Kyrie de Poul Anderson

Kyrie

de Poul Anderson

Pe culmea unui pisc din Carpatii Lunari salasluieste manastirea Sfintei Marta din Betania, Zidurile taiate in roca naturala, una cu stanca muntelui, se profileaza intunecate si abrupte pe un cer intotdeauna negru. Daca te-apropii dinspre Polul Nord de-a lungul Traseului Plafon, poti vedea crucea din varful turnului proiectata limpede pe discul albastru al Pamantului. Nu se aude batand nici un clopot - sunetul nu se propaga in vid.

Vei auzi insa clopotele inauntru, la ceasurile de rugaciune, rasunand prin catacombele de dedesubt, unde masinile vesnic in functiune asigura un mediu de viata asemanator cu cel terestru. Daca se-ntampla sa mai ramai o vreme, le vei auzi chemarea pentru slujba de pomenire. Caci s-a statornicit datina ca la manastirea Sfintei Marta sa se inalte rugaciuni pentru cei ce au pierit in spatiu; si de la an la an, acestia sunt tot mai multi.

Dar nu aceasta este indatorirea calugari-telor. Ele se ingrijesc de cei bolnavi, de nevo-iasi, de infirmi, de cei ce si-au pierdut mintile, de toti cei pe care spatiul i-a zdrobit si i-a zvarlit inapoi. Luna e plina de asemenea nefericiti, fie exilati acolo pentru ca nu mai pot suporta gravitatia de pe Pamant, fie suspectati de-a fi pur-tatorii unor germeni patogeni de pe planete necunoscute, fie pentru ca oamenii sunt prea ocupati sa-si croiasca drum peste mereu alte si alte frontiere, pentru a mai avea timp sa se ocupe si de cei cazuti pe drum. Pentru surorile de-acolo, costumul de cosmonaut e la fel de obisnuit ca rasa calugareasca, iar degetele lor sunt la fel de dibace in utilizarea instrumentului medical ca si in prefirarea rozariului.

Le ramane insa timp si pentru meditatie. Noaptea, cand stralucirea orbitoare a Soarelui se stinge timp de-o jumatate de luna, panourile capelei se deschid si, prin cupola transparenta, privirea stelelor cade drept asupra lumanarilor ce palpaie. Stelele insa nu palpaie, lumina lor in vid e fixa, inghetata. Dintre calugarite, una mai ales e nelipsita de la acel ceas de ruga pentru cei morti, pentru propriii ei morti. Si stareta manastirii are grija ca ea sa poata fi de fata si sa nu lipseasca atunci cand, la un an o data, rasuna acea slujba oranduita anume chiar din ceasul legamantului ei intru cele sfinte:

Requiem aeternam dona eis. Domine, et lux perpetua luceat eis.

Kyrie elelson, Christe eleison, Kyrie eleison

Expeditia spre Supernova Sagitarii avea un echipaj format din cincizeci de fiinte umane si o para de foc. Desprinzandu-se de pe orbita terestra, facuse apoi un lung ocol pentru ca, la escala de pe Epsilon Lyrae, sa-l ia la drum si pe ultimul membru al echipajului. Din acel punct, a inceput sa se apropie de destinatie in etape.

Acesta este paradoxul: spatiul si timpul nu sunt altceva decat unul ipostaza celuilalt. Ex-plozia avusese deja loc cu peste o suta de ani in urma, cand a fost observata de oamenii de pe Ultima Spes. Acestia duceau mai departe stradania unor generatii intregi de a patrunde cu mintea civilizatia unor fiinte complet altfel decat noi dar intr-o noapte, ridicandu-si privirile spre cer, au vazut o lumina atat de stralucitoare incat arunca umbre.

Acel front de unda avea sa atinga Pamantul abia peste cateva secole. Dar in acel moment din viitor, din stralucirea orbitoare de-acum.n-avea sa mai ramana decat un slab punct luminos pierdut in puzderia de lumini de pe cer. in acest timp insa, o nava echipata pentru a putea strabate in salturi instantanee spatiul cosmic pe care lumina trebuie sa-l parcurga abia tarandu-se, ar fi putut s-o ia pe urma lasata in timp de acea stea gigantica ce tragea sa moara.

De la distanta adecvata, aparatele inregis-trau ceea ce se petrecuse inainte de explozie, acea imensa masa incandescenta prabusindu-se in sine dupa ce-si consumase in foc ultima farama de combustibil nuclear. Un salt, si ve-deau acum ce se intamplase cu un secol in urma, valtoarea si convulsia si vijelia de quante si neutrino, si radiatia ce egala sute de miliarde de sori de pe tot cuprinsul aceste galaxii pusi laolalta.

Totul se stinse apoi, lasand un gol in cer, si atunci Raven se apropie si mai mult. inaintand spre interior cu inca cincizeci de ani-lumina - cincizeci de ani! - nava examina acum chiar samburele de foc micsorandu-se din ce in ce in miezul acelei pacle ce avea luminozitatea fulgerului.

Cu douazeci si cinci de ani mai tarziu, globul central se inchircise si mai mult, in timp ce nebuloasa crescuse in expansiune si scazuse in stralucire. Dar pentru ca se apropiasera la o distanta asa de mica, totul parea acum mai mare si mai stralucitor. Acea necrutatoare stralucire orbitoare, insuportabila pentru ochiul liber, facea sa paleasca toate constelatiile de pe cer. Prin filtrele telescoapelor aparea imaginea unei scantei alb-alastrii plutind in inima unui nor opalescent dantelat pe margini cu filamente delicate.

Raven incepu preparativele pentru saltul final, prin care urma sa ajunga chiar in imediata apropiere a supernovei.

Capitanul Teodor Szili porni sa-si faca ulti-mul tur de inspectie. Motoarele navei il invaluiau in murmurul lor difuz, imprimand navei acceleratia gravitationala calculata spre a atinge viteza intrinseca optima. Zumzetul motoarelor, tiuitul stins al dispozitivelor de reglare, fasaitul sistemelor de ventilatie.- Simtea energia navei trecandu-i ca o vibratie de-a lungul oaselor. Dar numai metal de-jur-imprejur, gol si inospitalier. Prin hublou, o imbulzeala salbatica de stele, monstru nu constelatie: asa arata de-aici arcul fantomatic al Caii Lactee; dincolo de hublou, vidul cosmic, razele cosmice, frigul cosmic de- abia cu ceva peste zero absolut, iar pana la cel mai apropiat adapost omenesc - distante pe care nici chiar imaginatia nu poate sa le strabata. Era pe punctul de a-si duce oamenii acolo unde nimeni inaintea lor nu mai fusese vreodata, in conditii pe care nimeni nu le putea prevedea cu certitudine, si aceasta povara apasa greu pe umerii lui.

O gasi pe Eloise Waggoner la postul ei, o cabina stramta, dar legata prin interom direct cu puntea de comanda. Venise acolo atras de muzica: acorduri de un calm majestuos si trium-fal pe care nu-l mai intalnise pana atunci. Din pragul cabinei, unde se oprise, o vazu stand in fata unui mic magnetofon asezat pe masa.

Asta ce mai e? o intreba el.

A! tresari femeia (nu se putea gandi la ea ca la o fata, desi abia trecuse de varsta ado-lescentei). Pai asteptam saltul.

Doar era vorba sa fii gata in orice moment, nu?

Si ce-as avea de facut? raspunse ea cu mai putina timiditate decat ii era felul. Vreau sa spun, nu-s nici navigator, nici expert stiintific.

Faci parte din echipaj. Tehnician de comunicatii speciale.

Da, cu Lucifer. Iar lui ii place muzica. Spu-ne ca prin muzica ne-am apropiat de comuniune mai mult decat prin orice altceva din ce stie el despre noi.

Comuniune? ridica Szili din sprancene.

Un val de roseata urca pe fata uscativa a Eloisei. Privea fix in podea, contorsionandu-si mainile.

Poate ca nu-i asta cuvantul potrivit. Pace, armonie, unitate Sau poate Dumnezeu? Simt ce anume vrea el sa spuna, dar noi nu avem nici un cuvant care sa se potriveasca exact pentru asta.

Hmm in fine, treaba ta este sa-i intretii buna dispozitie. Capitanul ii mai arunca o privire si simti din nou acea repulsie pe care incercase mereu sa si-o reprime la vederea ei. in definitiv, din cate-si putea da el seama, fata era destul de cumsecade, in felul ei stangaci si inhibat de a fi. Dar, in schimb, cum arata! Slabanoaga, cu picioare mari, cu nas mare, ochii bulbucati si parul ca niste funii incalcite de culoarea prafului. Si pe deasupra - asta era clar - nu se simtise niciodata la largul lui in prezenta telepatilor. Asta, de exemplu, pretindea ca se poate intelege cu Lucifer numai citindu-i direct in minte, dar puteai sa stii daca asa stau intr-adevar lucrurile?

Dar nu. Nu trebuia sa gandeasca in felul asta. Senzatia de a fi singur, senzatia de a fi altfel, aici in spatiul cosmic, ajungeau si asa ca sa te zdrobeasca aproape sub apasarea lor, asa ca nu mai era nevoie si de suspiciune din partea semenilor.

Asta daca Eloise Waggoner era intr-adevar o fiinta omeneasca. Dar mai degraba trebuie sa fie un soi de mutant, sau asa ceva, si asta in cel mai bun caz. Nu poate sa nu fie asa ceva cineva care poate comunica gand la gand cu un vartej de foc inzestrat cu viata.

Si ce muzica zici ca i-ai pus? intreba Szili.

Bach. Concertul Brandenburgic nr. 3. Lui, lui Lucifer adica, nu-i plac astea moderne. Nici mie, de fapt.

Nici tu, dupa cum arati, hotari Szili in sinea lui. Iar cu voce tare:

Asculta, saltul il facem peste cel mult o jumatate de ora. Nu stim unde ne va duce. E pentru prima data cand cineva ajunge atat de aproape de o supernova recent explodata. Tot ce putem sti cu siguranta este ca intensitatea radiatiei va fi atat de puternica incat ne curata pe toti, in cazul in care campurile de protectie cedeaza. in rest, n-avem nimic pe care sa ne putem baza, decat pe teorie. Si un miez stelar in momentul colapsului gravitational este ceva care nu seamana cu nimic din tot ce se petrece oriunde altundeva in Univers, asa ca ma intreb ce mai ramane valabil si din teoria asta pe care o stim. Dar nu ne putem lasa in voia reveriilor. Trebuie sa fim pregatiti pentru orice.

Da, domnule. Soptita, vocea parca nu-i mai era asa zgrunturoasa.

Privirea capitanului trecu dincolo de ea, dincolo de ochii imobili de sarpe ai aparatelor de

masura si control, ca si cum ar fi putut trece si prin panourile de otel din spatele lor, pentru a patrunde direct in vidul spatiului cosmic. Acolo unde - stia fara sa-l vada - plutea Lucifer.

Imaginea crescu si prinse contur in mintea lui: o minge de foc de douazeci de metri in dia-metru, irizand in nuante de alb, rosu, auriu, al-bastru intens, linsa de flacari incolacindu-se ca serpii in buclele Meduzei, o coada ca de cometa parjolind vidul pana la o suta de metri in urma-i, o lucoare in gloria stralucirii ei, o para de foc rupta din talpa iadului. Si din multele griji care-l framantau, nu cea din urma era la gandul ca asa ceva se tine scai de nava lui.

Se crampona din toate puterile de explica-tiile stiintifice, desi acestea abia daca insemnau ceva mai mult decat niste simple ipoteze. in sis-temul de stele multiple Epsilon Aurigae, in fluxurile de gaze si de energie care inundau acolo spatiul, aveau loc fenomene ce nu puteau fi reproduse in nici un laborator. Ceea ce a insemnat formarea de compusi organici simpli in oceanul primordial pentru evolutia ulterioara a vietii pe Pamant, acelasi lucru il vor fi insemnat, prin analogie, fulgerele globulare de pe vreo planeta a acelui sistem. in Epsilon Aurigae, magnetohidrodinamica facuse ceea ce pe Pamant a facut chimia. Aparusera vartejuri de plasma stabila, care apoi crescusera mereu in dimensiune si complexitate, devenind, dupa milioane si milioane de ani, ceva ce nu putea fi denumit altfel decat organism. O forma de viata compusa din ioni, nuclee atomice si campuri de forta. O forma de viata al carei metabolism con-suma electroni, nucleoni, raze X; o forma de viata capabila sa-si mentina configuratia un timp mai indelungat, timp de-o viata; capabila sa se reproduca si sa gandeasca.

Sa gandeasca ce? Ce anume? Cei cativa telepati care reusisera sa intre in comunicare cu auriganii, cei care primii dezvaluisera omenirii de pe Terra faptul insusi ca auriganii exista, nu dadusera nici ei, niciodata, explicatii prea clare. Erau ei insisi, o adunatura cam dubioasa.

Asa incat capitanul Szili zise:

As vrea sa-i comunici ceva din partea mea.

Da, domnule. Eloise dadu mai incet muzi-ca la magnetofon. Axa privirii i se destabiliza. Urechile-i receptionau cuvintele capitanului, iar creierul (cat de eficient va fi fost ca transduc- tor?) transmitea mai departe sensul acestor cuvinte in afara navei, catre cel care-o insotea, purtat de propria-i propulsie reactiva.

Asculta, Lucifer! Stiu ca ai mai auzit asta de multe ori, dar vreau sa ma asigur ca intelegi pana la capat. Psihologia ta trebuie sa fie foarte straina de a noastra. Atunci de ce ai acceptat sa vii cu noi? lata ce nu stiu. Tehnicianul nostru, Waggoner, spune ca esti manat de curiozitate si spirit de aventura. Acesta sa fie tot adevarul?

Dar nu asta conteaza acum. intr-o jumatate de ora facem saltul. Ne vom apropia la cinci sute de milioane de kilometri de supernova. De- acolo incepe rolul tau. Tu poti patrunde acolo unde noi nu indraznim, poti observa ceea ce noi nu putem, poti sa ne spui mai mult decat ne vor semnala vreodata instrumentele noastre. Dar mai intai trebuie sa verificam daca putem ramane pe orbita in jurul stelei. Asta te priveste si pe tine. Morti, oamenii n-o sa te mai poata duce inapoi acasa.

Prin urmare. Pentru ca sa te cuprindem si pe tine in campul de salt fara sa-ti dezintegram cor-pul, va trebui sa deconectam ecranele de pro-tectie. Vom intra intr-o zona de radiatie letala. Va trebui sa te indepartezi imediat de nava, caci vom pune in functiune generatorul de protectie la seizeci de secunde dupa efectuarea trecerii. Apoi va trebui sa cercetezi imprejurimile. Ris-curile pe care va trebui sa le ai in vedere

Szili le enumera.

Acestea sunt doar cele pe care le putem prevedea in acest moment. Dar s-ar putea sa dam si peste alte mizerii, pe care nu le-am pre-vazut. Daca intalnesti ceva ce-ar putea fi un pericol, te intorci imediat, ne dai de stire si te pregatesti pentru saltul inapoi in locul in care ne aflam acum. Ai inteles? Repeta ordinul.

Cuvinte sacadate incepura sa iasa din gura Eloisei. Era o repetare corecta a ordinului, dar oare cat lasa ea deoparte din ce receptiona?

Foarte bine. Szili ramase indecis un mo-ment. Acum puteti continua cu concertul daca vreti. Dar la ora zero fara zece minute intre- rupeti totul si fiti gata.

Da, domnule. Nu privea spre el. Nu parea sa priveasca undeva anume.

Ritmul pasilor lui rasuna apasat indepartan- du-se pe coridor, apoi se stinse.

De ce-a mai spus inca o data acelasi lu-cru? intreba Lucifer.

ii e frica, zise Eloise.

Presupun ca tu nu stii cum e frica, zise ea.

Poti sa-mi arati cum e? Nu, mai bine nu. Simt ca tie iti face rau. Nu vreau sa-ti faca rau ceva.

Oricum, nu poate sa-mi fie frica atunci cand mintea ta o cuprinde pe-a mea.

(Un val de caldura o cuprinse. Caldura si bucurie, dezmierdata de-o flacara palpaitoare alunecand bland si cald peste Tata-ma-lua-de- mana-cand-eram-copil-si-ma-ducea-in-zilele-de- vara-sa-clegem-flori-de-camp; peste tarie si blandete si Bach si Dumnezeu.) Lucifer descrise in viteza o voluta exuberanta in jurul navei, lasand in urma-i o trena de scantei.

Mai gandeste flori. Te rog.

Ea incerca din nou.

Arata ca niste (o imagine, pe care creierul omenesc s-o poata cat-de-cat concepe, inchipuind fantani tasnind mirific in eflorescente de raze gamma scaldate in lumina, peste tot lumina). Dar asa-s de fragile. Asa-s de dulci si trecatoare.

Nu-nteleg cum de poti intelege, sopt ea.

intelegi tu si pentru mine. inainte de-a veni tu, eu n-am avut parte de asemenea lucruri la care sa tin.

Ai in schimb atatea altele. incerc sa le- nteleg si eu odata cu tine, dar ma tem ca nu-s facuta sa-mi dau seama ce e o stea.

Nici eu nu-s facut sa-mi dau seama ce e o planeta. Si totusi noi doi ne putem atinge unul pe altul.

Obrajii i se aprinsera din nou. Navala gandurilor intretesandu-se contrapunctic cu ritmul maiestuos al muzicii.

De-asta am venit cu voi, stiai? Pentru tine. Eu sunt facut din foc si din eter. Eu n-am simtit niciodata racoarea apei, si nici consistenta pa-mantului, pana cand nu mi le-ai aratat tu. Tu esti lumina lunii iluminand oceanul.

Nu, nu asa, zise ea. Te rog.

Nedumerire:

De ce nu? Bucuria doare? Nu esti obis-nuita cu ea?

Document online: Holopoem - estetica paradoxismului poemul reflectarii sacrului intreg cosmic in partea-autor / eu poetic Lucrare: Perioada pasoptista - tendinte de ordin cultural si literar

Cred ca da, cred ca ai dreptate. isi smuci pe spate capul:

Nu! La naiba, daca-mi pare rau de ceva!

De ce sa-ti para rau? Nu-i a noastra oare toata aceasta realitate care ne-asteapta sa fim in ea, plina de lumina si de armonie?

Da, asa e. Pentru tine asa e. invata-ma si pe mine.

Daca ma-nveti si tu pe mine, la randul tau

Aici, gandul se intrerupse. Ramase insa

ceva, un alt fel de contact, o punte a gandurilor nespuse in cuvinte, asa cum isi imagina ea ca prefera sa stea de vorba intre ei cei ce se iubesc.

Ramase cu privirea tinta la fata ciocolatie a lui Motilal Mazundar, fizicianul expeditiei, care se oprise in pragul cabinei.

Ce doresti?

Nimic, domnisoara Waggoner, raspunse el surprins, doar sa vad daca totul e-n regula.

Ea-si musca buzele. Dintre toti, el isi daduse cel mai mult silinta sa fie amabil cu ea.

larta-ma, spuse ea. N-am vrut sa ma rastesc la tine. Nervii.

Cu totii suntem cu nervii in pioneze, zambi el. Oricat ar fi de interesanta aventura asta, dar tot mai bine o fi cand ajungem acasa, ce zici?

Acasa, isi aminti ea: patru pereti de aparta-ment si dedesubt vacarmul strazii. Carti si tele-vizor. Ar putea prezenta o comunicare la urma-toarea sesiune stiintifica, dar desigur nimeni n-o s-o invite si la agapa care urmeaza.

Oare-s chiar asa de respingatoare? se in-treba ea. Stiu ca nu arat prea grozav, dar cel putin imi dau silinta sa fiu agreabila si intere-santa. Poate-mi dau chiar prea multa silinta.

-Cu mine, nu, nu-i prea multa, zise Lucifer.

Tu esti altfel, ii raspunse ea.

Poftim? clipi nedumerit Mazundar.

Nu, nimic, zise ea repede.

Uite la ce m-am gandit, spuse Mazundar facand un efort de conversatie. Probabil ca Lu-cifer se va apropia foarte mult de supernova. in cazul asta, vei mai putea mentine contactul cu el? Efectul de dilatare a timpului n-o sa deca-leze oare prea mult frecventa gandurilor lui?

Ce dilatare a timpului? se sili ea sa zambeasca. Eu nu-s fizician. Nu-s decat o biblioteca oarecare, dar s-a intamplat sa-mi descopar talentul asta spontan.

Cum, nu ti-a spus nimeni? Eu nici nu eu credeam ca toata lumea stie. Un camp gravi-tational intens afecteaza timpul exact asa cum se intampla in cazul vitezelor extrem de mari. in linii mari vorbind, tot ce se-ntampla decurge mai lent decat in spatiul-obisnuit. De asta lumina provenind de la o stea masiva tinde spre rosu. Iar miezul supernovei noastre inglobeaza aproape trei mase solare. Mai mult, a atins o asemenea densitate incat forta de atractie la suprafata ei e, pfui, nemaipomenit de mare. Asa ca dupa ceasul nostru contractia la limita razei lui Scwarzschild va dura un timp infinit, va ramane incremenita pentru totdeauna pe linia orizontului observabil, pe cand un eventual observator aflat chiar pe stea ar asista la toata aceasta contractie intr-un timp extrem de scurt.

Raza lui Schwarzschild? Fii bun si explica. Eloise isi dadu seama ca Lucifer vorbise prin ea.

Atata cat se poate explica fara matematica. Vezi tu, masa asta pe care am venit s-o studiem e asa de mare si asa de condensata, incat nici o alta forta nu depaseste forta gra- vitationala. Nimic n-o poate contracara. De aceea procesul va continua pana cand nici o farama de energie n-o sa mai poata scapa din sfera ei. Atunci steaua o sa dispara pur si sim-plu din univers. De fapt, teoretic contractia trebuie sa continue asa pana la atingerea volumului zero. Desigur, cum ti-am mai spus, din punc-tul nostru de vedere asta necesita un timp infinit. Si-apoi, teoria neglijeaza niste conside-ratii de mecanica cuantica ce intra in joc spre sfarsitul procesului. Aici lucrurile nu-s inca pe deplin elucidate. Tocmai expeditia noastra o sa aduca, sper, noi date pentru elucidarea lor, adauga Mazundar ridicand din umeri. in orice caz, d-soara Waggoner, intrebarea pe care mi-o puneam este daca decalarea de frecventa care decurge de-aici n-o sa-l impiedice pe prietenul nostru sa ramana in comunicare cu noi atunci cand o sa ajunga chiar in imediata apropiere a stelei.

N-as crede.

Tot Lucifer vorbise si-acum, se folosea de ea ca de-o unealta, si niciodata pana atunci nu stiuse ea ce bine e sa se foloseasca astfel de tine cineva care tine la tine.

Telepatía nu e un fenomen de unda. Nu poate fi o unda din moment ce se transmite instantaneu. Si nici nu pare sa fie limitata de distanta. Este, mai degraba, un fenomen de rezo-nanta. Odata ce vibram la unison, noi doi putem ramane impreuna peste toata nemarginirea cosmosului, si nu stiu sa existe vreun fenomen material care sa stea stavila intre noi.

Da, inteleg. Mazundar o privi lung. Multu-mesc, mai spuse el, stanjenit. Eu trebuie sa ma duc si eu acum la postul meu. Noroc. Iesi precipitat, fara sa mai astepte vreun raspuns.

Eloise nici nu lua seama la plecarea lui. Mintea-i devenise o torta arzand si-un cantec rasunand.

Lucifer! striga ea cat o tinea vocea. E-adevarat?

Cred ca da. Toti cei din semintia mea sunt telepati, asa ca noi stim despre lucrurile astea mai multe decat stiu ai vostri. Experienta noastra ne indreptateste sa credem ca nu exista limite.

Si-o sa poti ramane mereu cu mine? O sa ramai cu mine pentru totdeauna?

Daca asa vrei tu, bucuria va fi a mea.

Bulgarele de foc se avanta in arcuri si piru-ete, creierul de foc radea de bucurie, galgaind:

Da, Eloise, asa de mult as vrea sa raman cu tine mereu. Nimeni, niciodata pana acum Exult. Exult. Exult.

Ti-au dat un nume mai bun decat ar fi crezut vreodata, vru ea sa spuna, si poate ca si spuse.

Credeau ca-ti iau numele in ras, credeau ca da- ca-ti dau numele diavolului o sa te injoseasca si-o sa te micsoreze ca sa se simta ei mai mari. Dar Lucifer nu e adevaratul nume al diavolului. Lucifer inseamna Cel Ce Aduce Lumina. Exista o rugaciune latina in care insusi Christ e invocat sub numele de Lucifer. lartare mie, Doamne, dar cum as putea sa tac aceasta? Maniatu-te- am oare? lata, acesta nu-i crestin, dar cred ca nici n-are nevoie sa fie, cred ca niciodata n-a stiut ce-i pacatul, Lucifer, Lucifer.

Si trimise muzica sa-si ia zborul in spatiu, pana-n ultima clipa cat mai putu s-o trimita. Nava facu saltul. Dintr-o singura schimbare a parametrilor de contur ai lumii, traversa doua-zeci si cinci de ani-lumina spre nimicire.

Fiecare resimti saltul in felul sau, in afara de Eloise, care ramase tot timpul cu Lucifer.

Simti si ea zguduitura si auzi tipatul de sufe-rinta al metalului, simti in nari iz de ozon si de arsura si se pravali in golul fara fund al impon-derabilitatii. Ametita, gasi pe dibuite butoanele intercomului. Cuvinte intrerupte de paraituri:         explodat dispozitivul dereglat forta de fra-nare electromotorie de unde vrei sa stiu la cat sa fixez dracia asta? ramaneti la posturi, toata lumea ramane la posturi' Si urletul sirenei de alarma care acopera totul.

Intra in panica, dar apoi se agata din toate puterile mintii de crucifixul de la gat si de pro-iectia mentala a lui Lucifer. Si-atunci, sigura pe puterea lui, ea hohoti de orgoliu.

El se indepartase de nava imediat dupa in-cheierea saltului. Acum gravita si el pe aceeasi orbita. De jur imprejur, nebuloasa proiecta in spatiu curcubee in perpetua schimbare. Pentru Lucifer, Raven nu era cilindrul de metal pe care l-ar fi vazut ochii oamenilor, ci o mirifica scanteie multicolora, ecranul de protectie reflectand intreg spectrul. in fata se zarea miezul super-novei, minuscul de la aceasta distanta, dar nemilos de luminos.

- Sa n-ai teama (o dezmierda). inteleg tot ce vad. Turbulenta cuprinde inca totul, n-a trecut mult de la explozie. Saltul ne-a adus intr-o zona in care plasma este extrem de densa. Ramas neprotejat in momentul de dinaintea restabilirii campului de protectie, generatorul vostru principal din exteriorul navei a fost scurt-circuitat. Dar sunteti in siguranta. Puteti trece la reparatii. Iar eu, eu ma scald intr-un ocean de energie. Nici-odata nu m-am mai simtit asa plin de viata. Hai, vino sa innoti pe valuri alaturi de mine.

Glasul capitanului Szili o smulse din euforie si-o readuse brutal inapoi:

Waggoner! Spune-i auriganului sa se puna pe treaba. Am detectat o sursa de radiatii pe un segment al orbitei de'intersectare, si s-ar putea ca ecranul nostru sa nu reziste.

ii dadu coordonatele.       ' '

Ce se-ntampla acolo?

Pentru prima data Eloise il simti pe LucMte'r nelinistit. Acesta se inscrise pe o traiectorie curba si se indeparta rapid de nava.

Nu trecu mult si ii intercepta din nou gandul, deloc redus in intensitate. Nu gasea cuvintele ce-ar fi putut descrie magnifica splendoare pe care-o contempla odata cu el: o sfera de gaz ionizat masurand milioane de kilometri, saturata de o luminiscehta orbitoare si brazdata din toate partile de violente descarcari electrice, detunand si sfasiind invelisul aburos prin care se strave- dea inima dezgolita a stelei. in spatiul aproape vid, intreaga valtoare era lipsita de cel mai mic zgomot si, cu toate ca standardele marginite ale Pamantului ii spuneau ca nu poate fi asa, ea ii auzea tunetul si-i simtea furia cu caTe scuipa foc.

Apoi el vorbi iarasi prin glasul ei:

O masa de materie expulzata in urma exploziei. Probabil si-a pierdut viteza radiala din cauza frecarii si modificarii parametrilor statici si a fost antrenata pe o orbita de tip cometar, pas- trandu-si coeziunea un timp datorita potentia-lelor interne. E ca si cum soarele acesta ar mai incerca inca sa dea nastere la planete

O sa ne loveasca inainte de a fi pregatiti sa acceleram, spuse Szili, inainte de-a ne putea reinearca ecranul de protectie. Faceti-va rugaciunile, care le stiti.

Lucifer! striga fata, caci ea nu voia sa moara, daca el avea sa ramana in viata.

Cred ca pot sa'-i deviez cursul atat cat e nevoie, ii spuse el cu o inversunare pe care nu i-o cunoscuse pana acum. Propriile mele cam-puri, sa se intretaie cu ale viiturii; energie libera am de unde sorbi, oricata; si o configurare instabila; da, poate ca reusesc sa fac ceva pentru voi, sa va ajut. Dar ajuta-ma si tu, Eloise. Lupta si tu alaturi de mine.

Se avanta, lumina stralucind, asupra dihaniei de foc !

Si Eloise simti cum electromagnetismul haotic al acesteia isi infige ghearele in electromagnetismul lui Lucifer. il simti zvarlit si sfasiat. Durerea era a ei. El se lupta sa-si mentina propria coeziune, iar lupta era a ei. Se inclestara unul de altul, auriganul si norul de gaz. Fortele din care era constituit actionau asemeni unor brate; cu puterea ce se revarsa din propriul lui miez remorca acea masa enorma dar rarefiata, tarand-o dupa sine inspre torentul magnetic ce izvora din soare; inghitea lacom atomii intalniti in cale pentru a-i azvarli apoi cu putere in urma, pana ce aceasta urma ramase insemnata printr-o jerba de scantei de-a curmezisul cerului.

In cabina ei de la bordul navei, batand sal-batic cu pumnii in masa, ea-si aduna toata bu-navointa de-a trai si-a supravietui de care era in stare, pentru a i-o trimite lui.

Asa se scursesera orele, una dupa alta.

Intr-un tarziu, la capatul luptei si al puterilor, el ii trimise un mesaj a carui slaba palpaire ea abia o putu prinde

- Victorie.

A ta, spuse ea, sugrumata de plans.

A noastra.

Pe ecranele aparatelor, oamenii vazura moartea luminoasa ocolindu-i si trecand mai departe. Izbucnira urale.

Intoarce-te, se ruga Eloise.

Nu pot. Sunt secatuit de puteri. Suntem contopiti unui intr-altul, norul si cu mine, si ne pravalim amandoi asa, in directia stelei. (Apoi, ca o mana ranita intinsa spre ea s-o mangaie). Dar sa nu-ti fie teama pentru mine. Pe masura ce ne apropiem de stea, pot sorbi puteri noi din combustia ei, pot absorbi substanta proaspata din masa nebuloasei. Va trebui sa rezist fortei de atractie rotindu-ma un timp in spirale. Dar nu pot sa dau gres. Cum as putea sa nu ma mai intorc la tine, Eloise? Sa ma astepti. incearca acum sa te odihnesti. incearca sa dormi.

Camarazii o luara si-o dusera la infirmeria de la bordul navei. Iar Lucifer ii trimise acolo vise cu flori de foc cu mireasma de mirt si-i trimise in vis stelele si sorii unde era casa lui.

Dar in cele din urma ea se trezi din somn, tipand. Medicul fu nevoit sa-i administreze doze mari de sedative.

El insa nu-si daduse seama cu adevarat ce inseamna sa te vezi pus fata-n fata cu o gravitatie atat de infricosatoare incat chiar spatiul si timpul erau distorsionate in preajma.

Viteza ii crescu vertiginos. Dar asta doar el putea s-o vada: vazuta de la bordul lui Raven, caderea lui dura mai multe zile. Proprietatile materiei erau acolo schimbate. Asa ca se do-vedi a fi peste puterile lui sa se ejecteze si sa accelereze destul de tare pentru a se desprinde din gheara acelei imense gravitatii.

Un torent de radiatii, nuclee atomice in stare libera, particule subatomice care atunci se nasteau si mureau si se nasteau din nou - tot acest potop trecea prin el si-i zdrentuia corpul de foc si para. Si-i razuia substanta, strat dupa strat. Miezul supernovei era un delir alb in fata lui. Pe masura ce se apropia de el, miezul se micsora, tot mai mic si tot mai dens, tot mai orbitor stralucind, pana la punctul si dincolo de punctul la care stralucirea insasi inceteaza sa mai insemne ceva. in cele din urma, fortele de gravitatie pusera definitiv pe el gheara lor grea.

Eloise! mai apuca el sa strige, in agonia dezintegrarii. Ajutor, Eloise!

Si steaua il inghiti cu totul. Masa ii fu disper-sata pe distante infinit de mari, comprimata la dimensiuni infinit de mici, si astfel disparu din existenta.

Nava mai rataci multa vreme prin spatiu, spre alte destinatii si frontiere. Caci mai erau inca atatea de descoperit.

Capitanul Szili o vizita pe Eloise la infirmerie. Fizic incepuse sa-si revina.

Un om adevarat, as putea spune, declara el pe fondul sonor al masinilor functionand in surdina. Si inca si asa as spune mai putin decat merita. Nici macar nu eram de-ai lui, si si-a dat viata ca sa ne salveze.

Ea ii arunca o privire nefiresc de uscata si pustie. Capitanul abia reusi sa-i desluseasca raspunsul:

Este un om adevarat. Doar are si el un suflet nemuritor, nu?

Da sigur ca da daca crezi in nemurirea sufletului, sigur ca da, pot sa-ti dau perfecta dreptate.

Ea scutura din cap:

Si-atunci de ce nu poate sa-si afle odihna?

El se uita in jur, cautandu-l din priviri pe me-dic, dar isi dadu seama ca erau doar ei doi sin-guri in stramta incapere metalica.

Ce vrei sa spui? Facu un efort ca s-o linisteasca, batand-o usor pe dosul palmei. Da, stiu, ti-a fost un prieten bun. Si totusi, in fond cred c-a avut o moarte usoara. Rapida, curata: as vrea sa am si eu parte de un asemenea sfarsit.

Pentru el da, cred ca asa a fost. N-avea cum sa fie altfel. Da, dar Nu mai putu conti-nua. Brusc, isi puse palmele peste urechi:

Nu mai spune nimic! Te rog!

Szili ingaima ceva nedeslusit s-o linisteasca si se grabi sa iasa din incapere. Pe culoar se intalni cu Mazundar.

Cum se simte? intreba fizicianul.

Capitanul se incrunta:

Nu prea bine. Sper sa nu se prabuseasca de tot pana ajungem cu ea la un psihiatru.

De ce, ce nu-i in regula?

Are senzatia ca-l mai aude si-acum.

Mazundar isi izbi pumnul in palma celeilalte maini.

Si cat am sperat sa nu se-ntample asa, ofta el.

Szili se incorda si ramase in asteptare.

Il aude, spuse Mazundar. E cat se poate de clar ca-l aude.

Cu neputinta! Doar e mort!

Nu uita.de dilatarea timpului, raspunse Mazundar. Caderea si moartea au fost fulgeratoare, e-adevarat. Dar asta in timpul supernovei. Care nu-i acelasi cu al nostru. Pentru noi, prabusirea finala a stelei dureaza un numar de ani infinit. Iar telepatia nu cunoaste limite de distanta.

Fizicianul o lua din loc, indepartandu-se grabit de cabina aceea.

Asta este. Va ramane cu ea pentru totdeauna.

Traducerea: Ioana Robu

NOTA BIOGRAFICA

ANDERSON, Poul William (1926-2001)

Scriitor american de SF. Nascut in localitatea Norflok, statul Pennsylvania, din parinti de origine scandinava. La putin timp dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial, se muta in Danemarca, unde locuieste vreme de citiva ani. In 1948, isi ia licenta in fizica, la Universitatea din Minnesota. La sfirsitul anilor ‘40, intra in Societatea de Literatura Fantasy Minnesota, unde se imprieteneste cu scriitori precum Clifford D. Simak si Gordon R. Dickson, cei doi impartind cu el un fel de atasament fata de stilul sau de viata semirural. Utilizeaza doua pseudonime: A.A. Craig si Winston P. Sanders. In 1953, se casatoreste cu Karen Kruse, avind impreuna o fata, pe nume Astrid, casatorita cu scriitorul SF Greg Bear. Se stabileste in perimetrul golfului San Francisco, la Orlinda, unde locuieste pina la moarte. Desi astazi este considerat unul dintre cei mai prolifici scriitori americani de SF, Poul Anderson debuteaza destul de greu, patrunzind pe piata de profil cu “Copiii zilei de miine” (1947), un text scris in colaborare cu F.N. Waldrop si publicat in revista “ASF”. Nuveleta este republicata in 1950, in antologia “Arzind in gol”. In anul 1952 publica primul roman, “Bolta secolelor”, pe o tema post-holocaust, specifica epocii tineretii sale.

Anul 1953 este “anul Anderson”: pe linga cele 19 povestiri publicate prin diverse reviste de specialitate, redacteaza versiunile foiletonistice ale noilor romane: “Creierul valului” (1953, in revista “Space Science Fiction”), “Trei inimi si trei lei” (1953, in revista “FSF”), si “Razboiul celor doua lumi” (1953, in “Cele doua carti complete ale stiintei aventurii”).

“Trei inimi si trei lei” este povestea unei lumi paralele, intr-un mediu literar de tip Fantasy: un pamintean este transferat din mijlocul celui de-al doilea razboi mondial intr-o lume timp “spada & magie”, in care trebuie sa infrunte fortele Haosului, totul agrementat cu un umor de buna calitate, dar cu un final usor intunecat.

“Patrula timpului” (1955) este un text considerat clasic pentru controversata tema a chirurgiei temporale. Ideea de baza este aceea a existentei unei organizatii oficiale a umanitatii, Patrula Timpului, aflata intr-un viitor foarte indepartat, a carei misiune principala consta in a mentine istoria pe fagasul ei normal, asa cum a fost el stabilit de urmasii nostri foarte indepartati, care-si consuma misterioasele existente la capatul timpului. Membrii Patrulei au misiunea de a se deplasa in diferite momente cruciale ale existentei omenirii pentru a veghea ca eveimentele istorice importante sa aiba loc. Volumul cuprinde patru nuvele, centrate pe actiunile Patrulei.

“Povara cunoasterii” (1958) este unul dintre cele mai cunoscute romane ale sale. De milioane de ani, segmentul de Galaxie care contine Sistemul Solar se misca de-a lungul unui gigantic cimp de forta, al carui principal efect a fost acela ca a inhibat “anumite procese electromagnetice si electrochimice” din creierul uman si, astfel, a deteriorat unele functii neuronale. Cind Terra a reusit sa scape din cimpul inhibitor, viteza sinapselor a crescut in mod accelerat, provocind aparitia unui val de inteligenta dincolo de limitele normalului. Una dintre consecintele captivante ale acestei uluitoare transformari cerebrale o reprezinta migratia omenirii spre stele, dupa ce, ca un prim pas spre inteligenta cosmica, daruieste animalelor ce vor mosteni Terra inteligenta umana.

In primii ani ai “razboiului rece”, cind se descrie el insusi drept un liberal inflacarat, Poul Anderson isi pune toate sperantele in ONU, in care intrevede solutia unei paci mondiale durabile, prin instaurarea, sub tutela acestuia, a unui Guvern Mondial. Asterne pe hirtie toate aceste visuri in manifestul “Omul Natiunilor Unite”, un fel de thriller al viitorului, in care baietii buni sint agenti ai secretarului general ONU, iar baietii rai sint nationalistii din diferitele state ale lumii, in special americani, care se straduiesc sa pastreze, cu orice pret, privilegiul suveranitatii nationale.

“Marea cruciada” (1960) este un roman Space-Opera destul de reusit. Actiunea se petrece in anul 1345. Sir Roger de Tourneville se pregateste sa se alature regelui Edward al III-lea si fiului, care se razboiau cu francezii. In momentul acesta, intervine o astronava pilotata de extraterestri, care aterizeaza in fata armatei condusa de sir Roger. Acesta realizeaza ca invadatorii sint bulversati, profita de situatie si porneste un atac fulgerator: extraterestrii nu apuca sa riposteze si sint ucisi, cu exceptia unuia singur. Aramata nobilului feudal se imbarca pe uriasa nava cosmica si sir Roger il obliga pe extraterestrul lasat in viata sa-i conduca pe Thorixan, planeta sa natala. Aici, totul se petrece ca intr-un plan bine pus la punct, desi armata engleza actioneaza la intimplare: in fata armelor incredibil de vechi si de conventionale, tehnica de lupta moderna extraterestra cedeaza terenul si sir Roger pune, treptat, mina pe intreaga planeta, intemeind un imperiu supus coroanei britanice.

“Orbita fara limite” (1961) dezvolta o tema moderna (poluarea) intr-o formula clasica: populatia Terrei a scapat de sub cotrol, inmultindu-se peste masura, iar rezervele de materii prime se epuizeaza; cultura incepe sa dispara, fiind inlocuita de o singura preocupare - economia. Pentru a depasi momentul greu, o miscare politica scoasa in afara legii organizeaza un exod fara precedent catre planeta Rustum, aflata in sistemul Epsilon Eridani, intr-o operatiune de colonizare in premiera.

“Lumea lui Satan” (1968) este un alt roman Space-Opera, scris in stil traditional. David Falkayn este un pamintean, prieten cu Chee Lan, un fel de pisica bipeda, inalta de peste un metru, si cu Adzel, o fiinta cu un fel de cap ca de crocodil. Toti trei formeaza o excelenta echipa de prospectori comerciali, care lucreaza pentru Compania solara a condimentelor si spirtoaselor. Pe Luna exista o companie rivala, care pune la cale rapirea lui Falkayn. Tovarasii sai se reped in ajutorul sau si de aici rezulta o suita aproape nesfirsita de aventuri si de peripetii.

Timp de citiva ani, Poul Anderson se multumeste sa scrie mai multe zeci de povestiri interesante, dar comune, pe care le aduna in volume ca “Explorari” (1981), “Nici o lume ca a lor” (1955). Tot in aceasta perioada concepe mai multe nuvele si romane pe o structura comuna, elaborind astfel, treptat, cunoscutul ciclu de mai tirziu “Istoria tehnica”, formata din doua structuri paralele. Personajul principal al primei secvente este Nicholas van Rijn, un print negustor al Ligii Polesotehnice; aceasta este constituita dintr-un grup de negustori interstelari care domina economic o Galaxie de planete risipite. Cea de-a doua secventa incepe 300 de ani mai tirziu, dupa perioada primei dezvoltari a Imperiului Terestru, creat dupa desfiintarea Ligii; acesta, din ce in ce mai decadent si mai corupt, isi traieste ascensiunea sub amenintarile permanente ale altor Imperii. Personajul principal din aceasta secventa este Dominic Flandry, un agent pamintean care trebuie sa lupte cu o multime de forte pentru pastrarea echilibrului precar in care se afla pacea in Imperiu. Ciclurile sint structurate in doua; ciclul “Van Rijn” cuprinde “Razboiul omului inaripat” (1958), “Negustor stelar” (1964), “Escroci in incurcatura” (1966), “Lumea lui Satan” (1969), “Mirkheim” (1977), “Cartea terestra a Portii Furtunilor” (1978), “Poporul vintului” (1973); ciclul “Flandry” cuprinde “Paminteanule, intoarce-te acasa!” (1960), “Orbita de salvare” (1961), “Sublocotenentul Flandry” (1966), “Lumi rebele” (1969), “O piata din Iad” (1970), “Ziua reintoarcerii lor” (1973). Ultimele doua romane sint revizuite si republicate in volumul “Flandry de pe Terra” (1965). Mai publica “Noi pretindem aceste stele” (1959; inclus in vol. “Agetul Imperiului Terestru”), “Cavalerul fantomelor si al umbrelor” (1974) si “Lumi rebele” (1975). In “Cavalerul fantomelor si al umbrelor”, eroul Dominic Flandry isi lobotomizeaza mai intii fiul, iar apoi bombardeaza planeta de bastina a extraterestrilor Chereionite, facindu-si astfel datoria fata de rasa umana si ajutind Imperiul terestru sa supravietuiasca. Continuarile “O piatra in Rai” (1979) si “Jocul Imperiului” (1985) o aduc in prim-plan pe fiica lui Flandry si puncteaza calea catre cele doua istorii post-Flandry: “Ai grija de astronauti” (1960) si “Noaptea cea lunga” (1983).

“Operatiunea Haos” (1971) este o naratiune care tine mai mult de Fantezia Eroica decit de SF. Actiunea se petrece pe o planeta simetrica Terrei, aflata intr-un univers paralel. Aici, in locul legilor fizicii domnesc legile magiei. Planeta Midgard are aceeasi istorie ca Terra, aceleasi personalitati, aceleasi evenimente importante, dar percepute altfel: intr-o America cotropita de sarazini, personajele principale, Steven Matuschek, un om-vircolac, si Virginia Graylock, vrajitoare licentiata, primesc misiunea de a scoate din lupta un demon afrit, pe care sarazinii il adusesera pe continent intr-o sticla solomonica pentru a-l utiliza in viitoarele batalii. Dupa ce isi incheie cu bine sarcina, cei doi capata un binemeritat concediu de o luna, pe care si-l petrec in Mexic. Dar viata le ofera aventuri palpitante si in continuare, deoarece reusesc sa intre in conflict cu un incub, un demon erotic, angajat special de o putere misterioasa pentru a le face zile fripte celor doi. Fiica lor, Valeria, este rapita si dusa in iad, de aceeasi forta stranie, iar parintii trebuie sa se deplaseze in acest spatiu neeuclidian insotiti, in mod obligatoriu, de Ncolai Ivanovici Lobacevski si de Janos Bolyai, unde, dupa o serie de aventuri incredibile, reusesc sa o recupereze teafara si sa revina in lumea umana. Lume care arata destul de diferit de aceea in care sintem obisnuiti sa ne ducem existenta: glugile fermecate sint elemente de viata cotidiana, armele secrete ale armatelor aflate in dispute sint drgonii care scuipa flacari si basiliscul care-si impietreste dusmanii, personajele cu puteri magice se metamorfozeaza la lumina lunii pline, in mod traditional, sau, mai modern, la lumina polarizata a aparatelor Polaroid, demonii sint psihanalizati dupa metodele lui Freud pentru a putea fi anihiliati.

Un alt fel de continuare, de mai mica intindere, a “Istoriei Tehnice” este “Liga Psihotehnica” (1981), care are rolul de a trasa expansiunea cosmica a rasei umane, mai intii in interiorul Sistemului Solar, iar apoi in Galaxie. O buna parte a textului sustine prezentarea “automatizarii” societatii, o dezbatere despre sustinerea libertatii individuale intr-un regim politic aflat in plina expansiune s.a.m.d. Povestea este continuata in romanele “Zapezile de pe Ganymede” (1955), “Planeta virgina” (1959), “Drumuri astrale” (1956), “Victorie inghetata” (1982), si “Nava stelara” (1982).

Unul dintre cele mai cunoscute cicluri ale lui Poul Anderson este “Patrula timpului”, publicat in prima parte a activitatii creatoare; din el fac parte volumele “Pazitorii timpului” (1960) si “Politistul temporal” (1983), reunite ulterior in volumul “Analele Patrulei Timpului” (1984). Mai tirziu, restilizeaza texte mai vechi si compune altele noi, pe care le insumeaza in volumele “Carapacea timpului” (1990) si “Patrula timpului” (1991).

Ciclul “Istoria lui Rustum” are ca idee de baza prezentarea infiintarii unei colonii umane pe o planeta din Sistemul Epsilon Eridani; din el fac parte  “Orbita infinita” (1961) si “Noua America” (1982).

Impreuna cu Gordon R. Dickson, Poul Anderson realizeaza ciclu “Hoka”, care aduce in prim-plan niste extraterestrii cu blana, incapabili sa inteleaga limbajul nonliterar si, in consecinta, considera tot ceea ce aud drept adevar, cu rezultate catastrofal-comice: “Povara paminteanului” (1957), “Steaua printului Charlie” (1975) si “Hoka” (1984).

Ciclul “Ultimul viking”, format din “Cornul de aur” (1980), “Soseaua calului de mare” (1980) si “Semnul corbului” (1980), apartine mai mult domeniului Fantasy. Tot aici se inscrie si ciclul “Regele din Ys”, scris in colaborare cu sotia sa Karen Anderson, ciclu care cuprinde romanele “Mama Rom” (1986), “Gallicenae” (1987), “Dahut” (1988) si “Ciinele si lupul” (1988).

“Tau Zero” (1967), desi mai putin interesant ca fictiune propriu-zisa, contine speculatii cosmologice fascinante: o astronava paminteana vrea sa testeze zborul la viteza luminii, in felul acesta oamenii putind sa ajunga la stele inainte de a se stinge din cauza batrinetii (consecinta a dilatarii temporale, descrisa in ecuatiile Lorentz-Fitzgerald). Scapata de sub control, nava continua sa accelereze chiar si dincolo de constanta gravitationala, pina ce, dupa depasirea vitezei finale, dispare undeva intre timpul interior al navei si timpul exterior cosmic; eonii se revarsa dinspre exterior spre carcasa navei, in timp ce Universul insusi se contracta sub forma unui monobloc. Dupa un nou Big-Bang, nava incepe treptat sa incetineasca, iar echipajul planuieste sa descopere o planeta cu caracteristici terestre, pe care sa intemeieze o noua civilizatie umana.

“Dansatoarea din Atlantida” (1971) are aceeasi tema - cronozofia, transpusa intr-un cadru mitologic. Americanul Duncan Reid, aflat cu sotia sa, Pamela, pe un vas de pasageri, este rapit de pe punte de un virtej misterios. Oleg Vladimirovici este un negustor rus din Evul Mediu, care traieste sub domnia lui Print Iaroslav, invingatorul pecenegilor; el isi insoteste corabiile cu marfa pe fluviul Nism, cind un virtej asemanator il smulge de pe stinca de unde-si supravegheaza slujitorii. Uldin este un mic sef hun din secolul al IV-lea, care-si muta oamenii de colo-colo, la marginea de vest a Imperiului Roman; virtejul il rapeste chiar in momentele in care planuieste un atac-fulger asupra granitei imperiale. Erissa este o femeie pe jumatate preoteasa a Zeitei, pe jumatate vrajitoare; locuieste cu sotul sau, Dagonas, intr-o casa-fortareata pe malul marii; virtejul o rapeste chiar in clipa in care se afla pe muntele Zeitei Britomartis, rugindu-se zeului Duncan s-o cheme la el. Cei patru se trezesc impreuna pe o cimpie, la marginea marii, alaturi de un aparat care emite un puternic cimp de forta. Pasagerul capsulei este un calator temporal care dispune de un mentator, un implant lingvistic care te sprijina sa inveti rapid o limba straina. Inspectind aparatul, Duncan realizeaza ca acesta contine un defect constructiv si din cauza aceasta a atras in cimpul sau energetic mai multe corpuri vii, generatoare de energie. Adica pe ei patru. Calatorul moare, nu inainte de a-i explica lui Duncan ca intr-un viitor apropiat va avea loc o explozie naturala, de mari proportii, care va atrage alti calatori temporali pentru a o studia. Grija lor va trebui sa fie sa se gaseasca in apropiere si sa ceara ajutor. Cei patru sint obligati sa paraseasca aparatul, din teama de a nu fi atacati de o populatie nomada. Cu ajutorul mentatorului, dupa ce invata limba Erissei, care ii explica lui Duncan ca-l recunoaste a fi Zeul la care se roaga. Limba ei este limba vechilor atlanti, iar de pe tarmul marii ii culege un vas aheu ce se indreapta spre Atena; capitanul Diores vine dinspre delta Nilului, unde a fost trimis intr-o misiune secreta de printul Tezeu. Duncan se trezeste in plina legenda: Atlantida exista si este o insula aflata in mijlocul Mediteranei, si e numita de locuitorii ei Kharia-Ti-Yen (Tara Stilpului); poporul keftin, care o locuieste, si-a intins stapinirea asupra intregului bazin mediteranean, prin intrigi si forta armata; singurii razvratiti sint aheii, care-si doresc independenta. Ajunsi la curtea lui Egeu si a fiului sau Tezeu, cei patru sint tratati ca musafiri, dupa ce-i daruiesc regelui mentatorul. Incet-incet, istoria i se dezvaluie in detaliu lui Duncan. Atlantida este o insula cu diametrul de 11 km, locuita de adoratorii Zeitei si de marii Preoti. Aici, au loc anual marile serbari, unde se aduna mii de oameni, dupa care totul se muta in Creta, sediul birocratic si militar al statului atlant; intre cele doua insule, distanta este de numai 60 de kilometri. Tezeu are ambitii mari: doreste mai intii unificarea cetatilor ahee si, apoi, chiar infringerea puterii atlantilor. De aceea, este de acord sa invete mestesugul fauririi de corabii de la Oleg si pe acela al dresarii cailor de la Uldin. Intre timp, Erissa afla perioada de timp in care se gasesc - la numai citeva luni de scufundarea catastrofala a Atlantidei pe care, in mod straniu, ea afirma ca o mai traise o data, impreuna cu Duncan. Intre timp, Egeu il trimite pe Duncan pe Atlantida, la marea preoteasa Ariadna pentru a afla ce vor zeii de la ahei. Motivul real il constituie insa izolarea lui Duncan de tovarasii sai. Substratul este aflat de Duncan dupa ce ajunge pe insula: Ariadna si Tezeu sint logoditi in secret, femeia jurind sa-l ajute la rasturnarea thalassocratiei si la impunerea puterii ahee. Aici, Duncan descopera o Erissa foarte tinara, dansatoare cu taurii, care se indragosteste fulgerator de el. Avertizata de Tezeu, Ariadna il retine ca ostatic pe insula. La Atena, Erissa cea virstnica il determina pe Uldin sa fure o ambarcatiune si sa se indrepte spre Creta. La rindul sau, Duncan reuseste sa fure vasul construit la indicatiile lui in portul atlant si, impreuna cu marinarii ce i se devotasera, paraseste insula chiar inainte de explozia catastrofica a vulcanului, care distruge insula. In drum spre Creta, intilnesc nava lui Uldin si ii ia pe cei doi la bord. De la Erissa cea virstnica afla ca tinara este rapita de Tezeu, care vrea sa o ucida, la indemnul Ariadnei. Debarcind pe tarmurile cotropite de aheii condusi de Tezeu, Duncan si ai sai reusesc sa ajunga in palatul lui Minos, unde o descopera pe Erissa cea tinara, care tocmai fusese pingarita de Tezeu. In luptele ce se dau la inapoiere pe vas, Uldin este ranit de moarte. In plina mare, se intilnesc cu vasul comandat de Oleg si in batalia care urmeaza cele doua nave se scufunda, dar anacronismul lor in contextul bataliei ii atrage pe calatorii temporali care studiaza scufundarea Atlantidei si, astfel, sint salvati. Acestia ii duc pe cei trei in timpurile lor lineare, iar cercurile deschise accidental se inchid, fiecare urmind sa-si caute implinirea in viata ce i-a mai ramas de trait.

“Focul timpului” (1974) relateaza, in detaliu, povestea prelungirii si escaladarii unui conflict pe o planeta colonizata simultan de oameni (si denumita Mundomar) si de catre extraterestrii Naqsans (care au denumit-o Tseyakka). Acea secventa din roman care contine declaratia liderului Sigurdsson, privitoare la independenta republicii Eleutheria chiar in mijlocul razboiului reprezinta o reminiscenta clara a declaratiei de independenta a Israelului, facuta de Ben Gurion, in 1948; intr-un razboi ulterior, eleutherienii cuceresc continentul G’yaaru, ocupat de extraterestri, il redenumesc Sigurdssonia si il colonizeaza.

In “Necazul gotului Odin” intilnim povestea unui calator in timp, care se abate de la regulile de baza ale cronozofiei. Eroul este un atropolog american care se dedica studiului unui stravechi trib de goti; pentru aceasta ii viziteaza cu regularitate, la intervale de timp bine stabilite. In mod treptat si aproape fara sa-si dea seama, se trezeste implicat in viata lor, incercind sa-i protejeze in fata diferitelor pericole pe care istoria le aseaza inaintea lor. Cei mai multi dintre ei sint propriii sai stramosi; aceasta nu-l impiedica insa sa intretina o poveste de dragoste cu una dintre fetele gote, care si moare cind da nastere unui copil prematur. Dar nu-i impiedica nici pe goti sa-l identifice cu miticul zeu Odin/Wodan si sa doreasca sa-l pedepseasca atunci cind calatorul spatial, disperat, incearca sa iasa de sub masca.

“Avatarul” (1995) exploateaza tema chirurgiei temporale intr-o maniera filozofica. Intr-un viitor apropiat, oamenii descopera ca Sistemul Sol a fost vizitat, intr-un trecut extrem de indepartat, de emisarii unei hipercivilizatii, care au construit o “masina T”, in apropiere de Jupiter, o aparatura de transfer automat catre spatii si timpi necunoscuti, inzestrata cu inteligenta, care, in momentul interceptarii ei de catre oameni, intra in legatura radio cu ei si le explica rosturile sale aici si cum ii poate ajuta sa parcurga distante imense prin spatiu in scopul contactarii altor civilizatii deja cunoscute de stapinii ei, pe care rasa umana i-a numit Ceilalti. Folosind serviciile “masinii T”, pamintenii identifica citeva zeci de trasee stelare, de unde pot reveni in siguranta acasa, o planeta aflata la 200 de ani-lumina, apta sa fie colonizata (pe care o boteaza Demeter si o colonizeaza intr-un interval scurt), precum si o civilizatie non-umana, cea a betanilor, cu care stabilesc relatii amiabile. Romanul incepe in momentul in care nava “Emissary” revine imediat dupa stabilirea primului contact cu betanii, la numai citeva luni de la plecare, desi conform tuturor calculelor, era asteptata abia peste citiva ani. Din acest moment, atentia autorului se dirijeaza, permanent, pe doua planuri: pe de o parte urmareste ceea ce se intimpla la bordul lui “Emissary”, iar pe de alta ceea ce se petrece pe indepartata Demeter. Repetind reactii umane tipice, fixate in genomul speciei, omenirea s-a divizat pe batrina Terra in doua grupari: cei care doresc stabilirea de relatii cu extraterestrii, in general, si cu Ceilalti, in special (mai multi, dar mai risipiti si fara acces real la putere); si cei care considera ca un astfel de contact ar ameninta specia in dezvoltarea ei si doresc ca omenirea sa nu stabileasca inca nici un fel de contacte cosmice (mai putini, dar inchegati intr-un fel de partid, ai carui membri sint strecurati in Guvernul Mondial). Acestia din urma au stabilit un fel de paza cosmica permanenta in jurul „masinii T”, paza care ii captureaza pe membrii lui “Emissary” si incearca sa-i faca sa dispara, pur si simplu, izolindu-i la bordul unei uriase statii orbitale jupiteriene, transformata in muzeu. Pe Demeter, lucrurile stau insa putin altfel, din cauza celor 200 de ani-lumina distanta, dar si din pricina colonistilor, care sint firi mai active si mai dornice de nou. Aici, autoritatea Guvernului Mondial, condusa de Aurie Hancock, se afla intr-o vie disputa cu incapatinati multimilionari de tipul lui Dan Brodersen, cel care isi plaseaza propria nava de supraveghere in apropiere de „masina T”, dorind sa afle ce se petrece cu adevarat dincolo de ceea ce Guvernul Mondial lasa sa se vada. Si nava sa, copie fidela dupa “Emissary”, il avertizeaza de revenirea celeilalte, precum si de brusca ei redisparitie. Infruntind dispozitiile de izolare la care il supune Guvernatoarea, Brodersen, care are prieteni pe “Emissary”, fuge de sub supraveghere si, impreuna cu citiva prieteni, reusesc sa porneasca astronava si sa ajunga, prin “Poarta”, in Sistemul Sol. Amenintat de navele terestre de lupta ce pazesc sectorul spatial din jurul “Portii”, Brodersen se preface gata sa se predea si, dupa ce realizeaza unde au fost ascunsi ostatecii, ataca fostul muzeu spatial si-i elibereaza pe o parte dintre cei inchisi aici, printre care si pe betan. Impreuna, stabilesc ca nu au alta sansa de a face cunoscut lumii intregi ceea ce se intimplase cu “Emissary” decit fugind prin “Poarta”, la intimplare, in speranta ca vor reusi sa descopere drumul inapoi si ca vor iesi intr-un moment temporal mai favorabil d.p.d.v. politic. Aceasta cu atit mai mult cu cit betanii descoperisera si citeva metode de a calcula salturile prin “masina T”, astfel incit aceasta sa poata fi utilizata si drept tunel temporal. Urmeaza o lunga si extrem de interesanta goana galactica, prin intermediul careia calatorii fac cunostinta cu locuri fabuloase, ajungind chiar pina in apropierea centrului galactic unde dau peste o “masina T” stranie, inzestrata cu o inteligenta autonoma extrem de avansata, care le descifreaza o parte din tainele intilnite in drum, dar care tot nu le poate spune nimic despre Ceilalti. In fine, in apropierea unui sistem stelar binar, format dintr-o pitica alba si o gaura neagra, ii intilnesc pe Ceilalti. Acesia imbraca forme umane si stabilesc contactul simplu, patrunzind pe nava lor. De la ei, pamintenii afla ca scopul Celorlalti nu este acela de a ajuta rasele inteligente sa evolueze, ci de a ajuta insasi viata, in anamblul ei, sa patrunda peste tot si sa colonizeze Universul. Ca nu pot sa-i ajute pe ei, in mod particular, decit ajutindu-i sa descopere drumul cel mai apropiat catre casa, trecind prin “masina T” in sistemul Beta. Ca au dreptul sa le reveleze un singur mister: cum de reusesc sa tina legatura cu toate lumile prin care au trecut cindva si sa recolteze informatii despre felul in care au evoluat. Astfel, Brodersen si ai lui afla ca amanta sa Joelle, frumoasa, salbatica, inteligenta si nestapinita cintareata de pe Demeter este un “avatar”, o forma de viata artificiala care atunci cind soseste momentul este chemata sa transmita informatiile asimilate in fata Celorlalti. Reveniti, in fine, in Sistemul Sol, dupa o impresionanta calatorie cosmica, noii Columbi reusesc sa scape din capcana ce-i asteapta chiar la intrarea in “Poarta”, si informeaza intreaga Terra despre ceea ce se petrecuse cu “Emissary” si cu ei, reusind sa obtina inlaturarea de la putere a celor din Partidul Actiunii. Brodersen se intoarce pe Demeter si incearca sa-si reia viata din punctul in care o intrerupsese revenirea navei “Emissary”.

Activitatea prolifica si neintrerupta in domeniul SF a lui Poul Anderson determina comunitatea SF americana sa il aleaga al saselea presedinte al Societatii Scriitorilor Americani de SF, intre 1972 -1973. Este membru fondator al Societatii Anacronismului Creator. Scriitorul primeste, de-a lungul anilor, 7 premii HUGO la categoriile povestire/nuveleta/nuvela: “Calatoria cea mai lunga” (1961), “Nici un armistitiu cu regii” (1964), “Impartirea carnii” (1969), “Regina aerului si a intunericului” (1972; cistiga si Premiul NEBULA), “Cintecul tapului” (1973; cistiga si Premiul NEBULA), “Vinatorul Lunii” (1979) si “Jocul lui Saturn” (1982; cistiga si Premiul NEBULA). Poul Anderson primeste, in 1977, si Premiul GANDALF GRAND MASTER (1978), Premiul JOHN W. CAMPBELL MEMORIAL (2000), Premiul SKYLARK (1982), Premiul PEGASUS (1998; impreuna cu Anne Passovoy, pentru cea mai buna adaptare), Premiul PROMETHEUS LIBERTARIAN (de patru ori, ultimul in 2001) si Premiul SWFA GRAND MASTER (1997). In anul 2000, Poul Anderson este inclus in Galeria celor mai cunoscuti scriitori de SF si Fantasy.

Alte opere: “Sabia rupta” (1954), “Planeta unde nu ne vom intoarce” (1956), “Dusmanul stelelor” (1959), “Ucis de sabie” (1959), “Sclavul de aur” (1960), “Moartea vine dintr-o scrisoare intunecata” (1960), “Sabia ratacitoare” (1960), “Limita mortii” (1960), “Lumea amurgului” (1961), “Straini de pe Pamint” (1961), “Dupa Ziua judecatii de Apoi” (1962), “Substitut de racheta” (1962), “Scutul” (1963), “Trei lumi de cucerit” (1964), “Timpul si stelele” (1964), “Coridoarele timpului” (1965), “Vulpea, ciinele si Griffin” (1966), “Lume fara stele” (1967), “Cornul timpului” (1968), “Sapte cuceriri” (1969), “Dincolo de lumea cealalta” (1969), “Povestile muntilor zburatori” (1970), “Operatiunea Haos” (1971), “Si timpul va continua sa existe” (1972), “Saga lui Hrolf Kraki” (1973), “Regina aerului si a intunericului si alte povestiri” (1973), “Mostenitorii Pamintului” (1974; in colaborare cu Gordon Eklend), “Lumile lui Poul Anderson” (1974), “Iarna Lumii” (1975), “Bautura de casa” (1976), “Cele mai bune povestiri ale lui Poul Anderson” (1976), “Intrebare si raspuns” (1978), “Doua lumi” (1978), “Copiii tritonului” (1979), “Demonul rispirii” (1979; in colaborare cu Mildred Downey Broxon), “Conan Rebelul” (1980), “Jocul Iadului” (1980), “Invingatorii” (1981), “Intunericul dintre stele” (1982), ciclul “Maurai” - “Maurai si Kith” (1982),”Si Orion va rasari” (1983), “Zeii rid” (1982), “Conflict” (1983), “Meseria unicornului” (1984; in colaborare cu Karlon Anderson), “Timpuri trecute” (1984), “Dialog cu intunericul” (1985), “Nici un armistitiu cu regii” (1989), “Spatiul pentru oameni” (1989), “Jocul lui Saturn” (1989), “Stea schimbatoare” (1991), “Calatoria cea mai lunga” (1971), “Invintii noptii” (1991), “Asemenea stelelor” (1991), “Cum sa construiesti o planeta” (1991).

Nonfiction: “Ostile din Tara Elfilor” (1992)