si tribun. Stringea cu nerabdare friul calului si isi apasa pintenii in coastele animalului. Ar fi dorit sa se arunce in apa sau sa zboare, numai sa se vada ajuns mai curind pe pamintul drag al tarii. Il scoase din gindurile si nerabdarea ce-l stapineau o invalmaseala ce se produse la citiva pasi mai departe, obligindu-l sa se opreasca. Un car ce venea dinspre Lederata fusese intors si taiase drumul, caii ce-l trageau se ridicasera in doua picioare si nechezau impreuna cu alti cai, pe care calareau mai multi centurioni. Nimeni nu-i putea stapini. Printre animalele dezlantuite fusesera prinsi si citiva legionari din coloana ce inainta. Totul se produse cu iuteala fulgerului. Calul unui centurion facu citeva miscari inapoi si lovi un legionar. Era un gal. Acesta cauta sa se fereasca si se retrase spre balustrada. Crupa calului il atinse din nou, balustrada se rupse, si legionarul fu aruncat in apa. Fara nici un semn de sovaire, Sarmis sari de pe cal, prinse o parte din parapetul rupt, si se arunca in apa. Gestul lui il mira pe tribun : pentru un legionar, cine si-ar fi pus in pericol viata pe un astfel de timp? Un ostas din garda ridica repede faclia pe care Sarmis o aruncase si cauta sa lumineze fata apei. Vitellius urmari cu incordare lupta ce se dadea in valuri pe viata si pe moarte. Bun inotator, Sarmis impinse spre pod bucata de lemn cu care sarise in apa si se repezi cu toata puterea spre nefericitul ce se zbatea sa nu se duca in adinc. Vazuse ca cel ce cazuse nu stia sa inoate si orice intirziere i-ar fi fost fatala. Ajunse linga el din citeva salturi si-l prinse cu putere de tunica. Acesta intoarse capul, il privi cu disperare pe salvator si incerca sa-l apuce cu bratele. Sarmis intelese ca situatia devine periculoasa. Se uita in jur, cautind ingrijorat bucata de lemn pe care o impinse in susul apei, in speranta ca o va putea opri cu picioarele. Incepu o lupta disperata, in care aparea la suprafata apei cind unul, cind celalalt.

De sus, de pe pod, Vitellius urmarise incordat situatia. Socoti ca totul depinde de numai citeva clipe, in care s-ar fi putut evita ca cei doi oameni inclestati sa se duca la fund pentru totdeauna. Linga pontonul de sub el, bucata de parapet aruncata de Sarmis plutea cind in sus, cind in jos, rotindu-se in virtejul apei. Fara sa piarda timp, cu miscari repezi si sigure, sari de pe cal pe pod, si de acolo pe capul pontonului, apoi se arunca in apa chiar linga birna de lemn, pe care o impinse cu toata puterea spre Sarmis. Era hotarit sa-si salveze cu orice chip sclavul. Simtindu-se lovit in spate tocmai in momentul cind se afla la suprafata apei, Sarmis intelese fulgerator cele ce se petreceau, il vazu pe tribun inotind spre el si prinse curaj. Cu toata energia de care mai dispunea, se roti in bratele inclestate ale victimei, il lovi cu capul direct in fata si, continuind sa calce apa cu picioarele, se desprinse putin din strinsoare. In aceeasi clipa apuca lemnul cu o mina, iar pe cealalta o infipse in gulerul tunicii legionarului, tocmai in momentul cind acesta incepuse sa se duca la fund. Nici n-a avut vreme sa vada ca in acelasi timp si tribunul se repezise cu aceleasi miscari. Nu le-a fost greu apoi sa-l faca sa inteleaga ca trebuie sa se prinda de lemnul plutitor, si nefericitul se lasa cu incredere in miinile salvatorilor. Intre timp, legionarii din garda aruncasera doua fringhii si stateau gata pregatiti sa-i traga sus. Cu ajutorul celor de pe pod, toti trei iesira repede din apa. In jurul lor, vintul suiera naprasnic, fulgii de zapada jucau in rafale, se lipeau si se topeau pe imbracaminte, din care se scurgea apa. Pornira pe jos in graba, urmati de legionarii din garda. Se auzeau din urma tot mai aproape huruitul si scirtiitul carelor si masinilor grele de razboi, ce inaintau incet pe pod. Alaturi de tribun, Sarmis mergea fara sa ia seama la cele ce se petreceau in jurul lor, fara sa se gindeasca la fapta plina de omenie ce o savirsise si nici la pericolul prin care trecuse. Nu simtea frigul, nu-l interesa momentul si nu dadu importanta la nimic. Cu ochii atintiti inainte prin intunericul slab luminat de faclii, pornise aproape in fuga, lasindu-l in urma pe tribun, impins de dorinta nestavilita de-a pune piciorul cit mai repede pe pamintul drag, pe care il parasise de doisprezece ani. Ajuns la capul podului, simtind pamint tare sub picioare, nu se mai putu stapini. Inainta citiva pasi in fuga, simula o cadere si, cu o incordare ce-i strabatu toata fiinta, saruta glia stramoseasca, mai inainte ca tribunul sa fi avut timp sa vada cele ce se petreceau.

Castrul Lederata, fosta cetate daca, era o constructie de piatra si de lemn, ce se inalta pe o ridicatura de pamint din apropierea podului, imprejmuita cu gard intarit si sant de aparare. La indemnul lui Sarmis, tribunul ceruse centurionului comandant al castrului sa i se aduca o masura de vin dac si miere. Vinul dac, mai gros si mai tare, amestecat cu miere era un bun leac pentru scoaterea racelii din trupuri. In incaperea din castru se facuse repede cald. Jerbe frumoase de scintei sareau din lemnele de brad, ce trosneau cu flacari intr-una schimbatoare.

Asezati in jurul focului, cei trei eroi, care facusera in plin viscol o baie in apa rece a fluviului, tineau in miini ulcele cu vin, din care se ridicau aburi usori si calzi, sorbeau in tihna, fiecare cu gindurile lui. Dupa un timp, Sarmis rupse tacerea :

Bunul Plutarh imi spunea adesea : „Sa stii ca bolile nu vin de la zei, si viata nu ne-o scurteaza zeii, ci numai neglijenta si greselile noastre'. Asta-seara, insa, nimic nu s-a facut din greseala si nici din neglijenta, a fost o intimplare nefericita

Dupa ce Sarmis tacu, in incapere se lasa din nou linistea si ea tinu mult timp. Printre trosnetele focului se auzeau sorbituri rare, urmate de cite-o tuse usoara, semn ca vinul era tare si fierbinte.

Ia spune, galule, incepu tribunul, vorbind rar, cum te cheama? De unde vii si cum se face ca vrei sa-ti lasi oasele in Dacia?

Galul isi sterse cu dosul palmei mustata blonda si lunga pina spre urechi, isi ridica in sus ochii albastri-cenusii, tusi de citeva ori si se misca stingaci, nestiind cum sa inceapa. Era inalt si spatos, avea barba mare, parul ii cadea in plete lungi ondulate si incilcite, privirea era linistita si arata supus si ascultator ca un copil. Masurindu-l din ochi, Sarmis intelegea de ce se simtise strins ca intr-un cleste intre bratele lui puternice si fusesera in pericol amindoi sa se inece. Alaturi de el, galul arata ca o forta neslobozita, ca un leu imblinzit; figura lui parea aceea a lui Thor, care, cind arunca ciocanul in cer, facea sa se cutremure intreg pamintul. Tirziu, galul incepu sa vorbeasca sfios.

Cluvianus, tribune! raspunse aproape in soapta. Sint galul Cluvianus, nascut in padurile cu copaci grosi, ce-si pierd virfurile in nori, din Galia. Galia e mare si frumoasa, tribune! Acolo unde m-am nascut eu i se spune Aquitania, tara departe, spre apus, ce se intinde pina la marea cea mare. Acolo traim noi, galii.

Si cum de-ai ajuns aici, galule? insista tribunul. Galul vorbi cu mai multa hotarire, desi vocea ii era tot potolita :

Tribune, sint mai bine de douazeci de ani de cind tribul meu s-a ridicat impotriva imperiului si a dat lupte grele cu legiunile romane. Eu am luptat din toate puterile, si linga mine au luptat toti cei care munceau si traiau pe campurile mele. Stapineam atunci mari intinderi de pamint. Dar am fost infrinti, si cei care au scapat cu viata am fost prinsi, dusi la Roma si vinduti ca sclavi. Pe mine m-a cumparat Quintus Apuleius, stapinul unei scoli de gladiatori. Ma vazuse voinic, puternic, cu muschi tari. Pe vremea aceea nu eram decit cu putin trecut peste douazeci de ani. Ca gladiator am luptat de multe ori in circuri si intotdeauna am iesit invingator. Ultima lupta am dat-o impotriva a trei sarmati. Atunci am crezut ca-mi sosise sorocul mortii si, cuprins de disperare, am dat lovituri la care niciodata nu ma gindisem, pe care nu le invatasem niciodata si, ca o adevarata minune a zeilor, am iesit invingator. Multimea din tribunele circului m-a aplaudat nebuna si a cerut imparatului sa-mi dea libertatea. Am devenit om liber. Dar Quintus Apuleius mi-a cerut sa ma vind lui si mi-a oferit pina la de cincizeci de ori pretul obisnuit pentru un gladiator. L-am refuzat. In Roma, ramas liber, am intilnit alti gali, si de zece ani fac parte din legiunea galilor trimisa in Tracia.

Galul tacu. Niciodata nu vorbise atit de mult de cind fusese luat captiv si vindut ca sclav. Duse cana la gura si o goli pina la fund.

Dar n-am terminat, tribune, continua galul, lasind jos oala de la gura, poate miine n-o sa mai am timp sa va spun.

Se ridica in picioare, inalt cit un munte, si-l fixa cu privirea pe tribun. Vorbi hotarit si apasat :

Tie, tribune, si sclavului tau va datorez viata! Ma leg aici, in numele zeilor mei si al lui Jupiter, ca galul Cluvianus va fi gata oricind sa-si dea viata pentru voi! Noi, galii, stim ce este recunostinta si ne jertfim pentru ea!

Nu trebuie sa-mi fii recunoscator mie, galule, spuse tribunul, cu voce domoala, ci lui Sarmis, el s-a luptat cu tine si el ti-a salvat viata.

— Amindoi, tribune! murmura galul, adinc miscat.

Se intinsera pe paiele din jurul focului si, toropiti de caldura si de vinul baut, somnul ii cuprinse indata. De afara se auzea pe la ferestre suieratul naprasnic al viscolului. Focul pilpiia slab, gata sa se stinga.

bia se luminase de ziua cind tribunul si garda sa iesira din castru, pregatiti pentru plecare. Vintul si ninsoarea incetasera. Nori grei, plumburii, se miscau alene, retragindu-se catre miazazi, lasind in urma lor intinse goluri de cer albastru. Zapada moale, umeda si pufoasa acoperea totul intr-un strat alb, curat.

Din putinele cuvinte pe care le schimbase cu centurionul comandant, Vitellius aflase ca generalul Livianus Claudius isi instalase campul linga cetatea Getidava, cale de doua zile de mers pe drumul catre Tibiscu. Pina la Getidava, putea poposi o noapte la jumatatea drumului, in campul unei centurii ce ingrijea de paza si de ordinea circulatiei.

In apropierea portii castrului, galul Cluvianus se pregatea si el de drum. Cauta sa prinda momentul potrivit pentru ca sa mai vorbeasca inca o data cu tribunul. Echipat ca un luptator gal, avea imbracamintea strinsa pe trup : pantaloni legati jos la glezna, tunica strimta de culoare verde, lunga pina la genunchi, si saia de lina cu suvite lungi agatata de umeri. Sub tunica, pe piept, se vedea camasa de zale, pe cap isi pusese casca galica de fier, la sold agatase cu lant spada mare, iar in mina tinea o sulita grea, cu virf de fier, bine ascutit. Era atit de voinic si de inarmat galul, incit parea un urias gata sa se lupte cu ciclopii.

Cind vazu ca tribunul e gata de plecare, se apropie si-l saluta :

Tribune, toti zeii sa te aiba in paza lor, primeste salutul meu! Galul Cluvianus nu uita legamintul facut aseara!

Mergi sanatos, galule! Dar ce, parca nu te grabesti sa pleci.

Pornesc indata sa-mi caut cohorta, tribune. Ma astept sa fiu aspru pedepsit pentru incercarea de a dezerta. Cind am cazut de pe pod ramasesem in urma, sa-mi leg sandalele. Nu stie nimeni ce s-a-ntimplat cu mine, numai tu si cu sclavul tau

Tribunul ramase putin pe ginduri, apoi ceru lui Sarmis un papyrus si incepu sa scrie :

„Tribunul Hammonius Vitellius din garda imparatului, catre tribunul comandant al cohortei a V-a din legiunea galica : Salut! Galul Cluvianus Apuleius, cazut in Danuvius, impins de niste cai naravasi, a fost salvat de sclavul meu. Galul a ramas peste noapte cu noi.'

Ii intinse papyrusul si dadu pinteni calului. Garda il urma. Porni pe drumul dintre Lederata si Tibiscu, ce serpuia printre paduri si peste plaiuri, printre dealuri si munti, prin vai si pe linga ape. In departare se vedeau crestele albe ale muntilor acoperite de zapada, puternic luminate de razele soarelui.

Dupa ce se departa de Lederata, lasa calul sa mearga in voie. Pe fata lui isi facuse din nou loc umbra ingrijorarii. Cu toate ca nu-l -intrebase de-a dreptul, centurionul de la Lederata ii spusese ca, dupa cit isi amintea, nu vazuse nici o sclava printre cei ce-l insotisera pe Livianus Claudius. Il chinuiau intr-una gindul si intrebarea : unde se afla Apronilla, fusese oare trimisa inapoi la Roma pe timpul iernii? Daca ea nu se afla la Getidava, toata stradania lui de a obtine de la imparat misiunea de trimis pe linga general raminea fara nici un rezultat.

La citiva pasi in urma, Sarmis povestea legionarilor din garda despre razboiul dintre imperiu si daci, din anul cind el fusese luat captiv.

Sarmis, ce tot indrugi acolo? striga tribunul dornic sa-i vorbeasca.

Sarmis indemna calul si se apropie.

— M-ai chemat, stapine?

Tribunul ii arunca o cautatura cercetatoare, zimbind usor, stapinit.

— Dupa tonul cu care povesteai, ti-a venit curajul. Sosit in Dacia, ai inceput sa ma lasi singur?

Lui Sarmis nu-i scapa nuanta de gluma din vocea tribunului.

— Nu, stapine, cit timp vei fi in Dacia, Sarmis nu te va parasi niciodata iar daca vei trece la noi, ne vom trai viata impreuna!

Imi tot spui „stapine'. Aici nu-ti mai sint stapin. M-am legat ca din clipa trecerii in Dacia esti un om liber!

— Vorbeste mai incet, stapine! Daca sintem auziti, oricare legionar din garda ta m-ar putea denunta la primul castru unde vom poposi. Nu vreau sa ma mai vad legat si trimis in alta parte a imperiului. Dupa o scurta pauza, continua: Daca fugi cu Apronilla in Dacia, Sarmis va fi cel mai devotat prieten al lui Hammonius Vitellius

Cit de neinteles esti, Sarmis! Eu, sa fiu in situatia ta, as fugi si m-as pierde in padurile astea neumblate.

— Poate ca asa ai face, stapine! Eu sint dac, si un dac nu poate fi tradator. Noi preferam moartea, tradarii! Bunul Plutarh imi spunea ca in toti oamenii exista dorinta fierbinte de a fi liberi si fiecare doreste mai multa libertate decit aceea pe care o are. Plutarh se bucura cind vedea cum sosesc la Roma galerele incarcate cu sclavi si captivi, prinsi de armatele cotropitoare ale imperiului. El era convins ca, cu cit vor fi mai multi sclavi in imperiu, cu atit mai apropiata va fi prabusirea lui.

Da, ai dreptate, spuse tribunul. Poate ca grecii vor stapini Roma. Dar, spune-mi, el credea in zei?

Sarmis vorbi, dupa un timp de gindire :

Nu, stapine, nu credea in nici un fel de zei, nici buni, nici rai, desi un timp el a oficiat la un templu. Pentru el, oamenii buni ca si cei rai sint aci, pe pamint, altceva nu exista, si pentru linistea sufletului e mai bine ca omul sa nu creada in existenta lor. Si avea dreptate. Imi aduc aminte de cele intimplate la Carsidava in ziua cind s-a aflat ca vin romanii. Mama se rugase fierbinte catre Zamoixis, zeul nostru cel mare, sa-i abata din drum pe cotropitori si sa ne scape, dar, cu toate rugaciunile ei, toti am fost prinsi, pusi in lanturi si dusi, iar cetatea noastra - pradata si arsa. Pe drum, mama si-a dat sfirsitul. Atunci crezusem ca Zamolxis nu auzise rugaciunile sau nu vrusese sa ne ajute. El, Plutarh, m-a facut sa vad limpede, si de atunci nu m-am mai rugat la zei.

Sarmis tacu. Caii mergeau in pas potolit. Soarele se ridicase si norii disparusera de pe cer. De prin copaci cadeau picaturi mari de apa din zapada ce se topea, biciuita de razele fierbinti. La citeva sute de pasi, in fata, se vedea cum drumul intra intr-o padure deasa, serpuind pe coasta muntelui.

Ai tacut, Sarmis? Ai trait mult timp pe linga acel istoric si filozof grec, ai auzit si ai invatat multe de la el. Povesteste-mi ce viata ai dus tu acolo, la Plutarh?

Ar fi cazul sa fim mai bine atenti la tot ce se misca in jur, stapine! Sintem in Dacia eu imi cunosc neamul

— Lasa, Sarmis, povesteste! Pe aici au trecut atitea cohorte si legiuni, nu se incumeta ei

Dupa ce tusi si trase adinc aer in piept de citeva ori, Sarmis incepu sa povesteasca frinturi din viata traita ca sclav la marele filozof si istoric. Plutarh il cumparase intr-o vreme cind se gindea sa porneasca intr-o calatorie in Dacia. Acolo, invatase deopotriva limba romanilor si pe cea a grecilor si ajunsese sa le cunoasca atit de bine, incit marele invatat ii daduse adesea sa-i scrie frumos unele din lucrarile lui, mai ales capitole din marea sa opera Vietile paralele ale oamenilor ilustri, din care Sarmis reusise sa invete multe si mai ales sa vada lumea cu alti ochi. Mai pastra inca mult respect pentru blinda si frumoasa lui sotie, Timoxena si ii mai rascolea sufletul gindul la sora acestuia, Lamia, o fata placuta, nu atit de frumoasa pe cit era de buna. Intr-o iarna, pe cind se intorcea cu Lamia dintr-o cetate din apropiere de Cheroneea, ii prinsese pe drum un viscol naprasnic, cum rar se vazuse pe acolo. Dacul, invatat cu gerurile din tara sa, se luptase cu urgia vremii si purtind fata pe brate o dusese acasa, salvind-o. Dupa aceea cazuse greu bolnav si multe saptamini in sir fusese ingrijit de fata, cu atita devotament, incit el intelesese dragostea ei. Revenind la gindurile ce-l framintau, Sarmis continua:

De multe ori m-am intrebat : de ce si-o fi aminat bunul Plutarh calatoria in Dacia? Abia acum pot sa inteleg : el stia ca aici, pe Danuvius, Roma facea pregatiri de razboi si nu se putea incumeta sa porneasca spre aceste tinuturi tulburi, pline de primejdii. Atunci nadajduisem ca, dupa acea calatorie, marele invatat se va apuca sa scrie ceva despre viata si trecutul dacilor, si eu luasem hotarirea sa-l ajut din toate puterile. Daca el ar fi intocmit o istorie a Daciei

Stai, Sarmis, ai vazut? il intrerupse tribunul, strin-gind friul calului.

Ce sa vad, stapine?

Vitellius intinse mina si arata in lungul drumului. - Acolo, aproape de cotitura, parca a nalucit ceva de-a curmezisul drumului.

Poate sa fi fost vreo pasare mai mare sau vreo jivina de-a padurii. Eu zic, stapine, ca trebuie sa fim mai cu luare-aminte si n-ar strica sa ne grabim.

Crezi ca, intrat in Dacia, incepe sa ma stapineasca teama de daci? il intreba rizind. Se intoarse spre Sarmis si il privi lung. Si asa cu acea Lamia, zici ca te-a ingrijit bine? Nu cumva pe viscolul acela ai strins-o prea tare in brate?

Stapine, la ce te gindesti!

—Spui ca era frumoasa. Dar asculta, Sarmis, tu n-ai iubit niciodata?

Dupa un timp de framintare, Sarmis raspunse :

Am avut o dragoste nefericita, stapine! Sint de atunci mai mult de doisprezece ani. Eu aveam optsprezece, si ea abia implinise cincisprezece. A fost dragostea curata a fragedei tinereti, dar totul a fost rupt cu cruzime, de cind m-au dus in captivitate

Asadar, n-ai nici tu sufletul gol si rece. Mai este inca plin si cald de amintirea si de dorul dragostei

— Nu mai are nici un rost sa mai sper, stapine! Pentru ce sa mai scormonim trecutul sau sa mai suferim pentru morti ori pentru cei ce ne-au uitat? Tu crezi, stapine, ca peste doisprezece ani ai putea sa mai vorbesti sau sa mai speri in dragostea Apronillei?

Tribunul il sageta cu o privire taioasa.

— Apronilla?! Cum poti sa gindesti astfel? Dragostea noastra va fi fierbinte si peste douazeci, si peste cincizeci de ani, cit timp inimile noastre vor mai bate in piepturi!

Valurile tineretii, stapine! Poti sa stii ce va fi in sufletul tau peste zece ani?

Sarmis clatina usor capul a descurajare. Pe fata tribunului se asternura umbrele indoielii, dar isi reveni repede.

— Nu mi-ai raspuns, Sarmis! Ai iubit-o sau te-a iubit Lamia?

Cred ca da, stapine. Nu ne-am vorbit insa niciodata despre aceasta. Se prea poate ca ea sa fi suferit. Cind plecam departe cu Plutarh, ea ne petrecea plingind. Sa fi plins pentru mine, sau pentru fratele care pleca?

Sarmis tacu. Ropotul cailor rasuna intarit de ecoul stincilor ce strajuiau o parte a drumului. In fata se intindea padurea deasa, neumblata, cu copaci seculari. Se apropia caderea noptii. Isi roti privirea in jur, stapinit de ingrijorare. Peste virfurile copacilor, in lungul vailor, se lasa picla sfirsitului unei zile frumoase de primavara. Recunostea locurile, si valurile amintirilor din copilarie ii inundara sufletul.

Sint multi ani, stapine, poate cincisprezece, de cind am trecut cu tatal meu pe aici. Cunosc muntii, padurile si vaile. Continua sa vorbeasca, desi nu mai era sigur daca tribunul il asculta : Peste muntele din fata isi avea mosia un unchi, frate al mamei. Acum, de cind legiunile romane stapinesc aceste plaiuri, cine stie ce s-o fi petrecut cu el?!

Intoarse capul spre tribun. Acesta, tacut, impietrit, se uita atent undeva departe si parea ca nu-l mai asculta.

— Cine sa fie omul acela din fata noastra, Sarmis?

La citiva zeci de pasi, in cotitura, un dac statea in mijlocul drumului, cu arcul pregatit sa sloboade sageata.

Vom fi atacati, stapine! Trebuie sa ne oprim si sa ne indepartam repede de acest loc, altfel

Nici nu termina ce avea de spus, cind dacul porni in fuga, de-a lungul drumului, indepartindu-se. Intelegea numai el ce li se pregatise. Nu era de pierdut nici o clipa.

Gellius, pe Jupiter, sa-l prinzi pe dac si sa-l aduci la mine! ordona tribunul, intorcind in loc calul.

Din mijlocul garzii, un legionar voinic ca un atlet, dadu pinteni calului si, cu sulita si scutul pregatite pentru lupta, porni ca o furtuna, urmat de ceilalti. Nu apucara insa sa inainteze mai mult de cincizeci de pasi, si o ploaie de sageti se revarsa asupra lor din padure.

Inainte! striga tribunul, socotind ca prin fuga vor iesi repede din situatia primejdioasa in care se aflau.

Dar ordinul se dovedi de prisos. In fata lor, la alte citeva zeci de pasi, un copac se prabusi, inchizind drumul. Dincolo de el, Gellius continua sa-l urmareasca pe dacul fugar.

— Dupa mine, tribune! spuse Sarmis cu hotarire, vazind ca viata tuturor e in pericol. Nu mai avem decit o singura scapare!

In fata pericolului, disciplina dispare. Instinctul de conservare incepe sa-l stapineasca pe om cind fiecare clipa devine pretioasa. Cotind spre dreapta, Sarmis intra in padure in plin galop, ocolind cu dibacie trunchiurile groase ale brazilor si fagilor. Tribunul si intreaga garda il insoteau. Din urma le suierau pe la urechi sagetile, multe raminind infipte in copaci sau incurcate printre crengile stufoase. Hotarirea lui Sarmis ii scosese pentru un moment din pericolul in care se aflau. Pe masura ce se departau, tot mai rare erau sagetile, si in curind, in jurul lor se intindea numai linistea adinca a padurii nesfirsite. Din goana cailor, Sarmis reusi sa-si dea seama de locul unde se aflau, dupa virfurile stincilor ce se profilau in sus pe povirnis, pe deasupra padurii. Isi reamintea bine potecile si vaile prin care umblase cu multi ani in urma, caci muntele si padurea aratau neschimbate, chiar si dupa trecerea a zeci de ani. Nu se opri decit cind ajunse in fata unei stinci care se inalta pieptis din coasta muntelui ce domina padurea. Facu semn sa descalece si, tragind calul de friu, porni in sus pe o brina spre o grota a carei gura intunecoasa se casca la citiva pasi mai sus, ca o rana imensa in peretele prapastios de piatra.

— Sa ne grabim, tribune! sopti Sarmis cu infrigurare. Este singurul loc unde am putea sa rezistam primelor lovituri!

— Crezi ca vom fi urmariti? intreba Vitellius, framintat de intorsatura pe care o luase intreaga situatie. Nu era mai bine daca fugeam inapoi, catre Lederata, pina ieseam din padure?

— Nu, tribune! Cind am fost atacati din fata, poti sa fii sigur ca la citeva sute de pasi in urma se aflau altii, gata sa ne loveasca daca am fi incercat sa facem cale intoarsa. Aci, intre drum si munte, sintem ca si incercuiti si singura noastra salvare nu poate sa fie, pentru un timp, decit aceasta grota, in sinul muntelui.

Intrarea in grota era destul de inalta si destul de larga, iar interiorul, mult boltit catre fund, se prelungea si se strimta, urcind in panta usoara, pe masura ce patrundea in adinc. Pe linga unul din pereti susura un izvor cu apa limpede. Aerul era umed, rece si cu miros greu de pestera.

— Daca as mai crede in zei, as spune ca ei ne-au ajutat. Au incaput toti oamenii si caii. Acum, sa ne intarim intrarea. Trebuie sa putem face fata atacului.

Tacut, Vitellius isi stringea nelinistit falcile. Fata ii era intunecata de ura si de neputinta. Prinderea sa ar fi insemnat o mare victorie pentru daci, iar pentru el, moartea, sau - daca scapa cu viata - neputinta de a o mai cauta si elibera pe Apronilla. Ridica hotarit capul, fara sa mai priveasca spre Sarmis, si dadu ordin legionarilor :

Pregatiti arcurile si sagetile, sulitele si scuturile!

— Tribune, indemnul meu este altul, sopti apasat Sarmis.

Da, indemnul tau Ce vrei sa-mi spui?

Pe Vitellius il nelinistea faptul ca, de cind fusesera atacati de daci, sclavul sau nu mai pronuntase cuvintul „stapine'.

Cu multa liniste si tot atita hotarire, Sarmis continua :

Daca vom fi atacati, noi sa tragem cu arcurile numai pentru ca sa le aratam ca avem cu ce sa ne aparam, dar sa nu lovim pe nici unul. Continua dupa o scurta tacere : Ranind sau omorind un dac, ar insemna sa pierdem si ultima sansa ce ne-a mai ramas pentru a scapa cu viata si a ne continua drumul. La aceste cuvinte, tribunul il privi cu indoiala crescinda, dar nu mai avu timp sa spuna ce avea de gind, caci o sageata ii suiera pe deasupra capului si se infipse in peretele din fund al grotei. Ca la un semn, toti se aruncara la pamint si pregatira repede arcurile, cautind sa se adaposteasca in dreptul scuturilor. Intunericul cuprinse repede padurea deasa. Suieratul sagetilor se indesi, fara ca prin picla greu de patruns de afara sa se poata zari vreo miscare. Citeva valuri de sageti pornira din grota, trase mult pe deasupra - fiecare legionar socotise cuvintele lui Sarmis drept ordin - desi tribunul nu luase inca nici o hotarire. In curind insa totul se linisti, si in jur se intinse tacerea padurii si a noptii ce se lasa.

Am priceput, spuse Sarmis mai mult pentru sine, simtind supararea lui Vitellius, ei au aruncat sagetile spre a ne face sa ne dam seama ca sintem incercuiti.

Si nu te bucura? il intreba tribunul, cu oarecare ironie in voce, din care nu lipsea minia.

Poate ca da, tribune! imi va fi mai usor sa incerc singura sansa ce ne-a mai ramas.

Adica pe care o ai! Te-ai gindit mult pina cind ai facut planul acesta de a ma preda in mina dacilor? ii spuse taios.

La aceste cuvinte ale tribunului, Sarmis nu raspunse, intelegea, cu multa durere, ce banuiala grea il stapineste. In sufletul sau se produse o schimbare ca o prabusire. De la prima incercare grea in care se aflau, acela pe care incepuse sa nu-l mai considere un stapin isi pierduse increderea in el. Tacu, desi stia ca tribunul asteapta un raspuns.

Nu spui nimic, sclavule? se rasti Vitellius.

Stapine, cind un sclav nu se mai bucura de increderea stapinului si este banuit de tradare, moartea lui nu mai poate sa intirzie si cu atit mai mult torturile

Cuvintele lui Sarmis marira si mai mult framintarea tribunului. Mult timp, Vitellius se intreba daca cele spuse de sclav fusesera pornite din aceea ca se vedea in deplina siguranta, sau din mihnirea ce-l cuprinsese.

recuse de mult miezul noptii. De pe cerul spuzit de stele, luna privea rece printre crengile copacilor, luminind stinca si intrarea in grota. Din cind in cind, linistea era tulburata de strigate de huhurezi ce rasunau cind dintr-o parte, cind din alta Focul din grota, ascuns dupa un colt de stinca, mai pilpiia slab. In jurul jaraticului, legionarii dormeau somn zbuciumat, culcati pe frunzele uscate si pe gramezile de iarba pe care le gasisera la intrare. Numai cele doua straji din schimbul de paza scrutau plini de incordare intunericul padurii, strapuns din loc in loc de razele lunii si urmareau miscarile din jurul focului pe care dacii il aprinsesera chiar de la caderea noptii, intr-o mica poiana, la peste o suta de pasi de grota in care ei se aflau incercuiti. Rezemati de stinca in gura grotei, Vitellius si Sarmis stateau unul linga altul, pe o gramada de fin uscat, fara sa-si spuna un cuvint. Tribunul se misca intr-una, nelinistit si ingrijorat, suparat de mutenia sclavului. In sufletul lui se dadea o mare lupta. De multe ori intorsese capul si privise fata impietrita a sclavului, care la lumina palida a lunii parea cioplita in piatra. Linistea lui Sarmis il supara si mai mult. Nu se mai putu stapini in cele din urma.

Spune-mi, ce pui la cale? il intreba apasat, in soapta.

Sarmis nu raspunse. Intoarse incet capul spre tribun si-l fixa prin intuneric ca si cum ar fi vrut sa-l priveasca adinc in ochi.

Stapine, ai spus de mai multe ori ca, o data intrat in Dacia, eu sint liber. Vorbea usor, stapinit, soptit. Intreb acum hotarit pe tribunul Hammonius Vitellius : isi mai tine cuvintul dat?

Citeva clipe se lasa intre ei o liniste apasatoare. Departe, se auzi strigatul unui huhurez.

Da! Esti liber! rosti hotarit Vitellius.

Tribune, sa stai pe loc, sa nu pornesti nimic! Asteapta-ma!

Sarmis se ridica, sari usor peste bolovanii mari de piatra de la intrarea in grota si, fara cel mai mic zgomot, tirindu-se pe brinci, porni spre dreapta, in lungul povirnisului. Stia o brina pe care se putea cobori printr-un mic ocol, fara sa patrunda de-a dreptul in padure. La plecarea lui, tribunul nu schitase nici un gest. Ar fi putut sa-l strapunga pe sclav cu sulita sau sa-l sfirtece cu spada. Felul in care fusese parasit il uimise si-l revoltase atit de mult, incit un timp ramasese impietrit, ascultind numai cum disparea in noapte. Se ridica apoi hotarit, trezi garda si se pregati de lupta.

Sarmis inainta pe brina pas cu pas, cu spatele lipit de stinca. Stia ca viata ii e in pericol. Dacii, care pazeau intrarea grotei, nu puteau sa fie prea departe, ascunsi dupa trunchiurile copacilor. La orice miscare gresita, in clipa cind ar fi fost simtit, l-ar fi strapuns sagetile, sulitele sau topoarele aruncate de ei cu multa indeminare. Isi incorda muschii si simturile. Trebuia sa calce cu multa grija pe fiecare colt de stinca, fara sa pravaleasca nici o piatra, cit de mica. Broboane mari de sudoare se ivira pe fata si pe git. Continua sa coboare. Simti sub picioare pamintul neted. Nu putea sa-si dea seama cit timp se scursese, inainta citiva pasi, cautind sa ajunga intre trunchiurile groase si dese ale brazilor din apropiere, si se opri locului, cu rasuflarea retinuta. Auzise trosnete de vreascuri. Asculta incordat. Alte trosnete se auzira in spate. Se pregati de lupta, dar nu mai avu timp : din doua parti, se simti strins ca intr-un cleste.

Tine-i bine miinile, eu il leg cit ai clipi, auzi pe unul dintre ei.

Sarmis nu se smuci. Nu incerca nici un fel de opunere. Se produsese tocmai ceea ce dorise el : sa intre in legatura cu dacii care ii incercuiau. I se puse un nod in git. Auzise vorbe din limba draga a copilariei. Nu se mai putu stapini :

Am ajuns acasa! sopti napadit de fericire. Apoi, catre cei ce-l prinsesera, rosti cu voce aproape sugrumata : Fratilor, lasati-ma sa va imbratisez! Sint un dac ca si voi . Am trait in sclavie, in imperiu

Un moment, strinsoarea mai slabi. Cel care ii tinea miinile ramase nemiscat.

Ozio, tine-l bine strins, spuse dacul care pregatise fringhia, nu te lasa prostit de vorbele inselatoare ale unui hot de roman sau de grec!

Simti cum ii trag si-i leaga strins miinile spre spate, apoi il legara si de git. Tresari cind auzi un strigat de huhurez aproape la ureche. Cineva de linga focul dacilor raspunse la fel. Intelese ce se comunica, dupa cum intelesese rostul strigatelor de huhurezi pe care le auzise toata noaptea. Era nerabdator sa vorbeasca si sa-l vada cit mai repede pe capetenia cetei, in miinile caruia cazuse Vitellius. Sufletul ii era coplesit de fericire, de bucuria de a fi in mijlocul fratilor de singe si de limba. Pe masura ce se apropia de foc, distingea mai bine fetele dacilor care ii asteptau sa se iveasca. Un dac scurt, indesat, lat in spete, cu pletele lungi si blonde ce-i cadeau de sub caciula, cu barba si sprincenele stufoase, se ridica tinind mina pe minerul spadei sale incovoiate, cautind sa strapunga intunericul din jurul focului. Era capetenia cetei.

Ajuns in fata lui, Sarmis il privi lung. Ochii ii luceau, inima ii batea cu putere, trupul, un vulcan gata sa erupa. La rindul sau, dacul se uita mirat la sclavul roman cu figura de dac si se temea ca nu cumva sa cada victima a unei viclenii a romanilor din grota. In astfel de situatii, el nu se incredea usor in oricine.

— Tineti strins iscoada, vitejilor! rosti capetenia.

Vorbeste limba noastra, cica s-a vazut acasa, lamuri dacul pe care celalalt il numise Ozio in momentul cind il prinsesera.

Am mai vazut noi astfel de daci si dincolo de Dunaris. Dusmanul e viclean. Daca ii incalzim putin talpile pe jaratic

Capetenia tacu si privi mirat spre Sarmis, vazindu-l ca suride.

Nu-ti strica jaraticul, batrine! ii spuse cu voce stapinita. Sint dac, am fost dus in captivitate, ma numesc Sarmis.

Vicleana iscoada! sopti capetenia. Murmura apoi : Sarmanul Sarmis, unde i-or fi zacind oasele? Da de unde ai auzit tu, sclavule, de numele asta, caci dupa cum arati, pari a fi sclav.

De la Carsidava!

Carsidava! Si de unde ai mai auzit tu si de cetate?

Sint Sarmis al lui Dicomes de la Carsidava, dus captiv de cind eram aproape un copil. Dar tu, batrine? Daca nu ma-nseala vederea, desi ai mai imbatrinit, eu te-asemui cu Dagio.

Auzind cele spuse de Sarmis, capetenia nu se mai putu stapini.

Sarmis! dragul nostru Sarmis, tu esti! Se apropie, hotarit sa-l stringa la piept. Ce bucurie o sa fie pe batrinul Dicomes!

Vazindu-l ca nu face nici o miscare, capetenia se opri si se dadu un pas inapoi. Abia acum baga de seama ca Sarmis era legat. Se repezi spre Ozio cu pumnii strinsi.

— Da-i drumul, Ozio, sloboade-l din legaturi! Te pedepseste Zeul cel mare!

Continuind sa vorbeasca, Dagio incepu sa desfaca nodul fringhiei cu care Sarmis era legat de git, in timp ce Ozio, fara sa mai piarda timp, taiase nodul de la miini.

Si voi ce stati cu gura cascata? se rasti el catre dacii din jur. Faceti focul mare! Vreau sa-l vad mai bine. I-o fi foame, i-o fi sete

Urma o calda imbratisare. Cu miinile slobozite, Sarmis il prinse pe dupa umeri pe batrin. Framintarea si fericirea il copleseau. Nu putu sa rosteasca nici un cuvint.

Marele Zeu te-a ajutat sa-ti revezi tara, Sarmis, si tot el ne-a ajutat pe noi sa va iesim inainte!Il trase alaturi si-l indemna sa se aseze pe un cojoc, in apropierea focului.

Sa-mi spui, continua el, pe unde ai umblat, cit ai patimit si cum de ai putut sa te intorci in Dacia. Stim ca dacii luati captivi si vinduti ca sclavi nu au voie sa se apropie de tara lor.

Sarmis se aseza pe cojoc, cautind sa-si stapineasca zbuciumul. Tremura. La o astfel de sansa nu se asteptase.

Nu-ti ajunge ca ma vezi in viata, Dagio? Restul vei avea timp sa-l afli. Ard de nerabdare sa stiu ce este la noi acasa. Ce face tata? Ce stiti de Carsida?

Vorbi stapinindu-si cu greu fericirea ce-l napadea.

O sa afli indata tot ce doresti. Ce stai, Ozio? Ada colea sa gustam ceva, sa ne dezlegam limbile cu putin vin! Tu ai fi uitat gustul vinului nostru, Sarmis, nu-i asa?

Abia avura timp sa se aseze mai bine, si Ozio le si puse in mina cite-o ulcica de vin. Deasupra focului incepura sa sfiriie bucati mari de pastrama de capra, infipte in frigari de lemn.

Bata-te Zeul cel mare, Sarmis, mi-a fost dat mie sa te scap din ghearele imperiului! Asta o sa fie una dintre cele mai mari bucurii ale vietii mele. Dagio il indemna sa bea : Haide, goleste ulcica, sa-ti mai potolesti furtuna din suflet. In curind o sa te linistesti : o sa fii bucuria tarabostelui Dicomes si ajutorul lui Diegis

— Cum ajutorul lui Diegis? il intreba Sarmis mirat De care Diegis e vorba?

Ai rabdare, ca o sa le afli acuma pe toate. Voi, ia dati-va putin mai la o parte, sa-i pot vorbi mai in voie! spuse Dagio dacilor ce stateau strinsi in jurul lor.

Acestia se retrasera repede de la foc, se rezemara de trunchiurile copacilor si, in caldura zeghilor si cojoacelor groase, incepura sa motaie. Ramasi singuri, Dagio continua, in timp ce Ozio le puse in fata pastrama fripta :

Despre voi, cei care ati fost dusi in captivitate, noi n-am stiut nimic si nici despre mama ta. Batrinul Dicomes, tatal tau, acum este sanatos. A patimit mult atunci dupa razboi, a patimit de ranile grele capatate in lupta si de pierderea voastra. Ranile s-au vindecat, dar batrinul a ramas numai cu un picior, viteazul Dicomes nu mai poate sa minuiasca spada, sulita, arcul si toporul. A ramas doar c-o singura mingiiere : Carsida. S-o vezi e mare, frumoasa, sanatoasa, vesela si vrednica : o adevarata frumusete daca. Poate ca in curind, ea va fi sotia lui Diegis, fratele regelui

Pe el ai spus c-o sa-l ajut? il intrerupse Sarmis.

— Da pe cine? in cine s-ar putea el increde mai mult decit in fratele fiintei pe care o iubeste cu atita foc? Va trebui poate sa ne batem iarasi cu imperiul lacom. Ne asteapta incercari grele, si regele are nevoie de luptatori viteji, iar tu, Sarmis, vei fi unul din acestia.

Sarmis slobozi un oftat din adincul sufletului. Puse ulcica goala alaturi de el si isi sterse mustatile.

Poate ca in afara de tata si de Carsida, toti ceilalti m-au uitat!

Se stapini sa puna de-a dreptul intrebarea ce-l chinuia. Dagio intelese repede unde ii alerga gindul.

— Iarta-ma, Sarmis, Zeul cel mare sa ma pedepseasca, m-am zapacit cu totul. Afla, dragul meu, ca mai ai pentru cine sa traiesti si sa lupti

Pentru Dacia cotropita de imperiu!

Da, pentru Dacia, dar si pentru Cumida. Ai uitat-o? Te asteapta, sarmana!

Se misca framintat, gata sa se ridice.

Poate ca vrei sa glumesti, batrine! Nu trebuie sa te joci cu sufletul unui om greu incercat si indurerat! spuse repede, inflacarat de ceea ce auzise.

Nu, Sarmis, nu fac nici o gluma. Cumida te asteapta. Nici un alt tinar dac n-a reusit sa-i patrunda in suflet. Toata fiinta ei este stapinita de credinta ca te va revedea, ca te vei intoarce. Se vede ca Marele Zeu i-a ascultat rugaciunile si te-a adus. O gasesti la Costodava, sta acolo, impreuna cu Malva, batrina ei mama, si cu Cotiso, fratele mai mic. Acum, Cumida nu mai este fetita de cincisprezece ani,, asa cum ai lasat-o cind te-a dus in captivitate, este femeie in toata puterea, pe chipul careia suferinta si poate deznadejdea si-au lasat urmele

Sint un sclav ticaios, murmura Sarmis gemind. De mult am socotit ca ea m-a uitat si si-a gasit fericirea alaturi de altul! Dar suferinta mea si a ei poate ca nu vor lua sfirsit atit de curindCu o miscare scurta, Dagio il batu pe umar.

Ce vorbesti? Peste doua zile vom fi aproape de Carsidava, si de-acolo e numai o fuga buna de cal pina la Costodava

Peste doua zile? Te-nseli, Dagio! Stapinul meu sufera ca si mine. S-ar putea sa treaca in Dacia, dupa ce-si va elibera fiinta iubita. M-am legat sa nu-l parasesc pina nu-si atinge scopul. Dagio ii arunca o privire intunecata, in timp ce isi stergea nelinistit mustatile lungi si aspre.

Ce spui tu? Uiti ca ne aflam in lupta cu Roma? Uiti ca eu am fost trimis de Diegis sa-i prind citiva romani, de la care sa poata afla ce planuri are imparatul lor? Pe tribunul tau il am in mina si-l voi duce in fata lui Diegis!

Asta n-ai s-o faci! rosti Sarmis, apasind pe fiecare vorba.

In primul rind nu te poti opune, si in al doilea rind, tu esti un sclav pe care oamenii mei l-au prins. Vazu cum pe fata lui Sarmis bucuria revederii se schimba in ingrijorare si amaraciune. Pune mai presus tara, Sarmis, nu pe o fata pe care o cauta un tribun . Urma o tacere incordata. Tirziu, Sarmis prinse miinile lui Dagio si le strinse cu putere. Fata incepu sa i se lumineze.

Poate ca m-ai inteles gresit, Dagio. N-am pus salvarea unei fete mai presus de apararea Daciei. Ma gindesc ca regele nostru are nevoie de un om de incredere, care sa-i dea de veste despre tot ce misca si planuieste imparatul. Acest om - si nu se poate sa fie altul mai potrivit - este stapinul meu, tribunul Hammonius Vitellius, trimis special al imparatului pe linga generalul Livianus Claudius. Alaturi de el, eu voi putea afla tot ce se pregateste si voi putea sa va spun totul.

Ascultindu-l, Dagio isi stringea falcile si tacea indirjit. Il cuprindea furia pe masura ce cuvintele pe care le auzea il faceau sa se clatine de la hotarirea luata. Sarmis astepta mult timp raspunsul lui Dagio. Batrinul urmarea jocul flacarilor din jaratic si rascolea taciunii. In sufletul lui se dadea o lupta grea.

E tirziu, Dagio, se ivesc zorile, il indemna el.

Ma gindesc : ce-o sa spuna Diegis?

Imi pun viata in joc! Va spune ca ai ales o cale cum nu se poate mai buna! Dagio isi mai strinse de citeva ori falcile cu putere.

Da, o sa fac cum spui tu! rosti el sarind drept in picioare. Vreau sa. stau de vorba cu tribunul tau, caci stapin nu-ti mai este. Gata, mergem!

Se apropiara de gura grotei, sub privirile uimite ale dacilor care faceau de paza. Aceleasi priviri le aruncau si legionarii din grota.

Sarmis se opri si vorbi tribunului :

Tribune, daca mai pastrezi un graunte de incredere in mine, te rog sa cobori pina la noi. De altfel, stii ca alta scapare nu este!

Nu asteptara mult. Sus, in cascatura intunecoasa a grotei, se contura statura inalta a lui Vitellius. Incepu sa coboare repede pe povirnisul incarcat cu grohotis. Se opri la citiva pasi de ei, plin de demnitate si hotarire Dagio nu se arata incurcat si nu se dovedi lipsit de istetime. Cunostea bine limba Romei, din desele incursiuni facute dincolo de Dunaris, in Tracia.

Tribune, datorita norocului vostru si al nostru si multumita zeilor, care aranjeaza lucrurile cum cred ei mai bine, ati avut linga voi pe Sarmis, pe sclavul tau, acum un dac liber.

Dagio facu o scurta pauza. Din citeva miscari ce pareau mai mult un tic, isi aseza cojocul mai bine pe umeri si isi indesa mai tare caciula pe cap. Cauta cuvinte cit mai potrivite. Continua :

De la Sarmis am aflat multe. El vine din capitala imperiului, de la marea, bogata si puternica Roma. Am stat si m-am gindit : cum am putea noi, dacii, un popor mic, sa ne masuram cu falnicul Imperiu roman? Oricit de mari ar fi curajul si vitejia noastra, imi dau seama ca nu vom putea iesi invingatori. De aceea, m-am gindit ca este mai bine ca eu si luptatorii din ceata mea sa ne retragem si sa spunem celui ce ne-a trimis tot ce-am vazut si am auzit. Nu ne ramine decit sa asteptam ca regele nostru sa cada la pace cu imparatul vostru. Va lasam sa va urmati drumul, tribune!

Vitellius ramase descumpanit, uitindu-se cind spre Dagio, cind spre Sarmis.

Daca Sarmis a reusit sa faca asta si tu te-ai aratat intelept, atunci eu nu stiu ce sa mai spun despre daci! Asadar, pot pleca?

Da, tribune! Sarmis m-a rugat sa-l las sa te insoteasca.

Pregatirile s-au facut repede, timp in care Dagio si Sarmis au vorbit indelung, retrasi linga trunchiul unui brad stufos. Cind totul a fost gata, Sarmis a sarit pe cal si s-a apropiat de tribun. Vitellius tocmai se pregatea sa salute de plecare pe capetenia cetei, cind Dagio se apropie de ei cu pasi grabiti, cu cojocul agatat de umeri fluturind in urma lui.

Sa va uite zeii de necazuri, tribune! spuse el cind sosi mai aproape. Pai daca e pace intre noi, sa fie pace : stai sa-ti dau si legionarul pe care l-am prins aseara.

Gellius traieste! murmurara citiva legionari.

De dupa un colt de stinca, unde se aflau ascunsi caii dacilor, aparu Gellius, calare, cu mina stinga legata de git si bine incins cu fese peste umar.

O sa se vindece! spuse Dagio cind Gellius veni mai aproape. Noi, dacii, ne pricepem la vindecarea ranilor. Sageata i s-a infipt in umar, linga git, dar n-a avut virful muiat in otrava. O sa se vindece repede!

Dupa noi multumiri si un nou salut, tribunul si garda lui se insirara in lungul potecii, si in mare graba se pierdura printre copaci. Soarele se ridicase bine, ceata din lungul vaii se subtiase, iar in locurile batute de razele calde incepuse sa se topeasca bruma.

Capitolul ΙΙ STAPINUL SI SCLAVA

etatea Getidava, situata la jumatatea drumului dintre Lederata si Tibiscu, era asezata intr-o regiune muntoasa si ocupa o pozitie usor de aparat. Dupa ce riul cu acelasi nume strabatea masivul muntelui printr-un sir de chei, pe care singur si le taiase, patrundea dinspre miazazi intr-o vale larga, prin care serpuia linistit, facind un ocol, si iesea prin partea de rasarit-miazanoapte, dupa ce dadea din nou lupta cu stincile ce se inaltau fata-n fata, formind o poarta monumentala prin care se patrundea in aceasta vale tainica. Din valea curbata ca o semiluna, lunga de mai bine de o mie de pasi si larga de peste patru sute, riul se multumea cu putin, iar restul, formind terase mici ce urcau in panta usoara, era cultivat in timp de pace de dacii care stateau de veghe, sus, in cetate. Jur imprejurul vaii, pe povirnisuri, se inaltau paduri dese de brazi si fagi, presarate din loc in loc cu mici livezi de pomi. Pe la mijlocul semilunei, in partea de rasarit a vaii, un pinten stincos strabatea pieptul de piatra al muntelui si domina cu inaltimea lui de peste doua sute de pasi intreaga vale a Getidavei. Sus, pe virful tesit al pintenului, se ridica semeata cetatea faurita din piatra si lemn, imprejmuita cu intarituri puternice. In spate, pintenul se lega de restul muntelui printr-o gituitura in forma de sa, care urca domol catre creasta imbracata cu paduri. Din vale se putea ajunge sus pe o poteca ingusta ce ocolea pintenul serpuind si raspundea in partea cea mai de jos a seii, apoi se indrepta spre intrarea in cetate.

In anul 843 de la intemeierea Romei, in timpul primului razboi al lui Decebal cu imperiul, cetatea Getidava fusese cucerita de romani, arsa si darimata, iar in anii care au urmat, regele dac o refacuse si o intarise. Aceasta cetate era pentru el o cheie importanta pentru aparare si pentru oprirea dusmanului pe drumul dintre Lederata si Tibiscu.

Dar in primavara acestui an, cind inca nu se topise zapada in aceasta vale, legiunile si cohortele de sub comanda lui Livianus Claudius, hartuite intr-una de cetele de daci, reusisera sa patrunda pina sub Getidava, si dupa mai multe saptamini de lupte grele si singeroase, cetatea cazuse sub flacarile masinilor de razboi romane, aruncatoare de foc. Caderea Getidavei, dupa Lederata, deschisese drum liber generalului roman pina la Tibiscu, adica pina nu departe de capitala tarii, Sarmizegetusa. Pentru a nu se intilni prea devreme cu grosul armatei dace generalul se oprise in aceasta vale, in asteptarea legiunilor cu care inainta insusi imparatul, venind dinspre Dierna.

In valea Getidavei, generalul Livianus Claudius isi instalase campul. De aci putea sa impinga usor centuriile in recunoastere pina la Tibiscu. Instalarea campului in valea dominata de cetatea Getidava fusese facuta din doua motive : primul, pentru ca generalul nu stia pina unde inaintasera legiunile cu care venea imparatul, pe drumul dintre Dierna si Tibiscu, si al doilea, fiindca gasise ca cetatea ar putea constitui un bun si sigur adapost pentru frumoasa lui sclava, Apronilla. Pe de alta parte, cum de la calendele lui februarie generalul nu mai primise nici un mesaj din partea imparatului si cum nu cunostea bine miscarile si pregatirile lui Decebal, construirea unui camp intarit constituia un puternic punct de sprijin in actiunile militare de inaintare spre Tibiscu.

Fusese o vreme frumoasa de primavara in ziua cind legiunile si cohortele comandate de el pusesera bazele campului de la Getidava, dupa ritualul obisnuit al cultului lui Jupiter si al armatei romane, ritual ce era indeplinit cu o deosebita solemnitate : un preot trasese doua linii drepte, ce se incrucisau in unghi drept in mijlocul terenului ales ca incinta a campului, apoi infipsese o prajina cu un drapel alb in virf, in punctul de intretaiere, marcind astfel locul pe care urma sa se aseze cortul comandantului. Preotul injghebase dupa aceea un mic altar, la care ofi-ciase o scurta ceremonie, si adusese jertfe zeilor prin sacrificarea pe altar a doi iezi. Se trecuse la marcarea incintei campului, cu locurile pe care aveau sa se inalte intariturile exterioare de aparare si sa se construiasca drumurile in lungul si latul terenului. Totul se desfasurase intr-o desavirsita ordine si disciplina. In armata romana, fiecare tribun, centurion , decurion si legionar stia dinainte ce are de facut la construirea unui camp. Dupa marcare, fiecare ostas se apucase de lucru. Se incepuse cu saparea unui sant larg de patru pasi si adinc de trei, pe cele patru laturi, ce formau un dreptunghi lung de cinci sute si lat de trei sute de pasi. Pamintul sapat fusese aruncat in interiorul campului, pentru a se forma un val de aparare, pe creasta caruia se construise apoi un gard solid din pari grosi cit trunchiurile copacilor si din grinzi lungi, legate strins intre ele, intre care se impletisera ramuri groase de maracini cu ghimpi puternici, lungi si ascutiti. La mijlocul fiecaruia din cele patru laturi se lasasera locuri pentru portile de intrare in camp. In cele patru colturi si in ambele parti ale fiecarei porti fusesera construite apoi turnuri inalte de lemn pentru paza si aparare. A urmat dupa aceea ridicarea corturilor de-a lungul unor carari in linii drepte, paralele si perpendiculare, grupate pe unitati si comandanti : un cort pentru zece soldati ce formau o manipula comandata de un decurion, zece corturi pentru o centurie, cincizeci pentru o cohorta, si corturi speciale pentru centurionii si tribunii comandanti. Ordinea de instalare a campului fusese atit de desavirsita, incit de la intrare fiecare legionar mersese de-a dreptul la cortul lui, fara sa fi fost indrumat de nimeni, ca si cum campul, acelasi ca intotdeauna, se muta din loc in loc.

Dar activitatea intensa nu se desfasurase numai in interiorul terenului pe care se organizase campul, ci si in afara lui. La mica distanta, intre latura de apus si riu, incepusera sa se inalte in graba corturi, baraci si taberne, sau se sapasera bordeie, de catre cei ce insoteau intotdeauna legiunile romane : familiile legionarilor, negustori care aprovizionau armata, tabernagii, saltimbanci, femei ce se vindeau pentru placeri si tot felul de dezmosteniti ai soartei. Scurt timp dupa instalarea campului, cin-tecele si chiotele incepusera sa rasune in taberne, ca si cum intreaga aceasta multime de oameni s-ar fi aflat aici din totdeauna.

in timp ce in vale se organiza campul, Livianus Clau-dius daduse ordin ca sus, pe pintenul de stinca, sa se repare cetatea proaspat arsa pentru a doua oara. Acolo, sus, isi pregatea locuinta lui particulara, unde se gindise sa-si aduca „familia', cum obisnuia sa spuna adesea contuber-nalilor * din jurul sau, si luase masuri pentru cea mai sigura si mai puternica paza impotriva cetelor de daci care ar fi incercat sa atace cetatea izolata la inaltime.

Trecusera numai citeva zile dupa idele lui martie. Viata in camp incepuse sa se desfasoare cu o acomodare cum numai la cei obisnuiti sa se mute din loc in loc putea fi intilnita. In cortul sau, la masa de lucru, generalul Livianus Claudius statea pierdut in ginduri, trist si obosit. Cata des spre intrare, si pe fata lui se observa nelinistea asteptarii. Dupa un timp se ridica de la masa si incepu sa masoare cu pasi rari incaperea cortului. Calca pe covoarele groase, aduse din Bithynia si din Persia, fara sa faca zgomot, ingindurat, nu auzi cind perdeaua fu data la o parte de primul sau contubernal . Tresari la salutul acestuia.

Zeii sa te ocroteasca, generale! Am fost chemat? Generalul se intoarse, repede inviorat, si schita un zimbet.

Ai venit? Te asteptam de mult. Dupa o scurta pauza, spuse cu insufletire : Pe Fortuna, Rufinus, iti vorbesc ca subalternului meu cel mai de incredere, esti doara primul meu contubernal. As vrea sa-ti incredintez o misiune delicata personala

Pe fata lui Domitius Rufinus aparu o umbra de siretenie si de supunere, bine ascunse.

Jur pe toti zeii Olimpului si ai Infernului, generale, sint gata oricind sa-mi dau viata pentru a indeplini misiunea pe care

Nu ma indoiam ca nu-mi vei da un astfel de raspuns, il intrerupse generalul, cunosc disciplina si fidelitatea cu care iti indeplinesti serviciul. De altfel, stii in ce situatie te aflai la Roma cind am satisfacut dorinta tatalui tau de a te lua pe linga mine. Asadar, ma pot increde in tine, Domitius Rufinus?

Pe Jupiter si pe Cybela, generale! intari contubernalul.

Iti multumesc, Rufinus, zeii sa te aiba in paza! Iti incredintez o misiune delicata si de mare incredere : te trimit sa-mi aduci fiica de la Viminacium. Nu ma simt linistit stiind-o departe fara ingrijirea mea

Sint gata, cind trebuie sa plec? O voi apara cu viata

Generalul continua, mult inviorat :

Chiar miine! Iei cu tine doua-trei manipule sau mai bine ia o centurie, sa ai o garda mai puternica. Blestematii astia de daci nu mai contenesc cu atacurile lor. Sa te pregatesti bine de drum, vezi sa nu lipseasca nimic. Vremea nu este destul de calduroasa si sa nu-mi raceasca fata. Salut-o pe Apronilla in numele meu si poarta-te cu respectul cuvenit fiicei unui general!

Voi indeplini totul, intocmai, generale! rosti Domitius Rufinus inclinindu-se cu respect.

Cum ajungi la Viminacium, te prezinti cu acest ordin la legatul Servius Publius, comandantul legiunii a VII-a Claudia si al garnizoanei. Numai el stie in ce conditii poate sa incredinteze cuiva pe fiica mea. Livianus Claudius ii intinse papyrusul si-i facu semn ca poate pleca. Adauga apoi : Ia bine aminte! Jur pe facliile Eryniilor razbunatoare ca nu va fi bine de tine daca i se va intimpla ceva Apronillei!

Tribunului nu-i scapase tulburarea din vocea generalului, cind acesta rostise ultimele cuvinte. In mintea lui revenira zvonurile ce circulau prin camp. Vorbeau tribunii, vorbeau centurionii si toti cei ce vazusera pe fata generalului ca ea era leit Apronilla, altii sustineau, din contra, ca fata ar fi o sclava cumparata cu bani multi. Nu lipseau nici parerile ca, de fapt, era vorba de sotia lui, o femeie tinara si foarte frumoasa. Dar Rufinus nu si-a pus intrebarea pe cine aducea : pe fiica, pe sotia, ori pe sclava lui Livianus Claudius? Scopul lui era ca, servindu-l bine, sa si asigure protectia acestuia, pentru a se ridica repede si cit mai sus in ierarhia militara a imperiului.

iu al senatorului Claudius Arrius, Livianus Claudius fusese fericit in copilarie si-n tinerete. Se casatorise cu Lucina, fiica senatorului Cassius Quintus, a carei frumusete uimise pe toti patricienii din capitala imperiului. Dar si el fusese printre cei mai frumosi tineri din acea vreme : inalt si bine facut, cu distinctie in tinuta si mers, cu privirea linistita si deschisa, implinite armonios cu celelalte amanunte : parul castaniu, bogat si frumos ondulat, ochii caprui, mari si luminosi, obrazul oval, alb si curat, nasul drept, potrivit si gura cu buzele intredeschise intr-un zimbet plin de voie buna. De tinar dovedise darul de a vorbi frumos, cu ton potolit si respectuos, fara sa scape vreodata un cuvint nepotrivit.

Trei ani dupa casatorie, Lucina daduse nastere unei fetite, Lucilla. In familia lui Livianus Claudius se instalase fericirea. Pe masura ce crescuse copila, tot mai mare se aratase asemanarea dintre mama si fiica, iar cind ea ajunsese pe la virsta de cincisprezece ani, asemanarea devenise atit de mare, incit rudele si prietenii se intreceau sa spuna ca mai tirziu nu se va mai putea face nici o deosebire intre ele. Ochii albastri, fetele albe, buclele negre, bogat ondulate, trupurile zvelte si mladioase, toate contribuiau in egala masura la frumusetea lor.

In tinerete, cu gradul de tribun, Livianus Claudius insotise o legiune in Galia, pentru potolirea unor triburi rasculate. Acolo, prin purtarea, prin tactul si prin curajul lui, atrasese atentia generalului Marcus Ulpius Trajanus, si ajunsese unul dintre ofiterii cei mai de incredere ai acestuia, omul care era sortit sa ajunga stapinul uriasului imperiu. In adevar, dupa asasinarea lui Domitianus, in anul Romei 850 , fiind ales imparat batrinul senator Nerva, om prea slab pentru conducerea imperiului, acesta isi luase ca ajutor pe nepotul sau, generalul Marcus Ulpius. Asa se face ca, la parasirea Galiei, Traian incredintase comanda trupelor ramase acolo lui Livianus Claudius, pe care il ridicase la gradul de general.

Noul general, mistuit de dorul de familie, nu mai putuse rezista si isi adusese sotia si fiica in Galia. Lucilla implinise saisprezece ani, cind, la insistentele sotiei, Livianus Claudius se invoise ca ele sa se inapoieze acasa. Copila se marise si avea nevoie de o crestere aleasa, pe care n-o putea primi decit la Roma, centrul de cultura al imperiului. In acel timp se semnalasera mai multe rascoale locale ale unor triburi din Galia de Jos. Cohortele trimise de Livianus Claudius infrinsesera pe rasculati si luasera numerosi captivi, dintre care nu lipseau capeteniile ce scapasera cu viata, si pentru a se face temut, urmind exemplul lui Traian, generalul ordonase omorirea lor in cele mai grele torturi. Aflind cum pierisera capeteniile lor, triburile revoltate se ingrozisera, dar nu se infricosasera, jurasera sa se razbune. Si ocazia se ivise mai repede decit isi inchipuisera. Prin iscoade bine ascunse, aflasera de trecerea coloanei ce transporta spre Roma familia generalului, sub escorta unei centurii si, intr-o pozitie bine aleasa, dadusera lovitura. Lucina si Lucilla, luate captive impreuna cu sclavii ce le insoteau, fusesera omorite in torturi tot atit de ingrozitoare, fara ca galii, turbati de ura si de setea de razbunare, sa fi fost impresionati de frumusetea si de asemanarea dintre mama si fiica. Numai doi sclavi fusesera lasati in viata si trimisi sa duca generalului trupurile mutilate ale celor doua femei. Lovitura fusese atit de grea, atit de ingrozitoare pentru el, incit se hotarise sa paraseasca Galia.

Reintors la Roma, singur, cu sufletul pustiu, Livianus Claudius nu mai redevenise omul distins, optimist si comunicativ de altadata. Se daruise cu totul problemelor militare si pregatirilor de razboi. Aceasta insa pina in ziua cind o intimplare avea sa produca in viata lui o schimbare si o preocupare ce-l va stapini tot restul zilelor. Fusese o zi frumoasa de primavara. Livianus Claudius trecuse prin for , fara sa ia seama la multimea ce se ingramadea din toate partile in jurul oratorilor ce-si aratau arta de a vorbi frumos sau in jurul oamenilor de afaceri ce discutau zgomotos, si se indreptase pe via Tabernaria, spre campul pretorienilor. Intre termele lui Diocletian si campul pretorienilor, via Tabernaria se prelungea printre terenuri virane, unde in fiecare saptamina se tineau tirguri de sclavi. In acea zi, pe unul din aceste terenuri se scosesera la vinzare proaspetii sclavi adusi din Bithynia. Terenul fiind prea mic fata de numarul de captivi pe care imperiul ii pusese in vinzare, tirgul se prelungea pe o parte buna din via Tabernaria.

Prins in multimea ce forfotea, generalul cautase sa-si faca loc, fara sa vada ce se petrecea in jur, napadit de tristetea si durerea din suflet. Ajunsese aproape sa iasa din multimea galagioasa, cind, impiedecindu-se de o piatra, se oprise, privise inapoi, la cei care il vazusera ca fusese gata sa cada. In aceeasi clipa, insa, ramasese impietrit, cu privirea atintita asupra unui grup de sclavi din apropiere. Barbati, femei si copii, legati cu lanturi de miini si de picioare, erau marfa unui negustor care striga cit il tinea gura, exagerindu-le calitatile. In momentul acela, inmarmurit, o privise numai pe ea, fara sa-si dea seama daca ceea ce vedea e vis, sau realitate. Legata cu lanturi, in mijlocul sclavilor se afla o fecioara pe care el n-o putuse deosebi de Lucina si nici de Lucilla. Simtise o durere ascutita in dreptul inimii, ca strapuns de o sageata, si ideea ingrozitoare, dar si datatoare de speranta, ii licari in minte si nu se mai stinse. Daca sotia si fiica nu fusesera omorite, si el inmormintase trupurile altor femei, iar pe ele galii le oprisera pentru a fi vindute ca sclave? incepuse sa tremure. Gindurile si presupunerile se urmau fulgerator, unele mai convingatoare decit altele, unele mai justificate decit altele. O caldura nestapinita il cuprinsese si pornise ca hipnotizat spre sclava. Nu mai vedea pe nimeni in jurul lui. Se oprise la un pas de ea. Doi ochi mari, adinci, de un azur-inchis, il privisera reci, cu o tristeta doboritoare, dureroasa, sfisietoare. Inginase, abia articulind :

Lucilla, tu, sufletul meu, Lucilla

In ochii fetei nu vazuse nici o licarire, nici un semn de recunoastere.

Salut pe marele general Livianus Claudius! strigase vinzatorul, care se apropiase grabit de el. Iti place fata, generale? Pe toti zeii Olimpului si ai Infernului, o astfel de frumusete nu se naste nici la o mie de ani o data!

Nu-si mai pusese intrebarea de unde il cunoaste negustorul. Articulase numai, murmurind :

Cine este sclava, de unde a fost adusa?

Se asteptase, mistuit de nerabdare, sa i se spuna ca din Galia.

Din Bithynia, generale! De acolo unde se gasesc femeile cele mai frumoase, cele mai arzatoare! ii raspunsese negustorul.

Nu din Galia? intrebase el, palind.

Jur pe Jupiter ca din Bithynia a fost adusa sclava! O ocazie rara,

Livianus Claudius! Nu este numai cea mai frumoasa sclava, ci si cea mai frumoasa fata din Roma, accentuase vinzatorul, jucindu-si ochii in orbite cu multe intelesuri si zimbind siret.

Cit costa sclava?

Cincizeci de mii de sesterti , generale! De fapt, nu este platita nici cu o suta de mii

Cincizeci de mii?

Suma i se paruse colosala. Numai cei mai buni gladiatori, care repurtasera multe victorii in circuri, se vindeau pe astfel de preturi. Ramasese descumpanit. Nu dispunea de atitia bani. Isi strinsese falcile si pumnii si privise cu ura la vinzatorul de linga el. Pronuntase rece si aspru :

O cumpar pe sclava si recunosc ca am de platit imperiului suma de cincizeci de mii de sesterti pina la idele lui iunie. Scoate-o din lanturi numaidecit!

Nici nu m-am indoit ca nu o vei cumpara, generale Se vede ca te pricepi la fete si, spusese vinzatorul.

Ultimele cuvinte i se oprisera insa in git, sagetat de cautatura aspra a generalului. O luase de mina si pornise cu ea spre casa, renuntind sa mai mearga la campul pretorienilor. In dreptul fermelor lui Diocletian, se oprise si o privise lung.

Cum te numesti? o intrebase in soapta.

Apronilla! ii raspunsese ea fara sa salte capul.

Apronilla Lucilla Lucina Pe cine duc eu acasa fiica, sotia? murmurase pentru sine, uimit de atita asemanare.

Dupa iesirea lui Domitius Rufinus, Livianus Claudius se asezase la masa si isi lasase capul in miini. Ramasese in aceasta pozitie mult timp si isi depanase in minte toate cele petrecute in ziua cind o cumparase pe Apronilla. Cind se ridicase, spusese abia soptit :

Pe cine-mi aduce Rufinus : fiica, sotia, sau sclava? Iesise din cort si pornise in sus, pe poteca ce serpuia in panta usoara.

De peste munte, soarele arunca o lumina rosiatica asupra cetatii Getidava. De sus, de pe povirnisul muntelui, o boare rece cobora usor catre vale. Simti ca-i e frig, desi peste subucula avea tunica si, pe deasupra, paludamentul - pelerina rosie de general. Urca incet, calcind rar. In urma, la citiva pasi, auzea surd mersul cadentat al garzii ce-l insotea, dar care nu-i tulbura linistea. Cerul trecuse de la albastru-verzui spre albastru-violet, si pe povirnisul pintenului, pe care se afla cetatea, incepuse sa puna stapinire umbrele inserarii. In fata lui se pierdea poteca, urcind printr-un ocol larg, catre poarta de intrare in cetate. Purtat de ginduri, ii revenira in minte cuvintele : „Un general nu poate sa aiba sufletul unui om de rind!' Cine ii spusese aceste vorbe? Cauta sa-si aminteasca.

Deodata, se opri tintuit locului. „Eurotas! Da, Eurotas le spusese.' in seara aceasta, grecul ceruse sa fie primit. Uitase. Se opri nehotarit, apoi se intoarse si porni cu pasi grabiti spre cortul sau din camp.

Cind intra, dupa luminile aprinse, intelese ca era asteptat. Ordona contubernalului sa-l introduca pe grec.

— Zeii sa-l aiba in paza pe comandantul cohortelor si legiunilor din Dacia! saluta Eurotas din mers, inclinindu-se pina la pamint.

Pe Apollo din Delfi, Eurotas, ce noi afaceri te aduc la mine? Fii binevenit! Uitasem ca ai dorit sa-mi vorbesti si

Arati si bine dispus, si putin ingrijorat, Livianus Claudius. Sufletul ti-e ca un labirint, spuse Eurotas asezindu-se pe scaun.

Ca-ntotdeauna, grecule, ochiul nu te insala, si presupunerile nu-ti sint gresite. Sa stii ca ma grabesc. Te ascult, Eurotas!

Dupa ce se misca in scaun, Eurotas se uita in jur, ca pentru a se convinge ca sint singuri, apoi se inclina spre masa generalului.

Generale, eu continui sa-mi vad de afaceri. Acolo unde se arata semne ca va fi razboi, trebuie sa ma gasesc si eu. Cele mai bune afaceri se fac in razboaie Isi salta scaunul si se apropie mai mult de masa generalului, din citeva miscari repezi. Stii, Livianus Claudius, intotdeauna am cautat ca, facind negustorie, sa servesc si imperiul, caci, de e simplu : merge bine imperiului, merg bine si afacerile adica si mie

Livianus Claudius il asculta atent. Nu-l mai vazuse de mult. Avea in fata un om vioi, cu privire sireata si vorba repezita. Pe fata lui slaba, lunga, cu nasul coroiat, ii juca intr-una virful barbii ascutite si incilcite. Nu arata sa fi trecut de cincizeci de ani, desi pletele lungi si rare le avea incaruntite. Fata ii era crestata de dungi adinci : semnele incordarii, ingrijorarii si ale unei activitati neobosite, intreaga lui fiinta parea framintata de o nervozitate pe care cu greu si-o putea stapini. Dupa felul cum era imbracat, se vedea ca nu lua in seama daca arata ca un roman sau ca un grec : peste tunica imbracase o poenula dintr-un postav de culoare cenusie, si peste aceasta avea agatat, pe umeri, sagunul

— Si cum intelegi tu, Eurotas, sa-ti faci afacerile si sa servesti si imperiul in acelasi timp? intreba generalul dupa o scurta pauza, fara sa banuiasca raspunsul.

Pai, cum? Tot ca in Galia : ma duc cu marfuri in tabara dusmana si vin de acolo cu vesti vesti care sa-i intereseze pe comandantii de legiuni. Se intelege ca pentru aceasta am nevoie de marfuri care se cauta. Le transport pe cai ocolite.

Eurotas clipi siret, isi freca miinile si se misca nervos in scaun, aplecindu-se si mai mult spre general.

Pe toti zeii, Livianus Claudius, dupa cit vad, arati bine. Ultima data cind te-am intilnit pareai un om cu totul distrus. Zeita Thalia sa te tina, sint fericit ca ti-ai regasit linistea sufleteasca.

Eurotas se ridica de pe scaun :

— Eu, generale, merg pretutindeni si stiu tot ce se misca

Urma un moment de tacere, Livianus Claudius se gindi la nefericirea si la linistea lui.

Stai, Eurotas, de ce te-ai ridicat? Spune-mi, de unde vii, ce noutati ai? Daca esti obosit, asaza-te pe solium.

Am sosit din Dacia, Livianus Claudius, tocmai de la Sarmizegetusa cea noua, noua capitala a tarii si noua resedinta a regelui Decebal. Sint pe cale sa-mi incropesc bine afacerile acolo si sa ajung cunoscut ca negustor mare. Oamenii mei aduc marfuri de la Tomis, Histria si Callatis, de pe tarmul Pontului Euxin, din Macedonia si din Epir. Acolo, in Dacia, se fac pregatiri pentru razboiul cu imperiul, ajutindu-se mult de mesterii pe care i-a trimis Roma, dupa pacea cu Domitianus, precum si de materialele

Pe care acum imperiul nu i le mai da.

Este adevarat ca de vreo doi ani nu mai primeste nimic „de-a dreptul' de la imperiu, dar, de fapt, tot de-acolo isi aduce ce-i trebuie : arme, masini de razboi

Adica ii duce Eurotas, murmura generalul, zimbind.

Eh, generale, Eurotas altii Decebal este un barbat energic si hotarit. Razboiul cu dacii va fi mult mai greu decit iti inchipui.

Bine-bine, si ce marfuri le duci? il intreba.

Din toate si marfuri bune, si marfuri rele. Si marfuri de pace, si arme

Livianus Claudius se ridica de pe scaun.

Cum, tu duci barbarilor arme? Ajuti dusmanii imperiului? Ar trebui sa te leg in lanturi si sa te rastignesc

— Linisteste-te, Livianus Claudius! sopti Eurotas, facindu-i semn sa se aseze la loc. Ar trebui asa ar fi trebuit si in Galia Insa un general, mare comandant de legiuni, trebuie sa stie ce se misca si se pregateste in tabara adversarului. In Dacia, in toate cetatile si la curtile tarabostilor se lucreaza spade, topoare, sulite, scuturi, arcuri si sageti. Dar de ce sa-ti spun mai mult, daca ma asteapta lanturile si rastignirea? De fapt, vestile cele mai importante, un comandant trebuie sa le aiba cu o zi sau doua inainte de lupta, si eu eu, Livianus Claudius, nu dau nimic daca nu primesc ceva in schimb.

Si ce vrei, Eurotas? Vrei marfuri arme vesti? Livianus Claudius se aseza incet pe scaun.

Nu, generale, marfurile mi le gasesc eu si chiar si armele. Ceea ce-mi trebuie mie este sa-mi dai libertatea de a veni oricind in campurile legiunilor tale, de-a umbla oriunde cu marfurile, fara sa fiu oprit de nimeni.

— Dar daca esti un spion ticalos al lui Decebal?

— Jur pe Apollo din Delfi, care ma ocroteste, Livianus Claudius, ca grecul Eurotas e in slujba imperiului in orice clipa si-n orice situatie! In Galia, generale, nu ti-am adus stiri bune?

Pe fata generalului se asternu umbra intristarii.

—Daca-mi aduceai ceva bun, nu se intimpla nenorocirea care mi-a distrus viata. Nu m-ai ajutat sa-mi salvez sotia si fiica!

In zilele acelea, din nefericire, nu ma aflam in Galia, Livianus Claudius. Poate ca ai uitat acest amanunt.

Intre ei se lasa o liniste apasatoare. Eurotas nu-i dadu pas insa sa se prelungeasca. Cu mintea lui iscoditoare, cauta sa dea un alt curs discutiei.

Livianus Claudius, te-am privit atent si-am descoperit pe fata ta semne care-ti prevestesc viitorul. Te asteapta zile stralucite, generale, zile de marire si de fericire! De grecul Eurotas vei mai avea nevoie, si el te va servi cu credinta. Nu stii, Livianus Claudius, de multe ori unde nu izbindesti cu puterea, reusesti cu iscusinta ori cu siretenia. Un grec stie sa se descurce si in Infern!

Generalul incepu sa zimbeasca usor.

Tot asa ai ramas, Eurotas, siret ca o vulpe si lingusitor ca o pisica! Fie, iti voi satisface rugamintea : vei putea sa umbli peste tot, acolo unde sint legiunile si cohortele din subordinea mea. Altceva?

Cu miscari suple, Eurotas se ridica de pe scaun si se inclina.

Toti zeii sa te acopere cu darurile lor si mai ales Asclepios si Cypris! Aduci un mare serviciu imperiului nu mie. Dar daca nu te superi, generale, eu iti citesc in suflet : te framinta ceva, sau ai vrea sa-mi ceri ceva. Pun viata mea la picioarele tale, Livianus Claudius!

Generalul batu usor cu stilul in masa.

Pe toti zeii, Eurotas, tu esti ori un om al Infernului ori un om ajutat de zeii din Infern! Da, as vrea sa-ti cer parerea intr-o poveste care ma framinta, desi in fond. nu are nici o legatura cu mine. Istetimea de care tu dai dovada pot sa ti-o pun astfel la incercare. Dar iarta-ma Eurotas, nu sint o gazda buna.

Livianus Claudius suna din clopotel si ordona contubernalului sa aduca un vin bun si cald. Dupa ce golira cite-o cupa, Eurotas vorbi, stergindu-si mustatile si barba:

Ma pui la grea incercare, Livianus Claudius, dar fie, un Eurotas nu se sperie niciodata de nimic. Sa curios sa aud povestea

Generalul sorbi rar din cupa, tusi de citeva ori si incepu sa vorbeasca, usor miscat

Povestea e scurta : sotia si fiica unui patrician se asemanau ca doua picaturi de apa, erau doua frumuseti uimitoare. Zeii si zeitele se luasera la intrecere pentru a le face cit mai incintatoare. A venit insa o groaznica nenorocire : sotia si fiica au fost luate de zei, patricianul a ramas singur, sa-si plinga soarta cruda si sa blesteme zeii. Mai tirziu, intr-o piata de sclavi a vazut o fata care se asemana in totul cu fiintele dragi pierdute si a cumparat-o. A urmat framintarea. In sclava el vedea in egala masura si sotia, si fiica. M-am intrebat si te intreb si pe tine, Eurotas : cum ar fi trebuit patricianul sa se poarte cu fata? Asa cum se poarta un stapin cu o sclava, s-o tina ca pe o sotie, sau ca pe o fiica?

Lui Eurotas nu i-a fost greu sa inteleaga cine era acel patrician, il avea in fata.

Cine s-ar duce la oracolul din Delfi si-ar intreba-o pe Pithia n-ar primi decit acest rasptms : daca inima il impinge pe patrician, sa si-o faca sotie, iar daca nu poate indura aceasta din cauza gindului la fiica, mai bine s-o vinda! Dupa o scurta pauza, adauga : Cale de mijloc nu exista. Si-ar chinui greu sufletul si, in egala masura, ar chinui-o si pe ea, si cu ce se face vinovata fata pentru ca zeii i-au dat un astfel de chip si asemanare?

Fara sa se mai stapineasca, fiindca raspunsul ii satisfacuse gindurile, Livianus Claudius vorbi, oftind usurat, ca dupa un moment de panica :

Iti multumesc, Eurotas! Numai un grec putea sa-mi dea un astfel de raspuns adica, patricianului acela nefericit

Grecul izbucni intr-un hohot de ris. Nu-i mai ascunse ca intelesese totul.

Fa-ti-o sotie, Livianus Claudius, lasa-l pe acel patrician si fii atent : cind un comandant de legiuni a fost cucerit de o femeie, el poate sa piarda un razboi. Da, asa cum este povestea, alta cale nu vad. Eurotas se ridica si-si trase pe umeri sagunul : Ma retrag, Livianus Claudius, e tirziu.

Dupa ce saluta umil, disparu dupa perdeaua de la iesire.

n corturile, baracile, bordeiele si tabernele ce formau campul de la Getidava se ingramadisera mai mult de douazeci de mii de oameni : barbati, femei si copii. Numai unitatile militare si serviciile auxiliare numarau peste cincisprezece mii, restul il formau familiile, negustorii, mestesugarii si tot felul de pribegi ce insoteau peste tot legiunile.

La citeva zile dupa instalarea campului, Livianus Claudius daduse ordin ca o parte din terenul rezervat exercitiilor militare sa fie inchis cu un gard inalt si puternic si impartit in patru tarcuri, printre care sa se lase drumuri inguste pentru trecere. In aceste tarcuri aveau sa stringa captivii si prazile ce le aduceau unitatile intoarse de la jafuri. Intotdeauna armata romana, ca toate armatele din acea vreme, se deda la jafuri si cruzimi prin toate tinuturile proaspat cucerite. Tot ce se jefuia sau se lua ca prada de razboi, se stringea in tarcul comun : armele si bagajele armatei invinse, obiecte de gospodarie si de podoaba, cereale, animale si alte bogatii, de linga care nu lipseau captivii : barbati, femei, copii de toate virstele. In apropierea Getidavei, tarcul parea un mare bilci, a carui deschidere o asteptau de la o zi la alta, cu o tot mai multa nerabdare, negustorii veniti de aiurea. Intr-unul din cele patru tarcuri fusesera ingramadite obiecte de imbracaminte, postavuri, tesaturi si impletituri de cinepa si de lina, frumos lucrate de miinile vrednicelor dace, in altul cantitati mari de cereale, legume si fructe, vase de lemn incapatoare, pline cu brinza, cu pastrama si slanina, stupi grei cu miere si cotete cu pasari. Celelalte doua tarcuri fusesera rezervate fiintelor : oameni si animale. Inghesuiti, barbatii, femeile si copiii daci luati captivi stateau legati de git, de miini si de picioare. Ziua si noaptea, pina departe de tarcul captivilor, se auzeau strigatele, jelaniile si blestemele lor, dar nimeni nu le lua in seama.

Era tirziu in noapte. Vaietele si gemetele umpleau valea. Umezeala si frigul patrundeau in trupurile goale ale captivilor daci. Intr-un colt al tarcului se afla Rundacio, legat de git la un loc cu femeia si cu copilul lui. De patru zile, de cind fusesera prinsi, nu mincasera nimic. Copilul adormise cu capul pe pieptul mamei, care, plingind, nu contenea sa se roage in soapta Zeului cel mare, lui Zamolxis. Rundacio statea tacut, indurerat. Nu se gindea ca va fi dus captiv si nici ca va deveni sclav. Toate simturile lui erau indreptate spre gard. Stia ca inimi miloase veneau noaptea si aruncau ce puteau : alimente, imbracaminte, incaltaminte. Ca el, si altii ascultau cu aceeasi incordare.

In bezna noptii, dincolo de gard, se- auzi miscare. Ici-colo se deslusira imbrincituri printre captivi. Se aruncase ceva. Rundacio se repezi intr-acolo, uitind de smuciturile pe care le vor suferi sotia si copilul. Se lovi de mai multe capete si patrunse in invalmaseala. In astfel de situatii, oamenii devin fiare : se lovesc, se musca, se injura, nu mai exista nici demnitate si nici respect. Cu miinile legate, fiecare misiia pamintul cu nasul, ca un animal, in speranta ca va gasi ceva din cele ce se aruncasera. Dupa citeva clipe, Rundacio se trase inapoi din invalmaseala, mormaind satisfacut. Prinsese cu gura o bucata de brinza. Se trase mai aproape de gard si, dibuind cu capul, se apropie de gura copilului. Rupse cu dintii jumatate si copilul o prinse cu buzele. Facu aceeasi miscare spre sotie si-i dadu ei restul. Se aseza apoi la fel de atent, in asteptare. Alaturi de el, femeia pindea prilejul : se apropie pe nesimtite de gura copilului si-i dadu bucatica de brinza pe care o primise. Stia ca daca va fi simtita de barbat, acesta o va lovi fara mila. Dragostea lui pentru ea era puternica si aspra. Citava vreme, in jurul lor stapini din nou linistea.

Dinspre taberne rasunara strigate si chiote ce se apropiau cu incetul de tarcul captivilor. Dupa putin timp, ele incetara. In linistea noptii se auzira soapte si risete infundate. Urmara ropote surde de lucruri in cadere. Se produse din nou miscare, imbulzeala, lovituri si zornaieli de lanturi, apoi totul se schimba intr-un imens vacarm. Din toate partile izbucnira strigate, tipete, blesteme, injuraturi si amenintari. De dincolo de garduri izbucnira hohote de ris. Cu miinile legate la spate, biciuiti de foame si de frig, captivii cautasera disperati, cu speranta ca li se mai aruncase ceva de mincare, dar isi dadusera seama ca asupra lor cazuse o ploaie de murdarii, excremente, oua clocite, carne imputita. Ceata se indeparta, continuind sa-i batjocoreasca pe daci cu cuvinte pe care insa putini captivi le intelegeau. Era tirziu, catre ziua, cind Rundacio adormise, biruit de foame, de incordare si de oboseala, cu sotia si copilul ghemuiti la pieptul lui paros, in cautarea caldurii. Se luminase de ziua. In apropierea tarcurilor in care erau ingramadite prazile incepu sa se sape in graba. Se scotea pamint din zece gropi largi si adinci, linga care se asezara zece cruci mari si grele de lemn. Dacii incatusati priveau ingroziti aceste pregatiri, intrebindu-se care dintre ei nu vor mai fi dusi la Roma, ci vor muri rastigniti de vii. Dar tot asa de cu noapte incepusera sa se adune negustori, samsari, achizitori, ambulanti si tot felul de curiosi, toti veniti sa cumpere sau sa priveasca la ceremonia impartirii prazilor, ca si la vinzarea lor.

Soarele se ridicase mult pe cer, cind din camp iesira centuriile si cohortele intr-o lunga coloana, se apropiara de tarcuri si formara in jurul lor un mare careu. In mijlocul enormului patrat format de legionari, bine aliniati, fu asezata o estrada adusa din camp, anume pregatita din timp. Trompetistii incepura sa sune. Toate capetele se intoarsera. Din camp iesea Livianus Claudius, insotit de contubernalii sai, de legati, tribuni, centurioni si legionari din garda. Generalul calca rar si apasat. Cu mina ridicata raspundea salutului multimii. Era imbracat intr-o tunica din stofa de lina alba cu chenar rosu pe margini, peste care aruncase paludamentul din stofa fina, purpurie. Pe cap purta casca de legionar, batuta in argint. Bine lustruita, lucea puternic in razele soarelui. In aceasta dimineata, proaspat ras, generalul arata mai putin obosit si mai vesel. Cind se aseza pe scaun, multi din apropiere vazura incaltamintea de piele neagra, legata cu patru curele, pe care erau prinse cite-o semiluna de argint, ce marcau distinctia, rangul si bogatia purtatorului. De la inaltimea estradei, privi pe deasupra tarcurilor cu prazile si captivii si peste multimea ce venise sa ia parte la impartirea lor. Generalul ridica mina, semnul inceperii vinzarilor. In toate partile, vinzatorii incepura sa strige preturile si sa laude prazile. Se incepura tocmeli aprinse prin discutii tari, ce se auzeau pina departe. Cei mai multi cumparatori aranjasera totul din timp. Cu o zi inainte alesesera tot ceea ce doreau si se intelesesera cu vinzatorii oficiali asupra preturilor la care se vor opri dupa lungi tocmeli de forma. Sus pe estrada, legatii, tribunii si centurionii strinsi in jurul generalului discutau despre petrecerea de peste noapte, faceau glume si izbucneau in hohote de ris. Livianus Claudius ii asculta bine dispus.

Ce-ai vrut sa spui, tribune Maxentiu? intreba generalul intorcindu-se spre tribunul de linga el. Vorbeai ceva despre captivii daci.

Tribunul Maxentiu, voinic, cu ochi mari, umflati, cu falci puternice, proeminente si frunte ingusta, se apropie de Livianus Claudius.

Trebuie sa bagam spaima in barbarii astia, generale! Dacii se vor convinge in curind, o data pentru totdeauna, cit de puternic este imperiul si cu cita asprime pedepseste pe aceia care au indrazneala sa se masoare cu el.

Livianus Claudius il privi lung, zimbind usor.

Ma mira ca vorbesti astfel, tribune! Priveste! Generalul ii arata cu mina cele zece cruci ce-si intindeau bratele pe pamint. Vei avea ocazia sa vezi chiar acum ceea ce doresti, dar, dupa cite vad, nu arati prea odihnit. Cum ti-ai petrecut noaptea?

Am luat parte la un ospat, generale, raspunse Maxentiu. Dupa ce am chefuit bine, tirziu, pe la miezul noptii, am plecat cu totii spre tarcul captivilor daci, unde ne-am distrat de minune. Dar ce crezi? Sint atit de salbatici, nici n-au simtit glumele noastre, nici n-au

Esti sigur, Maxentiu? il intrerupse generalul. Nu ti-as dori sa incapi in miinile lor. Livianus Claudius isi roti apoi privirea peste capetele tribunilor din jurul sau. De ce esti atit de vesel, Domitius Rufinus? intreba el pe primul sau contubernal, a carui buna dispozitie ii atrasese atentia.

Ma bucur, generale, ma bucur la gindul ca in curind voi vedea cum stie Livianus Claudius sa-i pedepseasca pe barbarii de daci. Cu ei trebuie sa ne purtam cu mai multa cruzime decit cu sclavii.

Cu mai multa cruzime decit cu sclavii, murmura generalul, slobozind un usor oftat.

In minte ii aparu chipul Apronillei, apoi al Lucillei al Lucinei. Isi clatina cu putere capul, cautind sa alunge gindurile ce incepeau sa puna stapinire pe el, si rosti tare, pentru a fi auzit de Domitius Rufinus :

Eu fac razboi, de aceea trebuie sa fiu si crud .

In multime, printre cei ce-si primeau partea din prada printre vinzatori, cumparatori si curiosi, Livianus Claudius il zari pe Eurotas in mijlocul sclavilor sai, care se luptau sa scoata din tarcuri sacii si legaturile mari de marfuri cumparate. Agitat si asudat, grecul vorbea cu un vinzator, miscindu-se intr-una si uitindu-se atent in jur. De citeva ori il vazu cum sopteste ceva la urechea functionarului, intelesese. Stia de ce e capabil grecul si cunostea si apucaturile acelora ce serveau statul. Se intoarse spre Domitius Rufinus si ordona sa fie adusi cei condamnati la rastignire. Printre cei impinsi cu lovituri - opt daci si doi legionari - se afla si Rundacio. Acesta astepta linistit. Stia ca va fi torturat. Omorise multi legionari si chinuise si mai multi. Nu incerca nici o miscare, cind il dezlegara de linga femeie si copil. Urmari impietrit cum sotia si copilul se indeparteaza in hohote de plins, imbrinciti de soldati. Isi dezmorti repede miinile si picioarele, incepu sa tremure. Nu se mai putu stapini. Cu ochii mariti si cu privirea ratacita vazu in spate un legionar. Lua o hotarire cu iuteala fulgerului. Se rasuci dintr-o miscare pe calciie, ii smulse legionarului spada si se repezi dupa fiintele dragi, ce se indepartau. Cu aceeasi iuteala, lovi de citeva ori in gitul femeii si in pieptul copilului. Ridica apoi spada si o repezi spre pieptul sau lat, dar nu-si atinse tinta. Din doua parti, se simti strapuns de sulitele legionarilor. Se prabusi si el alaturi de trupurile ce se luptau cu moartea, ale sotiei si copilului.

Livianus Claudius urmarise atent tot ce se petrecuse. Il uimise hotarirea, taria sufleteasca si dragostea dacului pentru sotia si copilul lui, ale caror suferinte le curmase cu citeva lovituri bine tintite. Se intrista. Prin inima il sageta o durere ascutita.

In grupul tribunilor, contubernalilor si centurionilor din jurul lui, gestul lui Rundacio provocase noi hohote de ris, si glumele nu mai conteneau pe socoteala barbarului care le produsese un spectacol atit de placut. In acel moment, multi se simtira ca la un spectacol de circ, de la Roma.

Rastignirea restului de sapte daci s-a facut repede, in strigatele si risetele celor de fata, pe care tipetele si gemetele victimelor, prin trupurile carora se bateau piroane groase, ii inveselea de minune. A urmat apoi rastignirea celor doi legionari, pedepsiti fiindca dezertasera din centuriile lor si fusesera prinsi ratacind prin paduri.

Sinteti foarte veseli astazi, tribunilor, murmura Livianus Claudius privind peste umar pe Maxentiu si pe Domitius Rufinus, care se rosisera de atita ris,

A fost un spectacol minunat, generale, spuse Maxentiu. De cind am plecat de la Roma, n-am mai vazut ceva atit de frumos. Jur pe toti zeii Infernului ca aceste rastigniri vor baga spaima in ceilalti barbari.

Te inseli, Maxentiu, tu nu cunosti acest popor. Eu ma astept la lovituri si mai puternice din partea lor. Ia seama! Iti mai repet inca o data : nu-ti doresc sa le cazi in mina. Acelasi lucru i-l spun si lui Rufinus.

Generalul facu un semn cu mina. Trompetistii incepura sa sune. Captivii daci, orinduiti intr-o lunga coloana, pornira cu lanturile zornaind, impinsi de sulitele legionarilor care ii escortau. Cind coloana ajunse in dreptul lui, captivii incepura sa-l ameninte cu pumnii ridicati, de care atirnau lanturile, in timp ce femeile il blestemau, printre bocetele ce nu mai conteneau, amestecate cu tipetele copiilor, care paseau legati alaturi de ele. Pe masura ce coloana se departa, tipetele si bocetele se auzeau tot mai slabe.

Multimea incepu sa se imprastie, inveselita de spectacolul la care asistase. Pe platoul rastignitilor, cea de-a zecea cruce, care isi intindea bratele goale, era crucea lui Rundacio.

upa impartirea si vinzarea prazii, Livianus Claudius s-a inapoiat in cortul sau din mijlocul campului. A primit curierii sositi de la celelalte legiuni de sub comanda sa, a ascultat rapoartele iscoadelor trimise sa urmareasca miscarile dacilor si a dat instructiuni legatilor si tribunilor. Dupa amiaza a avut loc ospatul prazii, la care au participat toti comandantii si inaltii functionari militari prezenti in camp. Ospatul s-a prelungit pina seara tirziu. Cei mai multi, ametiti de taria vinului dac, se prinsesera in discutii zgomotoase, spuneau glume sau jucau zaruri, altii dormitau pe scaune ori pe sub mese, si din atmosfera plina de solemnitate de la inceputul ospatului nu mai ramasese nimic. In seara aceasta Domitius Rufinus nu bause prea mult. Asteptase atent momentul cind va fi chemat de Livianus Claudius si-l nelinistise faptul ca generalul nu parea nici grabit, nici curios, desi la plecarea lui spre Viminacium isi aratase toata ingrijorarea si chiar il amenintase. In cele din urma, acest moment sosi. Vazu semnul generalului si se apropie repede.

Dragul meu Rufinus, astazi am avut o zi prea incarcata, am socotit ca din moment ce n-ai cerut sa-mi vorbesti de cum ai sosit, totul a decurs in ordine.

Generalul facu o pauza scurta. Il lua de brat si se retrase cu el intr-un colt. Se informase din timp despre tot ceea ce se petrecea sus in cetate si despre felul cum decursese calatoria, de aceea cautase sa se arate ceva mai nepasator fata de primul sau contubernal.

Aici sintem mai linistiti, poti sa-mi vorbesti orice, continua el dupa ce se aseza pe un scaun.

Mi-am indeplinit bine misiunea, am adus-o pe Apronilla. Domitius Rufinus ezita sa spuna „fiica', dar reveni repede : Fiica ta, generale, este mai sanatoasa si mai frumoasa decit oricind. Mai pastreaza inca pe fata o unda de tristete, o mare neliniste o framinta, dar poate ca va trece. Fetele se impaca mai greu cu lipsa de petreceri si de veselie pe care le au la Roma

Da, da, ai dreptate, tribune! O fata nu se poate impaca usor cu viata de militar, cu mutarea intr-una din loc in loc Dar sa mai luam cite-o cupa de Velitrae, te stiu bun cunoscator de vinuri. Sa-mi spui cum ai gasit-o, ce facea, cum ati mers pe drumul de la Lederata la Getidava? Nu te-a intrebat nimic despre mine?

Un sclav aduse cupele cu vin si se retrase usor. Domitius Rufinus nu vorbi decit dupa ce goli cupa mai mult de jumatate.

Cind i-am spus ca am sosit s-o luam, a inceput sa plinga. M-am gindit ca poate asteptase plecarea cu prea multa incordare. Agnia si Myrella au ingrijit-o cum nu se poate mai bine. Pe toti zeii din Infern, sa ma ierti, trebuie sa-ti spun ca Myrella m-a scos din minti. Nu-mi vinzi mie sclava?

Ai rabdare! Daca-mi reuseste planul, ti-o dau. Dar spune-mi, cum ati mers?

Dupa ce sorbi din nou din cupa, Domitius Rufinus incepu sa povesteasca rar, degajat :

Drumul la inapoiere l-am facut mai incet decit a fost socoteala. Cind am trecut pe podul dintre Viminacium si Lederata, ningea de nu se vedea om cu om. Acolo, la capul dinspre Viminacium, am vazut un chip cunoscut, cred ca era tribunul Hammonius Vitellius. M-a mirat prezenta lui acolo, si inca pe un astfel de timp. Dupa cite stiu, el face parte din garda imparatului. Mie, unul, nu mi-ar face placere prezenta lui aici.

Nu, tribune, de ce vorbesti asa? Daca este vorba de Hammonius Vitellius, fiul cavalerului Hammonius Felix, nu ma indoiesc ca este un adevarat tribun, un om de onoare. Asadar, totul a mers bine. Dar cum se face, Rufinus, ca n-ai baut astazi asa cum obisnuiesti?

— Comandantul meu a spus adevarul : citeodata gust prea mult vinul, fie de Falern, fie de Velitrae, fie de Tusculum, iar acum a inceput sa-mi placa vinul dac. In seara aceasta, stiam ca voi fi chemat sa raportez cum mi-am indeplinit misiunea. Vreau sa execut totul fara sovaire, Livianus Claudius, si nu urmaresc altceva decit sa fii cit mai multumit de serviciile mele!

Livianus Claudius lasa cupa din mina si-l batu usor pe umar.

Pe toti zeii, Domitius Rufinus, stii ca-mi placi? Ma bucura ce spui! Acum plec, e tirziu. Ard de dorul de a-mi revedea fiica. Tu, Rufinus, ai grija de tot ce se petrece in camp!

Primul-contubernal se inclina schitind un zimbet plin de inteles.

Dupa ce iesi din camp, Livianus Claudius incepu sa urce pe poteca ce serpuia in sus spre cetate. Cu fiecare pas, tot mai mult ii crestea nelinistea.

N-o vazuse pe Apronilla de mai mult de doua luni. In seara aceasta se hotarise sa-i vorbeasca, asa cum nu-i vorbise niciodata de cind o cumparase. Sus se vedeau lumini in partea reconstruita a cetatii, pregatita special pentru familia, sa. Pentru el, Apronilla si cele doua sclave constituiau familia si n-ar fi permis sub nici o forma sa se spuna altfel. De aceea, acolo sus, in cetate, pregatise o adevarata locuinta romana, cu doua apartamente : unul pentru sine, si celalalt pentru „fiica'.

In exedra[22] frumos mobilata, Apronilla statea rezemata intr-un cot pe un teanc de perne imbracate in purpura. O obosise drumul de la Viminacium la Getidava. O urmarea pe Myrella cum aranjeaza lucrurile, fiecare la locul lui, pentru ca locuinta sa fie cit mai placuta. Pe fata ei vesnic indurerata aparu un zimbet. Din cochetarie feminina, se simtea bine in mijlocul atitor lucruri scumpe si frumoase, pe care stapinul le pregatise pentru ea. Lua oglinda si se privi. Ramase incintata. Parul bogat, negru, cu sclipiri de ambra, ii cadea in valuri pe tunica din stofa fina de lina alba, peste care palia tot asa de alba, cu garnituri violete pe margini, reliefa si mai mult armonia culorilor si puritatea ei feminina. In picioare avea sandale de piele fina, inchise cu paftale de argint. Astfel imbracata, la Roma ar fi putut iesi sa se plimbe prin for, la terme sau spre Circul cel mare, ca oricare fiica de patrician bogat. Scapa oglinda din mina cind o auzi pe Myrella strigind-o mirata :

— Apronilla, Apronilla, uite ce-am gasit aici! Myrella se ivi in usa tinind in mina o stolla[24] alba din lina fina, cu briu si volan albastre. Pentru cine s-o fi pregatit stapinul?

Fata Apronillei pali. Se uita la haina din mina Myrellei. Incepea sa inteleaga. Stolla era pregatita pentru o matroana romana, or, in casa stapinului ei nu exista o astfel de femeie.

Ce cauti in tabliniu ? spuse ea cu ton mustrator. N-ai voie sa umbli prin lucrurile stapinului! Pune-o la loc si vino aici, vino repede!

Se ridica repede de pe perne, napadita de teama. Myrella reveni, urmata de Agnia. Batrina sclava isi tragea greu picioarele umflate si tusea des. Vorbi aproape gifiind.

A sosit stapinul, spuse Agnia, toti zeii sa-l aiba in paza! E in atriu . Ce s-a mai bucurat cind m-a vazut! E atit de vesel, ca era cit pe-aci sa ma stringa in brate. Agnia tusi si-si strinse capul in miini : Vai de mine, la ce m-am gindit! Se vede ca zeii vor sa rida de o batrina proasta! Ma duc sa-i pregatesc tot ce-i trebuie.

Batrina iesi tirindu-si picioarele grele pe covoarele groase. Ramase singure, Myrella o privi mult timp pe Apronilla. Si ea era tinara si frumoasa, insa frumusetea Apronillei arata atit de pura, de casta si de fina, incit si pe ea ca femeie o impresiona. Nu-i purta gind rau pentru asta, desi stia ca Apronilla va fi preferata de stapin, iar ea isi va pierde locul ce-l avusese in viata lui. De altfel, gindul ei era acum la Domitius Rufinus, pe care il cucerise cu totul.

De ce te-ai intristat, Apronilla, nu te bucuri de sosirea stapinului? El se poarta atit de frumos cu noi! De cind ai fost adusa tu in casa lui, noi parca n-am mai fi sclave.

Dupa felul cum ma privesti, Myrella, banuiesc ca ai vrea sa-mi spui ceva.

Apronilla ii facu semn sa se apropie.

Nu stiu nici eu ce sa cred. Poate ca mi-au luat zeii mintile. Nu ti-am spus inca ce-am aflat de la Domitius Rufinus

Cu o miscare scurta, Apronilla sari de pe pat.

Ce, stie ceva de el, de Vitellius?

Prinse miinile Myrellei si le strinse cu putere.

Nu, am aflat numai ca atunci cind stapinul l-a trimis pe tribun la Viminacium sa ne ia, i-a spus ca merge sa-i aduca fiica

Pe Minerva, ai inceput sa vorbesti prostii, Myrella! Cum poti sa te gindesti la astfel de prapastii?

Jur pe Cypris ca-ti spun adevarul, Apronilla! Tribunul s-a indragostit de mine, si nu asa, ca de-o sclava. Mi-a facut tot felul de juraminte. Vrea sa ma cumpere de la Livianus Claudius, dar eu n-as dori sa ma despart de tine. Myrella tacu si se repezi spre oglinda. Stai sa-ti aranjez putin parul. In seara aceasta, stapinul va veni sa te vada.

Ii puse oglinda in mina si incepu sa-i aranjeze buclele, minuind cu indeminare un pieptene de argint. Usa se deschise cu iuteala.

— Pregatiti-va, fetelor, vine stapinul, sopti Agnia din pragul exedrei, inviorata si agitata.

In casa lui Livianus Claudius, batrina sclava se socotea ca si stapina. Imbatrinise in casa lui, il servise in anii tineretii, ii crescuse copila, pe Lucilla, iar de cind fusese adusa Apronilla, batrina nici nu vrusese sa auda ca fata nu e fiica plecata la zei a generalului. „Lucilla a fost adusa inapoi de zei, fiindca i-am rugat eu si le-am adus jertfe multe', repeta intr-una batrina sclava, vorbind singura prin casa. Vazind-o atit de trista pe Apronilla, batrina continua :

Lucilla, fata mamei, bucura-te, a venit taticu Din tabliniu, Livianus Claudius trecu in atriu si aparu in pragul exedrei, tocmai cind batrina sclava o indemna pe Apronilla sa se inveseleasca.

Zeii cu voi, fetelor! saluta el inclinindu-se usor. Vesel, proaspat ras, cu privirea deschisa, parea mai tinar si mai putin slabit. Imbracase o tunica alba de lina cu chenar rosu pe margini, ca pentru un moment solemn.

Ave, domine! intonara intr-un glas cele trei sclave, ridicindu-se in picioare,

— Sinteti sanatoase? Ati calatorit bine? intreba el cu multa caldura in voce.

Bine, stapine, raspunse Myrella.

— Mi-era dor sa va vad. Fara voi ma simteam singur, desi sint inconjurat de mii de oameni aici.

— Si noua ne-a fost dor sa te vedem, stapine! murmura Agnia inecindu-se in plins. Cind o sa mergem inapoi acasa, stapine? Sa mergem acasa, la Roma!

Potoleste-te, Agnia! Tocmai tu, cea mai veche sclava a mea, ti-ai pierdut rabdarea?

Vai de oasele mele, stapine! Nu vreau sa mor pe-aici! Da eu sint o sclava proasta si batrina, sa nu-ti faci griji de mine! in fiecare zi ma rog zeilor sa te tina in paza lor!

Asa, voi duceti-va, eu mai ramin putin cu Apronilla, spuse Livianus Claudius cautind sa-si stapineasca nelinistea.

Se aseza pe taburetul de linga patul ei si o indemna si pe ea sa se aseze. In urma celor doua sclave, usa se inchise fara zgomot. Ramasi singuri, in exedra se asternu o tacere incordata. Mult timp el nu gasi cuvinte potrivite cu care sa inceapa.

Esti atit de trista, Apronilla!

Ii lua mina si i-o strinse usor. Inima ii batea cu putere. Continua s-o priveasca. O gasi mai implinita, mai bine formata : nu mai vedea in ea pe mica Lucilla, ci pe Lucina, in primii ani de dupa casatorie.

De ce nu-mi spui nimic?

O mingiie usor pe parul bogat si o indemna sa-si ridice capul. In ochii ei mari, albastri si adinci vazu lacrimi.

Pe toti zeii, Apronilla, spune-mi ce s-a intimplat, cine te-a suparat? Nu cumva Rufinus?

Ea ii vorbi, stapinindu-se, cu multa liniste :

Nu s-a intimplat nimic, stapine, si nu m-a suparat nimeni, insa astazi, nu stiu ce am, simt nevoia sa pling.

Apronilla, iti lipseste ceva, doresti ceva? iti satisfac indata orice dorinta! Vreau ca viata ta

Ea ridica mina si-l opri sa mai vorbeasca.

Nu, stapine! Ah, viata mea! Ce le-a folosit zeilor de mi-au schimbat cu atita cruzime viata? Fara mine, poate ca si tu, stapine, erai acum mai linistit, aveai sufletul mai impacat

Apronilla, murmura el stringindu-i mina.

De ce nu te porti cu mine asa cum se poarta un stapin cu o sclava? Mi-e sufletul zdrobit. Vreau sa fiu pusa sa muncesc, sa fiu certata si chiar batuta, sa fiu chinuita cum sint chinuiti sclavii, sa ma simt sclava daca nu pot fi lasata libera Altfel, pentru ce ma tii in casa ta, stapine?

Tulburat, el nu gasi ce sa spuna decit tirziu.

Apronilla, pentru numele zeilor, de ce vorbesti astfel? Buna dispozitie disparuse de pe fata lui. Vorbi aproape in soapta, indurerat.

Am faurit atitea planuri vreau sa te fac fericita, copila mea! Tu nu vei mai fi sclava, vei fi libera. Ezita putin, apoi, cu ton mai hotarit, urma : Vei fi o demna si respectata matroana romana, sotia unui senator si general al imperiului. Nu voi precupeti nimic, Apronilla, pentru a te face fericita!

Se asteptase la o izbucnire din partea ei, dar ea ramasese linistita. Ridicase numai capul si il privea lung, cu ochii inecati de lacrimi, Citeva clipe, el se simti plutind inapoi in timp si in spatiu. Se vedea acasa, tinar, alaturi de Lucina. Dar Lucina se afla acum linga el. Cum putuse sa spuna ca o va face matroana romana? Ea era o matroana model. O privi cu ochii mariti, speriat. Se ridica si se retrase de linga ea. Se simti rusinat fata de el insusi. Un gind incepu sa-l rascoleasca : Daca sufletul Apronillei era chiar sufletul Lucinei? Ce fidelitate mai pastra el memoriei ei?

Poate ca zeii isi bat joc de virsta mea? sopti el, oftind adinc.

Ea intelegea tot ce se petrecea in sufletul lui. Se ridica si il trase usor mai aproape.

Te rog, stai linga mine! Trebuie sa fii tare obosit, dupa o zi intreaga de munca. De multe ori m-am intrebat, am cautat sa-mi explic : de ce chiar de cind m-ai cumparat te-ai purtat atit de frumos cu mine? Ma asteptam ca, in calitate de stapin, sa pretinzi de la mine tot ce poate pretinde un barbat de la o femeie. La Prusa, la Nicomedia, la Byzant si in mai mare masura la Roma, patricienii batrini si bogati isi cumpara sclave tinere. Ma asteptam, fiindca ma pregatisem sufleteste sa te resping cu toata energia de care sint capabile sufletul si trupul meu! Dar sa nu ma intelegi gresit, Livianus Claudius. Cind m-ai cumparat, erai un barbat frumos, in plina putere, si de atunci nu te-ai schimbat mult

Ma urasti, Apronilla! Zeii sa ma

N-am terminat, Livianus Claudius! Am fost si sint pregatita sa te resping cu toata energia, cu pretul vietii mele, nu pentru ca te-as fi urit. Nu te-am urit niciodata si nici nu am motive pentru aceasta. M-ai inconjurat cu o dragoste pe care pina acum am simtit-o a fi mai mult parinteasca si nu-ti inteleg schimbarea. M-as impaca si cu soarta mea de sclava, caci asa sint legile in lumea in care traim, daca inima si sufletul meu nu ar apartine altuia. Ceva din lumea zeilor imi spune ca el sufera mult, ca ma cauta pretutindeni, neobosit. De dincolo de intelegerea omeneasca, simt ca noi ne vom regasi si ca vom fi unul al altuia. Si chiar daca zeii nu ne vor lasa sa traim impreuna, ma voi simtit fericita ca, asteptindu-l, sa mor cu el in gind

Citva timp, el se misca nelinistit pe scaun.

Un sclav nu mai are nici un drept sa spere, sopti el mai mult pentru sine. Sclavii apartin stapinilor cu trupul si cu sufletul

Stiu, asa este! intotdeauna stapinii au socotit ca sclavii nu au suflet, ca ei nu au dorinte, ca nu au dreptul la o viata libera, dar se insala amarnic! Aici este marea nenorocire. Un filozof al nostru, grec, a spus ca poti stapini trupul unui om, dar nu si sufletul lui. Nimeni si niciodata pe lume - magistrat, senator, general, rege sau imparat, stapin sau cuceritor - n-a putut sa stapineasca si sufletele oamenilor. Ca sa cistigi sufleteste un om trebuie sa-i intelegi suferintele si sa i le alini, sa-i cunosti dorintele si sa i le satisfaci.

Dupa o scurta tacere, Apronilla se intoarse spre el si il trase din nou linga ea.

Ai spus ca sclavii nu mai au nici un drept sa spere. Aceasta inseamna ca eu, chiar daca voi fi gasita de acela care ma cauta, nu-mi voi capata libertatea. Dar ce te face sa crezi, Livianus Claudius, ca nu ma voi putea hotari sa calc in picioare legile ticaloase ale sclaviei, legi care permit ca unii oameni sa fie stapiniti de altii, intocmai ca animalele?

Ultimele cuvinte ea le pronunta revoltata, aproape strigind.

Apronilla, cum poti vorbi astfel, legile imperiului..

— Stiu, stapine, legile imperiului sint sacre, asa spun cei care stapinesc oamenii, dar ei uita ca aceste legi sint facute tot de oameni! Daca te-as parasi, fara voia ta, fapta mea n-ar insemna nerecunostinta. De multe ori am multumit zeilor pentru ca te-au indemnat sa ma cumperi, altfel

— Tu nu stii, Apronilla, cit e de zdrobit sufletul meu, ce rana uriasa ma chinuie! Poti tu sa intelegi ce inseamna sa fii impartit intre dragostea de sot si dragostea de tata, sa-ti sfirtece inima chipul sotiei si chipul fiicei?

Livianus Claudius se ridica si puse usor miinile pe umerii ei. Suferea mult, era infrint. Inflacararea si dorinta cu care venise se topisera cu totul. Si starea lui sufleteasca o intelegea Apronilla.

Banuiesc tot ce vrei sa spui, stapine. Fara sa vrea, Agnia mi-a destainuit tragedia familiei tale. Batrina este convinsa, din nefericire, ca eu sint fiica ta Lucilla, pe care zeii au inviat-o la rugaciunile ei. Pentru tine, se pare ca eu am inceput sa fiu mai mult Lucina decit Lucilla, numai asa se explica dorinta care te framinta si te stapineste ca eu sa-ti fiu sotie

El isi retrase miinile de pe umerii ei si le lasa sa-i cada grele, neputincioase.

Blestem toti zeii care mi-au distrus viata si fericirea! gemu Livianus Claudius, frint de durere. Cine poate sa-mi inteleaga chinul, nefericirea, zbuciumul?

Te inteleg, stapine, simt furtuna care-ti rascoleste sufletul. De cind m-ai cumparat, am avut timp sa te cunosc indeajuns ; nu esti un om rau si nici nedrept. Gindesti, insa, ca este bine sa abuzezi de sufletul si de trupul meu, numai fiindca intimplarea a facut sa existe atita asemanare intre mine si fiintele pe care le-ai pierdut? Tu poti schingiui, silui si distruge trupul meu, caci esti stapinul - s-au vazut atitia sclavi omoriti de stapinii lor din simple capricii sau impinsi de pofte nestapinite - insa nu vei putea sa faci ce vrei cu sufletul meu. Ura si dragostea, stapine, nu pot fi legate cu lanturi!

Tacu spre a-si stapini valul de lacrimi ce-o ineca, si pentru a se hotari. Se ridica in fata lui si-l privi adinc in ochi :

- Ma doare in suflet ca ma vad nevoita sa-ti vorbesc astfel. Pe Apronilla n-o poti face sotie, cit timp mai este in viata! Daca vei incerca sa ma ai cu forta, impotriva firii, sa stii ca nu va rasari sau nu va apune soarele dupa savirsirea faptei tale fara ca Apronilla sa nu fi parasit aceasta lume rea si murdara! Si Livianus Claudius, daca suferi, daca nu te poti hotari sa-mi redai libertatea, vinde-ma! Nu sint o sclava? Ajunsa in mina unui stapin rau, voi fi destul de tare spre a lua hotarirea suprema, pentru ca trupul meu sa nu mai fie poftit de nimeni si pe pamint, va ramine o sclava mai putin.

Urma o tacere grea. Livianus Claudius o privi indelung, apoi se intoarse incet si, cu pasi rari, de om deodata imbatrinit, iesi din exedra. Ajuns in tabliniu, se arunca pe pat deznadajduit. Ramase mult timp nemiscat, fara sa-si poata ordona nici gindurile si nici sentimentele.

upa despartirea de Dagio si de ceata lui, Vitellius si Sarmis, urmati de garda de legionari, au mers o buna parte din drum in trapul cailor. Tribunul nu-si mai putea infringe nerabdarea, cauta sa ajunga cit mai repede la Getidava. Trecuse mult dupa amiaza cind zarira, la mare departare inaintea lor, o lunga coloana de oameni, care inaintau pe jos, avind in frunte si pe de laturi citiva calareti. De cum ii vazu, Sarmis intelese totul : avea in fata un grup de daci captivi, paziti de legionari, in drum spre Roma. Pe masura ce se apropiau, se auzeau tot mai clar zornaitul lanturilor si murmurul monoton, adinc si jalnic al celor care inaintau, biciuiti de razele soarelui, infometati, insetati si obositi. La vederea lor, inima lui Sarmis se impietri, din obraz ii pieri singele, se incorda si strinse friul calului. In mintea lui napadira amintirile drumului pe care si el il facuse, doisprezece ani in urma, cu lanturi la miini si la picioare, tot intr-o astfel de coloana. Stia ce inseamna drumul pe jos pina la Roma, prin vint si ploaie, sub arsita soarelui, fara hrana si fara imbracaminte, batuti si schingiuiti pentru cele mai mici abateri, drum pe care trupurile celor ce cadeau il marcau din loc in loc. Vitellius vazu cum paloarea de pe fata lui Sarmis se schimba in rosie-vinata, cum singele i se urca la cap, pe masura ce centurionul care conducea coloana de daci se apropia de ei.

Salut, tribune! Sint centurionul Flavius Lucullus si duc la Roma, din ordinul generalului Livianus Claudius, turma aceasta de barbari pentru a fi vinduti ca sclavi.

Cind il auzi pe centurion rostind astfel de cuvinte, Sarmis facu o miscare scurta, gata sa traga spada, dar nu avu timp, caci tribunul il sageta cu o cautatura aspra.

De cind stau sclavii in rind cu stapinii, Sarmis? Voi pune sa te flageleze pentru lipsa de respect fata de un centurion! Vitellius se intoarse apoi spre Flavius Lucullus. Salut, centurioane, sint tribunul Hammonius Vitellius din garda imparatului.

Centurionul smuci cu putere friul calului si se dadu inapoi citiva pasi, pentru a-si arata respectul fata de un tribun din garda. Deveni mai vorbaret, mai indatoritor si mai supus.

Toti zeii sa te tina sanatos, tribune! Pina la Getidava nu mai aveti decit o zi de mers. Livianus Claudius este in camp si a luat parte la impartirea prazilor. Serbarea s-a incheiat cu rastignirea unor daci si a doi legionari fugari. A fost un spectacol ca de circ. Ai grija, tribune, sa te feresti de daci. Sint mai cruzi decit fiarele din padure. Eu ma grabesc. Salut, tribune! iti urez ocrotirea zeilor si a imparatului!

Centurionul dadu pinteni calului si porni in trap dupa coloana care se indepartase.

Vitellius continua drumul in fruntea garzii. Sarmis ramasese in urma, pastrind distanta cuvenita intre stapin si sclav. Stapinit de gindul ca in curind va sosi in campul lui Livianus Claudius, nu daduse nici o importanta celor ce spusese centurionul. Il chinuia dorul de Apronilla, se vedea alaturi de ea, amindoi fericiti. Simti nevoia sa stea de vorba cu Sarmis.

Vino linga mine, Sarmis, ce, esti suparat? Vitellius opri calul si il astepta sa se apropie. Porni apoi alaturi de el.

Nu, tribune! Am inteles ca ai cautat sa ma opresti la timp de la un gest necugetat. In fata acelui centurion, eu eram inca „sclavul'. Gestul meu, daca l-as fi lovit, te-ar fi pus in situatia de a ma dezarma si lega, iar sfirsitul nu putea fi altul decit trimiterea mea la galere sau moartea.

Atunci, nu esti suparat, Sarmis?

Sint, tribune! in locul meu, si tu ai fi

Te gindesti la ceata de captivi daci pornita spre Roma. Cred ca nu ma insel si trebuie sa recunosc ca ai dreptate.

Sarmis nu-i raspunse. Linistea padurii prin care treceau era tulburata de ropotul cailor pe pietrisul proaspat asternut. Tirziu, rupse tacerea :

— Noaptea trecuta ti-am dovedit, tribune, ca stiu sa-mi folosesc libertatea. Sint liber, sau cuvintul tau acum este altul?

Dar ce, vrei sa ma parasesti? Nu te retin, Sarmis; esti liber! ii spuse mirat si putin incurcat.

Poimiine te voi cauta in campul de la Getidava, tribune!

Vitellius il privi si-i zimbi cu amaraciune.

Poate n-o sa te mai vad, Sarmis. As vrea sa-ti dau ceva ca amintire. Vitellius isi trase stiletul si i-l intinse, iti doresc tot ajutorul din partea zeilor!

Ramase, insa, cu stiletul in mina intinsa. Dind pinteni calului, Sarmis pornise in galop inainte.

Pe curind, tribune! striga el indepartindu-se.

La citiva zeci de pasi, drumul facea o cotitura. Il parasi si se infunda in padure. Facu un ocol mare pe sub coasta muntelui, cercetind cu grija cit patrundea privirea. Gasi repede poteca cautata si porni, in trapul calului, inapoi spre Lederata. La o rascruce de poteci, linga un izvor, se opri. Lasa calul sa se adapte, bau si el. Cerceta potecile si gasi repede ceea ce cauta : urme proaspete de cai. Porni pe urmele gasite. Nu inainta mult. Linga un colnic se opri, puse miinile pilnie la gura si scoase un strigat de huhurez. Ecoul muntilor si padurilor ii aduse strigatul inapoi. Astepta citva timp, apoi porni din nou. Repeta de citeva ori strigatul, dar nu primi nici un raspuns. Ingrijorarea incepu sa puna stapinire pe el. Vedea cum se apropie seara, si pe cei cautati nu-i gasise. Se opri linga o stinca si asculta incordat. I se paru ca aude slab, de departe, strigatul asteptat. Il repeta cu toata puterea si porni mai departe, ocolind stiica, dar nu apuca sa inainteze mult, si auzi padurea rasunind de ropote de cai. Se opri. Asculta. Zgomotul se apropia tot mai puternic. Se ascunse repede intr-un pilc de brazi stufosi. Nu astepta mult. De dupa o stinca se ivi Dagio, in fruntea cetei lui de daci. Ii sari in cale.

— Stati, vitejilor, ce v-ati pornit asa? le striga el de departe, facindu-le semn sa se opreasca.

Tu erai, Sarmis? Ceva nu e la locul lui, ce s-a intimplat?

Vei afla indata. Dar mai inainte de toate, imi trebuie un cal odihnit. Al meu, nu-l vezi, e numai spume!

Schimbarea calului se facu repede, si intreaga ceata porni de-a curmezisul padurii pentru a se apropia de drum. Din trapul cailor, Sarmis povesti tot ce stia : unde intilnise coloana de captivi, de citi legionari e pazita si cit de repede inainteaza. Dupa ce termina, astepta ca Dagio sa spuna ceva, dar acesta, cu falcile strinse si cu privirea atintita inainte, grabi si mai mult mersul, strecurindu-se cu dibacie printre trunchiurile groase ale copacilor.

Trecuse de miezul noptii. Luna aparuse de curind de dupa crestele muntilor si lumina intr-un galben-auriu palid poiana in care centurionul Flavius Lucullus isi instalase campul provizoriu pentru odihna peste noapte. Focul de linga cortul centurionului, ridicat in mijlocul campului, se stinsese, in cele patru colturi ale poienii patru legionari de straja isi strigau parolele din timp in timp, pentru a se controla unul pe altul si pentru a-si tine curajul. Teama de daci ii stapinea atit de mult, incit in unele clipe miscarile le erau paralizate la cel mai mic zgomot si nu le ra-minea altceva de facut decit sa strige parola. In camp era liniste. Din padurea ce inconjura poiana se auzeau ici-colo semnele vietii de noapte : cite-un tipat de pasare, un urlet de animal, fosnete produse de adierea vintului, trosnete de vreascuri calcate.

Legati unii de altii, dacii se odihneau intinsi pe pamintul rece si umed. Multi, invinsi de truda drumului si de durerea din suflete, adormisera. Numai cei mai rezistenti si mai hotariti ascultau incordati si cautau sa distinga ceva in zgomotul infundat al padurii. Din gura in gura circulau scurte soapte, rostite aproape de urechi. In linistea noptii, undeva departe, auzira un strigat de huhurez. Printre dacii care vegheau se produse un murmur cu greu retinut si o miscare surda. Urma un moment de ascultare incordata. Strigatul se repeta cu o prelungire pe care numai un dac luptator o putea distinge.

Sint ai nostri! Sa avem curaj! sopti unul.

Sa fim gata, treziti-i si pe ceilalti, urma altul.

Vom fi salvati. Vom lupta si noi! Zeul cel mare sa le-ajute!

Ceva mai aproape, in partea dinspre drum, se auzi alt strigat de huhurez.

Au incercuit poiana. Nu faceti zgomot!

Nu va miscati, tineti lanturile sa nu zornaie!

Sa asteptam atacul alor nostri si sa sarim cu totii! Sa nu ne lasam omoriti, sa dam lovituri! se auzi o voce groasa.

Strigatul de huhurez mai rasuna o data, din alta parte, apoi se facu liniste. Legionarii de straja incepura sa repete mai des parolele lor, cu tremuraturi de spaima in glasuri, in piepturile dacilor captivi, inimile bateau gata sa le sparga. Nici unul nu mai dormea. In jurul lor, la mica departare, legionarii dormeau dusi. Pentru dacii care asteptau cu infrigurare atacul, clipele pareau fara sfirsit. Dupa un timp, nu se mai auzi nici o parola. Luna intrase intr-un nor. Dinspre padure se apropiara doua mogildete, cu miscari agere, apoi alte doua si altele, la distante mici. In acelasi timp, in cele patru colturi ale campului rasunara din nou parolele strajii, dind roata campului de la post la post. Nimeni nu banuia ca cei ce strigau nu mai erau ostasi romani, ci luptatori daci. Cu miscari sigure, ei taiasera giturile celor patru legionari de paza, dind lovituri fulgeratoare cu cosoarele lor incovoiate la virf. Din fiecare colt al campului se raspundea cu un cuvint, intr-o anumita ordine, ce constituia parola :

— Imperator Ulpius Trajanus Optimus Imperator Ulpius Trajanus Optimus

Urmati de ceata de luptatori, Dagio si Sarmis patrunsera in poiana inaintind pe brinci si se imprastiara printre captivi. Citiva daci se apropiara de cortul centurionului si luara pozitie de lupta. In grupul captivilor, lanturile incepura sa cada unele dupa altele, taiate de foarfeci minuite cu indeminare, scule de care fiecare ceata de daci luptatori nu se lipsea niciodata. Captivii sloboziti se intindeau usor si se miscau pentru a-si dezmorti incheieturile, apoi treceau acolo unde li se spunea in soapta: barbatii, ingrosau rindurile luptatorilor, iar femeile si copiii porneau spre padure.

Miscarile lor nu ramasera insa mult timp neobservate, iar zgomotele neauzite. Din grupul legionarilor care dormeau rasuna un strigat de alarma, dupa care urmara sunete stridente de trompeta. Se suna pentru atac. Buimaci, legionarii incepura sa loveasca la intimplare, dar isi revenira repede. Luna se ivi printre nori si lumina poiana. Romanii reusira sa se grupeze si sa lupte organizat, lovind cu multa indirjire. Sulitele lor lungi ii tineau departe pe daci si ar fi prelungit mult lupta daca dacii nu treceau la atacul cu barda. Fiecare barda, minuita si aruncata cu multa indeminare, sfarima un cap, despica un piept ori reteza o mina. Legionarii se temeau cumplit de daci, mai ales de atacul cu toporul si cu barda. Cu toata greutatea loviturilor ce le primeau, disciplina lor nu fu sfarimata. Putini, citi mai ramasesera in viata, se grupara, continuind sa se apere si, ocrotiti de intunericul noptii, se retrasera spre padure. Siguri de izbinda, dacii nu-i mai urmarira si trecura repede la ingrijirea ranitilor si la dezlegarea celor care inca nu fusesera eliberati din lanturi.

Se luminase de ziua cind ceata lui Dagio, insotita de captivii eliberati, incarcati cu prada luata de la legionarii omoriti, urcau prin padure pe coasta muntelui, porniti de-a dreptul catre Sarmizegetusa. In acelasi timp, Sarmis alerga in goana calului pe drumul Getidavei.

Dupa plecarea lui Sarmis, atit de neprevazuta si de grabnica, Vitellius isi continuase drumul in trapul cailor, pentru a ajunge cit mai repede in campul lui Livianus Claudius. In ziua care urma, soarele scapatase dupa muntele din fata Getidavei cind tribunul, urmat de garda, intrase in campul de sub cetate. Chiar de la poarta principala, la vederea sigiliilor imparatului, comandantul garzii ordonase sa sune trompetele si daduse onorul, apoi il condusese spre cortul rezervat curierilor imperiali. In acea seara, Vitellius se simtise mai descurajat si mai obosit. Lipsa lui Sarmis il facea sa sufere. Nu mincase nimic si, cu toate ca simtise ca pina tirziu somnul nu se va lipi de el, se spalase si se culcase.

A doua zi se sculase de dimineata si facuse de citeva ori drumul pina la poarta principala, cu speranta ca-l va gasi pe Sarmis. Pe masura ce soarele se ridica, intelegea ca acela pe care il avusese sclav il parasise. Nu-l ura pentru fapta lui, pentru care avea deplina intelegere. Sclavul il parasise numai dupa ce isi recistigase libertatea, si fata de el actionase ca un om liber, stapin pe destinele lui. Sosind timpul cind trebuia sa se prezinte generalului, se imbraca in uniforma de gala a garzii imperiale si porni spre cortul comandantului.

Livianus Claudius il primi cu onorurile ce se cuveneau unui trimis al imparatului. Citi mesajul imperial si-l privi lung pe Vitellius. Se arata mai bine dispus, mai curtenitor.

Toti zeii sa-l aiba in paza pe bunul si viteazul nostru imparat! rosti generalul. Asadar, vei ramine mai mult timp la Getidava, continua el, sau, mai exact spus, vei ramine mai mult timp pe linga mine, in calitate de trimis al imparatului. Facu o scurta pauza, apoi il intreba : Tribune, esti fiul cavalerului Hammonius Felix?

— Da, generale! Tatal meu si-a pierdut viata de pe urma ranilor capatate in luptele cu dacii de acum vreo doisprezece ani, lupte care s-au dat tot prin partile acestea, dupa cite am aflat.

Te felicit, tribune! Cu un astfel de parinte, nici nu mai este nevoie de alta prezentare. De altfel, asa cum scrie si in pergament, se vede ca te bucuri de o frumoasa apreciere din partea imparatului. Sper ca ma vei ajuta, cu dacii nu e atit de usor

Voi cauta sa indeplinesc in totul dorinta imparatului. Sint gata sa-mi fac datoria, ca oricare tribun din armata imperiului.

Vitellius vorbise degajat fata de general, insa pastrind in totul respectul ierarhiei. Livianus Claudius suna din clopotel, si un contubernal intra.

Sa aduci un pergament mic si sigiliul meu! ordona el. Se intoarse spre tribun. Iti voi da o delegatie pentru a putea sa inspectezi oricare unitate de sub comanda mea.

Contubernalul se inapoie repede cu pergamentul.

Scrie! spuse generalul si incepu sa dicteze. Vitellius privea atent figura generalului. Pe masura ce-l observa mai mult, constata ca militarul din fata lui fusese in tinerete un barbat frumos si energic, si ca urmele acestei frumuseti se mentineau inca printre cutele ce-i crestau fata. Tresari cind Livianus Claudius spuse contubernalului sa scrie ca el, trimisul imparatului, nu va avea acces sus, in cetate. Banui ca generalul ascunde ceva, dar nu se gindi ca acolo, intre ruine, el isi tinea inchisa sclava.

Dupa ce contubernalul aplica sigiliul, Livianus Claudius ii intinse pergamentul, apoi il indemna sa ridice cupa cu vin.

Pe totii zeii, cred ca nu ma insel, arati cam nelinistit, tribune. Te apasa ceva pe suflet, vrei sa ma rogi ceva?

Nu, generale, Jupiter sa te aiba in paza lui! M-au sustras putin gindurile.

O clipa, Vitellius fusesr framintat de gindul de a-i vorbi deschis lui Livianus Claudius, oferindu-se s-o cumpere pe Apronilla, dar renunta. Socoti ca destainuirea sa l-ar fi pus in garda pe general si, in cazul unui refuz, ar fi ingreuiat eliberarea ei prin alte mijloace.

Un contubernal intra si raporta :

Generale, un legionar a adus vestea ca, in noaptea trecuta, centurionul Flavius Lucullus a fost atacat de daci. Toti captivii au fost eliberati. Centurionul si mai multi legionari au cazut in lupta. Ce dispozitii dai?

Livianus Claudius arunca o privire taioasa spre contubernal.

Unde sint cei care au scapat cu viata?

— La garda portii principale, raspunse contubernalul.

Toti sa fie incarcerati si torturati pentru vina de a fi parasit lupta. Si astia au fugit, nu ma indoiesc, indata ce s-au vazut fata-n fata cu dacii. Se intoarse spre tribun. Stii, Hammonius Vitellius, barbarii astia au bagat spaima in legionari. Nu e primul caz cind fug din fata lor. Ce parere ai, tribune?

Va trebui sa bagam noi spaima in barbari! Vitellius vorbise mai mult pentru a da un raspuns. In mintea lui se facuse lumina. Stia acum pentru ce-l parasise Sarmis.

Ceva mai potolit, generalul continua :

De acord cu tine, tribune! Ma astept la mult ajutor din partea ta. Livianus Claudius privi din nou pergamentul cu sigiliul sau. Sper ca ma vei vizita cit se poate de des, trebuie sa trimiti stiri cit mai complete augustului nostru imparat.

Ma bucura increderea, voi veni ori de cite ori va fi nevoie. E necesar insa, generale, sa dai ordin contubernalilor sa pot fi primit oricind

In orice moment, tribune, oricind : fie ziua, fie noaptea.

Dupa ce pronunta „noaptea', generalul isi musca usor buza. Explicatiile ce le avusese cu Apronilla il facuse sa ia hotarirea ca noaptea sa nu se mai duca sus, in cetate, si ordonase sa i se pregateasca un pat alaturi, in cort.

Vitellius saluta si porni spre iesire, insa fu retinut.

Stai mai stai putin, tribune! Ai auzit de atacul dacilor si de eliberarea cetei de captivi. Nu stiu exact ce s-a intimplat In orice caz, nu erau multi citiva barbari, trentarosi. Nu e nici o paguba pentru imperiu. Te-as ruga sa nu comunici inca nimic imparatului despre acest caz. Cind voi avea stiri mai amanuntite, iti voi spune tot ce s-a petrecut. Cred ca m-ai inteles, Hammonius Vitellius!

Generalul incepu sa rida fara prea multa pofta si-l batu usor pe umar.

Rog pe general sa aiba toata increderea! rosti tribunul inclinindu-se.

De la Livianus Claudius, Vitellius porni pe drumul principal al campului, spre poarta la care se aflau cei care escortasera ceata de captivi daci si scapasera cu viata. Era tulburat. Il intelegea pe Sarmis si-i admira hotarirea. De citeva ori se opri si privi sus, spre cetate. Numai acolo el nu avea voie sa mearga.

Pe Hercule, tribune, te caut de mult!

Vitellius tresari. In fata lui se afla un legionar. Il recunoscu.

Pe toti zeii, tu esti, Cluvianus? Ce faci, galule? Stii, am nevoie de un om de incredere, care sa cunoasca bine campul, in lipsa sclavului meu.

Cum asa, tribune? Sint trimis de sclavul tau, nu poate sa intre in camp. L-a oprit garda, la poarta.

Nu glumesti, galule? Voi cere sa te flageleze daca

-— Pe zeii mei, tribune, l-am intilnit pe sclavul tau, pe Sarmis.

Mergem la poarta!

— Nu e acolo, tribune, mi-a spus ca te asteapta la „Taberna Centurionilor'. De fapt, la acea taberna l-am intilnit eu. Era obosit, nedormit si infometat, si cu toate astea, arata vesel, poate chiar fericit.

Tribunul porni spre iesirea din camp, urmat de galul urias. Revederea cu Sarmis fu miscatoare. Se imbratisara ca doi prieteni, care nu se vazusera vreme indelungata.

Hei, pe Bacchus, tabernagiule, ce fel de vin ai? striga Vitellius, cu totul insufletit De pe usa deschisa ce da in bucataria tabernei se auzi un mormait. Un vin dac ai? Adu si ceva mincare : cirnati, friptura sau orice!

Asa-mi place, stapine, sa fii vesel, sopti Sarmis. Ti-a spus Cluvianus ce-a aflat?

Tribunul il privi ingrijorat.

—- Nu, ce?

—Apronilla e sus in cetate. Galul face parte acum din garda cetatii si mi-a spus ca acolo se afla o fata, o adevarata frumusete, pe care ei o pazesc. Se vorbeste ca ar fi fiica lui Livianus Claudius.

Vitellius se intoarse mirat spre Cluvianus.

— De ce nu mi-ai spus, galule?

Tacu si astepta ca tabernagiul care se apropia sa puna pe masa oalele cu vin, piinea si cirnatii din care se ridicau aburi calzi, mirositori, ce stirneau si mai mult foamea.

Ai vazut-o tu? Cum arata? il intreba nerabdator pe gal dupa plecarea tabernagiului.

N-am vazut-o, tribune, numai am auzit de la altii.

„Taberna Centurionilor' era o baraca de lemn destul de incapatoare, cu doua incaperi : cea mai mica era folosita ca bucatarie, magazie de alimente si dormitorul lui Philistos - un grec negricios, gras si cracanat, libert din Bithynia, patronul tabernei - iar cealalta servea ca sala de consumatie. Pentru crearea unei incaperi mai retrase si, in unele cazuri, pentru observarea mai atenta a unora dintre consumatori, Philistos ridicase un mic paravan in apropierea peretelui bucatariei, formind o mica despartitura in sala de consumatie, in care incapeau citeva mese. Patronul stia sa traga bine cu urechea si sa se aleaga cu cele mai bune foloase din cele ce putea afla, de aceea, cind intrau in taberna musterii necunoscuti sau grade militare mai mari, tribuni si centurioni, ii poftea in mica despartitura. In taberna lui Philistos alesese Vitellius locul de intilnire cu Cluvianus, prin care urmarea tot ce se petrecea sus, in cetate.

Dupa citeva zile, intr-o dupa-amiaza, Vitellius si Sarmis intrara in mica incapere separata a tabernei si-l asteptara pe Cluvianus. Alaturi, in bucataria lui Philistos, se strecurase Eurotas, omul pe care il cunosteau toti tabernagiii si cu care faceau afaceri bune. Negustorul ascultase tot ce vorbisera ei si, mirosind ca poate sa se-aleaga cu un cistig bun, se asezase la o masa din aceeasi incapere, in apropierea lor. Cu multa abilitate, intrase in vorba cu Vitellius, aflase despre intimplarile de la Prusa, despre ducerea in captivitate a Apronillei si cumpararea ei ca sclava de catre Livianus Claudius. Istet si lacom, Eurotas se laudase ca-l cunoscuse bine pe medicul Melantios, tatal Apronillei, si ca e prieten bun si cu generalul, cu Livianus Claudius. Mersese chiar pina acolo incit ii spusese tribunului ca si el, desi e negustor, lupta in felul lui pentru ca Ellada sa scape de jugul imperiului. Aratindu-se binevoitor, se oferise sa se duca la general si sa incerce sa cumpere sclava, apoi sa i-o revinda. Cu toate ca se jurase pe toti zeii ca nu urmareste nici un cistig si ca s-ar simti fericit daca ar putea sa ajute cu ceva pe fiica luptatorului Melantios, lacomul negustor isi facuse socoteala sa se aleaga cu o suma de doua-trei ori mai mare decit aceea cu care va reusi sa cumpere fata. Si chiar in seara acelei zile se dusese la general, isi pusese in joc toata istetimea si toata experienta lui de negustor, fara sa reuseasca sa-l convinga, ba, din contra, insistentele lui il infuriasera pe Livianus Claudius, il chemase pe contubernal, ii ordonase sa-l ia de acolo pe grec si sa-i traga douazeci de lovituri de flagrun.

In acest timp, galul Cluvianus reusise sa strecoare Apronillei un papyrus din partea tribunului si sa aduca altul din partea ei.

Dar vestea pe care o adusese Eurotas sfarimase orice speranta in sufletul lui Vitellius de a putea elibera fata pe calea prevazuta de legile imperiului si-l facuse sa ia hotarirea de a o rapi de acolo de sus, din cetate, cu orice chip. Cit priveste starea sufleteasca a lui Livianus Claudius, ea se inrautatise. Eurotas reusise sa trezeasca in el vechea framintare : pe Apronilla nu putea sa si-o faca sotie, fiindca in egala masura vedea in ea pe propria-i fiica, iar ca fiica nu intelegea s-o tina pe sclava, fiindca porniri greu de stapinit il faceau sa si-o doreasca sotie.

upa incercarea nereusita a lui Eurotas, Vitellius cautase o cale de a patrunde sus in cetate si o gasise cu ajutorul lui Cluvianus. In ziua hotarita, dupa ce facuse o inspectie la una din legiunile impinse inainte, in apropiere de campia Tibiscului, se inapoiase la Getidava in amurg, isi lasase garda in camp si pornise singur pe povirnisul repede al muntelui, urmind o poteca ce serpuia pina sub zidurile cetatii. De mai multe ori fusese in pericol sa scape in vale, pornit o data cu pietrisul ce imbraca pantele prapastioase. Urcase in cetate folosind o fringhie atirnata debcreasta zidului, lasata din timp de gal. In acea noapte, Cluvianus se afla de garda. Sus, in coltul cel mai retras al cetatii, deasupra pintenului de piatra ce iesea din munte, dupa un tufis de liliac, il asteptase Apronilla. Revederea fierbinte, in lumina palida a lunii, cind sufletele lor se contopisera intr-o imbratisare navalnica, dupa multi ani de despartire si nesiguranta, fusese curmata de aparitia pe ziduri a lui Domitius Rufinus. Primul contubernal al generalului urcase in cetate, nu atit ca sa controleze garzile, cit pentru a se infrupta din gratiile Myrellei. Intr-un moment de totala daruire, sclava ii spusese ca chiar in aceeasi clipa si Apronilla era fericita, alaturi de iubitul ei. Fusese semnalul. Domitius Rufinus, insotit de citiva legionari din garda, pornise degraba in cautarea lor. Lupta fusese scurta. Sus pe creasta zidului, fulgerasera citeva clipe, in razele lunii, spadele celor doi tribuni. Din nou, ca in taberna de la Roma, Domitius Rufinus scapase spada din mina, si Vitellius l-ar fi putut strapunge daca nu s-ar fi gindit la general: Se aruncase apoi de pe zid in gol, pornise in sus pe povirnis si se pierduse in padure. In urma lui, spumegind de furia neputintei, Domitius Rufinus luase cele mai severe masuri pentru ca cele petrecute sa nu fie aflate de general. Primul-contubernal nu se indoia ca, pazind cu strasnicie fata, va reusi sa se razbune crunt pe acela pe care il dusmanea de moarte.

Timp de mai multe zile, Sarmis fusese plecat. Pornise singur prin munti catre rasarit, pina la Carsidava. In drum se oprise la tabara lui Diegis si vazuse pregatirile de lupta ale dacilor. Intilnirea cu tatal sau, batrinul Dicomes, la Carsidava, si cu Cumida, fiinta care ii pastrase o dragoste neintinata, la Costodava, ii umpluse sufletul de fericire si de hotarire. La inapoiere, venise insotit de Dagio cu o ceata de luptatori, asa cum se intelesese cu Vitellius. Tribunul se hotarise sa treaca in Dacia cu Apronilla, indata ce va reusi s-o elibereze de sus din cetate.

Cu o seara inainte de inapoierea lui Sarmis in camp, la „Taberna Centurionilor', in mica incapere de linga bucataria lui Philistos, Domitius Rufinus si Maxentiu, prieteni de chefuri si de petreceri zgomotoase, goleau unele dupa altele cupele de vin. Alaturi, in sala cea mare a tabernei, centurioni, decurioni, legionari si alti functionari militari strigau, cintau si rideau, ametiti de bautura. La o masa din lungul peretelui ce despartea sala de mica incapere chefuiau mai multi legionari, printre care se afla si Gellius, din garda lui Vitellius.

Domitius Rufinus strinse falcile pentru a-si ascunde ciuda ce i-o produsese gluma lui Maxentiu.

Asculta, Maxentiu, jur pe numele lui Jupiter ca, daca nu se salva sarind peste zidul cetatii, il despicam cu spada!

Maxentiu sorbi lung din cupa, abia stapinindu-si risul.

Cred ca ai facut tu o miscare gresita, Rufinus. Nu cumva ai scapat din mina spada si i-ai dat timp sa fuga?

Maxentiu stia ca loveste direct la tinta. Aflase de la legionarii sai despre lupta ce se purtase sus in cetate. Il vazu pe Domitius Rufinus cum se roseste de minie, care ii spuse, aproape tipind :

Cum poti vorbi astfel, Maxentiu? Stii cit de bine minuiesc spada, doar te-ai convins citi captivi daci am omorit dind lovituri cu maiestrie! Daca-l mai intilnesc pe Hammonius, il strapung dintr-o lovitura si-l trimit la Proserpina! Un ticalos ca el

Stai, potoleste-te, Rufinus, nu mai striga si nu-i mai rosti numele, uiti ca el face parte din garda imparatului? Spui ca tu ai omorit captivi daci. Da, te-am vazut, erai beat, i-ai taiat repede pe cei sase barbari care erau legati de miini si de picioare. Maxentiu izbucni in ris : Stii, m-a inveselit mult clipa cind dacul acela, care arata asa de frumos, te-a lovit in cap cu lantul de la miini cu atita ura si putere, incit era gata sa te doboare la pamint. Si chiar dupa ce tu i-ai infipt spada in piept iti mai arunca priviri pline de ura. Sint tari si rabdatori ca niste animale barbarii astia

— Vrei sa spui ca tu n-ai omorit atunci?

Ba daaa Eu il dezlegam pe dac, si dupa aceea ma luptam

- Nu te mai lauda! Daca afla Livianus Claudius ca ne-am inveselit omorind captivi, ne-ar fi trimis la galere pentru paguba facuta imperiului. Ridica, sa mai golim un rind!

Dupa ce bau, Maxentiu lasa cupa din mina si se apleca spre Domitius Rufinus.

Asculta, Rufinus, ce cauta Hammonius Vitellius sus in cetate? Si tu de ce l-ai atacat?

Domitius Rufinus nu-i raspunse decit dupa o lunga pauza :

— Am socoteli vechi de incheiat cu el! Si mai este ceva, sus in cetate, un mare secret al lui Livianus Claudius. Dar il distrug pe Hammonius Vitellius! De-ar afla generalul! Dar ce, nu ma asculti, Maxentiu?

Taci! Maxentiu ii facu semn punind degetul la gura : Asculta, Rufinus, aci linga perete se vorbeste despre Hammonius Vitellius.

In taberna, Gellius, prins de bautura, cu oala de vin in mina, isi pierduse stapinirea de sine si vorbea cu voce tare :

Tribunul mi-a dat ordin sa-l urmaresc pe dac, si eu am pornit pe urmele lui in goana calului. Dacul fugea de-i sfiriiau picioarele. Eram aproape sa-l prind, cind, cu o miscare fulgeratoare, s-a intors si, cu o indeminare cum n-am mai vazut in viata mea, a trimis o sageata care mi s-a infipt in umar. Nici acum nu mi s-a vindecat de tot rana. Din clipa caderii, n-am mai stiut nimic, mult timp. M-am trezit pe un maldar de fin, linga o stinca, in padure, in plina noapte. La lumina lunii, am vazut chipul unui dac cu barba stufoasa si mustati lungi lasate in jos, cu ochi patrunzatori si reci, care ma strapungeau cu sclipiri taioase. Ma pazea cu sulita in mina. Mult timp n-am stiut daca traiesc sau visez. Cine mai ramine in viata cind cade in miinile dacilor?

Domitius Rufinus il lovi cu cotul pe Maxentiu si isi lipi urechea de peretele de lemn. Auzi pe Gellius mai clar :

Va jur pe toti zeii! Nu mai aveam nici o speranta sa scap cu viata. Dar cum sa nu ramii uimit? De multe ori, nici nu-i mai intelegi pe zei! Se facuse ziua cind a venit un dac, a vorbit ceva in soapta cu cel care ma pazea, s-a intors spre mine si mi-a facut semn sa ma ridic in picioare. Nici nu mai luam in seama tremuratul, pe care si asa nu-l mai puteam stapini. Simteam cum incepe sa se scurga viata din mine. Dar ce credeti ca s-a intimplat? in loc sa ma loveasca, dacul m-a desfacut la umar, mi-a spalat rana, a pus pe ea niste frunze uscate pe care le-a muiat putin cu un fel de unsoare neagra, si m-a legat strins cu o cirpa curata. Si-a desfacut plosca de la sold, si mi-a facut semn sa beau. Am baut, mai intii cu frica, apoi fiindca-mi placea, caci era vin de-al lor, vin bun, tare si aromat, cu gust de struguri. Intre timp, cel care ma pazise imi adusese calul. M-au ajutat sa incalec.

Gellius facu o scurta pauza. Domitius Rufinus apasa si mai tare urechea pe scindura peretelui.

Jupiter sa ma tina daca-mi venea sa cred ochilor, continua Gellius. Cind am dat dupa coltul de stinca, am vazut cum toti legionarii din garda se insirasera pe poteca, urmindu-l pe tribunul Hammonius Vitellius.

Cei din jurul lui Gellius ascultau cu mirare si neincredere. Asa ceva nu putuse sa se intimple, isi spunea fiecare gindindu-se la cele auzite despre cruzimile dacilor.

Ei, ce ziceti, v-a placut intimplarea? intreba Gellius. Daca nu era sclavul tribunului, cine stie unde ne zaceau oasele la toti?!

Mi-a placut povestea ta, spuse unul dintre legionari - pistruiat, cu fata roscovana si cu un inceput de chelie - dar stii tu, Gellius, ce inseamna asta?

Ce inseamna, Beniamine? sari Gellius, cu oala in mina.

Jur pe Jehovah ca tribunul tau s-a vindut dacilor, iar sclavul lui nu poate sa fie decit o adevarata iscoada!

Maxentiu il batu pe spate pe Domitius Rufinus.

Ai auzit? Are dreptate evreul, sopti el.

— Tine-ti gura, striga Gellius furios, voi sinteti numai cu gindul la vinzare, asa cum ati facut cu galileanul acela, in invatatura caruia au inceput unii sa creada si la care se roaga sa le ajute .

Galileanul a fost un tilhar, mormai Beniamin.

Si-apoi, ce ne pasa noua? continua Gellius, cuprins de teama ca dezvaluise ceva ce putea duce la urmari grave.

Cauta sa spulbere impresia produsa de cele povestite si incerca sa-i atite pe cei de fata impotriva imperiului, cu convingerea ca astfel nu vor trada nimic din ceea ce au auzit.

Ce ne pasa noua? repeta el. Noi sintem niste amariti de soldati, pe care imparatul ii trimite la moarte. Ia sa mai golim cite-o ulcica de vin! Nu-i asa, Beniamine? De ce-am tine cu imperiul?

Tacu. Inghiti de citeva ori vin, cu multa lacomie. Mina ii tremura.

Mai bine nu spuneam nimic. Care zeu rau a mai fost treaz si m-a indemnat sa vorbesc? Se apleca spre ei si sopti cu voce schimbata, mai mult rugator : Voi sinteti chinuiti ca si mine, aveti suflete bune, si tribunul Vitellius este un om bun

Gellius tacu si ramase impietrit. In cadrul usii ce da in mica incapere se ivise Domitius Rufinus, urmat de Maxentiu. Facu semn unor legionari de la o masa vecina sa-l urmeze ; erau soldati din garda lui. Se indrepta spre Gellius si-l arata cu degetul.

Legati-l! ordona el.

Si pe acesta, interveni Maxentiu, aratindu-l pe Beniamin.

Pe mine, tribune? Pe mine, de ce?

Ochii inrositi ai lui Beniamin se facura mari, si gura i se strimba de spaima. In spatele lui Domitius Rufinus aparuse decurionul, comandantul garzii sale.

Leaga-i, decurioane, iar pe ceilalti sa-i predai comandantului garzii de la poarta principala a campului, ordona el. Sa nu-i elibereze pina nu primeste ordin de la mine!

Reintorsi la masa lor din mica incapere, Domitius Rufinus sopti plin de multumire la urechea lui Maxentiu :

Acum il am in niina pe tradatorul Hammonius Vitellius si nu-l las pina nu-l distrug!

In dimineata care urma, decurionul care ii comanda garda raporta lui Vitellius ca legionarul Gellius a fost lipsa la apel si ca, cu toate cercetarile facute, nu reusise sa-i dea de urma. Nerabdarea cu care tribunul astepta inapoierea lui Sarmis il facu sa nu acorde nici o importanta disparitiei lui Gellius, ii spuse decurionului sa astepte, convins fiind ca legionarul va aparea de undeva.

In aceeasi zi, pe la prinz, Sarmis se inapoie, asa cum stabilise la plecare. Povesti tribunului tot ce facuse si-i spuse ca Dagio cu ceata lui ii asteapta ascunsi in muntii din apropiere.

Sarmis se afla in cortul lui Vitellius cind decurionul raporta ca din taberna, cu o seara inainte, fusesera arestati mai multi legionari, care bausera prea mult. In acelasi timp sosi si Cluvianus. Galul era liber si intra de garda in noaptea ce urma. La vederea lui, Vitellius nu-l mai asculta pe decurion si nici nu lua in seama ultimele cuvinte spuse de acesta :

Poate ca tribunul ar trebui sa-l ceara pe Gellius lui Livianus Claudius. Legionarul inca mai poarta urmele ranii de sageata

Ii facu semn decurionului sa iasa. Se gindea ca peste citeva zile va fi departe, fara garda si fara sa mai fie un supus al imperiului.

— Gata, Cluvianus? il intreba pe gal.

— Sint gata in orice clipa, tribune, numai ca, din nenorocire, zeii cei rai l-au indemnat pe Domitius Rufinus sa intareasca garda sus pe zidurile cetatii, iar in cetate a pus straji la toate usile si colturile cladirilor. Nu se mai poate face nici o miscare fara sa fii vazut. Nu stiu cum voi reusi sa va dau fata dincolo de ziduri.

Vitellius il privi pe gal mult timp, cercetator, cu oarecare neincredere. Inclesta falcile si tacu. Isi intoarse capul numai cind simti pe umar mina grea a lui Sarmis.

—Ultima sansa nu este pierduta, tribune! ii sopti el, hotarit sa incerce orice-ar fi parut cu putinta.

Eu sint hotarit sa-mi dau si viata! Jur pe toti zeii!

Cluvianus sarise, banuind indoiala ce-l framinta pe tribun, dar n-a mai avut timp sa termine, caci Vitellius se ridica si batu cu pumnul in masa. Vorbi cu voce schimbata, tulburat, revoltat :

Stiu, Sarmis, ultima sansa nu este pierduta! Ma voi duce sus in cetate si-o voi lua, chiar daca va trebui sa ma bat cu toate garzile pe care le-a intarit Domitius Rufinus si chiar daca nu voi avea ajutorul vostru!

Cu miscari stapinite, Sarmis il prinse de brat si-l indemna sa se linisteasca.

—Oricare om in momente grele incepe sa se indoiasca de prietenii sai, daca eu si Cluvianus ne putem socoti prietenii tai, tribune! Pe dusman nu-l invingi intotdeauna luptind fatis cu el, ci cautind mijloacele prin care sa-ti atingi scopul chiar si fara lupta. Ultima sansa nu este aceea ca tu, singur sau urmat de noi, sa pornesti la lupta contra celor din cetate. Aceasta sansa ar avea prea putini sorti de izbinda. Ultima sansa am aflat-o de la Dagio. El cunoaste bine Getidava, caci a facut mult timp de straja aici cu ceata sa. Cetatea are un secret cunoscut numai de ei, citiva, in afara de Decebal si de Diegis. Sub cetate sint niste hrube intunecoase, cu ziduri groase de piatra. Intr-una din hrube, printre lespezile de piatra ale pardoselii, se afla una care inchide intrarea intr-un fel de galerie ce duce Io o pestera din pintecele muntelui, iar din pestera porneste o crapatura, careia apele i-au dat o astfel de forma incit poate sa treaca cu usurinta un om prin ea si care raspunde afara undeva pe povirnis.

Pe-acolo voi patrunde! sopti apasat tribunul.

Sa nu uitam, tribune. Sus in cetate il avem pe Cluvianus, accentua Sarmis.

— Jur pe Jupiter ca voi trece si prin gaura de sarpe! striga galul, dintr-o data insufletit.

Totul este, continua Sarmis, ca tu sa gasesti pirghia de deschidere, adica de ridicare a lespezii. Inchizatoarea a fost facuta de niste mesteri faurari adusi din partea de rasarit a imperiului. Dagio mi-a spus ca trebuie cautat in zidul din apropiere, unde, printr-o gaura, poti sa ajungi cu mina la un fel de pirghie de fier.

Lui Vitellius ii revenira speranta si increderea. Privi cu recunostinta spre ei, miscat de atasamentul si de hotarirea lor. Din nou situatia i se parea limpede, salvarea Apronillei o vedea foarte apropiata. Cei doi barbati de linga el, doi fosti captivi, doi fosti sclavi, devenisera cei mai devotati prieteni ai sai, si, in aceste momente grele, singurele lui ajutoare.

Mergi si tu cu noi, Cluvianus! spuse Vitellius cu recunostinta. Vei fi liber in Dacia, Iti vei face caminul tau, familia ta. In Galia nu vei putea pleca, dupa cum nici unul dintre noi nu va mai putea sa mai mearga acolo unde stapineste imperiul.

Mergi cu noi, galule, intari Sarmis. La mine, la Carsidava, amindoi va veti simti ca la voi acasa, ca in tara voastra, poate ca veti ajunge sa iubiti Dacia.

Va urmez, tribune!

Totul se desfasura apoi repede. Facura planul de actiune pina in cele mai mici amanunte. Inainte de plecarea lui Cluvianus, tribunul scrise in graba un papyrus catre Apronilla :

„Desi nu va mai trece decit foarte putin timp, iubirea mea, pina vom fi din nou impreuna si pentru totdeauna, mi se pare ca vremea se scurge atit de incet, incit parca ma cuprinde teama ca vor trece ani pina te voi vedea linga mine. As blestema cerul, as uri totul - pe zeii cei buni si pe zeii cei rai - daca s-ar ivi in calea noastra piedici, care ne-ar prelungi despartirea. Tu sa ai incredere in Cluvianus. El este hotarit sa-si dea viata aparindu-te. Si daca, scumpa mea Apronilla, printr-o fapta urita a zeilor, as fi impiedicat sa ies in calea ta, tu sa-l urmezi pe Cluvianus. El te va duce in Dacia, la un loc sigur, unde eu nu voi intirzia sa vin, chiar daca va fi sa lupt cu toti zeii din Olimp si din Infern. Dar nu va fi pe voia zeilor cei rai, si miine seara, dragostea mea, la iesirea din cetate, te vei odihni la pieptul meu. Zeita Thalia sa te aiba in paza, sufletul meu drag!'

Cu deplina incredere in izbinda, Vitellius strinse cu grija papyrusul si-l dadu lui Cluvianus. Sarmis se ridica de pe pat, slobozi un oftat usor, apoi vorbi incet si rar :

— Cu zeii nu facem nimic, tribune! Sa sorbim repede cite-o ulcica de vin. E timpul sa plece Cluvianus.

Galul plecase de mult. Amindoi stateau intinsi pe pat, fiecare cu gindurile lui. Gindul lui Sarmis alerga la Carsidava si la Costodava, acolo unde se aflau cei dragi. Pina departe in jurul cortului nu se auzea nici un zgomot. Legionarii din centuriile si cohortele din camp erau plecati in lungul vaii Getidava, pentru exercitii de lupta. In acea liniste, incepu sa se distinga mers cadentat de oameni ce se apropiau. Nu dadura nici o atentie, puteau fi cei din schimburile garzii campului. Linga cort se auzi o scurta comanda, si mersul cadentat inceta. Dupa citeva clipe, in cort patrunse un centurion, urmat de doi decurioni. Il saluta pe tribun, apoi ii intinse un mesaj cu sigiliul lui Livianus Claudius. Curios si tulburat, Vitellius desfacu pergamentul si citi:

„Generalul Livianus Claudius, comandantul legiunilor si cohortelor din Dacia, catre tribunul Hammonius Vitellius din garda augustului imparat : Salut!

Tribunul este rugat ca, impreuna cu sclavul sau, sa se prezinte inaintea noastra pentru a primi o misiune importanta, ce nu poate suferi intirziere. Neprezentarea imediata va fi socotita nesupunere la ordinul unui comandant de legiuni imperiale, in care caz, centurionul are dispozitia noastra asupra modului cum va trebui sa procedeze.'

Vitellius ramase un moment impietrit, cu sulul de pergament in mina. Un val de ginduri si de presupuneri ii inunda mintea. Nu putea sa inteleaga ce se petrece, ce se intimplase. In fata lui, Sarmis statea in picioare, pregatit de lupta.

— Echipeaza-te, Sarmis, si ia tot bagajul nostru. Nu se stie daca vom mai avea timp sa trecem pe aici!

Plecara. Pina la cortul generalului, centurionul nu spuse nici un cuvint si nici tribunul nu-l intreba nimic.

Livianus Claudius il primi rece, cu priviri aspre. Vitellius se gindi ca poate generalul aflase ceva despre cele petrecute sus in cetate. Se pregati sa infrunte totul cu curaj. Cu ton solemn, Livianus Claudius il invita sa se aseze pe scaun. Ii vorbi stapinit, insa hotarit :

Tribune, regret ca sint nevoit sa iau unele masuri impotriva fiului lui Hammonius Felix, cavalerul a carui amintire mi-e scumpa, impotriva unui tribun din garda imparatului si curier imperial.

Facu o pauza destul de lunga, parca nedecis cu ce ton sa continuie. Tusi de citeva ori, apoi relua :

Am fost informat ca ai legaturi cu tabara dacilor, mi s-au prezentat dovezi, care par sa constituie adevarate acuzatii impotriva ta, de tradare a imparatului si a imperiului, iar sclavul tau nu ar fi altceva decit o iscoada a lui Diegis. Nu stiu daca intelegi situatia in care sint pus. Avind in vedere, insa, ca ai venit aici in calitate de trimis special al imparatului, nu pot lua nici o masura impotriva ta, in afara de aceea de a te aresta!

Vitellius sari in picioare, aprins de minie.

Nimeni nu poate sa retina pe un trimis al imparatului! rosti el cu ton raspicat, sigur fiind ca generalul nu fusese informat de cele ce se petrecusera sus in cetate.

Eu, da! Uiti ca sint comandantul legiunilor si cohortelor ce-mi sint incredintate?

Daca aceasta mirsava uneltire porneste de la Domitius Rufinus, regret ca inca de la Roma nu l-am strapuns cu spada!

Auzind numele lui Domitius Rufinus, generalul tresari, incepu sa se indoiasca de temeinicia acuzatiei.

Tribune, datoria mea este sa astept hotarirea imparatului. Un curier special va porni chiar azi spre tabara lui. Pina atunci, tu si sclavul tau veti sta inchisi in cetatea Viminacium!

In numele imparatului, ma opun!

Nu, tribune, e zadarnic sa incerci sa te opui! Un tribun care se intilneste in padure cu o capetenie daca insotita de ceata lui si se saluta prieteneste cu acea capetenie la despartire nu poate sa fie un trimis de incredere al imparatului!

Tulburat, Vitellius nu gasi nici un cuvint potrivit. Generalul ridica clopotelul si suna cu putere. Spuse contubernalului sa intre Maxentiu.

Am fost atacat de daci si numai, incepu Vitellius. Livianus Claudius il intrerupse :

Ai avut in garda un legionar, Gellius? A fost ranit acel legionar si prins de daci? Cum se face ca ti l-au dat inapoi? Cind s-a mai vazut un roman scapat din miinile acestor barbari?

Generalul vazu ca Maxentiu intrase. Schimba tonul :

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Tribune Maxentiu, vei pleca numaidecit la Ad Mediani, unde se afla tabara imparatului. Vei duce augustului nostru imparat un mesaj din partea mea. Pregateste-ti garda! Chiar astazi vei porni la drum. Generalul facu o scurta pauza. Relua : E cam tirziu. Pleci miine, cum se lumineaza de ziua!

Maxentiu iesi. Generalul il chema pe contuberbal si-i ordona ca pe tribunul Hammonius Vitellius si pe sclavul sau sa-i tina sub paza pina cind vor fi trimisi spre Viminacium.

In seara aceleiasi zile, in „Taberna Centurionilor', Domitius Rufinus si Maxentiu au chefuit satisfacuti pina tirziu dupa miezul noptii.

Plecarea s-a facut in zori. Aerul rece al diminetii si ceata ce imbraca valea, in lungul careia se intindea drumul, nu lasau sa se vada daca ziua va fi noroasa, sau insorita. Aceasta intrebare si-o puneau legionarii din garda, plecati pe un nou drum de oboseala si de truda, nu Maxentiu care, prins de bautura, abia se tinea in sa, fara sa ia in seama drumul pe care inainta si nici cum va fi vremea.

Ropotul cailor pe pietrele drumului bine batut si bine intretinut se intorcea intr-un ecou continuu, marit de linistea din jur. Ca intotdeauna cind erau plecati la drum, legionarii isi omorau plictiseala povestind tot felul de glume si de snoave, pe care chiar decurionul ce-l urma pe tribun, ceva mai in urma, le asculta cu placere. Asa se face ca nici unul dintre ei nu auzi un strigat de huhurez in padure, strigat ce se repeta de mai multe ori pe sub coasta muntelui, in lungul drumului, unde se pierdea. Ultimul strigat, ce rasuna la mare departare inaintea lor, produse zgomot si miscare pe povirnisul ce strajuia drumul, presarat cu tufisuri dese si cu bucati mari de piatra desprinse din stinca. Abia puteau fi zarite caciulile si cojoacele unor oameni ce se miscau pe brinci, mai mult tirindu-se in dreptul cite unui tufis de maracini, in spatele cite unui pilc de brazi mici si stufosi sau dupa cite o gramada de pietre mari si colturoase.

Un timp linistea fu tulburata numai de tipetele si de ciripitul pasarilor de prin desisuri, apoi ecoul padurii si al muntelui aduse din sus ropote slabe de cai, ce se intareau tot mai mult, pe masura ce se apropiau. De dupa cotitura drumului aparu Maxentiu urmat de garda sa. Inaintau in trapul cailor, fara prea mare graba. Cu capul plecat in piept, tribunul motaia, lasindu-se in voia calului. Mai erau numai citiva pasi pina in dreptul locului unde se produsesera miscarile pe povirnis, cind, de sus, bucati mari de stinca pornira cu mare iuteala la vale. In urma lor nu se zarea nici tipenie de om.

Totul s-a desfasurat repede. A fost un zgomot, un huruit prelung, marit de ecoul muntelui, amestecat cu tipete, urlete si blesteme. De sus, din dreptul tufisurilor, o ploaie de sageti, trase cu multa indeminare si putere, cazu asupra cailor si calaretilor, apoi trupuri de oameni infasurati in cojoace incepura sa se rostogoleasca in vale. Cind huruitul pietrelor inceta, dacii vazura ca nu mai au prea mult de facut. Caii si calaretii, zdrobiti de pietrele ce sfarimasera totul in calea lor, zaceau pe drumul acoperit de singe. Nechezatul si gemetele cailor se amestecau cu vaietele soldatilor care nu-si dadusera ultima suflare.

Tribunul Maxentiu cazuse in mijlocul drumului, cu capul zdrobit. Asupra lui se indrepta Dagio, caci el si ceata lui dadusera lovitura. Capetenia daca privi mult timp trupul tribunului, stringind falcile cu ura. Il lovi de citeva ori cu piciorul si-l intoarse cu fata in sus. Incepu sa-l caute cu grija. Nu se indoia ca tribunul fusese pornit cu vesti, fie spre Roma, fie spre tabara imparatului. In tolba lui, Dagio gasi pergamentul cu mesagiul lui Livianus Claudius catre imparat. Il desfasura cu infrigurare si incepu sa citeasca :

„Catre augustul imparat Ulpius Trajanus Optimus. Marele Jupiter sa-l tina in paza. Salut! Generalul Livianus Claudius raporteaza :

Tribunul Hammonius Vitellius, curier special din garda imperiala, a fost arestat impreuna cu sclavul sau, fiind dovediti ca au legaturi cu tabara dacilor si tradeaza imperiul. Tribunul Maxentiu, aducatorul acestui mesaj, va raporta augustului imparat toate amanuntele. Cei doi arestati au fost trimisi sub paza intarita in garnizoana de la Viminacium. Astept ordinul augustului imparat!'

Tulburat si palid, Dagio privi mult timp trupul lui Maxentiu. Ozio strinse sul pergamentul si-l lega, pastrind sigiliul lui Livianus Claudius. Tirziu, Dagio ridica hotarit capul si vorbi catre Ozio :

— Nu mai avem ce astepta! Daca ei au fost dusi la Viminacium, nici fata nu va mai fi scoasa din cetate. Plecam la Diegis, sa-i ducem trista veste. Ma gindesc cita durere va fi in sufletul batrinului Dicomes si al nefericitei Cumida!

luvianus se pregatise pentru a se putea strecura prin deschizaturi cit de mici : isi lasase scutul si sulita, pastrind numai spada si un stilet infipt la briu. La caderea serii, cind fusese schimbat din garda, in loc sa coboare in vale, spre taberne, se strecurase pe linga zidul cetatii si se ascunsese in tufele de liliac. Stia tot ce are de facut, cautase drumul spre hrubele cetatii si pregatise doua faclii mari, cu care sa-si lumineze calea prin pintecele muntelui. Apronilla sosise la timp si, fara sa piarda nici o clipa, galul patrunsese cu ea prin gangurile de sub cetate, ruinate si arse, in care plutea un aer greu, inecacios, cu miros de fum si mucegai. Cauta de mult timp placa din pardoseala, prin golul careia puteau sa patrunda in galeria de care ii vorbise Sarmis, cind auzise un zgomot slab si abia avusese timp sa prinda de veste ca cineva din intuneric se pregateste sa atace. Urmase o lupta scurta si grea, in care sortii izbinzii trecusera cind de o parte, cind de alta. Galul urias reusise sa iasa invingator. Cel ce il atacase si care nu era altul decit Domitius Rufinus ramasese intins pe placile reci de piatra, sugrumat de miinile puternice ale fostului gladiator. Dupa o noua cautare, Cluvianus reusise sa descopere pirghia cu care a putut sa urneasca lespedea de piatra. Patrunsese in galerie purtind-o pe Apronilla pe brate. Fata isi pierduse cunostinta, nemaiputind suporta incordarea si spaima prin care trecuse. Coborise un lung sir de trepte taiate in piatra, apoi inaintase prin galerie, pina ajunsese intr-o mare pestera, cu pereti ce se pierdeau departe in intunericul nestrabatut de lumina facliei, a carei flacara juca si sclipea pe fata unui lac cu apa cristalina, lipsita de orice unda, ca si cum toata aceasta sala uriasa era pardosita cu o oglinda ca-n basme. Din loc in loc, aproape de pereti si de plafon, nenumarate stalactite si stalagmite scinteiau in toate culorile, aratindu-le drumul.

Dupa ce strabatuse in lung pestera, mergind prin apa, care in unele locuri ii ajunsese pina la piept, continuase sa inainteze urmind piriul ce pornea din lac ca o suvita limpede, cobora repede si sarea peste pragurile pe care singur si le taiase in stinca. Numai cind ajunsese intr-o alta pestera, mai mica si mai rotunda, de al carei plafon stateau agatati mii si mii de lilieci, prinsese curaj si intelesese ca nu mai are mult pina la iesire. Apronilla isi revenise cu totul si il urmase plina de incredere. Asteptara mult afara, lipiti de stinca, ascunzindu-se de lumina lunii, fara ca cei asteptati sa se fi aratat. Cluvianus nu stia de cele petrecute in ziua ce trecuse, cind tribunul si sclavul sau fusesera porniti sub paza puternica spre Viminacium, dupa cum nu stia nici ca, in hruba de sub cetate, il sugrumase pe Domitius Rufinus.

Deplin increzatoare in gal, Apronilla plecase alaturi de el, asa cum ii scrisese Vitellius. Urcasera pieptis pe coasta muntelui, printre colturi de stinci si tufisuri de brazi mici, stufosi, si la revarsatul zorilor se aflau departe in padure, dincolo de coama muntelui pe care strajuia cetatea. Intre timp, cerul se innorase si incepuse sa ploua cu picaturi mici si dese.

Domitius Rufinus isi revenise cu greu. Nu-si daduse seama cit timp ramasese nemiscat pe lespezile reci de piatra, in intunericul de nepatruns. Cind se trezise, nu-si mai amintise unde se afla decit dupa ce se lovise cu capul de peretele hrubei. Ingrozit de cele intimplate si de fuga fetei, pornise in graba spre poarta cetatii, la comandantul garzii, si ordonase sa se caute peste tot, sa se rascoleasca padurile din imprejurimi. Dupa aceea pornise jos, in camp, neluind in seama ploaia ce incepuse.

In acea noapte, Livianus Claudius nu mai urcase sus, in cetate. Arestarea lui Vitellius il tulburase. Vorbise mult cu legionarul Gellius si se convinsese ca intr-adevar tribunul avusese legatura cu capetenia daca ce comanda ceata care ii atacase. Tirziu spre seara, primise un mesaj de la imparat, prin care ii ordona sa pregateasca cohortele si legiunile si sa porneasca spre iesirea din munti a riului Tibiscu, unde armatele lor urmau sa se intilneasca. Nimic nu putea fi intirziat, de aceea, in aceeasi seara, adunase in cortul sau pe toti legatii si tribunii comandanti de legiuni si de cohorte si le daduse instructiuni asupra a ceea ce avea de facut fiecare.

Generalul nu dormea, statea intins pe pat, cind aparu Domitius Rufinus, vinat la fata, cu tunica murdara si cu parul in dezordine.

Ce e, Rufinus, te-ai imbatat si te-ai batut cu cineva?! il apostrofa el privindu-l cu multa sila.

Cautind sa se stapineasca si atent sa nu faca nici o legatura cu prezenta lui Vitellius la Getidava, Domitius Rufinus povesti cele ce se petrecusera sus, in cetate. Pe masura ce-l asculta, pe fata generalului se vedea cum creste o furie greu stapinita. Totusi, cauta sa nu-si tradeze durerea adinca. Ascultindu-l, nu scapase ca ceva nu e in ordine, ca primul sau contubernal ii ascunde ceva. Vorbi frint de o suferinta launtrica :

Nu vad pentru ce sa fuga! sopti el cu multa mihnire. Continua ceva mai tare : Si de ce tocmai acum, cind alta data a avut prilejuri de fuga mult mai bune? Tu ce parere ai, n-ai observat nimic?

Nu stiu ce-as putea sa spun unii sclavi cauta sa fuga chiar si fara motive, murmura Domitius Rufinus.

Dar de ce, contubernale, de ce ai preferat sa urmaresti pe gal si pe fata si nu mi-ai raportat din timp? il intreba banuitor.

Incepuse sa incolteasca in sufletul sau banuiala ca Domitius Rufinus, captivat de frumusetea fetei, incercase sa intre in gratiile ei.

Nu raspunzi, contubernale? ii striga apoi, aruncindu-i o privire taioasa. In ultimul timp, te-ai dus cam des sus in cetate.

Am executat ordinul, generale, ordinul de a asigura paza acolo sus, de a nu se apropia nimeni de familia ta. Nu mi-am inchipuit

Livianus Claudius ocoli masa si se apropie de el.

Asculta, Rufinus, daca voi afla ca la mijloc e vorba de altceva, sa stii ca nu va fi bine de tine! Te-am socotit cel mai de incredere contubernal. Daca se va dovedi contrariul, nu ma voi retine de a cere imparatului sa fii trimis la galere, ca si Hammonius! Dar acum nu e timp de pierdut. Da alarma, ia doua-trei centurii sau mai multe si caut-o! Fara ea sa nu te intorci! Pe mine ma gasesti sus, in cetate.

Livianus Claudius se apropie de el si mai mult si-i striga :

Haide, porneste!

Se luminase de mult. Printre copacii din padure, vintul sufla mai potolit. De pe frunzele plapinde se scuturau picaturi mari. In jurul lor linistea era tulburata numai de trosnetele vreascurilor pe care calcau. Apa le trecuse prin imbracaminte si simteau umezeala pe trupuri. Apronilla tremura. De mult nu mai putuse inainta, si Cluvianus o purta pe brate. Broboane mari de sudoare se scurgeau pe fata galului, ajuns la capatul puterilor. Urca pieptis, cautind un loc mai ferit unde ar putea sa se odihneasca. Nu mai inainta mult, si zari o mica scobitura intr-o stinca. Intra, aseza fata pe o gramada de frunze uscate si, neluind in seama pericolul de a fi descoperiti, aprinse focul. Viata ei ar fi fost in primejdie daca nu si-ar fi uscat imbracamintea cit mai repede.

Sa faca zeii cum or vrea, murmura el, daca au suflet si daca mai au mila de oameni!

Dupa ce aprinse focul si-l intari, o privi pe Apronilla. Fata avea fata invinetita si miinile umflate de frig, tremura, ochii ii erau inrositi de plins. Stolla si palia albe, sandalele din piele fina erau acum de nerecunoscut. Galul se gindi ca trebuie sa actioneze cu mai multa hotarire. Aprinse un al doilea foc, la o departare de vreo trei pasi de celalalt, si-i spuse fetei sa se aseze intre focuri, pentru a fi incalzita deodata din fata si din spate. Ii trebui mult galului pina s-o convinga ca trebuie sa-si scoata palia si stolla si astfel sa-si usuce mai repede imbracamintea. Apronilla ramase numai in subucula[27] uda, strins lipita de trup.

Trecuse de timpul prinzului cind, odihniti si cu imbracamintea uscata, incepura sa se pregateasca de plecare. Foamea se pornise sa-i chinuiasca, insa nici unul n-o lua in seama. Nu apucara insa sa termine pregatirile. De dupa stinca in care se aflau se auzi o comanda scurta, un huruit de pietre se porni pe povirnis, si in gura micii grote aparu un zid de piepturi de legionari, cu sulitele intinse, gata sa-l strapunga pe cel care ar fi incercat sa treaca.

Cluvianus sari in picioare, trase spada si-o impinse pe Apronilla spre fundul grotei. Zari pe Domitius Rufinus dincolo de linia formata de soldati.

Asculta, gal imputit, ce mai incerci sa te aperi, nu vezi cite sulite sint indreptate spre tine? ii striga tribunul, napadit de furie si plin de satisfactie totodata pentru ca o gasise pe fata.

Domitius Rufinus trecu printre legionari inaintind spre fata, dar Cluvianus fulgera spada cu hotarire prin fata lui si-l obliga sa se opreasca.

Tribune, daca inaintezi, vei fi strapuns! Lasa-ne sa ne urmam drumul!

Galul era de nerecunoscut, in ochi ii jucau flacari, trupul il avea incordat.

Da-te la o parte, galule, si arunca spada din mina, altfel te fac eu s-o arunci! Vrei sa te trimit la Proserpina, in fundul Infernului? tuna Domitius Rufinus, cu vocea sugrumata de suparare.

Urma o lupta scurta, dar grea. Gladiatorul, incercat in numeroasele lupte date in circuri, cauta sa se apere, dar sa nu-l loveasca pe tribun. Nu-i trebui sa manevreze mult si spada lui Domitius Rufinus sari dincolo de zidul de legionari. In aceeasi clipa, sulitele legionarilor se apropiara de gal, la un semn facut de tribun. Cluvianus se dadu un pas inapoi si incepu sa loveasca sulitele ce se apropiau de el, dind lovituri fulgeratoare cu spada. Lupta era insa cu totul inegala. Continua sa se retraga pina in coltul in care se afla Apronilla. Incerca un atac. Isi concentra toata puterea si lavi fulgerator pina isi simti mina mai usoara. Privi uimit si descurajat ; spada i se rupsese si in mina stringea numai minerul ei.

— Va blestem, zei ticalosi! striga el in timp ce legionarii il legau in lanturi.

Cu intreg curajul revenit dupa panica prin care trecuse, Domitius Rufinus porni in graba cu cei doi fugari spre Getidava. Niciodata Apronilla nu i se paruse mai frumoasa ca in aceasta zi.

Timp de citeva zile, viata celor doi fugari s-a aflat in grea cumpana. Generalul a pus pe medicul campului sa dea bolnavilor cele mai bune ingrijiri. Galul rezista si se intrema mai repede. Frint de durere si chinuit de remuscari, Livianus Claudius a stat noapte dupa noapte linga patul fetei. De multe ori avea sentimentul ca ingrijeste cind pe Lucina, cind pe Lucilla. Apronilla s-a insanatosit greu. Numai batrina sclava Agnia se simtea fericita, convinsa ca Freya, zeita vesnicei tinereti, ii ascultase si de data aceasta rugaciunile pentru salvarea scumpei ei Lucilla. In exedra era liniste. Livianus Claudius statea linga patul Apronillei si tinea in mina sa mina slabita a fetei. Amindoi taceau. Tot timpul sovaise sa-i puna intrebarea care ii ardea sufletul chinuit. O privi indelung. Da, putea fi Lucina, dupa cum putea fi si Lucilla. Zeii voiau sa-l chinuiasca.

Apronilla, copilul meu, in numele Cybelei, spune-mi, de ce-ai vrut sa fugi la daci? o intreba el aproape in soapta.

Ea isi intoarse incet spre el ochii ei mari, limpezi, albastri ca cerul. In ei jucau lacrimi.

De ce ma chinuiesti, Apronilla? Tu i-ai spus incapatinatului de gal sa nu-mi destainuiasca nimic? Daca vei continua sa taci, voi pune sa-l rastigneasca. Sa simta galul acolo sus pe cruce piroanele batute in miini si in picioare! Va spune de ce

Sa nu-l omori! striga ea speriata, ridicindu-se intr-un cot. Daca il omori, nici eu nu mai ramin in viata!

— Il iubesti atit de mult?

Pot sa nu-l iubesc pe acela care si-a pus in pericol viata pentru libertatea mea, pe acela care acum prefera sa moara decit sa destainuiasca pentru ce am cautat sa fug in Dacia? Izbucni intr-un hohot de plins. De ce nu m-ai lasat sa mor, Livianus Claudius? Eram fericita acum, acolo la zei, linga tata si linga mama!

Copilul meu, linisteste-te! Jur in fata zeilor, in numele lui Jupiter, ca galul nu va avea nimic de suferit!

Il lasi sa ramina tot in garda cetatii? il intreba printre lacrimi.

— Il las fac tot ce-mi ceri tu dar, spune-mi, ce cautai la daci? Tu nu stii ca ei ii trimit la zei pe cei care ii prind, ca ii omoara prin torturi ingrozitoare? Dupa o pauza lunga, continua cu voce scazuta : Zilele acestea am prins aici, in camp, doi tradatori, doi spioni de-ai lor, pe un tribun imperial si pe sclavul lui. I-am legat si i-am intemnitat la Viminacium

Nu mai apuca sa rosteasca in intregime ultimul cuvint. Apronilla slobozise un tipat ca rupt din adincul sufletului si se aruncase cu fata in perna, zguduita de plins. Generalul o privi mult timp in tacere. Linistea din incapere era intrerupta, din cind in cind, numai de suspinele ei si de implorarile ce le facea zeilor sa o ia cit mai repede. El intelese ca orice insistenta din partea lui e inutila. Se ridica de pe scaun si iesi fara sa faca nici cel mai mic zgomot, in sufletul lui patrunsese o noua si puternica framintare.

Capitolul III REGELE SI IMPARATUL

e la Sarmizegetusa, catre apus, drumul urca incet, cu ocoluri largi, printre dealuri si coline, trecea pe linga sate si cetati, se catara spre coama muntelui, pina la Poarta de Fier. Aci fusesera oprite legiunile imperiului in anul Romei 843[28] dupa lupta de la Tapae, si silite, in cele din urma, sa primeasca pacea. Aici se calise in lupta noul rege, Decebal. De atunci, poporul numise acest loc Poarta de Fier. Mai departe, drumul cobora in serpuiri tot asa de largi, dar mai repezi, tinind-o alaturi de riul Tapae, care alerga grabit spre fratele lui mai mare, Tibiscu. In jur, muntii, dealurile si colinele erau imbracate cu paduri dese de brazi si fagi, iar prin poieni si livezi se zareau trunchiuri albe de mesteceni presarate din loc in loc.

In toamna acestui an, drumul ce ducea spre Tibiscu vuia de zgomotul carelor, de chiotele luptatorilor, de nechezatul cailor si de latratul ciinilor. De pe tot cuprinsul Daciei soseau cete de luptatori, pe care regele le aduna in graba, ca sa opreasca inaintarea armatei romane cotropitoare.

La jumatatea drumului dintre Tibiscu si Poarta de Fier strajuia mica cetate de lemn Tapae. Dincolo de cetate, valea se largea mult, formind un fel de gavan urias. In acest loc ferit si bine strajuit de munti, regele Decebal isi stringea armata pentru batalia hotaritoare cu imperiul.

In toiul acestor pregatiri, Diegis nu putuse rabda sa n-o mai vada pe Carsida. Trecuse peste munte in galopul calului, ramasese putin la Carsidava, si acum se inapoia spre tabara sa. Inainta prin padurea rara, urmat la citeva zeci de pasi de garda. Peste grijile pregatirii de lupta, peste chipul regelui si al Marelui preot, cu care trebuia sa se intilneasca, se suprapunea, in mintea lui, imaginea fiintei dragi. Batrinul Dicomes se invoise ca, atunci cind va fi cu putinta, Carsida sa devina sotia fratelui regelui.

In trapul calului, adierile vintului usor de seara se jucau prin pletele lui castanii si prin barba deasa si bogata. Sub sprincenele mari, rasfrinte in sus, ochii lui de un caprui-deschis erau atintiti departe, spre vale, si aratau zbuciumul sau launtric. Fata mai mult ovala decit rotunda, nasul drept, narile largi si buzele bine conturate, incadrate de mustatile, barba si pletele bogate, ii dadeau infatisarea unui adevarat luptator dac. Pe umeri ii flutura in vint zeghea larga din postav de lina seina, brodata cu flori albastre, cusute cu multa maiestrie.

Ajuns in virful colinei, se opri. Privi departe in vale, trecindu-si usor degetele prin suvitele barbii. Auzea scirtiitul carelor, strigatele celor ce indemnau vitele si chiotele luptatorilor. Slobozi un oftat adinc si murmura :

— Cotropitorul nu vrea sa ne lase linistea si libertatea! Tresari la nechezatul calului. Din vale veneau zgomote de tot felul, de invalmaseala amestecata cu strigate. Un moment i se paru ca, din partea cealalta a vaii, cetele ce treceau fusesera atacate din padure. Indemna calul si porni in galop pe poteca ce ocolea printre mesteceni si fagi rari, coborind in panta lina pe coasta muntelui. Cind sosi mai aproape de drum, opri calul. intelese ce se petrecea: trecea alaiul Marelui preot. Diegis isi musca adinc buzele, si ochii ii lucira. Privi invalmaseala si multimea. Alaiul Marelui preot intilnise la o cotitura o ceata de calareti si de care incarcate, tocmai in locul in care o stinca iesita pieptis ingusta mult drumul. Garda de preoti impingea cu sulitele pe toti cei ce le stateau in cale, pentru ca nimeni sa nu se apropie de lectica aceluia care putea vorbi cu Zeul cel mare. Poporul credea in tot ce spuneau preotii si se supunea. Dinauntru, asezat pe perne pufoase, Marele preot se uita satisfacut printre perdele, prin deschizaturi bine ascunse de ornamentatii, cum multimea se pleca cu evlavie si teama. Il bucura invalmaseala produsa de trecerea sa, fara ca cineva sa incerce sa murmure sau sa faca vreun gest de nesupunere.

Dincolo de Poarta de Fier, nu departe de Tapae, in mica cetate Rehidava, agatata pe coasta muntelui, isi instalase regele tabara de comanda a armatei, de unde urmarea pregatirile capeteniilor dace. Fiecare taraboste[29], fiecare capetenie de trib, indata ce sosea cu ceata lui de luptatori, urmat de carele incarcate cu arme, imbracaminte si hrana, se prezenta inaintea regelui si a Marelui preot. .

Galopind la o mica departare de drum, Diegis urmari intrarea alaiului Marelui preot in cetatea Rehidava, primit de strajeri cu sunete de tulnice. Tot drumul, Marele preot dormitase. Numai cind auzi sunetele tulnicelor se inviora, cobori din lectica, ajutat de preoti, si porni grabit spre sala regelui, numita sala de judecata sau de sfat. Se lasa greoi in jiltul sau, asezat linga cel al regelui, si isi trecu privirea peste cei prezenti. Pe fata lui grasa, cu ochi rosii si buze carnoase, aparu un zimbet sters. Facu semn cu mina celor de fata sa sada linistiti.

Dupa putin timp, intra in sala si Diegis. De talie potrivita, aproape inalt, vioi, cu privire de vultur, se indrepta spre Marele preot.

— Ma plec in fata Marelui preot, trimisul marelui zeu Zamolxis, si-i urez bun venit in mijlocul luptatorilor regelui! il saluta el fara convingere si fara caldura.

— In mijlocul luptatorilor Marelui zeu, Diegis Marele preot schita un zimbet plin de intelesuri. Continua : Marele zeu, prin mine, a dat dezlegare poporului sa lupte impotriva imperiului, si preotii lui au si dus aceasta veste pretutindeni. Dar vad ca regele n-a venit. I-am spus ca trebuie sa-l intilnesc aici.

Pe fata lui Diegis isi facu loc minia. Privi indelung pletele albe ale Marelui preot si barba bogata ce-i acoperea pieptul. Intotdeauna, prin tot ce facea, Marele preot cauta sa se arate ca e deasupra regelui. Situatia ce se crease punea poporul in grea cumpana, pe de o parte, iubirea si supunerea fata de regele viteaz si bun, si pe de alta parte, teama de Zeul cel mare, care isi arata vointa prin gura lui Zundecibalm, Marele preot.

Nu mai vine astazi regele, spuse incet Diegis. E napadit de griji. Se straduieste sa stringa cit mai multi luptatori si cit mai multe arme si cauta sa intre in legatura cu fratii nostri de dincolo de munti, de la Burridava, Rusidava, Sucidava si alte cetati, pina la Pontul Euxin.

Ma mira ceea ce-mi spui, Diegis! Luptatorii sint strinsi de preoti din toate colturile tarii si toti vin cu arcuri, sulite si sageti, ei nu pleaca la lupta fara arme. Poporul nu iese din voia Marelui zeu, si eu nu fac altceva decit sa spun tuturor care este voia lui.

Diegis il sageta pe Marele preot cu o privire dirza.

Sa ma ierte Marele preot daca indraznesc sa-l intreb : tot asa spun preotii si poporului? Atunci, cine conduce tara, cine merge in fruntea luptatorilor pe campul de lupta : Marele zeu, Marele preot, sau regele?

Marele preot nu-si mai putu opri zimbetul prefacut, plin de rautate. Ochii i se ascunsera in dosul pleoapelor grele, abia deschise.

Eu nu fac altceva decit sa indeplinesc vointa Marelui zeu si, ca Mare preot, aduc totul la cunostinta poporului. Daca tu crezi, Diegis, ca nu este bine ca poporul sa asculte de Zamolxis, eu pot sa spun asta dacilor

Amenintarea lui Zundecibalm nu-i scapa lui Diegis. Stia ca Marele preot punea la cale cele mai mirsave lovituri, pe care preotii le aduceau la indeplinire fara sovaire. Tocmai se pregatise ce sa-i raspunda, cind auzi afara un zgomot neobisnuit. Socoti ca se intimplase ceva grav. Se ridica, isi aseza bine spada si se repezi afara, dar in usa doua miini puternice i se proptira in piept.

Marele zeu sa te tina, Diegis, stai, am sosit! Diegis privi cercetator pe luptatorul scurt si gros care il oprise, apoi izbucni ingrijorat :

Susagus, te-ai intors! Singur? Ai pierdut luptatorii cu care ai plecat?

Noul-sosit ii raspunse vorbind rar, cu un huruit gros :

Ce sa-i pierd, Diegis?! Am adus regelui captivi multi de dincolo de Dunaris, si in drum, la inapoiere, am eliberat multi daci.

Tacu privind in jur. Il vazu pe Marele preot.

Ma plec cu supunere in fata Marelui preot al marelui zeu Zamolxis! saluta el de rasuna sala.

Vorbeste, Susagus! il indemna Diegis. Haidem linga Marele preot.

Intrara in sala. Susagus isi dezlega zeghea de la git si si-o lua de pe umeri.

—Sa va spun ce-am facut, incepu el. Asa cum a fost porunca regelui, intr-o noapte am trecut peste Dunaris, am atacat un castru, l-am ars, apoi am patruns adinc in imperiu. Am luat si citeva sute de captivi.

— Zeul Zamolxis se bucura, Susagus! murmura Marele preot privindu-l pe sub pleoapele grele, aproape inchise. Se bucura Marele zeu, fiindca noi platim cu acelasi pret expeditiile de jaf si de distrugere pe care le-a facut si le face imperiul. Zundecibalm deschise ochii. Povesteste, ce-ai mai facut?

Susagus isi mingiie barba stufoasa, incilcita.

Pe captivi i-am trimis legati, sub paza buna, spre Sarmizegetusa, iar eu, cu ceata mea de luptatori, am pornit pe urma legiunilor care inaintau de la Dierna spre Tibiscu. Intr-o padure am dat peste doi daci scapati de la Arghidava; abia isi mai tineau viata in oase. Din primavara, Arghidava rezista incercuirii dusmanului.

Te-ai dus si la Arghidava? il intreba Diegis insufletit.

Puteam sa-i las neajutorati pe cei din cetatea care a fost scaunul de domnie al marelui nostru Burebista? Marele Zamolxis ne-a ajutat. Ceea ce-am gasit a fost si inaltator si ingrozitor. Noi am vazut acolo si ne-am convins inca o data ce inseamna vitejia si rabdarea dacilor. Oameni infometati si slabiti atit de mult incit abia mai puteau sa tina barzile, arcurile sau sulitele in miini. Barbati, femei, copii au iesit cu totii sa loveasca pe cotropitori.

Susagus tacu, tusind usor. Afara se auzeau chiote des repetate.

I-am adus pe toti de acolo, urma el. Nici pe bolnavi nu i-am lasat. Unii au murit pe drum, altii s-au insanatosit. Acum sint gata de lupta, nu-i auziti cum chiuie de bucurie?

Diegis se ridicase si se misca nerabdator. Il intreba pe Susagus :

— I-ai adus pe toti incoace?

— Pe toti cei buni de lupta, pe ceilalti i-am pornit mai departe, spre Cetatea de Munte, unde vor putea sa se intremeze.

Ma voi ruga Marelui zeu pentru tine, Susagus, murmura Marele preot.

Cu multa admiratie si recunostinta, Diegis se opri in fata viteazului luptator.

Regele se va bucura mult! Se apropie si-l prinse de umeri cu amindoua miinile : Sa te duci sa te odihnesti, Susagus!

Il privi indelung, cu multumire. Il impresiona cautatura adinca a luptatorului, cu ochii verzi-caprui, mult adinciti in orbite de noptile nedormite si de griji. Barba ii crescuse lunga si parea prea rara, ca la oricare dac mult prea tinar pentru grelele incercari la care il supunea regele. Era scurt si bine legat, cu ceafa groasa si lat in spete. Vazu in ochii lui o dorinta.

Mai ai ceva sa-mi spui, Susagus? il intreba Diegis.

Am o dorinta, adica o rugaminte. Ea sta numai in puterea regelui, dar daca tu si Marele preot ii vorbiti

Spune, ce sa-i cerem? intreba Marele preot, bucuros ca-i cere si lui ajutor.

Printre captivii pe care i-am luat de dincolo de Dunaris am adus si un grec, cu numele de Callidromus. Este un sclav foarte invatat. Pe Callidromus nu l-am prins, a venit el alaturi de noi, de bunavoie. Ne-ar pedepsi Zeul cel mare daca l-am tine tot sclav! La Arghidava, el a luptat alaturi de noi, sa ne eliberam fratii.

Va fi liber! il asigura Diegis. Haidem sa-i vedem pe cei adusi. Marele preot mai ramine aici? intreba intorcindu-se spre Zundecibalm.

Nu, Diegis, plec la Sarmizegetusa, sa-l intilnesc pe rege.

arsidava nu era o cetate intarita pentru lupta. Departe de drumurile mari, ascunsa intr-o vale inconjurata de munti, era locul de bastina al familiei Dicomes, familie de vechi luptatori si de sefi ai tribului din care se tragea si regele. De jos, din vale, cetatea se vedea intr-o pozitie frumoasa pe un virf de colina, strajuita in spate de o padure seculara, ce se intindea pina sus, imbracind toata coasta muntelui. Drumul pornea de jos in urcus si o tinea drept pe coasta colinei citeva sute de pasi, umbrit de fagii si mestecenii ce-l ascundeau vederii, apoi urca ceva mai repede, cu multe ocoluri si intoarceri, pina aproape de cetate, unde din nou urcusul se indulcea si cotiturile se prelungeau pe masura ce se apropia de poarta cea mare a cetatii. Pentru comatii[30] si robii familiei Dicomes, care munceau pamintul in vale, o poteca ingusta cobora din cetate drept pe povirnis, trecea din loc in loc peste trepte, taiate in stinca, si iesea in apropierea atelierelor, staulelor si caselor din vale.

Imprejmuirea de aparare inchidea jur imprejur toata poiana din virful colinei, in mijlocul careia se inaltau zidurile cetatii. Era formata dintr-un val de pamint, inalt de mai mult de sase pasi, pe creasta caruia se ridica un gard de lemn. Dincolo de valul de pamint, in afara, cetatea era inconjurata de un sant adinc de patru pasi si lat de trei, plin cu apa. In el poposeau apele unui piriu ce cobora din munte, apoi porneau la vale. In cele patru colturi, cetatea era aparata de patru turnuri scunde de lemn, in care vegheau zi si noapte strajeri. Tarabostele Dicomes isi organizase o ceata de paza formata din cei mai voinici si mai de incredere robi.

Casa tarabostelui era o constructie destul de mare, ridicata pe temelie de piatra, cu peretii si acoperisul din birne groase. Pietrele din temelie erau frumos cioplite si zidite prin rostuire, fara nici o legatura de tencuiala. Casa avea sase incaperi, asezate una linga alta, intre care se putea circula numai pe afara, printr-un cerdac lung si larg, ce se intindea pe toata lungimea ei. Dedesubt, intre zidurile temeliei, erau beciurile, adevarate magazii de vinuri, de alimente si de arme. Multe scuturi, spade, arcuri si sageti zaceau acolo din tata-n fiu, fara folosire, locul lor fiind luat de altele, mai noi, mai bune, mai agere si mai usoare. Ceva mai departe si mai sus se vedea o constructie mai marunta si fara cerdac, dar tot asa de lunga, impartita in numeroase chilii, ale caror usi se deschideau de-a dreptul afara. Aici locuiau robii. Pe partile laterale ale curtii erau alte doua constructii din lemn, un fel de magazii cu beciuri adinci. Aci ingramadea tarabostele recolta de pe eimp si tot ce se lucra in atelierele din vale. Din spatele acestor magazii porneau, pina in apropierea zidului, grajduri de vite, folosite in timpurile grele, cind tara se afla in lupta, si dusmanul aproape. Staulele mari pentru vite si magaziile erau jos in vale, linga casele comatilor.

Pentru familia Dicomes si robii ei, in vorbirea obisnuita nu exista numele de cetatea Carsidava, ci numai acela de „casele de sus' - adica cetatea, si „casele de jos' - adica staulele, magaziile si atelierele tarabostelui. Si casele de jos erau imprejmuite cu un val de pamint si cu gard de maracini bine impletiti. De cele mai multe ori, in zilele si noptile frumoase de vara, intreaga familie: raminea jos, la casele din vale.

In cetatea fiecarui taraboste se aflau robi si sclavi. Cu cit avea mai multi, cu atit era socotit mai bogat si mai puternic. Dacii faceau deosebire intre un rob si un sclav. Rob era acel dac care fusese nascut de o roaba daca, sau acel comate pe care regele, in loc sa-l omoare, il facea rob si-l dadea unui taraboste. In vremuri grele, cind un taraboste gresea fata de rege, acesta nu statea pe ginduri, si daca nu poruncea sa-l arda de viu, il facea si pe el rob. Sclav era captivul adus din tara dusmana, de dincolo de marele fluviu, sau cumparat de la negustorii straini vinzatori de sclavi. Si purtarea stapinilor fata de ei era diferita : robul era socotit ca o sluga pe viata si tratat mai omeneste, iar sclavul trecut in rindul animalelor de munca. Rareori se faceau exceptii. Cu toate acestea, fie rob, fie sclav, viata lor era in egala masura in miinile stapinului.

Catre vremea prinzului, pe un soare potolit de toamna, pe drumul ce ducea sus spre cetate urcau patru oameni. Doi erau legati strins, se vedea ca sint sclavi, al treilea, legat ceva mai larg, era rob, si din spate ii impingea, amenintindu-i cu ciomagul, un batrin - si el tot rob - baciul turmelor lui Dicomes. Pe fetele celor legati impietrise teama si disperarea. Toti trei erau tineri, aproape copilandri. Batrinul era napadit si el de teama si de rusine, ii pierise curajul sa se mai prezinte in fata stapinului. Pletele lungi si albe, ca si barba stufoasa ii jucau in rafalele vintului ce cobora din inaltimi. Tremurind, trecura podul de peste santul cetatii si intrara pe poarta cea mare, chiar in clipa cind batrinul taraboste cobora incet pe scara, mutind cu greu cind piciorul de lemn, cind pe cel sanatos. De cite ori cobora treptele, Dicomes isi aducea aminte de vremea cind fusese om intreg, si se infuria. Ii vazu pe cei patru intrind si se opri pe penultima treapta. Ridica toiagul in care se sprijinea si-i privi amenintator. Batrinul baci impinse inainte pe cei trei tineri, fara sa indrazneasca sa ridice capul. Tinea caciula in mina stinga, care ii tremura puternic. Tarabostele se incrunta.

Ce s-a intimplat, Usugus, ce paguba mi-ati mai facut? il intreba el cu minie.

—- Nenorocire, stapine! Mai bine ne luau zeii cei rai, pe mine si pe ei. Asa, nu mai veneam in fata ta!

Spune, ce-ati facut, robule, ca pun sa-ti rupa oasele!

D-apai, tot nu ma astept sa scap, stapine! Paguba pe care ti-am facut-o este prea mare!

Ce mi-ati mai facut?

Tarabostele mai cobori o treapta si din nou ridica toiagul, gata sa loveasca.

Am pierdut o parte din turmele de oi si de capre, stapine, le pazeau acestia trei. Le-am cautat mult. Trei zile am colindat padurile si muntii, dar n-a fost chip sa le dam de urma. De la o haita de lupi tot mai raminea ceva. Poate ca au fost rupte din turme si duse de iscoade romane, peste munti, pina la tabara lor.

Tarabostele se uita cercetator la batrinul rob. Copilarisera impreuna, Usugus ii fusese prietenul de joaca. Toata viata il slujise ca un rob cinstit, muncitor si cu grija de avutul ce i se incredintase. Isi strinse cu putere falcile, pentru a se stapini

Cite oi si cite capre ati pierdut, Usugus?

O suta cincizeci de oi si treizeci de capre, stapine! Nu-mi dau seama cum de s-au rupt din turma? Caprele, mai inteleg, o mai apuca razna, dar oile?!

Dicomes nu-l mai asculta. Isi atintise privirea asupra robului, aproape un copil, ce statea in fata batrinului baci. Daizus era frumos, avea ochi albastri, plete lungi, blonde, cu un inceput de barba cu pufi albiciosi. Abia implinise saptesprezece ani ; fiu al unei roabe frumoase, batrinul stia ca fusese fructul dragostei lui. Un val de caldura il napadi. Se rasti din nou la batrin :

Dezleaga-l pe Daizus! Cum de-ai indraznit sa-l legi alaturi de sclavi? De ce nu te-ai legat si pe tine, ca si tu esti rob!

— Stapine, mi-a fost teama sa nu fuga, murmura Usugus.

— Spune tu, Daizus, cum s-a intimplat, ce faceati voi cind s-a rupt turma? continua tarabostele cu ton mai potolit, dar amenintator. Daca ai sa-mi spui cumva minciuni, chem garda si te strapunge cu sulitele aci, in fata mea!

-— Jur pe Zamolxis, stapine! Noi ne jucam, ne intreceam in lupta dreapta. Atunci, oile si caprele s-au speriat si s-au rupt unele spre zavoiul de pe malul piriului, altele spre saivane. O parte au intrat prin tufisurile de pe coasta si alta in padurea deasa din lungul vaii inguste de la Urlatoare. Eu n-am vazut de ce s-au speriat. Tullius spune ca a vazut doi ursi in doua labe, care alergau pe marginea padurii. Ne-a fost frica sa ne apropiem. Cind ne-am dus cu mos Usugus, n-am mai gasit nici o oaie si n-am vazut nici urma de urs

Daizus tacu. Isi framinta miinile si-si rasucea degetele.

Daca s-a intimplat asa, atunci nu e lucru curat. A fost acolo picior de om, poate chiar de dusman. Trebuie sa intarim paza. Dar daca vitele or fi ratacind departe prin munti, haituite de fiare? Tu, Daizus, nu cumva a fost o minciuna povestea cu ursii tot ce mi-ai spus?

Nu, stapine, sa spuna si Tullius! Tarabostele clatina capul cu neincredere.

-— Ei, ce facem, Usugus? De unde-mi scoti oile si caprele?

Batrinul baci, sprijinit in ciomag, isi schimba greutatea trupului pe celalalt picior si scuipa zgomotos.

As aduce jertfa Marelui zeu, stapine, daca ele ar iesi de undeva, de dupa vreun colnic de munte. Pai, fa-ne ce vrei, stapine! Un batrin ca mine, poate ca degeaba mai face umbra pamintului, dar ei sint tineri, niste copii

Dicomes nu-l mai asculta. Batu din palme de citeva ori, apoi striga spre poarta. Seful garzii, un dac voinic si vioi, sosi in fuga.

Vazio, pe toti acestia patru ii pedepsesc. Vei indeplini fara sovaire porunca mea : lui Usugus ii tragi douazeci de bice la spate, pe Daizus il pui in lanturi aici sus, in beciul robilor, iar pe acesti doi sclavi vreau sa-i omor! De mult n-am mai bagat spaima in robi si in sclavi. Daca-i las de capul lor, imi imprastie toata averea. Te duci jos, in vale, la casele de jos si-i stringi pe toti, sa priveasca pedepsirea lor. Avem arcuri si sageti noi, lucrate in ateliere, vreau sa le incerc chiar pe oameni. Acum sa-i iei de-aici, ca m-au suparat destul!

Iertare, stapine! Sa te-ajute Marele zeu! Omoara-ma pe mine, stapine, si lasa-le lor viata! Fie-ti mila de tineretea lor!

Dupa ce urca o treapta, tarabostele se intoarse spre ei. Il privi lung pe Usugus, apoi pe Daizus. Furia ii crescu si mai mult. Incepu sa strige :

Ti-am spus sa-i iei, Vazio! Sa-i dai baciului treizeci de lovituri.

Napadit de furie, tarabostele porni in sus pe scara, sprijinindu-se in toiag si mutind greu piciorul de lemn, din treapta in treapta. Ajunse in cerdac, se lasa sa cada pe o lavita de linga perete. Ofta adinc. Isi roti privirea pina departe in vale. Nu-l durea pierderea unei parti din turme, supararea lui era mai mare, mai adinca : se apropia marea lupta cu imperiul, iar despre Sarmis, inchis la Viminacium, nu mai stia nimic. Se intoarse cind auzi o usa scirtiind. O vazu pe Carsida.

Vino, fata mea! Cind te vad pe tine ma mai linistesc, uit de tot ce ma framinta!

Carsida se apropie si-l imbratisa.

— Te lasi invins de griji si de suparari, tata, sopti ea, abia stapinindu-si plinsul. Te-am auzit cum strigai, de ce vrei sa-i omori?

Batrinul salta incet capul.

Sint sclavi mai cumpar altii

- Da, tata, sint sclavi. Tu uiti ca si Sarmis este sclav? Tu uiti ca si lui s-ar putea sa i se intimple la fel?

Pieptul Carsidei se salta cu putere, dupa fiecare suspin. Batrinul zimbi potolit. Carsida era frumoasa, energica, hotarita.

Si pe Usugus, tata, continua Carsida, ai pus sa-l bata! Cum sa-l biciuiasca pe el, pe omul care ne-a purtat pe brate pe mine si pe Sarmis, pe batrinul care ne-a facut frumoasa copilaria? Acum, tata, cind peste putin timp eu voi fi sotia lui Diegis, tu vrei sa omori doi tineri care inca nu s-au bucurat de frumusetea vietii? Iarta-i, tata, iarta-i! Daca Sarmis ar fi aici, nu te-ar lasa sa te porti astfel!

Mult timp, linistea fu tulburata numai de suspinele infundate ale Carsidei. Dupa rasuflarea puternica si tremurul miinilor, se vedea ca batrinul taraboste abia se mai stapinea. Dar nu putu sa se infringa mult. Il chema pe Vazio.

Sa le dai drumul, sa se duca in vale! ii spuse cu minie.

Vazio nu se clinti din loc. Niciodata tarabostele nu revenise asupra unei porunci. Il stia ca tine cu multa mindrie sa arate ca o data ce spunea ceva, nu-si mai schimba vorba.

Ce stai? Sa plece numaidecit toti, la turme! ii striga din nou.

Tarabostele se intoarse repede si, proptindu-se in toiag, intra in casa, in incaperea in care isi traia batrinetele, de unul singur, invins de incercarile grele prin care trecuse. In tinerete fusese un barbat frumos, scund, bine legat, cu pletele si barba blonde si cu ochii albastri, visatori. La minie devenea de nestapinit, sfarirna si pietrele in miini. Acum, slabit, cu pletele si barba albite de ani si de durere, nu-si mai gasea linistea. Dorul dupa Sarmis si grija de el il macinau amarnic. In unele momente, se ruga lui Zamolxis sa-l ia acolo sus la el, in cer.

Urmindu-i pe cei trei tineri, batrinul baci pasea framintat de cele intimplate. Nu intelegea ce se petrecuse. Il cunostea pe taraboste din copilarie, il servise cu credinta si cu supunere. Stia ca pedepseste rar si greu. Astazi nu intelegea ce se petrecuse in sufletul lui si de ce ii iertase, isi aminti de felul cum tarabostele se uitase la Daizus cind ii spusese sa-l dezlege. Nu fusese privirea unui stapin furios, ci mai degraba a unui parinte, care se lupta cu sine insusi inainte de a-si pedepsi crunt feciorul. Numai el, Usugus, mai traia dintre cei care stiusera ca tinarul rob e fiul tarabostelui.

Privirea batrinului baci trecu asupra lui Tullius. In imbracamintea zdrentuita si murdara, fata sclavului avea ceva aparte : puritate, finete, visare si frumusete. Era trist, o tristete ce nu parea sa fie in legatura cu cele intimplate. Pe el nu-l speriase moartea. Tot gindul, toata fiinta lui erau pline numai de chipul Carsidei! O iubea mult pe fiica tarabostelui, o iubire fara speranta, o iubire duioasa, curata, sincera, ca a unui frate fata de sora, sau a unui credincios fata de zeita venerata.

V-a iertat stapinul, dar nu va iert eu, pacatosilor, murmura apasat batrinul baci, revenindu-i in minte cele petrecute in fata tarabostelui. O sa va dau o bataie zdravana! M-ati facut de ris, ticalosilor, tocmai acuma, la batrinete!

Poteca se termina jos, in drumul ce urca spre cetate. De dupa un colt de stinca se auzira ropote de cai ce se apropiau in galop. Aparura doi calareti, care strinsera scurt friiele cailor si se oprira. Usugus ii recunoscu indata ce-i vazu.

Dati-va la o parte, pacatosilor, sa treaca tarabostele Dagio! striga el scotindu-si repede caciula.

Ce mai faci, batrine Usugus, iti mai aduci aminte de supararile ce-ti faceam cind eram mic? intreba Dagio.

Cum sa nu-mi aduc, stapine, zeul Zamolxis sa te pazeasca!

Mosule, tarabostele Dicomes este sus, sau a coborit la casele de jos?

— E sus, stapine! E suparat foc l-am suparat noi, nemernicii

— Bucura-te, Usugus, oricit va fi de suparat batrinul Dicomes, il inveselim noi. Dagio porni in galop spre cetate.

De sus, prin fereastra, batrinul taraboste urmarea apropierea celor doi calareti, care dispareau din cind in cind pe sub copacii al caror frunzis inca nu cazuse. Nu-i recunoscuse. Vederea lui slaba nu-l ajuta sa vada atit de departe. Dupa graba cu care urcau, nu se indoia ca aduc o veste importanta. Mai intii se gindi la Diegis, apoi la rege. Nu putu insa sa-si continue gindurile. Din cerdac auzi strigatul Carsidei :

—Tata, uite ca s-au inapoiat Dagio si Ozio!

Sari in piciorul de lemn, uitind sa-si mai ia toiagul de sprijin, si se repezi afara.

-— Nu te speria, batrine! Marele zeu sa-ti dea numai sanatate si bucurie! il saluta Dagio, urcind din fuga pe scara.

Imbratisarea fu scurta si barbateasca. O prinse in brate si pe Carsida.

— Spune-mi, Dagio, l-ai gasit? Traieste? sopti batrinul taraboste, cuprins de teama.

Il imbratisa si pe Ozio.

E sanatos ca o stinca si va trimite cele mai bune urari, spuse vesel Dagio.

— L-ai gasit e sanatos? intreba din nou, cu o umbra de neincredere, indirjit de veselia lui Dagio.

Da, taraboste Dicomes! intari Ozio.

Daca nu mi-ati spus adevarul, va omor cu mina mea! Sa nu-mi chinuiti batrinetea!

N-ai norocul, taraboste, sa trimiti la Marele zeu niste oameni ca noi, adauga Dagio.

Batrinul taraboste ramase descumpanit. Nu stia ce sa mai spuna. Vestea pe care i-o adusesera era prea mare pentru sufletul lui greu incercat. Isi descarca tot focul pe Carsida.

Ce stai? Nu vezi, baietii sint infometati, neodihniti. Cheama roabele, aduceti vin, slanina, cirnati, nuci Parca ne-am prostit de tot!

De trei luni plecasera Dagio si Ozio, trimisi de Diegis, cu insarcinarea de a afla ce se mai intimplase cu Sarmis si cu Vitellius, dupa intemnitarea lor la Viminacium. Cei doi fusesera pusi la o incercare grea, cutezatoare, plina de pericole, si Diegis ii socotise oamenii cei mai potriviti, cei mai incercati.

De la primele ulcele golite, vinul ii incalzi si le mai dezlega limbile. Batriniul taraboste nu-si mai incapea in el de bucuria vestii aduse.

Dagio, iti dau sa-mi bei tot vinul, si sa stii ca nu am putin. Vreau sa-mi povestesti tot ce s-a petrecut acolo si tot ce stii despre Sarmis!

— Iti spun, batrine, numai ca n-am prea multe de povestit. Pentru un vin ca asta, ar face s-o lungesc cit mai mult. Si in tabara romana se cauta tot vinul dac. Iti amintesti, Ozio, la castrul de la Lederata, legionarii au spart oalele cu vin de Falern si-au cerut vinul nostru.

Cu pometii obrajilor imbujorati, Dagio isi mingiia usor barba si vorbea cu ulcica in mina.

Haide, Dagio, incepe! il indemna nerabdator tarabostele.

—Sint gata, batrine! Dar mai intii, spune-mi : ai avut vreun semn bun astazi? De obicei, zeii ne prevestesc bucuriile si nenorocirile

Stiu si eu ce sa zic?! Era sa omor doi sclavi si i-am iertat. I-am iertat la rugamintile Carsidei. Poate sa fi fost un semn de la Marele zeu! Dar da-i drumul o data, ca de nu, pun mina pe maciuca! Ce ma tot fierbi atita?

Carsida izbucni intr-un hohot de ris sonor, cristalin. Lui Dagio ii placu. O privi mult. II mira frumusetea ei. N-o mai vazuse de mult timp. Crescuse. Era aidoma mamei pe care el o cunoscuse in anii tineretii. Ca si ea, Carsida avea obrazul alb, curat, fruntea inalta, fata ovala, nasul mic si drept, usor saltat de virf, iar parul bogat, blond, de culoarea lanului de griu copt, ii cadea pe umeri in doua cosite groase. O vazuse de multe ori alergind cu calul, sarind peste santuri si stinci ca un adevarat luptator. Stia sa minuiasca eu dibacie sulita si arcul si nu dadea inapoi din fata primejdiei. Se gindi ca Diegis isi alesese ca sotie pe o copila careia i-ar fi stat bine si ca regina chiar. Isi reveni din ginduri, reamintindu-si de nerabdarea batrinului taraboste. Il batu usor pe umar.

Fii atent, batrine, ca-i dau drumul! Sorbi de citeva ori din ulcica, apoi tusi usor : Am plecat asa cum mi-ati spus voi: tu si Diegis. Am mers prin munti si paduri, si in doua saptamini am ajuns la Lederata. Nu puteam sa inaintam decit cu multa grija. De intrat in cetate, nici vorba. Intre Lederata si Viminacium si intre Lederata si Getidava trec puzderie de legionari si de siruri de care incarcate cu de toate, pentru legiunile aduse in Dacia. Daca le cadeam in mina, n-ar fi fost prea mare paguba, ne-am fi pierdut viata luptind, caci vii in mina lor nu ne-am fi lasat, dar nu ne-am fi putut indeplini scopul pe care il urmaream. De fapt, eu si cu Ozio nu ne gindim sa plecam la Marele zeu fara sa doborim cit mai multi legionari. Asa, batrine, ascunsi in apropiere de Lederata, ne-am facut fel de fel de socoteli, una mai temerara decit alta, una mai vicleana decit alta, dar nici una n-o puteam aduce la infaptuire. Ajunsesem la culmea rabdarii. Intr-o noapte, stateam amindoi in padure, in apropierea drumului ce intra in Lederata. Indirjiti si fara ca somnul sa se -lipeasca de noi, asteptam -ca zeii sa faca vreo minune. Trecuse de miezul noptii cind la urechile noastre a ajuns scirtiit de care incarcate cu poveri grele, trase de boi ce inaintau domol. Erau carele cu marfuri ale unui negustor. Cind vine norocul, vine. Negustorul a oprit boii sa se odihneasca tocmai in dreptul nostru. Nu ne-a fost greu sa intram in vorba cu el, caci, dupa cum stii, nu ne poate vinde nimeni in limba Romei sau a Atenei. Am vorbit cu el greceste si, mai cu vorbe, mai cu zornaitul banilor - el, ca orice negustor, nu se putea sa nu fie lacom - l-am facut sa ne ascunda pe sub marfuri si sa ne duca la o taberna, nevazuti de garzile imperiului si de militarii romani. Ne-a dus la o taberna unde era cunoscut bine si unde, tot cu bani, am reusit sa aranjam sa raminem ca argati la caratul si taiatul lemnelor, la adusul bucatelor si apei, la spalatul vaselor si la orice treaba. Ne-am invoit cu tabernagiul sa-i dam banii in fiecare saptamina, ca nu cumva sa ne tradeze. Ne legasem, ca la plecare sa-i dam o suma si mai mare daca treaba iese bine. Banii ii aveam ascunsi departe, in padure. Ne-am schimbat imbracamintea si-am inceput sa muncim, cautind sa intram in legatura cu vreun legionar sau decurion din cetatea de la Viminaciuim. Precum stii, batrine, drumurile oamenilor se intilnesc in taberne si mai ales drumurile legionarilor, decurionilor si centurionilor. Si intr-o seara - trecusera vreo doua saptamini de la sosirea noastra la taberna - ne-a cazut in mina un decurion, caruia ii placea mult vinul dac, dar care nu prea avea bani. I-am dat sa bea, si multe seri a venit la noi de i-am dat pe saturate. Vestea pe care ne-a adus-o decurionul despre Sarmis si Vitellius a fost ca ei sint in cetate, la Viminaciuim si sint sanatosi. La inceput au dus o viata grea, legati in lanturi in beciurile umede si intunecate, apoi, spre norocul lor, comandantul cetatii a fost schimbat, si locul lui a fost luat de un legat, bun prieten al lui Vitellius. De-atunci traiesc o viata mai omeneasca. Sarmis, cum il stii, nu putea sa stea degeaba. Si-a facut de lucru cu un catel pe care l-a scapat din apele marelui Dunaris, luptindu-se cu valurile inspumate.

Dagio mai sorbi de citeva ori, apoi continua :

Daca tribunul acela Maxentiu nu ne cadea atunci in mina, nu stiu ce s-ar fi ales de ei! Dar treaba a mers bine. Prin decurionul acela le-am trimis un papyrus si tot prin el am primit

Ai papyrus? sari batrinul pe piciorul de lemn. De ce nu mi-ai spus? insufletit, ridica toiagul deasupra capului, iti fac capul praf, da-l incoace!

Cu o unda de zimbet in coltul gurii, fata batrinului se schimba in stacojiu.

— Stai, batrine, nu sari asa, uite ca ti-l dau!

Dagio incepu sa se caute la briu.

—Si ce-ai sa faci cu el? intotdeauna ai spus ca scrisul si cititul sint o inselatorie, ca nu poate sa-ti spuna un papyrus gindurile unui om. Tine-l, citeste-l! iti vorbeste Sarmis prin el.

Batrinul taraboste prinse cu mina tremurinda bucatica de papyrus si o duse lacom la gura. O saruta. Ochii i se umezira. Il desfacu apoi si-l privi mult timp.

Na, ia-l, citeste-mi-l! Te pedepseste marele Zamolxis, de ce-l batjocoresti pe un batrin?

Rizind, Dagio lua papyrusul si-l intinse Carsidei.

Vezi, batrine? Ti-ai pierdut capul. O ai pe Carsida, care intelege vrajitoria de pe papyrus. E scris in limba noastra, asa cum stiu si Sarmis, si Carsida, si toti dacii care au invatat sa citeasca si sa scrie.

Inecata de emotie, Carsida citi cu vocea sugrumata!

„De la Sarmis, salut si sanatate.

Tata, Cumida si Carsida, am lipsit mult timp de linga voi si poate ca o sa mai lipsesc citava vreme. Nu stiu ce s-a intimplat si cine a tradat intilnirea noastra cu Dagio. Sint cu sufletul linistit : pe Vitellius nu puteam sa-l parasesc. De mine sa nu duceti grija. Dagio mi-a spus ca voi avea un fiu. O rog pe scumpa mea Cumida sa fie tare si sa creasca cu dragoste copilul nostru. Vitellius, desi nu va cunoaste, va trimite un calduros salut. Acelasi salut il trimitem si lui Diegis. Cit priveste pe Dagio si pe Ozio, pentru curajul si dragostea ce ne-au aratat, te rog, tata, sa le dai una din cele mai bune turme de oi ale tale. Eu si Vitellius va dorim sanatate la toti!'

Batrinul taraboste isi prinsese capul in miini. Ascultase fara sa faca vreo miscare, cu privirea atintita in dusumea. Linga el, Carsida suspina usor si-si stergea intr-una lacrimile.

Acum, batrine, pot sa-ti spun de ce-am lasat papyrusul la urma : ai fi crezut ca ne grabim sa primim de la tine turma de oi.

Dagio salta oala si sorbi cu pofta. Dupa ce-si sterse mustatile si barba, rise :

Tine-ti turma, batrine, ca nu asta ne lipseste, mie si lui Ozio. Turma noastra e in legiunile romane, din care noi vom casapi cit mai multi berbeci!

De ce l-am lasat sa plece inapoi? gemu batrinul taraboste, chinuit de dorul dupa Sarmis.

El tot ar fi plecat, adauga Dagio, eu am vazut ca legatura dintre el si Vitellius nu mai era aceea dintre sclav si stapin, ci dintre doi prieteni adevarati.

evreme, din noapte, batrinul taraboste nu mai avusese nici liniste, nici odihna. Se sculase in zori, se imbracase de sarbatoare si facuse inca o data proba la mantia noua, albastra, ce se prindea pe umar cu o fibula mare de aur, ornamentata cu numeroase spirale. Pusese apoi robii sa-i curete saua, hamul si friul calului, sa le lustruiasca inelele, cataramele si aplicele de bronz frumos lucrate. Cu o zi inainte, isi pregatise piciorul nou de lemn : pusese pe mesterul faurar sa-i traga la capatul de jos, cu care calca pe pamint, doua inele de fier inrosite in foc, si de fiecare inel sa se coasa cite doua cureluse cu catarame. La scarile seii pusese de asemenea sa se coasa cite doua cureluse.

Cind soarele se arata de dupa creasta muntelui, iesi in curtea cetatii si ceru sa i se aduca in graba calul sau preferat : un cal alb, indesat, cu coama si coada lungi si stufoase. Se ridica in sa cu usurinta, ca in anii tineretii, si puse sa i se lege piciorul de lemn la scara seii. Struni de citeva ori calul si facu citeva miscari care uimira pe strajerii, robii si sclavii care-l priveau.

S-a scrintit la cap batrinul de cind si-a maritat fata, sopti o roaba batrina catre alta linga care sedea in pragul bucatariilor.

De mult nu mai vazuse Carsidava o nunta atit de frumoasa, de bogata si de scurta. Fusese de fata si regele la casatoria fratelui sau. Dar totul se petrecuse ca o parere. Grabit, Decebal se ospatase si bause cu pofta, apoi sarise pe cal si plecase urmat de garda sa. In poarta cetatii, spusese inveselit :

— Dicomes, peste citeva zile o sa trec sa vad atelierele si armele pe care le fauresti. Daca nu mai esti bun de lupta, ai ramas cel putin un bun fauritor de arme!

Batrinul taraboste privise trist cum alaiul regelui se indepartase in galop, pe drumul ce cobora in vale. In urechi ii rasunasera mult timp, repetindu-se, cuvintele regelui : „daca nu mai esti bun de lupta daca nu mai esti bun de lupta”in acel moment luase o hotarire de nestramutat, si de atunci se pregatise intr-una. Va calari alaturi de cetele de daci, la lupta cea mare. Numai teama ca regele nu-l va lasa ii mai umbrea sufletul.

Dupa ce mai struni de citeva ori calul, facu semn sa se deschida portile si iesi in galop, insotit de garda. Regele niciodata nu intirzia, nu stia ce e odihna si linistea, iar el, tarabostele, trebuia sa-i iasa in cale. Se indrepta spre casele de jos, unde mai vazu inca o data toate pregatirile ce le facuse pentru primirea stapinului tarii, trecu prin ateliere, prin magazii, prin grajdurile si staulele vitelor si arata locul in care trebuia sa se gaseasca strinsi comatii si robii, imbracati de sarbatoare, pentru primirea alaiului regal.

Soarele se ridicase tot atit de repede pe cit de repede umblase batrinul taraboste. Bruma groasa cazuta in timpul noptii se topise, iar sulurile de picla de pe fundul vailor se ridicau incet si se destramau deasupra crestelor muntilor. Era o zi frumoasa de toamna tirzie. O boare de vint cobora de pe povirnisuri.

De sus, din turnul de paza al cetatii, rasunara sunete de tulnice. Ecoul muntilor si padurilor ce inchideau valea le repetara in valuri ce se pierdeau in departari. Tarabostele sari pe cal si puse sa-i lege din nou curelele de la capatul piciorului de lemn. Privi spre partea in care se pierdea drumul catre Rehidava ; dintr-acolo trebuia sa apara regele cu alaiul lui. Vazu un nor de praf ce se apropia cu iuteala, facind curba mare a drumului ce ducea sus in cetate. Porni in galop. Dupa el se insirara luptatorii din garda si toti cei pregatiti sa iasa in intimpinarea oaspetelui mult dorit, lasind in urma lor un lung val de praf. Pe rege il recunoscu de departe. La un semn, toti cei ce-l urmau sarira de pe cai si se aliniara in drum. Tinindu-si calul de friu, tarabostele ingenunche in mijlocul drumului, cautind sa gaseasca o pozitie mai buna, stingherit de piciorul de lemn. Din urma, patru arcasi cu tulnice vesteau sosirea. De sus, din cetate, alte tulnice le raspundeau cu sunete ce se pierdeau in lungul vailor.

La numai citiva pasi, regele opri calul, inspumat de graba cu care alergase. Facu un semn. Tarabostele se ridica si porni cu caciula in mina, facind miscari energice cu piciorul de lemn, pina in fata lui.

— Regele si stapinul meu, iti urez bun venit pe saraca mea mosie! rosti el, abia stapinindu-si emotia. Marele zeu Zamolxis sa te ajute sa arunci peste apa sfinta a Dunarisului legiunile cotropitoare ale imperiului!

Decebal zimbi. Pletele si barba ii jucau usor in vint. Sari si el jos de pe cal, se apropie de taraboste si-l imbratisa.

— Daca as avea citeva sute de cete de luptatori cu suflet ca al tau, viteazule Dicomes, n-ar mai ramine in Dacia nici urma de picior de legionar roman! il batu usor pe spate. Dar tu nu poti sa ne ajuti in lupta! Asa a fost voia Marelui zeu.

Regele isi strinse pe linga el mantia de purpura si isi aseza mai bine caciula de samur. Batrinul taraboste se dadu citiva pasi inapoi si isi trase spada :

Te voi ajuta, regele meu! Tarabostele Dicomes si-a pregatit piciorul si poate sa stea in rindul luptatorilor! Fara sa-si piarda cumpatul, se intoarse spre Marele preot: Ma inclin in fata lui Zundecibalm, Marele preot al Marelui nostru zeu! iti urez sanatate, Zundecibalm!

In acest timp, Diegis sarise de pe cal si se apropiase de batrin. Ii lua mina si i-o saruta cu respect de fiu. Tarabostele il strinse la piept si-l saruta pe frunte, raspunzindu-i la salut :

- Bun venit, fiule! Marele Zamolxis sa va dea fericire, tie si Carsidiei!

Gata, pe cai! ordona regele. N-avem timp de mingiieri, batrine! Ia sa te vad, luptatorule, citi oameni trebuie sa te ridice pe cal?

Cu voia Mariei-tale, spuse tarabostele zimbind, voi incerca sa sar singur in sa, si daca n-oi putea, indraznesc sa-l rog pe regele meu sa ma ajute!

In alai se auzi un murmur surd. Tarabostele cutezase prea mult, dar murmurul se schimba repede in uimire. Batrinul infipse piciorul sting in scara seii, se salta cu usurinta si, rotindu-si pe deasupra crupei calului piciorul sau de lemn, se aseza in pozitie de lupta. Cu multa iuteala, un strajer din garda ii lega curelele piciorului de lemn la scara seii.

Sint gata sa pornesc la lupta, marite rege!

Vei merge cu noi, batrine! intari regele. Cu luptatori ca tine, Dacia nu va fi niciodata ingenunchiata!

Regele sari sprinten pe cal si porni in galop, urmat de intregul alai. Ajuns la raspintia din care pornea drumul spre casele de jos, regele coti la stinga in trapul calului. Tarabostele dadu pinteni si se apropie de el.

— Marite rege, mergem sus! Trebuie sa te odihnesti putin, sa gusti ceva sa sorbi o ulcica cu vin

Decebal nu intoarse capul, indemna si mai mult calul.

Nu e timp de pierdut, batrine! Dusmanul nu ne da pace. Cine sta la odihna, pierde lupta!

In apropierea caselor de jos, multimea de daci, comati si robi, imbracati de sarbatoare, il intimpinara pe rege eu urale, cu cintece si flori. Regele se opri si privi multumit poporul din jur. Ii vazu pe barbati frumos imbracati, cu camasi albe, cusute cu flori pe poale, pe piept si la umeri, lungi pina spre genunchi, peste itarii albi de lina. Pe spate le atirnau zeghile de dimie, albe, sure si ruginii, prinse la git cu snururi de lina, cu ciucuri mari la capete. Peste mijloc erau strinsi in briie frumos colorate, peste care trasesera chimirele late de piele, incheiate in curele cu doua si trei catarame. In picioare purtau opinci cu nojite lungi, infasurate peste obielele albe de dimie, ce ajungeau pina spre genunchi. Toti isi tineau in miini caciulile mari din blanuri de miel.

Femeile erau adunate ceva mai la o parte. Regele impinse calul spre grupul lor. In aceasta zi, toate aratau frumoase. Pe iile lor albe se imbina frumos jocul florilor colorate, maiestrite cu acul sau in razboiul de tesut. Peste cositele impletite, strinse in conciuri rotunde, aruncasera marame din pinza mai rara, cu flori imprastiate cu gust, ce cadeau peste mantiile usoare din tesaturi subtiri de lina, prinse pe umar cu agrafe lucitoare. Ceva mai departe, stateau robii. Tarabostele nu uitase ca in aceasta zi si ei sa fie imbracati in straie bune si curate.       

De departe, regelui i se paru ca chipul unuia dintre robi ii e cunoscut. Isi indemna calul prin multimea ce se grabea sa lase drum liber si se apropie de el.

Tu nu esti Abruto? Sau ma inseala vederea?! il intreba mirat.

Marele zeu sa te tina, marite rege! Nu te inseala vederea, eu sint, Abruto. Regele meu ma mai tine minte pe mine, nevrednicul

Regele clatina capul. Pe fata lui isi facea loc minia.

Nu esti tu acel luptator care, in batalia de la Tapae, ti-ai pus trupul scut ca sa ma scapi de lovitura naprasnica a unei sulite aruncate de un legionar?

—Regele meu nu se inseala eu sint acela, marite rege!

— Dar tu erai un comate, un dac liber. Aveai casa si pamintul tau, apoi te-am ridicat taraboste, ti-am dat mosie. Cine te-a facut rob? Unde esti, Vicilis?

Suparat, regele il chema pe scribul sau.

—Sint aici, marite rege!

Sint multi ani de cind ti-am spus sa trimiti stire ca pe acest Abruto il fac taraboste si primeste paminturile din valea Tibiseului, catre Getidava. Imi aduc bine aminte.

Scribul regelui ramase incurcat.

Raspunde, Vicilis! ii striga cu minie sporita. Multimea incepu sa se traga inapoi, cuprinsa de teama.

Regele meu stie ca am facut tot ce a trebuit si-am pus si pecetea. Am trimis pergamentul tarabostelui Rundecitulp, pe linga a carui cetate se afla comatul Abruto.

Cu privirea intunecata, regele se intoarse spre cei ce-l insoteau.

—Unde esti, Rundecitulp?

Din mijlocul celor ce formau suita se desprinse un taraboste.

Sint aici, marite rege!

De ce este rob Abruto? se rasti regele, ridicind sprincenele stufoase.

Stapinul si regele meu, incepu Rundecitulp, palid si cu vocea pierduta, cind am primit pergamentul, Abruto era robul meu

Robul tau? Cum, de ce? De ce l-ai facut rob? Vazind ca tarabostele nu raspunde, Decebal se intoarse spre Abruto. Spune tu, cum de-ai ajuns rob?

Abruto vorbi potolit, cu incredere si fara pornire :

Marite rege, atunci, dupa lupta de la Tapae, a urmat o iarna grea, apoi o vara secetoasa. N-am mai avut eu ce trai si am cerut tarabostelui Rundecitulp graunte si fin pentru vite, griu pentru noi, pentru femeie si copii, si nu i le-am mai inapoiat, in celalalt an au fost ploi multe, Tibiscu a iesit din matca si mi-a acoperit toata tarina. Am ramas dator tarabostelui, si regele meu stie, legea este ca datornicul poate sa fie luat rob, cu toata familia lui.

Asa este, Rundecitulp?

Intocmai, marite rege! raspunse cu teama si speranta tarabostele.

Regele paru incurcat. El era primul care tinea la respectul legilor si obiceiurilor din strabuni.

Si cum ai ajuns aici, Abruto?

Nu stiu, marite rege, poate ca i-am fost vindut sau daruit tarabostelui Dicomes.

Spune, Rundecitulp, de ce n-ai indeplinit dorinta mea? Tu nu te supui poruncilor regelui?

Marele Zamolxis sa te tina cit va fi soare si luna pe cer, incepu Rundecitulp revenindu-i curajul, un rob nu ti-l poate lua nimeni daca nu vrei sa-l dai asa e legea din batrini. Eu n-am gresit cu nimic fata de regele meu si nici regele nu mi-a cerut

Tacu incurcat.

—- Nici regele nu-ti poate lua robul, nu poate sa elibereze un rob?

Regele vorbea rotindu-si privirea pe deasupra multimii, care incepea sa fie stapinita de spaima. Cei mai fricosi se retrasesera usor din rindurile din fata. Poporul stia ca regele e crud la minie.

Nu sint vinovat, marite rege! murmura Rundecitulp.

— Eu sint vinovat! Sint vinovat ca nu vad cum unele capetenii nedreptatesc si jefuiesc, cum pentru un sac, doi, de griu si o capita de fin robesc o familie intreaga si nu se gaseste nimeni sa-i ajute pe acesti nefericiti! Sint vinovat ca ma las inconjurat de multi ca tine si nu vad raul pe care il faceti in tara, tu, Rundecitulp si altii, cu suflete tot asa de rele ca al tau!

- Iertare, marite rege! Rundecitulp sari de pe cal si cazu in genunchi in fata regelui. N-am stiut ca-l supar pe regele meu!

Regele il privi cu sila.

Imi vorbesti de iertare? Citi dintre voi a iertat un comate sau un rob cazut in greseala? Sa vada toti ceilalti, care au mai gresit la fel, cum face regele dreptate! Vicilis, sa scrii chiar aici pe loc un pergament si sa-l intaresti cu pecetea mea : ridic pe robul Abruto la rangul de taraboste si-i dau cetatea si mosiile lui Rundecitulp. Robul Rundecitulp se da tarabostelui Dicomes, care il va folosi la fauritul armelor in ateliere.

Regele il cauta pe Dicomes :

Batrine, leaga-ti robul, iar tu, taraboste Abruto, sa te prezinti sa stai la masa cu noi!

Un murmur de uimire si de usurare strabatu multimea. La ultimele cuvinte spuse de rege, Abruto cazu in genunchi. Toti se asteptau ca noul taraboste sa-i aduca multumiri.

Iarta-l, marite rege! Libertatea pe care mi-ai dat-o imi va fi o povara daca o primesc robind pe altul! Cine n-a fost rob, nu stie ce este robia. Cine n-a pierdut-o, nu stie ce este libertatea! Daca regele meu doreste ca robul sau Abruto sa fie fericit, il rog sa-l ierte pe tarabostele Rundecitulp!

La o astfel de rugaminte din partea lui Abruto, regele nu se asteptase. Lui Decebal nu-i placea sa se arate slab de suflet. Din nou isi roti privirea pe deasupra multimii.

Da, asa sinteti voi, cei umili si saraci, stiti sa suferiti mult si sa iertati mult. Dar de ce un taraboste nu iarta?

— Marite rege, indrazni Abruto, dusmanul este in tara. Ai nevoie de o sulita si o spada mai mult! Lasa-l pe tarabostele Rundecitulp sa-si puna spada in slujba ta, caci daca nu alungam legiunile dusmane, ajunsi sub jugul Romei, la ce-mi vor mai folosi libertatea si mosia pe care mi le dai acum?

Din multime se auzi din nou un murmur prelung :

Iertare, marite rege!

Regele incepu sa zimbeasca. Multimea intelese ca Abruto reusise sa-i inmoaie sufletul.

Vicilis, sa scrii altfel pergamentul : regele Decebal reda robului Abruto libertatea, il ridica la rangul de taraboste si-i da paminturile de la Tapae. Facu semn si lui Rundecitulp sa se ridice. Rundecitulp, tu sa lupti alaturi de noi, sa-ti aperi mosia pe care ti-a lasat-o bunul Abruto!

Marite rege, aici, in fata ta, ii cer iertare lui Abruto pentru toate necazurile pe care i le-am facut! Ma leg aici, in fata tuturor, ca dupa ce alungam afara legiunile dusmane sa ridic eu la Tapae casa tarabostelui Abruto!

Cu un zimbet ce-i lumina fata de multumire, regele porni mai departe, spre atelierele in care se faureau armele. In urma lui, in multime, citiva auzira cuvintele unui sclav, Porfirios, un batrin cu barba alba, pripasit la Carsidava, nu se stia de unde :

Pe unde am umblat : in Ellada, in Bithynia, in Parthia, n-am vazut o intimplare ca asta! Vedeti voi, asa a spus si el : „Sa ne iubim unii pe altii si sa iertam aceluia care a gresit fata de noi'. Robul Abruto a vorbit ca unul care ar urma invatatura galileanului.

Porfirios nu ajunsese in Dacia ca sclav, ci ca un propovaduitor care cutreiera pretutindeni pentru a duce cil mai departe invatatura acelui Mesia, asteptat de multa vreme de poporul lui Israel. Prins in Dacia, fusese facut sclav si dat tarabostelui Dicomes. Robii si sclavii nu-l socoteau in toata firea, si cuvintul lui nu-l luau in seama.

Si cine a fost galileanul asta? intreba un comate din multimea strinsa in jurul lui.

A fost fiul Domnului. El, galileanul, a invatat lumea prin parabole si a savirsit minuni : a vindecat pe bolnavi, a prefacut apa in vin, a murit rastignit pe cruce si a inviat

In spatele lui Porfirios, un rob gras si scurt, cu privire sasie, izbucni in hohote de ris.

Pai daca a avut atita putere si facea minuni, cum de s-a lasat batjocorit si rastignit ca tilharii? Hei, grecule, asa batrin cum esti, sa nu te rastignim si noi pe tine ca sa ne arati o minune! Te duci mai repede la galileanul tau, sa vezi daca sta alaturi de Zamolxis.

Lasa-l, ca e scrintit, saracul! il batjocori alt rob. Se produse miscare. Supraveghetorii strigau ca toti sa treaca la lucru. In alte zile se auzeau pocnind bicele pe trupurile robilor si sclavilor, astazi prezenta regelui ii facea pe toti sa se poarte altfel.

Intimplarea cu Abruto il inveselise pe rege. Umblase prin toate atelierele, avind alaturi pe batrinul Dicomes si pe noul taraboste. Vazuse gramezi mari de sageti si arcuri, de sulite scurte cu capete de fier bine ascutite, de maciuci usor de minuit, de topoare si barzi ce puteau fi aruncate cu indeminare. Se indreptase apoi, la indemnul lui Diegis si al lui Dicomes, spre pajistea pe care se intinsese masa mare. Dupa drumul facut prin aerul racoros al diminetii, toti erau infometati. Soarele se ridicase sus pe cer si arunca asupra multimii o caldura blinda. Pe fetele de masa, intinse pe lungime de citeva zeci de pasi peste iarba inca verde, se pusesera castroane de pamint, cu bucati mari de carne de pasare, de vita si de berbec, tavi mari de lemn cu friptura si cirnati, din care se ridicau aburi cu miros imbietor, ce marea si mai mult foamea, talere de lemn cu bucati mari de brinza si de unt, cosulete din nuiele frumos impletite, pline cu mere, pere, nuci si struguri, si, printre toate acestea, oale pintecoase cu cel mai bun vin din beciurile tarabostelui.

Regele nu minca mult. Bau dintr-o oala putin vin si se trase alaturi, dornic sa vada mai bine poporul, care facea cerc mare la o departare de zece-cincisprezece pasi. Raspunse cu zimbete calde la privirile pline de dragoste si de supunere ce erau atintite asupra lui.

Ceva mai departe de rege, Dagio mai goli o oala de vin si prinse curaj. Se ridica, se apropie de el si ingenunche. Il intreba daca-i da voie lui Ozio sa inveseleasca putin oaspetii, si, o data cu ei, poporul din jur. Regele clatina capul incuviintind. Pe pajistea dintre oaspeti si multime iesi Ozio, imbracat intr-o tunica de postav rosu, croita dupa moda greceasca, strinsa mult la mijloc si larga pe piept, peste care incinsese o curea lata de piele, batuta cu placi de bronz frumos lustruite. In tineretea lui, Ozio umblase mult pe la cetatile de pe tarmul Pontului Euxin si locuise mult timp la Tomis.

Se intoarse spre rege si se inclina cu supunere. Ridica miinile si desfacu larg degetele.

—Uitati-va, incepu el, nu am nimic in miini. Continua sa-si roteasca miinile pe deasupra capului, oprindu-le din cind in cind sa arate ca nu are nimic in palme. Deodata, facu o miscare in jos cu dreapta, si, cind o ridica, o bila alba de lemn descrise un arc de cerc si cazu in palma stinga. Dupa alta miscare, urma a doua bila, apoi a treia. Bilele se ridicara, trecind dintr-o mina intr-alta, dupa ce descriau in sus arcuri de cerc egale. Multimea murmura uimita. Unii, mirati peste masura, priveau cu gurile intredeschise, uitind sa mai rida.

— Ati vazut, din palma mea au iesit trei bile. Ozio arata tuturor celor trei bile si le ciocani usor una de alta, pentru a-i convinge ca sint de lemn. Dar stati sa ma mai joc putin cu ele

Repeta aceleasi miscari, si din nou bilele incepura sa descrie arcuri de cerc in sus. Dupa un timp insa, multimea, uimita, baga de seama ca o bila disparuse, disparu si a doua, apoi ultima. Satisfacut, Ozio ridica bratele cu degetele desfacute, isi batu palmele si arata ca nu mai are nimic.

Multimea izbucni in urale si-n hohote de ris.

— Marele zeu sa te tina, Ozio! striga cineva.

Umbla cu duhuri rele! se auzi un glas de femeie.

Esti cel mai mare scamator, spuse altul.

Din nou, in miinile lui Ozio aparura cele trei bile albe, apoi alte trei rosii, si descriau in sus arcuri de cerc, trecind dintr-o mina in alta, mai intii cite una, apoi cite doua, si totul continua si in sens invers, pina ce disparu si ultima. Ozio isi scutura din nou palmele si arata ca nu are nimic.

Bravo, Ozio! striga un taraboste, prins de taria vinului.

In mijocul uralelor si veseliei generale, Marele preot se ridica incet, aruncind o privire aspra multimii. Zimbetele impietrira pe fetele celor de fata. Cine nu se temea de Marele preot?

De ce rideti? incepu el cu voce grava. Va bucura ca acest om umbla cu duhuri rele? Nu va ginditi ca asa am putea sa-l suparam pe Marele zeu, pe bunul Zamolxis?

La cuvintele lui Zundecibalm, toti se privira ingrijorati, numai Ozio nu-si pierdu nici cumpatul, nici buna dispozitie. Vorbi cu voce potolita :

Nu exista nici un duh rau in toata aceasta mica inveselire, Marite rege si Mare preot! Totul este indeminare si iuteala de mina. Uite, sa va arat.

Ozio scoase de pe mineca dreapta a tunicii toate cele sase bile. Cu iuteala, le arunca in sus si le facu sa dispara la loc in mineca. Repeta miscarile de citeva ori.

Vedeti? Nu este nici o minune. Oricine, prin exercitiu si indeminare, va putea sa faca la fel. Tot indeminare este si cind stii sa minuiesti bine spada, sa ochesti fara gres cu arcul si sa arunci cu dibacie barda in capul sau pieptul dusmanului. Cine minuieste mai bine armele? Acela care a repetat de cit mai multe ori miscarile cu ele.

E bine ce-ai spus, Ozio! intari regele. Sa ia bine aminte toate capeteniile de cete de luptatori ca minuind bine armele il vom alunga pe dusman. Ei, v-ati ospatat si-ati petrecut, acum sa ne vedem de treaba. Pe cai, si pornim .

Regele, cu intreg alaiul cu care venise, la care se adaugasera inca doi, batrinul Dicomes si Abruto, porni in galop si se indeparta repede, pierzindu-se intr-un nor de praf, luind drumul inapoi spre Rehidava.

In sala mare a cetatii Rehidava erau adunate toate marile capetenii dace. Il asteptau pe rege. Peretii si birnele trosneau sub greutatea luptatorilor ce stateau inghesuiti pe banci lungi din scinduri cioplite din barda. In rindul din fata se aflau capeteniile triburilor dace : sargenti, buri, costoboci, predavi, biefi, apuli, sinsi, succi, napi, saci, carpi, stapinitori al cetatilor cu aceleasi nume : Buridava, Succidava si altele, veniti din toate partile, de la miazazi si rasarit de muntii cei mari, pina catre Dunaris si Porata ; de la miazanoapte si apus si de pe tot intinsul Daciei dintre munti. Sala era plina de steaguri. In celelalte rinduri erau asezati tarabostii si capeteniile de cete de luptatori, functionarii de stat si scribii.

Urmind exemplul Romei, Decebal incepuse sa dea mai mult fast adunarilor cu capeteniile. In fata erau cele trei jilturi frumos sculptate si acoperite cu covoare tesute cu flori in culori vii, intre care predomina albastrul-azur, culoarea cerului senin, ce-l intruchipa pe Marele zeu. In spatele jiltului regal se ridica steagul Daciei, cu cap de lup cu botul larg deschis si cu trup de balaur. Urmau apoi cele doua garzi : garda regelui si garda Marelui preot. Tot in spatele jilturilor, in cele doua colturi ale salii, erau trompetistii si tulnicerii.

Regele Decebal redusese rolul de comandant al armatei pe care il avusese in trecut Marele preot, de aceea redusese si rolul garzii de preoti, si-l trecuse asupra garzii sale.

In sala, pe peretii de lemn erau prinse numeroase lavite mici, pe care ardeau opaite din pamint smaltuit, in colturi se aflau torte cu flacari mari, iar linga jilturile celor trei capetenii luminau faclii lungi si groase de ceara. Fumul si caldura din sala ieseau prin tavan, prin gauri anume lasate.

Se facu liniste in clipa cind sala se umplu de sunetele scurte si modulate ale tulnicelor. Urmara trompetistii cu sunete ascutite si repezi, anuntind intrarea regelui. Prin usa larg deschisa intra Decebal, urmat de Zundecibalm si de Diegis, dupa care veneau capeteniile din alaiul care il insotise la Carsidava. Dupa ce lua loc in jilt, regele le facu semn sa se aseze, apoi sa inceteze tulnicele si trompetele. Avea fata impietrita, desi cauta sa schiteze un usor zimbet, iar privirea ii era rece. La vederea lui, inghetara zimbetele de pe chipurile celor din sala. In linistea ce se lasa incepu sa vorbeasca rar, cu voce grava si apasat. De sub sprincenele stufoase, ochii sai pareau ca arunca flacari.

Ne bucuram de sosirea tuturor fratilor nostri, capetenii de triburi, care si-au adus luptatorii sa ne ajute sa alungam legiunile dusmane. Noi toti, triburile de aici si cele de dincolo de munti, de la rasarit si apus, sintem acelasi neam, vorbim aceeasi limba, avem aceeasi credinta si cu totii, uniti, trebuie sa zdrobim pe imparatul care ne-a cotropit paminturile!

Regele tacu. Privi pe deasupra tuturor, trecindu-si degetele prin barba, apoi continua :

Prin iscoadele noastre am aflat ca imparatul dusman si-a strins legiunile pe cimpia de dincolo de Tibiscu. Acolo vegheaza Susagus si alte capetenii, care ii atin calea. Acum este toamna, si iarna e aproape. Traian urmareste sa ajunga la Sarmizegetusa inainte de caderea zapezii, dar uita ca se va lovi de piepturile dacilor. Curajul nostru trebuie sa fie mare, nu numai fiindca noi cu totii sintem hotariti sa ne aparam, cu pretul singelui, cetatile si paminturile, ci si fiindca avem stiri neindoielnice ca in tabara dusmana domneste panica. Am prins multi legionari fugari, au trecut de bunavoie de partea noastra multe cete. Sa nu uitati, capetenii : pe toti prinsii, dupa ce le luati armele si aflati tot ce stiu ei despre miscarile dusmanului, ii trimiteti la Cetatea de Munte. Cred ca am fost inteles. Cine va face altfel va primi pedeapsa crunta, asa cum si-o vor primi cei doi, care vor fi adusi aici in fata noastra sa-i judecam. Ei au tradat, au fost in legatura cu iscoadele cotropitorului si au parasit cetatile lor fara sa le apere.

Regele vazu ca din coltul in care se afla, Eurotas se ridicase in picioare. Ii facu semn sa vorbeasca :

Marite rege, eu am umblat mult si am vazut multe, am suferit mult. Ti-am adus arme si stiri despre dusman, nu stapinit de setea de cistig, ci pentru a te ajuta sa invingi, fiindca numai atunci cind va slabi armata imperiului va sosi vremea cind si tara mea va putea sa-si recapete libertatea. Cunosc ce se petrece in tabara imparatului si stiu si ce este aici. Mai stiu ca este o lege a razboiului : primesti lupta sau il ataci pe dusman numai atunci cind esti sigur ca ai sorti de izbinda. Dupa o clipa de indoiala, Eurotas continua : indraznesc sa te intreb, marite rege, n-ai incercat sa cazi la o intelegere cu Roma? Poate ca

Decebal ii facu semn sa taca. Ii raspunse :

Eurotas, eu te cunosc indeajuns. Tu ai dreptate. Imi dau seama cit este de greu sa ma masor cu imperiul, dar nici cu miinile-n sin nu pot sa stau si sa vad cum dacii sint jefuiti si robiti. Ce cauta Traian in Dacia? De ce nu ne da pace?

Nelinistit si nervos, Eurotas se ridica din nou :

Dar, marite rege, si voi ati atacat si pradat de multe ori dincolo de Danuvius. Prin provinciile de rasarit ale imperiului am auzit o vorba inteleapta, care vi se potriveste si voua : „Elefantul nezgindarit nu te calca in picioare'.

Din sala, multe priviri il sagetau cu ura pe strainul pe care unii il vedeau pentru prima data.

Da, inteleg, Eurotas, elefantul este imperiul. Sa stii ca vorbele tale nu ne supara, ci ne intaresc, si pentru asta noi iti multumim. Voi tine seama de sfatul tau, Eurotas, si ma voi stradui sa-l fac pe elefant sa se inapoieze dincolo de Dunaris fara sa ne mai batem. Noi nu ne mingiiem insa cu acest gind.

Regele tacu. Privi spre usa si batu cu piciorul in podeaua de lemn.

Aduceti-i aici pe tradatori!

In sala fura impinsi repede doi daci, legati unul de altul cu o fringhie groasa de tei, si cu miinile legate la spate cu o sfoara de in, bine impletita.

Impingeti-i pe tradatori, n-avem vreme de pierdut! striga regele incruntat.

Se ridica, mingiindu-si nervos barba. Ajunsi in fata lui, cei doi daci cazura in genunchi.

Iertare, marite rege! se rugara amindoi in acelasi timp.

Decebal il privi taios si facu un pas spre ei.

—Spuneti, ticalosilor, de ce n-ati luptat si ati parasit cetatile voastre, lasindu-le in miinile cotropitorilor?

Nici unul nu indrazni sa ridice capul si nu raspunse. Regele continua cu voce si mai taioasa :

Spune, Dizzare, de ce n-ai aparat cetatea Pellendava? Si tu, Rigozzi, de ce-ai plecat de la Succidava, cind capetenia voastra iti incredintase apararea cetatii?

Privind in jos, revoltat si furios de situatia josnica in care se afla, fara teama de moarte, Dizzare, scurt si gros, cu barba stufoasa si plete lungi pina la umeri, incepu sa vorbeasca cu voce greu stapinita :

— Am socotit ca era mai bine sa vin aici cu toti luptatorii, sa luam parte la lupta cea mare, sa fim in jurul tau, marite rege, sa nu-i pierd in lupta neegala!

— Tu, Rigozzi? il intreba regele pe celalalt, cu un ton neinduplecat.

Marite rege, eu am fost lovit mai intii de cohortele romane, si cind am trecut pe la Dizzare i-am spus ca n-are rost sa-si piarda luptatorii. Dusmanul ne-ar fi incercuit, caci nici vorba n-ar fi fost sa ne predam, si ne-ar fi tinut asa toata toamna, toata iarna cine stie, cit puteam sa rezistam?! Dar ti i-am adus pe toti luptatorii, marite rege, si sintem gata de lupta!

Spune tu, Susagus, ce-ai gasit la Arghidava? interveni Diegis.

O ceata de viteji ajunsi la ultima lor suflare, dar care nu s-au predat dusmanului si nici nu si-au parasit cetatea, raspunse Susagus cu ton de mustrare, sagetindu-i pe Dizzare si pe Rigozzi.

Decebal il cauta cu privirea pe Dicomes.

Ce zice tarabostele Dicomes, au facut bine ei ca au fugit din fata dusmanului?

Batrinul se ridica repede, cautind sa ascunda ca-l impiedica in miscari piciorul de lemn.

Socotesc ca nu trebuia sa paraseasca cetatile, dindu-le foc, fara sa lupte. De fapt, Dizzare a luptat ceva. Daca toti ar fi facut ca ei, legiunile lui Traian ar fi fost de mult la Sarmizegetusa! Dar regele are nevoie de multi luptatori, si ei i-au adus

In sufletul regelui se dadea o mare lupta. Regreta atit ca nu-i omorise mai demult, cum si ca nu renuntase la judecata. Intotdeauna tinuse sa se arate tare, hotarit, neiertator, in aceasta zi il iertase si pe Rundecitulp. Gindi ca cele spuse de Dicomes sint adevarate. Se intoarse spre Zundecibalm si, cu glas scazut, il intreba :

Care este sfatul pe care ni-l da Marele preot? Zundecibalm se misca greoi in scaun si tusi usor. Il suparase faptul ca regele il neglijase prea mult in fata atitor capetenii dace. Vorbi stapinit, hotarit sa-si arate puterea :

Marele nostru zeu Zamolxis ne invata ca este o fericire sa mori in lupta cu dusmanul si sa mergem acolo sus, in cer, linga el. Ne intrebam cu totii : sint vinovati acesti doi luptatori de tradare, fiindca si-au parasit cetatile, lasindu-le in mina dusmanului? Noi, ca oameni, unii spunem ca da, altii ca nu. Ce-am putea sa facem? Sa intrebam pe Zeul cel mare. Daca el va primi jertfa lor, ei sint nevinovati, iar de n-o va primi

In sala se produse rumoare. Regele se misca nelinistit si privi pe deasupra tuturor. Cind Diegis facu o miscare de opunere, Decebal il opri cu o cautatura aspra. Pentru toti era limpede : cu o rautate bine ascunsa, Marele preot ii condamnase pe cei doi la moarte.

Sa se faca asa cum a spus Marele preot, rosti regele, abia stapinindu-si minia. Sa fie aruncati in sulite, si vom vedea care este voia Marelui zeu!

Se ridica din jilt si se indrepta spre iesire.

Cintasera demult cocosii de miezul noptii, si bruma incepuse sa se aseze in straturi groase. Pe cerul plin de stele, luna subtire ca o secera era gata sa scapete dincolo de creasta muntelui. In curtea cetatii iesira capeteniile dace, cu faclii in miini. Cei doi condamnati aparura inconjurati de preoti. Citiva preoti infipsera mai multe sulite in pamint, cu virfurile in sus. Alti preoti adusera o plasa din fringhii si o intinsera in apropierea sulitelor. Opt preoti o prinsera de la colturi si din mijlocul laturilor. In mai multe vase au aprins rasini cu diferite arome mirositoare. Dupa ce Marele preot inalta, mai mult mormaind, citeva rugaciuni catre Marele zeu, Rigozzi fu intins pe plasa, si cei opt preoti il aruncara in sus cu multa iscusinta, lasindu-l sa cada in sulite. Doua virfuri il strapunsera printre coaste, si alta in git. Moartea lui a fost fulgeratoare.

Iti multumim, Mare zeu! rosti Zundecibalm.

Iti multumim, Mare zeu, repetara preotii.

— Iti multumim, Mare zeu, murmurara cei din jur.

— Rigozzi nu e vinovat, jertfa lui a fost primita, intari Marele preot.

Cu aceleasi miscari fu aruncat si Dizzare. Mai scurt si mai greu, acesta cazu piezis in virfurile sulitelor si nici una nu-l strapunse prea adinc. Intins pe pamint, incepu sa geama inabusit.

— Omoriti-ma! striga el implorindu-i. Nu sint vinovat, il blestem pe Zamolxis!

Cuvintele ii amutira pe buze. Unul dintre preoti il lovi cu spada si-l strapunse prin inima.

El este tradatorul! Marele zeu nu i-a primit jertfa, spuse Marele preot privind multumit spre rege.

In mare graba, toti cei de fata se imprastiara. Curind, se auzira ropote de cai, semn ca fiecare capetenie pleaca spre ceata sa de luptatori.

Dupa putin timp, dincolo de zidul cetatii, in vale, doi calareti isi struneau caii, ce nu-si mai gaseau stare. Erau cei doi batrini : Dicomes si Usugus, stapinul si robul.

Merg cu tine la lupta, stapine, asa cum am mers intotdeauna!

Nu, dragul meu Usugus, de: data asta tu nu mai mergi. Esti batrin, nu te mai ajuta puterile

Stapine, toata viata te-am slujit cu credinta!

Ma mai poti sluji si de acum inainte, Usugus. Pleci la Costodava si spui Cumidei si Malvei ca Sarmis este sanatos si ca in curind va veni acasa. Cumida sa ingrijeasca pruncul ce-l va avea, caci el este ultimul vlastar al neamului Dicomes. Daca eu voi cadea in lupta, iti las tie in grija cetatea Carsidava, pina cind va veni Sarmis. In papyrusul pe care ti-l incredintez am spus care este dorinta mea. Il dai lui Sarmis.

Se lasa o tacere grea. Pe drumul spre Tapae nu mai conteneau tropotele cailor si huruitul carelor incarcate.

Pleaca, Usugus, nu e vreme de pierdut!

Marele zeu sa te aiba in paza, bunul meu stapin! Usugus te va sluji cu credinta, ca si pina acum.

Batrinul rob isi sterse lacrimile cu mineoa aspra a zeghei, isi trase caciula pina peste urechi, smuci friul calului si porni in goana spre Costodava, taind-o de-a dreptul peste munte.

Urmat de garda sa, tarabostele Dicomes porni in trapul cailor spre Tapae. Peste crestele muntilor se iveau zorile.

n valea larga si neteda a riului Tibiscu, de la iesirea din munti pina la cetatea cu acelasi nume, se concentrasera toate legiunile si cohortele cu care imparatul Romei urmarea sa cucereasca Sarmizegetusa si sa supuna Dacia. Campul de la Tibiscu cuprindea mai mult de o suta de mii de oameni, legionari, auxiliari si sclavi servus publicus. In centrul careului din mijlocul campului, a carui latura masura vreo doua sute de pasi, se inalta cortul imparatului, deasupra caruia flutura steagul imperial. In afara campului, peste santul umplut cu apa, pe fiecare latura se insirau cite douazeci de corturi, frumos rinduite, ca si cele din interior, constituind adaposturi pentru centuriile care asigurau paza intregii tabere. Privit de pe coama dealului din apropiere, campul se vedea ca o uriasa retea de carari drepte, perpendiculare si paralele, in lungul carora se insirau corturile, prezentind o simetrie de patrulatere mari si mici al carei centru il constituia cortul imparatului.

Toamna venise repede, si Traian se hotarise sa dea lupta decisiva pentru cucerirea Sarmizegetusei. Ultimele pregatiri erau pe sfirsite. In cortul sau, imparatul isi facea planurile de lupta, ajutat de Livianus Claudius.

— Cred ca m-ai inteles, Livianus Claudius, vom incerca si cu marile jertfe, desi o disciplina de fier se mentine numai prin pedepse cit mai drastice.

Imparatul tacu, continuind sa se plimbe in jurul mesei sale de lucru, calcind fara zgomot pe covoarele groase.

Blanuri de tigru erau intinse in fata fiecarui fotoliu. Tirziu, se opri si se intoarse spre general.

Ce parere ai, Livianus Claudius?

Intotdeauna sint de aceeasi parere cu imparatul.

Stii ca nu-mi plac slugarnicii!

De multe ori m-am gindit ca tot continuind sa intarim disciplina prin moarte ajungem sa slabim prea mult legiunile si cohortele. Eu banuiesc ca in armata s-a imprastiat parerea ca inmultirea pedepselor ar arata teama de care este stapinita chiar majestatea voastra.

Traian era imbracat intr-o tunica de purpura fina, bine strinsa pe trup cu o cingatoare acoperita cu aur si batuta cu pietre scumpe. In pragul virstei de patruzeci si opt de ani, arata ca un barbat in plina putere. Brunet, cu parul scurt si ondulat, proaspat ras, cu ochi negri si mari, fruntea inalta, nasul drept si barbia putin impinsa inainte, toate contribuiau la accentuarea temperamentului sau voluntar. Frumos, calm, inteligent si hotarit, impunea tuturor respect si ascultare. Avea multa atentie fata de senatorii imperiului, desi intotdeauna numai hotaririle lui se executau.

Imparatul se apropie de general si-l batu usor pe umar. Spusese cuvinte adevarate. Citeodata, si pe el il cuprindea teama de Decebal, de padurile si de muntii Daciei. Isi aminti de padurile Galiei, de viata sa de general, apoi ii reveni in minte suferinta lui Livianus Claudius dupa pierderea sotiei si fiicei.

Nu te-am intrebat pina acum, Livianus Claudius, unde ti-ai lasat familia?

Surprins, generalul rosi putin, dar nu-si pierdu stapinirea.

Am lasat-o la Getidava, majestate.

— Si pe cine ai lasat comandant al cetatii? Nu-ti este teama de loviturile cetelor de barbari?

E o cetate bine intarita, sus, pe un pinten de munte, iar pe drumul din vale trec intr-una coloanele noastre de aprovizionare. Am lasat comandant al cetatii pe tribunul Domitius Rufinus.

Imparatul salta repede capul si-l privi mirat.

Cum pe Domitius Rufinus? Dar Hammonius Vitellius unde este? Am presupus ca tu l-ai

Palid, generalul se ridica de pe fotoliu.

Imparatul nu stie? I-am raportat prin pergamentul pe care l-am trimis prin tribunul Maxentiu, inca de cind eram la Getidava

Care Maxentiu, cind, unde? il intrerupse. Nu cumva mi-ai incurcat pe tinarul Hammonius si mi l-ai casatorit?

Convins ca imparatul nu stie nimic, generalul prinse curaj.

Nu, majestate, nu s-a intimplat asa as fi fost fericit sa-l stiu astfel pe fiul cavalerului Hammonius. Dar nu inteleg, Maxentiu nu s-a mai inapoiat, am gindit ca majestatea-voastra l-a oprit

— Ce tot indrugi, Livianus Claudius, nu te simti bine? Vad ca le incurci! Pe fata lui Traian, muschii se contractara. Ceva nu era in regula. Spune-mi, ce s-a intimplat? intreba cu ton autoritar.

Tribunul Hammonius Vitellius a fost dovedit ca-l trada pe imparat, ca era in legatura cu cetele de daci. Am raportat totul prin Maxentiu.

Livianus Claudius povesti tot ce aflase de la legionarul Gellius, evitind sa aminteasca prea des numele lui Domitius Rufinus. Imparatul il ascultase atent, uimit de cele ce auzea. Un timp, pastrase tacere, muncit de ginduri, privind la covor.

Esti convins, Livianus Claudius, ca acel Domitius Rufinus nu e un ticalos? intreba fara sa-l priveasca. La Roma am auzit de multe scandaluri pornite de acest tribun. Esti sigur ca nu e la mijloc o razbunare?

Dupa arestarea acelui legionar, am luat toata garda lui si l-am intrebat pe fiecare. Nu mai poate fi nici o indoiala, au stat o noapte prinsi de daci, si puteau sa fie omoriti toti, dar s-a intimplat altfel : la ivirea zorilor, au fost lasati liberi. E o legatura tradarea lui

Uiti ca sclavul lui Hammonius era un dac? Poate ca acel dac sclav a facut totul sa salveze onoarea si viata stapinului, ori poate ca tu nu admiti asa ceva?

—Ar putea fi asa cum spui, majestate! As fi cu totul de aceeasi parere cu majestatea-voastra, daca tribunul Hammonius Vitellius mi-ar fi raportat toate cele intimplate, indata dupa sosirea lui la Getidava, si mi-ar fi cerut sa trimit o centurie dupa ceata de barbari

Imparatul ramase mult timp pe ginduri. Argumentul lui Livianus Claudius il facuse sa-si schimbe pozitia. Era prima data cind se indoia de fidelitatea tinarului tribun, pe care il apreciase mult. Se indrepta spre masa, se aseza pe scaun si-si sprijini capul in miini. Ii reveni in minte chipul cavalerului Hammonius Felix, prietenul din campaniile din Galia. Ridica incet capul.

—- Si ce-mi cereai prin pergament?

— Majestate, in calitatea mea de comandant, puteam sa ordon pedepsirea celor doi tradatori. N-am facut-o insa, fiindca tribunul era din garda imperiala si sosise la mine cu un mesaj special din partea majestatii-voastre. Numai imparatul putea sa ordone pedeapsa

Da, sigur altfel, consideram ca ai incalcat vointa mea Si unde se afla acum Hammonius Vitellius?

Inchis la Viminacium, impreuna cu sclavul lui. Imparatul se ridica nervos in picioare.

Sa dai ordin sa se trimita un mesaj la Viminacium, in care sa se scrie ca pe cei doi i-am facut servus publicus si, ca sclavi publici, sa fie trimisi la lucrarile de drumuri si poduri! Mai tirziu o sa ma mai gindesc la cazul lui. Asadar, trimisul tau, tribunul Maxentiu, a fost prins si omorit de daci. Sint sigur ca Decebal acum stie ca acel sclav dac si stapinul lui sint inchisi acolo. Si adauga zimbind : Regele asta barbar nu este chiar atit de barbar!

Tacu, vazind graba cu care intrase un contubernal. Solia daca a fost adusa, majestate! raporta el.

— Citi sint? intreba imparatul.

Patru soli!

— Sa intre! Stai, Livianus Claudius! spuse, vazind ca generalul se pregatea sa iasa.

In fata imparatului se infatisara patru soli. Toti potriviti, bine legati, indesati, imbracati cu zeghii lungi de dimie seina, incaltati cu opinci, cu capetele descoperite, tinind in miini caciulile mari si mitoase. Cind ii vazu, imparatul ramase impresionat de infatisarea lor. Pletele, sprincenele, mustatile si barbile lor erau bogate, stufoase si lungi, umerii lati, picioarele scurte si groase, iar privirile vii, inflacarate, sagetatoare. Ii masura cercetindu-i de jos in sus. Intelegea de ce legionarilor sai le lipseste curajul sa dea lupta cu dacii.

Intreaba-i pentru ce au venit! ordona talmaciului, care intrase o data cu ei.

Drept raspuns, capetenia soliei intinse imparatului o tablita lunga de doua palme si lata de una, de culoare galbena-alburie, pe care o desfacuse dintr-un stergar. Imparatul o lua mirat de mica ei greutate si o intoarse pe partea cealalta. Vazu ca are in mina o fisie dintr-un burete de brad, taiata cu multa grija. Pe fata ei era scris ceva, zgiriat frumos cu un bat ascutit. N-o intinse talmaciului, caci descifra clar literele si scrisul in limba Romei, incepu sa citeasca aproape in soapta :

„Tribul dac al burilor roaga pe puternicul imparat sa se intoarca in tara lui si sa nu strice pacea. Noi sintem putini, dar stim sa luptam si sa murim, iar de armata ta nu va fi bine.'

Uite, Livianus Claudius, uite cum ne ameninta barbarul Decebal! El crede ca ne inseala spune ca ne scrie tribul burilor Se vede ca i-a scazut curajul barbarului! Continua dupa o scurta pauza : Priveste, se vede cit sint de barbari, n-au nici papyrus, nici pergament, poate ca nici nu le cunosc. Dupa ce ii supunem, ii vom scoate noi din barbarie! Crezi ca buretele acesta n-a fost zgiriat de un ticalos de legionar fugit la ei? imparatul se intoarse catre talmaci : Spune acestor barbari ca raspunsul meu este acesta : cer regelui Decebal sa mi se supuna. Nu ma sperie amenintarea lor! Mai spune-le ca dintre soli vor pleca numai doi, iar doi ramin aici pina cind regele lor va trimite raspuns ca se supune de bunavoie!

Talmaciul repeta intocmai cuvintele imparatului. Nici un muschi de pe fetele impietrite ale dacilor nu se misca. Contubernalul ii scoase afara. Mult timp, imparatul ramase cu tablita de burete in mina, prins de ginduri.

— Mai pregatim marea jertfa, majestate? rupse Livianus Claudius tacerea.

— Da, inainte de a porni catre Sarmizegetusa, armata sa aduca jertfe zeilor Jupiter, Marte si Quirinus!

Dupa gestul facut de imparat, Livianus Claudius intelese ca trebuie sa se retraga. .

Careul din mijlocul campului, in apropierea cortului imparatului, era locul destinat aducerii jertfelor. Cu o zi inainte, crainicii vestira in toata tabara ca vor fi aduse mari jertfe zeilor. De dimineata se incepura pregatirile, in timp ce preotii ridicau altarul, linga cortul imparatului se sapau gropi pentru doua cruci, semn ca dupa terminarea ceremoniei se vor face rastigniri. Catre prinz era gata altarul zidit din piatra, cu vatra scobita pentru foc si cu micul sant pe care se scurgea vinul libatiilor. Pentru a mari si mai mult atmosfera de sarbatoare si ceremonie, preotii infipsera mai multi pari in jurul altarului si ii imbracara in verdeata si flori, iar in virful lor fixara vase pentru arderea tamiii si a altor rasini aromate.

In careu se aliniara pe mai multe rinduri legionari din toate cohortele si legiunile. Imparatul si comandantii luara loc in fata altarului. Marea jertfa putea sa inceapa. In acelasi moment, Marii preoti al celor trei zei, carora li se aduceau jertfe : Jupiter, Marte si Quirinus, se apropiara de altar cu fetele impietrite, pline de mister. Toti aveau mantii lungi, tesute din lina alba, prinse la git cu agrafe mari de aur. Pe cap purtau bonete albe, tot de lina. In urma lor paseau haruspicii[31], cu bastoane lungi incovoiate la cap, urmati de doi slujitori de altare : unul impingea vietatile ce aveau sa fie jertfite, iar celalalt purta in mina un cutit cu care se slobozea singele animalelor. Putin mai in urma inaintau slujitori de rind al cultului, fiecare aducind cite ceva : ciocanul de lemn, turta sacra, cutiuta de argint cu tamiie sfintita, cupa de argint pentru umplerea cadelnitei, amfora cu vin si patera sau cupa pentru aspersiunile sacre. Ultimul pasea paznicul pasarilor sacre, tinind in brate cusca cu gaini. Procesiunea se incheia cu flautisti si un grup de legionari inalti si frumosi, alesi cite unul din fiecare cohorta si legiune. Aceasta miscare de vesminte si de fete grave infiorara puternic soldatii aliniati in careu.

Cei trei preoti incepura slujba cu ritul curatirii, aruncara tamiie in cupele de argint, presarara faina peste animalele de jertfa si adusera, dupa rinduiala, jertfa turtei sacre si a stropirii cu vin. Urma savirsirea Marii jertfe: unul dintre slujitori ridica mult capul taurului si cel cu ciocanul de lemn il izbi cu putere.

Animalul cazu ca trasnit. In acelasi timp, alti slujitori injunghiara oile si porcul. Singele lor inrosi tot altarul. Din animalele aduse jertfa, preotii taiara halci mari si le aruncara pe jaraticul ce pilpiia pe vatra scobita a altarului, iar maruntaiele le strinsera cu grija pe o tava de bronz, in fata haruspicilor. Acestia, cu figuri foarte grave, incepura sa le rascoleasca, cautind sa citeasca in ele semnele viitorului si vointa zeilor. Miile de legionari din jur priveau incordati, nemiscati si muti, cuprinsi de teama de a nu supara pe zeii carora li se aduceau jertfe si care, credeau ei, nu se putea sa nu fie de fata. Dupa o lunga asteptare, haruspicii anuntara ca zeii sint de partea imparatului, fiindca pe maruntaie nu descoperira nici cel mai mic semn care sa prevesteasca vreo nenorocire pentru armata imperiului.

O data cu retragerea haruspicilor, laruspicii[32] incepura sa arunce graunte gainilor sacre. Pasarile, anume infometate, incepura sa ciuguleasca cu lacomie, impingindu-se unele pe altele si batindu-se cu aripile, ceea ce-i facu pe soldati sa capete mult curaj si sa izbucneasca in urale. Dupa ce preotii multumira zeilor si presarara in vase tamiie si arome, ingrosind fumul ce se ridica domol, un contubernal imperial se sui pe o piatra de linga altar si anunta cu voce puternica si profunda de bas ca regele dacilor a trimis soli de pace si cuvint de supunere.

— Bunul nostru imparat a primit propunerea regelui dac, spuse el, insa pacea se va incheia la Sarmizegetusa, unde vom merge cu totii si-l vom vedea pe barbarul Decebal ingenunchind inaintea puternicului sau stapin.

La aceasta veste, din toate partile izbucnira din nou urale de usurare. Contubernalul anunta apoi ca doi dintre cei veniti in solie vor fi rastigniti in fata legiunilor, ca astfel sa se bage mai mult spaima in dacii care misunau prin paduri si dadeau lovituri.

Rastignirea se facu repede si fu urmarita de catre legionari cu multa incordare. Gemetele victimelor si privirile lor dirze, pline de ura, infiorara mult pe cei din jur. In ciuda asteptarilor, nici unul nu scoase nici un murmur, nici un blestem, ceea ce ii deosebea mult de felul cum se manifesta oricare condamnat la rastignire. Dirzenia si rabdarea dacilor ii zguduira puternic pe legionari.

In drum spre cortul sau, imparatul spuse lui Livianus Claudius :

— Nu stiu daca n-am gresit rastignindu-i! Taria lor intrece orice inchipuire.

A doua zi, Traian dadu ordin sa se ridice campul si se indrepta cu legiunile sale catre Sarmizegetusa.

e departase mult de Tibiscu, spre rasarit, si numai la citeva stadii de Tapae, armata, romana fusese oprita si orinduita in formatii de lupta. Socoteala imparatului era simpla : va ataca cu opt legiuni si va zdrobi armata dacilor, apoi, cu restul de sapte legiuni, va inainta repede spre Sarmizegetusa pentru a o cuceri, mai inainte ca regele Decebal sa aiba timp sa-si stringa resturile cetelor imprastiate prin padurile din jurul campului de lupta.

Inca din timpul noptii impinsese linia de atac pina la locul unde valea se largea mult, dincolo de care asteptau dacii, insa nu mai departe de bataia masinilor de razboi, imparatul se bizuia mult pe efectele catapultelor aruncatoare de pietre in rindurile armatei dace. Dupa aceea porneau la lupta velitii[33] printre care trebuia sa treaca in galop cavaleria, la momentul potrivit, iar lovitura hotaritoare aveau s-o dea restul unitatilor, inarmate cu spade, lanci si sulite scurte.

Regele Decebal isi facuse alte socoteli. Nu opunea loviturii armatei romane grosul fortelor de care dispunea, si asa destul de reduse. Armata dacilor nu numara mai mult de un sfert din numarul legionarilor cu care imparatul se pregatea sa atace. Comanda cetelor destinate sa primeasca prima lovitura o incredintase lui Susagus, luptator greu incercat, al carui suflet se umpluse de mindrie pentru increderea si onoarea pe care i le facea regele. Toata noaptea, Susagus fusese impreuna cu regele. Catre ziua, Decebal se retrasese spre grosul armatei, pregatit sa dea lovitura cea mare, la care romanii nu se asteptau. Nu se ridicase inca intunericul, si Susagus isi aseza luptatorii in unghi, cautind sa sparga mai usor linia de inaintare a legionarilor, isi cruta cu grija fortele. Pentru ca masinile de razboi romane sa nu-i decimeze luptatorii, pregatise mult inaintea liniei sale de lupta o linie de momii, ce semanau cu luptatorii daci, asezati in diferite pozitii de lupta, printre care se aflau insa prastiasi si arcasi destinati sa lupte pina la sacrificiu. Greul luptei il dadea cu arcasii din partea stinga, si cu sulitasii din partea dreapta, iar in mijloc isi asezase luptatorii ce minuiau cu maiestrie topoarele si barzile. Regele nu-i lasase si calareti, pentru ca pierderile armatei dace in aceasta prima lovitura sa fie cit mai mici.

Se crapase bine de ziua cind se porni ploaia de pietre aruncate de catapultele romanilor, tintind cu dibacie asupra liniilor de momii, ce parea a fi o adevarata linie de lupta. Asupra acestei linii cazu si ploaia sagetilor si pietrelor aruncate din apropiere de liniile de arcasi si prastiasi romani. Prin golurile ce se facura, cu multa ordine si la un semnal, inainta cavaleria romana in galop nebun. Primi in plin, dintr-o parte, norul de sageti al arcasilor daci, si printre cai si calareti se rarira rindurile. In acelasi timp, atacara din dreapta si sulitasii, dind lovituri bine tintite. Dar cavaleria romana continua sa inainteze in mare goana. Numai cind sosi aproape se ivira gropile in care stateau ascunsi dacii cu topoarele si barzile gata pregatite. De sus, de pe cai, calaretii nu puteau lovi cu lancile si nici cu spadele si nu le raminea altceva de facut decit sa iuteasca goana si mai mult. Se avintara inainte, sarind peste gropi, iar de partea cealalta cadeau de-a valma cai si calareti. Fiecare lovitura de topor si fiecare barda aruncata cu dibacie sfarima cite-un picior de cal, si animalul se prabusea fulgerator. Fara sa piarda timp, prastiasii, arcasii si sulitasii daci se retrasera pe nesimtite si disparura in padurile din apropiere. Grosul legiunilor romane venite din urma pentru lupta hotaritoare cu spade, lanci si sulite se opri in fata gramezilor de cai ce zaceau zbatindu-se cu picioarele frinte, printre putinii daci ramasi sa continue lupta.

De sus, de pe colina pe care o alesese pentru a urmari lupta, imparatul intelese ca se petrecuse ceva neobisnuit. Armata daca i se paru prea mica, iar prezenta regelui dac nu-i fusese semnalata din nici o parte. Se gindi la o cursa pe care acesta ar fi putut sa i-o intinda. Ordona sa se sune incetarea luptei si regruparea legiunilor. Inapoi insa nu mai putea da. De aceea, in noaptea ce urma, dupa ce fusesera refacute rindurile, Traian ordona sa se continue inaintarea spre Sarmizegetusa. Se astepta ca abia acolo, in apropierea cetatii, sa-l mai astepte Decebal. Dar socotelile lui se dovedira gresite. Cind se lumina de ziua, unitatile inaintate anuntara ca au in fata grosul armatei dace. Disciplinata, armata romana se desfasura repede, luind pozitii de lupta..

In partea daca, strajile trimise departe in fata liniilor de aparare vestira ca dusmanul pornise la lupta. Regele puse buciumasii sa sune atacul. Intreaga linie in unghi se puse in miscare, in sunetele si urletele steagurilor cu capete de lup, cu gurile larg cascate, ce se prelungeau cu cozi de balaur umflate de vint. Se facu o miscare scurta, si nori de sageti si de pietre aruncate de prastiasii si arcasii din fata se abatura asupra liniei romane, ce se apropia in ordine. Indata, printre legionari aparura velitii si prastiasii, se rasfirara la iuteala in lant si aruncara la rindul lor asupra dacilor o ploaie de sageti, de pietre si de sulite scurte. Dar Decebal nu se lasa surprins. Cu miscari tot asa de scurte si sigure, isi retrase prastiasii si arcasii, scoase in linia de lupta - ce-si pastra inca forma de unghi, care patrundea ca un pinten adinc in liniile romane - sulitasii, urmati de luptatorii cu maciucile si cu topoarele, tocmai in clipa cind cavaleria dusmana se apropia in galop nebun. Pintenul dac rezista bine loviturii si se petrecu tocmai ceea ce regele urmarise : cavaleria romana se sparse in doua si aluneca spre aripile liniilor dace. Ramase mult in urma pe valea ce se ingusta, masinile de razboi n-au putut fi de mare folos, si imparatul dadu ordin sa intre in lupta rezervele. Dar totul se dovedi fara efect. Decebal trecu la o lovitura hotarita : arunca in lupta cavaleria sa, care ataca in centru, iar din virful pintenului, care rezistase, facu o mare miscare de invaluire a celor doua parti ale cavaleriei romane, ce se subtiau intr-una si incepusera sa se destrame. Incercuirea nu reusi insa. Manevra dacilor a fost observata la timp, si cavaleria romana se retrase in graba, in dezordine.

Imparatul intelese ca aci se hotaraste soarta razboiului sau cu dacii. Grupuri de legionari paraseau campul de lupta, cautind scapare in padurile ce inconjurau valea. Hotari sa grabeasca sortii bataliei. Arunca in lupta alte doua legiuni, pe linga cele cinci care fusesera angajate la inceputul atacului.

Aceleasi socoteli si le facea si Decebal. Prinse la timp manevra dusmanului si puse buciumasii sa sune. Imparatul crezu ca dacii suna retragerea, dar se insela. Din partea dreapta, aparu din padure Diegis in fruntea luptatorilor sai si lovi cu putere flancul armatei romane. In acelasi timp, din stinga lovi batrinul Dicomes. Putin mai tirziu, asupra centrului se arunca Decebal, cu grosul rezervelor sale. De sus, de pe colina pe care statea, imparatul il vazu pe regele dac luptind cu barbatie, calare pe un cal alb, falnic. De pretutindeni se auzeau strigatele si chiotele dacilor, amestecate cu suieraturile stridente ce ieseau din gurile de lup ale steagurilor lor, marind si mai mult groaza printre legionari.

Luptatorii din garda stateau zid in jurul regelui. In apropierea lui se ingramadeau tribuni, centurioni, decurioni si legionari, care isi disputau intietatea omoririi regelui dac, atrasi de rasplata si onorurile de care s-ar fi bucurat din partea imparatului.

Ceva mai departe, se lupta cu vitejie tarabostele Dicomes, dind lovituri ca in anii tineretii. Atit de mult isi uimise batrinul capeteniile si luptatorii ce-i conducea in lupta, incit fiecare se straduia sa-i urmeze exemplul. Din partea opusa inainta Diegis lovind puternic cu garda lui. Nici o clipa el nu uita legamintul ce-l luase fata de Carsida, de a fi tot timpul in preajma batrinului si de a dobori pe oricine va incerca sa-l loveasca. In inaintarea sa, Diegis vazu ca in jurul regelui se intetise lupta. Se indrepta intr-acolo, dind lovituri napraznice. Rundacitulp si Abruto luptau cu dirzenie. Din partea cealalta sarise in ajutor Dagio, iar garda regelui nu dadea inapoi nici un pas.

Dupa ce il vazu pe rege despresurat, Diegis se intorsese repede spre locul unde se afla batrinul Dicomes. In iuresul luptei, nu baga de seama cind un legionar urias se arunca inaintea lui si-i prinse friul cu putere. Galul se ridica in doua picioare. Se vaztu incercuit. Din spate se apropie in graba Abruto, care zarise strinsoarea in care se afla fratele regelui. Situatia ce se crease nu-i scapase insa nici batrinului taraboste. Dicomes impinse cu putere calul spre Diegis, cautind sa-l ajute sa iasa din incercuire. Calul sau facu citeva salturi peste trupurile celor doboriti, cind dintr-o parte ii taie drumul un gal voinic cit un munte. Batrinul trase barda de la briu cu indeminare, o arunca si-i crapa capul. In acelasi timp insa, se prabusi si calul sau, cu picioarele dinapoi taiate de spada unui nubian cazut dedesubt. Se prabusi si el, tras de piciorul de lemn, prins cu curele de scara seii. Cauta sa se ridice, taind repede cu spada curelele, fara sa scape din vedere, ca un vultur incoltit, tot ce se petrecea in jur. Reusi sa-si desprinda piciorul. Se ridica sprijinit pe ciotul de lemn si se apara cu dirzenie. In jurul lui, cercul se stringea. Abruto ii striga sa se tina tare pina-i vine in ajutor. Diegis reusise sa se despresoare. Il cauta pe batrin, dar nu-l mai vazu. Dadu pinteni calului, prins de ingrijorare, dar ajunse prea tirziu. Il gasi cazut linga cal, strapuns de o spada. Privirea lui Diegis se intilni cu a lui Abruto. Nu mai statea in puterea lor nimic, batrinul Dicomes isi daduse sfirsitul. Se aruncara din nou, cu sete, in lupta.

Regele nu scapase nici un moment din vedere mersul luptei si nici momentul prielnic desprinderii de dusman. Facuse la timp semn ca buciumasii sa sune retragerea. Acum, imparatul se convinsese ca exista o disciplina de fier in armata dacilor. Din toate partile, in retragere, steagurile triburilor purtate de calareti scoteau sunete infioratoare prin gurile de lup larg deschise. Dar o retragere este intotdeauna grea. Este momentul cind dusmanul prinde si mai mult curaj. In aceeasi clipa insa, aparu - tocmai la timp - Susagus cu cetele lui de calareti, cu care se avinta in mijlocul luptei. Prinsese momentul mai bine chiar decit prevazuse regele. In rindurile legionarilor se produse multa panica la acest nou atac neasteptat. Si totusi, ceva era de neinteles : grosul armatei dace rupea lupta, se retragea si disparea in padure, in timp ce alte cete proaspete continuau sa se bata.

De sus, de pe colina pe care se afla, Traian urmarea atent tot ce se petrecea pe campul de lupta. Avea linga el pe Livianus Claudius. Pe fata lui impietrise un zimbet.

Ma uimeste barbarul, Livianus Claudius, uite-l cum se retrage din nou din lupta! E neindoios ca se pregateste pentru o noua lovitura.

Nu va mai putea sa reziste mult imperiului

Sint convins de asta, generale! il vom inabusi sub puhoiul legiunilor noastre.

Imparatul tacu preocupat, framintat. Continua cu voce schimbata :

Il urasc si il admir totodata pe barbarul de Decebal. Daca legiunile noastre ar avea alaturi cetele de daci, iar el ar fi linga mine, n-ar mai ramine popor si trib nesupuse Romei.

Pe colinele ce strajuiau cimpul de lupta se vazu inaltindu-se suluri de fum. Era al doilea semnal. Susagus si calaretii lui, care tot timpul luptasera bine grupati, se retrasera si disparura in padure. In urma lor, resturile legiunilor incepura sa se regrupeze in jurul steagurilor.

— Spune-mi, Livianus Claudius, i-am batut pe daci? il intreba imparatul, vazind ca lupta se sfirsise fara nici un rezultat.

Nu i-am batut, majestate, dar putem fi siguri ca vom inainta nestingheriti pina la Sarmizegetusa, spuse generalul fara convingere.

Soarele abia ajunsese la amiaza. In momentele grele, timpul se scurge mai incet. Cei care luptasera credeau ca se scursese o viata. Imparatul ordona sa treaca inainte legiunile de rezerva, iar cele ce luptasera sa se opreasca pentru regrupare. Ca de obicei, in astfel de situatii, armata incepu sa organizeze un camp provizoriu in apropierea cimpului pe care se daduse lupta. Pina departe se auzeau rugaciunile, strigatele si blestemele celor raniti, rostite in toate limbile pamintului. Unitati speciale ingrijeau de raniti, altele ii stringeau pe cei prinsi sau ii omorau pe aceia carora orice ajutor parea sa nu le mai fie de nici un folos. Fusese un ingrozitor macel, care se desfasurase fulgerator.

De la cimpul de lupta, spre Rehidava, drumul urca urmind valea, ce se strimta mult. Pe alocuri, povirnisul stincos al muntelui strajuia drumul pe mai multe sute de pasi. Aceste locuri fusesera recunoscute de iscoade, de aceea imparatul se hotarise sa treaca mai departe, sigur fiind ca in aceeasi zi o noua opunere a dacilor nu mai era cu putinta.

Dupa amiaza se pornira pe deasupra muntilor valuri de nori ce se scurgeau intr-o miscare domoala dinspre rasarit spre apus. Jos, in lungul vaii, incepu sa sufle un vint rece, si padurile se pierdura intr-un strat subtire de ceata. Regiunile inaintau insirate pe distanta de mai multe stadii, in lungul drumului ce serpuia intre munte si riul Tapae. Valea rasuna de sunetele trompetistilor si de chiotele legionarilor din unele centurii anume pregatite, insarcinate sa creeze o stare de voie buna, de curaj si de siguranta. Pe masura ce armata romana se angaja pe portiunea cea mai strimta a vaii, ceata si norii se indesau, vintul si frigul se mteteau, se aratau semne ca se va porni ninsoarea.

Decebal nu se asteptase la un ajutor atit de pretios din partea vremii. Era hotarit sa opreasca inaintarea legiunilor eu orice pret, de aceea se urcase cu cetele sale pe crestele ce strajuiau valea si urmarea inaintarea dusmanului. Printre luptatori, preotii nu incetau sa aduca multumiri si sa inalte imnuri de slava lui Zamolxis, pentru ca le venea in ajutor prin ceata si norii ce se lasau, aratind astfel voia Marelui zeu pentru izbinda dacilor.

Catre seara, de pe creste rasunara sunete de buciume, dupa care izbucnira chiote din toate partile, in padure si pe coasta muntelui. Legionarii priveau in sus cuprinsi de panica. Se produse un huruit lung si greu, ca de cutremur, pe povirnisul ce strajuia drumul, huruit care se apropia repede, cu zgomot asurzitor. In citeva clipe incepura sa se prabuseasca peste rindurile romanilor blocuri mari de stinci. Totul se transforma fulgerator intr-o avalansa de huruituri, de trosnete si de strigate ce umpleau toata valea. In drumul lor, stincile sfarimau totul : striveau oamenii, doborau caii, rasturnau carele si, continuind rostogolirea, se prabuseau in albia riului. Inspaimintati, legionarii scapati teferi cautara sa sara in apa si sa se ascunda in padure, dincolo de riu, dar de pe povirnis fura primiti de o ploaie de sageti. Pina la caderea intunericului, cele doua cete care dadusera lovitura, conduse de Dagio si de Susagus, reusira sa prinda un mare numar de legionari, pe linga cei care se predara cerind indurare si oferindu-se sa lupte impotriva imperiului.

Tirziu noaptea, intr-o poiana sus pe munte, aproape de Rehidava, Decebal isi imbratisa capeteniile care luptasera impotriva dusmanului : Diegis, Susagus, Dagio, Abruto si multi sefi de triburi. La lumina focului, regele il privi mult timp pe Cotiso. Tinar, aproape un flacau, fratele Cumidei se uita ou ochii lui mari si vioi spre rege. De sub caciula mitoasa ii ieseau pletele lungi si blonde, ce fluturau in bataia vintului.

Am pierdut pe viteazul Dicomes! rosti regele, indurerat. Eu sint vinovat, ca l-am lasat sa ia parte la lupta.

Privirea o trecu apoi asupra lui Abruto. Ii vorbi cu multa pretuire :

— Apropie-te, Abruto! Si de data asta ai fost linga mine, in toiul luptei.

Marite rege, mai mult a cautat tarabostele Rundecitulp sa-ti vina in ajutor

Da, l-am pierdut si pe Rundecitulp! A luptat ca un viteaz. Regele tacu, scarpinindu-se in barba : Ce facem cu cetatea, cu sotia si copiii lui?

Marite rege, murmura Abruto, eu pot

Mi-ai ghicit gindul, Abruto? Tu sa ai grija de ei dupa ce-l alungam pe dusman! Tu ai un suflet mare, Abruto!

Citeva zile mai tirziu - era spre seara - se ivira in valea Carsidavei mai multe cete de legionari, ce nu treceau de puterea unei centurii. Din campul de la Tapae, romanii pornisera dupa prada si dupa prinderea de daci. La casele de jos si in casele comatilor din apropiere se aflau numai sclavii, robii, femeile, batrinii si copiii. Femeile luptara cu eroism, luptara si batrinii. In amurgul serii, norii plumburii ce treceau pe deasupra cetatii se rosira ca singele de flacarile ce se ridicau din casele de jos ca si din cele de sus, din cetate. Se lasase intunericul cind, de linga vilvataile ce se ridicau spre cer, se desprinse un lung sir de captivi. In fruntea lor, legate cu fringhii de miini si de picioare, se afla Arghida, sora regelui, si Carsida, sotia lui Diegis. Incetul cu incetul, pe masura ce se departau, in urma lor se mistuia cetatea Carsidava, in jocul flacarilor lacome, care le lumina drumul.

La ivirea cetelor de legionari din padure, Daizus si Tullius parasisera vitele si se ascunsesera printre tufisurile dese de pe coasta muntelui, aproape de drumul ce ducea spre Rehidava. Din locul in care erau ascunsi, urmarisera tot ce se petrecuse jos in vale si sus in cetate. Cind au vazut ridicindu-se flacarile si apoi iesind sirul lung de captivi au inteles ca totul se sfirsise la Carsidava.

Prinsii se apropiara de fundul vaii, si cei doi tineri pornira in lungul povirnisului, sa vada mai de aproape pe cine reusise sa prinda banda de jefuitori. Se ascunsera dupa trunchiul unui fag urias. Sirul de captivi trecu la citiva zeci de pasi mai jos, in vale, urmind poteca ce se pierdea in padure. La lumina flacarilor o recunoscura pe Carsida. Tullius il strinse cu putere de brat pe Daizus, impietrit de ceea ce vedea.

— Au prins-o pe Carsida si o duc, murmura Tullius ingrozit.

Trebuie s-o scapam!

Daizus se apleca si cauta printre vreascuri o piatra.

Stai, Daizus, ti-ai pierdut mintile? Daca ne simt legionarii, ne prind si pe noi, ne pun in lanturi.

Ii las sa ma prinda, numai sa fiu linga ea, sa pot s-o ajut! sopti indurerat Daizus.

— Tu nu poti s-o ajuti in nici un fel, fiindca esti dac, pe cind eu sint roman si ma pot intoarce in imperiu. Am fost adus aici copil, captiv si, inapoiat acolo, voi deveni un om liber. Eu voi putea s-o urmaresc pe Carsida oriunde o vor duce.

Tullius se ridica, hotarit sa urmeze sirul captivilor.

Merg si eu cu tine! rosti Daizus, mult potolit. Eu sint rob si voi ramine rob. Daca tarabostele Dicomes a cazut, eu sint acum robul lui Diegis. Dar ce mai poate sa faca Diegis fara Carsida? Cauta sa-si stapineasca durerea. Merg cu tine, Tullius! Acolo in imperiu, daca tu vei fi liber, pe mine sa ma socotesti sclavul tau, si amindoi s-o urmam si sa-i usuram suferintele. Jur pe Zeul cel mare ca te voi urma, si noi sa nu avem odihna pina cind nu o vom aduce inapoi!

— Iar eu jur pe Jupiter, Daizus, jur ca pe drumul pe care pornim iti voi fi ca un frate si voi fi gata in orice clipa sa-mi dau viata pentru tine si pentru ea!

Cei doi tineri pornira in tacere prin intunericul din padure, urmind la citeva sute de pasi lungul sir de captivi. Din loc in loc, poteca pe care inaintau era luminata de flacarile Carsidavei, ce razbateau prin luminisurile padurii.

upa o iarna scurta si grea, primavara anului Romei 856[34] se aratase timpurie, calda si vesela. Pe vaile dintre Tibiscu si Sarmizegetusa, totul revenise la viata. Revenira la viata padurile, pajistile, muntii si campiile, reveni la viata miscarea in campul roman intarit de linga Tapae si miscarile cetelor de daci, care cautau sa afle din timp intentiile cotropitorului.

Armata romana suportase greu iarna. Adapostiti in corturi si bordeie, legionarii din provinciile de miazazi - numizi, egipteni, evrei, iberi, greci - suferisera crunt de gerul aspru al Daciei. La asprimea iernii se adaugase continua hartuiala de catre daci, care nu le daduse pace si le ingreuiase intr-una aprovizionarea cu alimente si chiar cu lemne pentru foc din padurile invecinate.

Pe imparat nu-l prinsese iarna in Dacia. Plecase in mare graba, cu o parte din legiuni, in Scitia Minor, provincia ingusta dintre Danuvius si Pontul Euxin, unde se zvonise ca atacasera triburile scitice de la miazanoapte si triburile dace din acea parte. Comanda campului de la Tapae o lasase lui Livianus Claudius. Fusese aceasta o manevra a regelui dac? intrebarea il framintase mult timp pe imparat. Iarna grea ii decimase unitatile ramase in Dacia, iar drumul lung si luptele grele purtate in Scitia redusesera numarul legiunilor si-i obosise pe legionari. O noua lupta in primavara cu Decebal parea riscanta, ba chiar incepuse sa fie ingrijorat de o lovitura fulgeratoare a regelui dac, care i-ar fi putut sfarima legiunile si le-ar fi aruncat inapoi peste Danuvius.

Aceleasi griji il framintau si pe Decebal. Batalia din toamna ii provocase pierderi grele, unele triburi, plecate acasa pe timpul iernii, nu se mai inapoiasera, iar Diegis, indurerat de ducerea in captivitate a Carsidei, socotea ca nu mai trebuie sa-l infrunte pe imparat si cauta o cale de impacare. Intre ei, regele si fratele, Marele preot trecea cind de partea unuia, cind de a celuilalt. In cele din urma, regele ceda si se hotari sa trimita o solie de pace imparatului. Prinse chiar momentul prielnic.

Dupa zile frumoase, calde si luminoase de inceput de primavara, urmara zile cu ploi ce pareau ca nu se vor mai opri. Totul in jur se mohorise. Era trista natura, era tristete in sufletele oamenilor. Intr-una din aceste zile, imparatul se afla in cortul sau din mijlocul campului, suparat de frigul si de umezeala ce-l patrundeau si nemultumit de starea rea in care gasise legiunile. O retragere spre Tibiscu ar fi dat si mai mult curaj de atac dacilor si ar fi fost socotita o infringere campania din Dacia. Intr-o asemenea stare sufleteasca se gasea in momentul cind intra primul sau contubernal.

Raportez majestatii-sale imparatului ca garzile au adus in camp o solie daca!

La o astfel de veste, Traian nu se asteptase. Incepu sa zimbeasca, fata i se imbujora, nu mai simti frigul. Se ridica, isi strinse mantia de purpura pe trup si ordona, cu totul insufletit :

Sa vina aici toti generalii si legatii comandanti de legiuni, sa instalati garda de onoare si trompetistii, apoi sa fie introdusa solia regelui dac! Totul, cit mai repede!

In marele cort al imparatului, captusit cu purpura, avind pe jos covoare groase persane, comandantii se asezara pe de laturi, iar garda si trompetistii in spate, toti imbracati in uniforme de parada. La intrare, printre doua rinduri de legionari, isi facu aparitia solia daca. In sunetele trompetelor, dacii inaintara pina la citiva pasi in fata imparatului, tinind in miini caciulile din blana frumoasa de miel. Erau doi, imbracati in haine de sarbatoare, cu zeghi din postav lucios albastru, prinse pe umeri cu fibule de aur, sub care se vedeau cingatorile batute cu paftale de aur si pietre scumpe si spadele incovoiate la virf. Erau Dagio si Ozio, lor le incredintase regele greaua incercare a soliei.

Dupa ce tusi cu putere, Dagio vorbi imparatului in limba Romei :

Viteazul nostru rege, Decebal, saluta pe puternicul imparat al Romei!

Surprins, imparatul il privi atent, auzindu-l cit de frumos vorbeste limba Romei. Raspunse solului, fara sa se mai foloseasca de talmaci :

— Imparatul Romei saluta si el pe regele Decebal, daca a trimis solia cu gind bun de supunere si de pace.

Cu un zimbet usor in coltul gurii, Traian facu o pauza.

Nu inteleg, continua el, cum un rege atit de viteaz trimite imparatului Romei o solie numai de doi oameni. Se indoieste de maretia imperiului, sau nu mai are luptatori?

Dagio raspunse cu multa stapinire, ca si cum de mult isi avea vorbele pregatite.

Majestatea sa imparatul trebuie sa stie ca regele Decebal nu cere pace cu orice chip, mai ales daca Roma nu o doreste! A trimis insa doi soli, socotind ca unul trebuie sa se intoarca, pentru a-i duce regelui cuvintul majestatii-voastre, iar celalalt, pentru a fi oprit si rastignit. De ce sa va dea de lucru, sa rastigniti mai multi soli?

O usoara imbujorare aparu pe fata imparatului si o unda de minie ii trecu prin inima. Aluzia solului era prea clara, si temeritatea lui ii placu. Se rusina in sine amintindu-si ca-i rastignise pe cei doi soli in toamna care trecuse.

Daca ceea ce ai spus este cuvintul regelui vostru, mie nu-mi place cum mi se vorbeste!

— Regele nostru, majestate, continua Dagio, a fost uimit cind a aflat ca imparatul Romei a inteles sa-si arate puterea fata de o solie. La noi, la triburile pe care voi le numiti barbare, altfel se intelege onoarea : nu se omoara solii de pace. La noi este credinta ca cine calca omenia, zeii il pedepsesc!

Desi taioase, cuvintele solului exprimau adevarul.

Esti plin de indrazneala, solule! Vad ca vorbesti frumos limba Romei. Asta e o dovada ca voi, dacii, ati putea sa invatati repede aceasta limba, spuse imparatul in gluma.

Dagio intelese aluzia, isi stapini minia si pregati raspunsul potrivit.

— Majestatea-voastra trebuie sa stie : limba prietenului o inveti repede si cu placere, pe cind limba cotropitorului n-o poti suferi, n-o inveti, chiar daca te rastigneste! Continua schimbind tonul, cautind cuvinte impaciuitoare : Regele Decebal, rege al tuturor dacilor de aici si de peste munti, pina la Dunaris, si pina la tarmurile Pontului Euxin, aduce la cunostinta majestatii-voastre, imparatul Romei, ca mai are inca destui luptatori si ca nu se va da invins niciodata! Regele meu socoteste insa ca Roma are nevoie de luptatorii daci, tot asa de mult cum are nevoie de legionarii sai. El se leaga sa apere granitele imperiului impotriva scitilor si a triburilor de germani din miazanoapte. Regele meu doreste sa fie un bun prieten al imparatului si socoteste ca este mai buna pacea, de aceea ii cere sa-si retraga legiunile din Dacia. Noi ne legam sa dam Romei marfuri, fier, aur, sare si vite si vrem sa primim de acolo mesteri si oameni invatati. Dupa o tacere incordata, Dagio continua, cu un ton mai hotarit: Regele dacilor mai spune ca daca imparatul Romei nu doreste pacea, va continua razboiul!

Mult timp, in cort stapini tacerea. Imparatul asteptase un astfel de moment. Se hotarise sa lase pentru mai tirziu transformarea Daciei intr-o provincie a imperiului, incapuse sa nutreasca speranta ca la aceasta s-ar putea sa se ajunga chiar si fara razboi. Se ridica in picioare si privi cu fata impietrita pe deasupra tuturor. In situatii grele, el nu lua o hotarire fara invoirea senatului, insa acum socoti ca nu e timp de pierdut. Vorbi raspicat si rar :

— Imparatul Romei primeste pacea cu regele Decebal! in cort se auzi un murmur de usurare. Primim pacea, dar imperiul are conditii de pus : regele Decebal sa se prezinte in fata noastra, sa faca act de supunere si sa dregem greselile facute de imperiu prin pacea din anul Romei 844[35]. Dupa aceea, regele si generalul Livianus Claudius vor stabili toate amanuntele pacii dintre Roma si Dacia. Ai inteles, solule? accentua imparatul, incheind tot ce socotise necesar sa spuna.

Vom duce regelui cuvintul tau, majestate! Rugam zeii sa se faca asa cum va fi mai bine pentru romani si pentru daci!

Dagio se misca nelinistit, trecindu-si caciula dintr-o mina in alta, fara sa-si intoarca privirea de la imparat. Acesta ii observa framintarea.

Vorbeste, solule, vad ca mai ai ceva de spus!

Imparatul n-a spus care dintre noi va duce regelui cuvintul tau de pace si care ramine pentru

Traian intelese numaidecit aluzia si izbucni intr-un hohot de ris. Dupa el risera si comandantii si contubernalii.

Incep sa-mi placa dacii! spuse el, inveselit. La ei, vorba e vorba, si cu ei nu te poti juca. Roma, ajutata de daci, va putea stapini toata lumea. Schimba apoi tonul. Mergeti amindoi, solilor, sa duceti regelui vostru cuvintul meu. Continua, indreptindu-si privirea spre primul sau contubernal : Luati-i pe acesti doi soli si ospatati-i bine, dati-le sa bea vinul cel mai bun. Mi-au placut si curajul si hotarirea lor. Daca toti dacii sint ca ei, imperiul va avea nevoie de acest popor, incheie el cu voce scazuta.

Dupa o saptamina, Dagio si Ozio, insotiti de o ceata de daci imbracati in haine de sarbatoare, se prezentara din nou in fata imparatului si-i adusera cuvintul regelui. Decebal nu primea sa faca act de supunere in fata imparatului si nu primea sa trateze pacea cu un general, ci cu Traian insusi. Daca aceasta conditie nu-i convenea imparatului, regele cerea ca pacea sa fie pregatita de generalul Livianus Claudius cu fratele sau, Diegis.

La inceput, imparatul se arata furios de infruntarea lui Decebal, insa ocoli cu grija sa dea un raspuns pripit la propunerile ce i se faceau. Pe de alta parte, Decebal aflase de la Eurotas, care pe tot timpul iernii statuse la Atena si la Roma, ca imparatul tine sa duca in fata senatului, in for, pe regele dac. De aceea, socotea ca o intilnire cu Traian in mijlocul legiunilor sale poate constitui o cursa pentru a-l lua captiv.

Timp de mai multe zile, solia daca a fost tinuta in camp si ospatata bine, fara sa primeasca vreun raspuns din partea imparatului. In camp se faceau unele pregatiri, care nu scapara ochilor ageri al dacilor. Se astepta sosirea senatorilor Felix Arrius Antonius si Sempronius Decensius, trimisi de senat pentru a constata starea legiunilor din Dacia. Tacerea imparatului si retinerea lor o pusera in legatura tocmai cu sosirea celor doi senatori.

Se implinise cea de-a doua saptamina de asteptare, cind solia daca a fost dusa in careul din mijlocul campului, din apropierea cortului imparatului. Totul era pregatit ca de sarbatoare. Dagio si Ozio isi strinsera miinile in tacere. Era semn bun. Pe cele patru laturi ale careului stateau aliniati legionari din toate legiunile din camp, iar mai spre mijloc legatii, tribunii si centurionii. Pe o estrada in mijlocul careului aparu imparatul, imbracat in uniforma de general al armatei imperiale, urmat de cei doi senatori si de Livianus Claudius, in sunetele trompetelor, flautelor si tobelor. Imparatul facu un semn, si primul - contubernal ii aduse in fata solia daca. Momentul era solemn. Muzica inceta. Se facu liniste. Pe fetele tuturor se vedea incordarea si nelinistea. Un contubernal se urca pe o estrada din apropierea celei imperiale si incepu sa desfasoare cu grija un pergament de care atirnau pecetile imperiale. Incepu sa citeasca, intonind puternic :

— „Imparatul Marcus Ulpius Trajanus saluta pe Decebal, rege al dacilor. Din aceasta zi, razboiul dintre Roma si Dacia a incetat.'

La aceste cuvinte, din toate partile izbucnira urale. Pe chipurile dacilor nu se misca nici un muschi, erau impietrite. Facind semn pentru liniste, contubernalul continua :

— „Pacea intre imparat si rege va fi tratata de generalul Livianus Claudius si de capetenia daca, Diegis. Roma cere regelui Decebal ca in cel mai scurt timp sa inceteze loviturile cetelor de daci impotriva castrelor si unitatilor romane, de la Tapae pina la Dierna si Lederata.'

Dupa ce termina de citit, contubernalul strinse sul pergamentul si-l intinse lui Dagio. Trompetistii si flautistii incepura sa sune, tobosarii sa bata tobele.

Toti zeii sa te aiba in paza lor, majestate! rosti Dagio abia stapinindu-si bucuria. Ne vom ruga marelui nostru zeu pentru sanatatea ta si a regelui si pentru pacea dintre romani si daci!

Imparatul clatina usor din cap, raspunzind astfel salutului soliei, care, la un semn al contubernalului, parasi careul si se indrepta spre iesirea din camp.

Au trecut aproape doua luni. Cetatea Rehidava este impodobita ca pentru sarbatoare. O mica garnizoana romana si una daca, cu un numar egal de soldati, asigurasi paza cetatii tot timpul cit se dusesera tratativele de pace. Aici, intre Livianus Claudius si Diegis, avusesera loc dezbateri grele, cu zile furtunoase si cu zile senine.

Pacea era incheiata. Tirziu, in noapte, Diegis, frint de dorul sotiei, astepta cu nerabdare ca Livianus Claudius sa-i spuna vestea atit de mult asteptata. In aceasta zi, generalul primise raportul curierilor speciali pe care ii trimisese la Roma, in cautarea Carsidei si a Arghidei.

Diegis, imi pare nespus de rau, incepu generalul. ca nu pot sa-ti dau o veste imbucuratoare. Carsida si Arghida n-au fost gasite printre captivii daci dusi la Roma. De altfel, numele lor nu s-a gasit pe nici una din listele de captivi. Stiu si eu ce sa cred? Poate ca sotia ta s-o fi dus in partea de miazanoapte a Daciei, s-o fi ascuns undeva si n-o fi stiind ca s-a incheiat pacea

Diegis il cerceta banuitor. Vorbi cu multa durere :

— Puteti fi chiar atit de nesinceri, de rai la suflete ca, dupa ce ati tratat cu mine pacea, sa nu-mi eliberati sotia? Toti robii de la Carsidava, care au scapat fugind in padure, au spus ca au vazut cu ochii lor pe sotia si pe sora mea legate in fruntea coloanei de captivi. Isi prinse capul intre miini si, cu ochii umezi, il implora : Generale, dati-mi inapoi sotia si sora!

Livianus Claudius il batu usor pe umar, miscat de zbuciumul sufletesc al viteazului luptator de linga el.

Te asigur, Diegis, nu stiu nimic mai mult decit ceea ce ti-am spus. Te rog sa te increzi in onoarea unui general al imperiului. Jur pe toti zeii, pe Jupiter, pe Marte si pe Quirinus, ca nici eu, nici imparatul si nimeni din imperiu nu stie ce s-a intimplat cu cele doua femei!

Fara sa mai rosteasca un cuvint, Diegis se ridica frint de durere si iesi. In curtea cetatii il izbi aerul rece si inmiresmat. Ofta adinc. Citeva clipe ramase locului nehotarit, apoi se indrepta cu pasi largi spre garda. Ceru sa i se scoata calul. Sari in sa si porni singur in plina noapte, pe poteci singuratice, de-a dreptul peste munti, spre Carsidava, pe aceleasi carari pe care mersese de multe ori cu un an in urma, spre fiinta dupa a carei dragoste ii ardea sufletul.

Cind ajunse in valea Carsidavei vazu sus in cetate lumina multa. Opri calul mirat. Se asteptase sa nu vada nimic pe locul unei cetati arse. Porni in galop. In suflet ii rasari o raza de speranta. Urca drumul spre cetate, fara sa potoleasca goana. In poarta ii iesi inainte Usugus. Batrinul auzise ropotele ce se apropiau.

Zeul cel mare sa te tina, stapine! Bine ca ai venit, altfel ma pregateam eu sa te caut, la Rehidava sau la Sarmizegetusa.

Sari de pe cal din mers.

Ce s-a intimplat, Usugus? intreba, napadit de teama si totodata de speranta.

Veste buna, stapine, Zeul cel mare sa-ti dea viata lunga, avem veste de la stapina, de la Carsida, stapine!

Nemaiputindu-se stapini, Diegis il prinse pe batrin de umeri si-l scutura cu putere.

Sa nu batjocoresti chinul meu, robule, ori zeii ti-au luat mintea si nu mai stii ce vorbesti?

Batrinul incepu sa tremure.

Stapine! Stapine, sa ma pedepseasca Zeul cel mare! Focul din sufletul tau arde si intr-al meu Uite papyrusul! Usugus incepu sa se scobeasca prin chimir, continuind sa vorbeasca. L-a adus Tullius. Bietul copil, n-a mai avut putere si l-a luat Zeul cel mare.

Fara sa mai asculte ce spune batrinul, Diegis lua papyrusul si-l desfacu cu miinile tremurinde. Se apropie de focul din mijlocul curtii si citi napadit de durere si dor :

„Scumpului meu Diegis,

de la Carsida,

Salut si sanatate!

Din dragoste pentru tine, scumpul meu Diegis, si pentru onoarea regelui, luata captiva mi-am schimbat numele. Nu trebuie sa stie dusmanul ca o are in mina pe sotia fratelui regelui, pentru ca prin mine, ca pret al rascumpararii, sa va impinga sa faceti act de supunere catre imparatul cotropitor. Rog zeii sa ajute ca tu sa primesti acest papyrus mai inainte ca voi, tu si regele, sa va fi supus Romei. Arghida n-a putut sa indure captivitatea, s-a omorit cu o spada smulsa de la un legionar, pe drumul spre Roma.

Sint sclava unui arhitect, mare constructor de drumuri si de poduri. Se numeste Apolodor, de fel din partea de rasarit a imperiului, din Damasc. Acum plecam la Damasc, si in primavara vom veni in Moesia, unde stapinul meu construieste noi drumuri si noi poduri.

Tu sa ai incredere in Carsida ta, dragul meu! Sosita aproape de Dunaris, voi fugi si nu voi intirzia sa vin linga tine, iar daca zeii s-or impotrivi, nimic nu ma va opri sa plec dupa Arghida. Sa-ti povesteasca Tullius tot ce-au facut zei si Daizus pentru mine. Numele meu cel nou este Malva

Tu, Diegis, sotul meu drag, sa fii tare si sa ma astepti cu incredere nestramutata!'

Diegis privi lung papyrusul. Il intoarse pe partea cealalta. Parca simtea in mina lui mina calda, catifelata a Carsiei. Papyrusul fusese in mina ei, il incalzise mina ei, il strinsese mina ei si-l udasera lacrimile ei. Il duse la gura si-l saruta cu dragoste si dor. Cauta prin intuneric pe batrin.

— Unde esti, Usugus?

— Aci, stapine! raspunse batrinul.

— Adu-l pe Tullius, scoala-l din somn!

― Nu pot sa-l mai aduc, stapine.

― Cum asa? De ce nu poti?

― El este plecat sus, la Zeul cel mare ti-am spus adineauri, stapine!

A murit? De ce, ce s-a-ntimplat? Nu ti-a mai spus nimic?

— Mi-a spus putin, stapine, caci abia mai putea sa vorbeasca. Mi-a spus ca el si Daizus au mers dupa stapina pina departe, la Roma. Tullius a venit sa ne aduca veste de la ea. Cind a sosit, abia se mai tira. Slabise de ramasese numai o umbra, era plin tot de bube urite, din care ii curgea o zeama cu miros greu, tusea si scuipa singe. S-a dus n-am mai avut timp sa-l ingrijim!

Si cu focul acesta, asa de mare, in puterea noptii, ce voiai sa faci?

Sa-l ard, stapine! Mai sint aici citiva robi care au scapat, ma ajut cu ei, vrem sa ridicam la loc casele cetatii, poate ca o sa soseasca si stapinul Sarmis.

Citva timp, ammdoi tacura. Diegis ramase cu privirea atintita asupra taciunilor ce se mistuiau si a flacarilor ce jucau, schimbindu-se intr-una. Din padurile din apropiere se auzeau tipetele pasarilor de noapte. De dupa crestele muntilor se ridica incet luna. Gindul ii alerga departe, peste apa Dunarisului, in Moesia. Asa cum scrisese in papyrus, Carsida poate ca si sosise acolo cu arhitectul, stapinul ei.

Ce-i de facut, batrine? intreba el, desi nu vedea ce sfat ar fi putut sa-i dea robul.

Stiu eu, stapine? Sa ne rugam Zeului cel mare sa ne-o aduca! murmura batrinul.

Ca sagetat, Diegis batu cu piciorul in pamimt. Isi strinse pumnii.

Zeul cel mare nu ne-o aduce daca nu pornim noi dupa ea! Eu am plecat, batrine!

Cu pasi mari si hotariti, se indrepta spre cal si sari in sa. Porni spre poarta in galop si se pierdu pe drumul ce cobora in vale.

Ai grija pe-aici, Usugus! ii striga din departare.

Sa te-ajute marele Zamolxis, stapine!

Cind ajunse la Rehidava, tocmai se lumina dp ziua. Ii trezi pe Dagio si pe Ozio. Statu mult de vorba cu ei. Soarele trecuse de prinz cind cei doi luptatori greu incercati, pregatiti pentru drum lung, iesira in trapul cailor din cetate si se indreptara spre munti. Putin mai tirziu, Diegis porni in galop catre Sarmizegetusa. Il gasi pe rege trist. Conditiile pacii il zdrobisera. Decebal parea mai imbatrinit, mai slabit. Era neodihnit. Ii arata papyrusul Carsidei si-i povesti tot ce aflase de la Usugus.

Tirziu, regele, dupa ce-l privi lung, cu ochii umezi, rupse tacerea.

Vezi ce mi-ai facut, Diegis? Sotia ta si-a dat seama ca tu vei savirsi o greseala! Nu trebuia sa incheiem o pace umilitoare. Am pierdut o mare parte din tara, vom avea cohortele dusmane in cetatile noastre!

Regele pasi citva timp ingindurat, in lungul incaperii apoi se opri in fata lui Diegis si-l privi aspru. Vorbi cu durere adinca :

Tu, Diegis, tu si Marele preot, prin slabiciunea mea ati pregatit drumul pe care puhoiul legiunilor si cohortei romane vor incerca sa inece in singe vitejia poporului dac si sa-l subjuge!

Capitolul IV ACELASI SCOP, ACEEASI ACTIUNE

uptindu-se cu muntii, cind sarind sprinten peste pragurile de stinci ascunse sub apa, cind ingustindu-se pina la sugrumare si fierbind ca in niste „cazane', batrinul fluviu Danuvius isi potolea involburarea indata ce sarea peste ultimele stinci si praguri, care pareau anume puse sa-i opreasca inaintarea, intocmai ca niste „porti de fier', apoi isi continua domol drumul in lungul vaii, ce se largea tot mai mult. Uriasul fluviu isi croise un drum urias printre stincile prapastioase ce-i strajuiau calea.

Dupa incheierea pacii cu Decebal, Traian a socotit ca e numai chestiune de timp pina la desavirsirea subjugarii complete a Daciei si transformarea ei intr-o provincie romana. El era om de actiune si nu statea prea mult pe ginduri inainte de a lua o hotarire. De aceea, nici nu se terminase tratativele de pace purtate de Diegis cu Livianus Claudius, cind Traian lua hotarirea de a arunca un pod solid peste marele fluviu, pe care sa-l faureasca cei mai iscusiti constructori. Incredintase conducerea lucrarilor renumitului arhitect Apolodor, specialistul care studiase in taina malurile si adincimea fluviului, pentru a gasi pozitia cea mai favorabila. Locul cel mai bun a fost gasit intre castrul Egeta din Moesia si cetatea Drubeta din Dacia, Aci, dupa ce iese obosit din lupta cu muntii, batrinul fluviu isi largeste albia, potolindu-si talazurile inspumate.

Egeta si Drubeta stateau fata-n fata si se priveau peste oglinda lucioasa a fluviului, care le despartea pe o latime nu mai mare de opt sute pina la o mie de pasi. Si Egeta, si Drubeta erau inconjurate de coline impadurite, ale caror inaltimi coborau in trepte pina la fluviu, formind in jurul lor cite-un urias amfiteatru. In fiecare din aceste amfiteatre, in primavara anului 856[36] de la intemeierea Romei, se instalasera santiere ce se intindeau pina departe. Se pornise lucrul in graba si se lucra in si mai mare graba. Chiar din primul an, zidaria celor doua capete ale podului a si fost ridicata, iar in anul urmator, podul incepu sa inainteze din doua parti catre mijlocul fluviului. In cele doua santiere misunau mii de sclavi, de mesteri, de supraveghetori si de legionari, intr-o incordare ce nu cunostea odihna.

Ridica, Sarmis, si ai grija sa nu-ti mai prinda piciorul.

Vitellius, cu lanturi la picioare, cu barba crescuta in dezordine si cu parul lung, ce-i cadea in plete incurcate pina peste umeri, se apleca sa apuce grinda grea de lemn.

Stai, nu ridica pina cind nu sint si eu gata. Asa, acum hai sus si arunc-o o data cu mine.

Dupa un balans mare, amindoi o slobozira in aceeasi clipa, si grinda se duse rostogolindu-se peste celelalte lemne.

Citva timp ramasera in picioare, privindu-se unul pe altul, cu usoare zimbete, pline de amaraciune. Fetele lor erau triste. Durerile din suflete le crestasera cu urme adinei. Oftara din greu, apoi se aplecara sa ridice alta grinda.

— Haide, Vitellius, ca nu stii de unde rasare ciinele de supraveghetor, spuse Sarmis, ca un indemn.

De la Viminacium, de cind li se spusese ca amindoi au fost facuti de imparat, „servus publicus', Sarmis nu-i mai spusese lui Vitellius nici „stapine' si nici „tribune'. Urmase apoi momentul tragic, cind pe umerii lor goi se aplicase fierul inrosit cu semnul de sclav public. Un timp, pina la inceperea lucrarilor de construire a podului, amindoi lucrasera pe santierele de drumuri din lungul fluviului.

Continuara sa arunce grinzile, cu incetineala obisnuita a marilor santiere. Soarele se ridicase repede si caldura se intetise. Cu picioarele goale si cu tunicile rupte fisii, vintul ii mai racorea putin. De pe fruntile si fetele lor se scurgeau incet broboane mari de sudoare. In jurul lor— aceleasi miscari, aceleasi chipuri ofilite si triste, aceleasi trupuri imbracate in zdrente : sclavi publici.

Vitellius se opri si se aseza pe un bustean de brad. Ii facu semn si lui Sarmis sa se aseze. Isi viri mina sub tunica si, din buzunarul ascuns in dreptul pieptului, scoase un papyrus, pe care il saruta indelung, apoi incepu sa-l citeasca, sprijinindu-se cu coatele pe genunchi:

„Lui Vitellius, nefericitul meu drag,

de la Apronilla,

dragoste si speranta.

Dragostea mea pentru tine, scumpul meu Vitellius, ma face sa fiu tare si sa astept hotarirea zeilor. Daca si tu imi pastrezi aceeasi dragoste, scumpul meu, iti cer sa fii tot atit de tare. Cluvianus iti va povesti tot ce s-a petrecut in acea noapte, cind tu n-ai mai venit. Daca stii incotro vei fi dus, spune-mi, ca atunci cind voi fi libera sa stiu in ce parte sa te caut. Sa fii tare, nefericitul meu drag si, asteptind incercarile pe care ni le mai pregatesc timpul si zeii, sa facem totul ca sa fim din nou impreuna si pentru totdeauna.'

In fiecare zi, in momentele de odihna, Vitellius scotea papyrusul si-l citea. In astfel de clipe o simtea pe Apronilla linga el, se mai linistea, ii mai crestea speranta. Dupa ce termina de citit, ridica incet capul si privi departe colinele imbracate in verdele vesel al lunii mai. Ramase mult timp astfel, nemiscat. Sarmis se apropie de el si puse miinile pe umerii lui plini de rani.

— Te chinuiesti prea mult! Nu trebuie sa te lasi napadit de durere! Nu sint destule mizeria si munca de robi la care sintem supusi aici? Tu stii ca si sufletul meu e plin de aceeasi suferinta, dar caut sa ma inving ; mi-a impietrit durerea. Intotdeauna am nutrit credinta ca in viata, dupa un rau, dupa o nenorocire, nu intirzie sa vina binele, sa apara o bucurie. Atita timp cit mai traim, cit mai sintem sanatosi, cit mai pastram in suflete dorul dupa cei dragi si dupa libertate, nu trebuie sa socotim ca totul este pierdut.

Vitellius se intoarse spre el. Ii vorbi cu amaraciune.

Da, ai dreptate, nici sufletul tau nu poate sa fie mai putin indurerat. Daca ai fi avut taria sa te desprinzi de mine si sa ramii in Dacia, ai fi fost acum liber.

Un tradator liber! sopti Sarmis.

Unii judecatori spun ca scopul scuza mijloacele.

Fiecare se poarta dupa cum ii este sufletul. Stringindu-si pumnii, Vitellius se ridica in picioare, revoltat.

— Priveste-ma, Sarmis! Priveste ce-a ajuns tribunul fericit si indestulat de altadata! Nu m-am gindit nici odata ca-mi va fi dat sa gust din plin rautatea acelora care conduc imperiul. Tu nu-ti dai seama cita amaraciune, cita disperare si cita revolta s-au strins in sufletul meu de cind Livianus Claudius mi-a spus ca sint arestat! Ah, daca as avea putere, as sfarima tot pamintul! Pentru ce sa mai traiesc o astfel de viata?

— Potoleste-te, Vitellius, nu-ti foloseste la nimic!

Sa fi hotarit oare zeii, al caror nume ma mir ca-l mai rostesc, sa fi hotarit ei ca viata mea se va sfirsi in sclavie, ca noi - tu si eu - vom trai impreuna, ca sclavi publici?

Sarmis ii arunca o privire plina de intelegere.

Lasa-i pe zei, de ce le atribui ceea ce nu au? Statui de piatra, ei nu rid si nu pling niciodata. Tot ceea ce se petrece e facut de om. Daca fiecare sclav ar sti cum sa-si rascumpere viata, ar disparea dintr-o data tot ce este rau pe lumea asta. Plutarh spunea ca de mii de ani omul si-a imbogatit cunostintele veac dupa veac, dar sufleteste n-a cistigat mai nimic.

Dintre bustenii din apropiere se auzi miriit surd.

Ti-am spus, Sarmis, ca nu i-ai dat un nume prea potrivit catelului, unii or sa spuna ca-ti bati joc de zei.

De ce? in primul rind, Eros este numele unui zeu grec, si nu roman, si-n al doilea rind, catelul Eros ma poate ajuta in situatii grele, pe cind zeul Eros e doar un nume care nu poate sa-mi faca nimic.

Catelul incepu sa latre cu furie. Sarmis sari in picioare. Il urma si Vitellius. De dupa o stiva de lemne se ivi supraveghetorul coloanei de transporturi, Granius.

Lua-v-ar Proserpina, am sa va pun in furci, sclavi imputiti si lenesi!

Pe spatele lor incepura sa cada lovituri dese de flagrun[37]. Prin gaurile tunicilor zdrentuite se vedeau urmele rosii si ranile unor lovituri mai vechi. Incepura sa ridice si sa arunce grinzile de lemn, napaditi de ura si de neputinta.

Granius porni calcind apasat si schiopatind, de se cutremura pamintul sub picioarele lui. Avea trupul mare, greu si musculos, ca al unui gladiator, fata de bruta si priviri pline de rautate. In tinerete se vinduse ca gladiator si luptase mult in circuri, unde isi pierduse ochiul drept si coapsa piciorului sting. Pe obraz, de la ureche pina la barba, avusese o taietura adinca, care ii lasase o cicatrice urita.

Mult timp ridicara si aruncara grinzile fara sa vorbeasca. Tirziu, Sarmis rupse tacerea.

Bruta de Granius! Am sa-l invat pe Eros sa sara in gitul celor care ma lovesc, spuse el simtind inca pe spate durerile loviturilor de flagrun.

—Da, ocupindu-te de el, mai uiti de suferinta. Daca este ceva adevarat in numele Eros - zeul dragostei - este faptul ca tu iubesti catelul, iar el s-a atasat de tine. Iti primesti rasplata pentru primejdia prin care ai trecut salvindu-l din valurile Danuviusului.

Sarmis lasa grinda si scuipa in miini.

Imi place numele : Eros. As fi putut sa-i spun Ursus, Se face voinic si puternic ca un urs, sprinten si ager ca un lup. Necazul e altul : Eros creste, se mareste, va minca tot mai mult. Poate ca si eu si el va trebui sa ne rugam de tine sa ne dai cite ceva. Cu saracacioasele noastre portii

— Haide, ridica grinda! Granius poate ca inca ne pindeste. Vei mai munci mult aici pina cind Eros te va apara si va gitui bruta.

Vitellius se apleca si apuca grinda.

Crezi? Eu sper ca la toamna sa beau vin nou la Carsidava.

Ce i-ai face lui Granius daca l-ai avea in mina? intreba Vitellius, lasind lemnul si indreptindu-se.

— Cred ca mi-ai pus intrebarea asa, numai ca sa nu taci. Ce mai e nevoie sa-ti spun? Rautatea omeneasca nu cunoaste limite, nici in ce priveste adincimea, nici intinderea ei. Imi explica adesea Plutarh : nu exista om bun si om rau in adevaratul inteles al cuvintului. Totul depinde de situatia in care se gaseste fiecare. Atita timp cit pe lume vor exista stapini si sclavi, bogati si saraci, conducatori si condusi, va exista si binele si raul. Tu trebuie sa recunosti, Vitellius, ca ai inceput sa intelegi ce este bunatatea numai dupa ce ai pierdut-o pe Apronilla si mai ales dupa ce ai devenit sclav. Cit despre rautate tu singur mi-ai spus ce-ai facut in Bithynia, inainte de a fi intilnit-o pe ea.

Vitellius nu mai spuse nici un cuvint. Se apleca si apuca din nou cu putere capul grinzii de la picioarele lui.

Santierul podului dintre Egeta si Drubeta nu era unul, ci doua, sau mai bine zis un santier dublat la cele doua capete. De o parte si de alta a fluviului se transportau aceleasi materiale, in aceleasi cantitati, se foloseau oameni cu aceleasi mestesuguri si se executau aceleasi lucrari. Constructia podului se incepuse de la ambele capete in acelasi timp. Numai paza era mai intarita la Drubeta, de teama atacurilor cetelor de daci, care inca se mai ascundeau prin paduri si prin munti.

Toata munca grea se executa de catre sclavi si captivi adusi din toate provinciile imperiului. Organizarea lucrului si disciplina pe santiere erau in mina militarilor, iar conducerea si controlul lucrarilor o aveau mesterii de toate specialitatile : fierari, dulgheri, zidari, pietrari; plebei sau liberti, platiti cu ziua. Multi mesteri liberti fusesera sclavi tot pe santiere.

De fiecare parte a fluviului, santierul era impartit pe lagare, pentru o mai usoara organizare si supraveghere : lagarul dulgherilor, lagarul pietrarilor, lagarul fierarilor, cel al zidarilor, al transportatorilor si altele. Fiecare lagar era impartit in doua, pentru sclavi si pentru cei liberi. Cei mai multi mestesugari liberi locuiau in baraci, bordeie sau corturi, cu familiile, in afara santierului. Fiecare lagar era inchis cu gard si pazit de legionari. Nici un sclav nu putea sa paraseasca lagarul fara o invoire speciala.

Captivii daci faceau parte mai mult din lagarul dulgherilor si cel al fierarilor, socotiti buni mesteri faurari in fier si in fasonarea lemnului. Prea putini se gaseau in coloana de transporturi. Sclavii din provinciile dinspre miazazi erau renumiti taietori in piatra si buni zidari.

Pe santiere se lasasera umbrele amurgului. Vaile muntilor din jur capatasera un fond albastru-violet, ce se deschidea intr-un albastru-verzui spre creste, pina se pierdea in culoarea cerului. Truditi de munca, sclavii din coloana de transporturi se inapoiasera in lagar. Asezati pe busteni, pe blocuri de piatra sau intinsi pe iarba, unii stateau deoparte tacuti, altii, adunati in mici grupuri, povesteau sau spuneau glume, in asteptarea cinei mizerabile : o zeama neagra, greu mirositoare si o bucata de piine tot atit de neagra si tare ca piatra.

Ceva mai la o parte, Sarmis statea pe un bustean si isi trecea timpul jucindu-se cu Eros. Catelul se ridica in doua labe cind Sarmis salta mina, ca si cum i-ar fi dat ceva, sau alerga bucuros dupa piatra pe care o arunca, si i-o aducea inapoi. La citiva pasi mai departe, Vitellius statea trist, adincit in ginduri. Nici nu vazura sosirea lui Granius si a sefilor de echipe. Fiecare din cele opt echipe de transporturi avea cite-un sef, si el tot sclav, insa un sclav slugarnic, mincinos si crud. Seful coloanei de transporturi tinea in mina o bucatica de seindura alba, pe care scrisese ceva. Striga cu voce ragusita sa se adune sclavii. In citeva clipe, in jurul lor se facu un cerc compact de oameni imbracati in zdrente. Granius incepu, silabisind, sa citeasca de pe seindura :

—- Lentulus, Demetrios, Strombix, Servius, Thorund, Hammonius, Buziris si Sarmis.

Toti cei strigati iesira in fata, in zornaiala lanturilor de la picioare.

Sclavii stiau ce va urma. In spatele lui Granius erau stilpii de tortura, si linga ei - sefii de echipe. Supraveghetorul se intoarse si, trosnind din bici, incepu sa tipe ragusit :

Ce mai asteptati, legati-i pe ciinii astia, asa cum v-am spus, ca va trimit si pe voi in Infern, la Proserpina!

Fiecare sclav din cei strigati fu luat de un sef de echipa si legat la un stilp. Ceilalti, in cerc, priveau cu pumnii strinsi, intr-o incordare plina de neputinta si de revolta. Pe Vitellius il agatara de un stilp, legat de ambele miini, iar pe Sarmis de amindoua picioarele. Altii au fost legati numai de cite-o mina ori de cite-un picior, sau de o mina si un picior. La unul din stilpi, un sef de echipa se invirtea in jurul sclavului Servius, neputindu-se hotari sa-l lege. Servius era tinar, avea fata de copil, cu ochii mari si negri, cu parul bogat, lung si ondulat; avea o privire nevinovata. Granius ii zari. Se indrepta spre ei, cu mugete de fiara.

Iarta-l, Granius, e un copil nevinovat! se ruga seful de echipa pus sa-l lege pe Servius. Era un sclav cu sufletul bun, cu totul aparte fata de ceilalti alesi sa conduca echipele. N-a facut mai nimic o greseala, o copilarie Nu ma lasa sufletul sa-l leg! Nu-i destul ca traieste ca sclav?

Ce vorbesti, Cratinos? tipa Granius. Atunci, tu l-ai trimis sa doarma in tufele de bozii?

Iarta-l, Granius, copilul e bolnav! Bate-ma pe mine in locul lui, murmura Cratinos.

Granius plesni cu putere din bici. Il privi pe Cratinos pe sub pleoapele inrosite si, cu buzele strinse, se apropie de el.

—Vrei sa vada toti ca nu ma joc? Uite, te-nvat eu cum se bate un sclav!

Granius incepu sa-l loveasca cu biciul unde nimerea. Pe masura ce lovea, ii crestea minia. Vazind ca biciul e prea lung si se infasoara pe trupul lui Cratinos, il arunca, lua flagrunul si continua sa-i traga lovituri mai puternice. Cei din jur se uitau ingroziti. Tirziu, obosit, se opri, suflind greu. Isi sterse sudoarea cu mineca tunicii, strigind in acelasi timp :

—Unde e Decius? Sa vie aici Decius!

Din spate aparu un sclav matahalos, aproape gol, cu capul mare si ceafa groasa.

Sa-ti scoti lantul de la picioare, te fac pe tine seful echipei lui Cratinos! Dar mai intii, leaga sclavul asta lenes de stilp, cu capul in jos.

Ca si cum atita asteptase, Decius insfaca trupul plapind al lui Servius si-l lega cu o fringhie.

—Ei, ce stati? striga Granius spre ceilalti sefi de echipe, loviti-i, momii nenorocite, altfel va arat eu! Fiecare sa dea cite douazeci si cinci de lovituri de flagrun cu toata puterea, ca de nu, il mingii eu pina-i sare singele din piele!

In linistea noptii incepura sa rasune pocnetele de flagrunuri pe trupurile goale ale sclavilor legati. Mai tare lovea Decius, intaritat de tipetele lui Servius, si pe fata lui isi facuse loc placerea bestiei satisfacute. De la primele lovituri incepu sa tisneasca singele. Unii strigau, altii blestemau, injurau, amenintau, la inceput cu voce tare, apoi din ce in ce mai slaba, pina nu se mai auzira decit gemete rare. Dupa cea de a douazeci si cincea lovitura, fiecare sef de echipa trecu la o parte si incepu sa se stearga de sudoare.

Granius se retrase satisfacut cu citiva pasi mai la o parte.

— Cine vrea ca miine seara sa fie in locul ciinilor astia, sa nu-si vada de lucru!

Se intoarse si porni, urmat de sefii de echipa, printre care era acum si Decius.

Abia se departasera putin, si ceilalti sclavi sarira sa dezlege de pe stilpi victimele. Vitellius si Sarmis nu scosesera nici un cuvint cit timp fusesera loviti. Cu ranile singerinde, amindoi se lungira pe parmint, si acolo ramasera mult timp. In aceasta seara, ca si in multe seri de altfel, o parte din sclavii din coloana de transporturi n-au mai putut sa manince nici portia mizerabila de zeama neagra. Pina tirziu dupa miezul noptii s-a auzit fosnetul paielor intinse pe pamint in bordei, produs de miscarile acelora ale caror suflete erau adinc framintate si indurerate.

Prin gura ingusta a bordeiului intra un zumzet surd. Era muzica noptilor de mai. Afara - tiriitul greierilor si al altor ginganii de noapte si parfumul florilor, inauntru - gemete si oftaturi adinci, miros greu si inecacios, trupuri murdare si pline de rani, suflete chinuite.

n zilele de sarbatoare, activitatea incordata care se desfasura tot timpul saptaminii pe santiere inceta cu totul. Duminica, sclavii erau lasati sa umble liberi prin tot santierul. Portile lagarului erau deschise, numai dincolo de gardul ce imprejmuia santierul nu se putea strecura nimeni nevazut de strajile postate la colturi si de-a lungul imprejmuirii, in astfel de zile, fiecare sclav isi petrecea timpul in felul lui : unii isi spalau si isi cirpeau hainele si incaltamintea, altii se odihneau intinsi la soare, sau isi ingrijeau ranile capatate in timpul lucrului ori provocate de loviturile de flagrun ale supraveghetorilor ; insa cei mai multi se indreptau spre taberne. In jurul tabernelor se aduna, in afara santierului, multimea celor liberi : meseriasi, liberti[38], soldati, muzicanti, saltimbanci, negustori ambulanti, unde se injgheba un adevarat bilci. In aceleasi locuri, insa in interiorul santierului, se ingramadeau sclavii. Prin mijlocul acestei multimi trecea gardul intarit, in lungul caruia pe mai multe sute de pasi erau presarate citeva taberne, care-i puteau servi atit pe cei liberi, din afara, cit si pe sclavii din santier.

Dupa-amiaza, animatia era mai in toi. Tabernele se umpleau de clientii care mincau si chefuiau, pe pajisti cintau muzicanti si se incingeau jocuri, saltimbancii ofereau privirilor agerimea miscarilor si istetimii lor, uimind prostimea, la colturi de drumuri se postau cersetorii, care cereau mila si ajutor de la trecatori, si printre gloata ce circula in toate partile umblau ambulantii, strigind in gura mare si laudind marfa : dulciuri, limonada, fructe si nenumarate obiecte de gateala.

In apropierea tabernei „La fericirea sclavilor' era tirgui obiectelor ieftine, vechi sau noi : obiecte lucrate cu mult talent si tot atita rabdare, din lemn, din piatra, din piele sau din paie impletite. Cum sclavii nu puteau sa vinda - ei nu puteau sa fie posesori de obiecte de vinzare - intotdeauna se gaseau aici mijlocitori, care se ofereau sa faca pe vinzatorii, oprind in schimb o parte din pretul obtinut dupa multa tocmeala. Si nu erau rare cazurile in care sclavul primea o parte infima din ceea ce incasase mijlocitorul. De obicei, fiecare sclav sau grup de sclavi isi avea vinzatorul plebeu[39] sau libert, care se ingrijea de plasarea obiectelor si cu care intelegerea era facuta pentru o parte fixa.

Pe santier devenise o adevarata patima, poate ramasese singura dorinta la care mai visa un sclav : sa intre duminica in taberna, sa bea vin si sa manince slanina, fripturi si cirnati. Atit de mult ii stapinea aceasta dorinta, incit in tot cursul saptaminii nu se gindeau la altceva decit ce sa mai faca pentru a obtine citiva quadranti[40] cu care sa se duca la taberna. Fiecare mesterea cite-un obiect atragator, ca sa-l vinda cit mai repede si cu un pret cit mai bun. Dar nu numai mesterirea obiectului il stapinea pe sclav, ci si grija unei ascunzatori sigure. In lagar si in bordeiele sclavilor se fura mult, aproape tot ce scapa de sub paza. Singura scapare era gasirea unui loc cit mai tainic, prin curtea lagarului : in pamint, prin buruieni, printre pietre si oriunde nu-si putea cineva inchipui. Si nu erau rare cazurile cind, lucrurile furate fiind recunoscute de pagubas, se incingea cearta si bataia, care adesea ajungeau pina la raniri grave si chiar la lovituri mortale.

Duminica, cea de-a opta zi dupa idele lui iunie, dupa amiaza, pe un soare arzator, o multime pestrita se ingramadise in jurul tabernelor, pe drumurile si pe pajistile din apropiere. Caldura si praful lasau urme murdare pe chipurile lor. Siroaie de sudoare amestecata cu praf se scurgeau pe fete, pe gituri si pe piepturi, pina dispareau sub imbracaminte. Dar multimea nu lua in seama nici caldura si nici praful. Din toate partile izbucneau hohote de ris, strigate, glume, cintece si voie buna.

In aceasta ingramadire si forfota se puteau deosebi usor doi oameni, care dupa imbracaminte pareau a fi greci sau macedoneni, iar dupa chipuri si mers se asemanau cu dacii. Mergeau incet, tinindu-se de mina, oprindu-se din loc in loc in partile unde era mai mare imbulzeala. Priveau cu grija in jur si cercetau neincetat fetele celor pe care ii intilneau, desi se straduiau sa arate cit mai mult ca doi gura-casca rataciti prin multime, invirtindu-se fara rost. Dupa ce trecura de taberne, coborira pe drumul ce ocolea santierul, spre lagarul dulgherilor, si se indreptara catre un pilc de fagi sub care era strinsa lume multa. Pina departe rasunau strigatele celor din mijlocul adunaturii.

—Traiasca saltimbancul, vreau sa ne arate ce poate! auzira o voce groasa.

Haide, saltimbancule, ca si banii nostri sint buni! urma altul, cu ton mai potolit.

Cei doi se apropiara cu multa curiozitate.

Ce mai astepti, ma? se rasti un trac cu umeri lati si falci puternice. Daca te mai lasi mult rugat, pumnii mei nu vor intirzia sa-ti mingiie falcile! Pe toti zeii, saltimbancule, nu ride, ca nu glumesc!

In cinstea lui Saturn, saltimbancule, arata-ne ce stii, il ruga o femeie.

Nu poate acum, spuse altul, cu cautatura vioaie si accent de grec, fiindca el lucreaza cu zeii cei rai, si pe caldura asta zeii lui dorm bustean , c-au baut prea mult vin de Chios.

Multimea izbucni in hohote de ris.

Taceti din gura, frate, ca-l zapaciti de tot, nu vedeti ca se pregateste? striga o batrinica cu voce pitigaiata.

Taceti din gura, frate! o imita unul pe batrina, exagerind pitigaiala ei.

Din nou cei din jur izbucnira in hohote.

Cu un zimbet usor in coltul gurii, linistit si fara sa priveasca pe cei din jur, saltimbancul lasa din spate cutia si masuta plianta si le aseza pe un loc mai neted. Scoase din cutie mai multe obiecte pe care le puse intr-o anumita ordine. Era invatat cu multimea de curiosi si nu lua in seama nici laudele si nici amenintarile lor. Stia ca la inceput sint multi, iar la sfirsit, la plata, ramin putini. Continua sa se ocupe cu aranjatul. Deodata, se auzi un ciripit de vrabie, urmat de o fluieratura de mierloi, apoi un cintec de pitpalac. Mirati, cei mai din fata se uitara la cei din spate. Pe chipul saltimbancului nu se misca nici un muschi. Priviri pline de admiratie se indreptara asupra lui. Incepu apoi sa latre furios, si de jos i se raspunse cu alt latrat. Abia acum multimea vazu intre picioarele lui un catel negru, cu guler alb si pete roscate, care se ridica in doua labe, latrind si dind bucuros din coada.

Daca vreti sa vedeti ceva frumos, dati-va la o parte si faceti loc mai larg in jurul mesei! le spuse cu ton plin de voie buna. Daca stati ingramaditi pe mine, n-au pe unde sa mai vina zeii cei rai care abia s-au trezit din somn

Umbla mai repede, saltimbancule! striga unul impingind multimea sa se dea inapoi.

Cu aceeasi liniste, saltimbancul se aseza in dreptul mesei, frecindu-si miinile.

Dodo, sintem gata, treci la masa!

Catelul facu un ocol si se aseza in fata, stind pe labele dinapoi, in asteptare.

Asa, uite, sa duci cutia asta la o fata frumoasa! Dodo lua cutia in gura si se intoarse spre multime, dind din coada. Se uita in toate partile si se hotari repede, porni in fuga spre o fata cu privirea luminoasa, vesela, zimbitoare. Ajuns in fata ei, se ridica in doua labe si, cu cutia in gura, incepu sa latre infundat. Rizind, fata lua cutia, o deschise si scoase din ea o panglica pentru strins parul.

Bravo, bravo! strigau unii, batind din palme.

Si-a gasit fata, iubitul! spuse unul.

Stie sa aleaga Dodo! strigau altii, mai mucaliti. Saltimbancul ridica miinile, cerind liniste.

Uite, Dodo, sa duci cutia asta unui batrin! Catelul isi roti capul in jur si porni spre un sclav incarcat de ani.

Cauta in cutie, vreau sa stiu ce ti-a dat! striga cineva, vazind ca batrinul nu se hotaraste s-o deschida.

Scoate aurul si pietrele scumpe, sclavule, sa le vedem si noi! indemna o femeie.

Batrinul ridica incet capacul. Din cutie sari afara un soricel alb. Arunca repede cutia din mina.

Prinde soarecele, batrine, ti l-a trimis Proserpina din Infern! glumi un decurion.

Multimea izbucnise in hohote de ris. Unii fluierau, altii strigau, bateau din palme. Spre mirarea lor, soricelul nu cauta sa se ascunda in iarba, ci, luptindu-se cu obstacolele, se indrepta spre catel. Dodo intinse laba, si soricelul incepu sa se urce repede. Se opri pe nasul catelului, se ridica pe labutele dinapoi si incepu sa se stearga la botisor cu labutele din fata. Toti amutira, uimiti de ceea ce vedeau, apoi, ca la un semnal, izbucnira din nou in strigate de lauda.

Dodo ramase un timp in aceasta pozitie, dind bucuros din coada, se intoarse, ridica botul la inaltimea mesei, si soricelul sari pe ea, mergind drept la o cutie pe care se urca, se aseza din nou in doua labe si continua sa-si stearga mustatile. Aplauzele si laudele nu mai conteneau.

Saltimbancul nu lua in seama bucuria curiosilor din jur. Privea nerabdator peste capetele lor, se intorcea si cerceta pe cei din spate, ca si cum ar fi cautat pe cineva.

Haide, saltimbancule, mai stii ceva? striga un legionar din fata, un gal cu parul blond-roscat si cu mustati lungi de-i ajungeau pina la urechi.

Mai mult stie catelul decit el, spuse un trac cu voce groasa.

—Da-i drumul, mestere, daca vrei sa vezi un as[41] de la mine, il indemna un libert proaspat scapat din sclavie.

Saltimbancul ocoli masa si trecu in fata, suflecindu-si minecile. Dodo il urma, latrind nerabdator. Se aseza in miini, in echilibru, cu picioarele in sus. Dodo se salta si el numai pe labele din fata. Saltimbancul incepu sa umble numai in miini. Dodo facu la fel, numai pe labele dinainte. Dupa citeva ocoluri prin fata multimii, saltimbancul facu un salt cu miinile, descrise un arc de cerc spre spate si sari drept in picioare. Dodo, cu aceleasi miscari, cazu pe patru labe, continuind apoi sa dea din coada si sa se uite la cei din jur.

— Bravo, saltimbancule! Bravo, Dodo! se auzi din multe parti.

Cei din spate se inghesuiau tot mai mult sa ajunga in fata.

Saltimbancule, ai de la mine zece sesterti, daca-mi spui ca Dodo a fost baiatul tau, si vrajitoarele ti l-au prefacut in ciine!

Fara sa-i raspunda, il privi lung pe libianul ce facuse propunerea si care se apropiase de el duhnind a vin prost.

Daca vreti sa mai vedeti ceva, asteptati pina vine ajutorul meu si nu mai vorbiti de sesterti, ca poate nici nu i-ati vazut.

— Asteptam, asteptam! spusera mai multi deodata. Cei doi daci cu aparenta de greci sau de macedoneni, care se apropiasera de grupul curiosilor, reusisera sa ajunga in fata. Erau Dagio si Ozio.

Ozio, arata-le si tu ceva. Sa mai stam nitel, sa vedem pe cine asteapta saltimbancul, ii sopti Dagio.

Ozio se apropie de saltimbanc si-i intinse mina. .

Ma numesc Ozio, spuse el facind semne din ochi, tu? incepu apoi sa-si incheie la piept tunica veche si strimta de macedonean.

Eu sint saltimbancul Ayx.

Ma lasi sa inveselesc si eu putin pe acesti gura-casca, pina-ti vine ajutorul? Banii ii iei tu pe toti.

Daca nu ne faci ceva bun, il ameninta libianul, ti-arat eu ca nu sint un gura-casca si-ti umflu botul

Fara sa ia in seama ce spune libianul, Ozio incepu sa minuiasca bilele de lemn, asa cum facuse la Carsidava, in fata regelui Decebal. Miscarile lui repezi ii uimira pe toti. Il vedeau aci cu miinile goale, aci ca se joaca aruncind in sus trei bile, apoi sase, aci ca toate bilele dispar nevazute.

Hei, saltimbancule, ti-ai pierdut piinea, cirnatii si vinul, asta face mai mult decit tine! striga un gal. Eu nu-ti mai dau nici un quadrans, ii dau lui!

Asta umbla cu duhuri necurate e un vrajitor! murmura o batrina de linga libian.

Ayx se apropie de Ozio si-l batu usor pe spate.

O sa invat si eu miscarile tale. Nu e decit agerime si iuteala de mina.

In multime se produse miscare. Cineva imbrincea, da cu coatele si se grabea sa ajunga in fata. Ayx il vazu.

Unde mi-ai intirziat atita, lenesule? Am sa-ti fring oasele!

Iarta-l, saltimbancule, mai arata-ne ceva! il ruga o femeie.

Noul-sosit era Daizus. Il cerceta mirat pe Ozio, si Ozio il privi la fel. Nu stiau unde se mai vazusera. Ozio se simti tras de Dagio, din spate. Ii sopti la ureche :

Pe Marele zeu, Ozio, jur ca pe baiatul asta l-am vazut la Carsidava coborind de sus din cetate, cu baciul Usugus.

Ce-ar cauta aici? Daca il lua captiv, acum ar fi fost sclav, ca ceilalti daci, spuse Ozio.

Vorbeste in soapta! Ochiul nu m-a inselat niciodata. Sa stam, sa-i vedem ce mai arata multimii, murmura Dagio.

Ayx era mic la trup si slabut. Daizus se intinse pe iarba, pe spate, cu miinile in sus, iar Ayx puse miinile intr-ale lui, si dintr-un salt se ridica in echilibru cu picioarele in sus. Daizus ridica si picioarele. Dodo sari si se aseza pe talpile lui, stind numai pe labele dinapoi. Multimea izbucni din nou in exclamatii de mirare si de laude, insotite de glume si risete.

Pe fata lui Daizus se vedea incordarea cu care urmarea sa nu strice pozitia grea a celor doi echilibristi. Admiratia si simpatia publicului se indreptau tot spre catel. Cu multa suplete, Ayx sari in picioare ; facu la fel si Dodo. Cu limba scoasa, catelul misca satisfacut din coada. Se intoarse apoi scurt, sari pe masa si lua in gura catuia pe care saltimbancul tocmai o scosese din cutia cea mare, in care isi pastra toate obiectele de scamatorie si agilitate. Sari jos si se indrepta spre cei care urmarisera spectacolul. Se opri in dreptul fiecaruia si-l privi fix in ochi, dind semnificativ din coada. In dreptul celor care nu puneau nimic in catuie, statea mai mult, lasa catuia jos si incepea sa latre.

Saltimbancul si Daizus incepura sa stringa lucrurile. Catelul tocmai sosise in dreptul libianului ce duhnea de bautura. Acesta, in loc sa puna ceva, intinse mina sa scoata bani din catuie, miscare pe care Dodo nu o scapa. Lasa jos catuia si se repezi spre picioarele lui, hotarit sa-si infiga coltii. Toata scena o urmarea suparat galul urias, care se apropie de libian.

E mai destept decit tine, porcule, ar trebui sa-i platesti catelului, ca sa te mai invete si pe tine ceva!

Sa te invete pe tine, eu fac cu banii mei ce vreau, mormai libianul. Cauta sa se indeparteze, murmurind : Gal imputit.

Cuvintele sale nu scapara urechilor galului.

Nu ti-a placut ce ti-am spus? intreba galul. Pot sa te lamuresc si altfel.

In aceeasi clipa il lovi pe libian cu palma peste gura.

Se incinse o bataie in toata regula. In ajutorul libianului sari un trac scurt si gros, care nu-i putea suferi pe legionari, de orice neam ar fi fost ei. In acest timp, Ayx si Daizus strinsera banii cazuti din catuie, isi luara lucrurile si plecara rizind. In urma lor pornira si Dagio cu Ozio. Dupa ce iesira din multime si se departara putin, Dagio grabi pasul pentru a-l prinde din urma pe Daizus. Cind ajunse in dreptul lui, sopti apasat, pentru a fi auzit, in limba daca :

—Esti de la Carsidava, al tarabostelui Dicomes?

Daizus intoarse speriat capul, cit pe-aci s-o rupa la fuga. O clipa numai, ramase nehotarit. Teama il cuprinsese.

Te-am vazut cu Usugus. Coborai din cetate, noi tocmai urcam, lamuri Ozio.

In mintea lui Daizus se facu lumina.

Dagio si Ozio, voi sinteti, Marele zeu sa fie cu voi, tarabostilor! murmura tinarul dac. Asa imbracati, nu v-am recunoscut.

Dagio se intoarse si-i facu semn sa taca, aratind spre Ayx.

Nu va feriti de el! continua Daizus. Pe toti zeii, batrine Ayx, stai mi-au venit ajutoare!

Saltimbancul se opri, ii privi cercetator, apoi zimbi.

Daca vreti sa-mi platiti pentru distractie, spuse cu voce tare, va invit la o taberna. Mi-e o sete ca in Infern!

Dagio intelese ca Ayx e omul care stie sa iasa din orice incurcatura. Vorbise astfel pentru a spulbera orice banuiala din partea celor ce treceau pe linga ei si care ar fi putut sa traga cu urechea.

In taberna „La fericirea sclavilor' era o forfota si-o inghesuiala atit de mare, incit cu greu se mai putea misca cineva. In despartitura dinspre santier a tabernei, zeci de sclavi cu oale de vin in miini, avind in fata strachini pline cu cirnati, se indestulau cu lacomia omului care de timp indelungat nu mai gustase o mincare buna. Erau sclavii care reusisera sa incurce citiva quadranti pe obiectele pe care le vindusera.

Taberna era o baraca de lemn joasa si intunecoasa, cu doua despartituri : una lunga de doisprezece pasi si lata de sapte, ce servea ca sala de consumatie, si alta mai mica, lunga de sapte si lata de patru pasi, folosita ca bucatarie si incapere de dormit a patronului. Sala de consumatie cadea chiar pe hotarul santierului, pe linia gardului de imprejmuire, si era separata in doua printr-un perete din scinduri inguste si rare. In afara, deasupra usii era scrisa firma cu litere mari si neregulate : „La fericirea sclavilor', iar dedesubtul ei era pictata in culori tipatoare o scena de taberna : doi sclavi stind la o masa, fericiti, cu cirnatii intr-o mina si cu oala in cealalta.

In aceasta zi cu caldura inabusitoare, imbulzeala depasise masura. Nemaifiind loc la mese, cei mai multi stateau in picioare, cu oalele de vin in miini sau cu strachinile cu slanina, friptura si cirnati. Aceeasi imbulzeala era in amindoua despartiturile : a consumatorilor liberi si a sclavilor din santier.

La o masa de-a lungul peretelui din fundul tabernei, un grup de sclavi beau si vorbeau tare. Vinul incepuse sa-si faca efectul. Unul se ridica si cauta sa spuna si mai convingator :

Pe cinstea mea de dulgher, va spun ca vorbiti degeaba! Sclavul nu va avea nici un drept si va fi socotit intotdeauna ca acum, mai rau decit animalele. Numai invatatura galileanului va elibera

Sclavul din fata celui care vorbise batu tare cu pumnul in masa, de sarira oalele in sus, stropind cu vin imprejur.

Se vede ca Jupiter e lenes si doarme greu, altfel ar mai trimite cite-un fulger spre aceia care cauta sa-i ia locul! Asculta, dulgherule, nu cumva tu vorbesti intr-una de acel galilean, numai fiindca cica tatal lui ar fi fost tot dulgher?

Dulgherul il privi aprins si striga infuriat :

Esti un timpit, si din gura-ti murdara ies numai prostii! Daca mai continui asa, ma jur pe sceptrul cel negru al lui Pluto ca-ti car citiva pumni peste bot pina ti-l fac piftie sau te trimit la Proserpina sa te manince viermii, ca pe Granius.

Un sclav de la mijlocul mesei, cu trup herculean, parul blond, ondulat in dezordine si cu ochii albastri-verzui, le facu semn sa taca. Toti indreptara privirile spre el.

Amindoi spuneti prostii, va certati degeaba. Prostii vorbesti si tu, Demetrios, se adresa el dulgherului, cu credinta ta in invatatura acelui galilean. Pe sclavi nu-i va elibera, niciodata, nici imparatul, nici acel galilean. Sclavii se vor elibera singuri, ei vor darima imperiul!

Asa, Thorund, vorbesti bine! rosti un sclav din apropiere.

Uite, aici, pe cele doua santiere ale podului, sintem citeva mii de sclavi si doar citeva sute de legionari, care ne pazesc. Thorund isi potoli tonul si spuse aproape in soapta : Daca ne-am ridica toti sclavii intr-o zi si-am arde tot, am distruge tot ce e pe santier, am baga spaima in soldati si-am putea sa fugim la triburile de la miazanoapte, unde ne-am putea recistiga libertatea. Insa, din pacate, ne lipseste un conducator si nu sintem uniti.

Fa-te tu conducatorul sclavilor, Thorund! indemna dulgherul in gluma.

Sa va spun drept, continua Thorund, m-am gindit de multe ori la o astfel de treaba si mi-am dat seama ca n-as fi in stare sa-i conduc pe sclavi la lupta.

Eu stiu pe unul care ar putea s-o faca, sopti dulgherul. E sclavul Hammonius Vitellius. Se spune ca ar fi fost tribun, cunoaste arta razboiului, e hotarit, stapinit, rabdator

Eu m-am gindit la altul, adauga Thorund, unul care e in apropiere de Vitellius.

—Sarmis, sopti cel de linga dulgher.

Asa este, dacul Sarmis! intari Thorund. Nu stiu ce ma face sa vad in el pe conducatorul unui trib care s-a revoltat impotriva imperiului.

Thorund baga de seama ca cei de la masa nu-l mai ascultau. Priveau spre masa din apropiere, la capatul careia stateau Vitellius si Sarmis. Cu oale de vin in fata, urmareau forfota din taberna.

Eu v-am ascultat si cind v-ati certat, si cind ati vorbit linistit, acum sa ma ascultati si pe mine.

Haide, Demetrios, da-i drumul cu galileanul tau! sari sclavul Lentulus, care tot timpul tacuse si ascultase.

Tocmai tu, Lentulus, vorbesti asa? Eu am crezut ca tu esti patruns de noua credinta, care ne va mintui pe toti.

Spune, Demetrios, si lasa-l pe Lentulus! indemna Thorund.

Uite ce vreau sa va spun : sa stiti de la mine ca sclavii nu se vor elibera prin lupta, ci prin puterea cuvintului, prin credinta in invatatura noua. Crezi tu, Thorund, ca daca am avea un conducator si ne-am rascula plecind la triburile din miazanoapte, ajunsi acolo nu vom fi facuti din nou robi? Oriunde te duci astazi, gasesti sclavie. Numai cind noua credinta va patrunde in toate sufletele se va termina pentru totdeauna cu sclavia

Ce te face sa crezi asta, Demetrios? il intreba Thorund, ducind oala de vin la gura.

Cred asta fiindca mi-am adapat sufletul la noua invatatura. Acolo unde a prins noua credinta : in Cappadochia, in Antiohia, in Bithynia, stapinii si-au eliberat sclavii, bogatii si-au impartit averile cu saracii si toti se socotesc frati intre ei

Pai ce spui tu n-ar fi rau, Demetrios, murmura Lentulus. Dar cine isi imparte avutul de bunavoie? Fara lupta, nimeni nu-si da

Si ce te face, Demetrios, sa crezi atit de puternic in el? intreba Thorund, continuind sa-si stearga linistit mustatile.

Minunile pe oare el le-a facut, raspunse dulgherul.

O fi fost un saltimbanc, intocmai ca cei care umbla pe aici, spuse un sclav ce statea in capul mesei. Eu am vazut pe unul cum a pus apa limpede intr-un pahar, in care mai era apa tot limpede si, sub ochii nostri, apa s-a facut rosie, ca vinul.

Ai spus bine, Sextulus, de multe ori saltimbancii fac adevarate minuni. Poate ca galileanul acela o fi prefacut apa in vin, dar de stapinit furtuna pe mare, asta n-o mai cred. Thorund se intoarse spre Demetrios. Tu esti grec, dulgherule, si stii ce inseamna o furtuna pe mare. La noi, in miazanoapte, furtunile ridica valuri cit casele, cit muntii, omul e o jucarie in calea lor. Cum le-ar fi putut potoli galileanul tau?

— Daca ti-as povesti ce s-a intimplat, poate ca n-ai mai vorbi asa, Thorund! El s-a jertfit pentru indreptarea oamenilor

Credinta noua cere tot jertfe? Dar si zeii nostri nu cer altceva decit jertfe, se lamuri Thorund. Poate ca galileanul acela o fi fost un zeu coborit printre oameni altfel, ce-ar fi putut sa fie?

Din cind in cind, Vitellius si Sarmis prindeau crimpeie din cele ce se spuneau la masa lui Thorund. La rastimpuri, sorbeau fara graba din oale. Intirzierea lui Daizus incepuse sa-i nelinisteasca. Intimplarea ii ajutase sa se intilneasca. Daizus nu stiuse ca ei se afla pe santier pina in ziua cind ii descoperise in padure, printre sclavii ce transportau lemnele. Plecase in cautarea altor daci, si de departe, ascuns in desisuri, repetase de mai multe ori strigatul de huhurez. Sarmis il auzise si, scapind din ochii supraveghetorului, se furisase intr-acolo. Se gindise la Dagio. Daizus il recunoscuse indata ce-l vazuse apropiindu-se printre copaci. Abia incepuse sa-i povesteasca despre cele intimplate la Carsidava : rapirea Carsidei, moartea batrinului Dicomes si ca avea un fecior de la Cumida, cind dintr-un desis aparuse Granius. Supraveghetorul il urmarise de departe pe Sarmis, avind grija sa nu fie simtit de Eros. Bruta incepuse sa-l loveasca unde nimerea cu flagrunul, orbit de furie si amenintindu-l cu rastignirea, pentru ca incercase sa fuga. In acea clipa, toata ura pe care Sarmis o strinsese in suflet impotriva lui n-o mai putuse stapini si se dezlantuise. Dintr-o miscare agera, smulsese fulgerator cutitul de la briul lui Daizus si, mai inainte ca Granius sa fi avut timp sa faca o miscare, il strapunse prin inima. Ascunsese apoi repede sub frunzis trupul brutei, care il chinuise cu atita cruzime, se intelesese cu Daizus unde si cind vor putea sa se mai intilneasca si se inapoiase linga cariga pe care Vitellius si sclavii din echipa lor o incarcasera cu trunchiuri lungi si drepte de brazi. In acea zi, nimeni nu stiuse unde disparuse Granius. Dupa citeva zile, cei care doborau copacii ii descoperisera trupul ce incepuse sa putrezeasca.

Vitellius si Sarmis uitara insa repede de intirzierea lui Daizus, si nelinistea le disparu la vederea unui tinar cu parul vilvoi, cu toga[42] rupta si murdara si cu sandalele scilciate legate cu sfori. De cum intrase, acesta trecea pe la fiecare masa, scanda versuri si golea cite-o ulcica de vin, apoi pornea mai departe. Si ei auzisera vorbinduse de el, insa nu-l mai vazusera pina acum. Era Maevius, poetul ratacitor, cunoscut prin toate santierele.

Maevius fusese un barbat frumos. Pe fata lui, pe care isi lasase semnele viata dezordonata, se mai pastrau urmele distinctiei si ale inteligentei. Cind scanda, se uita adinc in ochii celui care il asculta, ca si cum ar fi cautat sa-i patrunda in suflet. In priviri ii licarea o flacara de patima nepotolita si de revolta. Era gata oricind sa dea ajutor celui lovit, sa incurajeze pe cel disperat, sa lupte cu cel asupritor. Nu povestise nimanui viata sa si nimeni din santier nu stia de unde vine. Se simtea bine intre sclavi si bea cu ei, admira istetimea saltimbancilor, ii insotea si dormea cu ei, intra printre decurioni, centurioni, mesteri si arhitecti, si de la ei afla tot ce se petrecea, tot ce se punea la cale pe santiere. Stia pe dinafara odele si epodele lui Horatiu, pe care le recita in toate ocaziile. De multe ori improviza versuri potrivite momentului.

— Maevius! Maevius! striga un libert de la masa vecina cu aceea la care stateau Vitellius si Sarmis. Ai aici cirnati si o oala cu vin!

— Ce doresti, Sarmentus? il intreba el apropiindu-se.

— Ceva de iubire, Maevius! Pentru un sclav eliberat, iubirea este tot ce doreste el mai mult.

Maevius ii puse mina pe umar, il privi lung, cu un zimbet plin de compatimire.

— Asculta, Sarmentus! incepu sa recite cu ton declamator :

Sa pretuiesti in veci iubirea, Sarmentus!

Cu cit este mai veche, cu atit este mai calda, mai duioasa.

Abia tirziu omul simte lipsa si durerea

Iubirii care l-a facut fericit.

Iubirea este placere si durere, Sarmentus.

Chinul ei sa nu te-nspaiminte niciodata.

Stii tu, Sarmentus? Iubirea este ca un cintec,

O melodie pe care o cinti zimbind cu lacrimi .'

In jurul lui Maevius se facuse liniste. Incordati, Vitellius si Sarmis ascultau cuvintele lui, care le mergeau drept la inimi. Sarmentus se ridica si il imbratisa pe poet.

Ce frumos stii tu sa le spui pe toate, Maevius! murmura libertul cu un tremur in voce.

Ochii ii luceau de multumire. Isi sterse lacrimile cu dosul palmei mari si aspre.

De ce plingi, Sarmentus? Tu nici nu stii ce este iubirea. Abia de citeva zile ti-ai capatat libertatea si se vede ca nu stii ce sa faci cu ea

Ii vorbi la inceput domol, apoi deodata schimba tonul.

Se plinge numai o iubire pierduta, Sarmentus! Tu de-abia de-acum incolo o sa intelegi ce este iubirea.

Maevius ridica oala si incepu sa bea cu pofta.

Tocmai de asta pling, Maevius,. sint setos de o dragoste curata si-mi dau seama ca ea este chin si durere!

Maevius puse oala pe masa si se sterse la gura cu toga murdara. In coltul gurii ii flutura acelasi zimbet compatimitor.

Hei, batrine, stii tu ce inseamna sa-ti mingiie fruntea o mina calda, iubitoare? Stii tu, batrine, ce inseamna sa stringi in brate trupul femeii pe care o iubesti? Tu nu stii, Sarmentus! Cind vei sti, abia atunci vei intelege ca iubirea este durere si fericire

Vitellius apuca mina lui Sarmis si o strinse cu putere. Cuvintele lui Maevius ii redeschisera rana din suflet. Dar si gindul lui Sarmis alerga, departe, spre Costodava.

Stai linga noi, Maevius! il indemna un sclav. Sa ne mai spui ceva.

Sa maninci cirnatul si sa-ti golesti oala. Numai tu intelegi sufletele sclavilor, murmura Sarmentus.

Se aseza si musca cu pofta din cirnatul gros si mustos.

De ce spui tu, batrine, ca numai eu inteleg sufletele sclavilor? Te inseli, Sarmentus! Poate ca nici eu nu le inteleg, dupa cum nici tu nu te intelegi. Ai dorit libertatea, pe care acum o ai, si ai si inceput sa doresti altceva : iubire. Horatiu spunea ca daca Jupiter s-ar oferi sa satisfaca dorintele sclavilor, ei n-ar vrea sa renunte la soarta lor, fiindca dupa aceea ar fi cuprinsi de alte dorinte. Spune bunul Horatiu :

Cum se face, Maecenas, ca nimeni nu traieste

multumit cu soarta

Pe care i-a dat-o judecata sau i-a aruncat-o

intimplarea,

Si lauda tocmai ceea ce nu are?

— Asa, Maevius, spune, sopti Sarmentus, napadit de o placere launtrica. Tu stii multe Cu darul tau de a le spune, puteai sa faci multi bani la Roma!

Maevius se ridica batind cu pumnul in masa.

- Din nou te inseli, Sarmentus! Talentul curat al saracului nu poate nimic, spune Horatiu, impotriva setei de cistig a bogatului. Banul sparge zidul mai bine decit trasnetul, doboara usile de stejar si corupe fata inchisa; zdruncina prin daruri regii si prinde in capcana pe comandantii de corabii. Dar mie nu-mi trebuie bani, eu am totul : libertatea si dragostea. Restul? Sint lucruri cu care cauta sa ne dezbine zeii cei rai. Tu nu stii, Sarmentus, ca e nebun cine stringe titere fara sa cinte, cine are o mie de poloboace de Falern vechi in pivnita si bea otet, cine stringe macaturi in lazi si le lasa sa le manince moliile ; nimic nu este al lui, caci mai tirziu ramin altuia. Caci Horatiu spune bine, batrine Sarmentus :

Natura n-a statornicit stapin pamintului nici pe                                                                  acela,

Nici pe mine, nici pe nimeni; acela ne-a izgonit

pe noi,

Pe el il va izgoni risipa sau necunoasterea legilor

intortocheate,

Si in cele din urma, in mod sigur, mostenitorul

mai plin de viata,

Pamintul, acum pe numele lui Umbrenus, ieri zis

al lui Ofellus,

Nu va fi al nimanui, ci va intra aci in folosul

meu,

Aci in al altuia.

Mai bea, Maevius! Vorbele tale sint pline de intelepciune, sint ca un leac pus pe rana deschisa

—Hei, Sarmentus! E o nebunie sa fii virtuos pina la ascetism, cum spune bunul Horatiu :

Inteleptul sa poarte numele nebunului, ca si al

nechibzuitului,

Daca tinteste virtutea insasi dincolo de ceea ce

este necesar.

Iarta-l, Maevius! Iarta-l, ca-l zapacesti de tot! interveni un sclav batrin ce statea in fata lui Sarmentus. Cuvintele spuse de tine nu sint pentru prosti. Cine a imbatrinit sclav e greu sa mai fie intelept. Ai vazut vreun animal intelept? Atunci, cum sa fie intelept un sclav, care a trait toata viata mai rau decit un animal?

Maevius se ridica izbucnind intr-un hohot de ris.

—Te inseli si tu, batrine! Eu am vazut la Roma multi sclavi intelepti, mai buni decit stapinii lor, asa cum Freya este mai buna decit Proserpina. Un sclav grec, numit Esop, a fost atit de intelept, incit despre el oamenii vor vorbi si peste mii de ani.

Vitellius il urmarise cu incordare pe Maevius. Figura si vorbele lui i se pareau cunoscute, foarte cunoscute chiar si-l chinuia gindul ca nu-si mai aminteste cind si unde il intilnise.

Hei, voi de-acolo, sclavi nenorociti, lasati pe Maevius sa vina si la noi! striga un decurion asezat la o masa din celalalt capat al incaperii, impreuna cu mai multi legionari.

Ca si cum nu astepta decit ocazia de a trece la alta masa, Maevius ridica oala si n-o lasa de la gura decit dupa ce-o goli.

Du-te, Maevius! il indemna Sarmentus. Iti multumesc, ma voi ruga la toti zeii sa te tina sanatos!

Nu-i mai spuse nimic libertului, ocoli capul mesei si porni taind-o drept spre decurion. In drum spre el se apropie de Vitellius.

Lucius Quintus! sopti Vitellius apasat, privind in jos.

Ca trasnit, Maevius ramase impietrit locului, cu fata intoarsa in partea din care isi auzise numele. Pentru citeva clipe, privirile lor se intilnira. Vitellius sopti iarasi, cu deplina siguranta :

Tu esti, Lucius Quintus?

Isi dadu repede seama ca savirsise o greseala. Se ridica de pe scaun si spuse cu voce tare :

Maevius, stai putin si linga noi! ii facu semn cu ochiul. Tu le mai dai curaj sclavilor

Hei, decurioane, Jupiter sa fie cu tine, acum ma distrez cu sclavii! striga Maevius ocolind un scaun si asezindu-se la masa lui Vitellius.

Maevius il privi din nou lung, rizind. Lua pe rind oalele lor, sa vada cit vin mai au. Striga tabernagiului sa-i aduca si lui una, ceea ce-i mira mult pe cei din jur. Nu-l vazusera niciodata pe el sa-si ceara bautura sau mincare.

Spune-mi, de unde ma cunosti? il intreba in soapta pe Vitellius.

Cine are memorie pentru odele lui Horatiu, nu mai are si pentru prieteni? Ce e cu tine, Lucius?

De unde de unde ne cunoastem? murmura Maevius.

Din scoala militara, sopti Vitellius.

Maevius facu o miscare scurta, gata sa se ridice in picioare, dar se stapini.

—Tu esti, Hammonius? murmura uimit. Se intinse peste masa, ii prinse mina si i-o strinse cu putere. Dar ce s-a intimplat cu tine? Cum de-ai ajuns sclav public, tu, cel mai bun tribun?

Aceasta intrebare mi-o pun si eu despre tine, Lucius. Esti un om liber, si totusi, in locul tribunului Lucius Quintus, am in fata pe poetul ratacitor Maevius.

Vitellius vazu cum Maevius il privea pe Sarmis cu oarecare neincredere. Continua :

A, iarta-ma! Ai linga tine pe fostul meu sclav, acum cel mai bun si mai sigur prieten. Nu i-ai cunoscut pe daci. Prin Sarmis ii vei cunoaste.

Toti zeii sa-l tina in paza lor, prietenul tau este si prietenul meu.

Maevius se intinse peste masa si prinse si mina lui Sarmis.

- Iar prietenul prietenului meu este pentru mine un prieten tot atit de apropiat, intari Sarmis scarpinindu-se in barba. Pentru sanatatea ta, Lucius Quintus, ma voi ruga si eu marelui nostru zeu, Zamolxis!

Sint Maevius, il corecta, si v-as ruga pe amindoi sa nu-mi spuneti altfel decit Maevius. Lucius Quintus nu mai exista de mult!

Sorbira vinul in tacere, privindu-se unul pe altul.

Tu ai fost si esti liber, Lucius, incepu Vitellius, cum de nu mai esti tribun?

Mi-ai luat-o inainte, tocmai ma intrebam si eu ce s-a intimplat cu tine, te stiam in garda imparatului, te bucurai de increderea lui. Dar sa-ti raspund la intrebare : Am ales aceasta libertate, fiindca cealalta simteam ca ma sufoca. N-am mai putut suporta minciuna si asuprirea pe care se sprijina imperiul. Sa nu te mire tinuta si purtarea mea. Asa sint oamenii : primesc mai usor cele mai aspre observatii, se pot spune cele mai adinci ginduri, poate fi atacat prin cuvinte orice si oricine, daca acestea sint spuse de unul care pare un dezechilibrat, un nebun. Unui astfel de om, cei puternici ii iarta usor totul, iar cuvintele lui pot sa mearga direct la inimile celor necajiti si asupriti. Ce s-ar intimpla daca as vorbi ca un orator in for, imbracat intr-o toga curata si uns cu uleiuri aromate? M-ar trimite in fata judecatorilor si m-ar arunca in temnita. Asa cum arat, ca un pierde-vara un decazut, poate putin nebun, un poet ratacitor, putini stiu sau inteleg ca Maevius are dinti ascutiti cu care musca, are miini sanatoase cu care scurma, are picioare bune cu care alearga, toate acestea pentru a grabi prabusirea imperiului si totodata pentru mingiierea celor loviti de soarta

Maevius ridica oala, bau cu pofta.

—- Dar sa-ti povestesc ce m-a impins pe acest drum al vietii. Ca si tine, am asteptat la Roma sa fiu trimis la o garnizoana. Neavind cum sa-mi petrec timpul, am inceput sa citesc odele si epodele lui Horatiu si pe masura ce-l adinceam, mi-am dat seama ca din versurile lui se ridica mindria plebee impotriva stapinirii, impotriva celor ce conduc, caci odele lui sint patrunse de adincurile vietii.

Mai sorbi de citeva ori din oala si schimba firul povestirii.

— In toamna acelui an, dupa ce tu plecasesi in Bithynia, am fost trimis la garnizoana din Capua. La inceput m-am bucurat mult, fiindca ramasesem aproape de Roma, si nu surghiunit, ca tine, in Nicomedia, de tatal lui Domitius Rufinus. Linga Capua se afla ferma senatorului Tiberius Octavius, pe mosia caruia munceau citeva sute de sclavi. Fusesem trimis acolo cu un scop : sclavii fugisera in paduri si nu voiau sa se mai inapoieze la lucru, de teama. De ce credeti ca fugisera? Intr-o noapte se pornise o furtuna, un adevarat uragan, care stricase toata recolta de griu, inca nesecerat, si doborise la pamint vita-de-vie din podgoria senatorului. Sclavii fusesera socotiti vinovati de intirzierea secerisului si, turbat de minie, senatorul hotarise ca din fiecare grup de cite zece sclavi sa fie luat unul si omorit. Ordinul nu se executase insa, fiindca o sclava de la bucatariile senatorului ascultase tot ce se pusese la cale si daduse de veste sclavilor, care se aflau la munca pe camp. Cum fiecare se asteptase sa cada cel de-al zecelea, ingroziti, fugisera cu totii in padure. Incercarile senatorului de a-i convinge sa se inapoieze ramasesera zadarnice. Ce-a urmat a fost ingrozitor, continua Maevius dupa o scurta pauza. Senatorul, cu multa vaza la Roma, a cerut ajutorul armatei pentru prinderea sclavilor, pe care el ii acuzase ca se revoltasera, iar eu am avut nesansa sa fiu numit comandant al centuriei insarcinate cu acea urita misiune. Padurea a fost incercuita, sclavii au incercat sa reziste, dar nu aveau arme. Au fost macelariti mai mult de jumatate dintre ei, restul pusi in lanturi si dusi la ferma senatorului. A urmat al doilea macel. Turbat de minie, senatorul a dat ordin sa se ia fiecare al cincilea dintre cei scapati cu viata si omoriti in fata lui. Am incercat sa-l opresc, insa opunerea mea nici n-a fost luata in seama. Legile imperiului dau dreptul stapinului sa faca tot ce doreste cu sclavii lui, asa cum ciobanul face ce vrea cu oile si cu caprele sale.

Maevius duse din nou oala la gura si sorbi lacom. Continua apoi :

— Omorirea atitor oameni nevinovati m-a umplut de revolta si de mila. Un timp, am trecut printr-o adevarata prabusire sufleteasca. M-am dus la Roma si m-am retras din armata si din Ordinul Tribunilor. Am plecat, si de-atunci umblu pretutindeni, prin toate provinciile imperiului. Sint de gasit acolo unde se afla sclavi mai multi si unde este mai multa suferinta. Puteam eu sa lipsesc de aici, de la santierele acestui pod? Multi spun ca sint nebun. Ii las sa creada ce vor, pentru a nu se ocupa de mine. Pentru ei, eu sint Maevius, poetul scrintit la cap. Nu te uita la toga mea rupta si murdara, important este ceea ce port in suflet. Nici nu s-ar potrivi altfel. Sclavii umbla goi, murdari, cu zdrentele curgind de pe ei.

Maevius tacu. In taberna se rarisera consumatorii. Cei ramasi priveau mirati cum statea linistit, asa cum nu fusese niciodata.

Dar tu, Vitellius?

Ii povesti pe scurt tot ce se intimplase cu el si cu Sarmis.

Pentru mine e limpede, voi ati ajuns sclavi in urma uneltirilor lui Domitius Rufinus. Maevius n-ar fi Maevius daca n-ar face totul ca sa va scoata din acest infern si sa

Tacu speriat. Sarmis sarise dintr-o data in picioare. Il auzi soptind apasat, cu totul uimit de ceea ce vedea.

Daizus Dagio Ozio

Cei trei reusisera sa se strecoare prin bucatarie, dupa ce tabernagiul isi primise sestertii pe care Dagio ii sunase in mina pentru a-l face sa inteleaga.

Tot asa de surprins, Vitellius privi intr-acolo, dar nu-si pierdu cumpatul. Ii facu semn lui Sarmis sa se stapineasca. Il vazu si pe Ayx. Intelese ca totul merge bine, ajutoarele se intareau. Fara sa dea semne ca se bucura de sosirea lor, ba chiar aratindu-se nepasatori, le facura loc linga ei la masa. Numai Maevius se arata bucuros la vederea saltimbancului.

—Stai linga mine, frate Ayx! ii spuse rizind. Aici pe santiere, unul este Ayx si unul e Maevius si amindoi, prietenii sclavilor si al celor necajiti!

Era noapte tirziu cind se despartira, mai usurati, mai increzatori si mai hotariti.

odul peste Danuvius, intre Egeta si Drubeta, era o lucrare uriasa. Pentru grabnica terminare a constructiei, Roma daduse cu totul mina libera arhitectului, urmarind ca in cel mult trei ani legiunile sale sa poata trece in Dacia in sunetele trompetelor, nestingherite de marele fluviu.

Dupa planurile lui Apolodor, podul avea douazeci de picioare masive, zidite din piatra, presarate pe toata latimea fluviului, la distanta de treizeci si sase de pasi unul de altul, fiecare picior avind o grosime de doisprezece pasi. Peste aceste picioare avea sa se intinda podul, constructie ingenioasa din lemn, paienjenis de grinzi, de stilpi, de traverse si de bare de incordare, maiestrit aranjate intr-un tot armonios, care dadeau impresia de rezistenta si de siguranta. Se arunca astfel cale sigura si permanenta peste o largime a apei de mai bine de sapte sute douazeci de pasi, adica peste sase stadii. Fiecare picior era o constructie grea : un fel de turn in apa, zidit din blocuri de piatra, care se sprijinea adinc in patul fluviului. Scheletul podului se compunea din doua grinzi puternice, in forma de arc, ce se intindeau de la un picior la altul, un fel de imbinari ingenioase de grinzi incordate cu zabrele de lemn, in care elementele de legatura erau piroanele groase de fier, lungi si bine ascutite. Peste aceste grinzi se aseza calea de trecere, formata din dulapi, grosi de stejar, prevazuti sa sustina masinile grele de razboi ale armatei romane. De o parte si de alta, calea de trecere era asigurata prin balustrade puternice, frumos ornamentate.

Pentru grabirea constructiei, lucrul se prelungise pina tirziu in toamna. Arhitectul Apolodor nu vedea un dusman mai mare decit inghetul si mai ales dezghetul, cu pericolul de formare a zaporilor, de aceea grabea totul cit mai mult posibil.

In cea de-a treia zi inainte de idele lui noiembrie, cerul deveni plumburiu, si un vint taios si rece incepu sa bata de la rasarit. La capul dinspre Egeta se ajunsese cu lucrarile intre al treilea si al patrulea picior. Cu tot frigul ce se lasase, lucrul continua in aceeasi cadenta si graba. De pe pod, zidarii, dulgherii, fierarii si pietrarii strigau si cereau intr-una materiale. Strigatele lor se amestecau cu injuraturile si tipetele supraveghetorilor, mesterilor si antreprenorilor, care amenintau, loveau si indemnau intr-una, si cu ciocaniturile, scirtiitul si zgomotele ce se auzeau din toate partile, purtate de urletele vintului.

De citeva saptamini coloana de transportatori fusese incarcata peste puterile ei. I se marise numarul sclavilor si se formasera doua esaloane : unul pentru aducerea lemnelor din padure si altul numai pentru transportat materialele din santiere pe pod. Din acest din urma esalon faceau parte Vitellius, Sarmis, Thorund si alti sclavi din echipele care pe timpul verii adusesera lemne din padure.

Plecati de la lagarul dulgherilor cu cariga incarcata cu grinzi fasonate, Vitellius si Sarmis impingeau cu putere, alaturi de ceilalti sclavi, tinind capetele in jos, pentru a se feri de picaturile de ploaie pe care rafalele de vint le improscau pe fetele lor. Frigul le patrunsese pina in oase. Tunicile si sagunele vechi si rupte, pe care le primisera ca imbracaminte de iarna, nu reuseau sa le pastreze putina caldura a trupurilor lor vlaguite de munca si intotdeauna infometate. La picioarele lui Sarmis mergea Eros. Pe el, frigul nu-l chinuia. Prin blana bogata, cu parul lung si des, vintul se juca in voie.

Vitellius se trase mai aproape de Sarmis si-l facu atent cu usoare lovituri cu cotul.

Nu ne ajuta zeii, Sarmis, iarna bate la usa, si cu imbracamintea noastra, daca ne prinde zapada pe drum, sintem pierduti.

— Vorbesti de plecarea noastra? ii sopti Sarmis. Vitellius ii raspunse cu o usoara clatinare a capului, clipind des.

De asta nu ma sperii eu, continua Sarmis. Tot greul este sa ne vedem scapati de aici si trecuti dincolo de Dunaris. Pe fata lui aparu un zimbet plin de tristete. Hei, daca ne vedem intre dacii mei, te-imbrac intr-o zeghe captusita cu blana de lup, iti pun pe cap o caciula, si-n picioare niste opinci cu obiele groase de dimie, si n-o sa mai simti frigul, chiar dac-ar fi ger sa crape lemnele si pietrele!

O rafala de vint le arunca in fata un val de picaturi mici si dese. Ploaia continua sa se inteteasca. Tacuti, ceilalti sclavi impingeau cu o mina la cariga, si cu cealalta isi tineau strinse in jurul trupurilor sagunele rupte, sfisiate. De citeva luni, Vitellius lasase sa-i creasca barba mare, pentru a se pierde mai usor printre daci dupa ce va trece dincolo de fluviu. Acum, vintul se juca printre firele lungi si rasucite din barba lui, scotind usoare suieraturi. Se apropiau de capul podului. Printre rafalele si urletele vintului se auzeau de pe pod strigate, tipete si lovituri de ciocane. Peste fata apei se intinsese o ceata deasa. Valuri mari se saltau unul dupa altul si se apropiau, lovind ritmic malul.

Cind sa intre pe pod, cariga lor se zgudui, lovita de alta cariga descarcata, pe care sclavii ce o impingeau se grabeau s-o scoata cit mai repede din invalmaseala de oameni, carigi, lemne, blocuri de piatra si tot felul de scule si materiale. In toate partile se vedea graba. Supraveghetorii si antreprenorii strigau si injurau indemnind la lucru. Se auzeau pocnete de bice pe trupurile aproape goale ale sclavilor.

Cu toate ca podul nu fusese in intregime terminat intre picioarele trei si patru, si desi scindurile groase de stejar care formau calea de trecere pe pod fusesera asezate numai provizoriu, fara sa fi fost prinse de grinzi, se daduse ordin sa se ingramadeasca in aceasta portiune o parte din materialele necesare montarii partii dintre picioarele patru si cinci, indata ce piciorul cinci avea sa fie terminat, in momentul cind cariga la care impingeau Vitellius si Sarmis patrunse pe pod, se gaseau, intre picioarele trei si patru, zeci de sclavi din transporturi, zeci de dulgheri, fierari si montatori, iar dedesubt, pe bacuri si pe scheletele de sustinere, alte zeci si zeci de dulgheri, fierari si sclavi de ajutor. Pe masura ce cariga inainta, aglomeratia crestea. Se auzea scirtiitul lemnelor din schelaria de sustinere, impinse cu putere de bacurile pe care valurile le saltau cu forte puternice. Aceeasi invalmaseala era si in lungul podului de vase de alaturi, puternic ancorat de fundul fluviului, care se balansa atit de tare, incit cu greu se putea tine cineva in picioare si inainta. In cele din urma, cariga lor nu mai putu fi impinsa mai departe. La citiva pasi inainte, doi supraveghetori loveau fara mila cu bicele, injurau si amenintau pe sclavii pusi sa descurce drumul de materiale.

Ciinele, loveste fara mila! sopti Sarmis printre dinti, napadit de minie. Cu cita pofta i-as infige miinile in git si l-as arunca in apa! S-ar duce sa se linisteasca linga Granius.

Strinse pumnii si-l privi cu ura pe supraveghetorul din apropiere.

Te revolti degeaba. Da-te mai la o parte! Vitellius il trase intre cariga si balustrada, in dreptul unei stive de lemne, pentru a fi mai la adapost. Eros iesi de sub cariga si se gudura, frecindu-si blana de picioarele lui Sarmis. Incepura sa priveasca peste fata apei. Dincolo, malul dac se pierdea in ceata. Stiau ca ajungind acolo, pierduti in padurile din munti, vor fi din nou liberi. Ii trezira din ginduri loviturile de bici ale supraveghetorului.

Ciinilor, sclavi imputiti, nici nu va pasa ca trebuie sa grabim lucrul! striga supraveghetorul. Impingeti cariga, ca va trimit in Infern pe toti!

Din urma fusesera impinse alte carigi. Invalmaseala se marise. De pe bacuri se urcasera pe pod un centurion si doi decurioni pentru descurcarea circulatiei. Din toate partile se dadeau ordine, se injura, se striga si se lovea in sclavi. Nu se mai putea intelege nimic. Vintul si ploaia biciuiau fetele si miinile invinetite de frig ale sclavilor. Cariga la care impingeau Sarmis si Vitellius se opri din nou, aproape de piciorul patru, prinsa din toate partile. Pe cele doua laturi ale podului se inaltau gramezi de materiale, in aceasta clipa, o cariga incarcata cu grinzi groase lovi cu putere intr-o stiva inalta de traverse rau asezate. Stiva se clatina de citeva ori, apoi se porni intr-o parte, prabusindu-se peste cariga. Urma un huruit asurzitor si o miscare de fuga a sclavilor pentru a nu fi prinsi de grinzile ce se prabuseau. Vitellius si Sarmis simtira sub picioare cum se clatina podul. In aceeasi clipa se porni o rafala puternica de vint, care impinse si mai mult in pod dintr-o parte.

Dindu-si seama de pericolul in care se aflau, Sarmis intinse mina spre Vitellius si-l trase cu putere spre piciorul podului, unde se socoteau mai in siguranta, dar nu avura timp sa faca decit citiva pasi. Simtira sub picioare clatinarea puternica a podului, auzira trosnete si scirtiituri de lemne si piroane ce se deschioleaza, amestecate cu tipete de spaima si de alarma. Sarmis se simti pornind in jos o data cu lemnele, scindurile si materialele ce se pravaleau in apa. O grinda se desprinse din balustrada, agata sagunul lui Vitellius cu pironul ce-l avea la unul din capete si-l trase in apa, aruncindu-l departe de ploaia de grinzi si de blocuri ce se prabuseau. In zgomotul asurzitor ce nu mai contenea, fiecare nu se gindea decit la propria-i salvare. Vitellius se desprinse de pironul grinzii si se agata cu mina de piciorul podului. Privi disperat in jur, cautindu-l pe Sarmis. Nu-l vazu. Pe linga el pluteau pe valuri lemne si trupuri duse la vale. Apa curgea inrosita de singele celor striviti. Striga cu toata puterea si nu primi nici un raspuns. De altfel, in vacarmul ce-l inconjura, nici n-ar fi fost auzit. Deasupra, intre picioarele trei si patru, vazu cerul liber. Nu mai ramasese nimic din portiunea de pod dintre aceste picioare.

Il ingrozi gindul ca Sarmis isi pierduse viata. Auzi latratul lui Eros. Privi, printre lemnele ce pluteau, cum oamenii se luptau cu moartea, raniti si muribunzi, agatati cu disperare de grinzi, de scinduri si de orice gaseau. Zari ciinele cum inota si tragea ceva printre valuri. Fara sa piarda nici o clipa, propti piciorul intr-un lemn si-si facu vint in partea in care se afla Eros. De la mica departare, il vazu pe Sarmis cum facea sfortari pentru a se mentine la suprafata. Misca greu numai o mina si se ajuta mai mult cu un picior.

— Curaj, Sarmis! ii striga de aproape, prinzind o scindura lata si groasa, pe care o impinse spre el. Sa multumim zeilor, eu am scapat teafar si te voi salva, il incuraja Vitellius.

Luptindu-se cu valurile, reusi sa-l urce pe scindura. Alaturi de el, Eros facu citeva sarituri afara din apa, pina cind reusi sa se agate cu labele din fata si ramase astfel prins, scheunind usor.

In situatia in care se afla, Vitellius nu mai simtea apa rece a fluviului. Asculta incordat gemetele lui Sarmis, gemete de om greu lovit. In mintea lui, gindurile se succedau ca fulgerul. Trebuia sa incerce totul, sa faca totul pentru a-l salva. Prinse momentul cind o scindura la fel de mare ca aceea pe care il urcase plutea prin apropiere, impinsa de valuri, facu un salt si o impinse linga cealalta. Cu indeminare, tinindu-se numai cu o mina, isi desfacu fringhia pe care o avea strinsa in jurul trupului, asa cum purta fiecare sclav din coloana de transporturi, o infasura si o petrecu printre cele doua scinduri, reusind sa le apropie bine una de alta. Il impinse pe Eros pe pluta astfel formata, apoi se urca si el. Sarmis statea cu ochii inchisi, avea fata vinata, buzele umflate si sufla rar si greu. Se gindi ce ajutor ar putea sa-i dea in graba. Privi in jur. La citiva pasi de ei vazu pe fata apei plutind trupul centurionului din a carui neghiobie se prabusise podul. Ramasese agatat de pironul unei grinzi. Avea capul sfarimat, pe fata hidoasa, descompusa ii incremenise groaza.

Peste oglinda invalurita a apei se indesise si mai mult ceata. Printre picaturile mici si dese de ploaie, purtate de rafale, incepusera sa zboare fulgi mari si rari de zapada. Frigul se intetea. Vitellius mai prinse si alte scinduri mai inguste ce pluteau prin apropierea lor si le lega de pluta. Dinspre pod se auzeau strigate si ordine date cu voce tare. Un alt centurion luase comanda, si mai multe barci cu legionari fusesera pornite pentru salvarea soldatilor si mesterilor.

Vitellius incepuse sa tremure. Simtea cum frigul il patrunde prin tot trupul. Se gindi ca si pe Sarmis il va fi cuprins raceala. Lua repede o hotarire pentru actiunea cea mai urgenta : isi scoase hainele si le stoarse cu putere, il dezbraca si pe Sarmis si-l imbraca cu hainele sale, ceva mai zvintate. Ii vazu tot umarul drept, pina catre git si piept, vinat si mult umflat. Sus, sub ureche, o rana prelunga singera abundent. Umarul ii era zdrobit. Cind il intoarse, din gura lui incepu sa curga un suvoi subtire de singe, Ii trase cu grija pantalonii. Auzi geamatul lui plin de durere. Ceea ce vazu il ingrozi : si piciorul sting ii fusese zdrobit de sub genunchi. Viata lui Sarmis era in pericol, atit din cauza ranilor, cit si din cauza frigului, care putea sa agraveze ranile. Se imbraca si el cu hainele lui Sarmis, dupa ce le stoarse bine. Stoarse si amindoua sagunele si le intinse peste Sarmis. Cel putin, gindea el, sagunele vor mai opri furia vintului, si la adapostul lor, trupul lui isi va mai putea pastra putina caldura. Lua apoi una din scindurile mai lungi ce le pescuise, o sparse in doua si incepu sa visleasca cu putere, indreptind pluta spre malul care se pierdea in ceata. Se incalzi repede.

Vitellius nu putu sa-si dea seama cit inaintase. Simti numai ca pluta se lovise de ceva tare si ramasese impotmolita in nisip. Ciinele se ridicase si sarise numaidecit pe mal. Sari si el jos si cerceta terenul, avind grija ca pluta sa nu fie luata de valuri. Il ridica apoi pe Sarmis pe brate si, incordindu-si fortele, se urca pe mal. Il puse jos si asculta. Auzi din nou gemetele lui si citeva murmure neintelese. Se insera repede, si ninsoarea se intetea.

Tine-te tare, Sarmis! ii sopti cu infrigurare. Cu voia zeilor, sintem salvati.

Porni pe cimp, purtindu-l pe Sarmis in spate. Inaintea lui mergea Eros. Nu putea zari mai departe de citiva pasi. Mergea gindindu-se incotro s-o apuce. Inapoierea lor in lagar ar fi insemnat moartea lui Sarmis. Avea nevoie de ajutor, de un ajutor grabnic, si de ingrijire buna. La vila arhitectului, la Carsida, nu l-ar fi putut duce fara pericolul ca stapinul ei sa descopere tot ceea ce se urzise. Se gindi la bordeiul lui Ayx. Desi nu fusese niciodata acolo, stia cam in ce parte se afla. Spera sa-l gaseasca chiar si pe intuneric. Porni in directia aceea cu pasi largi, mai hotariti. Din cind in cind il fluiera pe Eros, pentru a nu se departa prea mult. Vintul suiera naprasnic, si amurgul se intindea repede in jur.

Sar-mis! Sar-m-i-i-s! Se opri impietrit. I se paruse? - Sar-mis! S-a-r

Auzi din nou ca un ecou indepartat. Il sageta teama. Se gindi la zeii si la duhurile rele. Incepu sa tremure, ingrozit de gindul ca poate in clipa aceea Sarmis isi dadea sfirsitul. I se parea ca in noapte il strigau duhurile. Isi aduse aminte de ciine. Il striga pe Eros, dar nu mai veni. Il fluiera de mai multe ori. Astepta. Dupa citva timp, ciinele trecu pe linga el in goana si, simtindu-l, se opri dintr-o data, se intoarse si incepu sa latre. Abia il zarea prin ceata deasa a amurgului.

Ce e, Eros? intreba mai mult pentru sine, atent sa prinda tot ce se petrecea in jur.

In liniste, auzi numai suieratul vintului prin firele din barba sa. Dar ciinele disparuse iarasi. Ii auzi latratul departe, inainte. Porni intr-acolo, atent. Latratul incetase. Eros sosi din nou in goana, latra usor si porni inapoi de unde venise. Auzi murmure, apoi distinse clar :

Du-ne la ei, Eros!

Recunoscu vocea lui Daizus. Se lasa jos si-l aseza usor pe Sarmis pe pamint. Nu-l mai putea duce, ajunsese la capatul puterilor. Broboane mari de sudoare i se scurgeau pe fata.

— Aici, Daizus, veniti incoace! striga, napadit de speranta.

Din ceata deasa, albastruie a amurgului aparu Eros, urmat de Daizus si de Ayx, care veneau in fuga.

Ceea ce urma, se facu repede. Pe Sarmis il imbracara in hainele uscate si calduroase ale lui Daizus, iar Vitellius isi scoase tunica uda si imbraca de-a dreptul pe piele sagunul mic, cu mineci scurte, al lui Ayx, care abia il incapea in spate. Pornira in graba cu Sarmis spre bordeiul saltimbancului.

Cind s-a zvonit pe santier de prabusirea podului, povesti Daizus in drum spre bordei, primul nostru gind a fost la voi. Am pornit in fuga spre pod. Am vazut cum se duceau pe apa oameni, lemne si tot felul de materiale. Prin ceata nu puteam razbate prea departe cu privirile. Dar abia sosisem, si legionarii au si inconjurat podul si ne-au alungat, amenintindu-ne cu sulitele si cu spadele. L-am cautat pe Maevius, el poate sa patrunda oriunde. Acum, el va cauta pe-acolo, pe pod si prin santier, iar noi am pornit in lungul fluviului, la vale.

In bordeiul lui Ayx, la caldura, Sarmis primi ingrijiri de la Dagio si de la saltimbanc. Amindoi se pricepeau mult la vindecarea ranilor. Tirziu, Vitellius si Sarmis adormira incalziti de vinul tare si cald pe care cu totii ii indemnasera sa-l bea, chiar peste masura.

In aceeasi seara, in lagarul transportatorilor, la apel, sclavii Hammonius si Sarmis au fost socotiti inecati in valurile fluviului, asa cum fusesera dati lipsa multi altii.

arna se aratase de la inceput destul de aspra. La citeva zile dupa idele lui noiembrie, incepuse sa ninga si sa viscoleasca. Lucrul la pod fusese oprit, iar pontoanele din lungul lui - trase la mal. Se continuase insa cu aceeasi intensitate activitatea in santiere pentru pregatirea materialelor. In timpul gerului au murit multi sclavi, degerati sau secerati de bolile ce se cuibarisera in bordeiele lor.

Dupa ce organizase munca in cele doua santiere pe tot timpul iernii, arhitectul Apolodor plecase la Roma, pentru odihna si petrecere. Acolo avea sa raporteze imparatului despre mersul lucrarilor si sa obtina ajutoarele de care avea nevoie, mai ales sclavi pentru muncile grele. Pentru a fi mai linistit, isi luase si pe cele doua sclave favorite : pe Malva-Carsida si pe Nimfodora. Vila sa de linga santierul de la Egeta o lasase in grija libertului Sarmentus si a doi sclavi.

In aceasta iarna grea, doua cauze impiedicase plecarea fugarilor spre Sarmizegetusa. La inceput ranile grave suferite de Sarmis la prabusirea podului, apoi plecarea la Roma a arhitectului cu Carsida si Nimfodora. Cu toate indemnurile lui Dagio, Ayx si Daizus ca Vitellius si Sarmis sa porneasca inainte, indata ce se vor vindeca ranile, acestia refuzasera cu hotarire. Sarmis nu intelegea sa se duca la Diegis fara Carsida. Prelungirea raminerii lor in apropierea santierului era insa plina de pericole. Amindoi fusesera socotiti inecati in valurile fluviului, desi trupurile lor nu se gasisera printre cadavrele pe care apa le aruncase in lungul malurilor, de aceea, pentru a nu fi vazuti si recunoscuti de cei din santier, amindoi statusera mult timp ascunsi in bordeiul lui Ayx. Cu umarul si piciorul prinse intre scindurele, infasurate cu multa dibacie de Dagio si Ayx pentru vindecarea oaselor zdrobite, Sarmis fusese adesea scos noaptea pe brate pentru a mai respira aer proaspat.

La citeva zile, dupa plecarea lui Apolodor la Roma, Maevius se dusese la Sarmentus, ramas ca si stapin in vila pe tot timpul iernii. Fostul sclav primise bucuros sa-i gazduiasca pina la inapoierea arhitectului.

In casuta de linga vila, din partea din fund a parcului ce o inconjura, Vitellius, Sarmis, Ayx, Maevius, Daizus si Sarmentus petrecusera multe seri placute, care le mai inveselisera sufletele indurerate. Numai Dagio si Ozio nu stiusera ce-i odihna. La caderea iernii, dupa plecarea arhitectului la Roma, ei luasera drumul spre Sarmizegetusa, pentru ca sa duca vesti cu care sa-i mai linisteasca pe cei de acolo.

Acum, abia mijise primavara, si cei doi luptatori neobositi sosira inapoi, gata sa treaca la fapte. Si momentul prielnic venise repede.

Era cald. In padure, copacii incepusera sa inverzeasca, iar liliecii din jurul vilei inflorisera. Dupa calendele lui aprilie, sosise vestea ca arhitectul se va inapoia in curind de la Roma. Vitellius si Sarmis trecusera din nou in bordeiul lui Ayx. Abia sosit, arhitectul pornise sa controleze lucrarile drumului nou dintre Egeta si Taliatis. Se stia ca va lipsi doua sau trei zile. Nu mai era nimic de asteptat, si totul era pregatit.

Se lasa usor amurgul. Din padurea ce coboara de pe colina pina in apropierea vilei ies trei oameni. Toti inainteaza cu multa grija spre gardul ce imprejmuieste vila. Sint Sarmis, Dagio si Daizus. Fiecare stie ce are de facut: Sarmis si Daizus trebuie s-o scoata pe Carsida, iar Dagio pe Nimfodora. Alaturi de Sarmis, lipit de pulpa lui, merge Eros. Ajunsi linga gard, Sarmis si Daizus ocolira spre dreapta, iar Dagio o porni pe partea stinga. Trebuia sa se asigure ca nu-i urmareste nimeni si nu-i pindeste nici un pericol. Se intilnira in fata vilei. Nu se simtea nici o miscare, nu se auzea nici un zgomot. Daizus sari peste gardul inalt, scoase incuietoarea si deschise poarta.

Cu miscari repezi, intrara si se ascunsera in tufisurile de lilieci ce inconjurau vila. Florile lor imprastiau pina departe un parfum imbatator.

Dupa o scurta asteptare, auzira pasi inabusiti pe nisipul aleii. Era Nimfodora. Invins de nerabdare, Dagio se repezi si o prinse in brate.

— Unde este Carsida? o intreba el.

N-am putut sa iesim amindoua, Malva este in exedra. Mi-e frica, am simtit ca prin vila se misca ceva. Nu stiu ce sa facem. Poate ca stapinul

Nimfodora le vorbea in soapta, tremurind.

Plecati, le sopti Sarmis, ne asteptati la marginea padurii. Eu si cu Daizus o vom scoate pe Carsida.

Dagio si Nimfodora ajunsera la marginea padurii si se oprira sub un copac cu frunzis proaspat. O lua in brate si o saruta cu dragoste. Multincercatul luptator dac incepuse s-o iubeasca pe sclava inca din vara ce trecuse, cind ea le adusese multe vesti de la Carsida.

Nimfodora era o frumusete aparte, de sudica bronzata, cu privire calda si luminoasa, cu voce melodioasa, micuta la trup si in totul incintatoare. Se strinse si mai mult linga el si-si intoarse fata spre pieptul lui puternic. Vorbi, aproape inabusita :

Prin cite am trecut mi-e frica de prea multa fericire!

Drept raspuns, Dagio o strinse cu mai multa caldura la piept, cu multa dragoste si o saruta.

Tacura amindoi mult timp. In linistea noptii, el o auzi suspinind.

Tu plingi, Nimfodora, plingi fiindca nu stii ce vrei, ti-e teama de necunoscut. Iti dai seama ca pornesti pe un drum nou al vietii.

Sarmis si Daizus asteptasera in fata vilei iesirea Carsidei si, vazind ca ea intirzie, patrunsesera inauntru. Se oprisera in atriu si ascultasera incordati. Auzisera suspine si framintare ce veneau din exedra. Crezusera ca sora lor fusese legata acolo si se repezisera spre usa, insa abia avusesera timp sa se opreasca, mai inainte ca lama cutitului, care lucise fulgerator la razele lunii ce patrundeau in atriu, sa-i fi strapuns. In intunericul putin subtiat de luna, ei nu vazusera trupul urias al unui sclav nubian, a carui piele avea culoarea intunericului, pe care arhitectul il insarcinase in taina sa-i pazeasca sclava preferata. Sarmis (incercase sa-l induplece pe nubian, insa acesta ramasese surd la toate propunerile pe care i le facuse. Lupta fusese scurta si apriga, si nubianul cazuse doborit de o lovitura de cutit data de Sarmis. Napadit de mila si de remuscari, privise la lumina lunii pe nefericitul sclav, care isi pierduse viata facindu-si datoria. Parasisera apoi vila in mare graba, insotiti de Carsida, mergind spre marginea padurii, unde ii asteptau Dagio si Nimfodora.

Era catre miezul noptii cind se intilnira cu Maevius, Ayx si Ozio.

Nu e bine ca l-ati omorit pe nubian, spuse Maevius dupa ce afla tot ce se petrecuse in vila, dar daca nu s-a putut altfel Acum nu e timp de pierdut, libertul cu barca ne asteapta.

Pornira spre fluviu, facind un ocol mare, pentru a se indeparta cit mai mult de santier si de pod. La despartire, Vitellius se imbratisa cu Maevius, iar Daizus il parasi cu greu pe saltimbancul Ayx.

Dagio si Daizus cautau sa aseze cit mai bine in barca pe Nimfodora si pe Carsida. Barca se indeparta incet de la mal, cind Sarmis striga in soapta apasata catre Maevius si Ayx :

Nu uitati, dragii mei, daca in imperiu nu veti mai putea indura viata aspra pe care o duceti, veniti in Dacia. Veti fi primiti ca niste frati!

Fluviul a fost trecut fara nici o greutate, in cea mai mare liniste. Pornira prin padure, cautind sa se indeparteze cit mai repede de Drubeta si sa treaca peste noul drum, pe care imparatul il construia in graba spre trecatoarea riului Rabo, calea cea mai scurta pina la Sarmizegetusa. Dar de multe ori in viata, piedicile apar tocmai in clipele cind izbinda pare mai sigura. Trecusera demult peste santierul drumului nou, cind Eros, care ii urmase tot timpul linistit, incepu sa miriie si apoi sa latre. Ciinele porni in fuga inapoi. Dupa un scheunat, latratul inceta pentru citeva clipe.

Sint oameni! sopti Sarmis cu ingrijorare. Ciinele a fost lovit sau poate l-au doborit cu o sageata ori cu o lovitura de sulita. Trebuie sa ne pregatim de lupta!

Lasa-ne pe noi, Sarmis, rosti apasat Dagio. Eu si cu Ozio stim sa ne luptam la lumina lunii in padure. Voi cu fetele plecati repede!

Se auzi din nou latratul ciinelui, care se apropia in goana. Eros facu un ocol mare si porni inapoi in partea din care venise.

Nu, nu e bine asa! vorbi cu hotarire Daizus. Eu si Ozio vom ramine sa-i intirziem pe cei ce ne urmaresc. Pe noi nu ne asteapta nimeni la Sarmizegetusa. Ma primesti sa lupt alaturi de tine, nene Ozio?

Era un moment greu. Hotarirea trebuia luata in graba. Sarmis il lega pe Eros, sa nu le mai arate urmaritorilor, prin latratul lui, directia in care ei se indepartau. Ozio si Daizus pornira in sens opus, in partea in care padurea se infunda in coastele ripoase ale muntelui. Pe masura ce se departau de ei, cautau sa faca mai mult zgomot, rupeau craci uscate, dadeau drumul la bucati mari de stinca, ce porneau la vale stirnind si altele in urma lor.

Inselarea urmaritorilor le-a reusit cum nu se asteptau mai bine. Se ivisera zorile cind amindoi, obositi pina la limita puterilor, s-au lasat incercuiti. Lupta a fost scurta si cu totul inegala. N-au putut sa faca fata atacului a doisprezece legionari comandati de un decurion. Ozio s-a prabusit primul, strapuns de o sageata, iar Daizus a primit o lovitura de sulita in umar. A cazut si el linga trunchiul unui fag stufos, pierzindu-si cunostinta.

ind se inapoiase din inspectia facuta la santierul drumului nou dintre Taliatis si Egeta, arhitectul Apolodor fusese foarte tulburat de intimplarile ce se petrecusera in vila. Il rascolise mult plecarea Carsidei. Dupa ce Sarmentus ii povestise cum descoperise fuga sclavelor si despre zadarnicia incercarilor de a le mai da de urma, arhitectul nu-i pedepsise, desi libertul se asteptase sa fie supus la torturi grele.

Trecusera citeva zile fara sa se mai iveasca ceva nou pentru arhitect in legatura cu fuga Malvei. Incepuse sa cutreiere santierele, numai ca sa se mai poata sustrage gindurilor. Se afla dincolo, pe malul dac, in santierul de la Drubeta, cind, trecind prin fata baracii comandantului santierului, intra, fara sa-si dea seama ce urmareste, si se opri in fata tribunului Caius Proclius. La vederea lui, tribunul sari in picioare, magulit de atentia ce-i acorda marele arhitect.

Salut pe marele constructor si arhitect al imperiului, si drept multumire pentru onoarea ce-mi face, ma voi ruga marelui Jupiter pentru sanatatea lui! rosti tribunul, plin de respect.

Sanatate, tribune, toti zeii sa te tina!

Se aseza pe un scaun linga masa lui si se stradui sa zimbeasca.

Ai avut ceva neplaceri, provocate de legionarii sau de centurionii de sub comanda mea? intreba ingrijorat tribunul.

Nu, tribune! Lucrarile se desfasoara in ordine. De cind s-a prabusit podul la piciorul patru, dincolo, la Egeta, se tine mai multa ordine si mai multa disciplina. Dar, tribune, nu-mi place sa vad pe cineva in picioare in fata mea. Stai, te rog!

Tribunul se aseza incurcat, cautind sa gaseasca un subiect spre care sa impinga discutia.

Realizezi o opera care-ti va purta numele peste veacuri! incepu el. Acest pod este o minune produsa de mintea omeneasca. Acum, nu zeii sint nemuritori, ci arhitectul Apolodor! Cit de fericit trebuie sa te simti!

Vorbesti frumos, tribune! Sa nu te mire daca-ti spun ca opera aceasta nu-mi aduce nici o multumire. Tacu o clipa si ofta adinc. Arhitectul nemuritor, cum spui tu, este un om nefericit, un om cu sufletul greu indurerat!

Nu cumva al pierdut o fiinta scumpa fiu, fiica, sotie?

Ai pus degetul drept pe rana, tribune! Da, am pierdut. Vorbesc deschis, ca intre barbati. Sint om, un om cu toate nevoile trupului si sufletului omenesc. Am avut o sclava, o daca, pe care am iubit-o si de ce n-as recunoaste, pe care inca o mai iubesc. Am pierdut-o!

Tribunul vorbi cu multa mirare si compatimire :

Cine poate sa ia o sclava fara voia stapinului?

— M-a parasit, tribune! Si nu pot sa inteleg de ce-a facut asta. S-a purtat cu mine cu atita duiosie, incit n-as fi schimbat-o nici pe cea mai virtuoasa matroana de la Roma. Vorbind, ochii lui negri si adinci luceau, iar barba, mult incaruntita, ii tremura usor. Citeodata ma mingii cu gindul ca poate sa fi fost furata, fara voia ei! Vezi ca nu sint atit de fericit cum ti-ai inchipuit, tribune?

Caius Proclius se misca in scaun si-l privi lung pe arhitect, framintind ceva in minte.

Cind s-a intimplat asta?

Acum citeva zile, poate o saptamina. Stii ceva de ea, Caius Proclius? il intreba, fixindu-l cu o privire plina de implorare.

Tribunul incrunta din sprincene. Ridica de pe masa clopotelul si suna. Un legionar intra si saluta batind tare cu sulita in dusumea.

Severus, spune-i centurionului Paulus sa aduca aici pe dacul acela prins de citeva zile! Dar repede, Severus!

Arhitectul intoarse incet capul spre tribun cu un aer de neincredere si de speranta.

N-ar fi de mirare, continua tribunul, sa aflam ceva despre acea sclava! Dacul a trecut fluviul cu inca patru sau sase insi si soldatii i-au urmarit.

Erau mai multi trecusera fluviul murmura arhitectul oftind.

La deschiderea usii tacu. Centurionul Paulus il impinse inauntru pe dac. Daizus inainta cu capul sus. Pe fata lui se vedeau urmele torturilor si ale infometarii.

Asculta, dacule, incepu tribunul, cu voce potolita, te afli in fata marelui arhitect Apolodor. Daca vei raspunde cinstit la intrebarile noastre, marele arhitect m-a rugat sa-ti dau libertatea.

Daizus il recunoscuse pe arhitect chiar de cind intrase, banuia ce intrebari i se vor pune. Se hotari sa se tina tare.

Ai cunoscut aici o sclava, o daca, cu numele de Malva? il intreba tribunul. Aceasta Malva facea partea din ceata celor cu care tu ai trecut fluviul?

Dupa o scurta pauza incordata, Daizus raspunse :

Nu, tribune, nu era nici o sclava Malva! Arhitectul gemu indurerat.

-— Spune, dacule, cine erau dacii cu care tu ai trecut peste Danuvius? continua sa-l intrebe tribunul. N-are nici un rost sa spui ca nu i-ai cunoscut!

Am mai spus, tribune, erau dacii veniti sa-si caute parintii, sotiile, rudele pe care imperiul i-a dus in captivitate si vindut ca sclavi. Este plin imperiul de daci care muncesc pe santiere!

Arhitectul si tribunul se privira mult timp, mirati de dirzenia cu care vorbea tinarul din fata lor.

Ai recunoscut ca aici pe santier ai fost ucenicul saltimbancului Ayx. Spune ce-ai urmarit, pe cine cautai? il mai intreba tribunul.

Mi-am urmat sora si am eliberat-o! Tribunul sari ca ars.

— Pina acum n-ai spus niciodata asta!

— Trebuia sa le las timp sa se departeze. Acum, ei sint demult la Sarmizegetusa!

Dupa ce facu un ocol prin incapere, arhitectul se opri in fata lui Daizus.

Si cum se numea sora ta? il intreba.

Carsida! raspunse scurt Daizus.

Carsida Malva murmura Apolodor. Unde se afla Carsida aici pe santier? Cine-i era stapin?

Dupa ce il privi lung pe arhitect, Daizus rosti cu dirzenie, dar stapinit :

Carsida era Malva! Voi n-o sa stiti niciodata cine se ascundea sub numele de Malva!

Arhitectul se rezema de un scaun, zdrobit de ceea ce auzise. Orice licarire de speranta disparuse.

Iti multumesc! sopti el intorcindu-se spre Daizus, hotarit sa plece. Iti multumesc, tinere!

Drept raspuns, dacul spuse cutezator :

Acum nu-mi pasa, ma puteti omori, Carsida este scapata de sclavie! Stiu ca nu-mi dati libertatea, asa cum ati spus!

Fara sa mai rosteasca un cuvint, arhitectul se intoarse si porni spre usa, facind numai un semn de multumire si de salut catre tribun.

Primavara si vara, lucrarile la pod fura continuate cu cea mai mare indirjire. Arhitectul spori numarul antreprenorilor si al echipelor, se adusera numerosi mesteri si un numar foarte mare de sclavi. Din ordinul imparatului, toate legiunile din Moesia si Dacia au trimis ajutoare pentru a grabi terminarea podului. In acest timp, Apolodor nu parasi santierele si urmari ca lucrul sa se desfasoare cit mai bine si cit mai repede. Catre calendele lui octombrie se zvoni pe santiere ca imparatul va sosi de la Roma pentru a lua parte la serbarile de inaugurare a podului.

Arhitectul, impreuna cu senatorii sositi dinainte de la Roma, au stabilit cum sa fie amenajat terenul de la capul dinspre Egeta si cum sa se desfasoare serbarile. Pe latura de miazanoapte a terenului s-au ridicat tribunele, in care aveau sa ia loc imparatul, senatorii, magistratii, legatii si toti cei ce faceau parte din suita lui. In partea din stinga a tribunei imperiale se afla scara pe care imparatul trebuia sa coboare pentru a taia panglica de deschidere a circulatiei pe pod. Pe partea opusa a terenului, in fata tribunei imperiale, s-au construit tribune mai mici, pentru public : antreprenori, mesteri, liberti ; barbati, femei si copii de pe linga santiere si din satele invecinate. Pe latura de apus era poarta de intrare si baracile de pregatire pentru atleti si pentru cei ce luau parte la diferite intreceri sportive, iar pe cea dinspre rasarit se lasase o portiune libera de teren intre doua garduri puternice, unde urma sa fie adusi sclavii care lucrasera pe santiere. Nu se neglijasera nici locurile din tribunele pentru public, rezervate sclavilor pe care imparatul ii elibera.

Imparatul sosi insotit de alaiul sau, in ziua anuntata si, grabit ca intotdeauna, hotari ca in ziua urmatoare sa se desfasoare serbarile de inaugurare. De dimineata, vremea se anunta buna : o zi senina de toamna, cu lumina placuta si caldura potolita. Vintul adia usor, racoros, in lungul fluviului. Chiar de la ivirea zorilor, in tribunele publicului incepu miscarea. Fiecare se grabise sa ajunga cit mai devreme in cautarea unui loc cit mai bun. Se ridicase soarele numai la citeva sulite pe cer, si in tribune se puteau vedea, intr-o talazuire continua, o mare de capete si de culori. Pina departe se intindea din tribunele pline un zumzet cum niciodata nu se mai auzise pe aceste meleaguri.

La bataia tobelor, zumzetul inceta, ca oprit de o mina nevazuta. Trompetistii incepura sa sune sosirea imparatului. Calcind sigur de el, zimbind usor, imparatul urca incet treptele scarii ce ducea la tribuna.

—- Ave, Caesar!

-— Ave, Imperator!

Multimea striga cuprinsa de entuziasm si muntii din jur trimiteau inapoi ecoul, in valuri ce se repetau din ce in ce mai slabe, pina dispareau.

Imbracat in uniforma de general al imperiului, avind la stinga sa pe generalul Livianus Claudius, imparatul lua loc in fotoliul imperial. Fotoliul din dreapta lui ramase liber. Muzica incepu sa intoneze imnul prin care se anunta plecarea din Capitoliu, de la Roma, spre serbarea de la Egeta, a zeilor binevoitori imperiului. Multimea astepta incordata inceperea festivitatilor.

Imparatul ridica incet mina. Multimea izbucni in urale. Portile mari se deschisesera, si pe terenul dintre tribune intrara, in sunetele unui mars, un grup de trompetisti. Dupa ei venea carul, frumos impodobit cu flori, in care se aflau arhitectul Apolodor si senatorii cu care el pregatise serbarea. Unul dintre senatori era imbracat in costumul lui Jupiter Capitolinus, pentru a-l onora pe zeu, asa cum se obisnuia in zilele mari, de sarbatoare. Dupa car inainta o cohorta in pas de defilare, semn ca lucrarile se executasera sub controlul si prin grija armatei. Veneau apoi, in grupuri, pietrari cu ciocane grele pe umeri, dulgheri cu topoare sub brat, zidari cu mistriele in miini si montori cu instrumente de masura si de nivelare, toti imbracati in haine de sarbatoare.

In multime se produse miscare, apoi izbucnira aclamatiile. Prin dreptul tribunelor treceau sportivii. Dupa ei inaintau carele, cintaretii si preotii. La o mica distanta inapoi, veneau statuile zeilor si zeitelor, puse pe care trase de cai si de catiri, invaluite in fum de tamiie si alte arome. Intrarea zeilor pe teren a fost semnalul unor noi urale pline de credinta, unor invocatii zgomotoase, cu care fiecare dintre spectatori il primea pe zeul sau ocrotitor. In mijlocul terenului, cortegiul zeilor se opri si incepu slujba de aducere a jertfelor dupa ritualul obisnuit.

Intre timp, arhitectul Apolodor aparuse linga imparat si luase loc in fotoliul ramas liber. Entuziasmul si uralele multimii atrasera atentia imparatului, ceea ce-l facu sa nu dea atentie sosirii arhitectului. Numai cind alaiul zeilor se opri pentru aducerea jertfelor, se intoarse spre marele constructor si-i raspunse la salut.

—Ai realizat o constructie mareata, Apolodor! ii sopti zimbind usor. Zeii sa te ocroteasca!

Arhitectul trase mina de sub toga, o duse la piept si se inclina usor, in semn de recunostinta.

Majestatea-sa imparatul ma onoreaza prea mult! Podul este ridicat de imparat : el a dat ordinul de executare, el a ales locul pe unde trebuie sa fie aruncat peste fluviu si tot el a dat mesterii, sclavii si materialele necesare

Imparatul cerceta fata bronzata si senina a arhitectului, cu fruntea lata si inalta, cu ochii adinciti in orbite de studii (indelungate, cu parul carunt si barba deasa, si gindi ca, dupa virsta, el ar trebui sa arate mult mai tinar.

— Lasa modestia, Apolodor! Fara stiinta si geniul tau puteam sa dau eu oricite ordine as fi vrut si nu se zidea nici o piatra peste cursul fluviului!

Podul va purta numele „Imparatul Traian' asa cum este drept, si ma simt fericit ca am reusit sa indeplinesc ordinul in conditii bune si la timp.

Imparatul se intoarse si mai mult spre el si-l batu usor pe umar.

Desigur, podul va purta numele meu, dar eu nu voi admite ca pe zidurile de la capetele lui sa nu fie scris si numele arhitectului constructor. Si de ce sa nu fiu mai precis? iti dau ordin : miine vei pune sa se lucreze o placa de marmura frumos ornamentata, pe care vei scrie : „Podul Ulpius Trajanus Augustus. Constructor, arhitectul Apolodor. Anul Romei 858.'

— Dorinta imparatului este pentru mine ordin! sopti arhitectul, miscat de aprecierea ce i se arata.

Dupa terminarea ritualului de aducere a jertfelor, incepura intrecerile sportive : alergari de care, aruncari cu sulita, acrobatii, lupte corp la corp si dansuri. Un timp, toti urmarira jocurile, si entuziasmul multimii crescu.

Majestatea-sa imparatul a vazut drumul pe care l-am construit intre Taliatis si Egeta. Gaseste ca am gresit cu ceva? In politica sa, Roma pune mare baza pe drumuri, pentru administrarea si stapinirea provinciilor imperiului.

O clipa imparatul il sageta cu o cautatura mustratoare, intelegind aluzia la politica de cuceriri, dar fata senina si privirea linistita a arhitectului il potolira.

Drumul este o opera tot asa de minunata ca si podul. O adevarata minune savirsita de om! Cind am vazut podul, Apolodor, mi-am pus intrebarea : nu cumva tu esti un trimis al zeilor printre oameni?

Miscat adinc, arhitectul murmura citeva cuvinte si isi strinse toga in jurul trupului, gest ce arata neliniste.

Sint un muritor de rind sa nu suparam zeii!

Da, ai spus bine, relua imparatul. In politica sa, Roma se sprijina mult pe drumuri. Aici, in lungul Danuviusului, avem multe de infaptuit. Dacia este o tara bogata, cu pamint minunat. Dacii sint muncitori, cumpatati si viteji. Un popor barbar, dar bun. Ii vom invata sa scrie, sa citeasca, le vom schimba viata

In schimbul aurului, fierului, griului si vinului lor, completa arhitectul. Dacii vor fi pusi sa munceasca

Si ce e rau in asta, Apolodor?

N-ar fi nimic rau, majestate, daca s-ar bucura de libertate si de bogatia pamintului lor!

Roma are multa nevoie de aur si de griu, dar nu te ingriji de ei, caci tot Roma le va arata drumul spre libertate. Cu cit vor invata mai bine, cu cit se vor lumina mai curind, cu atit mai repede ne vor alunga. Tu stii ca nici o ocupatie, nici o impilare nu poate sa dureze la nesfirsit, nici un tiran nu e vesnic

Majestate, vorbesti ca si cum n-ai fi stapinul Romei. Imparatul nu-si intrerupse firul gindurilor.

Uite, grecii Tara lor este o provincie a imperiului, si cu toate acestea, la Roma, ei sint stapinii nostri : preceptori, filozofi, retori ne poarta incotro vor ei, tineretul e sub influenta lor, moda o aduc ei, si - in chip nevazut - in for si in senat ei au un cuvint in politica imperiului. Un ropot de aplauze si de urale izbucni din toate tribunele si chiar din rindurile sclavilor. Un contubernal din garda imparatului se urca pe estrada din fata tribunei imperiale si anunta cu o voce ca de tunet, care se auzea pina departe :

Divinul imparat elibereaza pe sclavii care au muncit cu credinta si dragoste la construirea podului, dovedind dragostea lor pentru imperiu si meritul ca pot deveni cetateni liberi. Pe sclavii care n-au muncit bine, care au incercat sa fuga sau care au adus pagube mari, augustul imparat ii pedepseste aspru!

In arena dintre tribune rasunara trimbitele si trompetele amestecate cu uralele si strigatele multimii :

— Ave, imperator! Ave Trajanus Optimus!

Un alt contubernal citi lista cu cei cincizeci de sclavi eliberati. Acestia inaintara in ordine spre mijlocul terenului si se plecara cu supunere in fata imparatului.

Ave, imperator! strigara toti in cor. Contubernalul inmina fiecaruia certificatul de eliberare cu sigiliul imperial. Noii liberti, la un semn, ridicara mina dreapta si strigara :

Ave, Caesar! Ave, Ulpius Trajanus Bonnus!

Se dadu apoi citire listei cu numele sclavilor destinati sa fie pedepsiti. Din carcerele de sub tribune pornira in sir patruzeci de sclavi, care-si tirau greu lanturile de la picioare. Erau impartiti in patru grupe, dupa felul pedepsei : zece trebuiau sa fie batuti cu vergile, zece sa fie pusi in furci, la zece li se va scoate un ochi, iar restul de zece sa fie omoriti prin rastignire. Multimea din tribune nu mai contenea cu uralele. De mult nu mai vazusera un spectacol atit de atragator, ca de circ. Agitatia era mai mare in grupul celor veniti de la Roma, dornici de spectacole tari, ca acelea cu lupte de gladiatori si cu fiare salbatice. In partea in care se aflau cei veniti din satele din jur era liniste. Tremurau la gindul ca vor vedea oameni omoriti in chinuri ingrozitoare.

Contubernalul se apropie de cel de-al patrulea grup, al sclavilor pedepsiti sa fie omoriti prin rastignire. Striga tare numele fiecaruia si-i arata crucea linga care sa se aseze. In spatele lor se sapau de zor gropile, in care crucile aveau sa fie infipte dupa rastignire.

Daizus! auzi Apolodor pe contubernal, si tresari. Pali. Un tremurat usor incepu sa-l cuprinda. Imparatul ii prinse tresarirea si nelinistea.

Ce, nu te simti bine? il intreba.

Arhitectul indrepta asupra imparatului o privire rugatoare, intinse bratele cu un gest de implorare.

Ti-e atit de mila de ei ca vor fi rastigniti?

—Nu raspunse arhitectul, cu vocea aproape sugrumata. Daca nu s-ar da astfel de exemple, n-am mai putea sa lucram cu sclavii pe santiere.

Facu o scurta pauza. Era framintat.

Spune, Apolodor! il indemna.

Majestatea-sa imparatul este multumit de tot ceea ce am facut?

Te gindesti la o rasplata, Apolodor?

— As indrazni pentru mine nu am cerut niciodata nimic augustului meu stapin

Cere-mi orice! Pentru cel mai mare arhitect, satisfac orice dorinta! spuse imparatul, cu o curiozitate crescinda.

Indraznesc sa cer iertarea dacului Daizus! E in grupul celor ce vor fi rastigniti. Cer imparatului sa mi-l dea mie ca sclav.

Imparatul ii arunca o privire mirata. Il tulbura atit de adinc pe marele arhitect moartea unui dac?

Numai atit? Privirea i se schimba. O umbra de banuiala il sageta. Te-a prins mila de daci, Apolodor?

Imparatul ridica mina. Muzica si tobele incetara. Contubernalul se prezenta in fata tribunii imperiale.

Anunta ca am iertat pe dacul Daizus, si-l dau, ca sclav, marelui arhitect Apolodor!

In sinea sa, imparatul era multumit. Se gindea ca pina departe, dincolo de Danuvius, in Dacia, se va afla ca imparatul iertase un dac de la pedeapsa cu moartea, ceea ce va face sa se creada ca Roma nutreste ginduri bune fata de daci.

Dupa pedepsirea sclavilor, in sunetele trompetelor, o unitate de cavalerie, cu steaguri la sulite fluturind in vint, trecu prin fata tribunei si se opri la intrarea pe pod. Imparatul cobori din tribuna, sari in sa si inainta pe pod. Traia un moment solemn si semnificativ : era simbolica trecerea imparatului Romei peste Danuvius, pe noul pod, in fruntea unei unitati militare. Pe la jumatatea fluviului, ridica privirea sus, departe, peste muntii ce se conturau in zare, pe cerul albastru, peste Dacia.

Unde crezi ca privesc, Livianus Claudius? il intreba el pe general.

Spre Sarmizegetusa, majestate!

Imparatul zimbi satisfacut. Dedesubt, valurile uriasului fluviu vuiau, luptindu-se cu picioarele podului, si se pierdeau in spume albe.

Serbarile de inaugurare a podului se sfirsira printr-un ospat bogat. Se imparti mincare si vin mult tuturor celor ce lucrasera la pod. Catre seara, simtindu-se obosit, imparatul se retrase in cortul sau din mijlocul campului intarit ce strajuia capul podului dinspre Drubeta.

Arhitectul se bucura cind primi incuviintarea sa se retraga. Porni de-a dreptul spre vila, nutrind o speranta nelamurita. Ajuns acasa, trecu pe linga Sarmentus si nu-i spuse nici un cuvint, intra in atriu, trecu in tabliniu si se aseza pe un scaun. Era nelinistit. Inchis in camera, se simti incatusat. Se ridica si iesi in peristyl.[44] Se aseza pe o banca, sub frunzisul de iedera ruginita de toamna, acolo unde de multe ori o gasea pe Carsida, cind se inapoia de pe santier. Departe, peste vai si coline, dincolo de crestele muntilor, se intindea cerul inrosit de ultimele raze ale soarelui, ca si cum undeva, peste munti, se produsese un incendiu urias, isi rezema capul in miini si ramase mult timp nemiscat, cu privirea pierduta, departe, peste fluviu, peste munti, peste Dacia, spre Sarmizegetusa. Acolo se afla fiinta de care se simtea legat cu tot sufletul. Tresari cind il auzi pe Sarmentus :

Stapine, sint jos doi legionari, au adus un sclav. Sarmentus vorbise prefacindu-se ca nu-l mai vazuse niciodata pe Daizus.

Il tin legat? intreba arhitectul, repede inviorat, Sa-l dezlegi, ii dai imbracaminte buna, ii dai sa manince si sa bea, apoi il aduci aici. Tacu citeva clipe. Continua : Nu, adu-l mai intii la mine, vreau sa stau putin de vorba cu el. Sa dai apoi legionarilor mincare si vin cit poftesc.

Sarmentus pleca, inecindu-si un zimbet plin de intelegere. Cauta sa-i duca sclavul cit mai repede. Arhitectul il privi lung pe Daizus. Era slabit, lung, subtirel si palid. Prin tunica zdrentuita ii vedea trupul murdar si plin de bube. Parul lui blond, ochii albastri si fata putin prelunga ii adusera aminte de chipul Carsidei.

Nu-mi spui nimic? ii sopti cu multa caldura.

Ar trebui sa-ti multumesc, sa ma rog zeilor pentru sanatatea ta, stapine, pentru ca mi-ai scapat viata, dar n-o pot face

Surprins de cele ce aude, Apolodor se misca nelinistit.

Dar nu pot sa-ti multumesc. Era mai buna moartea, decit sclavia in imperiu

Dar tu esti fratele ei! murmura arhitectul.

Al cui?

Al Malvei al Carsidei, cum ai spus atunci ca se numeste. Te-am cerut imparatului, pentru a te scapa de la moarte, nu pentru a te tine ca sclav. In ura ta impotriva imperiului, cred ca ma urasti si pe mine. Ma urasti poate si fiindca am fost stapinul ei. As vrea sa-ti pun citeva intrebari, al caror raspuns m-ar linisti. Esti liber sa-mi spui numai ce vrei, eu nu te amenint.

Iti raspund la orice intrebare, stapine! spuse Daizus cu voce scazuta, insa cu hotarire.

Mi-ai spus atunci, in fata tribunului Caius Proclius, ca Malva sau Carsida e sora ta. Spune-mi daca stii, ea ma ura pe mine?

Daizus ramase mult timp cu privirea in jos, framintat de raspunsul pe care sa-l dea. Ridica apoi capul, se intoarse spre arhitect si vorbi ceva mai tare, cu aceeasi voce potolita.

Nu, stapine, Carsida nu te ura. Dupa sotul ei, erai singurul barbat la care mai tinea, desi tu o aveai ca sclava

Carsida avea un sot si eu n-am stiut! murmura trist arhitectul.

Dorul de sotul ei, continua Daizus, ii zdrobea inima, isi jurase insa ca niciodata imparatul si Roma sa nu afle pe cine au in mina.

Nu mi-a spus niciodata ca are un sot si nu m-a rugat niciodata sa-i dau libertatea

Pe care nu i-ai fi dat-o, stapine!

Ajunsesem s-o pretuiesc mult mult de tot! Vedeam in ea pe stapina casei mele, si nu o sclava Si cine este sotul ei? Fara indoiala, o capetenie daca?

Am spus ca-ti raspund la orice intrebare, stapine! Daizus il privi adinc in ochi, si citeva clipe trecura intr-o liniste incordata. Ii spuse vorbind rar :

Sotul Carsidei este Diegis, fratele regelui Decebal! Arhitectul ramase impietrit. Stia ca Diegis fusese acela care tratase pacea cu Roma, in numele regelui Decebal.

Carsida sotia lui Diegis a fost sclava mea murmura el intr-o framintare greu stapinita.

Acum, stapine, sa-mi spui : ce trebuie sa fac, aici, la vila? il intreba Daizus.

Nu-i raspunse. Arhitectul trecu din peristyl in tabliniu, se aseza la masa si incepu sa scrie pe mai multe pergamente. Daizus il privea prin usa intredeschisa. Il vazu apropiindu-se cu pergamentele pe care pusese sigiliul sau.

Esti liber, Daizus! Acesta este certificatul tau de minu mittere , si cu el te vei putea inapoia nestingherit in Dacia. Sint fericit ca am putut sa fac aceasta pentru ea. Dupa o scurta pauza continua : Te rog sa duci Carsidei salutarile mele respectuoase si sa-i mai spui ca Malva a ramas vie in sufletul meu ; Carsida n-a fost niciodata sclava mea! Ca dovada a pretuirii mele, sa-i duci certificatul de eliberare a Malvei va ramine singura ei amintire. Spuse apoi, cu voce scazuta : Sa dam zeilor tot ce este al lor, si omului ce este al lui. Acolo, in Dacia, a fugit si Nimfodora, tu poate ca o stii. I-am dat si ei libertatea. Sa-i duci si ei certificatul de eliberare.

Apolodor trecu in tabliniu si suna dintr-un clopotel. Sarmentus veni in fuga, speriat.

— Acest tinar este un om liber, Sarmentus! il vei imbraca si ospata bine! Sa-l lasi sa se odihneasca atit cit va dori. La plecare, ii vei da tot ce-i va trebui pentru drum! A doua zi, Traian pleca spre Roma, pe noul drum, ce pornea de la pod spre Taliatis si Viminacium. Se ridicase sus soarele cind alaiul imparatului se apropia de Cazane in galopul cailor. Dupa o cotitura, se oprira la pas. Imparatul se intoarse si-i facu semn arhitectului sa se apropie.

De ce-ai ramas in urma? Vreau sa-mi arati cum te-ai luptat aici cu stincile si cu valurile. Trebuie sa grabesti curatirea de stinci a fluviului pe linga malul acesta, canalul trebuie folosit neintirziat la trecerea in sus si-n jos a corabiilor noastre cu marfuri si cu masini de razboi!

Voi face asa cum ai spus, majestate! Acum, iarna bate la usa, insa la primavara vom termina totul. Se va putea merge usor in Dacia

Imparatul slobozi un zimbet usor, semn ca intelesese aluzia arhitectului.

Inaintau pe drumul nou taiat in stinca, pe unele portiuni prelungit ca un pod deasupra apei, sustinut de grinzi groase de lemn, infipte adinc in peretele abrupt al muntelui.

Ce e cu placa aceasta, Apolodor? Arhitectul tresari la cuvintele imparatului.

Pe toate drumurile pe care le-am construit in imperiu, majestate, s-a pus cite-o tabula. Si drumul acesta nu este ca oricare alt drum

Imparatul opri calul si citi cuvintele taiate sus in stinca :

„IMP. CAESAR, DIVI. NERVAE, F.

NERVA. TRAJANUS. AUG. GERM.

PONTIF. MAXIMVS. TRIB. POT. III

PATER. PATRIAE. GOS. III

MONTIBVS. EXCISIS. ANCONIBVS.

SVBLATIS. VIAM. FECIT.

MONTIS. ET. FLVVII. ANTIFRACTIBVS.

SVPERATIS. VIAM. PATEFECIR.'

Strinse friul calului si se intoarse spre arhitect.

E drept ce-ai scris tu aici, Apolodor? Cum, calea aceasta am facut-o eu, spargind muntii, asezind talpi, invingind fluviul?

Arhitectul raspunse cu totul linistit :

Intocmai ca la pod, majestate! Asa se scrie istoria. Razboaiele sint duse de plebei, de legionari, de cavaleri, de mii si mii de oameni necunoscuti, dar ele nu sint cistigate ori nu sint pierdute decit de generali, de consuli, de regi, de imparati. De miile de vieti, de miile de luptatori ce s-au pierdut in lupte nu mai vorbeste nimeni

Fata imparatului se lumina de un zimbet.

Imi place ca vorbesti deschis, ai dreptate! Dar ce sint eu vinovat de modul cum se face istoria si cum se scrie istoria? Istoria nu va scrie niciodata ca la ultima batalie de la Tapae atit de mare panica bagase Decebal in legiunile mele, incit, daca ar fi avut curajul sa mai atace o data, armata romana ar fi parasit in dezordine cimpul de lupta si totul s-ar fi sfirsit cu un adevarat dezastru. Prezenta mea acolo a salvat

— Te rog sa ma ierti, majestate, eu nu prea ma pricep in arta razboiului. Altii, tribuni, legati, generali

Imparatul tresari la o brusca aducere-aminte. Murmura :

Tribuni, priceputi in arta razboiului! il privi cu o licarire in ochi. Spune, Apolodor, pe santierele de aici, la pod, la construirea acestui drum, n-ai avut un sclav cu numele de Hammonius Vitellius?

Numele i se parea cunoscut lui Apolodor, dar nu-si putea aduce aminte de unde, de cind il stia. Abia tirziu raspunse.

Da, majestate, imi amintesc de numele unui sclav Hammonius Vitellius. Se afla printre aceia care si-au gasit moartea inecati in fluviu in toamna trecuta, la prabusirea unei parti din podul in constructie.

Traian porni in trapul calului. La citiva zeci de pasi, inapoi, il urma suita si garda. Ropotul cailor, intarit de stinci, se pierdea departe in urma lor, peste fata invalurata a fluviului.

Capitolul V OASPETE SI DUSMAN

a poalele Muntelui cel Mare[46], in valea intinsa cit cuprindea privirea, regele Decebal isi ridicase noua cetate de resedinta, Sarmizegetusa. Mutarea Sarmizegetusei , de pe un virf de munte intr-o vale larga, o facuse din nazuinta de a da o mai mare dezvoltare economica si culturala capitalei si din necesitatea de a avea legaturi mai strinse si mai usoare cu tarile vecine. Fosta cetate de domnie, de pe virful de munte, revenise la stravechiul ei nume de Cetatea-de-Munte, nume ce se pierdea in negura trecutului. Acolo ramasese numai Marele Sanctuar, Cogheonul, locul de resedinta al Marelui preot, inaltat in apropierea stincii, in virful careia locuia Marele zeu. Cetatea-de-Munte ramasese numai locul de retragere si de rezistenta a regelui in caz de mare pericol.

Pacea tratata de Diegis cu Livianus Claudius se incheiase cu o conditie grea : imperiul putea sa stabileasca garnizoane in unele cetati dace, sub motiv ca in modul acesta isi asigura calea de trecere spre triburile germanice din nord. In realitate, regele intelesese ca devenind „clientul' imparatului, legiunile din Dacia aveau sa controleze si sa caute sa-i zadarniceasca orice incercare de pregatire pentru un nou razboi. Abia se incheiase pacea, si legiunile si cohortele romane incepusera sa cutreiere tara in lung si-n lat, sub pretextul ca se deplasau spre garnizoanele stabilite. In drumul lor, legionarii savirseau cele mai crunte brutalitati, abuzuri, jafuri si silnicii, lasind in urma lor dezastru si deznadejde.

La Sarmizegetusa se instalase cea mai puternica garnizoana romana. Aci se afla si reprezentantul imparatului, generalul Livianus Claudius, comandantul legiunilor si cohortelor din Dacia

Trecuse mai mult de o jumatate de an de la instalarea campului din apropierea Sarmizegetusei, pe campia din partea de rasarit a cetatii. Aci, linga camp, Livianus Claudius isi ridicase in graba o vila din lemn, construita in stil roman, si pe la idele lui noiembrie se hotarise sa-si aduca „familia' de la Getidava. Generalul cautase sa intareasca si mai mult impresia ca Apronilla e fiica lui. In cursul zilei lucra in cortul instalat in mijlocul campului, iar noaptea se retragea in vila. Astepta cu nerabdare sosirea lui Domitius Rufinus cu Apronilla, numarind zilele.

Ziua mult asteptata venise. Idele lui noiembrie se arata rece si intunecat. De mai multe zile se pornise vintul dinspre rasarit si erau semne ca in curind va cadea ninsoarea. De afara se auzeau zgomote produse de suieratul vintului si de fluturarea puternica a prelatei cortului. Asezat la masa sa de lucru, generalul citise rapoartele legatilor si tribunilor de la celelalte garnizoane. Vestile il ingrijorau. Regreta ca isi imprastiase legiunile si cohortele prea devreme. Din toate partile i se raportau porniri dusmanoase din partea dacilor, fara sa se arate insa jafurile, abuzurile si silniciile pe care le savirseau legionarii.

Statea cu capul sprijinit in mina stinga si batea usor cu degetele in masa, cu un anumit tact, ca si cum, in gind, ar fi fredonat o melodie. Adincit in ginduri, nici nu auzi cind intra Domitius Rufinus.

Salut! Toti zeii sa te aiba in paza si mai ales Jupiter si Marte! saluta Rufinus.

Tresari surprins, apoi un val de singe ii imbujora fata, si in tot trupul il napadi un fior de caldura. Se ridica de la masa si-l imbratisa.

Bine-ai venit, tribune! Acelasi lucru iti doresc si eu din partea zeilor. Ei, cum ati facut drumul, cum se simte Apronilla?

Am sosit bine. Cu tot vintul rece, am calatorit minunat si am mers cu spor.

Livianus Claudius suna si spuse contubernalului sa-i aduca vin cald.

Asa, ati mers cu spor Se simte bine, e sanatoasa? Domitius Rufinus raspunse numai dupa ce se aseza pe scaun.

Da, pot sa spun ca totul e-asa cum doresti. Ceea ce mi s-a parut curios, mai ales astazi, era ca Apronilla arata cind vesela, aproape fericita, cind trista si deznadajduita.

Pe fata generalului imbujorarea se accentua.

Bine, Rufinus, iti multumesc! Ai intarit garda la vila? Adica, stai, ce vorbesc eu, paza este organizata de mult, ce-ai facut cu garda care te-a insotit pe drum?

—N-am facut nimic, astept ordin. Poate ca ar fi bine sa intarim garda acolo eu am mai multa incredere in legionarii cu care am venit de la Getidava.

Generalul ridica incet cupa cu vin, pe care tocmai o umpluse contubernalul, si-l indemna s-o ridice si el.

Cine-ar mai putea sa incerce cine-ar mai putea s-o urmareasca?

Pe aici s-a auzit ceva de nenorocirea de la pod?

Care pod, s-a intimplat ceva pe drum? intreba generalul, speriat, lasind cupa din mina.

Nu cu noi. S-a intimplat o nenorocire mare la podul cel mare, care se construieste peste Danuvius, la Drubeta. Acolo s-au inecat multi, cazuti cu o parte de pod care s-a prabusit.

Cuprins de mila, generalul vorbi cu compatimire, insa si usurat.

Da, stiu, a fost o mare nenorocire, pentru fiecare viata este scumpa.

Dar pentru sclavi? Niste animale,.. nici nu merita sa traiasca.

Domitius Rufinus vorbise facind o grimasa de scirba.

Erau totusi folositori la constructia podului, spuse generalul.

Acolo a murit si tradarea, murmura tribunul cu un suierat printre dinti si cu multa ura. Tradatorul imperiului si spionul dacilor si-a gasit mormintul in valuri, si o data cu el, si dacul iscoada care il insotea sub cuvint ca-i era sclav.

Livianus Claudius se ridica in picioare nelinistit.

Nu cumva acel tribun, Hammonius?

Chiar el, confirma Domitius Rufinus, satisfacut si retinut.

Livianus Claudius ramase mult timp pe ginduri. De multe ori regretase ca nu cautase sa-l ajute pe tinarul tribun.

L-ai dusmanit mult pe Hammonius Vitellius? Nu pot sa-mi explic cum, tu fiind la Getidava, ai reusit sa afli de intimplarea de la pod si mai ales sa stii ca o anumita persoana a murit. Vazind ca Domitius Rufinus nu spune nimic, generalul continua : L-ai urmarit? Nu cumva ai si pus la cale sa fie cit mai mult lovit, pentru a-i face viata si mai grea?

Generalul socoti ca mersese direct la tinta, dar se insela in aceeasi clipa. Tribunul se ridica si lua o pozitie de militar in fata comandantului.

Nu l-am dusmanit si nici nu l-am urmarit, generale! Ca tribun al imperiului, mi-am pus cu devotament spada in slujba imparatului si sint hotarit sa lovesc fara crutare in acela care tradeaza!

In timp ce vorbea, Domitius. Rufinus il vedea pe Granius, supraveghetorul pe care il platise pentru a-i chinui cit mai mult pe Vitellius si pe Sarmis. Il vedea pe centurionul Paulus, cel care ii comunicase la Getidava moartea lor.

Asadar, ati venit bine! schimba generalul vorba. Te-am cam tinut izolat acolo la Getidava. M-ai servit insa cu credinta si as vrea sa te rasplatesc. Ai vreo dorinta, Domitius Rufinus? Poti sa-mi vorbesti deschis, ca intre barbati

Pe fata prelunga si osoasa a lui Domitius Rufinus aparu o usoara imbujorare de multumire. Vorbi dupa ce isi goli cupa :

Am avut o dorinta veche, generale, si acum am si una noua. Aici in Dacia, ne gasim in conditii noi

— Spune, Rufinus, il indemna Livianus Claudius nerabdator.

— Inca de cind eram in campul de la Getidava, am cerut generalului sa-mi cedeze sau sa-mi vinda pe Myrella, asta a fost dorinta mea cea veche

Si cea noua? imi amintesc, ti-am facut chiar o promisiune.

Domitius Rufinus spuse cu voce taraganata :

— Virsta si viata, generale, se scurg intr-una, cum spun grecii : „Pantha rhei'[48] . Ca miine ma vad batrin si cind o sa privesc inapoi, ce satisfactie o sa am? Stiu ca generalul are acum cuvint greu in fata imparatului. Unii la virsta mea au ajuns legati, comanda o legiune, sau

Te-am inteles, il intrerupse Livianus Claudius, bucuros ca nu-i cere altceva. Te gindesti la gradul de legat imperial. Da, ai dreptate, viata trece. Dar tu stii, Rufinus, stii ca legatii sint ridicati in grad numai cu aprobarea Senatului. Eu tocmai de aici, din Dacia

Stiu, generale, stiu ca totul se face numai cu aprobarea de forma a Senatului, insa mai stiu ca nu exista dorinta exprimata de imparat pe care Senatul sa n-o aprobe. Important este sa se obtina bunavointa imparatului, si aceasta depinde de Livianus Claudius. Nu stiu insa in ce masura merit

Crezi ca as putea sa fiu atit de nerecunoscator, Rufinus? iti promit ca voi face tot ce-mi va sta in putinta!

Generalul tacu. In cort intrase un contubernal, pe fata caruia se vedea panica. .    

— Ei, ce-i, contubernale? il intreba, suparat ca a trebuit sa-si intrerupa gindul.

Tribunul Salustius Decimus, din campul de la Ampelum, cere sa fie primit de urgenta!

Dar ce sa se mai fi intimplat? Se gindi la un atac al dacilor. Sa intre!

In fata generalului se prezenta tribunul Salustius Decimus, inalt, frumos, tinar, bine legat.

Salut pe comandant

Bine-bine, lasa, te salut si eu, s-a intimplat ceva legatului Valerius Valerianus? intreba generalul, nerabdator.

— Da, generale! Sint trimis sa raportez un caz de care trebuie sa stii, mai inainte de a afla regele acestui popor barbar.

Povesteste! V-au atacat dacii, ati facut voi ceva?

Generale, acum patru zile, legionarii din centuria a IV-a a cohortei noastre isi faceau exercitiile de lupta, pe vale, linga satul din apropiere de Ampelum. Mai multi dintre ei, in timpul repaosului - sa fi fost zece sau cincisprezece insi - au intrat in sat si prin case, peste femeile dacilor

Dupa prada? il intreba cu minie.

— Si dupa prada Femeile au pus insa miinile pe furci, coase si topoare si nu s-au sfiit sa-i loveasca. Legionarii au raspuns cu spadele si cu sulitele.

Dar de ce centurionul nu si-a tinut soldatii in mina, sau el i-a trimis dupa jafuri si furtisaguri? Si ce s-a mai intimplat?

In timp ce in sat legionarii patrunsi acolo se luptau cu femeile, o fata a fugit in padurea din apropiere, unde lucrau barbatii. Totul s-a petrecut repede : dacii i-au prins si i-au omorit pe cei intrati in sat, apoi, inarmati ca de lupta, au iesit devale, unde se afla centuria, si au inceput sa batjocoreasca armata imperiala si pe imparat. Centurionul a raportat ca nu putea sa lase nepedepsita aceasta batjocura si sa plece in mod rusinos. A dat lupta cu ei, o lupta grea. Au cazut zeci de legionari si zeci de daci. Din sat n-a mai ramas nimic, nici oameni si nici case, in picioare.

Pe fata lui Livianus Claudius aparu hotarirea si fermitatea comandantului, care nu admite aminarea actiunilor. Vorbi raspicat :

Tribune, te inapoiezi in mare graba la Ampelum! In drum vei lasa un ordin catre cohorta din Apulum. Nu se stie daca nu va fi nevoie sa va vina in ajutor. Sa comunici legatului Valerius Valerianus sa trimita repede aici sub paza puternica pe centurionul vinovat. S-ar putea ca Decebal sa ni-l ceara, lucru cu care onoarea imperiului nu se poate impaca. Pregateste-te de plecare, tribune! ii ordona suparat.

Tribunul Salustius Decimus iesi. Generalul ordona contubernalului sa pregateasca ordinul. Se intoarse apoi spre Domitius Rufinus :

Ai vazut ce ne astepta aici, in Dacia? Acum, revenit linga mine, iti vei relua postul tau de prim-contubernal. Trebuie sa ma ajuti sa-mi indeplinesc misiunea pe care o am aici, altfel s-ar putea ca si oasele noastre sa ramina pe acest pamint barbar.

Livianus Claudius se ridica si se pregati de plecare, inainte de a iesi din cort, ii spuse :

—Tu mai ramii! Sa se dea ordinul catre cohorta de la Apulum, pe care sa aplici sigiliul meu.

In vila generalului, Apronilla si Myrella, abia sosite, cautau sa se pregateasca din timp. Fiecare stia ca la caderea serii va veni stapinul. Trimisese sa-l cheme pe Cluvianus, si galul intirzia. Apronilla era nelinistita. Tirziu, galul intra. Vazindu-l, urias cit un munte, cu privire vie si incet in miscari, ii mai crescu putin curajul. Impinse spre el un scaun.

Tu stii unde ne aflam, Cluvianus?

Da, Apronilla, in vila stapinului, adica a generalului.

Nu asta am vrut sa stiu!

— Ne gasim in Dacia, la Sarmizegetusa, dar nu inteleg ce rost are intrebarea.

Galul se aseza linistit pe scaun.

Te-ai mai gindit tu la tribunul Hammonius Vitellius?

Intotdeauna! Sint gata in orice clipa sa-mi dau viata pentru el si pentru tine, Apronilla!

Tu ai iubit pe cineva, Cluvianus? il intreba ea cu voce calda.

Pe gal sa-l lasi, Apronilla, murmura el apasat, el stie sa-si stapineasca inima. Daca trebuie sa fac ceva, spune-mi! Sint gata sa fac orice si sa pornesc oriunde!

Cit esti de bun! Nu stiu cum sa-ti arat recunostinta mea. Tu vei putea sa te duci prin Sarmizegetusa si vei putea sa ajungi pina la casa lui Diegis. El trebuie sa stie ceva despre ei, daca mai sint in viata si unde se vor fi aflind. Sa spui ca vii din partea lui Sarmis.

Usa se deschise incet, si Agnia intra speriata, tragindu-si greu piciorul umflat.

Lucilla, fata mea, vine stapinul! Da-l pe gal afara de aici!

Cluvianus sari in picioare si se indrepta spre usa.

Jur pe toti zeii ca dorinta ta este pentru mine o porunca sfinta! spuse el din pragul usii.

Ma duc s-o trimit pe Myrella, murmura Agnia iesind dupa el si continuind sa vorbeasca singura : Stapinul trebuie sa te gaseasca frumoasa el are cea mai frumoasa fata din Roma, Cybela sa te tina, fata mea

Ultimele cuvinte ale batrinei sclave, spuse cu un mormait ce se departa, Apronilla nu le mai intelesese. Citeva clipe ramase in picioare, nehotarita, apoi incepu sa-si aranjeze parul.

Sosit la vila, Livianus Claudius nu se grabi s-o vada pe Apronilla. Puse sa-l rada bine, imbraca o tunica de lina alba si incalta sandalele de piele rosie, incheiate cu catarame de argint. Ramase citva timp in tabliniu, pentru a se mai linisti, apoi intra in exedra. Apronilla statea rezemata de o perna moale de purpura si citea. Era imbracata intr-o tunica alba, cu garnituri de purpura pe margini.

In pragul exedrei, Livianus Claudius se opri ca impietrit, uimit nu atit de frumusetea fetei, cit de totala ei asemanare cu Lucina. I se paru ca pamintul se clatina. Intinse mina pentru a se sprijini.

Stapine, murmura ea usor, Agnia mi-a spus ca esti atit de vesel! Ce ai, esti bolnav?

Cu miscari incete, Livianus Claudius intinse bratul si o cuprinse peste mijloc.

Ce nefericit sint, fata mea! murmura el cu multa durere. Blestemati sa fie zeii care mi-au harazit o astfel de soarta!

Ii lua mina si incepu sa i-o sarute, chinuit de indelungata asteptare.

Linisteste-te, stapine! Cu ce-as putea sa te ajut?

Se ridica, intoarse privirea spre el si si-o fixa adinc in ochii lui.                                                                                       

Vrei cu adevarat sa-mi alini durerea, Apronilla? Vazu cum intreaga ei fiinta tresare. Nu te speria! Sa nu te mai gindesti la ceea ce ti-am cerut cindva la Getidava,

Facu o scurta pauza. Relua ceva mai linistit:

Lucilla ar fi avut acum aproape aceeasi virsta pe care o ai tu si ar fi aratat intocmai ca tine. Acum as fi avut o fiica, un sprijin. Continua aproape in soapta : Cum ai putea tu sa ma ajuti?

Apronilla se salta incet de linga el. Vorbi cu multa liniste :

Stapinul meu stie trebuie sa nu ma mai vada

In suflet o napadi o pornire ce nu si-o mai putu stapini. Ingenunche in fata lui si-l implora :

Da-mi libertatea, stapine! Lasa-ma sa pornesc in cautarea aceluia caruia m-am daruit cu totul! Toata viata noastra ne vom ruga zeilor pentru sanatatea ta si te vom iubi, stapine, ca pe-un tata!

—- Ca pe-un tata ma veti iubi ca pe-un tata! repeta el indurerat. Vreau sa-ti fiu tata, vreau sa-ti dau libertatea, dar sa nu ma parasesti. Nu vreau sa ramin singur, pustiu, nu pot sa suport surghiunul de aici fara un suflet care Ramase un timp pe ginduri, apoi relua cu mai multa hotarire : Dar cine este acela caruia tu i-ai daruit sufletul? O prinse peste umeri si o ridica de la picioarele lui. Sa-l aducem aici, va fi sotul tau, vom fi o familie, veti trai pe linga mine si voi avea pe cine sa-mi sprijin batrinetele

Sa-mi dai libertatea sa pornesc in cautarea lui! gemu ea.

Apronilla, fata mea, tu nu poti sa ratacesti prin imperiu, ii voi cauta eu, numai sa stiu cine este!

Ii vorbise cu duiosie, cu bunatate de parinte. Cuvintele lui pline de caldura o facura sa izbucneasca in hohote de plins.

Tata! Stapine! Nu mai am pe nimeni pe lume, nu am unde sa ma duc, pe linga cine sa traiesc. Daca il gasesc si tu il vei primi, vom veni aici sau acolo unde te vei afla tu si nu te vom mai parasi niciodata!

In sufletul lui Livianus Claudius se produsese o totala impacare.

Abia stapinindu-si suspinele, Apronilla isi prinse fata in miini si ramase mult timp nemiscata. Livianus Claudius continua cu voce potolita, ca pentru sine, mai mult ca sa nu taca.

Stii daca cel pe care il cauti mai traieste? E tribun, e arhitect, e negustor? La podul de la Drubeta au murit atitia nefericiti inecati in valurile Danuviusului

Ultimele cuvinte pe care le rosti provocara dezlantuirea ei neasteptata.

De ce vrei sa ma chinuiesti? striga ea. Vitellius n-a murit, el nu putea sa moara! Inima mea imi spune ca el este in viata, ca nu va avea liniste pina nu ma va gasi din nou!

O vazu prabusindu-se pe covor in hohote de plins. O auzi gemind infundat.

N-a murit el nu putea sa moara!

Ca o licarire de fulger, in mintea lui Livianus Claudius se facu lumina. Stia acum cine e acela in cautarea caruia ea voia sa plece. O liniste plina de caldura ii umplu sufletul. Se apleca s-o ridice.

Nu vreau sa te chinuiesc! El a murit, nefericitul! N-ai unde sa-l mai cauti!

Cu o miscare nestapinita, Apronilla se smulse din bratele lui. Il sageta cu o privire taioasa. Ochii ii inotau in lacrimi. Se repezi si incepu sa-l imbrinceasca spre usa.

Livianus Claudius se vazu impins afara din exedra, si usa se inchise cu zgomot in urma lui. In atriu, se opri, si un timp ii privi lung pe cei adunati, gata sa-i vina in ajutor. Pe fata lui nu se vedea nici ratacire si nici disperare. Era cuprins de o tristete adinca, peste care se suprapusese speranta. Din exedra razbateau prin usa plinsul infundat si suspinele Apronillei, intrerupte din cind in cind de gemete si vaiete :

Nu este mort! Asteapta-ma, dragul meu, vin si eu la tine! Te-au lovit, fiarele!

Livianus Claudius le facu semn sa se apropie.

Myrella, Agnia si tu, Cluvianus, spuse el cu multa tristete, ramineti si vegheati aici. Voi, ceilalti, plecati! Dupa ce ramasera numai cei trei, continua : Ea nu are voie sa paraseasca exedra. Tu, Myrella, vei sta cu ea si vei cauta s-o linistesti. Daca va avea nevoie de ceva, s-o serveasca Cluvianus. El este liber sa mearga oriunde il va trimite ea.

Inapoiat in tabliniu, Livianus Claudius cazu pe un scaun, ca un om istovit. Ceva din adincul sufletului ii spunea ca fara voia sa facuse un mare rau, un rau ce i se parea ireparabil. Acum stia ca tribunul Hammonius Vitellius fusese acela pe care Apronilla il iubea, acum intelegea ce scop avusese sosirea lui la Getidava si de ce ea voise sa fuga la daci, dupa arestarea lui.

A doua zi, Cluvianus incepu sa rataceasca pe ulitele inguste si intortocheate ale Sarmizegetusei, indata ce se lumina de ziua. Imbracamintea lui de gal, si nu de legionar roman, facu sa fie privit cu mai putina ura de dacii ce incepusera sa umble din zori. Sufla un vint de toamna tirzie, umed si rece. Frigul incepuse sa-l patrunda incetul cu incetul, isi dadea seama ca nu va reusi sa se descurce. Nu intelegea nici o vorba din limba dacilor si nu stia cum sa intrebe si cum ar putea sa-l gaseasca pe Diegis. Tot ratacind, ajunse in partea cea mai de jos a cetatii, acolo unde erau inghesuite, in jurul unei mici piete, dughenele negustorilor, in fata uneia, vazu doi negustori vorbind cu gesturi largi si cu voci puternice. Se opri si asculta. Vorbeau limba Romei. Dupa imbracamintea lor, isi dadu seama ca amindoi erau greci.

Cluvianus se apropie de ei, batu cu putere sulita de caldarim si si-o apropie de obraz, semnul salutului. Ochii sireti al grecilor incepura sa-l masoare.

Ce doresti, galule? Cred ca nu gresesc, spuse unul, dupa imbracaminte arati a fi gal.

Toti zeii sa te aiba in paza, bunule negustor, te-as ruga sa-mi spui : cum ajung la casa lui Diegis, fratele regelui?

Negustorii il privira cu multa mirare. Nu intelegeau ce poate sa caute acolo un gal.

Spune, galule, il intreba celalalt negustor, nu cumva al ginduri rele?

Slabiciunea celui care vorbea contrasta mult cu grasimea celuilalt negustor.

Jur pe toti zeii, bunilor negustori, ca ii doresc numai binele! As vrea sa-i duc o veste.

Stii ceva despre sotia lui? intreba plin de curiozitate cel gras.

Cluvianus clatina din cap in semn ca nu stia.

Nici nu se putea altfel, spuse cel slab, si noi am fost platiti bine de el, si-am rascolit tot imperiul, fara sa-i dam de urma.

Uite, galule, o iei la dreapta si-o tii drept in sus spre palatele din mijlocul cetatii, acolo, pe ridicatura cea mai mare, ii arata negustorul cel gras.

In loc sa porneasca in partea aratata, Cluvianus trase de sub tunica o punga plina cu bani, pe care o suna usor, saltind-o in mina.

Cu ce putem sa te ajutam? sarira amindoi negustorii indatoritori.

— Jur pe toti zeii mei din Galia ca dau aceasta punga aceluia care-mi va scrie un papyrus in limba dacilor!

Cei doi negustori se privira mirati. Soptira ceva in limba lor. Cel slab se intoarse spre Cluvianus.

Ai ginduri rele tu, nu vrem sa ne arda oasele pe-aici!

Jur pe toti zeii si pe Jupiter

Si-apoi, noi sintem doi, vezi ca numai o punga, continua negustorul cel slab privind cu lacomie spre punga din mina galului.

La o astfel de manevra, Cluvianus se astepta, cunostea bine lacomia grecilor.

Va mai dau o punga, dar numai cind ma intorc. Nu vreau sa fiu pacalit de voi. Jur pe zeii Olimpului ca la inapoiere veti mai primi o punga!

Si ce-ai vrea sa-ti scriem? sari cel gras, caruia i se paruse ca galul se pregateste sa plece.

Cluvianus se gindi putin, scarpinindu-se in barba mare, blonda si stufoasa.

Sa scrieti asa : „Galul Cluvianus vine din partea lui Sarmis si cere sa vorbeasca lui Diegis'.

S-a facut, galule!

Cel slab, mai vorbaret, fugi in dugheana si aduse papyrus. Ii scrise repede, cu litere mari, clare.

Asadar, tu nu stii nimic despre sotia lui? il intreba acesta, intinzindu-i papyrusul. Vezi, la inapoiere sa nu gresesti si sa ne ocolesti.

Nu te ingriji, bunule negustor, vei putea sa te convingi ca un gal isi respecta cuvintul.

Cluvianus pleca grabit. Fara sa piarda din ochi cladirea mare pe care i-o aratasera negustorii, urca pe drumul ingust ce serpuia printre casele ingramadite. In poarta curtii lui Diegis, il opri Dugis, seful garzii, un dac scurt si spatos, cu barba si sprincenele stufoase si cu privirea vie. Neputindu-i vorbi, Cluvianus se cauta la briu dupa papyrus. In acelasi moment, din curte se auzira tropote de cai si sunete de bucium. In poarta se opri Diegis, urmat de garda sa. Il vazu pe Dugis primind papyrusul din mina galului. Dintr-o privire, Diegis il citi.

Tu esti Cluvianus? intreba el pe gal.

Nu mai astepta raspunsul, sari sprinten de pe cal. In sufletul lui se amesteca teama cu speranta.

Vino dupa mine! ii spuse indreptindu-se spre palatul sau.

Galul porni dupa el uimit de frumusetea si de ordinea ce vedea la curtea fratelui regelui. De la primele cuvinte spuse de Diegis, il mirase cit de frumos vorbeste el limba Romei.

Sint trimis de Apronilla, spuse Cluvianus, dupa ce se aseza pe scaunul pe care i-l aratase Diegis.

Stiu, Apronilla se afla aici in vila lui Livianus Claudius. Cunosc toata nefericirea ei si a acelui tribun.

Apronilla te roaga sa-i spui daca este adevarat ca tribunul si sclavul lui au murit inecati la podul nou de la Drubeta.

Diegis sari ca ars de pe scaun.

Cum? Cind? Nu se poate! Nu este adevarat nu este cu putinta!

Dupa zbuciumul ce-l vedea, Cluvianus intelese ca, in adevar Diegis nu stia nimic.

Voi stiti cind s-a intimplat nenorocirea? il intreba pe gal.

In toamna asta. Apronilla a aflat de la Livianus Claudius, eu nu stiu nimic mai mult.

Diegis il asculta si privea afara pe fereastra, cu gindul departe, la Carsida. Vintul sufla cu putere si indoia copacii ce strajuiau curtea. Nori grei, cenusii, alergau catre apus. Din inaltimi incepusera sa cada, purtati de vint, fulgi albi si mari de zapada. Fulgii se indeseau repede. Diegis se intoarse spre Cluvianus.

Spune-i Apronillei sa fie linistita. Vom vedea ce trebuie sa facem, vom incerca chiar s-o scoatem din mina generalului. In Dacia este loc destul ca ea sa-si duca viata asa cum doreste.

Diegis nu auzi cind usa se deschise, si inauntru intra o matahala infasurata intr-un cojoc cu blana mitoasa si cu caciula mare, inalta si larga, infundata pina peste sprincene. Cu el intrase si un ciine. In barba lui aspra si rasfirata luceau fulgi de zapada si picaturi de apa.

Daca ei au murit acolo, la pod, continua Diegis, pentru ea nu ramine altceva

- Cine sa moara la pod? N-a murit nici unul Diegis se intoarse tresarind. Privi matahala ce se oprise linga el si se caznea sa-si traga caciula de pe cap.

Dagio? Pe Marele zeu, te-ai inapoiat.

Pai cine sa fie, nu m-asteptai?

Cluvianus se ridica de pe scaun. Il mira faptul ca cei doi daci vorbeau in limba Romei si nu cautau sa se fereasca de el.

Asadar, ei traiesc! spuse Diegis usurat. Si ciinele al cui e?

Da, traiesc toti, Carsida iti trimite prin mine sufletul si dorul ei nestavilit. De fapt, s-a intimplat nenorocirea de care ati auzit si voi pe aci, dar ei au scapat ca prin minune. Ciinele? E Eros, ciinele lui Sarmis.

Dagio tacu. Aducindu-si aminte de prezenta lui Cluvianus, se intoarse si-l privi lung, apoi il intreba, dindu-i o lovitura puternica pe umar :

Nu esti Cluvianus?

Da, toti zeii sa te tina! raspunse incurcat galul urias.

Nici nu ma indoiam! Asa de bine mi te-a vorbit Vitellius, ca nici n-as mai fi avut nevoie sa intreb, te recunosteam dintr-o legiune intreaga. Cind am plecat, tribunul mi-a spus : „Frate Dagio, nu se poate ca, dind de urmele lui Cluvianus, sa nu afli unde se gaseste Apronilla!'

Era tirziu spre seara cind Diegis se desparti de Dagio si de Cluvianus. Golisera multe oale cu vin, si, iesind in curte, frigul nu li se mai parea atit de aspru. Pe acoperisuri, prin curti si pe ulite, zapada incepuse sa imbrace totul intr-un strat subtire, alb. Vintul se potolise. Ningea linistit.

Galul trecu in fuga pe la dugheana celor doi greci si le arunca din mers si cea de-a doua punga cu bani pe care le-o promisese.

Sa mai treci pe la noi, galule! striga dupa el grecul cel subtire si slab, cintarind lacom in mina punga pe care o ridicase de jos.

Pe cit este de mare, pe atit este de prost, murmura cel scurt si gras. Nici nu si-a dat seama ca pentru acel papyrus ne-a dat cit nu cistigam noi intr-un an.

A doua zi, seara, revenit la vila mai descurajat ca oricind, Livianus Claudius se mira mult cind vazu starea de buna dispozitie, de speranta si de curaj a Apronillei. In unele momente, cind ea cadea pe ginduri, vedea fericirea pe fata ei.

Daca vrei sa fie bine, daca vrei sa fii bun cu mine si cu

Sovai putin, nu termina ce voia sa spuna. Il privi adinc in ochi si isi petrecu apoi bratele pe dupa gitul lui. Niciodata nu fusese atit de apropiata sufleteste de el.

Ai fi gata sa indrepti un rau printr-o fapta buna, Livianus Claudius? Te intreaba aceea pe care acum o consideri ca fiica a ta

Da, Apronilla! sopti el fericit, stringind-o la piept, hotarit sa-i satisfaca orice dorinta.

armizegetusa, noua cetate de resedinta a regelui Decebal, era asezata intr-o pozitie pitoreasca, pe un mic platou cu ridicaturi usor ondulate, intre muntele Furcatura Sarmigezetusei, virful Dagii, virful Cornivus si virful Selii, acolo unde riul numit Apa Mare iese inspumat dintre munti si isi potoleste involburarea in campia ce se intinde pina departe spre rasarit. Ca si astazi, valea Sarmizegetusei, lunga de peste douasprezece mile romane si lata de peste opt, orientata ele la rasarit spre apus, parea o minune a naturii : o campie aproape neteda si foarte roditoare, inconjurata din toate partile de munti si dealuri. Regele alesese bine locul noii resedinte. In valea Sarmi-zegetusei nu se putea patrunde decit prin trei porti : dinspre apus - prin Tapae, Rehidava si Poarta de Fier ; de la miazazi - prin cheile riului Rabo, care taiau de-a curmezisul Muntele cel Mare, si dinspre rasarit, de la Germisara, pe valea riului Streus. De aceea, aceasta vale nu era numai o campie manoasa, care putea sa asigure hrana populatiei cetatii-capitala, ci ea insasi constituia o cetate, o cetate uriasa, strajuita de munti inalti, in care se putea rezista in cazul unei incercuiri oricit de indelungate. Regele se ingrijise si de legatura noii cetati de resedinta cu vechea cetate a Sarmizegetusei, situata nu departe, in muntii de la rasarit, revenita la numele vechi de Cetatea-de-Munte. Un drum bine ascuns, serpuind printre munti si ureind pina spre creste, lega cele doua cetati pe o ruta mult mai scurta.

Sarmizegetusa era rascruce de drumuri si nod de intilnire a negustorilor in timp de pace si pozitie usor de aparat in timp de razboi. Decebal gindise sa faca din noua cetate o capitala care sa nu ramina cu nimic in urma Romei, de aceea n-o organizase ca pe o cetate situata pe un virf de munte, buna numai pentru lupta si aparare, ci o croise avind la baza perspectiva dezvoltarii unui mare centru politic, cultural si economic al dacilor.

Pe o ridicatura ce domina cea mai mare parte din cetate se inalta curtea regelui, intre curtea Marelui preot si curtea lui Diegis. In palatele lor, construite dupa modelul vilelor romane, se puteau vedea coloane si placi de marmura ca in casele bogatilor patricieni de la Roma. In jurul lor, casele celorlalte capetenii, construite din piatra si birne, se insirau in lungul ulitelor strimte si intortocheate ce strabateau cetatea in lung si-n lat. Pe masura ce se apropiau de zidul de aparare al cetatii, casele erau tot mai inghesuite, tot mai marunte si tot mai saracacioase, construite numai din birne si scinduri cioplite cu barda. Ulitele erau pavate cu bolovani mari de piatra, si pe ele inaintau greu si cu mare zgomot carele cu doua roti ale dacilor. In cetate se intra prin doua porti principale : cea de apus, pe drumul catre Tibiscu, si cea de la rasarit, pe drumul spre Germisara si Cetatea-de-Munte. La distante nu mai mari de o suta de pasi, pe intariturile de piatra si lemn ale cetatii erau turnuri de aparare, puternice, spre care se putea urca usor din interiorul cetatii si comunica intre ele pe creasta zidului.

Intrarea in palatul regelui se facea pe scari de marmura rosie cu dungi albe, ce sustineau fatada prin coloane tot de marmura, de aceeasi culoare. Aceasta constructie impunatoare, cea mai mare cladire din cetate, nu era numai locuinta regelui, ci si palatul in care se aflau concentrate principalele functii administrative ale tarii : cancelaria statului, conducerea armatei, visteria tarii si sala tronului, in care se tinea sfatul tarii in momentele de grea cumpana. In apropiere si tot in curtea palatului, se aflau cazarmile pentru garda regelui si cancelarii pentru alte functii subordonate armatei si visteriei.

Sarmizegetusa devenise locul de intilnire al negustorilor din provinciile vecine ale imperiului. Influenta Romei incepuse sa se faca simtita, se pornise o lupta intre moda romana si cea greaca in imbracaminte, lupta sustinuta de negustorii care urmareau afaceri bune. In cetatea lui Decebal se auzea vorbindu-se tot mai mult limba Romei, pe linga cea greaca, patrunsa cu mult inainte in cancelaria statului si in legaturile cu negustorii straini.

Trecuse mai mult de un an de cind Livianus Claudius isi instalase campul intarit de linga Sarmizegetusa. La inceput, nimeni nu avusese voie sa iasa din camp, insa cu timpul legionarii capatasera invoirea sa mearga si in cetate. Ajunsese ceva obisnuit sa se vada pe ulitele si prin dughenile si tabernele Sarmizegetusei grupuri de legionari cheflii umblind nestingheriti.

Primavara venise mai frumoasa ca oricind, dupa o iarna grea, geroasa, cu multa zapada. De mult timp batrinii nu mai vazusera pe valea Sarmizegetusei atita bogatie de verdeata si de flori.

De dimineata, tarabostele Abruto plecase din cetatea sa de linga Tibiscu, insotit de o ceata de luptatori, ce formau garda sa. Mersese in trapul cailor, fara multa graba, caci stia ca regele va tine sfatul tirziu, dupa caderea serii. Intrase in Sarmizegetusa pe poarta Tibiscului, tocmai in amurg, si se indreptase spre dughenile negustorilor, ca sa cumpere stofe si tesaturi aduse de la Tomis, cerute de vaduva si fetele lui Rundecitulp, ramase in grija lui din ordinul regelui. Dupa ce incheiase tocmeala cu negustorul grec, o pornise in sus, pe ulita cu ocoluri largi ce urca spre curtea regelui. Drumul trecea prin tirgul cetatii sau piata : un teren larg, in care se stringeau dacii cu marfuri si alimente in fiecare saptamina. Abruto tocmai ocolea prin fata unei taberne, in usa careia se afla un grup de legionari cheflii, pusi pe harta si pe jaf, cind auzi cuvinte care il facura sa fie mai atent.

— Hei, Silvanus, uite o ceata de barbari! striga o voce din acel grup. Ce-ar fi sa-i usuram nitel de bani? Abruto auzi limpede cum erau numiti : „barbari'.

Nu, Faminius, sa nu-i oprim, sint luptatori, spuse altul.

Cel numit Faminius nu mai auzi ce-i spunea Silvanus, sari in calea calaretilor si le striga sa se opreasca. Statea proptit pe amindoua picioarele, cu sulita si scutul pregatite pentru lupta.

Opriti, barbarilor, si scoateti banii! striga el cu toata puterea, pentru a-i speria.

—- In laturi tu, dusman nepoftit aici! rosti Abruto fara sa-si piadra cumpatul.

Trase repede barda de la briu si o arunca spre Faminius cu multa indeminare. Faminius se prabusi cu capul despicat in doua. Tarabostele striga catre luptatorii sai :

Pe ei, loviti-i fara mila, trimiteti-i la zeii lor netrebnici!

Cel numit Silvanus cauta sa fuga in taberna. In inghesuiala, citiva cazura in prag, sub loviturile dacilor. Pina sa se dezmeticeasca cei dinauntru, Abruto si ceata sa se indepartau in galopul cailor.

Ajuns la curtea regelui, Abruto afla ca sfatul capeteniilor incepuse. Intra cu teama. In jiltul sau regal, intre Diegis si Zundecibalm, Decebal vorbea capeteniilor strinse din toate colturile tarii. Cind il vazu pe proaspatul taraboste, regele tacu, il privi mirat de intirziere, apoi continua :

— Diegis si cu mine ne-am increzut prea mult in cuvintul imparatului si in cinstea romana, dar ne-am inselat. Din toate partile ne vin vesti ingrijoratoare : jafuri, batjocura, cruzimi, omoruri. Imparatul s-a legat ca trimite in tara noastra legiunile sale ca prieteni si ocrotitori, si noi i-am primit ca pe niste oaspeti. Ce vedem insa? Livianus Claudius a venit ca oaspete si se poarta ca un dusman. Am ajuns sa nu mai fim stapini in tara noastra, in cetatile noastre, pe mosiile noastre si in casele noastre. Regele facu o scurta pauza. Il vazu pe Eurotas si isi aminti ca el ii spusese batrinului negustor sa ia parte la sfatul sau. Relua cu acelasi ton potolit si apasat :

V-am strins aici, capetenii dace, spre a chibzui ce avem de facut. Poate ca va trebui ca timp de un an-doi, cit va mai fi nevoie, sa ne pregatim bine, apoi sa dam lovituri fulgeratoare si sa-i aruncam inapoi, dincolo de Dunaris. Dar mai inainte de a lua o hotarire, vreau sa stiu ce s-a mai petrecut in tara, ce s-a mai intimplat pe mosiile si pe la cetatile voastre. Este aici si Eurotas, bunul nostru prieten, el stie sa pastreze tainele noastre, ne-a ajutat intotdeauna. Regele slobozi un zimbet intre barba bogata si mustatile stufoase. El stie ca pe cel care ne tradeaza il ardem de viu, si asta o amintesc oricaruia dintre voi. Sa vedem, viteazul Abruto de ce-a intirziat? Nu cumva de cind e taraboste si are mosie a inceput sa se ingrase si sa trindaveasca? Schimbase tonul, semn ca glumea. Ia spune, Abruto!

Tarabostele Abruto, scurt si indesat, cu pieptul puternic si cu gitul gros, nu mai avea nimic din infatisarea robului Abruto de la Carsidava. Se ridica, isi trecu mina peste mustati si peste barba si tusi usor.

Marite rege, Marele zeu sa te tina viata lunga! Mai intii sa spun de ce am intirziat. Iesisem de pe ulita negustorilor si tocmai dam dupa colt in piata, cind, din fata tabernei, niste legionari ne-au batjocorit. Mi s-a urcat singele la cap cind l-am auzit pe unul spunind : „Uite o ceata de barbari!' S-a repezit inaintea noastra cu sulita intinsa si-a strigat la noi sa ne oprim. N-am putut rabda sa fiu batjocorit de dusman si aici, in cetatea regelui meu. Am tras barda de la briu si i-am crapat capul. A urmat o scurta lupta. Am mai doborit vreo citiva, apoi am pornit in galopul cailor. De-asta am intirziat, marite rege!

Ne pradeaza, ne ard casele si cetatile, ne duc vitele! striga un taraboste tinar din fundul salii, a carui barba mijise de putin timp.

Era Burio, stapinul cetatii Marodava.

Da, asa fac, marite rege! intari Abruto. Abia s-a luat zapada si-a dat coltul ierbii, si cetele de legionari au inceput sa colinde peste tot intre Tibiscu, Dierna si Getidava. De citeva ori au pradat casele comatilor din apropierea mosiei mele, dar nu i-am lasat, i-am prins si n-a scapat nici unul. Pe unii i-am ars de vii!

Regele vazu cum Abruto se infurie pe masura ce vorbeste, incepu sa zimbeasca. Ii placea noul taraboste. Avea nevoie de multi ca el.

La toamna vei fi jefuit iarasi, striga acelasi taraboste tinar.

— Te-ai purtat bine, Abruto! spuse regele. Asa trebuie sa loveasca fiecare capetenie, fiecare taraboste, daca este atacat. Noi insa nu trebuie sa dam nici o lovitura fara motiv. Regele cauta cu privirea spre fundul salii : Haide, Burio, vad ca esti tare nerabdator, spune, ce se intimpla pe la Marodava?

Tinarul taraboste se ridica. Inalt, blond, cu pletele lungi, cu fata ovala si cu obrazul curat, Burio il privi pe rege cu ochii lui mari, albastri si blinzi.

La mine, marite rege, nu departe de cetatea mea de la Marodava, s-a asezat campul legiunii romane a carei garnizoana s-a stabilit in cetatea noastra de hotar de la Porolissum. Chiar din vara trecuta au inceput construirea de cazarmi din piatra, caramida si lemn. Mi-au luat oamenii, comati si robi, si i-au pus sa scoata piatra din munte si sa taie lemne in padure. Nu mai am cu cine sa muncesc campurile, mi-au dus turmele de vite si n-am mai ramas decit cu ceea ce apucasem sa duc sus, in cetate. Casele comatilor sint jefuite si arse, iar femeile lor - batjocorite

Si tu n-ai facut nimic, taraboste Burio?

— Da, marite rege! M-am dus in camp la legatul comandant, m-am plins de jafurile si stricaciunile ce se fac, i-am cerut sa-mi lase oameni pentru munca, si ce credeti ca mi-a spus? S-a incruntat la mine si m-a amenintat, fiindca am indraznit sa vorbesc atit de urit despre soldatii legiunilor romane. M-a trimis sa-i caut pe tilhari si pe jefuitori printre „barbarii' mei de daci, care imbraca tunici de legionari, incalta sandale si isi taie barbile, apoi pradeaza. Stiam ca nimic nu e adevarat din tot ce spunea, stiam ca nici un dac n-ar pune pe el tunica dusmanului, de care ii este scirba, si nici un dac nu si-ar taia barba, podoaba fetei lui, pentru a jefui. Dar, marite rege, nici noi nu ne lasam. Pindim cu rabdare, si cind prindem cite-o ceata razleata de legionari, ii aruncam in sulite sau ii Regele clatina capul in semn de aprobare, cautind cu privirea prin sala.

Spune tu, taraboste Sacio, cum a ars dusmanul casele comatilor de linga cetatea ta? intreba regele.

Din partea dreapta a salii se ridica un batrin vinjos, cu privire de vultur, calit in lupte. Barba si pletele ii erau carunte, dar el se tinea inca in putere.

Regele meu stie de aceasta neomenie, ca nu s-a intimplat decit in toamna trecuta, spuse batrinul, stinjenit de privirile celor din jur.

Povesti pe scurt cele intimplate, asa cum tribunul Salustius Decimus ii povestise lui Livianus Claudius. Satul ars de romani se afla in apropierea cetatii lui Sacio.

I-am lovit cu aceeasi cruzime, asa cum i-au lovit ei pe al nostri! a incheiat batrinul taraboste.

Pe fata capeteniilor se vedea revolta. Regele se incruntase.

In imprejurari atit de grele, cerem sfatul Marelui preot. Sa ne spuna, care este voia Zeului cel mare?

Zundecibalm, imbracat in odajdii de purpura, se rasuci de citeva ori in jilt, tusi sec si gros si privi pe deasupra celor din sala. Incepu sa vorbeasca rar si stapinit :

Toti trebuie sa luptam ca sa aruncam afara pe dusman. Asta este voia Marelui zeu. Preotii vor aduce noi jertfe si el, Zamolxis, va da mai multa putere si tarie luptatorilor nostri. Fiecare dac merge fericit la moarte, fiindca stie ca plecind dintre noi merge sus in cer, acolo unde sta Zeul cel mare. Voi trimite preotii in toate partile, prin toate cetatile si prin toate satele sa indemne poporul la lupta! Marele zeu sa ne-ajute sa-l alungam pe cotropitor! rosti el asezindu-se mai bine in jilt.

Vazind ca Marele preot a terminat, regele se intoarse spre Eurotas si-i vorbi :

Mi-ai spus de mai multe ori, Eurotas, ca nu precupetesti nimic in lupta impotriva imperiului. Tu cunosti bine politica Romei, ce sfat ne dai?

Eurotas vorbi in limba daca, pe care o invatase destul de bine :

Cu sau fara voia zeilor, rege al tuturor dacilor si Mare preot, astazi aveti dusmanul la voi in casa. La noi, in Ellada, se spune ca „Dusmanul intrat in casa, cu greu il scoti afara'. De ce spun asta, marite rege? O spun nu pentru a va descuraja, ci sa va indemn ; daca alegeti calea luptei, trebuie sa va pregatiti bine. Ma intreb insa : veti putea voi singuri sa alungati dusmanul? Eu unul ma indoiesc! Oricine stie ca daca dusmanul ti-a intrat in casa, de cele mai multe ori nu-l mai poti scoate daca nu te ajuta cineva din afara. Triburile vecine de la rasarit si miazanoapte va sint prietene. Ele sint numeroase, puternice si viteze, cereti-le ajutorul!

Eurotas tacu. Isi trase de la briu o pinza subtire si incepu sa se stearga de sudoare. Tusi sec de citeva ori. Relua apoi, cu voce usor schimbata :

Dar, marite rege, in lupta impotriva imperiului, Eurotas nu se multumeste numai sa va dea sfaturi, el intelege sa va dea si ajutor. Batrin cum sint, nu pot lupta, dar va voi aduce din imperiu tot ce-mi veti cere : arme, materiale, mesteri si vesti. Pot sa aflu tot ce pregateste Roma si tot ce planuieste imperiul sa faca in Dacia. O veste buna adusa la timp face cit mai multe legiuni pe cimpul de lupta. Eu, marite rege, ma inclin in fata ta pentru increderea ce-mi arati!

Eurotas se aseza pe scaun, continuind sa se stearga de sudoare.

Umflindu-si pieptul strins in pieptarul de zale, de sub care aparea minerul cutitului sau frumos lucrat, incrustat cu pietre scumpe, Decebal se ridica in picioare. Din ochii lui tisneau hotarirea si inflacararea.

A vorbit bine, Eurotas! La cele ce ne-a spus el, ne-am gindit si noi. Treburile noastre de stat nu ne dau voie sa spunem aici tot ce-am planuit. Acum luati bine aminte, voi, capetenii de triburi, tarabosti si capetenii de cete de luptatori. Pe dusman trebuie sa-l facem sa creada ca ne-am potolit, ca ne plecam Romei. Pentru asta va opresc de la orice atac, si chiar de la orice razbunare. Ne vom razbuna atunci cind va sosi clipa. Stiu ca va este greu sa rabdati umilirea si batjocura, stiu ca va este greu sa vedeti cum dacii sint jefuiti si loviti, dar trebuie sa va intariti si rabdarea, si bratele, si piepturile. Sa va pregatiti zi si noapte, sa ascundeti mesteri in funduri de vai, in paduri nestrabatute, in gauri de munti, si acolo sa lucrati suliti, arcuri, sageti, topoare si tot ce trebuie pentru lupta. Marele zeu Zamolxis sa-i ajute pe daci sa-l izgoneasca pe dusman!

Regele facu un semn, buciumasii incepura sa sune. Sfatul cu capeteniile se sfirsise.

Ca de obicei, Eurotas se facu nevazut. Unii il poreclisera sarpele si nu-l vedeau cu ochi buni pe grec. Se minunau de istetimea si de judecata lui, insa nu le scapa nici siretenia din cuvinte si nici lipsa de sinceritate din priviri. Parasi repede curtea regelui si porni grabit la vale spre ulita negustorilor. O tinu drept spre taberna „La dacul fericit', pe care Philistos o deschisese o data cu instalarea campului de linga Sarmizegetusa. Pornise in aceasta parte, opusa aceleia in care se afla campul roman, pentru a spulbera orice banuiala. In taberna intra pe usa din dos si nu se terminase scurgerea nisipului din clepsidra cind pe poarta curtii lui Philistos iesira patru calareti, care pornira in trapul cailor catre poarta Tibiscului. Ajunsi afara din cetate, dupa un ocol larg, calaretii se apropiara de camp si de vila lui Livianus Claudius. Eurotas vazu de departe ca generalul inca nu se culcase.

— Pe Jupiter si pe Cybela, generale, de cind nu te-am vazut, te-ai schimbat mult! Ma rog la toti zeii ca ospatul si odihna din seara aceasta sa va priasca la amindoi, sa va aduca sanatate si fericire!

Generalul abia terminase cina si isi sorbea linistit vinul sau preferat. In fata lui, asezata comod pe un solium, statea Apronilla.

—Pe Apollo, Eurotas, ai venit tocmai la momentul potrivit. Ce se intimpla cu tine, ai inceput sa ma ocolesti, sau ai trecut de partea barbarilor? Eu ma impac mai bine cu vinul lor decit cu ei.

Rise usor si ridica in sus cupa, din care ieseau aburi calzi.

Ascultindu-l, Eurotas il privea atent. Avea obrazul mai plin, si cutele, adinci altadata, acum incepusera sa se mai netezeasca. Arata mult mai tinar, mai dornic de viata.

Apronilla se ridica incet si, calcind usor, trecu prin atriu in exedra, petrecuta de privirile celor doi batrini. De cind stia ca Vitellius se afla in viata, Apronilla se schimbase cu totul fata de general. Nu se mai indoia de vestile aduse de Dagio si astepta plina de incredere sosirea la Sarmizegetusa a celor de la santierul podului. Se incredea numai in Cluvianus, si despre scaparea lui Vitellius si a lui Sarmis din nenorocirea de la pod nu-i spusese nici Myrellei. Iarna trecuse in liniste, si generalul astepta momentul prielnic pentru a lua o hotarire.

Tu ce vin preferi, Eurotas : Velitrae, Falern, Chios, sau pe cel dac? intreba generalul in inlantuirea gindului ca el se impaca bine cu vinul dac.

Ii facu semn sa se intinda pe patul din fata lui.

Mi-e egal, Livianus Claudius. Un grec care se simte bine la Atena, la Roma, la Sarmizegetusa, adica oriunde, acolo unde este si imperiul, nu refuza vinul locului in care se afla.

Ridicindu-se incet, Livianus Claudius ii umplu o cupa si i-o intinse.

Sa-ti dea zeii nemurire, Livianus Claudius! ii ura Eurotas dupa ce sorbi de citeva ori cu pofta. Arati mai tinar, te-ai mai implinit. Esti acelasi barbat frumos pe care l-am cunoscut in tinerete. Fericirea iti zimbeste in fata

Livianus Claudius intelese ca Eurotas se gindea la Apronilla.

Inchipuiri desarte, Eurotas! Degeaba mergi cu gindul acolo unde te gindesti. Nu mi-am facut-o nici sotie si nici n-am vindut-o. N-o mai tin ca sclava, ci ca fiica : o iubesc ca pe propriul meu copil. As da mult s-o vad fericita.

Sa ma pedepseasca zeii Infernului, sint un batrin pacatos, am vazut ca prea s-a facut frumoasa fata. Cind am intrat, linistea familiala de aci m-a facut sa cred

Sa nu mai crezi nimic, Eurotas! intinse mina si-i facu semn : Da-te mai aproape. Ii sopti la ureche : in toamna trecuta am aflat de ce suferea ea. Ii povesti pe scurt cele intimplate : S-a terminat cu el. De-atunci, ea s-a linistit

Auzisem si eu de nenorocirea de la pod Voia zeilor Eurotas umplu fara graba cupele cu vin murmurind : Nu pot sa rezist vinului dac.

Haide, sa le golim. In seara asta mi-ai facut o mare bucurie. Citeodata inclin sa cred ca zeii si-au intors fata spre mine, adica spre noi. Eu ma gindesc mult la fericirea ei.

Jur pe toti zeii, Livianus Claudius, ca fericirea ta ma face si pe mine fericit!

Generalul ii facu semn aratind spre exedra.

Iti vorbesc in soapta, nu vreau sa ne auda sau sa stie ca m-am destainuit tie. S-ar supara grozav. Iti spun totul : o declar ca fiica a mea. Voi ruga pe imparat sa-mi dea voie sa ma inapoiez la Roma. Acolo, o voi casatori cu un barbat demn de ea. Se apropie si mai mult de Eurotas : Aici de ce sa mai stau? Simt adinc ura dacilor impotriva legiunilor mele. Urmaresc miscarile lui Decebal. Stiu ca se pregateste, dar nu-i vom lasa timp. Livianus Claudius se insenina la fata : Sper ca pe la mijlocul verii sa fiu la Roma! Mi-e dor mult de o viata mai tihnita!

Abia termina generalul, si Eurotas se ridica grabit.

— E tirziu, trebuie sa plec. Te-ai gindit bine, Livianus Claudius, te si vad peste citiva ani cu nepotii pe genunchi.

Stai, Eurotas, stai sa mai golim cite-o cupa.

In cinstea zeilor, a imparatului si a ta, Livianus Claudius! ura Eurotas ridicind cupa pe care i-o intinsese generalul. Eu, cum stii, am servit intotdeauna imperiul, dar nu mi-am neglijat nici afacerile. Dupa ce sorbi de citeva ori, continua : N-ar strica sa-ti intaresti campurile. Sint semne ca se pregateste ceva.

Intors la taberna lui Philistos, Eurotas chibzui pina tirziu dupa miezul noptii. Linistirea Apronillei n-o vedea justificata decit in cazul cind ea stia ceva mai mult decit stapinul ei, si anume ca barbatul pe care il iubeste e in viata. Cum nu lasa sa-i scape nici o ocazie de cistig, isi facu planul sa intreprinda ceva pentru a stoarce o suma cit mai mare de la general.

ericirea este egoista. Oamenii sint mai indirjiti si mai uniti cind sufera si cind sint loviti. Ajunsi la Sarmizegetusa, Diegis, Sarmis si Dagio s-au imprastiat spre familiile lor. Sarmis plecase neintirziat spre Costodava, unde se afla Cumida, iar Diegis la Carsidava, impreuna cu Carsida. De citeva zile, Vitellius ramasese singur in palatul lui Diegis. Cunostea prea putin de la Sarmis limba poporului in mijlocul caruia se afla si pe care incepuse sa-l indrageasca. Ardea de nerabdare, asteptind inapoierea lor. Cind intra, Dugis il gasi cu capul sprijinit in miini, pierdut in ginduri.

Tribune, jur pe Marele zeu ca nu te mai inteleg de loc! De dimineata te-am lasat cu oala asta cu vin si vad ca nici nu te-ai atins de ea. Pai eu pina acum goleam o duzina. Dugis isi rasuci mustatile si le sterse cu dosul palmei. Venisem sa mai aduc o oala

Nu-mi trebuie! il privi lung pe dacul virtos de linga el. Dugis, nu vrei sa stai putin cu mine? Vad ca vorbesti cu usurinta limba Romei. Sper ca voi invata si eu repede limba voastra.

Foarte repede, daca tribunul doreste si-i place. Negustorii greci care vin de la Tomis invata sa vorbeasca limba dacilor in citeva luni. Daca tribunul a venit in mijlocul nostru, o sa se tina si de obiceiurile noastre. Aici, in Dacia, sint mai mici departarea si deosebirea dintre cei mari si cei mici, nu ca la Roma, unde patricienii nici nu se uita la plebei.

— Da, ai dreptate, asa este, Dugis. La Roma este mare deosebirea dintre cei mari si cei mici, adica dintre bogati si saraci, dar tot atit de mare este si ura dintre ei. Spune-mi, Dugis, intotdeauna Diegis s-a purtat cu tine ca acum?

Da, tribune! Dar stai sa aduc la iuteala un ulcior cu vin si ceva mincare.

Se inapoie repede, incarcat cu piine, slanina afumata, cirnati, brinza, miere si fructe, pe linga care nu lipsea ulciorul. Gustara din cirnati si golira cite-o oala cu vin. Dugis isi sterse mustatile stufoase si lungi si continua raspunsul la intrebarea lui Vitellius :

Da, tribune, Diegis asa se poarta. De multe ori am fost aici in palat ca stapin, nu capetenie a garzii. Dar acum a venit stapina, Marele zeu sa-i dea sanatate si s-o tina viata lunga! Cind batrinul Dicomes, tatal ei, venea pe-aici, golea oalele cu vin una dupa alta, dar nici eu nu ma lasam. Ridica oala, tribune! Abia ai sosit in Dacia si poate ca nu esti obisnuit cu vinul nostru, dar sa stii ca da putere. Omul tinar trebuie sa manince si sa bea bine daca vrea sa invinga in luptele pe care le are de purtat, si stiu ca tu abia acum incepi lupta.

Ca si cum atita asteptase, ca mersul celor ce vorbeau sa se schimbe, Vitellius il intreba, dupa ce sorbi fara pofta :

Dugis, tu ai fost vreodata in campul lui Livianus Claudius?

Am fost, tribune, chiar de mai multe ori. Merg si duc generalului pergamentele si documentele pe care Diegis le incheie cu imperiul. Pina acum, regele nici n-a stat de vorba cu Livianus Claudius.

Tu poti intra oricind in camp?

Oricind, tribune, daca am treaba, altfel nu-mi face nici o placere sa merg in tabara dusmanului.

In vila generalului ai fost?

Nu, tribune, fiindca n-am avut nevoie. De la vila aceea a venit de mai multe ori la Diegis un gal

Cluvianus?

— Da, Cluvianus. Il cunoaste tribunul? Vitellius confirma prin o usoara miscare a capului.

Nu stiu ce rost a avut venirea lui, continua Dugis, poate ca prin el Diegis urmareste ce se misca in jurul generalului dusman. Sint foarte incilcite drumurile in treburile politice si militare!

Vitellius il privi cu o usoara neincredere.

Vrei sa spui, Dugis, ca chiar nu stii de ce venea galul? De o fata, Apronilla, al auzit? Stii cine este?

Nu stiu, tribune!

Ii povesti pe scurt nefericirea lui si a ei si prietenia dintre el si Sarmis, cu toate suferintele prin care trecusera de cind si el fusese facut sclav.

Sint gata sa te ajut s-o eliberezi, tribune! rosti Dugis cu hotarire. Mai intii voi cauta sa te pun in legatura cu galul, si dupa ce-ti faci idee de situatie, dam lovitura!

Livianus Claudius trebuie sa simta mai adinc ca se afla in Dacia, sa-i dam lovituri cit mai dureroase. Sint gata, la ordinul tau, tribune!

Trei zile mai tirziu, pe inserat, din curtea lui Diegis iesea o ceata de calareti, care se indreptau in galop spre poarta Tibiscului. In fruntea lor mergeau Vitellius si Dugis. Asa cum era imbracat, Vitellius nu putea fi deosebit de un dac decit dupa parul, barba si sprincenele sale negre, semne care de obicei nu erau luate in seama.

Pregatirea si plecarea lor se facuse in mare graba. In dupa-amiaza zilei, doi daci, un barbat si o femeie, obositi de drum lung, sosisera la poarta curtii lui Diegis si cerusera sa fie lasati sa intre. Barbatul era tinar, in plina putere, si dupa port arata a fi un om de munte, iar femeia era imbracata ca o daca in zi de sarbatoare, numai ca marama ii acoperea prea mult fata, lasind vederii numai doi ochi mari, adinci, albastri, inecati in lacrimi. Tinindu-se de bratul dacului, ea suspina si tremura. Cind Dugis aflase ca sub infatisarea femeii dace se ascundea Apronilla, o ridicase pe brate si pornise ca o furtuna cu ea la Vitellius.

Dar fericirea mult asteptatei revederi fusese umbrita de vestea pe care o adusese Apronilla : sus in munti, la stina dacului care o calauzise, Cluvianus se lupta din rasputeri cu moartea, greu ranit in lupta cu Domitius Rufinus si cu garda lui. Cu pretul vietii, galul reusise s-o scoata din vila si s-o ascunda in munti.

Ceata de calareti, in frunte cu Vitellius si Dugis, a tinut-o in goana cailor pe carari de munte cunoscute numai de dacul care ii calauzea prin intuneric cu multa dibacie, si nu apucara sa cinte cocosii a doua oara cind ei sosira la stina. L-au gasit pe Cluvianus zacind pe un pat de fin moale. O dira subtire de singe i se prelingea prin coltul gurii. Galul urias lungit pe pat arata si mai urias. De sub tunica sfisiata razbatea afara ciotul unei sulite rupte, al carei virf de fier ramasese infipt adinc in pieptul lui puternic.

Vitellius si Dugis se apropiara de el, hotariti sa-i dea tot ajutorul ce le statea in putinta si sa pregateasca cele necesare pentru ducerea lui la curtea lui Diegis. Cind il vazu pe fostul tribun, fata galului se lumina, un zimbet ii flutura pe linga suvita de singe ce se scurgea din gura.

Il privi lung si o caldura de multumire i se raspindi prin tot trupul.

Ii facu semn sa se apropie si incepu sa-i vorbeasca in soapta, amestecata cu suieratul singelui ce-i fierbea in piept :

Tribune, sa nu te simti vinovat de moartea mea asa a fost voia zeilor! Mor impacat si multumit acum ea este libera si tu ai venit Rog zeii sa va dea fericirea pe care si-o doresc oamenii!

Te vom face sanatos, bravule Cluvianus! il incuraja Vitellius.

Eu plec la zei tribune

Cuvintele cu greu mai puteau fi intelese. Suvita de singe din coltul gurii se mai ingrosase. Vitellius abia mai putu sa prinda :

— Sa-l omori pe Domitius Rufinus sa razbuni si moartea mea

Ne vom razbuna amindoi, galule bun!

Cluvianus nu mai putu vorbi. Isi pironise privirea in frunzisul fagului si sufla rar si slab. Singele se pornise si mai tare. Toata noaptea, uriasul gal se lupta cu moartea si spre ziua isi dadu sfirsitul.

e trei zile plecasera din Sarmizegetusa. In drum, trecusera pe linga campurile cohortelor romane de la Apulum, Potaissa si Napoca, fara sa se opreasca. Era in plina vara. In padurea prin care mergeau nu adia nici o boare de vint, nu se misca nici o frunza. In frunte mergea Diegis, urmat de Sarmis, Vitellius, Dagio si Susagus. Se insirasera pe poteca ce serpuia printre fagii batrini si lasasera caii sa mearga in voie. Dupa ei venea garda, vreo douazeci de luptatori incercati, vinjosi si indesati, cu pieptarele de oaie strinse bine pe trupuri.

Diegis pornise incarcat cu daruri la triburile din miazanoapte, trimis de rege. Decebal cerea ajutor pentru alungarea dusmanului din tara. Ducea pentru fiecare sef de trib cite-un pergament intarit cu sigiliul regelui, in care scria:

„Luati aminte, cinstiti vecini si viteji luptatori, ca daca Dacia va fi prefacuta intr-o provincie a imperiului veti cadea si voi cotropiti si luati captivi. Voi, cinstiti vecini, ajutindu-ne pe noi, nu veti face altceva decit sa va aparati paminturile, femeile si copiii vostri.'

In timpul pregatirilor de plecare, Sarmis fusese mirat de desele vizite pe care Eurotas le facuse regelui. Nici el si nici Vitellius nu se incredeau prea mult in negustorul pe care il cunoscusera la Getidava. Diegis pastra insa convingerea ca batrinul grec e un infocat dusman al imperiului si un bun prieten al regelui.

Livianus Claudius pastrase hotarirea nestramutata de a parasi Sarmizegetusa si chiar de a se retrage din viata militara, dar fuga Apronillei ii rasturnase toate planurile. Renuntase sa mai plece din Dacia si jurase in numele lui Jupiter sa nu-si gaseasca linistea pina cind nu-l va vedea rastignit pe tribunul tradator si nu va prinde sclava fugara. Furia lui depasise repede orice masura : il ura pe Decebal, ii ura pe daci, il ura pe Vitellius si chiar si pe Apronilla. Incepuse sa-si pregateasca de lupta legiunile si cohortele, iar prin Eurotas sa urmareasca si sa impiedice pregatirile pe care le facea Decebal.

In mers, calul lui Diegis se poticni de o radacina de fag mult iesita din pamint. Undeva departe se auzi mugetul unui cerb. In apropiere, o ciocanitoare batea toaca intr-un copac uscat. Isi reveni din ginduri. Il vazu pe Sarmis indemnindu-si calul.

Ce, ai sa-mi spui ceva? il intreba.

Nu crezi ca ar fi mai bine sa ne oprim? Nu-mi iese din minte goana centurionului de ieri.

Nu cumva te stapineste teama?

— Nu, Diegis, la mine in tara nu-mi este teama de nimeni si de nimic, insa avem cu noi pergamentele cu sigiliul regelui.

Da, si?

Gindeste-te ce s-ar intimpla daca ele, in loc sa fie duse triburilor din miazanoapte, ar ajunge la Roma?

Banuiesti ca vom fi atacati de vreo centurie?

Si de ce nu? in padurile neumblate ale Daciei se pot intimpla multe si se pot pierde urmele

Crimelor, murmura Diegis.

Plutarh spunea ca in lupta cu dusmanul orice iti este permis. Pe dusman sa stii sa-l ocolesti la timp, mai inainte de a-i cunoaste intentiile, si sa-l lovesti numai cind iti vine bine.

Diegis il privi si rise.

Tu pe-acolo prin Grecia pe unde ai umblat ai invatat sa ghicesti gindurile oamenilor? Sa nu te mire daca-ti spun ca pe romani ii cunosc cel putin tot atit de bine pe cit ii cunosti tu, de aceea am si parasit drumul care duce spre campul de la Porolissum.

Ajunsesera intr-o poiana. Diegis opri calul si se intoarse spre cei ce-l urmau.

—Hei, voi, tarabostilor si luptatorilor, n-ati fost niciodata la vinatoare prin aceste locuri?

Toti se privira mirati, nu stiau ce urmarea fratele regelui.

Care cunoaste drumul drept peste munte, spre cetatea lui Burio, la Marodava? continua sa-i intrebe.

— Eu am fost la Marodava, dar pe drumul cel mare, spuse Susagus.

Si daca in fata te asteapta dusmanul, nu trebuie sa ocolesti?

Raspunsul il primi de la Dagio :

Vad ca Susagus nu mai stie ca pe-aici a fost la vinatoare cu mine si cu Burio. N-ai grija, Diegis, taiem drept prin padure, trecem peste virful muntelui din fata si coborim chiar la Marodava.

Intr-un desis, ceva mai in vale, rasuna latratul lui Eros. Cu gindul la cele ce se petreceau, Sarmis isi uitase de ciine. Porni inapoi in galopul calului.

Vezi, Sarmis, sa nu-ti manince vreo vulpe javra! ii striga din urma Susagus.

Nu trecu mult si Sarmis se inapoie, urmat de ciine.

Sintem urmariti, spuse el dupa ce opri calul. Cind am sosit in vale, trei legionari fugeau in galop pe o poiana ce coboara inapoi spre drum. S-au ascuns repede in padure.

— Pe dusman trebuie sa-l socotesti tot atit de istet ca si tine, spuse murmurind Vitellius.

Era catre seara cind incepura sa coboare spre Marodava. De sus se vedea valea intinsa cu campurile si livezile lui Burio, iar in fund, pe o inaltime, se profila cetatea. In jurul ei, la poalele colinei, erau imprastiate casele comatilor si saivanele turmelor de oi si de capre.

Cetatea Marodava, asezata pe un colt de stinca iesit din coasta muntelui, domina intreaga vale. Era bine aparata, cu intarituri de birne groase si blocuri de piatra, si nu putea fi atacata decit dinspre munte. In multe privinte, atit ca pozitie, cit si ca aparare si constructie, se asemana cu cetatea Getidava, cu deosebirea ca pintenul stincos de la Getidava era mai puternic si mai inalt. Intre zidurile de aparare, cetatea era o imbinare de zidarie de piatra si de pereti din birne groase. In cele patru colturi, pe ziduri, se inaltau turnuri de paza si de aparare. Incaperile cetatii - trei la numar, lungi si largi de puteai sa intorci carul - aveau destinatii precise : prima servea drept cazarma pentru garda cetatii, a doua era sala armelor sau depozitul de arme al tarabostelui, pentru toata oastea ce-o putea ridica el in timp de razboi, si a treia o folosea ca locuinta. In aceasta incapere erau asezate, in lungul peretilor, paturi de lemn umplute cu fin moale, lavicere, mese si scaune. Pe pereti erau intinse covoare de lina frumos lucrate, intre care domina albastrul cerului senin, iar din loc in loc erau agatate vase din lemn sculptat si vase de pamint cu multe flori. Dedesubt se aflau beciurile cu provizii si vinuri. Cind se calca pe dusumeaua groasa de lemn, rasuna bubuitul pasilor, marit de golul de dedesubt.

Au trecut repede doua zile de cind Diegis si insotitorii lui erau oaspetii tarabostelui Burio, la Marodava. Tarabostele se simtea fericit pentru cinstea ce i se facuse, de a gazdui pe fratele regelui. Cele doua zile nu trecusera insa in petrecere si chefuri. Impreuna cu tarabostele, facusera planul prin care sa dejoace incercuirea si urmarirea soliei de catre centuriile de la Porolissum.

In cea de-a treia noapte, tirziu, cind luna scapatase dupa creasta muntelui, portile grele de lemn ale cetatii se deschisera cu un scirtiit prelung si se lasa incet podul peste santul de aparare umplut cu apa. Din cetate iesira Burio si Diegis. Mergeau pe jos in tacere, unul linga altul, urmati de sase calareti. In jurul lor era liniste. Dupa ce trecura podul, se oprira.

— Pina acum ar fi trebuit sa ne dea semnalul, sopti Diegis cu ingrijorare.

Ni-l vor da indata, eu imi cunosc oamenii, il incredinta Burio.

Se intoarsera spre cei sase calareti. Burio vorbi apasat :

— Sa aveti incredere deplina in calauza mea, cunoaste bine toate coclaurile muntilor si va scoate acolo unde trebuie sa va intilniti cu Diegis si ceilalti

Tacu, intrerupt de Diegis. Dupa cum vorbi, fratele regelui era foarte ingrijorat.

— Va dati seama voi, Sarmis, Dagio si Vitellius, de importanta pergamentelor ce v-am incredintat? in miinile voastre se afla soarta regelui si a Daciei! Ne asteptati trei zile la locul stabilit, si daca nu sosim, va urmati drumul spre triburile de la miazanoapte. Veti fi o solie a regelui! Va faceti o garda din dacii ce-i veti intilni in calea voastra!

In timp ce Diegis vorbea, de departe, din padurea de pe munte, se auzi un strigat de huhurez, repetat de doua ori.

-— Se aude semnalul, spuse Burio, usurat de asteptarea plina de incordare. Totul este in regula, porniti numaidecit!

Sa aveti incredere in piepturile si bratele noastre! sopti Dagio.

—Tu raspunzi fata de mine si de rege! spuse Burio omului sau, calauza. Sa fii lup cind esti atacat, vulpe daca vei fi impresurat si sarpe de vor cauta sa te prinda prin viclesuguri.

Cei sase pornira in linistea si intunericul de nepatruns al noptii, luind-o pe o poteca ce se pierdea pe povirnisul muntelui.

Burio aflase prin iscoadele sale ca, de la sosirea lui Diegis, cetatea Marodava era intr-una sub supravegherea cetelor de legionari din campul din apropiere, de la Porolissum. De aceea, dupa multa chibzuinta, gasira ca cea mai buna cale de a dejuca planul romanilor era ca pergamentele sa porneasca pe poteci ascunse si sa faca un mare ocol, iar Diegis, cu intreaga sa garda, sa mearga pe drumul obisnuit, sfidind orice pericol s-ar fi ivit, cu scopul de a verifica astfel intentiile dusmanului.

In aceeasi dimineata, cind soarele se ridicase numai la citeva sulite pe cer, din cetatea Marodava ieseau Diegis si Burio, insotiti de garda cu care venise si de o ceata de luptatori de-ai lui Burio. Coborira in vale pe drumul ce taia in lung povirnisul muntelui si luara oalea catre drumul cel mare, ce ducea spre campul roman de la Porolissum. Scapati de grija pergamentelor, mergeau in pasul cailor, fara sa piarda din vedere cele ce se petreceau in jur.

Iesisera in drumul cel mare, cind Diegis il intreba pe tarabostele Burio :

— Tu n-ai mai fost de mult la campul de aici, de la Porolissum? La Sarmizegetusa ne-ai trimis veste ca se ridica in graba constructii mari.

— Da, se construiesc intarituri si cazarmi de piatra. Toata valea din jurul campului este un mare santier

De piatra, murmura intristat Diegis. Cind Roma inalta constructii de piatra, este semn ca nu are de gind sa mai plece, adauga el cu voce scazuta.

Acolo, continua tarabostele, vei vedea ca nu se construieste numai un castru, ci o adevarata cetate romana. Se ridica cazarmi mari, si in jur vile, taberne si piete, si sint zvonuri ca vor construi si un circ sau un amfiteatru, ca in cetatile lor din imperiu.

Crezi ca vor avea timp sa termine tot ceea ce au inceput?

Nu stiu! Eu n-as vrea sa le termine. Regele si cu tine sinteti singurii care stiti ce avem de facut. Poporul este gata sa porneasca la lupta. Fiecare dac ii uraste pe romani

Tarabostele nu termina tot ce avea de spus. Din fata se deslusira sunete de trompete. Vazu cum Diegis ii arunca o privire intrebatoare.

Ce se-aude, Burio?

Ma intrebi? Desigur ca au pus ceva la cale! Se vede ca in noaptea asta cetele de legionari si iscoadele lor s-au apropiat mult de Marodava. S-ar putea sa fim atacati.

Tarabostele asculta cum sunetele trompetelor se repetau, si in aceeasi masura ele se auzeau tot mai de departe. Nu se ]ndoia ca erau semnale prin care iscoadele romane anuntau ca alaiul fratelui regelui le aparuse in cale. Intreba :

Ce vom face daca vom fi inconjurati de sulite?

—Asa cum ti-am spus, nimic! Sa-i lasam sa ne incercuiasca, si vom vedea ce vor. Se intoarse si repeta ordinul catre comandantii garzilor : Nu se trage nici o spada, nu se sloboade nici o sageata, nu se intinde nici o sulita! Tu esti sigur, Burio, de oamenii pe care i-ai pregatit sa porneasca repede spre Sarmizegetusa, daca vom fi impiedicati sa ne urmam drumul?

Tot atit de sigur cum sint de mine! raspunse tarabostele.

Continuara sa mearga linistiti. Burio le spuse luptatorilor din garzi ca nu trebuie sa mearga tacuti si incordati, ca si cum ar fi gata de lupta, ci sa rida, sa cinte, sa glumeasca. Nu mai inaintara prea mult. La o cotitura a drumului, intilnira un centurion urmat de un puternic grup de legionari. Centurionul opri calul si le facu si lor semn sa se opreasca.

— Unde au pornit vitezele capetenii dace? ii intreba el cu voce supusa.

Mergem prin tara noastra, centurioane! raspunse tarabostele. Ii arat prietenului meu, taraboste din partea de miazazi a tarii, cit este de mare tara si ce este: mai frumos pe mosia mea, Marodava. Daca nu se supara centurionul, il rog sa-mi spuna, care ii este numele?

Sint Cassius Fulvius, viteazule taraboste! iti raspund fiindca am primit ordinul sa-i socotim pe tarabostii daci cu acelasi grad ca pe tribunii imperiali.

— Dar noi nu servim in armata imperiului?! se mira intrebator Burio.

Nu stiu! Tarabostele nu trebuie sa uite ca eu sint un ostas al imperiului si execut ordinul comandantului meu, legatul Aulus Plautius, din campul de la Porolissum.

Se intelege ca executi ordinele comandantului tau, dar aceasta nu ne priveste pe noi.

Burio incerca sa indemne calul.

Rog pe taraboste sa ma ierte. Am spus ca indeplinesc ordinul ca un ostas supus : am ordin sa nu las cete de luptatori daci sa mearga pina la camp, iar daca acestea se apropie, trebuie sa le opresc, sa le iau armele, si pe luptatori sa-i duc in fata legatului. Daca tarabostele era insotit numai de doi sau trei daci, putea sa treaca nestingherit,

Dar noi nu ne vom lasa sa fim dezarmati! rosti tarabostele cu ton ridicat, mai mult pentru a-l impresiona pe centurion.

Voi executa ordinul legatului. Va vom ataca cu armele, si aceasta ar fi o dovada ca trecerea voastra prin aceste parti nu se face cu ginduri curate.

Centurionul vorbea privind cu mult respect spre Diegis, semn ca stia pe cine are in fata. Ramase placut surprins cind il auzi pe Diegis spunind cu voce stapinita :

Burio, centurionul Cassius Fulvius are dreptate. Din moment ce trebuie sa execute un ordin, n-are nici un rost sa ne opunem. Cu aceasta ocazie vom avea placerea sa-l vedem si sa-l cunoastem pe legatul Aulus Plautius, caruia ii vom duce si un salut din partea regelui.

In sinea lui, Diegis era fericit ca reusise sa dejoace manevrele dusmanului. Astepta linistit ca luptatorii ce-l insoteau sa fie dezarmati si nu incerca nici un gest de opunere cind vazu ca totul se transformase intr-o minutioasa perchezitie, care se extinse si asupra sa si a lui Burio. Pe masura ce perchezitia se apropia de sfirsit, vedea cum creste nelinistea centurionului.

Catre amiaza intrara in camp si fura primiti in sunete de trompeta, cu garda de onoare, asa cum se proceda la sosirea de la Roma a unui senator sau a altui functionar inalt al imperiului. Cel mai surprins se arata legatul Aulus Plautius, care stiu sa ascunda cu maiestrie adevarata misiune a centurionului. Vorbi, aratind o mihnire abil prefacuta :

— Dar nu se poate, toti zeii sa ma pedepseasca, este ceva nemaipomenit! Cum de-a putut centurionul sa-mi faca aceasta rusine, sa opreasca pe viteazul si multrespectatul Diegis, acela care a tratat pacea cu Roma? Te rog sa ma ierti de supararea pe care ti-a provocat-o centurionul meu! imi pare atit de rau! Trebuia sa ma anunti ca faci o calatorie prin partile acestea, si trimiteam sa te intimpine cu toate onorurile si sa-ti faca garda o centurie intreaga! Pentru mine, viteazul Diegis, fratele regelui, il reprezinta pe insusi vajnicul Decebal. Multi ani sa-i daruiasca zeii!

Cu multa liniste si demnitate, Diegis cauta sa prinda momentul pentru a intrerupe vorbele lipsite de sinceritate ale legatului.

Iti multumesc pentru cuvintele ce-mi adresezi, Aulus Plautius! N-a fost decit o mica intirziere. Doream de altfel sa vad campul si pe dumneata. Daca nu ma insel, ai facut parte dintre legatii care l-au insotit pe Livianus Claudius cind s-a tratat pacea. Regele vrea sa stie ce se mai petrece prin aceste parti ale tarii. Sintem doar aliati impotriva dusmanilor din afara. Imi pare rau ca nu pot sa ramin mai mult timp ca oaspete aici. Te rog sa dai ordin sa se restituie armele garzii mele si luptatorilor tarabostelui Burio.

Am si dat acest ordin, chiar din clipa in care mi s-a raportat ca voi avea cinstea sa primesc vizita fratelui viteazului Decebal! Ce face regele, e sanatos? Nu l-am vazut decit o singura data si am ramas cu o parere de neuitat : Decebal este omul de fier, mai mult chiar, este o stinca de granit. A stiut imparatul cu cine se uneste impotriva dusmanilor imperiului!

Legatul ridica clopotelul si suna scurt. Intra un contubernal.

E tirziu, trebuie sa-mi ospatez cum se cuvine niste oaspeti atit de bineveniti!

A doua zi, Diegis isi continua drumul. Din cele ce se petrecusera, se convinsese si mai mult ca tactica de moment a Romei era ca, in locul fortei, sa sugrume poporul dac zimbindu-i si laudind marea prietenie dintre romani si daci. Mersese mult timp adincit in ginduri.

Te-ai convins, Burio? Daca nu ne vom grabi sa-i aruncam peste Dunaris pe acesti oaspeti nepoftiti, poporul dac va pieri inabusit sub colosalul imperiu vecin!

Dupa trei zile, Diegis se intilni cu grupul celor sase, in frunte cu Sarmis si Dagio, care ii predara pergamentele scapate de urmaritori. In calea lor, intr-o poiana de munte, dadusera o lupta grea cu un grup de legionari, care la inceput se prefacusera ca au ratacit drumul.

tai linga mine, Daizus, te agiti intr-una si nu-ti mai gasesti locul! Ma durea in suflet de cite ori ma gindeam ca pentru fericirea mea tu iti vei fi pierdut viata!

Sub un fag din curtea cetatii Carsidava, pe o banca grea de lemn, sedeau Carsida si Daizus. In apropierea lor, pe iarba, se juca micul Dicomes, fiul lui Sarmis si al Cumidei. Se apropia toamna. In copaci, frunzele incepusera sa rugineasca. Dorul ei dupa cei plecati in solie spre miazanoapte si care intirziau sa se intoarca ii fusese stins de sosirea lui Daizus. La fel ca ea sufereau Apronilla si Cumida. Sosirea nemaisperata a fratelui socotit pierdut ii rascolise si alte sentimente, pe care ea nu reusise sa le alunge cu totul din suflet, de cind scapase din sclavie. In papyrusul lasat lui Usugus pentru Sarmis, batrinul Dicomes recunoscuse ca Daizus era fructul dragostei lui cu o roaba si, in lipsa lui Sarmis, el raminea stapinul Carsidavei.

— Te arati prea nelinistit, Daizus, ce se petrece cu tine? Ii prinse capul intre miini si-l saruta pe frunte. Ii rise in ochi.

Strengarule, sa n-o intristezi pe sora ta!

— Ce te mira, Carsida? Am in mine o stare care nu-mi da pace. Citeodata ma simt prea fericit Daizus, robul acum frate al sotiei lui Diegis, fratele regelui Citeodata, parca as vrea sa mor as dori sa mor! Nu pot sa uit clipele de atunci, cind ma aflam in fata imparatului, sagetat de privirile unei multimi innebunite de placerea de a vedea cit mai multi sclavi omoriti. Nu pot sa uit nici clipa cind am fost dezlegat, fara sa mai fiu rastignit! Ceva s-a schimbat atunci in mine. Ma pregatisem atit de mult sa-i arat crudului imparat ca un dac nu se sperie in fata mortii!

Carsida il asculta mingiindu-i parul blond, lung si ondulat. Il privea dintr-o parte. Se asemana tot mai mult cu raposatul ei tata.

— Pe Apolodor l-ai mai vazut? Arhitectul nu te cunostea

Ii puse intrebarea cautind sa prinda momentul dornica sa afle raspunsul la o alta intrebare care-i ardea inima.

Da, el ma cunostea. Dupa ce am fost prins, am fost dus o data in fata lui si a unui tribun. Cind mi-a dat pergamentele si mi-a spus ca sint liber sa ma intorc acasa, era atit de trist si atit de imbatrinit : un om fara putere, fara pofta de viata cred ca suferea mult

Mai spune-mi ceva despre ei, Daizus!

— Ce sa-ti mai spun?! Mi-aduc aminte de o intrebare a lui, care m-a zguduit de mila. Cred ca arhitectul te-a iubit mult, Carsida, M-a intrebat : „Spune-mi, daca stii : sora ta ma ura?'

Carsida tresari si-l privi lung, cu ochii tulburi. Il intreba, aproape fara sa-si dea seama :

Si tu ce i-ai raspuns?

Buzele ii tremurau usor, napadita de o caldura launtrica.

— I-am spus ca nu-l urai.

Daizus tacu si ramase mult timp nemiscat, privind departe. Tirziu, se intoarse spre ea. I se paruse ca suspina. Ii vazu ochii inotind in lacrimi.

De ce plingi, Carsida? Tu nu i-ai facut lui nici un rau. Raul si l-a facut singur, cumparindu-te!

Ea incepu sa-i vorbeasca incet, inecata de plinsul abia stapinit :

Sint lucruri pe care un barbat nu poate sa le inteleaga. Fetele cumparate ca sclave pot incapea pe mina multor brute. El a fost altfel. Si altceva, ce mai tii minte ca ti-a spus?

Imi amintesc bine cuvintele spuse de el cind mi-a dat certificatul tau de eliberare : „iti dau certificatul de eliberare a Malvei ; Carsida n-a fost niciodata sclava mea.' A mai spus ca daca ar fi stiut ca tu erai sotia fratelui lui Decebal, cu toata pretuirea ce ti-o purta, te-ar fi eliberat din prima zi.

Din nou, un timp, amindoi tacura.

Dar pe Septimius unde l-ai intilnit? La castrul in care am fost noi inchisi citeva zile la inapoiere, el s-a aratat un om cu sufletul negru.

Am stat mai multe zile si eu inchis in acel castru de la intrarea in valea riului Rabo. In acea noapte, ultima pe care am mai trait-o acolo, Septimius era de garda. Am stat mai mult timp cu el de vorba. Alti legionari nu schimbau cu mine nici un cuvint, A aflat cine sint si ce caut prin acele parti. M-a intrebat : „Daca te scot din castru, ma iei cu tine in Dacia?' De fapt, centurionul stia ca am certificat de eliberare, dar cind i-am spus ca il am si pe-al tau, a dat ordin sa fiu legat si inchis. A doua zi, Septimius a primit insarcinarea sa ma duca inapoi la Drubeta, dar abia am facut citeva sute de pasi pe drumul spre pod si am luat-o amindoi prin hatisuri, facind un ocol mare catre drumul ce duce prin valea riului Rabo spre Sarmizegetusa.

Carsida incetase de mult sa-l mai asculte pe Daizus. Il vazuse pe batrinul Usugus intrind pe poarta cetatii. Cind era suparat, batrinul vorbea singur, cu voce tare. Il urmari ducindu-se la sipotul cu apa rece si bind cu multa sete.

Mos Usugus, vino-ncoace! il striga ea.

— Vin indata, stapina, Marele zeu sa te tina in paza!

Batrinul se apropie stergindu-se la gura cu dosul palmei si aranjindu-si mustatile stufoase, albe si lungi, isi lua caciula in mina.

— Sezi, il indemna ea. Cine te-a suparat, mos Usugus?

— Stapina Carsida si stapine Daizus, incepu batrinul printre accese de tuse, suflind greu, am vazut ca jos se petrece ceva. Sint speriati si comatii, si robii

Au aparut cete de legionari prin apropiere? sari Daizus.

Cu miscari incete, batrinul continua sa-si stearga mustatile.

Nu, stapine, nu s-au zarit legionari, s-au vazut insa oameni tot atit de rai : niste capnoboti . Stapina stie ca acolo unde vin preotii

Tacu. Privi in sus, spre creasta muntelui si spre cer. Urma cu voce potolita

— Eu am trecut la noua credinta si nu ma mai tem decit de El

Intorcindu-se spre batrin, Carsida ii lua mina si i-o strinse cu caldura.

— Si ce, mosule, ti-e frica sa nu te ia?

Apai, nu la mine ma gindesc, stapina! Nu pun ei mina pe Usugus, ca se tem de stapinii mei. Ma ingrijorez de „sfintu'

— Mai e aici batrinul Porfirios, mos Usugus? intreba Daizus, intrerupindu-l.

Este, stapine! Sta retras sus intr-o pestera, trebuie ca o stii de cind umblai cu oile si cu caprele.

— Si pe la pod, pe la Drubeta, erau unii liberti si unii sclavi despre care se spunea ca trecusera la invatatura unui galilean.

Asa, stapine, el este invatatorul si fiul Domnului.

Tot n-am priceput insa. Unii spuneau ca este zeu, ca s-a urcat la cer, altii ca a fost un om ca toti oamenii. Pe care sa-i crezi?

— Da, stapine, a fost om, a venit pe pamint ca sa ne invete, apoi, dupa ce a murit pe cruce, a inviat si s-a suit la cer

Eu nu stiu, mos Usugus. Acolo la pod, am ascultat intr-o seara pe un sclav batrin, el spunea ca l-ar fi vazut. Povestea batrinul sclav : „Era un tinar galilean cu par castaniu, ce-i cadea in plete lungi pe umeri, cu obrazul tras, cu privirea adinca, linistita”. Si mai spunea sclavul acela, continua Daizus, ca o clipa privirea lui s-a intilnit cu aceea a galileanului. S-a simtit parca strapuns de sageti, i-a simtit puterea si nu-si mai putea desprinde privirea din ochii lui. Din acea clipa, spunea el, a ramas in suflet cu un fel de tarie care l-a facut sa uite de saracie, de sclavie si de nefericire. Atunci, multi dintre cei care il ascultau pe batrinul sclav au ris cu hohote. Am ris si eu

Sa nu mai rizi, stapine! El este mintuirea noastra

— Eu stiu una, mos Usugus, il intrerupse Daizus, una pe care am auzit-o de la Sarmis, la pod, cind el statea cu piciorul rupt pus intre scinduri : „Daca n-au putere zeii, pe care nu-i vedem si ni-i inchipuim ca traiesc in nori, pe virfuri de munti sau in valurile marii, ce putere ar putea sa aiba acel invatator, care a fost un om ca toti oamenii?”

Batrinul se ridica repede, ca speriat, si se sprijini in toiag.

— Sa nu spui vorba asta, stapine, ca faci mare pacat! Am crezut ca o sa am ajutorul tau Ma duc, stapine, ma duc jos, sa vad ce se mai aude de capnobotii aia!

— Stai, mos Usugus, il ruga Daizus, de ce nu ridici toiagul sa ma croiesti zdravan, fiindca nu te ascult, asa cum ai facut-o de-atitea ori cind m-ai crescut?

Stapine erai copil Sa ma ierti, stapine!

— Stai ca merg cu tine, tocmai vream sa dau o raita pe la casele de jos, mergem si pe la Porfirios. Dar pe unde-o fi umblind Septimius?

E jos, stapine, a pus ochii pe fata unui comate. Nici nu stiu cum se vor fi intelegind. Dar, de, inimile poate se inteleg mai usor, tineretea

Plecara. Coborira pe poteca in trepte ce ducea de-a dreptul la casele de jos. Pe la mijlocul povirnisului il intilnira pe Septimius. Urca agale, invirtind in mina o garoafa rosie si fluierind fericit.

Ce faci, Septimius, pe unde hoinaresti? Cum te simti aici, in Dacia?

Septimius ii vorbi plin de fericire :

Daizus, multumesc zeilor care m-au indemnat sa vin cu tine! Ma simt bine in Dacia si imi plac dacele! D-aici nu mai plec, aici vreau sa mor!

Daizus il invalui intr-o privire plina de caldura.

Septimius, vrei sa mergi cu mine? O mica plimbare pe coasta muntelui. Se intoarse apoi spre batrin. Mos Usugus, unde e Porfirios, la pestera ursului, sau la aceea a balaurului?

La pestera ursului, stapine, dar sa ne grabim, poate ca acei capnoboti indemnati de zeii cei rai

— Cine, preotii aceia? I-am vazut mai adineauri. Au stat de vorba cu un rob si au plecat apoi in susul vaii, lamuri Septimius.

Sa ne grabim, stapine! Batrinul porni inainte coborind cu pasi repezi poteca. Daizus il opri dupa primii pasi.

— Vino inapoi, mosule, nu stii ca e mai de-a dreptul daca taiem coasta muntelui prin Poiana caprioarelor?

Incepura sa urce poteca. La poarta cetatii, Daizus ceru sa fie insotit, de zece oameni inarmati bine. El si Septimius isi pregatira spadele. Batrinul privea mirat pregatirile ce se faceau si nu intelegea nimic.

Au ajuns la pestera lui Porfirios cind soarele mai avea citeva sulite pe cer pina sa scapete peste munte. Daizus ascunse garda ce-l insotea intr-o scobitura din apropiere, impreuna cu Septimius, se catarara pe un colt de stinca, de unde puteau privi printr-o crapatura in pestera. Inauntru era liniste. Intr-o parte era o gramada de fin si de frunze uscate, pe care pustnicul o folosea drept pat pentru odihna. In gura pesterii pilpiia slab focul, linga care fierbea o oala plina cu bureti. Spre fund, lumina zilei abia mai razbatea. Vazura la lumina flacarilor pe pustnic in genunchi, in fata unei firide in care se afla o cruce de lemn. In cele doua parti ale crucii ardeau cu flacara slaba doua ramurele verzi de brad. Batrinul pustnic se ruga. Buzele si barba lui se miscau incet si cadentat. Flacarile slabe ale celor doua ramurele de brad aruncau pe fata lui un joc de lumini si de umbre ce-i dadeau un aer de adinca meditatie si de rugaciune. Pe fata i se oglindea sufletul : impacare, blindete si mila.

Daizus puse urechea la crapatura din stinca si incerca sa asculte. In fata pesterii se auzira tropote si murmure. Daizus nu mai putu asculta. Il auzi pe Usugus, dupa stinca, murmurind, cuprins de teama :

Au venit, ticalosii! Ce facem, stapine?

Cautind sa se stapineasca, Daizus urmari prin crapatura tot ce se petrecea inauntru. Vazu intrind un capnobot urmat de o ceata de preoti. Pasea rar, tirindu-si dupa el mantia alba de postav de lina. Doi preoti tineau in miini faclii aprinse. Capnobotul se opri la spatele pustnicului si incepu sa rida zgomotos.

— Ce faci aici, batrine, pentru ce te chinuiesti stind in genunchi? il intreba in batjocura. Marele zeu sa te aiba in paza, dar nu te inteleg!

Porfirios tresari, isi intoarse incet capul si-l privi cu multa liniste. Vazu ca are linga el preotii lui Zundecibalm. Se ridica incet si vorbi cu blindete :

De ce m-ati intrerupt din rugaciune?

— Te-am intrebat de ce te chinuiesti, si tu, batrine, imi faci mustrari! Dar ce vrajitorie mai e si asta? Tu te rogi la crucea pe care in imperiu sint rastigniti tilharii si tradatorii?

Pustnicul il privi lung. Citva timp vazu numai briul albastru, lat, cu care capnobotul era incins peste mantia alba. Tinea miinile la piept, ca pentru rugaciune.

Eu ma rog crucii pe care a fost rastignit acela care a suferit pentru mintuirea oamenilor

Si marelui zeu Zamolxis nu-i aduci jertfe?

Eu nu cunosc si nu ma inchin nici unui zeu!

Nu cunosti nici un zeu?

Capnobotul, scurt, gros, pintecos, il privi pe sub sprincenele dese si mari, cu ochii aproape inchisi. Isi stringea falcile cu ciuda. Continua sa-l intrebe :

— Si nu aduci jertfe la nici un zeu? incepu sa zimbeasca : Ai trecut la credinta galileanului acela?!

Urmez invatatura lui, pentru indreptarea oamenilor, sopti Porfirios.

Bine, batrine, dar acel galilean care a murit de vreo suta de ani n-a putut sa indemne poporul la revolta, pentru a-l face pe el rege. Continua sa-si stringa falcile. Tu, asa neputincios, vrei sa ajungi rege al Daciei? il intreba.

Linistit, Porfirios isi ridica miinile. Pe fata lui nu se misca nici un muschi, privirea ii era linistita, in ochi i se oglindeau mila si iertarea.

El n-a urmarit sa ajunga rege. Imparatia lui nu este pe pamint, ci in cer, vesnica! Regii si imparatii chinuiesc si omoara oamenii, ii schilodesc pe cei sanatosi, ii fac sclavi pe cei liberi si nu-i ajuta pe cei ce sufera!

Pustnicul tacu, privind in gol. Lui Daizus i se parea ca in jurul capului batrinului pilpiia o lumina slaba.

Capnobotul il ascultase si cu oarecare curiozitate, pe linga ura ce o nutrea. Marele preot Zundecibalm ingrijise din timp ca preotii lui sa fie initiati atit asupra invataturii lui Christ, cit si despre persecutiile la care erau supusi crestinii in imperiu.

Vezi, batrine, rupse capnobotul tacerea, noi nu putem sa intelegem un lucru : ai trecut la credinta galileanului, dar ea se aseamana cu invatatura lui Zamolxis. Marele zeu este sus, dincolo de noi, in cer, si acel Christ s-a urcat tot acolo. Spui ca fericirea oamenilor este in cer, dar si noi, dacii, credem ca cei buni si viteji merg tot sus, in cer

Nu e totuna, Mare preot! La voi lipsesc mila, iubirea si ajutorarea aproapelui. Zeul vostru pedepseste pe cel ratacit si cazut in pacat, pe cind El il iarta si-l aduce pe calea cea buna. Voi jertfiti oameni, ii omoriti in chinuri, spunind ca numai asa puteti afla vointa marelui vostru zeu, pe cind El s-a adus jertfa pe sine, pentru indreptarea oamenilor.

Capnobotul isi invinse curiozitatea ce-l stapinea si nu mai putu rabda. Il privi cu ochi mariti si-i striga :

De ce-ai venit sa ne strici credinta? Dupa cite vad, tu esti grec. De ce n-ai ramas in tara ta?

Dar tu si insotitorii tai pentru ce-ati venit, Mare preot? Sa ma lepad de credinta in El? Ai avut mare dreptate! Da, credinta dacilor se aseamana cu invatatura Lui. Eu am stiut asta, de aceea dacii vor trece repede la noua credinta! Dar eu stiu pentru ce-ai venit! Ai venit sa ma iei si sa ma duci. Vreti sa faceti crestinilor ceea ce le fac guvernatorii, legatii si tribunii in imperiu

Da, batrine! Capnobotul vorbi cu voce mai potolita : Am venit sa te luam! Marele preot Zundecibalm vrea sa cunoasca mai bine noua credinta. Pregateste-te, batrine, chiar in seara asta trebuie sa ajungem in vale.

Merg, faca-se voia Lui! murmura pustnicul.

Daizus socoti ca sosise momentul. Stia ca cine e luat de preoti nu mai are sanse de scapare. Sari de pe coltul de stinca, facu semn lui Septimius si garzii sa-l urmeze si intra in pestera.

Marele zeu sa va aiba in paza! saluta el intrind. Ce se intimpla aici?

— Ne rugam Marelui zeu pentru intregul popor si pentru tine, viteaz taraboste, spuse capnobotul, surprins. Dar cine esti tu? Un taraboste tinar nu cunoastem la Carsidava!

Sint Daizus, fiul tarabostelui Dicomes!

Nu cunosc alt fiu al lui Dicomes. Stiu de fiul care a fost sclav in imperiu, stiu de Carsida, Marele zeu s-o aiba in paza si sa-i dea viata lunga!

La spatele lui Daizus, batrinul Usugus tremura. Teama de preoti il stapinea pe fiecare dac. La cuvintele ce le auzi, Daizus trase de la briu papyrusul lasat de batrinul Dicomes si-l intinse capnobotului.

Rog pe cinstitul capnobot sa citeasca.

Dupa ce citi, capnobotul ramase cu papyrusul in mina.

— Marele preot Zundecibalm n-a avut cunostinta ca tarabostele Dicomes ar fi zamislit un fecior cu una dintre roabele lui! murmura capnobotul, cu ton batjocoritor.

— Te poftesc sa-ti masori cuvintele! striga Daizus. Tatal meu si-a recunoscut fiul pe care l-a avut cu una dintre roabe, dar voi preotii nu va recunoasteti niciodata copiii!

Capnobotul nu se lasa intimidat si nici nu-si pierdu stapinirea de sine. Vorbi rar, cu dintii strinsi si cu ura greu ascunsa ca si amenintarea :

Se cunoaste dupa fata si zimbetul tau cu ce suflet vorbesti despre preoti! N-am stiut ca tarabostele Dicomes a mai avut un fecior. Noi, preotii, ne vom ruga Marelui zeu si pentru tinarul taraboste, Daizus!

Bine, sa lasam toate astea la o parte, schimba vorba Daizus. Dar cum se face, cinstite capnobot, ca veniti pe mosia Dicomes si nu treceti pe sus pe la cetate? Cum puteti sa vorbiti cu acest batrin care este sclav pe mosia noastra?

— Preotii pot sa mearga oriunde! rosti capnobotul. Niciodata un taraboste nu s-a amestecat in treburile Marelui preot si ale Marelui zeu.

Pentru robii si sclavii nostri trebuie sa fim intrebati.

Acest batrin se ridica impotriva marelui zeu Zamolxis si impotriva regelui. Noi il iubim pe Decebal si-l aparam! Capnobotul se intoarse spre pustnic : Esti gata, batrine? Apoi, catre preoti : Cinstiti preoti, ajutati-l pe batrin sa mearga!

— Sa nu faceti un pas! striga Daizus tragindu-si spada. Se opri intre pustnic si capnobot : Septimius, pregateste garda.

Nu faci bine ceea ce faci, tinere taraboste! rosti rar si cu ton amenintator capnobotul. Vei supara pe Marele zeu si pe Marele preot. N-am vazut pina acum ca cineva sa indrazneasca sa se opuna vointei Marelui preot.

— Cinstite capnobot, pe sclav nu-l puteti lua, si fiindca se lasa noaptea, ar fi bine sa coboriti in vale, altfel puteti pierde poteca prin padure, iar de nu intelegeti, eu si garda mea vom fi pusi in situatia sa ne masuram spadele cu ale voastre.

Capnobotul arunca o privire taioasa spre Daizus si facu citiva pasi spre iesirea pesterii, calcind apasat. Se opri si se intoarse spre Daizus.

Taraboste, te-ai supus singur judecatii Marelui zeu! Marele preot Zundecibalm se va plinge regelui, iar regele va hotari. Cobori apoi tonul : Din partea mea, tinere taraboste, ma voi ruga Marelui zeu sa te ia in paza lui!

I-ati vazut cit sint de lasi? spuse el dupa ce preotii iesira, si pasii lor se pierdura in vale. Cind s-a mai pomenit ca preotii sa nu-l taie cu spada pe cel ce nu li se supune? Hotarirea noastra i-a facut sa inteleaga ca aici puteau sa le ramina oasele.

Linga el, batrinul Usugus isi fringea miinile, chinuit de disperare si de teama.

Sa ma pedepseasca Zeul cel mare, in ce pericol te-am bagat, stapine! in miinile preotilor te gasesti prins mai rau decit in gura lupului.

Fii linistit, batrine! Cred ca va veni vremea cind se va sfarima si puterea lor.

Daizus se intoarse, facu semn lui Septimius si batrinului Usugus si, urmat de garda, parasi pestera.

Era tirziu cind se apropiara de cetate. Vazura de departe lumina multa. Focuri mari ardeau. Se auzeau chiote si strigate.

— Ce sa se fi putut oare intimpla sus in lipsa noastra, mos Usugus? Sa fi indraznit cumva sa atace vreo ceata de legionari cetatea?

Batrinul rise zgomotos, fara grija.

Stapine, cetatea este bine pazita. Iscoadele noastre sint raspindite pe toate drumurile si pe toate potecile, iar garda, cind inchide portile, poate sa tina piept la mai multe centurii. Ceva totusi se va fi intimplat, de este atita lumina. Poate ca se vor fi intors stapinii.

Cind ajunsera sus, presupunerea batrinului se adeveri. In cerdac stateau la masa Diegis, Sarmis si Vitellius. Revederea lor il misca pe Daizus pina in adincul sufletului. Nu stia ca se bucura de atita dragoste din partea lor. Pina tirziu, catre ziua, se prelungi ospatul, cu cintece si jocuri.

A doua zi - era catre prinz - sub razele blinde ale soarelui de toamna, toti patru pornira spre pestera lui Porfirios. Diegis isi daduse seama, indata ce aflase de cele ce se petrecusera la pestera, ca va trebui sa duca o lupta grea cu Marele preot. Inaintau in pasul cailor. Nu aveau nici un motiv sa se grabeasca.

— Ma framinta gindul, Diegis, rupse tacerea Sarmis, dupa ce toti tacusera un timp, ce-ai vrut sa ne spui despre rege? Nu este multumit de noi, am intirziat prea mult la triburile vecine de la miazanoapte, sau s-a intimplat ceva?

Diegis nu raspunse indata. Privea inainte, undeva departe, purtat de ginduri.

Regele e multumit de rezultatele soliei noastre, si mai ales este lamurit pe deplin asupra intentiilor Romei. Felul cum ei ne-au pindit si ne-au urmarit pe drum nu mai lasa nici o indoiala ca sint hotariti sa ne sfarime orice incercare de a-i scoate din tara. Am vrut insa sa spun altceva : regele este singur, se ajuta de Vezina si de Zundecibalm. Dar Marele preot nu trebuie lasat sa preia prea multe din treburile armatei. In trecut, Marii preoti erau si capetenii ale oastei, ceea ce le dadea puterea sa-l incercuiasca pe rege cum voiau. Decebal, ca si Burebista, vrea sa fie cu adevarat capul tarii si capetenie a armatei. Cu multa dibacie, regele il foloseste pe Zundecibalm numai pentru a tine strins unit poporul, prin jertfele ce le aduce lui Zamolxis, prin capnoboti si preoti Diegis opri calul. Sosisera in Poiana caprioarelor. Schimba vorba :

E prea multa frumusete aici ca sa trecem pe linga aceasta poiana fara sa ne adapam sufletele, spuse el. Descalecam putin si stam pe trunchiul fagului acela doborit de furtuna.

Descalecara. Un rob le puse dinainte cu multa indeminare ceva de gustat si plostile cu vin. Diegis ridica o plosca si sorbi din ea cu multa pofta.

Va vorbeam despre rege, relua Diegis stergindu-si mustatile si barba. Tot mai mult ma incred in judecata lui. De la inceput, el n-a vrut sa vada in Livianus Claudius decit un dusman, pe cind eu am inclinat sa cred ca ne era prieten. Cele ce s-au petrecut cu noi la Porolissum nu se putea sa nu fi fost puse la cale de general. Nu este usor sa conduci un popor! Regele poate ca va va incredinta si voua raspunderi mai grele si de incredere. E bine ca voi sa stiti ce vrea el, care ii este politica. Eu, fratele lui, de multe ori am ramas uimit de hotarirea, de planurile si de ambitia sa de a ridica poporul dac pentru a ajunge din urma Roma.

Diegis vorbea privind departe, peste virfurile copacilor. Vintul ii rasfira in valuri firele din barba. Frunze ruginii cadeau invirtindu-se usor, purtate catre vale. Isi intoarse privirea spre Vitellius. Continua :

Decebal a vazut in Roma un simbol al maririi si puterii, o atractie de nestavilit, ceva mai presus de orice inchipuire, de aceea el a facut si a incercat totul pentru a o imita. Nu numai eu am calatorit prin imperiu, ci si el. Nimeni, in afara de mine, nu o stie. Traian nu stie ca Decebal, travestit intr-un plebeu, a stat la Roma, s-a plimbat prin for, a vazut jocuri in Circul cel Mare si s-a convins in ce consta maretia imperiului. Asa se explica de ce el a inceput sa atraga in Dacia mesteri si negustori romani, a mutat cetatea de scaun a tarii de pe virful de munte pe locul pe care se afla acum Sarmizegetusa. A inceput sa ridice numeroase constructii puternice si sa organizeze armata dupa modelul roman si cu arme romane. E drept ca batrinii tarabosti si unele capetenii de triburi s-au opus, dar el a stiut cu energie sa-i aduca la ascultare, de aceea are si dusmani. Unul dintre acestia este Marele preot. Singurul tel care-l face pe Zundecibalm sa fie alaturi de rege este acela ca si el tine ca dacii sa invete sa scrie si sa citeasca in limba lor. Pina nu demult, scribii nostri au fost cind greci, care au scris in limba lor, cind sclavi romani, care au scris in limba Romei. Tarabostii tineri si copiii lor sint pusi acum de rege sa invete sa scrie, si preotii se ocupa de aceasta. Astazi, Dacia e un mare santier. Se intaresc cetatile, se fauresc arme si masini de razboi, se scoate din pamint mai mult fier, argint, aur si sare, se string provizii pentru anii grei de lupta ce vor veni si se stavileste risipa, caci dacii sint obisnuiti sa traiasca din belsug. Cu argintul, aurul, mierea, ceara si vinul nostru ni-i apropiem pe vecini si ni-i facem aliati, in lupta impotriva imperiului. Soliile vin si pleaca neincetat, zi si noapte, de la curtea regelui. Sefii de triburi vin aici sa invete arta razboiului. In fata dusmanului de moarte, Imperiul roman, triburile dace de la miazazi si rasarit, din afara hotarelor Daciei, vor sa se uneasca sub steagul regelui. Decebal, cu minunatul sau simt politic si cu o vointa de fier, a muncit ani de zile pentru a intari unitatea statului dac. A folosit cuvintul bun deseori, dar nu a neglijat nici viclenia si forta atunci cind era nevoie. Cind le-a spus tarabostilor ca trebuie sa invete sa scrie si sa citeasca, la inceput acestia au ris, dar cind i-a sagetat cu privirea s-au convins ca nu e de gluma. Un timp, si eu si el am ascultat filozofi greci, adusi la Sarmizegetusa sa ne invete geometrie, istorie, geografie, retorica.

Diegis se ridica de pe trunchiul de fag si isi intinse bratele pentru a se destinde.

— Ei, ati inteles acum cine este si ce vrea regele? Pe Decebal e greu sa-l cuprinzi in vorbe. El este mare cit un munte, tare ca granitul, iute ca torentul ce alearga vijelios si bun ca vinul! Ia mai sorbiti din plosti, si haideti sa mergem!

Catre amiaza ajunsera la pestera lui Porfirios. Intrara inauntru. Era goala, pustnicul plecase. In firida din fund ramasese crucea si doua ramuri verzi de brad, cu flacari ce mai pilpiiau inca, semn ca batrinul n-o parasise de multa vreme.

n iarna ce urma, iarna blinda, cu omat mult si geruri slabe, regele inteti pregatirile de razboi. Toti stiau ca se apropie marea incercare. Sarmis si Vitellius erau intotdeauna pe linga Diegis si toti trei in preajma regelui, gata sa execute ordinele lui. La Carsidava ramasesera Daizus si Usugus. Amindoi ingrijeau de mosie si de faurirea armelor in atelierele din casele de jos, asa cum facuse mai inainte batrinul Dicomes.

Trecu si primavara. Hotarirea decisiva a regelui nu putea sa mai intirzie. Era spre sfirsitul lunii mai cind, pe drumul ce lega Sarmizegetusa cu Cetatea-de-Munte si cu Cogheonul, se putea vedea un numar tot mai mare de preoti, intr-un continuu du-te, vino. Marele preot pregatea cu multa grija ceremonia pentru aducerea Marii jertfe catre Zamolxis. Marele zeu, prin Marele preot, avea sa spuna poporului dac care e voia sa : pacea, sau razboiul?

Drumul ce urca spre Cetatea-de-Munte mergea serpuind alaturi cu riul, luptindu-se cu coasta stincoasa a muntelui. Intr-un loc mai ingust era oprit de prima poarta a cetatii si de primul rind de ziduri. Mai departe, valea se largea, si drumul urca in panta lina pina la cea de-a doua poarta, cu al doilea rind de ziduri. Dupa citeva zeci de pasi, se oprea la a treia poarta, de unde suia pe terasa de sus. Aci inca se mai aflau constructiile din timpul cind vechea Sarmizegetusa fusese cetatea de scaun a regelui. Cetatea era aproape ovala, intarita pe de o parte de coasta stincoasa si prapastioasa a culmii, iar pe cealalta - cu ziduri groase de piatra. In partea de rasarit, drumul iesea din cetate, trecea in lungul unei sei pietroase si se oprea in fata Marelui altar sau Marelui sanctuar de pe Cogheon. Pe un mic platou pavat cu blocuri mari de piatra, alaturi de altarul vechi, se construise sanctuarul nou, numit Marele sanctuar, inconjurat de saizeci de coloane de andezit, cu baza de peste doi pasi, pardosit cu blocuri de diferite culori, formind desene si semne ale cultului lui Zamolxis. In partea din fund a Marelui sanctuar, linga peretele abrupt al stincii, se afla altarul de pialra, cu mai multe trepte, inconjurat, de coloane zvelte albe, din marmura. In spatele altarului era locul rezervat pentru rege si capeteniile dace : un fel de tribuna ca intr-un mic. amfiteatru, tot din blocuri de marmura, intocmai ca cele de la altar, iar spre stinca din apropiere se trecea pe un pod scurt, ingust, in arcuri frumos lucrate din marmura. Podul reprezenta mai mult o constructie simbolica, pe care pornea Marele preot cind pleca la marele zeu Zamolxis, trecind peste un izvor de apa limpede, ce-i despartea pe oameni de lumea zeilor nemuritori. Marele preot intra apoi in pestera din stinca, in care, pe trepte taiate anume, urca spre Marele zeu. In aceasta pestera, spunea legenda, ar fi disparut in timpuri stravechi batrinul si inteleptul Zamolxis. Dupa trei ani, el ar fi iesit de acolo cu parul albit si plin de intelepciune, ar fi dat apoi dacilor o noua invatatura si o noua religie, dupa care s-ar fi inapoiat in pestera, de unde n-ar mai fi iesit niciodata, devenind zeu.

Ziua aducerii Marii jertfe se apropiase. In Cetatea-de-Munte si la Marele sanctuar, animatia crescuse. Din departari se auzeau cintece si sunete de tulnice, amestecate cu chiotele multimii, sosita cu multe zile inainte pentru a lua parte la marea ceremonie. Dar multimea fusese oprita jos, la poarta cetatii. Treceau insa preotii, treceau cete de luptatori, si toata miscarea arata marile pregatiri ce se faceau, sporind si mai mult nerabdarea multimii.

Sosi si ziua deschiderii portilor. Multimea porni in fuga spre Marele sanctuar, dornica sa apuce un loc cit mai in fata, linga altar. Era atita lume, incit pe la prinz se umpluse terasa Marelui sanctuar si toata cetatea. Garzi de preoti pastrau ordinea. Multi se catarasera prin copacii de pe coasta muntelui din apropiere, curiosi sa vada aducerea Marii jertfe.

Soarele se ridicase mult peste creste, nici un nor nu pata imensitatea albastra a cerului, cind din palat iesi regele. Multimea izbucni in urale. Decebal calca rar si apasat, zimbea si raspundea salutind cu mina. In dreapta lui mergea Marele preot, iar in stinga - Diegis. In urma lor veneau tarabosti si capetenii de triburi dace. Regele purta armura cu solzi marunti, albi, lucitori, peste care avea aruncata mantia de purpura, larga, cu cute bogate, prinsa pe umar cu o fibula de aur. La sold legase spada cu minerul incrustat in pietre scumpe. Barba lui bogata era frumos pieptanata, iar mustatile lungi - bine rasucite la virfuri. Sub sprincenele stufoase, privirea era agera si ochii ii luceau. De sub caciula frumoasa de miel ii cadeau pletele carunte, in suvite lungi, rasfirate peste umeri.

Dupa barbati venea alaiul femeilor. In fruntea lor mergea regina, urmata de sotiile si fiicele tarabostilor si capeteniilor. Regina purta iie frumos inflorata si fota bogata, peste care era incinsa cu centura de piele fina, incheiata cu pafta de aur. Pe umeri avea mantie scurta, usoara, din lina alba, cu mineci largi, ce cadeau in falduri bogate, care dadea mersului ei o miscare plina de gratie. Celelalte femei purtau ii si catrinte bogat inflorate, peste care fluturau in vint marame subtiri, albe, care le acopereau cositele si se petreceau frumos in jos, cazind pina la pamint.

Dinspre Marele sanctuar incepura sa se reverse asupra multimii valuri subtiri de fum, incarcate cu arome de flori si tamiie. Preotii aliniara garzile. Cind alaiul regelui se apropie de altar, un imn de slava se inalta spre cer. Corul preoteselor, cu acompaniament de lire si harfe, parea o muzica a cerului. Un fior de credinta si de supunere strabatu multimea. Dar viata se traia pe pamint. Aceasta o simboliza corul preotilor, care, cu voci grave, acompaniate de tulnice, ce scoteau sunete tot asa de grave, insotira urcarea regelui spre tribuna de marmura de linga Marele altar.

Marele preot se opri in mijlocul preotilor. Era imbracat cu o mantie lunga de purpura, strinsa la mijloc cu un briu lat, de culoare albastra, si peste ea o pelerina scurta, albastra, inchipuind culoarea cerului, locul unde se afla Marele zeu. Se indrepta spre altar. Preotii aruncara pe foc rasini aromate, si prin fumul gros, inecacios, cu greu se mai putea urmari cele ce se petreceau in jurul altarului. Marele preot disparu in valul de fum, dupa ce un capnobot ii sopti ceva la ureche. Pe fetele femeilor si ba-trinilor se puteau vedea nelinistea, teama si smerenia.

Dupa scurt timp, fumul se subtie si aparu Marele preot. Tinea intr-o mina un vas de argint, in care ardeau rasini mirositoare, si facea semne de binecuvintare credinciosilor. Se apropie de altar, pe care urca calcind rar. Ajuns sus, salta mina dreapta, in care tinea vasul de argint. Corurile incetara imnul catre Marele zeu. Ridica apoi si bratul sting, in care un sarpe se misca in ondulari incete si suiera scotindu-si limba despicata. Din multime, cei mai apropiati se retrasera speriati. Marele preot isi inalta apoi privirea spre cer, ramase citeva clipe nemiscat ca o statuie, apoi, cu vocea sa profunda, intarita de stinca si de coloanele din jur, rosti cu ton rugator : .

— Poporul se pleaca in fata ta, Mare zeu!

La aceste cuvinte, multimea facu miscari de supunere, de prosternare. Marele preot continua :

-— Poporul ti se supune, Mare zeu, si te roaga sa-l scapi de dusmani si de razbunarea zeilor cei rai!

Multimea murmura, cu un ecou ce se pierdu departe in vale :

— Te rugam, Mare zeu!

— Poporul te roaga, Mare zeu, sa-l calauzesti, sa-l ajuti sa infringa pe dusman si sa-l scoata din tara!

Multimea repeta cu mai multa putere si in cor :

— Te rugam, Mare zeu!

In acest moment de incordare solemna, Marele preot se intoarse incet spre stinca si privi spre virful ei, ce se pierdea in valurile de fum, rostind cu putere

— Vin la tine, Mare zeu, vin sa primesc invatatura si indemnul tau!

Incepu sa coboare treptele de marmura, in timp ce multimea repeta in cor :

— Te rugam, Mare zeu! Te rugam, Mare zeu!.,. Marele preot se indrepta spre pestera si, urmat de patru capnoboti, inainta printre preotii aliniati pe doua rinduri. Trecu peste micul pod de marmura si disparu in fumul ce acoperea intrarea in pestera. Capnobotii ramasera afara. Corurile inaltara alt imn de slava Marelui zeu. Din pestera incepu sa iasa fum gros, in diferite culori. Spre creasta stincii, ce se pierdea in fum, se auzira bubuituri si izbucnira scintei, ce inchipuiau tunetul si trasnetul. Rasunetele lor se pierdeau departe. Multimea se pleca cutremurata in fata puterii Marelui zeu, apoi, ca la un semn, corurile incetara. Se facu liniste. Linga altar aparura preotese si preoti, care incepura un dans in cinstea zeului. In dansul lor, imitau zborul porumbeilor si miscarilor serpilor. Valurile albe, usoare ale preoteselor, mareau si mai mult efectul miscarilor produs de esarfele albastre, pe care ele le minuiau cu multa maiestrie. Dansul inchipuia cum se misca Marele preot ca sarpele si cum zbura ca porumbeii urcind la Marele zeu.

Dupa preoti si preotese urmara dansatori in costume de luptatori, purtind in miini arcuri puternice si spade grele. Incepura un dans de lupta, in acordurile tulnicelor si tobelor, care imitau bine furtuna, tunetele si trasnetele. Dansul atinse incordarea extrema in clipa cind dansatorii slobozira sagetile in fumul de deasupra stincii, pentru a alunga pe zeii cei rai, care ar cauta sa impiedice pe Marele preot sa ajunga la Marele zeu. Dupa ce dansul lua sfirsit si dansatorii parasira altarul, instrumentele intonara o melodie usoara, ce parea ca vine de departe. In acest timp, preotii adusera in graba doua estrade de lemn, inalte de aproape cinci picioare, si le asezara una linga alta, cu o departare intre ele cam cit statura unui om. Peste ele aruncara covoare frumos inflorate, cu desene ale cultului lui Zamolxis. La cele patru capete ale estradelor asezara vase de argint, pe coloane mai inalte. Pusera apoi mirodenii si rasini aromate, si un fum placut mirositor se imprastie pe deasupra multimii; Pe cele doua estrade se urcara preotii destinati sa aduca zeului Marea jertfa.

Corul preoteselor intona un nou imn de slava Marelui zeu, cu privirile indreptate catre cer. Multimea nu mai asculta melodia ce infiora si inalta sufletele, ci urmarea cu multa neliniste miscarile de la gura pesterii, din care iesea un fum straveziu, albastru. Un stol de porumbei zbura din pestera si trecu pe deasupra altarului. Un fior strabatu multimea. Erau vestitorii Marelui preot, care se inapoia de la Marele zeu.

Dupa citeva clipe aparu si Marele preot, cu acelasi vas de argint intr-o mina si cu sarpele in alta. Se apropie cu pasi rari si urca treptele altarului. Priviri incordate il invaluiau din toate partile. Dupa ce isi roti privirea pe deasupra multimii, rosti cu voce ca de tunet :

— Zeul cel mare, Marele Zamolxis, va vorbeste prin mine! El spune ca daca poporul asculta de cuvintul preotilor si urmeaza pe rege, va fi bine si il va scapa de dusman, iar daca va face altfel, Dacia va cadea in robie! Marele Zamolxis primeste sus la el in cer pe toti aceia care vor cadea luptind impotriva dusmanului si le va da lor viata vesnica! Asa a spus Marele zeu! Dar ce e in sufletele noastre? El stie, si noi vom afla acum daca ne va primi sau nu Marea jertfa.

Ca strabatuta de un fior, multimea se cutremura. Va fi, sau nu va fi razboi? Printre preoti se produse miscare. Un capnobot se apropie de Marele preot si se pleca pina la pamint, apoi se intoarse spre multime si intreba :

— Cine este cu sufletul pregatit pentru Marea jertfa? Cine este gata sa mearga in fata marelui Zamolxis, unde va fi primit si va trai in cer fericit de-a pururi?

Un preot se asezase in spatele capnobotului, pregatit sa noteze.

— Cine este primul? intreba capnobotul.

Din multime se strigara pe rind mai multe nume : Abruto, Rhesos, Dapyx, Conosico

Fiecare striga numele altuia, pe care il credea mai credincios, si pentru a se scapa pe sine. Strigatele continuara :

— Duparneu, Azio, Vazyx, Daizus, Cotiso Capnobotul facu semn pentru liniste. Anunta ca s-au completat cele douazeci de nume. Auzindu-si numele strigat, Daizus se misca nelinistit. Nu voia sa moara in fata preotilor, ci in lupta, in fata dusmanului. Aceeasi neliniste ii framinta pe Diegis si pe Sarmis. Se mingiiara insa la gindul ca nu vor cadea sortii tocmai pe el, pe Daizus. Alaturi, regele parea de piatra si urmarea desfasurarea ritualului.

Capnobotul se duse pina in rindul preotilor si reveni apoi in fata Marelui preot, tinind in mina un saculet. Alaturi de el era preotul care notase numele celor strigati din multime, propusi pentru Marea jertfa. In saculet erau bile de lemn, unele albe si altele albastre. Se stia : cel pentru care se scotea bila albastra era jertfitul. Capnobotul isi viri mina in saculet si o scoase plina cu bile albe si albastre. Le arata multimii. Puse bilele inapoi, scutura saculetul pentru a le amesteca mai bine si-l tinu in fata Marelui preot. Incepu apoi sa strige cu ton ceremonios primul nume. Marele preot scoase din saculet o bila : alba. In multime se auzi un murmur de usurare. Abruto scapase. Urma al doilea, la fel Marele preot scoase o bila alba. Scapase si Rhesos. Se continua cu al treilea, al patrulea, al cincilea. Din saculet se scoteau numai bile albe.

In incordarea in care se afla multimea, in acordurile stridente ale instrumentelor si in interventiile pline de efect ale corului, nimeni din multime nu lua in seama ca Marele preot scotea bilele numai dintr-o anumita parte a saculetului, partea pe care se afla mina capnobotului. Ajunse si la Daizus. Capnobotul ii striga numele putin tipat. In aceeasi clipa, capnobotul isi schimba mina si tinu saculetul cu partea opusa. Marele preot misca mina ceva mai mult in saculet, o scoase si arata multimii o bila : albastra.

Multimea izbucni in urale si in rugaciuni catre Marele zeu. Daizus era cel destinat pentru Marea jertfa. Unii rideau fericiti, altii se infiorau de mila. Femeile si mai ales batrinele plingeau.

De sus, din tribuna regelui, Sarmis urmarise incordat si cu singe rece miscarile Marelui preot si ale capnobotului. Nu-i scapase schimbarea facuta in clipa cind se strigase numele lui Daizus. In aceeasi clipa, se ridicase si trasese spada. Ceva mai tirziu, o miscare asemanatoare incercase si Diegis. Dar capnobotul prinsese momentul. Totul s-a petrecut cu iuteala bine pregatita. Dupa ce Marele preot scosese bila albastra, capnobotul golise repede saculetul in vazul tuturor si lasase bilele sa cada, imprastiindu-se pe lespezile altarului, iar saculetul il aruncase in vasul cu jaratic din apropiere. Flacarile il inghitira repede, in acel moment, regele simtise ca in preajma lui se petrece ceva neobisnuit. Se intorsese si aruncase spre cei doi o cautatura aspra, plina de mustrare. La indemnul regelui, Sarmis se asezase la loc, zdrobit.

Marele preot ceru ca Daizus sa se apropie de altar. Cu fata ca de fecioara, palid, aproape alb, cu pletele blonde fluturindu-i in vint, el cobori treptele, cautind sa se tina tare. Stia ca orice incercare de opunere ar fi fost sfarimata de multimea care astepta cu infrigurare sa vada vointa Marelui zeu. Opunerea ar fi adus rusinea nu numai asupra lui, ci si a intregului neam Dicomes, ar fi stirnit supararea regelui.

In incordarea si tumultul ce domneau, nici nu se auzise tipatul deznadajduit al Carsidei. Dar preotii stiura ce sa faca spre a trece neobservat acel moment greu. Aruncara in vase rasini care scoteau mult fum si facura semn ca instrumentele si corul sa cinte cu mai multa putere.

Ajuns linga altar, doi preoti il prinsera pe Daizus de miini cu toata strasnicia. Ochii lui inotau in lacrimi. Viata plina de tinerete, ce umplea toata fiinta lui, se revolta in fata mortii. In aceasta clipa, ii rasunara in minte cuvintele pline de amenintare pe care capnobotul i le spusese in pestera lui Porfirios :

— Taraboste, te-ai supus singur judecatii Marelui zeu!

Acum stia ca totul era razbunare, stia ca nimic nu-l mai poate scapa din miinile preotilor. Il durea adinc ca nu daduse ascultare sfatului batrinului Usugus, care, la plecarea de la Carsidava, il insotise deznadajduit o bucata de drum : „Stai, stapine, nu te duce in miinile preotilor!' ii repetase intr-una batrinul. Totul era acum prea tirziu.

Urca repede, cu pasi hotariti si stapinit, pe estrada spre care il impinsera cei doi preoti. Corul si muzica incepura sa intoneze un imn catre Marele zeu. Pe estrada, preotii incepura sa-l pregateasca pentru Marea jertfa : peste imbracamintea lui de luptator, il infasurara intr-o pinza albastra, treeindu-i-o cu multa dibacie peste miini si peste picioare, facindu-i cu neputinta orice miscare.

Intre cele doua estrade, opt preoti tineau cu virfurile in sus opt sulite. In acordurile puternice ale muzicii si corului si in bataia tobelor, alti opt preoti il culcara pe o plasa rara de fringhii, apoi il aruncara in sus, lasindu-l sa cada in sulite. Multimea privea incremenita, cu suflarea oprita de credinta si de teama.

In fata mortii, momentele sint lungi. Lui Daizus, intreaga viata i se depana intr-o clipa. Ii revenira in minte, ca un ecou indepartat, cuvinte din rugaciunea pustnicului Porfirios, din seara cind il ascultase prin crapatura din stinca. Dar in fata mortii, clipele - oricit de lungi ar parea - au totusi un sfirsit. Pluti in aer, cazu, simti dureri ascutite ce-i sagetau trupul, mai putu sa auda ca un tunet cum multimea izbucnise in urale, o mai vazu ca pe-un furnicar rascolit, dupa care totul se pierdu in intuneric si liniste. Moartea lui fu fulgeratoare Uralele nu mai conteneau. Marele zeu primise Marea jertfa.

Marele preot sui calcind rar pe treptele de marmura ale altarului. Ridica privirea spre cer si rosti cu un ton de rugaciune si de multumire :

— Iti multumim, Mare zeu! Ne-ai primit jertfa! In fata ta, poporul face legamint ca-i va asculta pe preoti si-l va urma pe rege! Poporul se leaga ca va lupta si-l va alunga pe dusman peste Dunaris!

Din piepturile multimii usurate izbucnira strigate, si rasunetul lor se pierdu repetat pina departe in vale :

— Iti multumim, Mare zeu! Ne legam, Mare zeu! In timp ce Marele preot rostea cuvintele de multumire, in jurul trupului celui jertfit aparura dansatori si dansatoare, care incepura dansul Marii jertfe, in sunetele unui imn de slava. Pe masura ce dansul se intetea, fumul se ingrosa tot mai mult, pina ce multimea nu mai vazu nimic. Acesta era semnul prin care se anunta ca ritualul aducerii Marii jertfe luase sfirsit. Preotii incepura sa pregateasca altarul pentru arderea celui jertfit.

Regele se ridica grav si se intoarse spre Diegis si Sarmis.

— V-am inteles dintr-o ochire si v-am oprit de la o fapta necugetata! le spuse rece.

Urmat de acelasi alai, regele porni spre palat, unde urma ospatul traditional, in mijlocul preotilor, al capeteniilor de triburi si al tarabostilor prezenti la ritualul aducerii Marii jertfe. La trecerea lui, multimea se pleca cu supunere, striga urari de sanatate si murmura rugaciuni catre Marele zeu. Din toate partile se aruncau flori in calea lui.

In scurt timp, petrecerea era in toi. In frigari enorme se aduceau ciosvirte de boi, cornurile de vita, cupele de lemn si oalele treceau din mina-n mina si erau golite intr-una. Burdufuri si vase pline cu vin se goleau repede. Erau mese intinse in palat, pe terasele din jur si chiar in afara cetatii. In aceasta zi, toti erau ospatati de preoti.

Nu trecu mult, si din toate partile incepura sa se auda chiote si cintece. Urmara apoi jocurile si, intr-un iures de nestavilit, o adevarata dezlantuire ii cuprinse pe toti. In ziua cind Marele zeu primea Marea jertfa, totul ii era permis poporului.

A doua zi, in Cetatea-de-Munte era liniste. Multimea se imprastiase, fiecare plecind la casa lui. Numai capeteniile au mai ramas prezente, pentru a lua parte la sfatul regelui. Dupa sfat, spre seara, regele s-a retras. A strins in jurul lui pe cei mai apropiati si pe cei mai de incredere. Ii privi cu un zimbet dureros. Se vedea ca era si ingrijorat, si obosit.

- V-am strins in jurul meu ca sa va cert, incepu el cu voce stapinita. Stiu ca Sarmis si Vitellius n-au luat niciodata parte la ritualul aducerii Marii jertfe, dar voi, tu, Diegis, si tu, Dagio, nu cunoasteti cultul lui Zamolxis?

Diegis nu se putu stapini :

— Regele si fratele meu vrea sa spuna ca cel jertfit, care acum este prefacut in cenusa, viteazul si nevinovatul Daizus, a fost aruncat in sulite fiindca asa au cazut sortii?

Pastrindu-si linistea rece, Decebal le facu semn sa se aseze. Vazuse ca Sarmis abia-si stapineste durerea si-i facu semn sa se apropie.

— Voi nu stiti ce inseamna credinta poporului! incepu el cu multa tristete. Vino linga mine, Sarmis! Esti ca un vulcan. Asa era si viteazul Dicomes. Asadar, ce voiati voi, tu, Sarmis, si tu, Diegis. tragind spadele? Ce ginduri va stapineau?

Napadit cu totul de durere si de ura, Sarmis vorbi cu un ton cum nu se cuvenea in fata regelui :

— I-as fi spintecat cu spada pe amindoi, pe Marele preot si pe capnobot! Ceea ce au facut ei, n-a fost tragere la sorti, n-au lasat liber jocul intimplarii, ci au facut o masluire, ca niste saltimbanci de bilci

— Tu sa nu uiti ca te afli in fata regelui, Sarmis! il mustra Decebal.

— Dar, regele meu, continua el inecat de revolta, am vazut cind Marele preot a scos bila albastra dintr-un loc anume din saculet!

— Am vazut si eu, Sarmis, spuse incet regele. Un rege vede multe. Eu mai cunosc si alte fapte de-ale preotilor

— Daca e ca sortii sa hotarasca, asa sa fie, dar nu sa se schimbe aducerea Marii jertfe intr-o razbunare a preotilor, rosti Diegis fara sa se mai poata stapini.

Regele continua sa le vorbeasca cu aceeasi liniste rece.

— Vezi, Diegis, daca tu ai ajunge rege, n-ai fi un rege bun. Ai savirsi greseli care te-ar indeparta de popor. Uite, eu sint un rege aspru, schingiuiesc si omor cu cruzime pe oricine se opune cuvintului meu, o stii doara. Poporul imi rosteste numele cu teama, dar si cu respect. Totul e sa stii cind sa pedepsesti si cind sa rasplatesti multimea. Ce spuneti voi, dacii cred in Marele zeu?

Toti incuviintara, clatinind usor capetele.

— Va intreb : va dati voi seama ce s-ar fi intimplat in clipa in care, sa zicem tu, Diegis, si tu, Sarmis, ati fi sarit cu spadele asupra Marelui preot? Sa nu uitati, poporul se teme inca mai mult de Marele zeu decit de rege. In clipa aceea, poporul s-ar fi ridicat impotriva noastra si ne-ar fi strivit, si chiar daca la inceput multimea n-ar fi indraznit indrazneau ei, preotii lui Zundecibalm. Credeti ca este vreunul care sa nu poarte, pe sub pelerina lui de preot, o spada bine ascutita? Tu, Diegis, doara stii ce grea lupta si surda se poarta intre mine si Zundecibalm!

Cuvintele lui Decebal, pline de adevar, ii pusera pe ginduri.

— Da, Daizus a fost un tinar de nadejde, un adevarat Dicomes, continua regele. Prin jertfa lui, poporul s-a legat sa urmeze cuvintul nostru. Ne pregatim sa pornim la lupta, sa aruncam peste Dunaris legiunile Romei. Tacu citeva clipe : Tu, Vitellius, tribun al imperiului al Romei te afli intr-o situatie

— Sint gata sa-mi dau viata pentru regele meu si pentru Dacia! rosti el cu hotarire.

— Te inteleg si pentru Apronilla pentru micul vostru Decebal

— In Dacia este mai multa cinste si mai multa omenie! accentua fostul tribun cu insufletire.

— Daca te-ai convins de asta, e bine. In popor se spune ca am ochi de vultur si sfisii ca lupul. Stii ca nu iert, asa usor! Ma incred in tine, Vitellius, tot atit de mult cit ma incred in Sarmis, in Dagio si, nu mai spun, in Diegis, care, asa cum stiti cu totii, este ajutorul si sprijinul meu.

Diegis asculta cuvintele regelui si isi trecea usor degetele prin barba. Durerea Carsidei pentru pierderea lui Daizus o simtea si el.

— Rumegi ceva, Diegis, ia spune-ne si noua, la ce te gindesti? cauta regele sa-I scoata din mutenia lui. Tu ai ce ai cu Zundecibalm

— Pentru mine, Marele preot este un misel si ma rog Marelui zeu ca regele sa nu se convinga ca este si un tradator. El cauta pe toate caile sa se arate mai presus decit regele.

Dupa o lunga pauza, Decebal vorbi tot atit de potolit :

— Sa nu-l judecam in totul gresit pe Marele preot. Este adevarat ca, in setea lui dupa atotputernicie, cauta sa micsoreze pe toate caile autoritatea regelui, dar aceasta nu inseamna ca nu este un bun dac si nu doreste intarirea si marirea Daciei. Puterea lui este inca mare, el poate in orice moment sa ridice poporul impotriva noastra, spunind ca aceasta este voia Marelui zeu. Preotii lui sint imprastiati pretutindeni, ei invata si indeamna poporul, ei ii prind pe cei ce nu se roaga zeilor, ii judeca si-i pedepsesc cum vor. Pe voi v-a revoltat moartea lui Daizus. dar nu v-ati intrebat niciodata citi daci sint dusi pe Cogheon, judecati de capnoboti si li se pierde urma?! Spuneti-mi, invatatura asta noua a galileanului acela, credeti ca ne-ar putea pricinui vreun rau?

Toti tacura. Avura impresia ca regele ii socoteste de partea pustnicului Porfirios.

— In Dacia nu, marite rege! spuse Sarmis. Ca este Marele zeu in cer sau altcineva, e acelasi lucru. S-ar putea ca si preotii noii credinte sa ajunga cu timpul tot atit de rai ca si preotii lui Zamolxis. Plutarh imi spunea ca atit timp cit oamenii vor simti nevoia sa creada intr-o putere mai mare - vazuta sau nu - tot atit timp vor exista si preoti.

Vitellius se misca nerabdator si prinse momentul. Vorbi, catind drept in ochii regelui :

— La Roma se spunea ca atunci cind noua credinta se va intinde pretutindeni, imperiul va disparea, iar puterea imparatului se va prabusi. O schimbare se produce totusi in lume. Cind lucram pe santierul podului de la Egeta, am vazut acolo un sclav crestin. In privirea lui era multa dragoste, multa caldura si mila. Pe el nu-l ingrozea nici un rau pamintesc ; in fiecare clipa era gata sa sara in ajutorul aproapelui sau cu vorba sau cu fapta.

Vorbesti ca un crestin, Vitellius, nu cumva, il intrerupse regele.

— Nu, regele meu, in aceasta clipa nu iubesc decit Dacia, pe Apronilla si pe cei doi Decebali!

Regele izbucni intr-un usor hohot de ris. Ultimele cuvinte ii placusera. Intelesese. Unul, din cei doi, era micul Decebal, fiul lui Vitellius si al Apronillei.

recusera mai mult de trei luni de la aducerea Marii jertfe, si de la moartea naprasnica a lui Daizus. Vara era spre sfirsit. Singur in vila sa din apropierea cimpului, Livianus Claudius citea rapoartele comandantilor de cohorte si de legiuni imprastiate pe tot cuprinsul Daciei. Vestile il nelinisteau. Tresari cind intra contubernalul si-l anunta pe Eurotas. Pe grec nu-l mai vazuse de mult. Il vazu intrind adus de spate, slab, cu privirea vie, cu ochii lucitori. Aparitia lui Eurotas il mai inviora. Se astepta la ceva vesti importante.

— Ma mira ca ti-ai mai adus aminte sa treci pe la mine, incepusem sa cred ca poate - schimba tonul spre gluma - poate ai plecat la Jupiter, pe Muntele Olimp.

Se ridica si-i iesi in intimpinare.

— Zeii sa te acopere cu darurile lor, Livianus Claudius, si mai ales Asclepios si Cypris! Jur pe toti zeii Olimpului si ai Infernului ca n-am incetat sa ma gindesc la tine! Cit priveste plecarea mea la Jupiter va veni si clipa asta. Incep sa simt cum ma prinde batrinetea din toate partile.

— Abia ai intrat, grec istet, si m-ai si atins tocmai acolo unde ma doare. Arat chiar atit de imbatrinit, Eurotas?

Batrinul negustor se trase putin inapoi.

— Pe fulgerele lui Jupiter, generale, m-am gindit la batrinetea mea! Nu-mi dau bine seama daca te-ai schimbat, dar stai sa te privesc mai bine.

Eurotas se scarpina usor in barba, masurindu-l cu privirea.

— Da, ai mai imbatrinit, ai slabit, parul ti-a albit aproape tot. Hei, Livianus Claudius, pe drumul vietii, nimeni nu face cale intoarsa! De cind ea ti-a fugit, te chinuiesti prea mult

Livianus Claudius se intrista putin.

— Nu stiu ce sa-ti spun, Eurotas Nu regret insa ca am tinut-o linga mine.

Tacu. Paru ca ezita. Continua :

— Tu umbli mult, Eurotas, patrunzi la curtea barbarului Decebal, pe la Diegis spune-mi, ai vazut-o? Cum mai arata?

Dupa felul cum ii vorbea, Eurotas intelegea cit de mult sufera barbatul din fata lui.

— Desi abia am sosit din imperiu, am avut prilejul sa-i vad. Poate ca-ti maresc durerea, Livianus Claudius, iti spun fiindca m-ai intrebat. O pereche minunata. Amindoi sint frumosi, tineri, veseli cum numai zeii pot fi. Sint fericiti, Livianus Claudius!

— Frumosi, murmura generalul. Simti cum ii creste furia, Fericiti Se ridica de pe scaun : Ii urasc pe amindoi! Am aminat inapoierea la Roma pina-i prind. Pe tradator il voi rastigni, iar ea este sclava mea. Dupa legile imperiului, este sclavul meu si copilul ei!

— Pe Apollo din Delfi, de ce pacatuiesti? Haide, sa vorbim serios, ca doi barbati copti la minte. Ne juram pe zei, dar nu mai credem de mult in ei. Paraseste gindurile rele de razbunare!

Livianus Claudius ii arunca o cautatura patrunzatoare.

— Pentru asta ai venit, Eurotas? Se intoarse si-i arata usa.

— Dar, Livianus Claudius

— Nici un cuvint! Daca te dovedesc ca acesta a fost scopul venirii tale aici, jur pe facliile Eryniilor ca nu va apune soarele si vei atirna de un copac in afara campului!

Eurotas se ridica, pregatindu-se de plecare.

— Imi pare rau, Livianus Claudius. Venisem din dorinta de a te vedea. Si-apoi, sa stii ca nu tin prea mult nici la hirbul asta de trup, nici la tartacuta asta de cap! Nu plec de-aci insa inainte de a-ti spune ultimul meu cuvint : stii, Livianus Claudius, filozofii greci au reusit sa dovedeasca cum ca atunci cind urasti pe cineva inseamna ca totusi il iubesti. Te las in voia zeilor, iar de tii sa ma trimiti la ei

Minia lui Livianus Claudius se topi

— Pe Jupiter, te rog sa ma ierti! Stai, daca ai venit din dragoste pentru mine, spune-mi ce mai stii, ce se mai petrece in imperiu?

— Nu ma cunosti, Livianus Claudius? Eu sint un negustor si caut sa fac negustorie. Am umblat mult din toamna pina acum : la Roma, la Atena, la Tomis si in alte parti pe tarmul Pontului Euxin. Am luat marfuri dintr-o parte si le-am vindut in alta.

— Spune-mi ce face imparatul, toti zeii sa-i dea sanatate!

— Imperiul se intareste pe zi ce trece. Podul de la Drubeta a legat Dacia pentru totdeauna de Roma. Imparatul este sanatos adica a scapat sanatos

— Pe Jupiter, dar ce s-a intimplat? sari Livianus Claudius.

— Cum, n-ai aflat? imparatul se afla la Siscia, cind era sa fie otravit de o conjuratie pusa la cale la Roma de spioni si tradatori. Asta l-a infuriat si mai mult impotriva lui Decebal.

— Nu te inteleg, Eurotas, complotul a fost urzit la Roma, si imparatul s-a suparat pe regele dac?

— Foarte simplu, totul a fost pus la cale cu banii lui Decebal. Asa cica ar fi spus unul dintre tradatorii prinsi.

Framintat, Livianus Claudius se misca nelinistit in scaun.

— E ceva in neregula, murmura el. I-am cerut imparatului ajutoare si vad ca intirzie sa le trimita. Pe de alta parte, regele barbar pune la cale otravirea lui

— Poate ca nu va intirzia sa le trimita. Dincolo de Danuvius am vazut ca legiunile sint in miscare si pregatire.

Citeva clipe tacura, fiecare framintat de gindurile lui.

— Vezi tu, Eurotas, rupse linistea Livianus Claudius, ma aflu intr-o situatie din care nu vad cum sa ies. Prin iscoadele mele, am aflat ca Decebal se pregateste in mare graba.

— N-am vazut pregatiri, murmura Eurotas, mai mult pentru a-l indemna pe general sa vorbeasca.

- Da, fac pregatiri mari si n-as vrea sa ma prinda aici ziua cind ei vor da lovitura. Dar cum sa plec?

— Te-a cuprins frica de daci, Livianus Claudius! Ai uitat puterea imperiului si maiestria imparatului de a purta razboaiele?

— Nu, Eurotas, nu m-a cuprins frica, ma gindesc numai ca va trebui sa ma retrag cu legiunile si cohortele de aici. Cit priveste pe Decebal, nu ma indoiesc de hotarirea lui. El si-a intarit cetatile, s-a inconjurat de capetenii tinere, incercate in lupte, a ingramadit in locuri tainice rezerve de hrana si de arme, in apropierea cetatilor si in lungul drumurilor si potecilor a pus capcane de tot felul, a pregatit otravirea izvoarelor

— Destul, Livianus Claudius, ca doar Decebal nu si-a adus din Infern si armele, si luptatorii!

Da, Eurotas, prin colibe, prin suri, prin paduri va lasa provizii anume otravite, a facut intelegere cu triburile vecine din rasarit si miazanoapte

— Ma ingrozesti, Livianus Glaudius. Daca este asa, trebuie sa-mi iau repede marfurile si sa trec dincolo de Danuvius!

El stia ca in tot ce spunea generalul era si mult adevar.

— Imi descarc sufletul fata de tine. Cind ai intrat, tocmai citeam rapoartele de la celelalte campuri. Lupul, vulturul, tigrul asta de Decebal nici nu stiu cum sa-i zic este gata sa se repeada asupra prazii. Imi va nimici cohortele si legiunile. Ma gindese sa dau ordin de retragere inca inainte de sfirsitul toamnei si caderea iernii.

Livianus Claudius nu observa in ochii lui Eurotas o lucire plina de speranta si de ura greu stapinita. Mintea batriniului grec rataci citeva clipe. Gindi : „Daca Decebal s-ar pune in fruntea dacilor, a tracilor, a macedonenilor si a grecilor, toate provinciile imperiului de la Danuvius, Pontul Euxin, pina la Byzant, ar scapa de sub jugul Romei, imperiul ar fi frint in doua. Ar fi ceva maret, urias, inaltator. isi reveni repede din ginduri :

— Pe toti zeii, generale, nici nu te mai recunosc, parca n-as avea in fata pe renumitul general Livianus Claudius! E timpul sa plec, continua el ridicindu-se. Dar mai inainte de a ne desparti, as vrea sa-ti fac o promisiune. Scap si de spinzuratoarea cu care m-ai amenintat, completa in gluma. M-am gindit ca

Eurotas nu avu timp sa termine ceea ce ar fi vrut sa spuna. Usa se deschise impinsa cu putere, si din atriu se auzi vocea lui Domitius Rufinus.

— Tribune si centurioane, veti fi primiti indata de general!

Livianus Claudius pali. Banui ca se petrecuse ceva grav. Domitius Rufinus intra.

— Tribunul Salustius Decimus de la Ampelum si centurionul Cassius Fulvius de la Porolissum aduc vesti importante, raporta el.

— Cind sint in joc soarta imperiului si vietile noastre, nu mai e de asteptat! rosti tribunul, care intrase dupa primul-contubernal.

— Dar ce s-a intimplat, tribune, de calci chiar si regulile disciplinare? il intreba generalul, nerabdator.

— Salut pe generalul Livianus Claudius, comandantul garnizoanelor din Dacia! Toti zeii sa-l aiba in paza!

— Spune, tribune, ce ai de raportat, lasa zeii! Fata generalului se impietrise.

— Ne-au atacat dacii, generale!

— Ei, si ce, n-au mai atacat ei?

Tribunul continua, fara sa tina seama de intreruperea generalului :

— In aceeasi zi, generale, au fost atacate campurile de la Potaissa, Napoca si Porolissum. Lucrarile de intarire neterminate si campurile, nefiind pregatite, toti au fost luati prin surprindere. Atacurile n-au putut fi respinse si cohortele s-au predat!

S-a predat legatul Aulus Plautius? striga generalul, cu vocea sugrumata de minie. E nemaipomenit! Dupa ce il eliberez, il trimit la Roma, pentru a fi judecat de Senat! Striga apoi la tribun : Ce taci, spune tot ce s-a mai intimplat!

Generale, la Porolissum, o capetenie daca, Sarmis, i-a vorbit frumos legatului Aulus Plautius, cohortele nu sint luate captive. A cerut legatului sa paraseasca chiar in acea zi campul si sa se indrepte spre granitele imperiului, dincolo de Danuvius. Armele s-au lasat in cimp. Tot asa s-au petrecut lucrurile la Napoca, unde capetenia a fost Diegis, si la Potaissa, acolo dacii fiind condusi de unul Dagio. La Ampelum, tocmai cind se pregatea atacul, s-a prins de veste. Dacii sint comandati de un fost tribun roman : Hammonius Vitellius. S-au dat lupte

— Dar legatul Valerius Valerianus ce face?

A cautat sa grupeze cohorta de la Ampelum cu aceea de la Apullum, dar, din nenorocire

— Spune, ce s-a mai intimplat? Ah, acel tribun, tradatorul!

— Acel Hammonius Vitellius se vede ca e un bun comandant. A impiedicat gruparea celor doua garnizoane la timp, tocmai cind din miazanoapte ii veneau ajutoare de la Diegis si de la Sarmis. Acum cohortele sint pornite spre Lederata, obligate sa mearga la o zi in urma una de alta, fara arme si pe un drum ocolit, incit sa nu treaca prin Sarmizegetusa.

— Nu mai pricep nimic! murmura descurajat generalul. Au cazut in lupta multi legionari, au torturat, au ars? Dacii sint atit de cruzi

— Aproape ca nu avem pierderi, raspunse tribunul. Legionarii sint uimiti de felul cum s-au purtat dacii. Au cazut ceva morti de o parte si de alta, la Ampelum si la Porolissum, dar numarul lor este mic. Peste tot insa, dupa plecarea cohortelor, cimpurile si garnizoanele, constructiile si baracile au fost arse. Pina departe se vedea cerul inrosit de vilvataile lor.

Tribunul tacu. Generalul statea rezemat in miini, aplecat peste masa. Privea in jos. Dezastrul se produsese. Decebal i-o luase inainte. Reveni din ginduri cind Domitius Rufinus ii anunta cu ton solemn :

— Vicilis, scribul regelui Decebal cere sa fie primit! Dupa obisnuitul salut, Vicilis ii vorbi cu cuvinte pline de respect :

— Regele Decebal roaga pe generalul Livianus Claudius sa vina in cetate pentru a-i face comunicari importante. Regele te asigura, generale, ca desi vestile pe care le-ai primit nu sint bune, totusi propunerile sale sint bune!

Ceea ce-l uimea pe general era faptul ca regele dorea sa-i vorbeasca. De cind se afla in Dacia, nu lucrase niciodata cu Decebal si tot ce se tratase se facuse numai prin Diegis. De un refuz nici nu putea fi vorba. Se adresa lui Vicilis :

— Sa duci salutul meu si urari de sanatate regelui Decebal! Voi raspunde cum se cuvine la invitatia sa. Cind pot sa fiu primit?

— In tot momentul, generale! Catre seara, pe un vint rece si o ploaie marunta ce anuntau apropierea iernii, generalul Livianus Claudius intra in Sarmizegetusa, insotit de garda sa comandata de Domitius Rufinus, si se indrepta spre curtea regelui. Intregul alai era in tinuta de gala, ce ilustra maretia imperiului. La curtea lui Decebal, primirea se facu asa cum se cuvenea unui oaspete strain. Chiar de la intrare, Livianus Claudius ramase impresionat. Urca scari cu trepte de marmura, trecu printre coloane de marmura frumos sculptate in stilul doric si patrunse in sala regelui, o incapere larga, pardosita cu placi tot de marmura, peste care erau asezate covoare groase de lina in culori vesele. In fundul salii il vazu pe rege imbracat ca pentru primirea unui inalt oaspete. Linga rege se afla marele preot Zundecibalm si Vezina, iar in spatele sau - Vicilis.

Generalul trecu printre luptatorii din garda si printre capeteniile dace si se opri in fata regelui. Decebal se ridica in picioare.

— In numele imparatului Ulpius Trajanus, stapinul Romei si al imperiului, salut pe regele Daciei, viteazul Decebal! Rog zeii sa-l tina sanatos si sa-i dea viata lunga!

Decebal zimbi usor. Cuvintele lui Livianus Claudius ii placusera.

— Te salutam si noi si ne bucuram ca ai venit! spuse regele in limba daca, vorbind rar, pentru ca Vicilis sa aiba timp sa repete in limba Romei. Rugam pe marele nostru zeu Zamolxis pentru sanatatea imparatului si a ta, generale! Regele continua dupa o scurta pauza : Noi vrem sa traim in pace si in intelegere cu Roma. Ma bucura ca ceea ce s-a pornit s-a facut aproape fara varsare de singe. Legiunile si cohortele romane se retrag in liniste. Aici, peste marele Dunaris, la hotarele imperiului, noi vom fi strajeri neadormiti si ne vom achita cu cinste de increderea imparatului

— Regele Decebal uita ca a calcat intelegerea de pace cu imperiul? interveni Livianus Claudius, caruia nu-i convenea situatia de a fi pus in fata unui fapt implinit. Ceea ce s-a petrecut a fost un act dusmanos

— Nu uit, generale! Stiu, am calcat intelegerea! Unui rege care isi iubeste poporul pe care-l conduce i se cer multe. Este in firea omului sa nu-l vada cu ochi buni pe acela care i-a intrat cu de-a sila in casa. Totusi, noi dorim sincer sa stabilim legaturi bune cu imperiul.

— Totul depinde de hotarirea pe care o va lua imparatul!

— Pentru aceasta te-am poftit aci, generale. Primul lucru pe care-l vei face va fi, desigur, sa raportezi imparatului cele ce s-au petrecut. N-as vrea sa fiu inteles gresit, altfel Intimple-se ce vor voi zeii! Eu n-am facut si nu fac un act de nesupunere si de dusmanie fata de Roma. Il asigur pe imparat ca ramin „clientul' sau, asa cum sta scris in pergamentul pacii dintre noi, si voi aparind cu strasnicie hotarele din aceasta parte a imperiului. Scot afara din Dacia legiunile si cohortele pentru a curma abuzurile, jafurile si silniciile ce le fac soldatii romani si pentru ca eu si poporul dac sa ne simtim liberi si stapini in tara noastra. Nu-ti poate fi prieten acel vecin care, sub masca prieteniei, iti trimite armata sa, sub a carei povara simti ca te sufoci

— Regele vorbeste de prietenie si supunere, murmura Livianus Claudius, insa noi stim ca a facut intelegere cu triburile din miazanoapte pentru lupta impotriva imperiului.

De sub sprincenele stufoase, ochii lui Decebal scinteiara. Cauta sa se stapineasca.

— Stiu de mult, generale, stiu ca ai aflat de plecarea soliei mele catre miazanoapte si mai stiu si de cele intimplate soliei la Porolissum, numai ca dacii v-au dejucat planul. Continua apoi : Legiunile si cohortele romane se vor retrage pe valea riului Alutus, spre Drubeta.

— Mie mi s-a raportat ca spre Getidava si Lederata, il intrerupse generalul, cu o usoara revolta in voce.

— Am dat ordin sa se schimbe directia, adauga regele. Pe fata generalului se accentuara si mai mult framintarea si ingrijorarea. Planul sau de a se opri si intari la Getidava, in asteptarea hotaririi imparatului, cadea cu totul. Vedea dezastrul produs si fara putinta de oprit, se vedea pe el mustrat si pedepsit de imparat pentru lipsa de prevedere si de energie.

— Imi pare rau de cele ce s-au petrecut la Micia, continua Decebal. Stirea mi-a venit in ultima clipa, inainte de sosirea ta aci, generale. Acolo, o centurie mi-a prins o ceata de luptatori si, cu multa cruzime, i-a torturat, i-a mutilat si apoi i-a rastignit. Drept raspuns, Diegis a incercuit-o si a prins-o. A dat ordin ca din acea centurie toti sa fie torturati si mutilati, apoi arsi de vii. Din legionarii de la Micia n-a scapat nici unul. Noi raspundem cu cruzime la cruzimea voastra. Cind voi veti fi blinzi, fiti siguri ca vom fi si noi! Voi rastigniti, noi ardem, fiecare se razbuna in felul lui.

Livianus Claudius incerca sa ameninte, insa de indignare nu putu sa scoata nici un cuvint. Ridica pumnul, dar lasa repede mina in jos, stapinindu-se.

— Trebuie sa ma intelegi, generale! N-are rost sa ma ameninti. As putea sa te opresc aici si sa pun imparatului conditii pentru eliberarea ta, insa, din fericire, te bucuri din partea noastra de tot respectul. Ai incheiat cu noi pacea in numele imparatului, iar Diegis se considera prietenul tau. Si-acum, ultimul meu cuvint, Livianus Claudius : Iti dau ragaz o zi sa ridici campul de aci, de la Sarmizegetusa, si sa te retragi prin Getidava, la Viminacium. Ordinul meu este ca pina la fluviul nostru sfint, Dunaris, sa nu mai ramina in Dacia nici un legionar roman.

— Fac o propunere regelui Decebal, spuse generalul dupa ce cauta mult timp o iesire din situatia ce se crease.

— Te ascult, generale!

— Lasati legiunile si cohortele sa ramina in Dacia, in garnizoanele lor, si eu ma leg sa plec indata la imparat, pentru a-i raporta conditiile puse de catre regele Daciei.

— Nu, generale, nu poti sa tratezi la egalitate cu acela care ti-a patruns in casa si nu vrea sa mai iasa afara. Repet, Livianus Claudius, o zi ragaz pentru ridicarea campului, altfel luptatorii mei sint gata

Tonul regelui il facu pe Livianus Claudius sa inteleaga ca nu mai are nici un sens sa insiste. Se inclina si saluta :

Rog zeii ca regele Decebal sa nu cunoasca furia imparatului si puterea imperiului! In numele imparatului Romei, il salut pe regele Daciei si-l previn ca prin gestul sau poate ca a grabit sfirsitul!

Capitolul   VI SINGE SI DEZNADEJDE

ara sa fi dat semne de graba si de nerabdare, Traian trecuse cu legiunile sale pe podul de la Drubeta si inaintase pina la iesirea din munti a riului Alutus. Trecuse un an de cind cohortele de sub comanda lui Livianus Claudius fusesera alungate din Dacia. Vestea nu numai ca nu-l suparase pe imparat, ci chiar il bucurase. Regele Decebal daduse cel mai bun motiv Romei pentru o noua expeditie dincolo de Danuvius, expeditie care fusese pregatita cu deosebita grija.

Trecerea podului nou se facuse cu mult fast. In fruntea legiunilor sale, imbracat in uniforma de general, calare pe un cal alb, Traian patrunsese pe pamintul dac hotarit sa faca din Dacia o noua provincie a imperiului, asa cum anuntasera haruspicii, care adusesera jertfa zeului Marte, chiar la intrarea pe pod. Pentru o mai sigura reusita, imparatul era insotit de cei mai buni sfetnici si generali : Aelius Hadrianus, guvernatorul Panoniei si comandantul legiunii I Minerva ; Julius Quadratus Bassus, sfetnic si colaborator ; Cassius Longinus, general si prieten apropiat; Lusius Quietus, comandant al unei legiuni de cavalerie maura; Manlius Felix, specialistul tehnician al armatei imperiului; Lucinus Sura, general si primul sau contubernal; Caecilius Plinius Secundus, consul, socotit mare poet si orator.

Cind calul imparatului pusese piciorul pe pamintul Daciei, poetul si oratorul Caecilius Plinius Secundus sarise de pe cal, in timp ce-si desfasura pergamentul. Incepuse sa citeasca rar si apasat, cu ton declamator :

— „Sa nu mai vada Capitoliul triumfuri goale si victorii numai in aparenta fastuoase. Sa vada aici pe imparat cum ne aduce gloria adevarata si durabila. Iar de s-a gasit un rege barbar care sa mearga in ingimfarea si nebunia lui pina acolo incit sa-si merite minia si indignarea ta, atunci acesta, aparat de fluvii colosale ori de munti inalti, va vedea ca piedicile sint atit de slabe si de supuse eroismului tau ; ca apele au secat, si muntii s-au scufundat si ca pamintul imperiului s-a apropiat de el. De pe acum mi se pare ca vad carele cumplite ale barbarilor incarcate cu prada si pe captivi mergind cu miinile legate spre implinirea soartei lor. Apoi te vad pe tine insuti, intr-o infatisare mareata, pe un car triumfal inaintea barbarilor subjugati'

Imparatul multumise oratorului si pornise mai departe. Mersese putin, cind un contubernal ii raportase ca o ceata de daci vor sa i se supuna. Incuviintase sa i se prezinte. Printre multimea de legionari, pretorienii cu ordinea facusera loc unei cete de daci : barbati, femei si copii, imbracati ca de sarbatoare. In fruntea lor pasea un batrin cu parul si barba albe, cu o zeghe de dimie alba, inflorata cu cusaturi albastre. Batrinul se apropiase de imparat si-i vorbise stind drept, desi in vorbele lui arata supunere :

— Bunule imparat, acum sintem supusii tai, si noi iti juram credinta si ascultare. Tu ai cucerit o parte din Dacia, si acum mergi sa supui si partea cealalta. Imparatul, intelept si viteaz, sa nu uite ca aici traieste un popor rabdator si muncitor, care il va ajuta sa opreasca navala triburilor de la miazanoapte si rasarit. Noi, dacii, putem sa-ti fim un zid de aparare, iar bogatia si munca noastra iti vor face domnia fericita. Sa nu omori poporul si sa nu lasi sa fie jefuita tara, bunule imparat, ca sa nu fie intaritata pornirea spre razbunare a dacilor!

Cuvintele ce le rostise batrinul dac il inveselisera mai mult pe imparat decit oratoria searbada si goala a lui Caecilius Plinius Secundus. Erau o dovada si un semn ca dacii isi pierdusera increderea in regele lor, gindise el. Si cu toate acestea, pe masura ce se departase de pod, ii aparuse tot mai mult in minte privirea adinca, limpede si dirza a batrinului dac. Banuiala incepuse sa puna stapinire pe el : daca acel batrin fusese un dac trimis de iscoada? Oprise calul, ordonase sa fie cautata ceata de daci si sa i se aduca in fata batrinul care-i vorbise. Cautarea fusese zadarnica. Primul sau contubernal ii raportase ca acel batrin se facuse nevazut.

In timp ce legiunile romane inaintau de la Drubeta catre drumul ce trecea muntii prin valea riului Alutus, dincolo de munti avea loc o miscare in acelasi sens a armatei dace, dinspre Sarmizegetusa spre valea aceluiasi riu. Toamna se apropia si nimeni nu cunostea gindurile dusmanului.

In fruntea cetei sale de luptatori, calare pe un cal sprinten, Sarmis mergea napadit de ginduri. Sosise de curind de la Drubeta si-si luase locul sau in armata daca. Tresari cind auzi cum un calaret se apropie in galopul calului si se opri alaturi de el. Il vazu pe Eros si intelese.

— Tu erai? sopti privindu-l lung pe Vitellius, caci el era.

— Cine altul? Te cautam, simteam nevoia sa vorbesc cu cineva si mai ales cu tine.

Dupa ce-l cerceta un timp cu coada ochiului, fara sa intoarca spre el capul, Sarmis vorbi cu ochii atintiti departe, spre crestele muntilor, ce se profilau semete in fata, printre gramezile de nori.

-— Ti-ai pierdut rabdarea, sau a inceput sa-ti fie teama, „stapine'? il intreba in gluma. Sau poate dorul de Roma

— Ai pofta de glume, sau vrei sa ma batjocoresti? Ti s-a facut dor de sclavie, ori vrei sa ma faci sa inteleg ca acum tu esti stapinul meu?

— Da de unde? Cind te-am vazut linga mine, mi-a venit asa, sa-ti mai spun o data „stapine'. De fapt, nu m-am gindit la nimic in legatura cu sclavia mea si nici cu sclavia noastra, dar de ce galopai ca un cavalerist la atac?

— M-am luat la intrecere cu Eros. Cum l-am vazut, am inteles ca tu te-ai inapoiat. L-am chemat, si el a venit, dar dupa ce s-a bucurat putin a pornit-o in goana pe marginea drumului. Nici eu nu l-am slabit pina la tine. Ce cauta pe acolo, te pierduse?

—Poate ca te cauta pe tine. Pina acum, nici un filozof n-a aflat ce se petrece in capul unui animal. Cind eram in Grecia, am vazut cum un cal, dupa ce i-a murit stapinul n-a mai vrut sa manince din mina nimanui si nici sa bea apa. S-a stins cu incetul, infometat si insetat. Un ciine a lins ranile stapinului si i-a oprit singele, apoi l-a tras pina l-a ascuns intr-un desis, scapindu-l astfel de la captivitate si de la moarte. Poate ca si Eros iti simtea lipsa

— Da, te inteleg, Sarmis, sau incep sa inteleg

— Adica?

— Ai inceput sa-mi vorbesti de cai, de ciini crezusem ca am pierdut numai increderea regelui, dar vad ca am pierdut-o si pe a ta. E greu sa ti se recunoasca sinceritatea intr-o situatie ca a mea

Sarmis intoarse capul si-l privi lung. Abia acum vazu ca Vitellius era palid, tras la fata, intristat.

— Tu suferi, Vitellius, s-a intimplat ceva in lipsa mea?

— Stiu ca regele ti-a incredintat o misiune pe care, desigur, ai si dus-o la bun sfirsit. Ma framinta intr-una gindul: regele nu-mi mai acorda increderea sa tu imi ascunzi

Se intrerupse la risul sanatos si zgomotos al lui Sarmis :

— Asta te-a chinuit? Izbucni din nou intr-un hohot. Tocmai acum regele se increde mai mult in tine! Acolo unde am fost eu, tu nu puteai sa mergi, te-ai fi aflat in ghearele leului. Numai un dac se putea duce. Tocmai voiam sa-ti spun : am fost la Drubeta si am dat ochi cu dusmanul.

— Cu cine?

— Cu stapinul Romei!

Sarmis ii povesti cum, travestit intr-un batrin dac, ii vorbise imparatului. Continua apoi :

— Regele vrusese sa afle cu ce ginduri trece Traian in Dacia si daca s-ar mai fi putut cadea la pace. Aveam dezlegare ca dupa aceea sa ma prezint pe fata, cu o solie pentru impacare. M-am convins insa repede cit este de banuitor si cit de mult se teme dusmanul. A pus sa ma caute, dar eu nu mai eram batrinul cu plete albe si barba carunta. Le aruncasem, redevenind un dac tinar. Am prins numai citeva cuvinte din cele ce Traian i-a spus lui Livianus Claudius, care chiar atunci sosise linga el : „Ii voi cuceri, le voi darima cetatile si-i voi duce captivi la Roma, in frunte cu barbarul lor rege!'

— Tot pe el l-ar trimite in Dacia, ca guvernator al noii provincii, sopti Vitellius cu ingrijorare.

— Te temi? Te urmareste ca o umbra Livianus Claudius.

— Alaturi de rege si de ceilalti, atita timp cit am spada in mina, nu ma tem de nimeni! protesta el.

Sarmis ridica privirea spre crestele muntilor. Spuse cu multa tristete :

— Se apropie furtuna mare, Vitellius! Parca o vad cit va fi de naprasnica si de fulgeratoare. Ma urmareste intr-una privirea vie, adinca si ingrijorata a regelui, asa cum l-am vazut acum citeva zile, cind i-am spus cele ce s-au petrecut la Drubeta. In acea clipa, mi-am dat seama ca regele are un suflet atit de mare, incit poate sa cuprinda in el intregul neam dac.

— Daca regele ar fi cautat alta cale

— Inteleg ce vrei sa spui. Chiar daca Decebal nu alunga legiunile romane, intentiile Romei ramineau aceleasi. S-ar parea ca, dincolo de intelegerea omeneasca, anumite actiuni si anumiti oameni parca sint sortiti sa se intilneasca si sa lupte unul impotriva celuilalt : Hannibal cu Scipio, Spartacus cu Crasus, Decebal cu Traian. De o parte libertatea, de cealalta tirania. Si totusi, ar mai fi o cale murmura Sarmis dind glas gindurilor cind nu te poti opune puhoiului

— La ce te gindesti?

— In povestile ramase noua din batrini se spune ca viteazul Fat-Frumos a doborit balaurul numai dupa ce i-a taiat capul. Pentru noi, balaurul nu este altul decit imperiul, iar capul

— Ulpius Trajanus, completa Vitellius, cu o tresarire in suflet.

— Daca el ar fi doborit, isi urma Sarmis gindul, imperiul s-ar zbatea ca balaurul fara cap, la Roma s-ar porni lupte pentru putere, si regele ar putea sa obtina o pace buna. Chiar acolo, la Drubeta, cind l-am vazut, mi-am spus ca nu trebuie sa dam inapoi de la nimic pentru a-l rapune.

Dupa un moment de gindire, Vitellius spuse aproape in soapta :

— La ajutorul lui Eurotas te-ai gindit?

Sarmis nu raspunse. De multe ori nu vazuse cu ochi buni prezenta grecului la curtea regelui. Tacura mult timp in jurul lor, padurea trimitea inapoi ropotele cailor. Soarele coborise, gata sa scapete peste munte. Tresarira auzind o voce groasa, ca un mormait de urs :

— Ati sosit la timp!

Susagus aparu dintre trunchiurile groase ale fagilor, cu zeghea agatata pe umeri, cu pieptul strins in zale de fier, tragind calul de friu. Dupa el mai iesira inca patru luptatori.

— Am primit cuvintul regelui sa fiu alaturi de tine, Sarmis!

Sarmis il privi cu dragoste pe incercatul luptator.

— Esti hotarit sa-ti incerci bratul alaturi de mine si de Vitellius? il intreba.

Drept raspuns, Susagus trase spada si o ridica fulgerator.

— Mai las-o! Ceea ce-ti cer acum este sa faci tot ce stii si sa mi-l aduci pe Eurotas. In trei-patru zile trebuie sa stam de vorba cu el. Regele da bani, oricit va fi nevoie, si grecul e lacom.

loua marunt si des. Se lasase frig. Nori grei, plumburii coborisera pe povirnisurile muntilor, in goana spre miazazi, purtati de vintul in rafale ce suiera pe valea riului Alutus. La caderea serii, frigul si ploaia se mai intetisera si totul se pierdea intr-un intuneric de nepatruns.

Dupa ce lucrase toata ziua cu imparatul la planurile de organizare a noii provincii a imperiului, Dacia Trajana, Livianus Claudius se retrasese in cortul sau, unde, pentru a se incalzi - frigul si umezeala ii patrunsesera pina la oase - ceruse sa i se aduca vin cald si aromat. De la un timp incepuse sa-si infringa slabiciunea unei batrineti ce-l cuprindea repede si sa-si inece amaraciunea in cupele cu vin ce le golea. Era si obosit. Inaintarea imparatului cu legiunile sale nu se facuse atit de usor pe cit se crezuse. Apoi, chiar la intrarea in valea riului Alutus, regele dac atrasese o parte din legiuni intr-o batalie crunta si singeroasa. Ocrotiti de munti, catarati pe stinci, aparati de intarituri si rasturnind copaci seculari, dacii desfasurasera o strategie ce-l pusese pe ginduri pe imparat, cu o iuteala in miscari ce dovedea navalnica lor vitejie. Livianus Claudius vazuse cum topoarele dacilor despicau zalele si cuirasele si spargeau scuturile, cu cita agerime aruncau barda si spintecau un calaret, cum stiau sa minuiasca in egala masura spadele lor incovoiate la virf si coasele, cum stiusera sa se retraga la timp, la adapostul fumului produs de fesele aprinse, legate de sagetile ce le slobozisera asupra legionarilor proaspat aruncati in lupta.

Dar imparatul ramasese linistit si sigur pe sine. Ordonase sa se mai aduca si alte legiuni si stabilise cimpul in apropierea locului unde avusese loc marea batalie. Toamna se aratase lunga si grea. Vintul, frigul si ploaia rar conteneau. Corturile se sfisiau umflate de rafale, fumul inecacios acoperea cimpul, iar noroiul adinc si clisos facea ca totul sa se arate trist.

Toate acestea le revedea cu mintea Livianus Claudius, tinind cupa cu vin cald intre palme si sorbind la rastimpuri. Nu-si putea alunga amaraciunea. Tresari cind contubernalul introduse pe cineva. Recunoscind vocea, sari de pe scaun.

Eurotas?!

— Marele Jupiter si toti zeii Olimpului sa te aiba in paza! Jur pe Saturn si pe Neptun ca ma simt fericit. Acum, cind te vad, am uitat si de frigul si de noroaiele cu care m-am luptat.

Zeii sa fie cu tine, Eurotas! Cum se face ca ai putut sa ajungi pina aici?

Generalul se inviorase cu totul. Lua inca o cupa si o umplu.

— Stai, nu-mi raspunde, mai intii dezmorteste-te nitel.

Ud, cu barba incilcita, cu fata rosie si cu ochii inlacrimati, Eurotas prinse cupa cu miinile invinetite si sorbi lacom. Dupa ce o goli, simti cum singele ii alearga mai repede prin trupul slabit. O caldura placuta il cuprinse.

— N-a fost usor sa ajung pina la tine. Eu aprovizionez legiunile, departe in urma. Ce e Eurotas decit un negustor? spuse in gluma.

— In Dacia, adica dincolo de munti, ai mai fost? il intreba generalul cu nerabdare.

Eurotas se aseza mai bine si isi freca miinile osoase.

Tu stii, Livianus Claudius, de unde as putea eu sa aduc provizii mai bune legiunilor decit de acolo? Ce nu face un negustor? Bunul imparat o sa termine si cu barbarii astia de daci, atunci ma potolesc si eu. Am imbatrinit, Livianus Claudius, nu mai merge. O sa ma retrag la o ferma.

— La Sarmizegetusa?

— Sau in alta parte. Imperiul este atit de mare

— Mergi cu mine, Eurotas, iti voi da cea mai frumoasa cetate pe care a avut-o un taraboste dac. Voi veni la tine sa petrecem impreuna din cind in cind.

Grecul se inviora si mai mult. Ghici unde alearga cu gindul generalul. Era tocmai ceea ce dorea si el.

Spuneai ca te retragi la Roma. Ti-ai schimbat gindul, Livianus Claudius?

— Vrei sa spui ca nu-mi cunosti durerea din suflet?

— Eu stiu De cind m-ai amenintat ca ma spinzuri, nici nu mai indraznesc

— Lasa prostiile, Eurotas, ridica mai bine cupa, bea, incalzeste-te. Da, acesta este adevarul, ma duc sa-mi iau sclava inapoi!

— Sclava sotia fiica, murmura Eurotas nu fara rost, ducind cupa la gura. Dupa ce sorbi, il intreba deschis : Crezi ca o vei mai gasi?

Intrebarea lui Eurotas il dezorienta pe Livianus Claudius. O umbra de ingrijorare ii acoperi fata. Mina in care tinea cupa incepu sa-i tremure.

— Tradatorul acela o iubeste prea mult ca sa nu-i poarte de grija, spuse el cu voce schimbata. Tu te gindesti la altceva, stii ceva?

Nu mi-a trecut prin cap nici o clipa gindul ca ea n-ar mai fi in viata la sfirsitul luptelor. Eu socotesc ca altceva s-ar putea intimpla : capeteniile dace si tribunul acela tradator, cu femeile si copiii lor, poate ca vor fugi departe, la miazanoapte, la alte triburi.

Prinse framintarea generalului si se bucura. Adauga dupa o lunga pauza :

Totul ar fi sa reusesti inainte de cucerire, de darimare si de ardere dar nu vad cum

Generalul nu-si mai putu ascunde intristarea. Se vedea neputincios, totul i se arata inutil. Ingrijorarea si ura il napadeau.

— As fi gata sa-i dau toata averea mea aceluia care mi-ar aduce-o! gemu el. Odata, mi-ai promis ca vei incerca. N-ai facut nimic?

— Nimic, adica aproape nimic. Stiu numai ca ea este la Carsidava, pazita strasnic. Acolo sint si alte sotii ale capeteniilor dace.

— Tu cind te mai duci pe la Sarmizegetusa? il intreba fara sa tinteasca ceva.

Eurotas il privi lung si nu raspunse decit tirziu.

—Mai vezi vreo posibilitate, Livianus Claudius? inainte de caderea iernii, poate ca o sa pornesc intr-acolo. Vom mai vorbi despre asta

— Si cu ce vrei sa te servesc? Te cunosc indeajuns si stiu ca nu ma cauti decit atunci cind ai nevoie de mine, schimba generalul vorba.

Pe toti zeii, generale! incerca Eurotas sa protesteze, intotdeauna am simtit nevoia sa te vad, sa-ti

— Lasa astea, Eurotas, mai soarbe o cupa si spune, il indemna Livianus Claudius, cautind sa se arate linistit, ce nevoie te a adus?

Desi nu ma gindisem, dar daca iti sta in putere, mi-ar trebui ceva intarit cu sigiliu, sa pot merge prin campurile legiunilor ce se insira de aici pina spre Drubeta. M-as misca mai sigur. Stii, am socoteli de facut, bani de luat am adus provizii multe. Dar, Livianus Claudius, Jupiter sa ma trasneasca daca venisem cu gindul sa te rog ceva!

Generalul ii intinse cupa. Cauta sa zimbeasca.

— Iti dau, Eurotas! iti dau cite sigilii vrei.

Batu din palme si chema contubernalul. Eurotas sorbea din cupa si in minte framinta ceva. Cauta sa prinda momentul prielnic. Deodata, se indrepta in scaun.

Sa ma ia Proserpina in Infern, poate ca vorbesc o prostie!

Livianus Claudius il privi mirat. Contubernalul iesise.

Ce-ti mai trece prin cap? il intreba sec.

— Ce-ar fi daca am incerca, in toiul luptei, s-o scoatem de la Carsidava cu un papyrus ca din partea lui? Am chema-o linga el, ca fiind pe moarte, grav ranit

— Cum poti sa gindesti ca nu va fi insotita de o garda intarita?

— Poate ca o facem sa plece fara garda. O sa ma mai gindesc la asta, generale! Eurotas rise. Nu uit ce-ai spus : ii dai toata averea aceluia care ti-o va aduce!

Si tu o vrei chiar toata? rise generalul, cu totul inviorat.

— Nu, generale, ma multumesc cu o ferma in Dacia, adica o cetate de taraboste cu mosia ei, pe care mi-o voi alege eu. E mult?

Iti voi da si doua. Dar cum iti veni in minte?

— Cap de grec, generale! Si-apoi, stai, ca inca n-am reusit.

Indata ce obtinu pergamentul cu sigiliul, Eurotas cauta sa-l paraseasca in graba pe general, dupa ce-l mai asigura ca nu se va linisti pina ce nu-i va aduce sclava inapoi. Afara, in intunericul de nepatruns, uita noroiul, vintul si ploaia ce-i uda fata. Isi trase pelerina peste cap si-si rise in barba multumit.

Liber si sigur pe miscarile lui in campuri si mai ales in campul in care isi avea cortul imparatul, Eurotas se hotari sa treaca la actiune. Iesi din camp si se indrepta spre taberna „La legionarul victorios', pe care o zari de departe, dupa lumina felinarului afumat pe care vintul il lovea, intr-o cadenta neregulata. De afara auzi strigate si izbucniri de risete. Centurionii, decurionii si legionarii isi inecau dorul de acasa si mizeria unei toamne urite chefuind. Asculta atent. Cineva spunea cuvinte ce-i mergeau drept la inima.

— Ascultati ce va spun eu : cind imperiul se va prabusi, sa stiti ca tot un grec ii va fi dat lovitura. Cei ce sapa neincetat sub temelia lui sint grecii.

Se inviora. Socoti cuvintele ce le auzise de bun augur pentru reusita loviturii pe care o pregatea. Trecu prin dosul tabernei si intra in bucatarie. Nu vazu pe nimeni. Striga intr-o soapta apasata :

— Damofilos! Damofilos, unde „mama Proserpinei' te-ai bagat?

Dintre vasele cu vin si sacii cu alimente auzi un mormait :

— Sint aici! Pe Hercule, ai si venit? Stai, ca am putina treaba.

— Pune mai repede apa aia in vin si vino incoace! Apoi continua, si mai in soapta : Unde e Aragaris?

Dintre saci aparu Damofilos, chel si gras, calcind cracanat si greu. Rasuflarea ii era ca o pufuiala de foale. Ii facu semne disperate lui Eurotas.

— Taci, pentru numele lui Asclepios, nu-i spune numele, ti-l aduc numaidecit! Vrei sa-mi putrezeasca oasele atirnind pe doua lemne?

Damofilos iesi afara. Alaturi de taberna avea un fel de magazie. Se intoarse urmat de un sarmat tinar, voinic si sprinten. Cum il vazu, Eurotas il cerceta cu privirea. Socoti inca un semn bun. Sanmatul se putea masura in lupta cu zece legionari si ar fi putut sa treaca si prin gaura de sarpe. Ii facu semn, il trase intr-un colt si incepu sa-i vorbeasca in soapta. Damofilos puse linga ei si doua oale cu vin.

Tirziu, cind se despartira, Eurotas dadu sarmatului un pumn de bani si-i facu semn sa-si tina gura.

Zile de-a rindul, Eurotas urmari miscarile imparatului si trecu pe la Livianus Claudius, ca sa afle ce se mai punea la cale, pe unde va mai umbla stapinul Romei. In acelasi timp, Aragaris, sarmatul care vedea si prin intuneric, ca o pisica, umblase nopti de-a rindul intre taberna lui Damofilos si o pestera ascunsa in munti, unde asteptau Sarmis, Vitellius si Susagus, cu ceata de daci ce-i insotea.

Ziua mult asteptata sosi. Cu o seara inainte, Eurotas ii spusese lui Livianus Claudius ca treburi urgente il obliga sa treaca muntii in Dacia. Isi reinnoise legamintul ce-l facuse, jurindu-se ca-i va aduce sclava. In aceeasi noapte, batrinul negustor si parasi campul. In ziua ce urma, imparatul pleca in susul vaii, pe drumul ce insotea apa involburata a Alutusului, dorind sa controleze pregatirile de lupta. Era inconjurat de generalii si prietenii lui cei mai apropiati : Livianus Claudius, Cassius Longinus, Julius Quadratus Bassus, Lusisus Quietus, Manlius Felix, Papirius Marcellinus si Aelius Hadrianus. Bine dispus, imparatul mergea vorbind tare, in pasul calului. Nu avea motive sa se grabeasca. Ziua era mai linistita, sus pe munti ninsese. Nori albi-cenusii imbracau padurile, iar valea se pierdea in ceata. Imparatul intoarse capul spre Papirius Marcellinus.

— Ce-ai spus despre barbarii de daci? N-am inteles.

— Am spus, majestate, ca au pierit de parca ar fi intrat in pamint.

Imparatul rise si gasi un raspuns potrivit, ce-l inveselea :

— Sint ca ursii ; iarna stau in birloguri si dorm. Continua apoi, cu un alt ton : Sa nu-ti inchipui, Marcellinus, ca nu ne urmaresc si nu ne iscodesc intr-una. Decebal a facut o mare greseala, altfel imperiul si Roma de mult s-ar fi aflat in pericol.

Livianus Claudius indrazni sa-l intrebe :

— Imparatul vrea sa ne spuna ce greseala a facut regele barbar?

Nici nu se putea sa ma intrebe altcineva. Ai inceput ori sa-l admiri, ori sa te temi prea mult de el, Livianus Claudius. La drept vorbind, il admir si eu, ca pe-un dusman ce sta tare in calea planurilor mele. Greseala lui a fost aceea ca a atacat imperiul, facind incursiuni de jaf peste Danuvius. Cum dintre popoarele barbare, dacii sint cei mai tari si mai bine organizati, puteau sa faca altfel : sa fi atacat si sa fi cucerit triburile de la rasarit si miazanoapte. Ar fi aparut aici un al doilea imperiu, caruia, cu o armata puternica - barbarii sint mai aprigi luptatori decit legionarii nostri - nu i-ar fi fost greu sa ajunga pina la Roma, Atena, Byzant, ridicind impotriva noastra pe traci, pe greci, pe macedoneni

— Vederile tale, majestate, sint clare ca lumina zilei insorite, spuse cu mult respect Cassius Longinus, dar nu-mi pot stapini intrebarea : De ce imparatul nu-si face prieten pe regele acesta barbar? Ar fi pace la hotarele imperiului si nu s-ar mai pierde atitea vieti.

— Stiu ca ai un suflet tot atit de nobil pe cit esti de viteaz, dragul meu Cassius. Eu pot avea Dacia pe doua cai : impacindu-ma cu Decebal, care asteapta doar un semn din partea mea, sau cucerind-o prin lupta. Am ales a doua cale. Un imparat are nevoie de razboaie pentru a se face mai temut si mai respectat. Dupa o scurta pauza, Traian continua, ca o concluzie a celor spuse : Pe cine asculta Senatul la Roma, nu pe acela care se intoarce victorios din lupte si cu prazi bogate? Vreau sa le arat senatorilor in for pe dusmanul imperiului, pe Decebal! Si mai vreau

Un val de sageti suiera pe la urechile lor, unele infigindu-se in oameni, altele in cai.

— Ce e asta, generalilor? intreaba Traian speriat. Face cineva o gluma?

Al doilea val urma, sagetile lovira si mai in plin. Se auzira strigate si urlete de durere. Urma un huruit de sus, din ceata ce acoperea povirnisul muntelui.

— Fugiti, fugiti, ne zdrobesc stincile! striga cineva din suita.

Printr-o manevra iscusita, sfidind pericolul, garda facu zid in jurul imparatului. De sus, din copaci, cazu asupra lor o ploaie de sulite grele, cu virfuri ascutite de fier. Huruitul stincilor si vaietele celor loviti acoperi strigatul de huhurez ce rasuna de dupa un colt de stinca. Ca un iures, din spate si din fata, dacii incercuira alaiul imparatului.

— Te intrebai unde au disparut barbarii, spuse imparatul, strunind calul si incercind sa braveze situatia, adresindu-se lui Papirius Marcellinus.

Trompetistii, infricosati, sunara alarma. Garda se arunca in lupta.

— Pornim inapoi in galop peste ei! ordona imparatul.

Era singura cale salvatoare. In iures nebun, caii si calaretii se napustira prin ploaia de sulite, de topoare si de barzi, zdrobind pe cei ce le stateau in cale. In mijlocul garzii, ale carei rinduri se subtiau cu fiecare pas, imparatul scapa nevatamat. Galopa o buna distanta, fara sa ia seama la cele ce se petreceau in urma. Cind se opri, vazu ca o parte din cei ce-l urmasera erau lipsa, printre care Cassius Longinus si Papirius Marcellinus.

Se sunase alarma in tot lungul vaii. O centurie trecu in goana spre locul atacului, dar nu mai gasi decit ranitii si mortii ce cazusera de ambele parti. Ceilalti daci disparusera fara urme. Furios, dar stapinit, imparatul porni inapoi spre cimp. In mersul calului, spuse intristat :

— Citeodata, soarta isi are ironiile ei. Barbarii ne-au lovit tocmai pe aceia care le purtau mai mult de grija : Marcellinus credea ca dacii au disparut, iar Longinus imi cerea impacarea. Sa stii, Livianus Claudius, ca nu voi lasa piatra peste piatra din cetatile lor, si-i voi duce captivi in siruri nesfirsite, de se va uimi intreaga Roma! Dupa o scurta pauza, continua indurerat: Am pierdut pe bunul meu prieten, pe Cassius Longinus Ii va fi dat lui sa cunoasca groaznicele torturi ale dacilor! As da tot ce mi s-ar cere sa-l pot salva! Si adauga cu voce scazuta : As opri chiar luptele, as cadea la o intelegere Zeilor, dati-mi inapoi pe bunul meu Longinus!

Miscat de durerea grea a imparatului, Livianus Claudius nu gasi sa spuna nici un cuvint potrivit. Il framinta plecarea grabita a lui Eurotas. Se gindea : „Grecul nu va fi fost o iscoada a dacilor?'

La intrarea in munti a Alutusului, Decebal asteptase zile si nopti lungi ca imparatul sa-i ceara inapoi pe cei doi captivi. Ii socotea o prada de valoare si punea mare speranta intr-o impacare. Luase chiar hotarirea ca cetele de daci care cutreierau muntii sa nu mai incerce nici un atac, sa nu mai dea nici o lovitura. Dar si Cassius Longinus asteptase zile si nopti chinuitoare inceperea torturilor, in care pe daci ii stia nemilosi.

In acest timp, Sarmis statuse sa i se vindece rana din umarul strapuns de sulita unui centurion din garda imparatului. Adesea, fusese ingrijit chiar de rege. Rareori ii vedea pe Diegis, Vitellius, Susagus sau pe Dagio, care nu pregetau o clipa si nu cunosteau odihna, ajutiindu-l pe rege la pregatiri pentru luptele grele ce se asteptau la sosirea primaverii.

Iarna era pe sfirsite. Regele nu mai putea astepta. Lua o hotarire. Trimise sa-l aduca pe Cassius Longinus. Generalul roman intra demn, calm si hotarit. Se bucura ca se apropie sfirsitul unei asteptari chinuitoare, pe care cu greu o suportase. II cerceta mult pe rege si-l impresiona faptura lui : privirea de vultur, nasul scurt si gros, barba stufoasa, falcile puternice, gitul ca de gladiator, miinile vinjoase, trupul virtos. Nici regele nu-l mai vazuse pe general. Cautase sa-l tina in cea mai mare nesiguranta si incordare. Ii placu romanul de la prima vedere : frumos, fruntea inalta, parul carunt, ochii mari si limpezi, nasul drept, barbia energica, inalt, drept si stapinit.

Ii facu semn sa se aseze pe scaun. Ii vorbi cu voce masurata, dar apasata. Sarmis talmacea totul in limba Romei.

— Cassius Longinus, stii ca te afli in miinile unui dusman singeros si crud? Asa se spune la Roma despre daci si despre mine, incepu Decebal.

Generalul raspunse fara alt indemn :

— Poate ca romanii sint chiar mai cruzi si mai singerosi cind este vorba sa-si apere pamintul, casele, familiile

Cuvintele lui drepte il impresionara pe rege. Longinus continua cu aceeasi voce linistita :

— Cit priveste faptul ca ma aflu in miinile unui dusman, regele isi da seama ca, la fel, si el se afla in fata unui dusman. Sintem doi oameni supusi legilor razboiului, altfel Decebal nu mi-a facut mie nici un rau, iar Longinus nici nu s-a atins macar de persoana regelui.

Admiratia regelui crescu si mai mult. Cauta sa si-o ascunda.

— Ai vorbit drept, generale, insa asemenea cuvinte le poti spune numai cind nu esti rege. Eu trebuie sa urasc pe toti aceia care sint dusmanii poporului meu, care poftesc pamintul tarii mele!

Cassius Longinus era fascinat de privirea lui Decebal si de adevarul cuvintelor lui.

— Nu am caderea sa judec pe un rege sau pe un imparat. Socotesc ca acestia sint buni in masura in care stiu sa faca din dusmani prieteni. Prietenia si ura intre popoare slabesc sau se adincesc in masura in care acestea sint voite de conducatorii lor.

Regele nu-si putu stapini un zimbet. Se ridica si facu citiva pasi pe covorul gros si moale.

— Stapinul Romei stie ca un general de-al sau gindeste in felul acesta? il intreba.

— Poate ca nu! Un general trebuie sa fie supus si sa execute ordinele imparatului.

— Crezi, Cassius Longinus, ca eu doresc in mod sincer sa traiesc in prietenie si respect cu Roma? As vrea sa dispara ura, sa nu mai fim atacati si jefuiti. Crezi ca ar fi cu putinta acest lucru?

Raspunsul lui Longinus veni prompt, ca si cum l-ar fi avut dinainte pregatit :

— Nu, rege Decebal! Motivele le-am spus. Sint convins ca doresti o intelegere, insa acum e prea tirziu. Dacii au raspuns la fel la atacurile si jafurile romanilor, iar incercarea voastra de a-l omori pe imparat sau de a-l lua captiv n-a avut alt rezultat decit sa adinceasca ura.

Cassius Longinus indrepta privirea in jos si tacu un timp.

— Gindesc ca Decebal nu obisnuieste sa stea de vorba cu captivii. Ce doreste regele de la mine?

Decebal se opri in fata generalului, duse miinile la spate si il privi cercetator. Incepu sa-i vorbeasca din inima :

— Cassius Longinus, esti unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Traian. Imparatul te pretuieste, sint sigur ca doreste sa-ti salveze viata. Roaga-l sa primeasca pacea, sa ramina hotarul imperiului la Dunaris, iar eu ma leg sa ramin prietenul lui devotat si sa apar imperiul in aceasta parte. Fapta ta ar fi mult pretuita de cele doua popoare.

Raspunsul veni tot atit de prompt si de dirz :

— Regele si-a gresit socotelile! Cu pretul vietii mele, n-as vrea sa schimb hotarirea imparatului! Decebal nu cunoaste onoarea generalului Cassius Longinus!

— Sa nu ma intelegi gresit, generale! Nu m-am gindit nici o clipa ca ti-ar fi frica de moarte, am apreciat numai demnitatea si bunatatea ta. Ai spus ca doresti ca popoarele sa traiasca in pace si prietenie.

— Am spus, insa nu stiu daca se poate. Cita vreme vor fi regi si imparati, armate si arme, razboaiele se vor aprinde

In sufletul sau se dadea o mare lupta. Vedea miile de legionari si de luptatori daci cum se loveau si se sfirtecau, vedea miile de raniti si de cadavre, miile de femei fara soti si de copii fara parinti. Ar fi dorit mult sa impiedice razboiul, si sa aduca pacea, dar militarul din el tresari. Ii veni in minte legea pe care nu trebuia s-o uite niciodata un comandant : „Dusmanul se poate folosi de orice truc, de minciuna, de perfidie, numai sa-si atinga scopul'.

Poate ca regele Decebal cauta numai sa obtina timp, o aminare pentru o mai buna pregatire, apoi sa dea un atac fulgerator. El, Longinus, nu putea sa constituie o piedica si nici o conditie in luarea unei hotariri. Ridica privirea si cauta adinc in ochii regelui. Sinceritatea lucea calda, hotarita, plina de ingrijorare, incetul cu incetul, un aimbet ii inflori in coltul gurii. Vorbi potolit, cu caldura si intelegere :

— Te inteleg, rege Decebal! Voi ruga pe imparat sa primeasca impacarea, pun numai o conditie!

— Viata ta, generale! rosti regele, tulburat. Vei fi liber si te vom numi cel mai bun prieten al dacilor! Te gindesti la altceva, ne pui alta conditie?

— Da, rege Decebal! Vreau ca mesajul meu catre imparat sa fie dus chiar de senatorul Papirius Marcellinus, daca el se mai afla in viata. Senatorul ar dovedi imparatului tot adevarul continutului mesajului, al scrisului si al sigiliului meu. N-ar mai exista nici indoiala, nici banuiala.

— Se va face asa cum doresti, Cassius Longinus! intari Decebal cu insufletire.

Generalul se ridica de pe scaun.

— Atunci, faca-se voia zeilor, rege Decebal! Sa-mi dati pergamentul, pe care il voi scrie si voi pune sigiliul meu, iar in seara aceasta vreau sa stau de vorba cu senatorul. Miine poate sa plece la imparat.

Daca in acel moment regele ar fi privit mai adinc in ochii generalului, nu i-ar fi scapat sa vada acea flacara vie ce ardea in adincul lor si lucirea sticloasa din ei, care nu apare decit in fata mortii.

A doua zi, spre seara, senatorul Papirius Marcellinus sosi in campul imparatului. Ii inmina pergamentul. Dupa ce citi, mina lui Traian cazu moale, ochii i se umezira, incepu sa umble frint de durere, masurind incaperea in lungul si latul ei.

— Ce sacrificiu sublim! exclama el cu multa tristete. Iti pling moartea, Cassius Longinus! Prin gestul tau eroic mi-ai redat linistea si hotarirea. Vei ramine nemuritor, Cassius Longinus, si statuia ta va fi privita vesnic cu recunostinta de toti romanii care vor trece prin forul de la Roma!

In dimineata aceleiasi zile, regelui Decebal i se raportase ca generalul roman fusese gasit mort. Luase otrava, in mina lui se gasise un papyrus, pe care scrisese :

„Regele Decebal sa nu fie mirat de ce am facut astfel, imparatul trebuia sa hotarasca liber, fara sa fi fost constrins. Papirius Marcellinus ii va duce vestea mortii mele. Doresc din suflet ca imparatul sa primeasca impacarea. Rog zeii sa redea linistea si libertatea oamenilor!'

—Iata un suflet cu adevarat mare! murmurase regele, adinc miscat.

Strinsese pumnii si-i privise sagetator pe cei din jur.

— Nu ne mai ramine altceva de facut decit sa-i obligam pe crudul si lacomul dusman sa calce cu calul pe trupurile legionarilor sai si, daca Marele zeu vrea altfel, sa nu gaseasca dusmanul decit trupurile noastre!

n defileul Capetele zimbrilor, acolo unde stincile se strajuiau Alutusul se apropiau, asemanindu-se cu capetele a doi zimbri ce se bat, alaiul regelui se lungise pe drumul ingust ce serpuia sub povirnisul muntelui. Pregatirile de lupta erau in toi, si capeteniile dace nu mai aveau odihna. Inaintau in trapul cailor. Sarmis ramasese ceva mai in urma, chinuit, ca si regele, de gindul gasirii unei cai de salvare a tarii. Cunostea atit vitejia luptatorilor daci, cit si puterea imperiului, de aceea nu se linistea cu speranta ca, si de data aceasta, lupta nu va fi pierduta, asa cum spera regele si celelalte capetenii. Il framintau mult linistea si siguranta de care dadea dovada Zundecibalm. Mergea privind cu grija in sus, pe povirnisul muntelui. Cind trecu pe linga un brad stufos, calul sau sari intr-o parte, insa se potoli repede. De dupa un desis iesi un preot, calare pe un cal marunt si paros.

— Burillo, e ceva? il intreba aproape in soapta, stringind friul calului.

— Marele zeu sa-ti dea sanatate si viata lunga! Preotul impinse calul linga Sarmis si inaintara la pas. Trebuie sa mergi, ii sopti, si chiar in seara asta sa plecam. Pe Cogheon se va petrece ceva la care nu te-ai gindit niciodata.

— O noua mirsavie a Marelui preot impotriva regelui? intreba Sarmis.

— Poate chiar mai mult, raspunse preotul.

— Cite zile va trebui sa lipsesc de linga rege?

— Poate trei, patru

— Asteapta-ma pe innoptat pe drumul ce iese din munte, linga stinca numita Baba.

Sarmis dadu pinteni calului si porni in galop. Spre seara, cind ii spuse regelui ca va lipsi citeva zile, acesita il intreba mirat, patrunzindu-l eu privirea

— Cum, si tu, si Marele preot plecati, acum, cind luptele pot sa inceapa de la o zi la alta?! Zundecibalm vrea sa mai roage pe Marele zeu pentru izbinda noastra, merge pe Cogheon, dar tu?

— Ma voi stradui sa fiu de folos regelui si-n aceste zile cit voi lipsi, il asigura el. De multe ori, in lupta se arunca nu numai forta, ci si viclenia si mirsavia. Completa apoi : il asigur pe regele meu ca viata mea o pun in miinile sale in orice clipa!

Regele clatina de citeva ori din cap si-i facu semn ca poate sa plece. In Sarmis avea multa incredere. Regretase mult, dupa moartea lui Longinus, ca nu ascultase indemnul acestui tinar plin de intelepciune si de vitejie : „Regele ar avea mai mult de cistigat daca i-ar duce imparatului cuvintul de impacare chiar generalul insusi, insotit de senatorul captiv', ii spusese el. Atunci, Decebal crezuse ca, ascultind de indemnul lui Sarmis, imparatul Romei il va socoti lipsit de curaj si slab. Mai tirziu intelesese ca daca se arata marinimos dovedea nu slabiciune si teama, ci intentia sincera de a gasi o cale de impacare. Dar cind se mai pomenise ca un rege dac sa lase netorturat un general roman luat captiv?

La caderea noptii, Sarmis il gasi pe Burillo la locul de intilnire. Pornira pe o poteca, de-a dreptul prin munti, spre Cetatea-de-Munte, spre Cogheon. Pe Burillo cautase sa si-l apropie chiar din clipa cind capatase convingerea ca Marele preot nutreste o pornire greu stapinita fata de rege. Acest preot tinar, slabut, cu parul lung si blond, cu barba rara, palid si cu privire arzatoare, ii atrase atentia prin felul lui de a vorbi. Se convinsese repede ca, desi preot, Burillo ura pe marele preot si casta preoteasca, ura sclavia si captivitatea si dorea libertatea oamenilor. Pe Cogheon era socotit ca cel mai invatat dac, si in chilia lui se gaseau scrierile multor geometri si filozofi de la Atena si de la Roma. Ceea ce nu intelegea Sarmis era faptul ca el continua totusi sa ramina preot, desi, slabut cum era, nici luptator cu scut si spada nu putea fi.

Mersera o buna parte din noapte fara sa-si spuna nici un cuvint.

De ce nu te indepartezi de Zundecibalm? il intreba Sarmis tirziu.

— Nu trebuie sa uiti ca padurea si muntele au urechi, ii spuse preotul, sa nu te mire tacerea mea, cit priveste intrebarea, iata raspunsul : cine lupta pentru libertate nu trebuie sa se indeparteze de cei ce incatuseaza si fura, altfel nu va sti niciodata unde se afla miezul raului.

— Preotii? Sau ce vrei sa spui

— Vei afla peste o zi, acolo unde mergem. O zi, doua, vei fi si tu preot.

In ziua ce urma, nu mira pe nimeni faptul ca spre Cogheon urca preotul Burillo, urmat de alt preot, amindoi pe cai tot atit de mici si de parosi. Mersera drept la chilia lui, unde ramasera toata ziua. La caderea serii, iesira printr-o usa laturalnica si intrara in palatul lui Zundecibalm. Nici unul dintre preotii din garda nu-i oprira, doar Burillo era chemat adesea de Marele preot. De altfel, in tot cursul zilei nu se observase nici un fel de miscare sau de pregatire, fusese poate chiar mai multa liniste decit zarva obisnuita. Zundecibalm nici nu fusese vazut cind se inapoiase pe Cogheon. Intrarea lui tainica nu era cunoscuta decit de citiva capnoboti, din garda lui personala.

Burillo si Sarmis urcara pe o scara ingusta spre chilia pe care Marele preot i-o destinase pentru lucru, atunci cind acesta ii incredinta lucrari deosebite. Intrara. Burillo aprinse un opait si-l puse intr-o firida.

— Nici o miscare, nici cel mai mic zgomot, ii sopti preotul. Asa cum ii vom auzi noi, ne pot auzi si ei.

Scoase apoi din fundul firidei o bucata de piatra bine fasonata, si deodata chilia se umplu de vorbe, ca si cum cei ce vorbeau se aflau in incaperea alaturata. Il prinse de mina si-i facu semn sa asculte.

— Ai trimis sa viu, Zundecibalm, se auzi o voce metalica vorbind limba Romei.

— Da, Mare preot al lui Jupiter!

— Te-ai potolit, te simti incercuit? Marea adunare a Marilor preoti sau a inteleptilor te-a condamnat, Zundecibalm! Cultul lui Zamolxis il vom desfiinta, iar tu

— Asa ceva nu veti face! Marea adunare a inteleptilor stie ca un popor se stapineste mai usor lasindu-i credinta in zeii lui, se auzi vocea groasa si moale a lui Zundecibalm. Dar tu, Marele preot al Marelui templu al lui Jupiter, ai cuvint greu in marea adunare : Marele preot al imperiului asculta sfatul inteleptilor, dar el conduce.

— Da, eu am hotarit pedepsirea ta. Te mai bucuri insa de mare cinste, de aceea am primit sa-l parasesc pe imparat, sa ma obosesc peste virfuri prapastioase de munti si sa vin pina aici. Pentru ce m-ai chemat?

— Sa ne intelegem. Ce veti face dupa supunerea Daciei?

— Va decide imparatul. Noi, Marii preoti, am luat o hotarire.

Urmara citeva clipe de tacere.

— Stiu ca Marea adunare a Marilor preoti sau a inteleptilor nu este cunoscuta nici de imparat, nici de vreun rege, incepu Zundecibalm. Noi, Marii preoti, urmarim sa-i facem sa dispara, iar pretutindeni conducerea tarilor, a imperiului sa treaca in mina noastra. Marea adunare a inteleptilor urmareste acum altceva?

— Nu!

Atunci, ea are nevoie de bani. Tu, Mare preot al lui Jupiter, ai nevoie de bani ; uiti ca ai de luptat cu noua credinta a galileanului si ca trebuie sa-i platesti bine pe cei care ii vineaza pe crestini si pe aceia ce ii denunta?

Dar tu, Zundecibalm, te-ai rupt de adunarea inteleptilor, tu ai vrut sa ajungi si rege al Daciei, noi avem stiri

Gresesti, Mare preot, regele m-a indepartat cu totul de la conducerea armatei. Dar spune, citi bani iti trebuie si ce-mi oferi in schimb?

Un hohot de ris ascutit rasuna pina in mica incapere. Marele preot al lui Jupiter cedase.

— Tu stii, Zundecibalm, ca avem nevoie de bani multi si ca putem sa-i avem chiar peste capul tau. Banii lui Decebal si ai Daciei

— Sint ai imparatului, i-o taie Zundecibalm.

— Iar ai lui Zundecibalm pot fi ai mei

— Sint ascunsi, iar tu, fara voia mea, poti avea numai trupul meu!

— Bine, imi dai atunci tu cit am nevoie : zece mii de taleri!

— Dar nu are toata Dacia atita aur! rasuna in chilie strigatul gros al lui Zundecibalm.

— Taci si asculta-ma : iti voi da iertare, iar tu vei face in asa fel incit imparatul sa termine cit mai repede luptele.

Cum sa fac? Ce-mi sta mie in putere?

— Uiti ca Marea adunare a Marilor preoti a hotarit ca imperiul sa-si intinda hotarele peste toate neamurile lumii? Uiti ca dupa aceea imparatul si senatul vor fi zdrobiti, si in toate provinciile vor conduce numai Marii preoti al Marilor temple?

Iar la Roma, Marele preot al lui Jupiter adauga Zundecibalm rizind.

Fireste, in Egipt, Marele preot al templului zeului Ra ; in Dacia, Marele preot al lui Zamolxis ; in Chaldeea In

— Si peste toti, Marele preot al lui Jupiter.

— Cu Marea adunare a inteleptilor. Asadar, imi vei trimite neintirziat cei zece mii de taleri! Cauta ca luptele sa se termine repede. Aici, in Dacia, Zundecibalm va fi ca si stapin.

Din nou rasuna in incapere risul ascutit al Marelui preot al templului lui Jupiter.

— Sa-mi dai acum pergamentul cu sigiliul tau. Daca nu respecti tot ceea ce-am stabilit, vei fi judecat din nou de Marea adunare, si nu uita : cuptorul de sub templul zeitei Isis te poate inghiti. Acolo au hotarit inteleptii sa fii dus.

— Ne-am impacat! rasuna vocea lui Zundecibalm. Sa mergem.

Se produse un zgomot de usa inchisa si se facu liniste. Tot ceea ce auzise il uimise si-l infuriase pe Sarmis. Incerca sa vorbeasca, dar fu oprit de mina lui Burillo, care i se puse fulgerator pe gura. Coborira si se dusera in chilia de afara.

In dimineata ce urma, Burillo parasi Cogheonul urmat de acelasi preot cu care venise. Numai cind sosira la pestera in care Sarmis isi schimbase imbracamintea, Burillo vorbi :

— Pe Cogheon, capnobotii spioneaza si asculta prin toate ungherele. La cel mai mic zgomot am fi fost pierduti. Nu s-ar fi ivit zorile si am fi fost aruncati in temnitele de sub munte, fara sa ni se mai stie urmele.

Sarmis il privi neincrezator. Prin ce miracol preotul slabut din fata lui facuse sa asculte ceea ce se vorbise in sala Marelui preot, mai jos cu doua caturi, sub mica incapere? Burillo ii ghici gindul.

— Sa nu te mire, totul e simplu : cosul de fum de la vatra de incalzit din sala lui Zundecibalm trece prin zidul incaperii in care te-am dus. Am invatat dintr-un pergament al unui filozof atenian cum pot fi conduse vorbele si zgomotele prin ziduri. A fost destul numai sa trag o piatra. Am ascultat si ascult tot ce se pune la cale, dar ce folos?!

— Vom lupta impotriva lui Zundecibalm! rosti Sarmis cu hotarire. Ii voi spune regelui tot ce s-a pus la cale.

— Nu vei fi crezut, regele iti va ride in fata, te va crede nebun, iar de afla Zundecibalm, nu vei supravietui primului rasarit de soare ce va urma.

— Il voi omori cu mina mea!

— Numai sa-i poti gauri platosa de fier, bine rostuita pe sub imbracamintea lui de Mare preot, si chiar daca il omori, tot nu vei putea opri tradarea. Nu stii cine sint aceia care vor trada trecind de partea imparatului, iar bogatia de zece mii de taleri a fost trimisa din noapte dincolo de Muntele cel Mare, cu oameni de incredere si paza sigura. Nu le-am mai putea da de urma.

— Atunci, Burillo, pentru ce m-ai adus? striga Sarmis, cu o revolta nestapinita, chinuit de neputinta.

— Sa cunosti mai bine pe Marele preot si pe toti Marii preoti. Te-ai convins cu propriile tale urechi ce pun ei la cale. Vor veni zile grele pentru daci. Sa nu uiti, insa, Sarmis, ca omorind un Mare preot, altul ii va lua locul, si acesta va fi initiat mai departe in secretele Marii adunari a inteleptilor. Nu vei putea sa obtii nimic, raul are radacini mult mai adinci : poporul crede in ei si in zei, si de acolo trebuie smuls. Cine stie cit timp se va mai scurge pina atunci!

Sarmis se framinta mult timp. Isi punea armele si se pregatea sa plece. Deodata, se opri, cu mina inclestata pe spada.

Daca regele il invinge pe imparatul cotropitor, ma voi rafui cu Zundecibalm. Tu ce vei face?

— Pina cind se vor limpezi apele, ramin un modest preot. In tine, Sarmis, imi pun multa incredere.

Preotul ii arata drumul. Amindoi se pierdura in padure, galopind in sensuri opuse.

in campul de curind instalat pe cimpia din apropiere, se vedeau ruinele fumeginde inca ale Sarmizegetusei. Stapinul Romei isi tinuse cuvintul : nu ramasese piatra peste piatra si birna nearsa din noua cetate de scaun a lui Decebal. In siruri fara de sfirsit, fusesera pornite spre Roma cetele de captivi si carele incarcate cu prazi. Pe unde trecusera legiunile romane nu fusese decit jaf si moarte, iar in urma lor nu lasasera decit singe si scrum. Numai o mica parte din cei ce luasera parte la lupte mai rezistau, intr-o disperare fara speranta, aparati de intariturile necucerite inca ale Cetatii-de-Munte.

In cortul sau din mijlocul campului, devenit centrul de organizare a noii provincii, Livianus Claudius medita la cele ce se petrecusera cu o iuteala ametitoare. Il ingrozisera cruzimea si ura aprigului imparat. Acum se temea chiar de el. Acest fapt nu-l ascunsese ajutorului sau la administrarea Daciei, lui Decimus Terentius Scaurianus.

Era o seara frumoasa de mai. De pe plaiurile din jurul campului, zefirul aducea aerul inmiresmat de florile sfirsitului de primavara. Sus, pe crestele muntilor, luna se ridica incet, luminind cimpia. In cimp era liniste, numai de la tabernele din apropiere se auzeau la rastimpuri chiotele si cintecele decurionilor si legionarilor cheflii, incarcati cu prazile luate de la daci. Cit timp statuse pierdut in ginduri, generalul nu-si mai dadea seama. A sarit speriat cind a auzit tropaituri, bufnituri, suspine si risete la intrarea in cortul sau. O indisciplina atit de nerusinata nu-si inchipuise.

Se ridica suparat, gata sa-l sune pe contubernal, dar nu mai avu timp. Vazu o femeie impinsa cu putere in cort, auzi un tipat sfisietor, urmat de plinsul unui copil, care cazu din bratele moi ale femeii ce se prabusi la pamint. O clipa crezu ca are in fata o batjocoritoare faradelege a tribunilor si centurionilor sai mai tineri, cu patimi nestapinite, dar isi reveni numaidecit, auzind vocea lui Eurotas.

Pe toti zeii, Livianus Claudius, totdeauna te-ai indoit de cuvintul meu! Am facut tot ce trebuia, la momentul potrivit, ti-am adus inapoi sclava!

Tulburat, generalul il asculta il privi framintat, nu spuse nici un cuvint, apoi se intoarse spre trupul nemiscat al femeii, peste care un copil plingea sfisietor.

— E numai un usor lesin, generale, femeile stiu sa se prefaca! Poate ca este si putin obosita. De altfel, n-a vrut sa guste si sa bea nimic, s-a luptat cu noi ca o fiara careia i se ia puiul.

Asteptase luna de luna, zi dupa zi, aceasta clipa, la care se gindise strabatut de un fior cald de fericire. Ii vazu imbracamintea. Era rupta si murdara. Pe ea, pe Apronilla, n-o vazuse decit frumos si curat imbracata. Dar privirea i se schimba repede in ura si in scirba. Chipul lui Eurotas i se paru hidos, cu un rinjet plin de lacomie satisfacuta. Se apleca spre ea si cauta s-o ridice. Cind ii atinse miinile, un fior ii strabatu tot trupul.

Lucilla, Lucilla! gemu el. Se intoarse spre Eurotas si spre contubernal. Ce stati, ajutati-ma s-o ridicam, luati copilul! il trase inapoi pe contubernal : Trimite sa vina Myrella!

O ridicara. Apronilla isi reveni, se repezi si isi lua copilul in brate, il strinse la piept cu disperare de mama. Ochii ii pluteau in lacrimi, il sageta lung pe Livianus Claudius, fara sa poata rosti nici un cuvint.

Iarta-ma, Apronilla! sopti el, cuprins de remuscare.

Ea isi intoarse fata de la el si izbucni in hohote de plins nastapinit, usurator. Alaturi, Eurotas avu o stringere de inima. Vedea ca facuse o fapta odioasa. Isi desfasura in minte nelegiuirea savirsita. Cu cita incredere il primise ea cind ii spusese ca vine din partea lui Vitellius, caci ea stiuse, de la Getidava, ca el, Eurotas, cautase sa-l ajute s-o elibereze. Eurotas se cutremura. Ii revenira in minte cuvintele pe care le ticluise : „Iar tu, Apronilla, dragostea mea, sa ai incredere in Eurotas. El te va aduce pe poteci tainuite, la locul stabilit. Sint greu ranit. Totul este pierdut pentru Dacia. Noi, cu micutul nostru Decebal, vom pleca la triburile din miazanoapte, unde ne vom intemeia un camin

Se intoarse, gata sa plece. Nu mai dorea nimic de la Livianus Claudius. Fapta sa i se parea acum un rau ce nu mai poate fi schimbat.

— Stai, nu pleca! il retinu Livianus Claudius.

Cu mersul ei greu si schiopatat, batrina sclava Agnia intra plingind. Se repezi spre Apronilla si o prinse in brate, repetind intr-una :

— Lucilla, fata mea, zeita Cybela mi-a ascultat rugaciunea si te-ai intors!

— Sa mergem, Agnia! sopti Apronilla printre suspine. Cind sa iasa, Apronilla se opri si se intoarse.

— Daca mai ai suflet, sopti ea gemind de durere, spune-mi, el mai este in viata, stii unde se afla?

Livianus Claudius raspunse murmurind :

— Nu stiu, nu stiu nimic!

Ramasi singuri, generalul il privi pe Eurotas in tacere.

— Am facut bine noi ceea ce am facut?

Eurotas cauta sa-si infringa remuscarea

Poate ca pentru tine si pentru ea sa fie bine. Daca el n-o mai fi in viata, cine-ar mai ocroti-o aici, unde pretutindeni curge singe si miroase a scrum?

— Da, tu totdeauna ai un raspuns potrivit. O voi ocroti, ii voi fi ca un tata

Vei avea si un sclav in plus, incerca sa glumeasca Eurotas.

— Nu stiu ce voi avea. Tu insa vei avea cetatea si mosia pe care o vei dori. Acum du-te, Eurotas!

Dupa aproape o luna, un comate dac, cu caciula trasa mult peste ochi, sosi la intrarea campului. Era o seara intunecoasa. Norii alergau pe cer, si picaturi mici si rare de ploaie erau spulberate de vint. Comatele intinse sefului garzii un papyrus cu sigiliu, pentru generalul Livianus Claudius. Ii spuse ca asteapta sa ia raspunsul. Nu statu mult. Un contubernal veni si-l invita la general, vorbindu-i cu mult respect, Generalul il astepta la intrare.

— Toti zeii sa te aiba in paza, Livianus Claudius! il saluta comatele.

Generalul il prinse de brat si-l conduse in cort, dupa ce spuse contubernalului sa nu mai intre nimeni.

— Iti urez noroc si sanatate, Diegis! spuse generalul dupa ce intrara. Ce s-a mai intimplat, cu ce pot sa te ajut?

— Ce-ar putea sa se mai intimple decit pirjol, ruine si singe?

— Vrei sa te ascund de minia imparatului, Diegis? il intreba binevoitor.

— Nu, Livianus Claudius, am venit pentru altceva. Acum citiva ani, noi am tratat impacarea si pacea intre imparat si rege. Incerc sa mai fac acelasi lucru. Pe noi doi ne leaga o prietenie, tu te bucuri de increderea imparatului, vrei sa dai o mina de ajutor sa nu piara un popor, sa nu se distruga o tara?

Generalul se schimba la fata, toti muschii i se impietrira.

— De n-ai fi tu, Diegis, nici n-as sta de vorba si te-as trimite cu paza intarita la imparat. Datoria mea ar fi sa te declar prins!

— Chiar daca este vorba de un sol pentru pace? Sint gata sa merg sa stau de vorba cu imparatul!

Livianus Claudius zimbi cu multa compatimire.

E prea tirziu, Diegis! A fost prea multa cruzime, s-a varsat prea mult singe, s-a darimat prea mult pentru ca iuresul sa mai poata fi stavilit. Ca daci, voi nu v-ati facut decit datoria, v-ati aparat pamintul tarii voastre, dar legile razboiului sint aspre. Cruzime si vitejie au fost si de-o parte, si de alta. I-am vazut pe daci luptind si i-am admirat, intariturile de stinci si de lemne de pe valea riului Alutus si vitejia voastra au facut ca luptele sa se poarte pe adevarati munti de trupuri de legionari. Nu numai minuirea sulitelor, arcurilor, topoarelor si spadelor voastre m-a uimit, ci si maiestria conducerii luptelor. Ati aruncat cu foc, cu smoala topita si cu ulei fierbinte, in clipele cele mai hotaritoare, si daca n-ar fi fost furia nestavilita a imparatului, de la jumatatea vaii riului Alutus legiunile ar fi fost retrase dincolo de Danuvius. Sarmizegetusa n-a putut fi cucerita decit piatra cu piatra, darimata si arsa, casa cu casa. Daca acum n-ar fi noapte, ai privi de aci peste ruinele fumeginde si ai vedea ca din noua cetate a regelui, din care visase sa faca o urbe ca Roma, n-a mai ramas nimic. In aceste lupte, imperiul si-a pierdut multa armata, si Senatul nu i-ar ierta-o imparatului daca nu s-ar inapoia acolo cu o victorie rasunatoare, cu o prada bogata si cu captivi numerosi.

— Am pierdut totul, Livianus Claudius! murmura Diegis.

— Roma nu v-ar fi putut invinge, daca

— Stiu daca nu era tradarea, completa Diegis cu mihnire.

— Da, Diegis, tradarea voastra a fost bine pregatita. Ma intreb, Decebal nu se bucura de increderea tuturor tarabostilor, a capeteniilor?

— Ne-au tradat capnobotii, Marele preot si cei ce-l slujeau!

— Eu nu stiu! murmura generalul, privind in jos.

Asadar, nici un ajutor din partea ta, Livianus Claudius?

Generalul se ridica si umplu doua cupe cu vin.

— Bea! Sint si ramin prietenul tau, Diegis. Eu l-as sfatui pe rege sa nu mai incerce o rezistenta fara sens, acolo, in Cetatea-de-Munte, ci, in cea mai mare taina, sa treaca la triburile dace de la rasarit, de dincolo de munti. Acelasi sfat ti-1 dau si tie, Diegis! Nu trebuie sa cazi prins in mina imparatului. Haide, goleste cupa, nu mai sta in puterea noastra nimic!

Diegis indeparta usor cupa, continuind sa-l priveasca in ochi pe general.

— Ai darimat si cetatea Carsidava, Livianus Claudius?

— Pentru ce ma intrebi? '

— Sotia mea a fost, poate, pentru a doua oara, dusa captiva! gemu el.

— Nu, Diegis, ea n-a fost luata. Carsidava a fost atacata, jefuita si arsa, insa iti pot spune cu siguranta ca sotia ta, Carsida, nu se afla printre cei prinsi.

— Dar erau atitea femei acolo, in cetate.

— Numai una a fost scoasa : Apronilla! Am readus-o acasa, spuse generalul, linistit si multumit. Dar ea a fost luata de acolo mai inainte ca cetatea sa fi fost atacata si arsa.

Zdrobit de durere, Diegis se ridica, pregatindu-se de plecare.

— Iti respecti cuvintul, Livianus Claudius, sint liber?

— Da, Diegis! imparatul nu va sti niciodata ca te-am avut in mina. Toti zeii sa te-ajute, Diegis!

La iesirea din cimp, comatele dac incaleca pe cal si se pierdu in noapte, spre uimirea legionarilor din garda.

reotul Burillo intra in cortul imparatului, timid, palid, tremurind. Se mai linisti cind il vazu pe Marele preot si pe Susagus. Isi musca buzele si-si zise in sine : „Ei sint cei doi tradatori : mina si unealta ei.' Cei doi contubernali care il adusesera se retrasera la un semn al imparatului.

— Te intreb inca o data, taraboste : cunosti intrarea si iesirea ascunsa din Cetatea-de-Munte? il intreba imparatul pe Susagus, cu un ton amenintator.

-— Nu, majestate! V-am dovedit ca sint de buna-credinta trecind cu ceata mea

— Sau un las, il intrerupse imparatul. Niciodata nu poti sa fii sigur cind un dac este tradator, sau iscoada!

Se intoarse apoi spre Marele preot.

— Ei, Zundecibalm, iata ca nu stiti caile ascunse ale regelui, sau vrei sa spui ca n-ar exista asa ceva?

— Burillo, tu stii multe, esti preotul cel mai invatat de pe Cogheon, se adresa Marele preot lui Burillo, tu te pricepi la constructii, la masini, la geometrie si astrologie. Tu cunosti bine Cogheonul si Cetatea-de-Munte, spune imparatului pe unde se poate intra si iesi de acolo, fara sa fii vazut de nimeni.

— Pe o singura cale, raspunse fara multa gindire preotul : pe acolo pe unde au patruns pe Cogheon legionarii care m-au adus aici!

Imparatul privi mirat spre Zundecibalm.

— Gindeste-te bine, Burillo, relua Marele preot cu ton amenintator. E in joc viata ta, numai tu stii cum este construita Cetatea-de-Munte!

Preotul nu se lasa intimidat. Se gindi ca in astfel de situatii, mai mult de jumatate din lupta este cistigata daca reusesti sa creezi incertitudine, sa-l derutezi pe adversar. Negarea simpla nu avea sanse sa fie luata in seama. Vorbi potolit :

— Ai spus bine, Mare preot, incepu el, cunosc bine Cetatea-de-Munte si nu ascund acest fapt. Inainte sa-si mute regele cetatea de scaun, construind noua Sarmizegetusa, exista o iesire printr-o sapatura in munte, pina afara in padure. Aceasta iesire o facuse regele Decebal. Inaintasii lui folosisera calea de pe Cogheon, aceea a Marilor preoti. De cind Decebal incepuse sa indeparteze pe Marele preot de la treburile armatei si ale tarii, nu mai folosea calea preotilor. In cea mai mare taina, se sapase alta. Mutindu-se la Sarmizegetusa de azi, a pus de s-a astupat sapatura si s-au ridicat noi ziduri de aparare. Socotesc ca aceasta a facut-o ca nu cumva capetenia care va apara cetatea, fiind incercuita de dusmani, s-o poata parasi, in loc sa lupte cu pretul vietii

— Si acum s-a prins el acolo! se bucura imparatul.

In sinea lui, mult mai satisfacut era Burillo. Crease mai mult decit incertitudine.

— Vom incerca sa intram pe Cogheon, si de acolo sarim peste ei in cetate! spuse imparatul.

— Sa ma ierte imparatul, daca poporul va afla ca preotii l-au tradat pe rege, nu-i vor mai asculta, cauta sa se apere Marele preot.

— Ei, si? ii vom face noi pe daci sa asculte! Dar daca voi folosi legionari imbracati ca preotii vostri? intreba imparatul, suparat.

Marele preot holba ochii, speriat.

— Sa se creada ca preotii l-au atacat din spate pe rege? in toata tara, poporul i-ar omori intr-o noapte pe toti, pe preoti si pe capnoboti!

— Vom face altfel, vom da lupta pe fata. Pe Cogheon vor intra centurii si cohorte, cu armele lor cu tot. Sa se vada ca armata romana n-are de ce sa se ascunda acum, cind intreaga Dacie este la picioarele mele! accentua el, tot mai suparat. Tu, Zundecibalm, si preotul tau o sa le aratati drumul! Vreau sa termin repede!

Marele preot isi framina miinile. Socoti ca intelegerea era calcata in picioare si ca banii dati de el Marelui preot al templului lui Jupiter nu folosisera la nimic. Patrunderea legionarilor pe Cogheon insemna distrugerea scriptelor si insemnarilor strinse de catre inaintasii sai, cu sute si mii de ani in urma. Cind i se facu semn ca poate iesi, ramase locului, neindraznind sa spuna ceea ce-l ingrijora. Capata curaj vazind cum fata imparatului incepe sa se lumineze si un zimbet usor rasarindu-i in coltul gurii.

Sa nu fii ingrijorat, Zundecibalm. Imparatul nu uita ca Marele preot al lui Zamolxis este alaturi de Roma. Noi vom pretui cum se cuvine si ajutorul pe care ni-l vei da la potolirea acestui popor greu de supus. Si, adauga accentuind zimbetul : Marele preot nu va intirzia ca, dupa ce va fi darimata si ultima cetate in care este incoltit Decebal, sa adune pe Cogheon poporul si sa aduca Marelui sau zeu o Mare jertfa, care, desigur, va arata vointa lui Zamolxis ca toti dacii sa se supuna si sa dea ascultare Romei. Totul este ca tu sa ne arati ca servesti cu buna-credinta imperiul.

Preotul Burilio asculta impietrit cuvintele imparatului, isi stringea falcile si pumnii, cautind sa-si stapineasca revolta. Pe fata lui palida si slaba, oasele ii apareau si mai proeminente. Ochii ii ardeau, capul ii vijiia. Cind iesi, isi spuse in sine : „Va veni vreodata vremea cind nu va mai fi cu putinta ca ticalosi ca acestia sa mai chinuiasca multimile?'

In aceeasi zi, spre seara, pe Cogheon, Zundecibalm trimisese sa-l aduca pe Burillo. Preotul si Susagus fusesera singurii martori la cele ce se spusesera in cortul imparatului. L-au cautat pina seara tirziu. Burillo n-a mai fost gasit.

Dupa ce iesise de la imparat, Burillo pornise alaturi de Marele preot spre Cogheon, insa nu-l insotise mult timp. In apropiere de cimpul de linga Cetatea-de-Munte, Zundecibalm fusese asteptat de garda sa de preoti. Susagus ramasese in cimp, acolo unde se mai aflau si alte capetenii tradatoare din armata daca. Oprirea Marelui preot se dovedise un bun prilej ca el sa porneasca singur inainte pe poteca ce ducea spre Cogheon. Cind se convinsese ca nu mai poate fi vazut, parasise poteca si se pierduse in padure. Mersese prin hatisuri dupa semne cunoscute numai de el, ajunsese linga o stinca, cercetase cu grija in jur, cautase un fag stufos, se urcase in el si asteptase caderea noptii.

Sus, in cetate, toti traiau in incordare. Regele astepta in fiecare moment inceperea atacului. Pe cele trei terase, pe zidurile de aparare si la cele trei porti, capeteniile si luptatorii ce-l inconjurau, hotariti sa lupte pina la sacrificiu, erau straji fara odihna, gata sa loveasca in dusman in orice clipa. Partea din zidul de aparare de pe terasa a treia, ce inconjura palatul regelui pe doua laturi, era aparata de Sarmis, cu ceata sa de luptatori. Ceva mai departe, acolo unde zidul se intrerupea, o poarta grea de lemn, imbracata cu fier, inchidea trecerea spre Cogheon. Poarta era pazita atit din cetate, cit si dinspre Marele sanctuar, unde preoti bine inarmati pazeau Muntele sfint. De partea cealalta, terasa a treia era aparata de Dagio si de Burio. Pe terasa a doua se aflau Vitellius si alte capetenii, iar pe cea de jos, pe care se concentrase cel mai mare numar de luptatori, comanda apararii o avea insusi Diegis, si in clipa atacului, chiar regele.

Nu intimplator Decebal ii incredintase lui Sarmis apararea portii spre Cogheon si partea zidului de linga palat. Prea putini stiau ca tot de acolo pornea pe sub zid, prin munte, iesirea tainica din Cetatea-de-Munte.

Inca de la caderea serii, Sarmis plecase pe ziduri pina la poarta spre Cogheon, apoi coborise in hrubele de dedesubt, si cercetase intr-una strajile, atent sa nu patrunda in cetate iscoadele preotilor si ale tradatorilor. Sosise la scarile ce duceau la usa care inchidea patrunderea in galeria sapata in stinca. Pe coridor, mai multi luptatori faceau de straja. Unii stateau de vorba rezemati de ziduri, altii se odihneau pe maldare de fin. Nici unul dintre ei nu stia ce e dincolo de usa. Banuiau numai : unii ca pazeau tezaurul regelui, altii ca acolo ar fi fost inchisi si lasati sa moara, tintuiti de ziduri, acei tradatori care mai fusesera prinsi. Se mai zvonise printre cetele de luptatori ca, dupa tradarile din valea Alutusului, unii dintre sefii de triburi cautasera sa fuga si ca regele trimisese pe urma lor oameni de incredere, care reusisera sa-i prinda pe fugari.

Sarmis trecu pe linga ei, luminat de opaitul pus intr-o firida din zid, a carui flacara in continua miscare arunca pe fetele lor umbre jucatoare. Se indrepta spre usa tainica. O pipai, ii incerca inchizatoarea, o impinse cu umarul si se convinse ca nu se produsese nici o incercare de deschidere. Cei ce-l priveau zimbira. In fiecare noapte il vazusera facind la fel. Sarmis se intoarse si se indrepta spre scari.

— Regele ne cere sa fim numai ochi si urechi, dusmanul va dezlantui in curind atacul asupra cetatii, spuse el celor ce strajuiau, in timp ce urca calcind rar pe trepte.

Iesi. In urma lui, citiva luptatori se privira nelinistiti.

— De ce sa fim numai ochi si urechi? spuse unul. Prin usa asta va veni dusmanul? Sus pe ziduri, afara, as vedea si eu ce se mai petrece in jur.

— Nu, de-aici va iesi balaurul cu sapte capete, glumi altul, balaurul caruia i se va da drumul cind dusmanul va patrunde pina sus, in terasa a treia.

— Ce balaur? in pintecele muntelui sta adormit monstrul cu un ochi in frunte, cu coarne de fier si cu patru picioare, care sufla foc pe narile lui largi ca ale zimbrului. Cind i se va da drumul, toti vor pieri dinaintea lui. Dar ce se-aude?

Cel ce vorbise de monstru tacu. Inima i se strinse, singele ii pieri din obraz. Sari in picioare. Toti se uitara speriati spre usa. In dosul ei se auzea zgomot de pasi ce rasunau ca intr-o hruba inalta, ca si cum s-ar fi ciocnit stinca cu stinca. Ca la un semn, unii isi trasera spadele si ridicara scuturile, altii prinsera in miini sulitele.

—- Balaurul, monstrul! Vin dusmanii! sopti unul, cuprins de teama.

— Fiti gata de lupta! tuna capetenia lor. Tu, Dapyx, fugi si-l cauta pe Sarmis!

Ascultara cu incordare. Auzira citeva batai in usa, apoi un sunet metalic de cheie ce se intoarce in incuietoare. Sarmis nu se departase mult. Se inapoie repede.

In aceeasi clipa, usa grea de lemn intarita cu placi de fier incepu sa crape cite putin, cu scirtiituri de fier ruginit si de lemn uscat. Sarmis facu semn luptatorilor sa se retraga. Se apropie de usa cu spada in mina. Toti il urmareau cu teama. El era linistit. Dupa zgomotul ce se auzea, era sigur ca nu poate sa fie decit un singur om. Stia ce e dincolo de usa. Destainuirea i-o facuse regele. Dar cine putea sa vina in cetate prin intrarea tainica si mai ales cine o mai cunostea? Nu atit teama, cit o stare de curiozitate, amestecata cu uimire, il facea sa fie incordat. Usa se crapa si mai mult, aparu o mina, apoi virful unei rangi de fier.

— Cine esti tu de cauti sa patrunzi pe aici? striga Sarmis, de facu sa rasune coridorul.

De dincolo de usa i se raspunse cu voce linistita :

—- Sint unul din aceia care vor sa intre, si nu sa fuga. Unul care, in acest moment greu pentru tara, vrea sa-l ajute pe rege!

Sarmis recunoscu vocea. Vazu si mineca mantiei de preot. Se repezi cu umarul in usa si impinse cu putere.

— Tu esti, Burillo? intreba cu infrigurare.

Cine altul? Stai, nu impinge, o usa ca asta nu se deschide cu puterea, ci cu istetimea, cunoscindu-i incuietorile.

Vorbind, preotul apasa pe ranga in mai multe locuri, se trasera incuietori, si usa incepu sa se deschida cu un scirtiit prelung.

Ceea ce urma se desfasura repede. In drumul lor spre rege, Sarmis urmari cu incordare cele ce-i povesti preotul, petrecute in cortul imparatului.

Decebal ii asculta cu multa incredere. Acum isi dadea pe deplin seama ca daca asculta de indemnul lor, ar fi putut zadarnici la timp tradarea si l-ar fi impiedicat pe cotropitor sa treaca muntii. Cum nici o clipa nu trebuia pierduta, regele ii porunci lui Vezina sa ia o parte din luptatori si sa ocupe Cogheonul, chiar daca va trebui sa lupte cu garzile de preoti, iar pe Marele preot sa-l prinda si sa-l aduca in fata lui.

Cind sa intre inapoi in galeria prin care venise, ce se adincea in munte, la despartire, Burillo il imbratisa pe Sarmis si ii spuse din suflet :

Atunci cind vei vedea ca totul este pierdut, tu sa parasesti Cetatea-de-Munte! Galeria aceasta te va scoate afara, departe in susul vaii, in padurea deasa. Cu regele se petrece ceva greu de inteles. Am privit adinc in ochii lui si am prins toata disperarea ce-l framinta. Dar orice hotarire va lua, acum e prea tirziu si nu mai poate fi salvat nimic. Cine vede departe, continua preotul oftind indurerat, nu se poate sa nu-si dea seama ca va veni vremea cind poporul dac va avea nevoie de noi capetenii, si tu esti una din acestea ; capetenii care sa-l duca la lupta pentru a-l alunga pe cotropitor. Marele zeu sa te aiba in paza lui, Sarmis! ii striga Burillo, si disparu in intunericul galeriei.

Asa cum poruncise regele, Vezina ocupa Cogheonul prin lupte grele, care se prelungira pina spre ziua. Se dovedise inca o data cit de tradatori erau preotii si capnobotii ce formau garzile Marelui sanctuar, si mai ales Marele preot. A fost cautat zadarnic. Zundecibalm disparuse. In aceeasi noapte, din vale, Traian urmarise tot ce se petrecuse pe Cogheon. Hotari sa dezlantuie in zori atacul asupra cetatii.

Inca nu se luminase bine de ziua cind, in sunetele trompetelor si trimbitelor, legionarii din primele linii se agatara de ziduri cu scari si fringhii. Catapultele si batistele aruncara de departe pietre si sulite grele asupra dacilor de pe ziduri. Valuri de sageti pornira dintr-o parte si din alta. Somoioage mari, aprinse, zburara peste ziduri. Berbeci uriasi, impinsi de zeci de oameni, incepura sa loveasca in poarta terasei de jos. Cei de sus raspunsera cu flacari, cu valuri de smoala topita si de ulei incins, O ploaie de pietre mari, colturoase, de busteni grei si de birne ascutite se porni peste cei de jos. Aceia care reuseau sa se catere pina sus pe ziduri se prabuseau cu miinile taiate ori cu capetele zdrobite sau arsi si opariti, cu ochii scosi din orbite, Si legionarii atacau intr-una, in valuri fara sfirsit.

Prima terasa cazu, cucerita cu pierderi grele. Regele cauta sa reziste pe cea de-a doua. Pe Diegis il socoti pierdut. Dupa ce poarta de jos cazuse sfarimata de berbecii uriasi, cavaleria lui Lusius Quietus se napustise spre cetatea deschisa. Cu multa hotarire, fratele regelui le iesise in cale cu cavaleria ce si-o pastrase, mai inainte ca acestia sa se apropie de poarta sfarimata. Lupta se dovedise grea. In ajutorul sau sarise Vitellius cu ceata lui de luptatori. Sacrificiul lor fusese un mare ajutor pentru rege. Ii daduse ragaz sa-si retraga cea mai mare parte din cetele de luptatori intre zidurile celei de-a doua terase. Izolati si haituiti, Diegis si Vitellius se trasesera luptind spre padure. Rezistenta inversunata a dacilor fusese mult slabita.

Cea de-a doua terasa cazu mai repede, iar pe cea de-a treia, legionarii patrunsera o data cu dacii care se retrageau in dezordine. Femeile si copiii din cetate cautara scapare spre Cogheon. Nimic nu mai putea fi oprit, nimic nu mai putea fi salvat. Unitati anume pregatite de Traian pornira in cautarea lui Decebal. Trebuia sa-l prinda viu.

Vazind ca Cetatea-de-Munte e pierduta, Decebal porunci ca cele mai apropiate si de incredere capetenii sa se adune in graba in sala de sfat. Nimeni nu stia ce hotarire luase. Cei mai multi se asteptau sa vada cum regele va face act de supunere in fata dusmanului. Pe fetele impietrite si insingerate ale capeteniilor se asternusera incordarea si ingrijorarea.

— Ne-am luptat cu un dusman hotarit sa ne cotropeasca tara si sa-i subjuge pe daci, incepu regele cu voce grava, in care rasunau multa durere si disperare. Noi cu totii am aratat atit vitejia, cit si hotarirea dacilor. Dusmanul nu ne-ar fi invins daca nu exista tradarea : ne-au tradat preotii si o parte din capetenii, iar triburile vecine, pe ajutorul carora ne-am bizuit mult, ne-au parasit. In fata Marelui zeu, noi sintem cu sufletele impacate. Nu s-a putut mai mult, a fost peste puterile noastre.

Regele arunca pe deasupra tuturor o privire din care ieseau fulgere. Continua cu vocea schimbata, cu o rezonanta ce parea ca izbucneste de dincolo de omenesc :

— Dar dusmanul nu ne-a infrint vointa. Avem in fata noastra trei cai : sa ducem mai departe lupta, sa primim moartea, sau sa ne lasam dusi in robie. Eu am ales : lupta! Va intreb si pe voi, capetenii : voi pe care cale mergeti?

— Te urmam in lupta, marite rege! rosti un batrin dirz, si toti ceilalti ii intarira spusele ridicind spadele.

In aceasta clipa de incordare grea, usa se deschise, izbindu-se de perete. Pe coridor luptau inclestati Sarmis si un centurion. Totul se petrecu fulgerator. Sarmis ataca cu furie, il dobori pe roman, inchise usa cu putere si porni in goana pe coridoare, pentru a stavili patrunderea legionarilor.

— El a fost cel mai de incredere ajutor al meu, el, Sarmis, alaturi de Diegis, murmura regele in linistea incordata din sala. Ridica apoi taios privirea. Nu mai avem nici o clipa de pierdut. Cine este hotarit sa continue lupta, sa ma urmeze, cine nu, are aici, in acest vas, otrava, daca nu vrea sa fie dus in robie! Vom iesi din cetate, ne vom ascunde in munti si vom stringe noi cete de luptatori!

Regele iesi pe o usa laturalnica, urmat de capetenii. Sala ramase goala. Departe, pe coridoare, zgomotele de lupta rasunau cind puternice, de apropiere, cind slabe, de indepartare, pina se stinsera incetul cu incetul.

Dupa citva timp, o usa din fundul salii fu impinsa cu putere, si un taraboste insotit de alte capetenii patrunsera inauntru. In miini tineau spadele insingerate. Prin imbracamintea lor zdrentuita si pe fetele lor naclaite de sudoare, singele arata locurile ranilor adinei ce le patrundeau trupurile. Tarabostele se intoarse si-l privi taios pe cel care il urmase din apropiere, un luptator tinar.

— Spune, Scorillo, ce s-a intimplat cu regele?

— A iesit din cetate, vrea sa poarte mai departe lupta!

Dar tu de ce nu l-ai urmat?

— Eu ramasesem putin mai in urma si am fost atacat de un legionar, pe care apoi l-am rapus cu o lovitura de barda. Cind sa pornesc dupa ei, n-am mai stiut incotro s-o apuc, le-am pierdut urma, pierisera.

— Da, au pierit in pamint, au iesit prin sinul muntelui, murmura tarabostele. Regele trebuia sa scape! rosti el apoi cu putere.

— Daca tarabostele cunoaste drumul, il urmam! sopti Scorillo.

— Acum e prea tirziu! Poate ca regele ne-a lasat pe noi sa ducem lupta mai departe cu dusmanul, pina cind el reuseste sa paraseasca cetatea.

— Dar dusmanul ne-a coplesit cu totul, dintr-o clipa in alta va patrunde si aici! spuse unul, framintat de ingrijorare.

— Eu nu vreau sa fiu prins si dus in robie! striga cu disperare Scorillo.

Tarabostele ii asculta cu multa durere si liniste, privind vasul cu otrava.

— Nici noi! sopti el. Cine este hotarit sa moara sa se apropie de acest vas.

Prinse cu mina ulcica mica de linga vas, salta capacul, o umplu si o goli dintr-o sorbitura.

— De acum, cotropitorul va avea numai trupul meu! rosti el, stergindu-si mustatile si barba.

Umplu ulcica si o intinse celui venit mai aproape. Acesta sovai o clipa. Din spatele lui, Scorillo facu un pas, lua ulcica si bau otrava. Tarabostele o umplu din nou si o intinse altuia. O umpluse pentru ultimul, cind in cadrul usii se ivi Sarmis. Il cauta cu privirea pe rege si nu-l vazu. Ramase impietrit. Ca intr-un vis chinuitor, vedea cum capeteniile din fata lui se prabuseau pe lespezile de piatra, fara sa murmure nici un cuvint. Nu-l chinuia ceea ce vedea, intelegea totul. Cind si ultimul se prabusi, Sarmis se indrepta hotarit si linistit spre vasul cu otrava. Lua ulcica si cauta s-o umple.

—Opreste-te! rasuna o voce din fundul salii. Destinul tau este altul, Sarmis!

Se intoarse tresarind. De dupa o coloana se ivi preotul Burillo.

— Tu aici, Burillo?

— Dar unde? Pe rege nu l-am mai putut ajuta.

— Pe unde ai patruns aici?

Aparitia lui i se parea stranie, misterioasa, neomeneasca,

— Arunca din mina ulcica, sparge-o de lespezile de piatra! Burillo stie intotdeauna pe unde sa intre si sa iasa!

— Dar nu vreau sa fiu dus din nou in captivitate! gemu Sarmis, lasind sa-i cada ulcica din mina.

—Datoria ta, Sarmis, este sa faci totul ca sa ramii in viata, chiar daca vei fi dus in robie. Ceea ce au facut aceste capetenii de aici arata ca o fapta plina de mindrie si de hotarire, dar nu si ca o fapta buna pentru viitorul poporului. Ce se vor face dacii fara capetenii?

—- Dar regele si ceilalti care l-au urmat? intreba Sarmis, napadit de ingrijorare.

— Regele? Pe fata preotului se asternu o umbra plina de tristete si de framintare. Regele a murit!

Sarmis il sageta cu o privire tulbure si, nevenindu-i sa creada, ii striga:

— Burillo, pentru ce ma chinuiesti? Preotul ii facu semn sa se linisteasca.

— Da, Sarmis, marele Decebal este mort. Ma aflam sus pe coasta muntelui, ascuns in trunchiul gaurit al unui fag batrin, si urmaream sa vad daca din iesirea tainica prin trupul muntelui parasea cineva cetatea. De fapt, il asteptam pe rege, fiindca nici nu-mi puteam inchipui ca el se va lasa in miinile dusmanului. Tocmai atunci a iesit, insotit de mai multe capetenii si mai multi luptatori din garda lui. Vazusem citeva centurii ca inconjurasera muntele si se imprastiasera prin vaile din jur si trebuia sa-l opresc la timp. Ii pregatisem si o ascunzatoare buna, de unde as fi putut sa-l scot in timpul noptii si sa-l calauzesc departe in munti. Dar Marele zeu nu m-a ajutat. Ca sa-i ies in cale, trebuia sa cobor, din locul unde ma aflam ascuns, printr-o ripa prapastioasa si sa ocolesc un colt de munte. Am umblat cit am putut de repede, dar n-am avut timp, le-am pierdut urma. Cuprins de disperare, am inceput sa alerg in partea in care am banuit ca au apucat-o ei. Pornisem bine si le gasisem urma, cind, ingrozit, am auzit strigate, zanganit de spade, trosnete de sulite si lovituri de scuturi. M-am oprit locului, impietrit. Din locul unde ma aflam, am vazut cum regele si cei care il urmau se luptau intr-o inclestare disperata cu o centurie romana. Intimplarea, sau tradarea secretului iesirii tainice a dus la incercuirea lui? Nu stiu daca se va afla vreodata! Lupta a fost cu totul neegala, grea si scurta. Capeteniile si luptatorii daci cadeau unul dupa altul, aparindu-l cu trupurile lor pe rege. La un moment, s-a produs o invalmaseala, din care nu mai stiam care erau dacii si care romanii, dar care s-a spart repede. Ceea ce am vazut apoi m-a ingrozit : regele ramasese singur, il razletisera de ceilalti, se lupta cu indirjire si cauta sa se apere tragindu-se in dreptul copacilor. Dar lupta n-a durat prea mult. Vedeam cum il parasesc puterile si cum in cele din urma s-a prabusit la radacina unui fag urias. Ma asteptam, cu inima strinsa, sa vad cum centurionul si legionarii care il incercuiau il vor rapune cu spadele si cu sulitele, insa ei n-au facut asta. Cautau sa-l prinda viu, asa cum le ceruse singerosul lor imparat. Mi-am dat seama atunci ca regele intelesese totul intr-o fulgerare, si cum nu voia sa se lase sa cada viu in mina dusmanului sau de moarte, s-a rasucit pe un cot si, intr-o incordare cutremuratoare, si-a implintat virful spadei in git. Ingrozit si neputincios, am vazut apoi cum centurionul i-a desprins capul de trup si i-a taiat bratul drept, pentru a le duce ca dovada aprigului sau imparat.

— Aici, Caius Decimus! in cadrul usii aparuse un legionar. Din urma il prinse un centurion. Pe coridor alergau altii.

— Burillo! striga cu disperare Sarmis, cind vazu ca preotul se facuse nevazut printre coloane.

Salta spada si se pregati de lupta. In aceeasi clipa il incercuira sulitele legionarilor.

— Preda spada, dacule! ii striga centurionul. Sarmis isi lasa incet in jos bratul. Indemnul lui Burillo ii mai rasuna inca in urechi. Trebuia sa-si crute viata. Centurionul se intoarse si privi trupurile neinsufletite ale capeteniilor dace prabusite pe lespezile de piatra.

— Barbarii, murmura el, nu mai inteleg nimic, s-au hotarit toti sa moara

— Caius Decimus, daca imparatul ar mai fi avut doi sau trei dusmani viteji si hotariti ca Decebal si ca poporul dac, imperiul s-ar fi destramat ca norii in vint, iar Roma ar fi fost darimata din temelii!

Centurionul arunca o cautatura aspra spre decurionul care vorbise.

— Ai putea sa fii rastignit pentru cuvintele nesocotite pe care le-ai spus, Forvillius! rosti el, stapinit inca de furia ce-l mistuia, provocata de nesansa ce-o avusese.

Nutrise gindul ca, prinzindu-l viu pe regele dac, imparatul sa-l inalte la gradul de tribun.

ai erau citeva zile pina la cea de-a o suta zi de serbari zgomotoase la Roma, prin care se sarbatorea victoria imparatului asupra regelui dac, de care imperiul se temuse mult. Zile in sir se desfasurasera spectacole marete. Bogatiile Daciei salvasera imperiul din dezastrul financiar i:n care se afla, iar in Senatul roman nu se mai vorbea de reduceri de cheltuieli si de economii. In for se puneau bazele unui monument ce avea sa ramina celebra : Columna Trajana, pe care renumitul Apolodor, ajutat de arhitecti si sculptori vestiti, avea sa povesteasca in piatra epopeea cotropirii Daciei.

Se faceau pregatiri pentru marele spectacol de incheiere a serbarilor, la care se stia ca va asista insusi imparatul, in vivariile Circului cel mare se adusesera atitea animale cum nu se mai vazusera din timpul domniei nebunului Neron. Fusesera adusi ciini, lupi si ursi din Dacia si din Tracia, elefanti si tigri din partile Asiei, crocodili si hipopotami de pe Nil, lei din Atlas si bivoli de la triburile germanice. Atit de mare teama si atit de grele fusesera pierderile romanilor in lupte, incit multimea purta o crunta ura poporului invins. Cind sirurile lungi de captivi daci fusesera aduse la Roma, grupuri de patricieni smulsesera din sirurile nesfirsite barbati, femei si copii si-i zdrobisera pe loc, pe caldarimul strazilor.

In carcerele de sub arena Circului cel mare, captivii traiau inghesuiti unii intr-altii, intinsi pe lespezile de piatra. Din incaperile intunecoase ale inchisorii iesea un miros greu, de nesuportat. Prin gratiile inguste se auzeau blesteme, injuraturi si strigate de ajutor, care nu incetau decit in clipele cind paznicii isi puneau flagrunele in miscare.

In toate zilele, de cum se lumina, o gloata de gura-casca astepta, cu nestapinita bucurie, deschiderea portilor circului pentru a se inveseli la strigatele, vaietele si blestemele captivilor, la ragetele leilor, la urletele ragusite ale panterelor, lupilor si ciinilor. Pe culoarele inguste, captivii auzeau rasunind mersul cadentat al paznicilor si bataile sulitelor pe lespezile de piatra. Pe o parte si pe alta a culoarelor se cascau usile cu gratii ale carcerelor in care, prin intunericul greu de patruns, nu se zareau decit niste fiinte ciudate, ce se asemanau cu animalele. La Circul cel mare, captivii daci fusesera imbracati in piei de animale si pregatiti pentru marele si ultimul spectacol.

Sosi si ziua incheierii serbarilor. Era a opta zi dupa idele lui martie, din anul Romei 861[50]. Toata noaptea Sarmis nu dormise. Tinuse pe brate copilul unei femei greu bolnave. Isi dadea seama ca se apropie clipa suprema si privea cu multa mila la nefericitii din jurul lui. Moartea nu-l inspaiminta. Intelesese ca se ivisera zorile numai cind auzise tumultul de afara. Poate ca multimea se inghesuia sa prinda locuri cit mai bune in tribune, gindi el, slobozind un oftat greu. Isi inchipuia miscarea, graba si voia buna a celor ce se indreptau spre circ, vedea strazile pline de un zgomot asurzitor. Il scoasera din ginduri cuvintele, spuse in gluma de legionarul de garda, care tot timpul lovise in tact cu sulita pe lespezile coridorului dintre carcere :

— Hei, poetule, nu-mi spui o poezie? Poate sa fie cit de scurta, numai sa fie ceva de dragoste. Altfel, daca te prind vorbind cu vreunul din barbarii astia din carcere, te lovesc cu sulita si te arunc afara!

Sarmis asculta atent. Inima incepu sa-i bata cu putere. Gindul ii alerga spre Maevius, departe, la santierul de la Drubeta.

— Legionarule, esti gata sa asculti, ai urechi si suflet? Pe toti zeii, cind vad omul cu sulita, scut si spada, il cred gol pe dinauntru, si in cap, si in piept

— La vorbele urite ce-mi spui, daca n-o si-mi placa poezia, o sa-ti plesnesc pielea prin toga aia gaurita si murdara! il ameninta legionarul,

— Asculta!

Maevius, caci el era, incepu sa recite :

Cit timp ti-eram drag tie

Si nici un tinar nu-ti punea mai bine

Bratele in jurul gitului tau alb,

Am trait mai fericit decit regele persilor

— Ai inteles ceva, legionarule? Ti se potrivesc aceste versuri, sufletul tau le simte?

Cu lanturile de picioare, Sarmis sari si, fara sa se poata stapini, striga:

— Maevius! Tu esti, Maevius? Cei doi de pe coridor tacura o clipa.

— Mi s-a parut, m-a strigat cineva? Sint Maevius, cine m-a chemat? raspunse el.

— Maevius, doar citeva vorbe sa-ti spun!

Dintr-un salt, Maevius ajunse la usa carcerei din care se auzise strigat. Legionarul il prinse din urma si-i puse sulita in piept.

— Sa pleci numaidecit, poetule, nu e voie!

— Maevius, vino! striga Sarmis cu vocea sugrumata de framintare, apropiindu-se de gratiile de la usa carcerei.

Legionarule, iti mai spun o poezie doua Il ruga Maevius.

Legionarul ii apasa cu putere sulita in piept, gata sa-l strapunga.

— Inapoi! Pe Proserpina, daca nu, te trimit la Charon!

— Cite poezii vrei, iti aduc ceva, ce doresti, o fata frumoasa! biigui Maevius, prins intre sulita si dorinta de nestapinit de a sti cine il strigase.

— Cine esti tu, intreba Maevius repede, si de unde ma cunosti?

— Sint Sarmis, de la Drubeta. Adu-ti aminte, eram sclavi, eu si Vitellius la podul cel nou

Maevius se repezi din nou spre gratii, dar de la primul pas se opri ea trasnit. Simtise virful sulitei patrunzindu-i prin toga pina la coaste.

— Spune, Sarmis, ce pot sa fac pentru tine? striga el.

— Daca vei merge in Dacia, sa spui ca am murit la Roma, in Circul cel mare!

Sarmis nu mai auzi nimic din partea lui Maevius, de afara patrundea tumultul celor care intrau in arene, amestecat cu ragetele fiarelor.

O multime de nestavilit incepuse sa coboare de cu noapte pe strazile inguste si intortocheate din cartierele Esquilinului si Suburrei, in care locuia saracimea Romei. Mii de oameni se stringeau intr-un suvoi nesfirsit, ce aluneca spre circ ca un balaur urias, de-a lungul arterelor principale : via Tabernaria, via Argiletum si via Nova. Prin mijlocul acestui amestec de oameni isi faceau loc litiere poleite cu aur, in care stateau barbati si femei cu vaza : patricieni, magistrati si senatori, purtate de sclavi care inaintau lovind in dreapta si-n stinga, fara sa ia seama la murmurele pline de ura ce le lasau in urma. In fiecare clipa, schimbari noi atrageau atentia. Alaturi de multimea spectatorilor mergeau gladiatori[51] voinici, cu brate musculoase si picioare puternice, cu fetele brazdate de cicatrice, mai mult goi decit imbracati, urmati de mastigo-fori , a caror treaba in circ era sa bieiuiasca si sa impinga in lupta pe cei ce se bateau in arene. Nu lipsea nici coloana carigelor, ce duceau sicriele pentru gladiatorii care vor muri in lupte, si numarul lor mare bucura multimea : era un semn ca spectacolul va fi destul de lung. Treceau lorari imbracati ca Mercur ori asemenea lui Charon, al caror rol era sa curete arena si sa dea ultima lovitura celor raniti, pentru a nu-i mai lasa sa se vaiete si sa strice veselia multimii. Spectacolul strazii era marit de coloanele de pretorieni imbracati in uniforme ce straluceau in razele soarelui, ceea ce intarea si mai mult zvonul despre participarea imparatului la marele spectacol.

Pe toti zeii, Perellius, presimt ca astazi ne vom inveseli de minune! De mai bine de o suta de zile nu lipsesc de la nici un spectacol si traiesc din darnicia imparatului. Ma bucur ca astazi voi vedea si mai multi barbari murind.

— Te bucuri, Catius! Esti multumit ca maninci din darnicia imparatului, fara sa te gindesti ca nu e altceva decit bogatia jefuita de Roma de la acei oameni carora tu le spui barbari, a caror moarte vad ca te bucura.

Perellius si Catius inaintau in acelasi val, inghesuiti la tot pasul. Perellius, slab si inalt ca o prajina, avea fata prelunga, privirea linistita si buna. Catius, gras, scurt si indesat, cu obrajii umflati si ochii bulbucati, arata siret si iscoditor, gata in orice clipa sa bea, sa se bata si sa minta, imbracamintea lor era veche si rupta, semn ca traiau in mare saracie. Amindoi fusesera gladiatori incercati, si toate straduintele lanistului[54] Alfius de a-i convinge sa se vinda din nou ramasesera fara nici un rezultat. Perellius si Catius voiau sa fie liberi si sa munceasca liberi.

— Nici pe tine nu te inteleg, Perellius! De ce adica sa nu ma bucur? N-am fost noi de zeci, de sute de ori in arena si n-am auzit cum multimea se bucura de ranile ce le primeam si ne cerea moartea?

— Ma doare in suflet ca te aud vorbind astfel, Catius! Da, si noi am suferit. Numai cine nu stie ce este suferinta nu intelege durerea altora. Astazi vor muri alti nevinovati, si multi se vor inveseli.

— Iti mai lipsesc doar citiva dinti stirbi in gura ca sa fii o baba! Vorbesti, Perellius, ca si cum n-ai fi fost un gladiator care a trimis in luntrea lui Charon atitea suflete! Daca sint barbari, nu inseamna ca i-am facut eu, ci asa i-au gasit legiunile. Si regele lor arata ca un barbar. I-am vazut capul adus aici, la Roma : un cap mare, cu plete lungi si barba stufoasa. A fost aruncat linga Capitoliu, pe scarile Gemoniae, spre ripa Tarpia. Dupa sprincenele bogate, nasul gros si buzele carnoase, cred ca a fost un om rau, crud, setos de singe. Tu n-ai auzit ce se vorbeste in intreaga Roma? Unii spun ca Decebal petrecea omorind copii furati in expeditiile de jaf de dincolo de Danuvius, altii - cum ca pe copiii cei mai frumosi ii minca. Auzi, cica dacii traiesc in vizuini ca salbaticiunile si nu maninca decit radacini, buruieni si carne cruda. Dar cite nu se spun?! Un legionar a povestit o data ca barbarii astia scoteau inimile legionarilor si le mincau crude, cind inca mai miscau in miinile lor. Brrr!

Catius avu un fior de scirba. Continua :

— Altul cica ar fi spus ca i-a vazut traind salbatici, alaturi de haitele de lupi.

— Inceteaza, Catius! Termina cu astfel de prostii! Toti cei care au fost in Dacia parca s-au scrintit la minte. Fa-ma tu sa inteleg : cum puteau sa stringa atitea bogatii niste oameni care traiau prin birloguri sau umblau cu haitele de lupi? Si cum puteau astfel de salbaticiuni sa ridice atitea cetati puternice, sub intariturile carora a pierit floarea legiunilor imperiului?

Perellius il trase repede la o parte, pentru a-l feri de loviturile lictorilor, care faceau loc pentru trecerea unei lectici luxoase, in care statea rasturnat unul dintre marii magistrati al Romei.

— Poate ca toate astea sint laude, murmura Catius lipindu-se de zidul unei taberne pe linga care tocmai treceau.

Pe Perellius il indirjisera cuvintele spuse de Catius in batjocura.

— Tu n-ai fost la Roma in ziua aceea si n-ai vazut inapoierea victorioasa a imparatului, relua Perellius tragindu-l pe Catius pentru a continua drumul. N-ai vazut sirul nesfirsit de care pline cu prazi si bogatii din Dacia. Eu am vazut carul imparatului, impodobit cu aur, pietre scumpe, purpura si flori, inconjurat de magistratii, senatorii si generalii ce-l insotisera dincolo de Danuvius. Si ce sa mai lungesc vorba? Am vazut trecind prin fata mea bogatia Daciei, cu care acum Roma petrece. Astia sint dacii, Catius, si nu ceea ce se vorbeste pe seama lor din ordinul Senatului si al imparatului!

Inaintara in tacere. Perellius mergea privind in jos, pe cind Catius cerceta multimea si se inveselea. In jurul lor crestea tot mai mult invalmaseala si nici nu luasera in seama timpul scurs si drumul facut, cind se simtira prinsi ca intr-un cleste si purtati in suvoiul de nestavilit ce aluneca pe rotile mari ale circului. Catius, nepasator la ceea ce se intimpla, ii spuse lui Perellius la ureche :

— Ma gindesc, ce-ar fi sa mergem in noua provincie a imperiului? De ce sa ne vindem lanistului Alfius? Stii, au inceput sa plece acolo cu sutele negustori, mestesugari, constructori si altii care umbla sa se imbogateasca, urmati de mii de sclavi. N-avem ce sa pierdem in Dacia!

Valul de oameni ce inainta ii arunca in partea dreapta a arenei. Pornira cu pasi grabiti, sa-si gaseasca locuri cit mai bune.

Circul cel mare din Roma, construit de Tarquinius cel Batrin in anul Romei 138[55], atinsese proportii uriase si multa stralucire prin adaugirile pe care le facusera Julius Cesar si Octavian August. Lung de peste cinci sute si lat de peste doua sute de pasi, avea locuri pentru o suta douazeci de mii de spectatori. Fiind asezat in valea Murcia, intre Colina Palatina si Muntele Aventin, permitea accesul dinspre toate cartierele orasului. Forma lui era ovala. Pe latura dreapta se afla oppidium-ul, format din treisprezece arcade, avind in partea centrala portile mari sau intrarea principala, iar in celelalte arcade erau carcerele si vivariile pentru oameni si animale. Deasupra, oppidium-ul se continua in trepte, cu banci pentru spectatori, porticuri si arcade pentru locurile rezervate patricienilor. Pe latura opusa, in fata portilor mari erau portile triumfale, prin care isi faceau intrarea invingatorii in razboaie. Dincolo de oppidium se aflau portile mortii, sub ale caror bolti lugubre se ingramadeau trupurile gladiatorilor cazuti in arena, morti sau muribunzi. Intre opidium si portile triumfale, arena era taiata de-a lungul, in doua parti, de spina, un zid ce servea la masurarea distantelor cind aveau loc alergarile, iar in mijlocul zidului, punct ce corespundea centrului arenei, se inalta un obelisc inchinat soarelui, ornamentat cu coloane si statui.

Pentru ca spectatorii sa fie feriti de atacurile fiarelor, arena era inconjurata de un parapet, de un sant plin cu apa si de un grilaj de fier, iar impotriva arzatoarelor raze ale soarelui, un imens velariu din pinza acoperea tribunele. Din loc in loc, printre tribune, se ridicau coloane cu vase in care ardeau rasini aromate.

De jos, din arena, tribunele ofereau o priveliste mareata. In primele rinduri, rezervate patricienilor, totul parea ca acoperit cu zapada, atit de compact era albul miscator al peplum-urilor si togelor. In rindurile de sus, ale plebeilor si libertilor, se auzea un huruit ca de tunet, produs de bataile din picioare ale celor mai nerabdatori. Printre rindurile dese, vinzatori ambulanti cu bob prajit si placinte strigau cit ii tinea gura. Numai in tribuna imparatului si in tribuna senatorilor si magistratilor, care o inconjurau, locurile erau inca neocupate.

Intr-una din tribunele patricienilor se putea observa un grup de trei barbati, ceva mai rezervat. Discutau aprins, cu multe gesturi si multa mobilitate.

Ma uit la voi si-mi vine sa rid, cum de-ati devenit atit de fricosi? Nu e mult de cind tu, Nesmesianus, si tu, Fortunatus, mi-ati prezis o moarte ingrozitoare, atunci oind mi-am mutat afacerile in Tracia, si daca ati fi aflat ca am trecut si in Dacia, m-ati fi socotit mort de mult.

Cel ce vorbea era Eurotas. Cu fata mobila si ochii jucatori, se intorcea cind spre unul, cind spre altul.

— Nu vad de ce mi-as strica afacerile : corabiile mele sosesc si pleaca in fiecare saptamina spre Egipt si Carthagina, de unde aduc si unde duc cele mai felurite marfuri, spuse Nesmesianus, un barbat trecut de patruzeci si cinci de ani, destul de gras, cu fata rotunda, cu privire deschisa si vesela.

— Pacat! continua Eurotas. L-am cunoscut pe tatal tau, era un om vioi si curajos. Tu n-ai adaugat mai nimic la ceea ce ti-a lasat el. Vreau sa te imbogatesc, prietene!

Tacu. Vazind ca Nesmesianus nu spune nimic, se intoarse spre Fortunatus.

— Dar tu, Fortunatus, dupa cite am auzit, zeita Fortuna nu prea este darnica cu tine. Afacerile ti-au pornit prost de tot. Voi nu stiti ce bogatii sint in Dacia! Dupa o clipa de tacere, schimba tonul : Va iau cu mine! Jur pe Apollo din Delfi ca in citiva ani veti fi atit de bogati, incit fiecare dintre voi va putea sa cumpere jumatate din Roma!

Eurotas cerceta fata palida si lipsita de viata a lui Fortunatus. Inalt si slab, arata imbatrinit cu mult prea devreme. Parul i se rarise, ochii ii erau adinciti in orbite, iar gura mare si buzele subtiri evidentiau si mai mult oasele iesite in afara ale falcilor si obrajilor lui supti, brazdati de doua cute adinci.

— Ce raspuns imi dai, Fortunatus?

Negustorul se misca, putin framintat. Vorbi rar, nehotarit :

— E greu, Eurotas! Tocmai in Dacia, printre barbari? Sa-ti spun drept, mi-e teama de necunoscut! Nu stiu, sa ma mai

N-apuca sa termine ceea ce avea de spus, caci Eurotas urmarea miscarile unui barbat in floarea virstei, imbracat intr-o toga de un alb imaculat, care se apropia gesticulind, spuntindu-i ceva de departe, cu glas tare, ca sa acopere tumultul din tribune.

— Pe toti zeii, Eurotas, de mult doream sa te intilnesc! Jur ca voi aduce jertfa zeitei Fortuna pentru ca mi te-a scos in cale! Am auzit ca te inapoiezi in Dacia, stii ca merg si eu?

Uitind de cele ce-i spunea Fortunatus, Eurotas se ridica si-si desfacu bratele, ca si cum ar fi vrut sa-l imbratiseze.

— Te iau cu placere, Caesidius! in Dacia e loc pentru multi, dar ma intreb : ce sa cauti acolo? Tu iubesti petrecerile, vinul, femeile

— Si banii, Eurotas! Am cheltuit toata averea si vreau sa mi-o refac, si unde se prezinta o ocazie mai buna decit in noua si bogata provincie a imperiului? Exista in Dacia bogatii care nu asteapta decit sa le luam. Cumpar captivi daci si, ca sclavi, ii duc inapoi acolo. Ii voi pune sa munceasca legati cu lanturi de picioare si loviti cu flagrunul!

— Te sfatuiesc, Caesidius, sa-i folosesti pe daci fara sa-i biciuiesti, ii spuse Eurotas. Eu ii cunosc indeajuns, altfel ar putea sa-ti ramina oasele pe-acolo.

Il privi mai atent pe Caesidius, il stia un betivan cunoscut prin toate tabernele Romei. Viciul incepuse sa lase urme vizibile pe fata lui. Continua sa-i vorbeasca :

— De altfel, fiecare face cu sclavii lui ceea ce vrea. In Dacia arsa si pustiita se poate incerca orice, numai un lucru te rog, Caesidius : convinge-i si pe ei - Eurotas arata spre Fortunatus si Nesmesianus - convinge-i sa mearga acolo, pina nu le iau altii inainte. Si adauga : Bata-te norocul, Caesidius, nu cumva Fortuna, asa legata la ochi, trimite norocul numai spre cei lenesi si rai? Dar tu sa nu te superi, am glumit

Valul de aplauze si de strigate, pornit din toate tribunele, acoperi cu totul cuvintele lui Eurotas. Toate privirile se indreptara spre tribuna imperiala. Purtind pe umeri toga brodata a senatorilor, imparatul calca sprinten pentru virsta lui, urcind treptele spre tribuna. Trompetistii si trimbitasii anuntau sosirea stapinului Romei. Din tribune se auzeau strigatele multimii :

— Ave, Caesarl Ave, imperator! Ave Trajanus Dacicus! Ave, Trajanus Optimus!

Imparatul se aseza intre cei doi barbati invatati ai timpului, pe care ii aprecia mult si pe care ii socotea buni prieteni : Apolodor si Plutarh. Atit marele arhitect, cit si marele filozof si istoric fusesera anume invitati sa ia parte la marele spectacol. In spatele imparatului se asezase Caecilius Plinius Secundus, care, napadit de emotie, stringea in mina pergamentul panegiricului lui Traian, un discurs prin care preamarea pe imparat si faptele lui. Astepta incuviintarea sa declame, desi Traian avea alte preocupari si nu-i acorda nici o atentie.

In apropierea imparatului luara loc vestalele, imbracate numai in alb, apoi magistrati, senatori, generali si alti invitati, capetenii ale triburilor supuse ori vecine imperiului.

Vesel, imparatul raspundea aplauzelor si uralelor multimii. Se stia barbat frumos si nu-i scapa sa observe cu cita placere, supunere si admiratie e privit din toate partile. Simti nevoia sa glumeasca, sa spuna ceva celor din jurul sau. Il vazu pe marele filozof inchis, tacut.

— Ce, Plutarh, ai ajuns cu filozofia in impas? Priveste in tribune, multimea e vesela si fericita. Ce te intristeaza?

— De fapt nu sint trist si multumesc bunului imparat pentru grija ce-mi poarta! Ma gindesc la istoria Daciei, la soarta dacilor

Imparatul isi intoarse capul spre arhitect.

— Dar tu, Apolodor? Vad ca nici tu nu esti prea vesel. Arhitectul slobozi un usor oftat.

— I-am cunoscut pe daci, am avut si o sclava daca. Incerc pentru ei un simtamint aparte

Inveselit si mai mult, imparatul rise.

— Asa? Sint inconjurat de doi admiratori al acestor barbari, care mi-au decimat atitea legiuni, cele mai bune legiuni ale imperiului! adauga el in gluma.

Aplauzele si strigatele devenisera de nesuportat. Tribunele se cutremurau de bataile din picioare ale celor ce ocupasera locurile rezervate saracimii. Mii si mii de priviri urmareau miscarile imparatului.

— Poporul e nerabdator, majestate, toti asteapta numai semnul de incepere a spectacolului, spuse Plutarh, cautind astfel sa nu raspunda cuvintelor imparatului.

Stapinul Romei ridica mina dreapta. In aceeasi clipa, sunetele stridente ale trompetelor umplura arena. O liniste plina de incordare se intinse peste toate tribunele. Un sclav imbracat in Charon batu de trei ori cu un ciocan de lemn in usile enorme ale oppidium-ului. Usile incepura sa se deschida incet, si din gura intunecoasa aparura cei ce erau destinati mortii. In grupuri de cite douazeci si cinci inaintau gladiatori cu trupurile musculoase, goale : traci, mirmiloni, gali, samniti. Dupa ei veneau retiarii, cu plasa intr-o mina si cu tridentul in alta, in aceeasi ordine si cadenta.

Ajunsi in fata tribunei imperiale, se oprira si, intorcindu-se spre imparat, ridicara mina dreapta, strigind in cor :

— Ave, Caesar! Morituri te salutant![56]

In tribune, izbucnira aclamatiile si aplauzele, intr-un ropot nesfirsit, intocmai ca tunetul unei cascade, in timp ce gladiatorii si retiarii continuau sa inconjoare arena, reintrind in intunericul din gura cascata a oppidium-ului.

Abia disparura ultimii retiari, si o alta usa a oppidium-ului se deschise. Din intuneric aparura trei grupuri de cite douazeci de daci, fiecare grup purtind alte arme : primul grup avea numai arcuri si sageti, al doilea - numai sulite, iar al treilea - spade dace, incovoiate la virf si bine ascutite. Toti erau cu trupurile goale. Multimea ii recunoscuse dupa pletele lor lungi si blonde, barbile stufoase si privirile taioase ce le aruncau spre tribune. Dupa ei veneau mastigoforii, inarmati cu furci peste masura de lungi, gata sa-l strapunga pe acela care ar fi incercat sa-si paraseasca grupul. Se oprira in fata tribunei imperiale, La un semn facut de un mastigofor, care trecuse in fruntea lor. Spre uimirea multimii, nici unul nu se intoarse spre tribuna si nu ridica privirea spre imparat. O astfel de infruntare a stapinului Romei nu se mai vazuse niciodata. Deodata, din tribune izbucnira strigate si urlete :

Fiarele! leii! Sa se dea drumul fiarelor sa-i sfisie pe barbari! Sa fie rastigniti!..,

Pe fata crispata a imparatului isi facuse loc un zimbet fortat. Facu un semn catre cel care conducea spectacolul. Mastigoforii, cu miscari dinainte pregatite, disparura, si de sub arcadele intunecoase ale oppidium-ului aparura leii din Atlas, scotind ragete ce infiorau multimea. Sarira in arena fiorosi si inspaimintatori, cu coamele zbirlite, cu cozile lovind aerul si cu ochii de fiare infometate. Incepura sa dea roata grupurilor de daci, care luara pozitii de aparare, cei cu sulitele - in fata, iar arcasii si cei cu spade - in spate.

— Haide, barbarilor, atacati, aratati-va curajul! strigau unii.

— Mastigoforii sa intarite leii! strigau altii.

Totul era insa pregatit. Din afara arenei, un nubian negru ca abanosul intinse arcul si slobozi o sageata in leul cel mai apropiat. Acesta sari in sus, ragind, cu sageata infipta intre coaste. Ceilalti lei se oprira, plesnind aerul cu cozile, apoi se repezira spre grupurile de daci. Fura primiti cu un val de sageti trase de cei din spate, care insa nu le stavilira salturile, ci ii indirjira si mai mult. Unii se infipsera in sulitele intinse si tinute cu strasnicie, altii se aruncara peste capul celor din fata, doborind cu ghearele pe cei din spate. Se auzira trosnete de capete si de oase sfarimate intre falcile lor puternice. In disperarea mortii, dacii cu spadele sfisiau pe dedesubt animalele, a caror ferocitate ii infiora pe cei din tribune.

La inceput, multimea urmari lupta cu rasuflarea oprita, dar nu trecu mult si tribunele rasunara de urale si de aplauze. Toti dacii fusesera doboriti. Intaritate de singe, fiarele incepura sa-i sfisie pe morti si muribunzi. Cu nici un chip nu mai puteau fi scoase din arena. Indata aparura pe arcadele oppidium-ului nubienii, care slobozira nenumarate sageti. Ragetele fiarelor lovite se amestecati cu strigatele de satisfactie ce se ridicau din multime.

Dupa scurt timp, arena era din nou curatita si acoperita de un strat de nisip uscat, gata pentru un alt spectacol.

Prin portile mari ale oppidium-ului intrara in arena doi gladiatori : un mirmilon si un retiar. Mirmilonul era un gal tinar, frumos, blond, inalt, avind pe cap un coif impodobit cu un peste de argint. Tinea un mic scut in mina stinga, iar in dreapta - o spada scurta si lata. Retiarul, un sarmat lung si slab, calit in luptele de circ, avea un trident si o plasa. Era imbracat cu o tunica albastra, bine strinsa pe trup.

Dupa ce-l salutara pe imparat, lupta incepu cu iuteala fulgerului. Din miscarile lor se vedea ca fiecare lupta hotarit sa-si salveze viata. Retiarul arunca plasa, dar mirmilonul sari in laturi, se rasuci pe un picior si se arunca asupra adversarului. Acesta o rupse la fuga, facind un ocol larg, ajunse la plasa, o ridica si, cu o miscare agera, o arunca iarasi asupra mirmilonului care se apropiase. Mirmilonul abia avu timp sa se arunce la pamint, plasa ii trecu pe deasupra, iar tridentul numai ii atinse scutul. In tribune, multimea urmarea lupta cu infrigurare. Retiarul o rupse din nou la fuga cu tridentul. Mirmilonul nu-l mai urmari, il astepta la citiva pasi de plasa intinsa pe nisip. Urma o scurta lupta cu tridentul si spada. Multimea se infuriase pe retiar.

— Loveste-l, ucide-l pe fricosul retiar! striga cineva. Retiarul se repezi spre plasa, dar nu avu timp sa se retraga, caci lovitura spadei mirmilonului ii cresta umarul. Continua sa fuga, cu singele curgindu-i catre cot. Incepu sa rida si sa strige :

— Nu stii sa lovesti, galule! Apropie-te, frumosule gal, sa-ti arat eu cum se da o lovitura! Al sa vezi cum am sa te trimit eu gaurit la Charon!

Crezindu-se mult admirat de spectatori, mirmilonul se repezi la atac, in timp ce retiarul se retragea cu dibacie. Acesta facu o miscare scurta, plasa zbura, si galul se vazu prins in ochiurile ei. Totul s-ar fi terminat repede, dar retiarul nu avea tridentul. Il scapase cind fusese atins de spada mirmilonului. Alerga sa-l ridice. Trecu tocmai timpul necesar ca galul sa scoata din plasa numai capul si bratele, picioarele raminindu-i prinse.

—Haide, retiarule, da-i lovitura! striga o voce din tribuna.

— Tine-ti curajul, galule! indemna altul.

Infrigurata, multimea se ridicase in picioare. Unii strigau, altii aplaudau. Retiarul se apropie pentru un atac hotaritor. Repezi tridentul spre a-l strapunge pe mirmilon, dar nu lua in seama ca se apropiase prea mult, tridentul aluneca pe scutul pus la iuteala in calea lui, intepind numai bratul galului. Mirmilonul nu-si pierdu cumpatul, se rasuci cu toata puterea, cu picioarele infasurate, asa intins pe nisip, si cu o miscare fulgeratoare infipse spada in pintecele retiarului. O clipa, acestuia nu-i veni sa creada ca fusese strapuns, apoi pe fata lui aparu groaza mortii. Palid, cu ultimele forte, o rupse la fuga, scapind tridentul. Fugi numai citiva pasi, puterile il parasira si se prabusi pe nisip.

In tribune, aplauzele si blestemele nu mai conteneau. Sigur pe victorie, mirmilonul isi scoase picioarele din plasa si apropiindu-se de retiar, ii puse un picior pe piept, asteptind cu spada ridicata hotarirea multimii. Isi roti privirea peste tribune. Zeci de mii de spectatori aratau in jos cu degetul mare de la mina dreapta : cereau moartea retiarului. Mirmilonul aseza spada si, apasind cu toata greutatea trupului, il strapunse pe retiar prin inima. Uitind de ranile primite, galul porni spre iesire, in aplauzele multimii.

Citiva lorari intrara in arena, trasera cu cangile trupul retiarului si presarara nisip proaspat.

Urma un spectacol tare : O duzina de andabatix[57], cu castile peste ochi, incepura sa se bata intre ei orbeste. Pentru a-i face sa se intilneasca, mastigoforii ii impingeau de la spate cu furcile lor lungi. Loviturile lor in gol facea multimea sa izbucneasca in hohote de ris. Lupta nu tinu mult. Loviturile care atingeau in plin erau de cele mai multe ori ucigatoare. Lorarii trasera repede mortii si ranitii si curatara arena.

In sunetele trompetelor, intrara in arena treizeci de gladiatori si treizeci de daci. Gladiatorii, cu tunici purpurii, aveau spade si scuturi, iar dacii, in camasi peste itari, tineau in miini maciuci grele. Lupta se porni crincena. Gladiatorii atacau cu maiestrie, caliti in luptele de circ, dacii raspundeau cu o aparare stapinita si hotarita. Incepura sa cada morti si raniti si dintr-o parte, si din alta. Sareau tandari din scuturi si se rupeau spadele gladiatorilor sub loviturile date de daci cu maciucile, dar si maciucile cadeau retezate de spade. In tribune, infrigurarea crescu repede. Ramasesera in lupta numai doi daci si patru gladiatori. Multimea, care tot timpul strigase impotriva dacilor, acum trecu de partea lor. Cu iuteala, intelegindu-se prin semne, dacii se asezara spate-n spate. Unul dintre daci, spatos si bine legat, dadea lovituri sigure, avind grija sa-l apere si pe celalalt.

-— Bravo, Decebal! striga cineva, necunoscind alt nume dac.

A fost ca o explozie. Multimea aplauda si striga. Unul dintre gladiatori cazu cu capul sfarimat.

— Haide, Actianus, loveste-i cu sete pe barbari! indemna cineva pe un gladiator.

— Fii atent, Fulvius, barbarii minuiesc bine maciucile! striga altul.

Imparatul se misca nelinistit in fotoliu. Ii bucura si-l supara in acelasi timp maiestria dacilor. Se apropie incet de urechea lui Plutarh si-i sopti :

— Imi pare bine ca se tin tari barbarii, vede intreaga Roma cu cine au avut de luptat legiunile imperiului in Dacia.

Tresarind, marele istoric si filozof se intoarse spre imparat.

— Roma tinteste sa nimiceasca de tot poporul dac? intreba,, stapinindu-si greu indignarea.

Imparatul nu-i raspunse, captivat de luptele din arena.

— Haide, Decebal, mai loveste unul, ca sa ramineti egali! se auzi un indemn din tribune.

Chiar in aceeasi clipa, cel caruia i se spusese Decebal repezi maciuca in pieptul celui din fata lui, mai inainte ca acesta sa fi avut timp sa se apere cu scutul. Gladiatorul se prabusi la pamint. In acelasi timp, si dacul de la spatele

lui se prabusi, strapuns de spada gladiatorului numit Fulvius. Ramasese un dac impotriva a doi gladiatori.

— Sa te tii bine, Decebal! strigau unii.

— Trimiteti mai repede barbarul in Infern! strigau altii.

Ramas singur, dacul isi pierdu pentru un moment cumpatul. Se multumi sa roteasca maciuca cu putere pe deasupra capului. In tribune, pariurile incepura sa urce repede

—Cinci sute de sesterti pe gladiatori!

— Cinci sute pe dac!

—Pe Jupiter, o mie de sesterti pe Decebal!

— Doua mii

Dacul incerca o scapare. Stia cum fac ciobanii : cel ce se bate cu mai multi o data o rupe la fuga, apoi se opreste, il loveste pe urmaritorul cel mai apropiat si continua sa fuga mai departe.

— Dupa el, Actianus! Dupa el, Fulvius! se auzira indemnuri din tribune.

— Pe toti zeii, gladiatorilor, dacul va trimite la Proserpina!

Dupa citiva zeci de pasi, dacul se opri si roti naprasnic maciuca. Gladiatorul numit Actianus cazu cu capul sfarimat. Dar si el ramasese numai cu un ciot in mina, maciuca se rupsese in doua. Nu-si pierdu insa cumpatul. Ridica repede spada gladiatorului doborit si, proptindu-se bine pe picioare, il astepta pe celalalt gladiator.

— Pe toti zeii Olimpului, trei mii de sesterti pe dac!

Patru mii pe gladiator!

Cinci mii pe Decebal!

Din multime se pornira, ca un val, murmure de protestare.

Sa arunce scutul gladiatorul!

Sa se dea scut dacului!

Lupta era cu totul inegala : dacul lupta numai cu spada, fara scut. Sigur pe el si pentru a-si atrage favoarea publicului, gladiatorul facu un gest si arunca scutul. Erau amindoi cu spade, fara scuturi.

— Acum, Fulvius, loveste-l pe barbar!

— Atentie, Decebal!

— Opt mii de sesterti pe gladiator!

— Zece mii pe dac!

In tribune, indemnau, bateau din picioare, se ridicau de pe banci. Multimea urmarea cu infrigurare lupta. Plutarh se intoarse spre imparat si-i sopti in gluma :

— Asa cum loveste dacul, parca ar fi studiat arta razboiului si a luptelor la o scoala din Roma.

Multimea aproape ca nu vazu cind dacul, cu o miscare fulgeratoare, se lasa pe un picior, simula un atac direct spre gitul gladiatorului, dar schimba repede directia si, cu virful spadei, strapunse pumnul lui Fulvius. Gladiatorul scapa spada din mina. Onoarea de gladiator nu-l lasa prada primului impuls de a fugi, astepta ca dacul sa-l strapunga prin piept. Dar ceea ce el astepta nu se produse. Dacul lasa spada in jos si se intoarse spre multime. Zeci de mii de miini tineau degetul mare indreptat in jos : se cerea moartea gladiatorului. O furtuna de strigate intareau semnul :

— Peractum est!

Ceea ce urma, insa, produse uimirea spectatorilor. Dacul arunca spada, apoi, cu pasi masurati, se apropie de gladiator si-i intinse mina. Un astfel de gest nu se mai vazuse in circ, si mai ales din partea unui barbar. Ca la un semn, zeci de mii de miini intoarsera degetul in sus.

— Libertate! Libertate! rasuna arena de strigatele scoase de mii de piepturi.

— Moarte barbarului! tunau cei ce pierdusera pariul.

— Moarte gladiatorului! strigau ceilalti.

Imparatul vazu ca Apolodor tremura usor si se facuse palid.

— Ce e cu tine, prietene? il intreba.

— Indraznesc sa cer imparatului viata acestui dac, sopti marele arhitect.

Lorarii asteptau semnul imparatului, gata sa strapunga pe cel sortit mortii.

Cererea lui Apolodor intari gindul imparatului : gestul facut de dac il miscase adinc, si sufletul ii fusese napadit de admiratie pentru cavalerismul de care acesta daduse dovada. Ridica mina cu degetul in sus. Tribunele rasunara de aplaude, urale si laude. Facu semn dacului sa se apropie de tribuna.

— Cum te numesti, dacule? il intreba.

— Dagio! raspunse dacul privindu-l in ochi, fara sa clipeasca.

— Unde te-am mai vazut eu?

— Am fost intr-o solie de pace.

— Da, mi-amintesc. Bine, dacule, ti-am daruit viata. Vei fi sclavul arhitectului Apolodor!

— Majestate, multumirea mea este adinca! murmura arhitectul.

— Spune, dacule, de ce nu l-ai omorit pe gladiator? Viata lui era in mina ta, il intreba, fara sa mai asculte cuvintele arhitectului.

Dagio raspunse cu multa stapinire :

— Nu se cadea, gladiatorul nu-mi era dusman, a fost nevoit sa se bata, ca si mine. Nu a fost destul ca l-am invins in lupta?

Din nou raspunsul lui Dagio ii placu imparatului si-l facu sa se bucure. Vedea intreaga Roma ce fel de oameni sint dacii.

— Frumoasa fapta ta, dacule! Ii las si gladiatorului viata.

Arena a fost repede curatata. Trompetele facura sa rasune din nou tribunele cu sunetele lor metalice. Nelinistea se marise. Prin velariu se simtea toropitoare arsita soarelui. Multimea parea o mare ce talazuia, in miscarea evantaielor de diferite culori. Portile unei arcade de sub oppidium se deschisera, si din gura intunecoasa aparura, cu pasi nesiguri si rari, cu miinile legate la spate si cu lanturi la picioare, o ceata de oameni imbracati in piei de animale. Nu li se vedeau nici chiar fetele. Erau daci : barbati, femei si copii. Inaintau, impinsi de furcile mastigo-forilor. Un val de infiorare trecu prin multime. De la Neron, Roma nu mai vazuse oameni imbracati in blanuri de animale. Dar, repede, in tribune izbucnira hohote de ris din multe parti. In ceata ce inainta incet spre tribuna imparatului, unii erau cusuti in piei de tap, altii de berbec, de vitel, de minz, de magar, de catir.

— Fiarele, sa se dea drumul fiarelor! striga cineva din tribuna patricienilor.

Arena se umplu de zgomote ca valurile marii pe furtuna. Din toate partile se ridicau aceleasi strigate :

— Fiarele! Fiarele!

Mastigoforii incepura sa se grabeasca. Alergau de la unul la altul. Fiecare dac era asezat pentru a forma rinduri si siruri drepte intinse pe toata arena, departati cam la zece pasi unul de altul.

Abia se facu nevazut ultimul mastigofor, si prin usile vivariilor, deschise de miini nevazute, navalira in arena haite intregi de ciini infometati, salbaticiti, cu ochii injectati, in care isi facuse loc ferocitatea, provocata de suferinta foamei si a intunericului. Erau molosi mari, roscati, din Peloponez; ciini tarcati, cu labe mari, din Galia; zavozi din Tracia, ce semanau cu lupii ; dulai grei, ciobanesti, mari cit ursii, cu picioare groase si scurte, adusi din Dacia, toti cu limbile lungi atirnindu-le, de pe care curgeau bale.

La inceput, lumina prea puternica si strigatele din tribune ii zapacira. Unii isi trageau cozile intre picioare cu frica si alergau latrind pe marginile arenei, altii stateau locului si urlau sfisietor. Dar totul nu dura mult. Intaritati de mirosul de carne, incepura sa miriie si sa adulmece. Pornira in toate partile, sarind printre rindurile si sirurile de blanuri nemiscate, in picioare, fara sa se hotarasca sa atace. Multimea fluiera, asmutea, injura si batea cu nerabdare din picioare.

In toata aceasta forfota si incordare se distingea un ciine mare, ciobanesc, care alerga de la om la om si mirosea miinile legate la spate. Din cind in cind se oprea si urla cu o durere aproape omeneasca. Mii de ochi din tribune incepura sa-l urmareasca. Ciinele se oprise linga un dac cusut intr-o blana de berbec, ale carui coarne rasucite de citeva ori se ridicau deasupra capului, cind in mijlocul arenei rasuna un tipat de copil. Un ciine lup din Tracia isi infipsese coltii intr-un trup plapind, cusut in blana unui iedulet. Pentru animalele turbate de foame, acesta a fost ca un semnal. Cu porniri de fiare salbaticite, ciinii se repezira la trupurile ce stateau nemiscate. Arena incepu sa rasune de tipete disperate de femei si de copii. Cu miinile legate, barbatii incercara sa se lupte cu fiarele, rostogolindu-se pe nisipul arenei, cautind sa le trinteasca la pamint si sa le zdrobeasca sub greutatea trupurilor. Dacul linga care se oprise ciinele ciobanesc isi simti miinile linse si deslusi un usor scheunat.

— Eros! gemu dacul, coplesit, neputind sa creada intr-o minune.

Ciinele latra scurt si sari pe el in doua labe. Dacul ii vorbi din nou cu cuvinte de mingiiere. Pe ciine nu-l putea vedea. In arena incepuse sa se simta miros de singe cald. Sus, in tribune, multimea delira de frumusetea spectacolului. Ramasesera si ciini fara prada, erau mai numerosi decit victimele. Incepura sa dea tircoale dacului in piele de berbec, pe care Eros il pazea aratindu-si coltii puternici, gata sa se repeada. Ramasese el singur in picioare. Multimea se mai potolise, numai jos in arena se auzea miriitul de placere al ciinilor ce-si potoleau foamea. Nici unul dintre ceilalti daci nu mai ramasese in viata.

— Libertate! Libertate! strigara citiva din tribunele saracimii, apoi din toate partile rasunara cererile catre imparat, pentru viata si libertate.

Imparatul facu semn cu mina, si valuri de sageti culcara la pamint ciinii ce alergau de la un cadavru la altul. Lorarii intrara in arena. Doi dintre ei se apropiara de dacul ramas neatins. Ciinele incepu sa latre cu putere, hotarit sa-i atace. Imparatul rise, multimea il aplauda. Plutarh ii spuse in soapta :

— Daca si oamenii ar fi tot asa de devotati unul, altuia cum este acest ciine fata de stapinul lui - caci nu incape indoiala ca si-a regasit stapinul - desigur ca alta ar fi fata lumii

Dacul il certa pe ciine, si lorarii il dezlegara si-i scoasera blana de pe trup. Il impinsera in fata imparatului. Eros il urma. Cind ii vazu fata, marele filozof exclama :

Sarmis! Sarmis, fostul meu sclav! imparatul il privi, rizind in hohote.

— M-am inconjurat astazi de doi oameni care vor sa-i scape pe daci! Si tu il vrei din nou ca sclav? il intreba pe Plutarh.

Imparatul se intoarse apoi spre Sarmis.

— Spune, dacule, e ciinele tau? Vazind ca acesta clatina din cap afirmativ, adauga : Tu esti ultimul dac cu care se incheie serbarile victoriei. Spune multimii ceva din gindurile tale!

Sarmis tacu un timp, apoi ridica privirea si si-o roti pe deasupra tribunelor. Incepu sa vorbeasca rar si raspicat :

— Imparatul stie, si el este doar om, ca oricare altul, ca fiecare om trebuie sa moara. Orice viata are un sfirsit. Si popoarele au o viata si un sfirsit, unele mai repede, altele mai tirziu, dupa cum soarta le-a asezat linga un vecin puternic sau nu, lacom sau nu. Imparatii si imperiul roman vor avea si ei un sfirsit. Era mai bine daca pe daci imparatul si-i facea prieteni!

Sarmis tacu. Nu vrusese sa-l infrunte pe aprigul imparat.

Din tribune izbucnira din nou aplauze si urale.

— Libertate! Libertate! Ave, Caesarl Ave, Trajanus Dacicus

— Asa l-ai invatat tu, Plutarh?

— Majestate, cuvintele dacului au fost pline de adevar. Nimeni nu va putea sa tina in loc desfasurarea istoriei. Ca se va produce peste o suta, o mie, sau doua mii de ani, cei ce vor trai vor vedea.

— Dacule, vei fi sclavul prietenului meu Plutarh! imparatul vazuse cu cita uimire si dragoste il privise dacul pe marele filozof. Desi cuvintele lui Sarmis il rascolisera putin, Traian se ridica, semn ca spectacolul luase sfirsit. Cobori treptele tribunei, raspunzind salutului si aplauzelor multimii. Circul cel mare rasuna de sunetele stridente ale trompetelor. Jos, in arena, Sarmis se indrepta spre portile mari ale oppidium-ului, urmat de Eros.

Dupa amiaza, arhitectul si filozoful se grabira sa mearga la carcerele circului pentru a-si lua in primire sclavii daruiti de imparat. Arhitectul se aratase mai nerabdator. Mergeau pe via Tabernaria, el si Dagio.

— Spui ca si tu ai fost la Egeta cind m-a parasit Malva? il intreba.

— Da, stapine!

— Stii ceva de ea, traieste? Mai poate fi gasita in Dacia pirjolita?

— Nu stiu, stapine!

Arhitectul tacu. Departe, peste via Tabernaria, se profilau colinele, dincolo de care soarele se grabea sa apuna.

In acelasi timp, pe via Argiletum, Plutarh se grabea si el spre Circul cel mare. Plecase mai tirziu de la imparat. Mergea adincit in ginduri, privind in jos, ca si cum ar fi numarat lespezile de piatra. Ridica speriat capul cind recunoscu vocea celui care ii vorbea :

— Nu te grabi, stapine, am sosit!

Il vazu pe Sarmis, insotit de Eros. Spre uimirea trecatorilor, il imbratisa. Era cu totul neobisnuit ca un stapin sa-si imbratiseze sclavul, si mai ales in plina strada.

Plutarh il cerceta indelung, uimit de pletele lui lungi, de barba stufoasa si de sprincenele bogate.

— Esti un adevarat barbat, Sarmis! imi vei povesti toate luptele pline de vitejie ale dacilor si le vom scrie pe pergamente.

Sarmis nu vorbi decit tirziu. Pornira inapoi spre for. Il intreba, cu vocea usor sugrumata, de zbuciumul ce-l napadea:

— Stapine, mi-ai spus o data ca nu trebuie sa cred in zei, fiindca ei nu exista. Explica-mi : ceea ce s-a petrecut cu mine astazi a fost o minune, sau o intimplare?

Filozoful se opri din mers, mirat ca dacul ii pune o astfel de intrebare. Isi pregati raspunsul, fara graba.

— Nu, Sarmis, tot ce s-a petrecut n-a fost nici minune si nici intimplare. In viata, ca si in intreaga natura, totul se petrece intr-o anumita inlantuire : un eveniment pregateste pe altul, un fapt e urmat de altul. In cazul tau, dragostea cu care ai crescut acest animal ti-a adus devotamentul lui. Si as putea continua : Greseala lui Decebal, un barbat viteaz, care isi iubea mult poporul, a dus la subjugarea Daciei. El nu trebuia sa se masoare cu imperiul! Este o lege a firii : vietuitoarele mari se hranesc cu cele mici, popoarele mari - imperiile - cotropesc pe cele mici

In amurgul ce se lasa, stapinul si sclavul se pierdura in multimea care se indrepta spre for si spre terme.