ISTORIA INTRE ADEVAR SI FICTIUNE

CUPRINS:

Catre cititor.

Un cuvant cu doua intelesuri.

S-a prabusit sau nu Imperiul Roman?

Cavalerii si microbii.

O lume de imagini.

Despre structurile si logica imaginarului.

In cautarea Absolutului.

Acei oameni altfel decat noi „Unitatea” – un concept nu tocmai unitar.

Predestinarea geografica si teoria frontierelor „naturale”

Cine vorbeste despre cine: istorie si alteritate.

Conspiratorii.

In cautarea momentului dintai.

Historia, magistra vitae.

Strategii de evadare.

Atenuare sau conflict?

Complexul istoriografic.

Inevitabila ideologie „Istoria se face cu documente”

Intre Mediterana si Filip al II-lea: incurcata problema a cauzalitatii.

Jocuri de razboi.

Catre cititor.

Ceea ce urmeaza nu are mai nimic in comun cu un tratat erudit de teorie a istoriei. Am facut abstractie, in mod deliberat, de aproape tot ce s-a scris in materie. Nu m-a interesat sa reiau vechi argumente, ci sa-mi expun propriile idei. Putinele referiri bibliografice trimit la acele contributii care mi-au oferit, in mai mare masura, puncte de sprijin pentru o constructie care, in ansamblu, imi apartine. Este o lucrare intru totul personala, ceea ce nu inseamna ca este si intru totul originala. Nu pot gandi altfel de cum gandesc macar unii dintre contemporanii mei. Se va observa lesne ca ma inscriu pe linia unui relativism stiintific, tot mai insistent afirmat de cateva decenii incoace. Iar in perimetrul strict al istoriei, ma asociez interpretarilor care iau in considerare textul sau discursul, ca elaborari relativ autonome fata de trecutul la care se refera si dependente totodata de structurile imaginarului si de actiunea ideologiilor.

Pornind de la istorie, ma reintorc la istorie dupa o lunga peregrinare prin lumi imaginare. Atunci cand m-am lasat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru inceput si istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai intai fictiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al „sfarsitului lumii”. M-am oprit asupra experimentului comunist, vazut ca mitologie stiintifica materializata. Am urmarit gama plasmuirilor biologice, regulile potrivit carora sunt inventati „oameni diferiti” sau devin „diferiti” oameni ca oricare altii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus in fata unor permanente ale spiritului uman, in fata, de fapt, a unui adevar simplu, atat de simplu incat aproape nu-l mai luam in seama: acela ca totul trece prin mintea noastra, prin imaginatia noastra, de la cea mai sumara reprezentare pana la cele mai savante alcatuiri. Ce alta sursa ar putea sa existe? Iar ceea ce imaginam nu este niciodata gratuit. Nu exista fictiune lipsita de sens. Pana si pe planetele cele mai indepartate proiectam sperantele, prejudecatile si iluziile noastre, ideologiile noastre, preocuparile noastre curente.

Cu atat mai mult in istorie, mijloc privilegiat de exprimare a constiintei colective. Istoria este si ea o constructie intelectuala, nu un dat obiectiv. A sosit momentul sa ma aplec asupra ei, incercand sa o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lasa in afara imaginarul istoric. Cercul este astfel inchis. Mi-am propus, intr-o prima etapa, in Istorie si mit in constiinta romaneasca, sa descifrez sensurile raportarii romanilor la propria lor istorie. Insa romanii nu fac exceptie, decat prin anume accente particulare. Exista o logica a istoriei in genere, un mecanism propriu reelaborarii si actualizarii trecutului. Istoria isi are conditia ei; despre aceasta conditie si despre multe alte lucruri in legatura cu istoria, asa cum le intelege autorul, va fi vorba in prezentul eseu.

Un cuvant cu doua intelesuri.

Inventam cuvinte si apoi ne lasam subjugati de ele. Fara cuvinte nu ar exista cunoastere, dar tot cuvintele se constituie in entitati independente, obstacole care se interpun intre noi si „lumea adevarata”. Ne apropie si in acelasi timp ne indeparteaza de esenta lucrurilor. Independenta de spirit presupune o stare de vigilenta semantica, neacceptarea tiraniei acestor inevitabili intermediari.

Istoria este un asemene a cuvant derutant. Putini se gandesc la sensurile lui. Istoria este istorie, o stim cu totii. Nici istoricii, cu putine exceptii, nu merg mai departe. Ei fac istoria mai curand decat o gandesc.

Ar trebui de la bun inceput sa fim pusi in garda; fiindca istoria, ca „stiinta”, prezinta curioasa particularitate de a purta acelasi nume cu obiectul cercetarii ei. Cu alte cuvinte, misiunea istoriei este de a reconstitui istoria. Numim la fel doua concepte diferite, oricat am vrea sa le apropiem: istoria in desfasurarea ei efectiva si istoria ca reprezentare. Imaginea aspira sa se confunde cu realitatea. Ceea ce este o erezie, si nu chiar inocenta. Identificarea celor doi termeni se hraneste din nevoia adanc resimtita de ancorare in trecut. Istoria este unica realitate pe care o putem invoca (totul reducandu-se pana la urma la istorie) si ar fi de neconceput sa o lasam sa ni se scurga printre degete. Trecutul inseamna legitimare si justificare. Fara trecut, nu mai putem fi siguri de nimic.

Ca ne aflam in fata unei iluzii, aproape nici nu ar mai trebui demonstrat. Cum sa reinvii istoria, cum sa o aduci in prezent? Este prea mare pentru a incapea intre copertele unei carti, prea mare pentru a fi cuprinsa fie si intre zidurile unei biblioteci.

Atragerea istoriei spre noi presupune, asadar, mai intai de toate, un proces de selectie. O selectie extrem de drastica, in urma careia ceea ce ramane, cantitativ vorbind, este infim fata de „incarcatura” reala a trecutului. Se poate totusi avansa, si in aceasta privinta, un argument susceptibil de a ne lini sti. Selectam, fireste, dar nu orice si oricum. Alegem elementele importante, reprezentative, semnificative. Istoria pe care o producem este mai mica decat istoria reala, dar ii seamana pana la identificare. Este istoria cea mare la scara, replica ei sintetica. Iata-ne aparent asigurati. Cu conditia de a avea o incredere nemarginita in cuvinte. Oare cuvintele nu ne joaca din nou o festa? Ce inseamna: important, reprezentativ, semnificativ? Trebuie sa marturisim ca nu inseamna altceva decat ceea ce vrem noi sa insemne.

S-a prabusit sau nu Imperiul Roman?

In anul 476, Odoacru, regele herulilor, l-a izgonit de pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul imparat roman al Apusului. Acest fapt poarta un nume universal celebru: „caderea Imperiului Roman”. A fost privit multa vreme ca evenimentul major al intregii istorii; s-a prabusit atunci cea mai ampla si mai durabila constructie politica pe care a cunoscut-o omenirea, si-a incheiat cariera stralucitoarea civilizatie antica si s-a facut marele pas de la Antichitate la Evul Mediu. Fapt curios, contemporanii nu par sa fi observat ceva. Cum sa-si imagineze de altfel ca si-au incheiat ziua in Antichitate si s-au trezit a doua zi in Evul Mediu? Nu au sesizat insa nici faptul mai prozaic al disparitiei imperiului. O veche dilema ne intampina in acest punct. Contemporanii sunt ei oare observatori privilegiati ai propriei istorii sau ratacesc in nestire printre arcanele ei precum Fabricio del Dongo pe campul de batalie de la Waterloo? Cu alte cuvinte, istoria se vede si se intelege mai bine din interior sau din afara, de aproape sau de departe? Greu de spus care ar fi postul optim de observatie, cu siguranta insa ca din fiecare loc istoria se vede diferit.

Oamenii de la 476 aveau motivele lor sa nu vada nimic iesit din comun. Herulii lui Odoacru nu erau o prezenta insolita. De cateva generatii frontierele incetasera de a mai fi impermeabile si valuri de „barbari” se revarsau fara incetare in lumea romana. Provinciile erau deja pierdute. Imperiul se divizase la 395. Acum, Odoacru trimitea insemnele imperiale la Constantinopol, recunoscand autoritatea unui singur imparat. Ceea ce mai tarziu s-a considerat a fi o prabusire a putut parea in epoca drept reunificare. Imperiul devenea iarasi unul. De altfel, principalele institutii romane au supravietuit fatidicului an. Netulburati, vreme de inca trei sferturi de veac, consulii au continuat sa se succeada la Roma, intocmai ca sub imperiu sau, mai inainte, in timpul republicii; senatul, de asemenea, s-a mentinut. Spre mijlocul secolului urmator, imparatul de la Constantinopol, Iustinian, si-a extins autoritatea efectiva asupra unei bune parti din Imperiul de Apus, chiar daca nu pentru multa vreme. De altfel, ceea ce eruditii au numit mai tarziu Imperiu Bizantin s-a numit, de fapt si de drept, pana la sfarsit, pana la caderea Constantinopolului sub turci, Imperiu Roman. In Apus, Carol cel Mare la anul 800 si Otto cel Mare in 962 au reconstituit acelasi imperiu. Oficial, „Sfantul Imperiu Roman” a durat pana in anul 1806, cand Napoleon, pe cale de a atasa Europa propriului sau proiect imperial, a pus capat fictiunii, determinandu-l pe imparatul „roman” sa-si spuna, mai modest, imparat al Austriei, ceea ce si era in realitate. Pana intr-o epoca recenta, cand constructiile imperiale s-au multiplicat (astazi oricine poate deveni imparat daca vrea si daca circumstantele ii permit, asa cum a procedat micul dictator Bokassa in Africa Centrala), imperiul, real sau imaginar, era unul, universal si, evident, roman. Chiar Moscova si-a inceput cariera imperiala transfigurandu-se simbolic intr-o a treia Roma (dupa Roma cea adevarata si Constantinopol). S-a crezut multa vreme ca formula romana este ultima alcatuire imperiala, nemaiurmandu-i decat sfarsitul lumii si Judecata de Apoi (sau, potrivit unei versiuni alternative, regatul mesianic). Cum lumea, evident, continua sa existe, isi continua existenta si imperiul, potrivit unei argumentatii de o logica fara cusur.

Se explica astfel de ce „caderea Imperiului Roman” a fost descoperita mult mai tarziu. Evenimentul si-a luat in sa revansa si, timp de secole, faimoasa data a stat inscrisa in cartile de istorie cu cifre mai apasate decat oricare alta. Dar, de catva timp, lucrurile iau o noua in torsatura. In masura in care structurile tind sa ne preocupe mai mult decat evenimentele, nu prea mai avem ce face cu anul 476. Odoacru, Romulus Augustulus – cui ii mai pasa de aceste personaje? Interpretarile actuale se apropie oarecum (chiar daca din motive diferite) de perspectiva celor care au trait atunci si se deosebesc de teoria catastrofica a eruditilor moderni care au concentrat si dramatizat peste masura procesul tranzitiei de la Antichitate la Evul Mediu. Avem de a face nu cu un moment, ci cu o lunga evolutie, cateva secole inainte de prabusirea Imperiului Roman, cateva secole dupa, in cursul carora s-a reelaborat un intreg si stem de civilizatie. Teza marelui istoric belgian Henri Pirenne, sintetizata in formula „Mahomed si Carol cel Mare”, este graitoare pentru trecerea de la un sistem de interpretare la altul. Personajele-simbol nu mai sunt Odoacru si Romulus Augustulus, ci Mahomed si Carol cel Mare, iar faza decisiva se deplaseaza din secolul al V-lea in secolele VII-VIII. Totodata, evolutiile economice devin mai semnificative decat cele politice. Potrivit lui Pirenne, cucerire a araba (Mahomed) ar fi rupt in doua spatiul mediteranean, ruinand comertul antic si impingand Europa Occidentala spre economia naturala si sistemul social-institutional al feudalismului (Carol cel Mare). Teza in sine nu a convins. Ea ilustra insa scoatere a discutiei de sub obsedantul an 476 si deschiderea ei spre o abordare structurala, cu multiplele variante si interpretari care decurg de aici.

Ceea ce ne intereseaza pentru moment sunt avatarurile unui fapt care a inceput prin a nu exista, a devenit apoi un reper istoric inconturnabil si, in sfarsit, pare pe cale de a se dizolva in oceanul unei problematici infinit de complexe. Este sau nu semnificativ anul 476? Este un eveniment crucial sau un non-eveniment? Sa recunoastem ca nu trebuie decat o minima doza de abilitate profesionala pentru a argumenta la fel de bine prabusirea Imperiului Roman la sfarsitul secolului al V-lea sau, dimpotriva, supravietuirea sa (ori, la alegere, diverse solutii de compromis intre aceste doua variante).

Cavalerii si microbii.

Nu s-ar putea spune ca ciuma neagra ar fi o prezenta nesemnificativa in istoria Europei. Nici ca marea epidemie care a cuprins tarmurile Mediteranei si Europa Occidentala in jurul anului 1348 ar fi trecut neobservata de oamenii timpului sau de istoricii ulteriori. Decameronul lui Boccaccio este brodat tocmai pe acest cumplit eveniment. Timp de cateva secole ciuma a fost una dintre obsesiile Occidentului si, efectiv, un factor major de mortalitate. Toate acestea erau cunoscute istoricilor, insa nu intrau, decat cu totul ocazional, in preocuparile lor. Mai curand decat sanatatea oamenilor, ii preocupa sanatatea statelor (explicabila, asadar, solicitudinea cu care au vegheat la capataiul muribundului Imperiu Roman). Cum se omorau oamenii intre ei parea mai interesant decat modul cum erau ucisi de un microb invizibil.

Sa verificam totusi aceasta afirmatie. Am la indemana o istorie cat se poate de reprezentativa: Histoire générale du IVe sičcle a nos jours, editata de Ernest Lavisse si Alfred Rambaud, una dintre cele mai reputate sinteze aparute spre sfarsitul secolului trecut. Volumul al III-lea (publicat in 1894) trateaza perioada 1270-1492, in nu mai putin de 984 de pagini. Dintre acestea, aproape o suta revin razboiului de o suta de ani dintre Franta si Anglia, evocat in toate peripetiile lui (in medie, o pagina pentru un an!). Ciuma, care s-a razboit cu oamenii exact in aceeasi vreme, este ceva mai greu de gasit. In Franta lipseste cu desavarsire, devorata de evenimentele politico-militare. Doua randuri, totusi, la capitolul consacrat Italiei: „In anul urmator o mare ciuma a devastat Italia (ea a fost minunat descrisa de Boccaccio) „, de unde ar rezulta ca principalul efect al ciumei a fost Decameronul. Epidemia engleza are totusi dreptul la vreo zece randuri. Autorul lor nu ignora dezastrul demografic, dar trece repede peste el, pentru a zabovi asupra cresterii salariilor, consecinta a rarefierii mainii de lucru. Curios (pentru noi) unghi de privire: pot pieri jumatate dintre locuitorii unei tari, istoricii nu isi pierd sangele rece, fiindca nu asta este in fond problema lor. Salariile sunt mai importante decat oamenii, iar conflictele politice si militare mai importante decat orice.

Abia pe la mijlocul secolului nostru (exceptand unele lucrari de pionierat cu impact limitat asupra interpretarilor de ansamblu), cercetatorii trecutului au descoperit demografia si, o data cu ea, medicina, corpul uman, sanatatea si boala, nasterea, varstele omului, moartea . Le-au descoperit fiindca toate acestea sunt astazi probleme majore de societate. Si astfel, epidemia de ciuma si-a depasit conditia de eveniment anecdotic sau marginal si a fost integrata in marele mecanism al istoriei. Ii este imputata – nu exclusiv, dar in cea mai mare masura – scaderea cu un sfert, o treime sau chiar mai mult a populatiei Occidentului in veacul care a urmat primului val microbian (in cazul Frantei s-a avansat procentul de 42%!). Nici un razboi nu a provocat vreodata o asemenea catastrofa. Singura comparatie care ne vine in minte – sugerata de Emmanuel Le Roy Ladurie – este un razboi bacteriologie sau nuclear. Evul Mediu si-a avut razboiul sau „nuclear”, pe care istoricii I-au ignorat, orbiti de faptele de arme marunte ale razboiului de o suta de ani, cu cavalerii sai in zale!

Dar saga microbiana nu se opreste aici. Cucerirea si colonizarea Americii au fost la randu-le dublate de un invizibil dar cumplit razboi bacteriologic, inca mai devastator decat fusese ciuma in Europa. Nu brutalitatea conchistadorilor, asa cum s-a crezut, ci microbii purtati de ei ar fi dat lovitura de gratie civilizatiilor amerindiene. Mecanismul acestui proces este numit, tot de Le Roy Ladurie, „unificarea microbiana a lumii”. Pana in epoca moderna, diferitele spatii de civilizatie au evoluat separat, avandu-si fiecare nu numai propriul profil cultural, dar si propriul fond microbian. Primele contacte au avut urmari devastatoare din cauza faptului ca populatii neimunizate au fost brusc expuse unor maladii, relativ benigne sau cu efect atenuat in propriul lor spatiu de evolutie. Treptat, s-a produs o egalizare, o „piata comuna microbiana”, dar timp de secole tributul platit pentru unificarea lumii a fost imens. Catastrofa suprema s-a petrecut in America unde, intre 1500 si 1600, plafonul demografic s-ar fi prabusit de la zeci de milioane la numai cateva milioane: un dezastru fara egal in intreaga istorie a umanitatii.1

Iata istorii care nu prea seamana intre ele. Nu ne propunem sa arbitram intre razboinicii cavaleri medievali si nu mai putin agresivele microorganisme. Toate interpretarile isi au partea lor de justificare, dupa cum, putem fi siguri, toate exagereaza, scotand prea mult in evidenta pe unii sau pe altii dintre actorii istoriei. De altfel, nu exista afirmatie care sa nu cuprinda in sine o exagerare, prin faptul inevitabil ca nu poate fi decat „partiala”. Adevarul complet si perfect echilibrat nu are cum sa fie prins in nici o formula. Nu putem decat sa luam act de relativitatea oricarei alegeri, de imposibilitatea de a „cantari” semnificatiile cu un cantar universal si invariabil. Jocul limitat la care ne-am referit sugereaza o competitie generalizata intre nenumarati factori efectivi sau potentiali. Randurile lor cresc in ritmul propriei noastre curiozitati. Cand istoria era predominant evenimential-politica, situatia inca mai putea fi cat de cat tinuta sub control. Inclinarea actuala spre o istorie globala, cu alte cuvinte spre o istorie nediscriminatorie, deschisa oricarei probleme, zdrobeste complet ierarhiile. Infuzia de antropologie, interesul manifestat pentru mentalitati si comportamente, coborarea la nivelul individului si al vietii cotidiene fac ca totul sa fie semnificativ, egal de semnificativ, in functie de profilul anchetei pe care o intreprindem si de perspectiva din care privim. Alimentatia, sexul sau moda, si chiar cele mai banale gesturi pot deveni la fel de graitoare sau chiar mai graitoare decat indicatorii economiei mondiale sau marile decizii politice (reciproca fiind la fel de valabila). Nu mai exista istorie, ci istorii. De fapt „istoria” nu a insemnat niciodata altceva decat „istorii”. Doar ca acum diversitatea a luat amploare, a devenit mult mai vizibila. In plus, suntem si noi mai dispusi sa percepem ceea ce a fost dintotdeauna o inerenta diversitate.

O lume de imagini.

Multitudinea reinvierilor trecutului ofera un argument suficient pentru incapacitatea noastra de a-l reinvia cu adevarat. Istoria nu este realitate, ci reprezentare. Conditia ei este aceea a imaginii. Nu insa asupra acestei constatari se manifesta dezacordul. Dezacordul priveste conceptul insusi de imagine. Ne-am obisnuit sa credem ca imaginea, cel putin o imagine corect elaborata, reflecta fidel un segment de realitate. Asa sa fie oare?

Din cand in cand, catelusa mea ridica ochii spre televizor. Renunta insa dupa o secunda de cercetare. Scena reala ar fi pasionat-o, cu siguranta. Dar nu simulacrul de viata derulat pe micul ecran. Nu este dispusa sa participe la asa ceva. Pare a fi constienta de un fapt pe care telespectatorii nu il stiu sau nu vor sa il stie. Si anume ca ceea ce se vede nu este adevarat!

Atitudinea ei dovedeste (cel putin in raport cu gandirea umana) un deficit de inteligenta. Pe noi ne ajuta inteligenta sa asezam punti intre lumi diferite si sa traducem realitatea in limbaj, iar limbajul in realitate. Dar tot inteligenta ne intinde curse: ne apropie si in aceeasi masura ne indeparteaza de realitatea efectiva, predispunandu-ne la acceptarea unui compromis, in care limbajul sau imaginea se substituie lumii adevarate.

Capacitatea tipic umana de autoiluzionare explica si usurinta manipularii prin imagine. Cand revolutia romana din decembrie 1989 a fost transmisa in direct in intreaga lume, nimeni nu s-a gandit, in imbulzeala evenimentelor, proiectate minut cu minut pe ecranul televizoarelor, ca s-ar afla prins in plasa unei extraordinare manipulari.

Cum sa-ti inchipui asa ceva cand ceea ce vezi este adevarat, cu actorii autentici, cu scene filmate pe viu . Filmul documentar starnise la inceputurile lui acelasi gen de iluzie, satisfactia descoperirii – in sfarsit! – a unui martor obiectiv si incoruptibil al istoriei. Istoria inscrisa pe pelicula parea a fi pur si simplu istoria. A trebuit sa treaca un timp pentru a se arata primejdiile ascunse in spatele acestei tentatii. Filmul documentar se poate apropia mai mult decat oricare alte mijloace de inregistrare, daca nu de realitatea esentiala, cel putin de suprafata ei, insa tot filmul documentar, tocmai fiindca i se presupun asemenea virtuti, poate si minti mai bine. Poate sugera, la nevoie, o interpretare opusa cu 180 de grade realitatii, sustinuta insa prin imagini extrase din cea mai pura realitate. Propaganda regimurilor totalitare a uzat din plin de aceasta oportunitate; dar nici in context democratic, documentarul filmat nu face si nu poate sa faca altceva decat sa organizeze lumea potrivit unor criterii ideologice, cu singura deosebire ca intr-o societate deschisa evantaiul acestora este mai larg si mai nuantat.

Traim intr-o lume de imagini, de imagini multiple si contradictorii. Nu sorbim realitatea, ci doar percepem inepuizabilele imagini ale ei. De altfel, fiecare dintre noi ce inseamna altceva decat o suma de imagini, imaginea sa despre sine si imaginile tuturor celorlalti despre el? In mod obiectiv existam, dar nu avem acces la noi insine decat printr-un joc de imagini.

Nu este usor de decis care dintre imagini se afla mai aproape sau mai departe de adevar. In Tratatul de semiotica generala, Umberto Eco zaboveste intr-o nota detaliata asupra contradictoriilor reprezentari ale rinocerului. Timp de cateva secole, impresionantul animal a fost receptat prin faimoasa gravura a lui Dürer care il infatiseaza acoperit cu o platosa de solzi. Fapt interesant si cat se poate de graitor pentru forta imaginarului, reprezentarea aceasta fantezista s-a prelungit pana intr-o perioada cand explorarile africane ii pusesera deja pe europeni fata in fata cu rinocerul autentic. Astazi rinocerul nu mai este desenat, ci fotografiat sau filmat. Eco se indoieste totusi ca fotografia ar fi mai realista decat interpretarea lui Dürer. Solzii au disparut, iar aparenta este a unui animal cu pielea neteda. In fapt, daca ne-am asuma riscul de a pune mana pe exotica creatura, s-ar putea sa simtim ceva diferit de ceea ce sugereaza atat gravura cat si fotografia, oarecum intre cele doua reprezentari: o piele dura si zgrunturoasa, sugerata, intr-un fel, prin amplificare, de solzii imaginati de Dürer. Atat desenul, cat si fotografia sunt „traduceri”, fiecare in propriul limbaj, nu au cum sa fie replici perfecte ale realitatii.

Povestea cu rinocerul exprima la o scara cu totul modesta ceea ce se petrece atunci cand este vorba de reprezentarea istoriei, elaborare infinit mai complex a decat dialectica imaginilor simple evocate pana acum.

Epistemologia joaca astazi cartea relativismului. Adevarul absolut ramane in urma ca o formula nespus de optimista de secol XIX. Pentru Karl Popper (Logica descoperirii stiintifice) nimic nu poate fi confirmat definitiv, ci doar acceptat provizoriu; teoriile adevarate de astazi au toate sansele sa devina teoriile false de maine! La Thomas Kuhn (Structura revolutiilor stiintifice) „adevarul” se subordoneaza paradigmelor, acelor modele stiintifice globale pe care fiecare epoca si le construieste. O teorie este acceptabila in masura in care nu contrazice paradigma dominanta, altminteri, chiar „adevarata” sa fie, nu are cum sa se prinda in structurile acceptate ale cunoasterii. La noi sinteze culturale, noi paradigme si noi teorii. Nu mai zabovim asupra anarhismului stiintific al unui Paul Feyerabend (Contra metodei), rebel fata de orice autoritate si de orice principii, adept al preceptului ca in materie de cunoastere „totul este bun”!

Stiinta actuala se infatiseaza ca produs al civilizatiei europene. Sunt exegeti care ii neaga pretentia de a reprezenta singura cale spre adevar, ingradind-o in sfera caracteristica reprezentarilor omului european. Daca s-ar fi nascut in China sau in India, este de presupus ca ar fi aratat altfel. Alti interpreti ai fenomenului stiintific coboara analiza la nivelul destinelor individuale, interogand biografia savantilor. Educatia primita, cariera, conexiunile sociale, inclinatiile religioase, ideologice si politice, toate isi lasa amprenta asupra operei stiintifice. Cum ramane atunci cu obiectivitatea si cu Adevarul?

Poate ca raspunsul cel mai potrivit la-aceasta intrebare l-a dat marele fizician Niels Bohr, caruia i se atribuie urmatoarea butada: „Un adevar profund presupune ca si contrariul sau este nu mai putin un adevar profund”! 2

Iesim incetul cu incetul din iluzia scientista a veacului trecut. Li s-a pretins atunci pana si literaturii si artei abordarea „corecta” a realitatii. Dar ce inseamna in fond „realismul” literar si artistic daca nu un cod la fel de artificial ca oricare altul, cu nimic mai „realist” decat romantismul, simbolismul sau suprarealismul? Ceea ce s-a numit realism nu spune in principiu nici mai mult, nici mai putin despre esentele realitatii; spune altfel si altceva. Sa fie o pictura realista de secol XIX, cu reprezentarea formal corecta (ceea ce este un fel de a spune) a unui subiect oarecare, mai aproape de esenta lucrurilor decat o compozitie medievala, centrata nu atat pe asemanare, cat pe valori si semnificatii, sau decat un tablou supra realist, transpunere vizuala a meandrelor psihicului uman?

Lumea reprezentarilor – stiintifice, artistice sau de orice fel – este alta decat lumea reala, oricate punti le-ar lega. Cat despre acuratetea reprezentarilor in raport cu realitatea se poate perora la nesfarsit cu argumente pro si contra. Aceasta nu inseamna ca adevarul ar fi egal cu minciuna. Trebuie sa speram in capacitatea noastra de a ne apropia de realitate; dar oricat ne-am apropia, nu o putem privi decat cu propriii nostri ochi.

Conditia istoriei nu are cum sa fie alta, si nu numai ca nu este alta, dar prezinta complicatii suplimentare. Mai intai, complexitatea. Nimic nu este mai complex decat istoria, suma a tot ce se afla in urma noastra. Totul este istorie! Apoi, si mai ales, indepartarea de punctul de observatie. Istoria inseamna o suma nesfarsita de „imagini” amestecate in fel si chip, dar nu de imagini primare, ci de imagini derivate la randu-le din alte imagini sau reprezentari. Nu avem acces direct la istorie, si acest raport cu totul special dintre cercetator si obiectul de studiu deosebeste istoria de majoritatea stiintelor. Accesul este indirect, prin izvoare. Cuvantul izvor sugereaza el insusi o iluzie. Vrea sa spuna ca desi nu avem acces nemijlocit, avem totusi acces la informatii care izvorasc dintr-o anumita realitate istorica. – la ceva, cu alte cuvinte, foarte aproape de realitate, provenind din miezul insusi al realitatii.

O asemenea intelegere a izvorului pacatuieste printr-o doza excesiva de optimism. Izvoarele – in egala masura scrise, iconografice sau orale – nu sunt produse de „istorie”, ci de oameni, ele ne ofera de la bun inceput o istorie filtrata si tradusa, o lume de imagini peste care construim la randu-ne alte lumi de imagini. Herodot nu este propriu-zis un izvor pentru lumea secolului al V-lea inainte de Cristos, ci pentru modul cum priveau grecii sau anume greci lumea secolului respectiv, ceea ce este departe de a fi acelasi lucru! Acum un veac si jumatate, Leopold von Ranke, magistrul istoriografiei erudite si critice, si-a propus sa refaca istoria „asa cum a fost ea cu adevarat”. Printre sursele sale de predilectie figurau rapoartele ambasadorilor venetieni. Sunt surse, fireste, dar in mai mica masura pentru istoria medievala si moderna a Europei in deplinatatea si autenticitatea ei, cat pentru privirea venetiana asupra lucrurilor.

In cautarea unui grad sporit de certitudine, istoricii apeleaza astazi, in masura mai mare ca in trecut, la surse aparent neutre si obiective. Dar oricat de putina „literatura” ar cuprinde un izvor, el este totusi mediat, asezat intr-o tipologie prestabilita si trecut inevitabil printr-o constiinta. Procesul-verbal al unui fapt nu este riguros acelasi lucru cu faptul respectiv (la limita, poate fi substantial diferit). Chiar o impersonala insiruire de cifre este mai putin obiectiva decat pare la prima vedere. Cifrele nu s-au asezat singure. Calcularea si dispunerea lor decurg dintr-o metodologie, iar metodologia inseamna intentie.

In plus, prelucrarea statistica a realitatii implica reducerea la unitate a unor elemente si fenomene deloc identice. Statistica este ea insasi o „imagine”, cu partea ei de adevar, dar si cu partea de „neadevar”. Orice izvor inseamna traducerea istoriei autentice intr-un anume tip de discurs sau de imagine.

S-ar putea crede ca fac exceptie de la regula vestigiile materiale directe. Informatia arheologica ar fi in acest caz mai aproape de realitate, cel putin de acel segment de realitate pe care il incorporeaza, decat comunicarea filtrata prin cuvant, scris sau imagine. Problema este ca erodarea suferita de marturiile materiale, ca si izolarea lor de tesatura vie de civilizatie, fara a mai vorbi de caracterul aleatoriu al descoperirilor, le confera, oricat de „adevarate” ar fi in concretetea lor, o conditie secunda, cel putin la fel de indepartata de realitatea originara ca a „surselor-imagini”. Este de altfel bine stiut ca pe acelasi material arheologic, aparent atat de solid (dar si atat de incomplet si de lipsit de grai) se pot cladi cele mai diverse ipoteze. Ruinele albe si tacute ale Atenei – remarcabil, totusi, conservate, in raport cu alte vestigii – ce sunt altceva decat imagini palide si enigmatice ale unui polis candva colorat si viu?

Despre structurile si logica imaginarului.

Intre noi si istorie, intre noi si lume, intre noi si noi insine se interpune subtila tesatura a imaginarului. Este o constatare care ne deschide una dintre cele mai fertile piste intelectuale ale ultimelor decenii. Imaginarul inseamna, mai intai de toate, o suma de structuri mentale stabile. Masinaria umana, cu intreaga-i incarcatura spirituala, pare programata sa functioneze intr-un anume registru. Nu putem gandi si simti decat omeneste. Din acest punct de vedere, deosebirile dintre rase si culturi, sau chiar dintre omul contemporan si omul preistoric, nu trebuie supraapreciate. Ele ne par mari pentru ca nu avem termen de comparatie. Pusi in fata unor fiinte extraterestre, am percepe, in sfarsit, caracteristicile fondului nostru comun, cu siguranta deosebit de al celorlalti. Structurile permanente – pe care le-am putea numi, urmandu-i pe Platon si pe Jung, arhetipuri – se concretizeaza insa, se combina si se recompun fara incetare, in ritmurile unei istorii diversificate si fluide. Imaginarul este in egala masura universal si specific: universal in structurile lui fundamentale, specific in varietatea intruchiparilor sale. Tiparul este acelasi, continutul mereu altul.

Imaginarul desfide materialismul naiv al celor care-si inchipuie ca reprezentarile mentale isi trag neaparat seva din lumea concreta, Nimic mai pueril decat traducerea miturilor in termenii „rezonabili” ai unei istorii prozaice si credibile. Imaginarul functioneaza autonom, potrivit propriilor reguli. El se poate hrani sau nu din realitate, dar, oricum, topeste materia pe care o utilizeaza in creuzetul sau. Un mit istoric poate fi sau nu construit pe un adevar, sau poate amesteca adevarul cu fictiunea, dar sensul sau, independent de materialul folosit, apartine strict imaginarului.

Convingerea ca nimic nu se poate cladi decat pe realitate, ca „nu iese fum fara foc”, este cat se poate de curenta. Nu inseamna ca este si adevarata. Imaginarul se misca perfect in afara realitatii, adesea o contrazice cu nonsalanta, in ciuda oricaror evidente. Grecii antici au combinat cateva scheme ale globului terestru care nu porneau, si nu aveau cum sa porneasca, decat din imaginar. Cea mai durabila dintre ele infatisa o masa continentala – una singura – in emisfera nordica, si alta, similara, dispusa simetric in emisfera sudica. „Harta” aceasta a folosit-o Columb, navigand spre Extremul Orient. Cum bine se stie, a descoperit America, pe care a combatut-o insa cu inversunare pana la moarte, fiindca geografia lui imaginara nu ii permitea sa o accepte. Cuba si Haiti erau pentru el parti ale Chinei; printre colibele saracacioase ale indienilor, navigatorul genovez cauta palatul marelui han! Ipoteza unor savanti greci care traisera cu doua mii de ani in urma se dovedea mai puternica decat realitatea geografica batatoare la ochi. Povestea a continuat, chiar amplificandu-se, in emisfera sudica. Pana spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, cand explorarile capitanului Cook au spulberat definitiv fictiunea continentului austral, generatii de navigatori n-au incetat sa-l caute, convinsi ca trebuie sa existe, o data ce figura pe harta imaginara a lumii. Orice insulita pierduta in abisul de ape devenea o proba nu impotriva existentei continentului, ci in favoarea sa: nu putea fi decat o portiune a mult cautatului litoral austral!

Razboiul troian nu avea nevoie de un autentic razboi troian pentru a intra in istorie. Homer era indeajuns. Dar chiar cei mai rationalisti dintre greci nu au inteles sa renunte la ceea ce parea a fi evenimentul inaugural al istoriei lor. Metoda de recuperare a fost simpla; s-a dat la o parte fabulosul, ramanand un razboi normal, ca oricare altul. Multi autori moderni au procedat la fel. Aventura lui Schliemann nu a facut decat sa complice interpretarile. Arheologul german a descoperit ruinele Troiei, mergand pur si simplu pe urmele indicate de Homer, ceea ce parea a confirma punct cu punct relatarile Iliadei. Astazi, istoricii nu mai vad lucrurile asa. Parafrazandu-l pe Giraudoux, s-ar putea spune ca razboiul cu Troia nu a avut niciodata loc. Troia este si nu este Troia. Ruinele de la Hissarlac si dispunerea straturilor arheologice nu indica vreo corespondenta semnificativa cu istoria legendara a Troiei antice. Si aici, ca peste tot in lume, au fost conflicte si razboaie, oamenii s-au incaierat in fel si chip. Este singurul adevar istoric care ramane! In rest, datele „reale” (si ele transfigurare in imaginar) care pot fi rezonabil extrase din epopeea homerica privesc o epoca mult mai recenta, mai apropiata de geneza poemelor, decat acel secol al XII-lea, reper cronologic al presupusului razboi troian.

La fel stau lucrurile cu fondarea Romei. Traducerea legendei in realitate nu da pana la urma nimic convingator. Sapaturile arheologice pun in evidenta o cu totul alta evolutie a asezarii decat cea care ar rezulta din interpretarea materialului mitologic. Nodul gordian a fost in cele din urma taiat de Georges Dumézil, marele exeget al miturilor indo-europene. El a aratat cum trama legendara a primelor secole de istorie romana adapteaza si recompune elementele de baza ale fondului mitologic indo-european. Mitologia inceputurilor Romei este construita tot pe mitologie, nu pe istoria reala! 3

Aceasta nu inseamna ca in structurile mitologice nu se pot prinde si parti de realitate. In lipsa unor credibile atestari documentare ar fi insa hazardat sa procedam, prin simplu demers „logic”, la identificarea lor. Istoria nu este logica. Istoria este sau nu este, atata tot.

Omul poate fi definit ca fiinta fabulatoare. Nimic mai specific uman decat fabulatia, acest joc nesfarsit cu tot ce ne inconjoara, prelungit adesea pana la iesirea in afara oricarei realitati tangibile sau demonstrabile.

La prima vedere, jocul se prezinta cu totul derutant in nesfarsita-i diversitate. Trebuie totusi sa-i dam un sens, incercand sa-i surprindem sau sa-i imaginam regulile. Vom cobori pentru inceput cat mai adanc, in cautarea structurilor primare. Indiferent de bogatia ornamentelor, mereu altele sau altfel dispuse de la o constructie la alta, structurile de rezistenta ale imaginarului par a se inscrie intr-o tipologie invariabila. Cel putin intre limitele timpului istoric, ale unei istorii dinamice si asumate. „Gandirea salbatica” (asa cum a analizat-o Claude Lévi-Strauss), prin excelenta refractara istoriei, nu intra in raza preocuparilor noastre, chiar daca, cu exceptiile de rigoare si schimband ce este de schimbat, o serie de structuri ale imaginarului asaza incontestabile punti intre omul primitiv si omul modern. La fel ca istoria in genere, si istoria imaginarului sau imaginarul istoric pot fi privite din cele mai diverse perspective si decupate in fel si chip. Ceea ce urmeaza este propriul nostru decupaj: conturarea catorva ansambluri structurale majore susceptibile de a sustine un intreg univers de reprezentari.

O asemenea structura mentala defineste constiinta, tipic umana, a unei realitati transcendente, considerate a fi mai semnificativa decat realitatea palpabila si careia lumea concreta ii este subordonata. In strans raport cu aceasta convingere s-a dezvoltat complexul imaginar al lumii de dincolo si al vietii de apoi, presupunand, in alcatuirea fiintei umane, un dublu spiritual destinat a supravietui mortii corporale. Tot o structura universala aduna raporturile dintre noi si ceilalti, integrandu-le intr-o puternic dramatizata dialectica a alteritatii; rezultatul este o lume „faramitata” si nelinistitoare. Oarecum opus, pentru a echilibra lucrurile, functioneaza un principiu de unitate, menit sa confere coerenta si sens lumii in care traim. Trecutul este la randu-i absorbit in structurile imaginarului, in primul rand prin obsedanta cautare si neincetata actualizare a originilor. Recuperarii timpului ramas in urma ii corespunde, la celalalt capat, tentativa, nu mai putin insistenta, de patrundere si descifrare a viitorului. O solutie alternativa ofera evadarea din istorie, complex de strategii susceptibile de a ne propulsa in afara timpului real, in spatii neatinse de contradictiile si mizeriile curente ale vietii (varsta de aur, utopii, milenarisme . ). Si, in sfarsit, se impune constatarea ca diversele solutii ale imaginarului tind sa se inchege in sisteme riguros polarizate, definite prin confruntarea contrariilor (in timp ce lumea „adevarata” se prezinta ca un spectru de nuante): alb si negru, bine si rau, spirit si materie, Crist si Anticrist, progres si decadenta .

Ramane sa vedem cum este asezata istoria in acest cadru structural prestabilit si cum, fara incetare, structurile de baza capata noi infatisari si noi sensuri, in acord cu mersul insusi al istoriei reale.

In cautarea Absolutului.

Daca exista o „suprarealitate”, atunci faptele istorice nu exprima decat un joc secund care se cere descifrat pentru a se ajunge la adevaratele esente. Ele sunt semne care ne conduc spre mecanismul invizibil, spre sensul profund al existentei.

Pot sa se mire oricat rationalistii moderni de credulitatea anticilor, lesne atrasi de tot ce parea a fi semnificatie incifrata, de la marile mituri ale originilor pana la cele mai banale intamplari cotidiene. Sa nu fim atat de naivi incat sa ne inchipuim ca istoricii antici erau naivi. Nu erau mai putin inteligenti decat noi. Stiau si ei ce inseamna un fapt pozitiv. Dar socoteau ca exista si intelesuri mai adanci, identificabile intr-o subtila gama de mesaje transmise de „dincolo”. Istoria se integra astfel intr-o ordine cosmica purtand amprenta sacralitatii. Realitatea in sine era prea banala; pentru a deveni istorie trebuia sa capete un inteles, sa treaca, asadar, printr-un proces de transfigurare.

Pentru omul modern – luam un exemplu la intamplare – un zbor de pasari inseamna un zbor de pasari si nimic mai mult. Si pentru antici insemna acelasi lucru. Dar putea, in functie de context, sa insemne si altceva: un semn, aparent banal, dar totusi un semn ca ne aflam intr-un punct nodal al istoriei. Exceptand cativa mari istorici greci – un Tucidide, un Polibiu – decisi sa joace cartea rationalismului, anticii au inteles sa nu rupa complet puntile intre istorie si mit, intre ceea ce ar fi realitatea formala si realitatea esentiala a lumii. Istoricii romani – Titus Livius, Tacit, Suetoniu – apeleaza sistematic la acest gen de dedublare. Inca o data, nu erau atat de stupizi incat sa nu stie ca o eclipsa este o eclipsa, iar reactia cainilor inspaimantati de urletul lupilor e cat se poate de normala (pentru a mentiona unele dintre „semnele” invocate); considerau insa ca ceva mai profund, de ordinul sacrului, se ascunde dincolo de prozaismul fapte lor, iar acel ceva, o data ce exista, trebuie sa se manifeste intr-un anume fel. Ca in Noaptea de Sanziene a lui Mircea Eliade, sunt locuri si momente care ne permit accesul spre o lume superioara.

La ce-ar servi, asadar, sa-l combatem pe Titus Livius pentru partea legendara a istoriei romane pe care a consemnat-o minutios, sau sa ne intrebam, prizonieri spiritului modern, daca credea sau nu cu adevarat in ea? Destinul sacru si imperial al Romei pretindea inceputuri pe masura. Cum ar fi aratat, sub pana unui Titus Livius, devenit arheolog meticulos, marunta reconstituire a lentei evolutii a unei neinsemnate asezari rurale spre orasul imperial de mai tarziu? O asemenea istorie poate fi mai adevarata, dar ea nu are sens. In cazul Romei, orasul sortit sa stapaneasca popoarele, doar mitul avea sens. Neadevarat in acceptia banala a termenului, mitul era mai adevarat decat istoria autentica, in acceptia esentiala, suprema, a ceea ce inseamna Adevar dincolo de invelisul superficial al lucrurilor.4

Iudaismul si, pe urmele lui, crestinismul au dus aceasta logica pana la capat. Lumea pamanteasca si cea supranaturala au fuzionat intr-un sistem complet si coerent. Biblia sterge orice frontiere intre istoria sacra si istoria profana. Totul devine incarcat cu sens. Istoria nu mai este decat proiectia terestra a unui plan divin, un experiment pe care il incearca divinitatea cu omul.

Mai mult inca decat mitologia anticilor si curioasele lor semne prevestitoare, istoriografia patrunsa de sacralitate a crestinatatii medievale i-a intrigat cumplit pe rationalistii moderni. Prezenta cotidiana a miracolului, la multi dintre autorii Evului de Mijloc, parea a ilustra incapacitatea de intelegere a unor spirite fragile si dezorientate.

In fapt, constructia istoriografica a Evului Mediu se remarca printr-o incontestabila rigoare. Nu spiritul de sistem lipseste, dimpotriva. Pentru Evul Mediu totul este sistem: de la edificiul social si institutional, rigid ierarhizat si functional, pana la un mai putin minutioasa punere la punct a raporturilor dintre „cetatea lumeasca” si „cetatea lui Dumnezeu”.

Teologii si istoricii medievali erau cat se poate de consecventi cu propria lor interpretare. Fundamentul acesteia poate fi contestat, dar nu dezvoltarea logica a principiului originar o data acceptat. Daca exista o divinitate careia i se subordoneaza totul, interventiile de dincolo in lumea pamanteana sunt cat se poate de firesti. Neinterventia ar fi mai putin fireasca! Nevoit sa cedeze teren in fata rationalismului si in cautarea unui compromis cu normele stiintifice proclamate, crestinismul modern a adoptat o atitudine prudenta in chestiunea miracolelor si, in genere, a prezentei divine in mersul „cotidian” al istoriei. Este ca si cum omenirea noastra marunta i-ar interzice fiintei supreme sa intervina in treburile ei, o data mecanismul pus in miscare, sau i-ar limita competentele, impunandu-i un cod de comportament. Demersul logic in aceasta privinta apartine mai curand sintezei istorico-teologice medievale.

Rationalismul si-a propus anihilarea interventiilor exterioare si explicarea lumii concrete strict prin ea insasi. A fost o revolutie intelectuala (cu apogeul in Europa Luminilor din secolul al XVIII-lea), dar o revolutie mai putin radicala decat ar putea sa para la prima vedere. Ea nu a afectat nevoia de absolut inscrisa in spiritul uman. S-a petrecut o deplasare (relativa de altfel) dinspre religie spre stiinta, dinspre imaginarul traditional spre un nou tip de imaginar, asezat insa in aceleasi structuri fundamentale. „Eliberata” de supravegherea Providentei, istoria nu a fost lasata sa evolueze in voie (in genere, istoria nu este niciodata „lasata”!). A ramas sa fie condusa de principii „rationale”, la fel de abstracte si transcendente in raport cu realitatea banala a faptelor ca principiile religioase carora tindeau sa le ia locul. Este explicabila voga lui Newton in veacul al XVIII-lea. Savantul englez dovedise ca universul functioneaza potrivit unui sistem de legi, ca nimic nu se petrece la intamplare. Legea gravitatiei universale facea inutila actiunea Providentei, se aseza pur si simplu in locul ei (desi nu aceasta fusese intentia lui Newton, spirit profund religios). Ceea ce era valabil pentru partea fizica a lumii trebuia sa fie si pentru partea ei sociala si morala. Voltaire a exprimat foarte bine aceasta idee in articolul Destin din dictionarul sau filosofic. Ilustrului francez i se parea de neconceput ca o parte a lumii sa fie „aranjata”, potrivit unui sistem de legi, iar alta sa rataceasca la intamplare. Istoria trebuia sa se prinda intr-o structura la fel de riguroasa ca miscarea planetelor. Nici cel mai neinsemnat eveniment nu avea dreptul sa intervina fortuit. Desacralizat, destinul ramanea destin. O alta istorie nu ar fi de conceput, parcurgem singura istorie posibila, programata sa fie asa cum este pana in cele mai mici detalii.

Astfel debuteaza una dintre cele mai curioase dar si mai caracteristice preocupari intelectuale ale ultimelor doua-trei secole: „vanarea” legilor istoriei. Pentru D'Holbach, contemporanul lui Voltaire, legile fizicii si ale istoriei erau totuna, ceea ce il indreptatea pe filosof sa afirme ca toate greselile oamenilor nu sunt, pana la urma, decat greseli de fizica!

Convingerea ca istoria trebuie sa aiba un sens superior a ramas adanc inradacinata. Rari sunt ganditorii moderni inclinati sa afirme fara inconjur lipsa oricarei semnificatii de ordin metafizic in scurgerea timpului. Interpretarilor religioase le-au luat locul filosofiile istoriei. Invocarea „legilor” sau a unui curs istoric obligat se insereaza intr-o logica similara cu a vechilor interpretari axate pe ideea sacralitatii esentiale a lumii. Zeii si Providenta au lasat locul celor mai diverse solutii. Au fost solicitate, pentru a conferi ordine si sens evolutiei omenirii, mediul geografic, rasa, fortele economice, stiintele si tehnologia, perfectionarea ratiunii . Marile credinte ale vremurilor noi s-au pus in slujba conceptului de finalitate istorica. Valori si proiecte actuale, cum sunt libertatea, a indivizilor si a natiunilor, sau performantele in ordinea cunoasterii stiintifice si a infaptuirilor tehnologice, au captat mersul istoriei, canalizandu-l spre prezent si propulsandu-l in viitor. Religia progresului si mistica nationala, cele doua mituri esentiale ale epocii moderne, au conferit istoriei dimensiunea transcendenta care risca sa-i lipseasca pe masura refluxului sacralitatii. Cea dintai presupune actiunea unei forte irezistibile care impinge omenirea pe panta ascendenta a viitorului. Cea de a doua decupeaza lumea in entitati nationale, fiecare avandu-si locul predestinat, spiritul specific si propria misiune; telul istoriei ar fi in acest caz implinirea destinului fiecarei natiuni si cu deosebire al acelor natiuni-far menite sa calauzeasca omenirea. Avem de-a face cu determinari situate la fel de „sus” fata de evenimentul brut ca mecanismul sacru al istoriei; in raport cu aceste idei-forta oamenii sunt doar actori, iar evenimentele „semne” care se cer decriptate.

Pozitivismul si marxismul, cele mai cuprinzatoare filosofii ale istoriei imaginate in secolul al XIX-lea, sunt si cele mai apropiate de sensul religios al interpretarilor traditionale, si aceasta in ciuda ambitiilor lor stiintifice sau, poate, si chiar cu siguranta, tocmai din pricina acestor ambitii. Cu cat istoria vrea sa spuna mai mult, cu cat stiinta in genere vrea sa spuna mai mult, cu atat ele trec dincolo de limitele cunoasterii pozitive. Tentatia Absolutului conduce inevitabil spre abordari de tip religios.

Auguste Comte, intemeietorul pozitivismului, nici nu si-a ascuns acest gand. Potrivit doctrinei sale, traiectoria omenirii cuprinde trei mari etape: teologica, metafizica si pozitivista. Cea din urma, apoteoza a spiritului uman, isi afla textul fondator in propriul sau Curs de filosofie pozitiva, devenit astfel o noua Biblie. In ultimii ani ai vietii, Comte a facut pasul decisiv spre religie – evident spre religia lui – publicand un Catehism pozitivist si un indigest amalgam stiintifico-filozofico-religios, care se pare ca i-a pasionat totusi pe adepti, sugestiv intitulat Sistem de politica pozitiva sau tratat de sociologie, instituind Religia umanitatii. „Religia umanitatii” se sprijinea pe trei principii: dragostea, ordinea si progresul, sau, altfel spus, sentimentul, ratiunea si activitatea. Comte tinea sa precizeze ca noua „stiinta sacra” devenise insasi istoria, fauritoare a tot ce exista si anuntatoare, pentru cine stie sa citeasca in ea (si Comte citea fara nici o dificultate), a implinirilor de maine. Era o religie fara Dumnezeu, insa cu multi sfinti, acestia fiind oamenii mari, ale caror creatii, in toate domeniile, jalonau calea spre perfectiune. Comte a inventat si un calendar (cu luni numite „Homer”, „Gutenberg” sau „Frederic cel Mare”), a inaugurat un templu si a devenit el insusi mare preot al propriei religii. Remarcabila aventura filosofica, de natura a dovedi ca drumul de la stiinta la religie nu este deloc nepracticabil, mai ales daca trece prin filosofie, si cu deosebire prin filosofia istoriei.

Inca mai interesant este cazul lui Marx. Spre deosebire de Comte, fondatorul materialismului dialectic si istoric nici nu a vrut sa auda de religie, in care vedea un „opium al popoarelor”. El a purces la reasezarea lumii pe baze cu totul noi, exclusiv „materiale”, opuse cu 180 de grade interpretarilor „idealiste” traditionale. Rezultatul poate fi apreciat drept o „contra-religie”. Dar ce altceva este o contra-religie decat tot o religie? In fapt, teoria istorica a lui Marx prezinta doua niveluri. Etajul inferior se infatiseaza cat se poate de concret si de material. La etajul de sus intalnim insa o idee transcendenta care orienteaza dinamica istoriei. Materialismul lui Marx este dominat de teleologie. Istoria lui presupune, si chiar enunta explicit, o finalitate; viitorul, desi inexistent, totusi prefigurat, o atrage tiranic spre sine. Interpretarea. „materialist-stiintifica” a datelor istorice nu serveste pana la urma decat ca alibi. Ceea ce vrea Marx sa spuna, in ultima instanta, este ca societatea moderna nu poate ocoli mersul obligat spre comunism. Dincolo de fortele social-economice la lucru, se intrevede imaginea virtuala a implacabilului Destin.

Viitorul comunist divinizat inscrie marxismul in schema milenarista. Este cu siguranta cea mai pura varianta de milenarism laicizat. Milenarismul religios anunta (si continua sa o faca) iminenta regatului mesianic, intrarea intr-o faza postistorica de desavarsire. Aceeasi „depasire” a preconizat-o si marxismul, cu singura deosebire ca in versiunea sa secularizata legile istoriei actioneaza in locul Providentei. Norman Cohn (in clasica sa lucrare The Pursuit of the Millenium, 1957) si Mircea Eliade sesizasera inca din anii '50 dimensiunea milenarista a proiectului marxist. Dar intelectualitatea occidentala, pe atunci sensibilizata de lozincile anticapitaliste si de utopia viitorului radios, nu avea cum sa accepte o asemenea asimilare. Ce putea fi religios-milenarist intr-un program de transformare stiintifica a societatii? Au trecut cateva decenii, si astazi, dupa ce s-a putut constata prea bine ca legile marxiste ale istoriei numai stiintifice nu sunt, ceea ce iese in evidenta din intregul proiect este tocmai constructia imaginara a viitorului, cu alte cuvinte incarcatura milenarista.

Comte si Marx nu sunt nume oarecare in istoria gandirii moderne. Cel dintai a inventat sociologia, cel de-al doilea a stimulat enorm miscarea de idei in intreaga zona a stiintelor umane. Cu atat mai graitoare este aspiratia lor spre Absolut, spre acel Ceva mai semnificativ decat materia ingusta pe care cercetatorul o poate stapani dar cu ce folos?

Acei oameni altfel decat noi.

Personajele providentiale se prind la randul lor in reteaua raporturilor dintre sfera umana si Absolut. Zeii si eroii sunt cei dintai actori ai istoriei, iar prezenta lor in naratiunile mitologice ilustreaza sensul sacru al personalizarii faptelor istorice. Prin ei se asigura legatura cu lumea superioara. Functiile regala si sacerdotala, cele doua mari pepiniere de personalitati in societatile traditionale, poarta amprenta sacralitatii. Regele este „uns” si capabil sa infaptuiasca miracole; poate vindeca boli prin simpla atingere (credinta perpetuata chiar in Occidentul luminat pana spre 1800; Mare Bloch i-a consacrat o lucrare clasica: Les Rois Thaumaturges, 1924). Divinitatea poate apela si la oameni de rand; Ioana d' Arc aude „voci” si, conformandu-se indemnului lor, salveaza Franta. Acesti oameni, altfel decat noi, se nasc, traiesc si mor acompaniati de fenomene adanc simbolice; disparitia lor este de altfel mai curand aparenta, pretext pentru apoteoza. Augustus apare pe lume in chip miraculos: mama lui – ne spune Suetoniu – a fost fecundata de un sarpe. Pantecele viitorului imparat este patat; dar petele nu sunt dispuse oricum, ci figurand constelatia Ursei. Astfel, viitorul imparat se intrupeaza ca proiectie umana a Cosmosului, mesager al unei lumi mai inalte. Este predestinat sa devina stapanitor al Terrei.

La moartea lui Carol cel Mare, intregul univers se infioara. O succesiune de semne prevestitoare marcheaza apropierea sfarsitului, ne spune biograful sau Eginhard. Trei ani la rand, in ultima parte a vietii sale, au avut loc repetate eclipse de soare si de luna. Timp de sapte zile, o pata de culoare neagra a intunecat soarele. De sarbatoarea Inaltarii, s-a naruit un portic construit din ordinul imparatului intre biserica si palat. Apoi, focul a cuprins si a ars pana la ultima barna podul de lemn asezat de suveran peste Rin. Lui Carol insusi i s-a aratat o lumina orbitoare coborand din cer; sub povara unei forte covarsitoare, calul s-a prabusit sub el. In sfarsit, neincetate cutremure de pamant au zguduit resedinta imperiala de la Aachen, iar trasnetul a cazut pe bazilica unde avea sa fie inmormantat. Iata cum paraseste scena un imparat, si o paraseste pentru a intra in legenda, o legenda mai durabila si poate chiar mai „influenta” decat viata sa reala!

Nici disparitia lui Stefan cel Mare nu lasa stihiile indiferente, chiar daca spectacolul, respectand rangurile, ne apare ceva mai modest. „In anul 7012 (adica in 1504, n.n.) – scrie Cronica Moldovei – luna iulie, 2, marti, a raposat robul lui Dumnezeu, domnul Ion Stefan Voievod, domnul Tarii Moldovei, ca la 3 ceasuri din zi. Si a fost in acelasi an, inainte de moartea lui, iarna grea si foarte aspra, cum nu fusese niciodata. Si au fost in timpul verii ploi mari si revarsari de ape si inecuri din pricina apelor mari.” Sunt informatii de natura sa-i intereseze pe istoricii climei. Ele se cer totusi folosite cu prudenta. Nu este sigur ca lucrurile s-au petrecut chiar asa, sigur este insa ca asa trebuia sa se intample.

Trecerea la un nou regim al imaginarului, aflat sub semnul dominant al laicitatii si al ratiunii, nu a afectat statura personajului exceptional. Asistam si in acest de meniu la ceea ce deja am putut constata: desacralizarea continutului, dar perpetuarea structurilor.

Exemplul cel mai tipic il ofera figura Salvatorului, izvorata, evident, din imaginarul religios, dar nu mai putin frecventa in reelaborarile secularizate moderne. S-a petrecut un transfer dinspre religios spre politic, de fapt, dinspre o formula religioasa, ea insasi cu implicatii de ordin social-politic, spre o formula politica incarcata in continuare cu adanci semnificatii religioase. Despartirile pe care le practicam in sfera imaginarului sunt si ele in buna masura imaginare. Aceleasi pulsatii ale imaginarului le intalnim pana la urma in religie, ca si in politica. Coborarea lui Mesia insemna, pe langa mesajul „transcendent”, si o reinnoire efectiva a lumii reale, o restructurare sociala radicala. Miscarile milenariste ilustreaza cat se poate de convingator aceasta latura pronuntat terestra a proiectului mesianic, ceea ce a putut permite unor exegeti moderni excesiv de rationalisti sa faca abstractie de sensul lor religios pentru a le pune in evidenta dimensiunea strict sociala sau „revolutionara” (cazul miscarilor husite sau al „razboiului taranesc german”, pentru a folosi sintagma lui Engels). Si invers, orice proiect politic mai inalt presupune o depasire a cotidianului si asumarea unui destin. Mistica nationala sau milenarismele totalitare ale ultimelor doua secole ne conduc spre un comportament foarte apropiat de cel religios. Conducatorul providential si indeosebi Salvatorul isi afla aici rostul lor: acela de mijlocitori intre comunitate si o idee mai inalta decat existenta neinsemnata a fiecaruia dintre noi. Acesti „oameni ai destinului” tin istoria sub supraveghere si o aduc in matca ei fireasca atunci cand forte ostile incearca sa o deturneze. Fortele raului sunt la randul lor personalizate. Conflictul apocaliptic dintre Crist si Anticrist se proiecteaza in variante secularizate, uneori acelasi personaj jucand efectiv ambele roluri, adaptate confruntarilor ideologice. Napoleon reprezinta un exemplu tipic de Salvator, dar nu mai putin, pentru adversarii sai, de „Anticrist” sau, potrivit formularii folclorice, de „capcaun” (ogre). Hitler sau Stalin s-au recomandat ca Salvatori, in sensul propriei lor ideologii, si au fost urmati de multimi fanatizate, dar au ramas in istorie ca incarnari ale Raului pentru victimele proiectelor lor mesianice de transformare, cu orice pret, a lumii din temelii.

Si in scrierea istoriei, eroul a trecut cu succes examenul deplasarii dinspre mitologia traditionala spre rationalismul modern. Secolul al XVIII-lea, altminteri atat de „demistificator”, nu numai ca nu s-a revoltat impotriva personajului exceptional, dar, in cautarea unor principii explicative care sa inlocuiasca interpretarea teologica a istoriei, nu a ezitat, adesea, sa apeleze la serviciile lui. Pentru Voltaire, marii oameni incarneaza si simbolizeaza esentialul infaptuirilor umane. A existat un secol al lui Pericle, un secol al lui Augustus, un secol al lui Ludovic al XIV-lea. S-a putut spune, in acelasi spirit, ca secolul al XVIII-lea a fost chiar secolul lui Voltaire. Ganditorul francez propunea de altfel o distinctie intre „marii oameni” si „eroi”; in conceptia lui, doar cei dintai construiesc cu adevarat, ceilalti, eroii, nu sunt decat aventurieri ai istoriei, iar rezultatul aventurilor lor este adesea deplorabil. Petru cel Mare, care a transformat o Rusie primitiva intr-un stat puternic si respectat, a fost, fireste, un „om mare”. Nefericitul sau adversar, Carol al XII-lea, iubitor de glorie razboinica, intruchipeaza, dimpotriva, tipul „eroului”, al personajului care a sfarsit prin a-si ruina tara.

Daca filosofii rationalisti au recurs la galeria oameni lor iesiti din comun pentru a-si consolida schema explicativa, romantismul primei parti a veacului al XIX-lea a avut inca si mai multe motive de exploatare intensa a Panteonului. Formula sa istorica, prin excelenta narativa si evocatoare, presupunea „reinvierea” cat mai credibila a celor care au evoluat pe scena trecutului. Sentimentul religios, partial revigorat dupa asaltul rationalist al secolului precedent, ca si mistica paralela, nationala sau revolutionara, in plina afirmare, nu puteau ignora rolul arhetipal, de „intermediar”, si pozitia simbolica a celor „altfel decat noi”. Romantismul a desavarsit, in istorie ca si in literatura, tipul eroului puternic conturat si profund reprezentativ. Expresia cea mai intensa a interpretarii personalizate a istoriei a lasat-o Thomas Carlyle in eseul sau despre „eroi, eroism si eroic in istorie” (On Heroes, Hero-Worship and the Heroic in History, 1841); exuberantul istoric britanic ii vede pe marii oameni, in purul sens al arhetipului, ca mesageri ai Providentei.

Ofensiva propriu-zisa impotriva personalitatilor s-a conturat o data cu interpretarile sociologizante afirmate spre mijlocul si in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Legile istoriei si determinismele de tot felul (economice, geografice, rasiale . ) nu mai lasau prea mult camp de manevra indivizilor, fie ei si exceptionali. Cel putin in teorie. Pentru Marx, figurile individuale raman in plan secund, obligate sa intre in jocul evolutiilor structurale, ele insele dependente de mecanismele legice ale istoriei. Fara a depasi limitele trasate de magistru, Plehanov, teoreticianul rus discipol al lui Marx, a tinut totusi sa puna reflectorul asupra actorilor proeminenti (Rolul personalitatii in istorie, 1898), pentru a le sublinia functia de exponenti ai fortelor social-politice si ai procesului istoric in genere. Pana la urma, oricat ar parea de divergente, diferitele interpretari ne conduc la arhetip, cu alte cuvinte la functia de „mijlocitor” a celui ales. Discret (in teoria marxista) sau ostentativ (la Carlyle), eroul indeplineste o misiune invariabila: aceea de a pune in aplicare o idee superioara, schema ideala trasata de Providenta, de Destin sau de Legile istoriei.

Sensul eminamente politic al proiectului marxist – caruia i se subordoneaza in fapt atat argumentele economice cat si perspectivele transcendente – nu avea cum sa conduca la excluderea din istorie a evenimentialului si a personalitatilor. Trecutul inteles ca permanenta confruntare si viitorul insemnand cucerirea puterii politice de catre proletariat presupuneau un grad semnificativ de „eroi zare” a procesului istoric. Doar ca oamenii mari nu actionau pe cont propriu, ci ca agenti acreditati ai unor evolutii inconturnabile. Acest gen de dialectica a permis ulterior liderilor comunisti sa practice cu nonsalanta „cultul personalitatii”, fara a-l contrazice in aparenta pe Marx. Ei nu erau decat auxiliari ai istoriei, lucratori in slujba unor idealuri care se cereau implinite.

Pe urmele lui Comte, filosofia pozitivista, cu aplicatiile ei istorice, si-a propus sa mearga mai departe in sensul demolarii personalitatii si absolutizarii structurilor. Aceasta in ciuda faptului ca fondatorul doctrinei cazuse spre sfarsitul vietii in adorarea sfintilor laici. Proiectul pozitivist era departe de incarcatura politica a marxismului. Emulii lui Comte (britanicul Henry Thomas Buckle sau, intr-o maniera aparte, francezul Hippolyte Taine) puneau accentul asupra unor factori impersonali, de la mediul natural la dezvoltarea spiritului uman. Pana si geniul artistic, atat de personal, isi gasea la ei o explicatie naturalist-sociologica. Modelul lor era al stiintelor naturii care, evident, nu izoleaza individul, ci studiaza grupurile. Buckle credea si incerca sa-si convinga cititorii ca Italia si Spania au dat pictori mari din pricina frecventelor eruptii vulcanice si cutremure de pamant, care au sfarsit prin a ascuti sensibilitatea peninsularilor. Straduindu-se la randul lui sa explice pictura flamanda si, in acest caz, in lipsa de vulcani, Taine apela la o alta inlantuire de factori naturali: „In aceasta tara – scria el – apa face iarba, care face vitele, care fac branza, untul si carnea, care, toate la un loc impreuna cu berea, il fac pe locuitor. Intr-adevar, din aceasta viata imbelsugata si din mediul natural imbibat cu aer umed, vedem nascandu-se temperamentul flamand.” Iarba si branza erau, asadar, mai „determinante” decat creativitatea individuala. Textul teoretic cel mai reprezentativ pentru istoria impersonala imaginata de discipolii lui Comte ii apartine lui Louis Bourdeau (nume aproape uitat astazi) si a aparut in 1888, sub titlul L'Histoire et les historiens. Essai critique sur l'histoire considérée comme science positive. America, argumenteaza Bourdeau, s-ar fi descoperit si fara Columb, la fel si tiparul fara Gutenberg, sau masina cu aburi fara Watt. Omenirea ar fi mers inainte in aceeasi directie si cam in acelasi ritm. Oricum, multimile sunt cele care comanda, personalitatile doar executa. Trebuie sa se petreaca si in istorie o „democratizare”, pe masura celei care se afirma in viata sociala si politica.

Scoala de la „Annales” sau, pentru a folosi un termen generic, Noua istorie franceza, a continuat sa exploateze acest filon. Cuvantul de ordine al fondatorilor sai – Lucien Febvre si Mare Bloch – a fost indemnul la o istorie neevenimentiala si situata in afara politicului, orientare de natura a pune in pericol traditionalele personalitati ale istoriei. Dosarul Mediteranei lui Fernand Braudel (La Méditerranée et le monde Méditerranéen a l'époque de Philippe II, 1949) este in aceasta privinta caracteristic. Ancheta lui initiala privea politica mediteraneana a regelui Spaniei Filip al II-lea. Treptat, istoricului i s-a imprimat convingerea ca personalitatea cu adevarat reprezentativa, coplesitoare chiar, nu este cea a monarhului, ci a Marii Mediterane. Mediterana a devenit personajul central, iar regele a trebuit sa se multumeasca cu rolul unui actor de mana a doua, incapabil de a inrauri cursul profund al istoriei.

Desigur, istoricii pot evoca trecutul asa cum cred ei de cuviinta, si o fac in multiple feluri. Este insa greu de crezut ca vor reusi vreodata sa-i evacueze complet si definitiv pe marii oameni din istorie. Nici Scoala de la „Annales” nu a reusit sa mearga pana la capat in aceasta directie, iar alte orientari, nu mai putin active in istoriografia contemporana, nici nu au incercat sa o faca. Mai mult chiar, se constata o revenire in forta a istoriei politice si narative, si in particular a genului biografic, inclusiv in mediul istoriografic francez, considerat pana nu de mult, la nivelul sau superior, refractar unor asemenea „concesii”. Cum cererea determina oferta, nu mai putin in productia intelectuala ca in oricare alt sector de activitate, promotorii „Noii istorii”, inclusiv cei de prim rang, nu mai ezita sa se cufunde in deliciile biografiei. Marii oameni par sa fi iesit invingatori din confruntarea cu o istorie impersonala.5

Si au iesit invingatori fiindca sunt sustinuti de „mase”! Democratizarea nu pare a afecta acest sector al mitologiei. Poate chiar anonimatul societatii de masa si de consum in care traim sa fie de natura a stimula, in sens compensator, nevoia de exemplaritate, ilustrata prin modele umane de exceptie. Pierduti in omogenitatea rara suflet a lumii tehnologice, nu ne ramane decat sa ne individualizam prin altii. Impulsul de a admira (pana la adorare) este cu siguranta o constanta a sufletului omenesc. Ce se poate spune este ca idolii moderni sunt mai putin masivi si se perinda mai des prin fata noastra, comparativ cu impunatoarele si perenele figuri ale imaginarului traditional. Astazi admiram si adoram nu numai regi si sfinti, dar si, mai ales, stele de cinema, fotbalisti sau top-modele. Mai apare din cand in cand si cate un chip regesc. Psihoza creata de moartea printesei Diana a de pasit cu siguranta ceea ce si-ar fi putut imagina chiar specialistii in imaginar, dovada ca in materie de idolatrizare totul ramane posibil. Panteonul s-a faramitat, diversificandu-se, si da semne de instabilitate ca si lumea in care traim, insa zona pe care o ocupa in inaltimile imaginatiei nu pare deloc diminuata.

Traim o epoca in care imaginarul politic inregistreaza performante notabile. Secolul al XX-lea a cunoscut un paroxism al ideologizarii si a fost puternic marcat de evolutii, rasturnari si decizii politice. In acest context, cum sa alungi evenimentialul si politicul din istorie? Este ceea ce a creat o anumita discrepanta intre „durata lunga” a „noii istorii” si sensibilitatea politico-evenimentiala a vremii noastre (explicandu-se astfel si concentrarea respectivului curent istoriografic asupra lumii pretehnologice, cu structurile sale relativ stabile, si implicarea limitata si mai putin convingatoare in problematica, atat de fluida si marcata de seisme, a ultimelor doua secole). Iar evenimentialul si politicul care ne impresoara inseamna figuri de prim-plan, reale si simbolice totodata, inseamna personalitati, cu toata partea de imaginar care se sublimeaza in ele.

Si este vorba, in sfarsit, dar nu in ultimul rand, de tot ce reprezinta astazi mass-media. Nu numai ca traim intr-o epoca a evenimentului si politicului, dar evenimentul si politicul, in genere faptele de tot felul, mai mari sau mai mici, sunt preluate si amplificate, sunt in fond construite, de multiplele canale de comunicare, intr-un flux continuu de informatii si de imagini, de care nu ne mai putem desprinde. Informatii inevitabil personalizate. Nici nu ne-am putea inchipui sa urmarim pe ecran stiri „abstracte”, fara fetele umane corespunzatoare. Ne aflam, mai ales gratie televiziunii, intr-un contact direct si permanent cu „cei alesi”. Hipertrofierea evenimentului si a categoriei de personaje reprezentative decurge inevitabil din bransarea noastra cotidiana la masina de fabricat stiri si personalitati.

Discursul despre trecut capteaza doua tendinte divergente (si complementare) ale prezentului. Democratia si masificarea fenomenelor sociale conduc spre o abordare structuralista si depersonalizata, in timp ce reactia la depersonalizare si contextul politico-evenimential si mediatic incurajeaza evocarea narativa si individualizata. Cert este ca personajul exceptional se prinde intr-o structura mentala durabila si nu mai putin in setea de exemplaritate a lumii de astazi. Este greu de crezut ca ne va parasi vreodata.

„Unitatea” – un concept nu tocmai unitar.

Istoria inseamna prin excelenta un demers unificator. Nimic nu este insa mai putin unitar decat conceptul de unitate. Putem decupa spatiul si timpul dupa cum credem de cuviinta.

Pentru Herodot, nucleul lumii este spatiul grecesc in jurul caruia „ceilalti” si istoria lor se desfasoara in cercuri concentrice. Tucidide dispune esentialul de-a lungul axei Atena-Sparta. Polibiu, cautand cu tot dinadinsul un principiu unificator, il afla in statul roman in plina expansiune; in viziunea lui, toate cursurile particulare converg spre marea sinteza care avea sa fie imperiul universal al Romei.

De altfel, conceptul de imperiu este unificator prin insasi functia lui, atat in sens politic cat si istoric. Cele doua mari alcatuiri universale sunt Imperiul Roman si China, „imperiul de mijloc”. Marginile lor se confunda in imaginar cu marginile lumii. Imperiul Roman, la randu-i, este – potrivit unei interpretari care a cunoscut o voga durabila – a patra, cea mai desavarsita si cea din urma solutie imperiala, dupa imperiile babilonian, persan si greco-macedonean. Din aceasta perspectiva, istoria lumii se fixeaza in succesiunea a patru imperii, tot atatea solutii unificatoare.

Tentativa de unificare, reala sau imaginara, a lumii antice a fost insa concurata de principiul opus al unei specii umane extrem de faramitate si ierarhizate. De la cetateanul atenian sau roman la sclav sau la barbarul situat departe de spatiul „normal” de civilizatie, umanitatea se prezenta pulverizata in specii distincte. Crestinismul a inteles sa mearga mult mai departe, venind cu un mesaj unificator global. Pentru Sfantul Augustin, marele filosof crestin al istoriei, toti oamenii sunt in egala masura oameni; chiar monstrii umani presupusi a se afla spre marginile lumii locuite au fost inzestrati de Creator cu acelasi suflet nemuritor si, in consecinta, cu acelasi grad de noblete ca oricare alta fiinta umana. Conceptia istorica a crestinismului se infatiseaza ca profund universalista; triumful Cetatii lui Dumnezeu priveste intreaga suflare omeneasca. Procesul de unificare a lumii este dus pana la capat; pentru prima data filosofia istoriei prinde in resorturile ei intreaga istorie si specia umana in totalitatea ei. Expresia istoriografica a acestui universalism a fost cronica universala, iar efectul sau istoric concret avea sa devina expansionismul european, vizand unificarea efectiva a omenirii in jurul nucleului ei crestin. Occidentul simtea ca este de datoria sa sa-i converteasca pe ceilalti la adevarata credinta. Daca ar fi avut o alta religie si o alta filosofie a istoriei, nu este deloc sigur ca ar fi pornit sa cucereasca lumea!

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Crestinatatea. Si Imperiul sunt cele doua mari principii de unitate europeana in Evul Mediu; le sta in fata Islamul, el insusi o lume „completa” si inchisa. Procesul de desacralizare si laicizare specific epocii moderne, precum si afirmarea culturilor nationale si a alcatuirilor statale respective au dus la o redefinire a conceptului istorico-politic de unitate. Imperialismele s-au multiplicat, afectand puritatea originara si transcendenta universalista a proiectului imperial originar. Treptat, in imaginarul societatilor moderne, ideea nationala a luat locul ideii imperiale. Unitatea. S-a redefinit ca unitate nationala, procedandu-se la o redecupare – partiala in realitate, deplina in imaginar – a lumii intr-o constelatie de state-natiuni. Istoria a devenit la randu-i nationala, proiectie in trecut – pana in preistorie! – a sintezelor nationale moderne.

Ca mai toate inventiile ultimelor secole, ideologia nationala a fost opera Occidentului, cu cele doua mari modele propuse: modelul german, predominant etnic, si modelul francez, predominant politic. Oricare i-ar fi fost incarcatura imaginara, in Occident, cel putin, decupajul national a corespuns cat de cat unor spatii culturale si istorii politice ceva mai ferm conturate decat in alte parti ale lumii. Dar o data principiul pe deplin acceptat – in secolul al XIX-lea – acest produs spiritual al lumii apusene si-a gasit treptat o aplicare cvasi-universala. Statele nationale si istoria lor au putut fi la nevoie create ex nihilo sau apelandu-se la un procedeu de omogenizare acolo unde configuratiile etnice, culturale si istorice erau cu siguranta mult mai complexe. Alcatuite in virtutea aplicarii principiului national la sfarsi tul primului razboi mondial, state precum Cehoslovacia si Iugoslavia nu au fost cu nimic mai omogen nationale decat defuncta monarhie austro-ungara, intrupare a vechiului principiu imperial. Cazul extrem este al Africii Negre, unde europenii trasasera frontierele coloniale cu un dispret absolut pentru oameni si istoria lor (de aici state purtand mai cu rand nume de fluvii si lacuri decat de etnii). Or, alcatuirile politice artificiale create de stapanitorii occidentali s-au transfigurat, in urma procesului de decolonizare, in „state nationale”, fiecare cu propria-i istorie, ca si cand aceasta istorie ar fi condus inevitabil, cu sau fara europeni, la solutiile teritoriale prezente.

Secolul al XX-lea a cunoscut evolutii contradictorii, polarizate intre accentuarea nationalismelor, adesea in forme inca mai violente decat ale veacului precedent, si manifestarea, dimpotriva, a solidaritatilor supranationale, cladite pe apropieri de ordin cultural, religios sau economic. Civilizatia occidentala, „lagarul comunist”, „lumea a treia”, lumea islamica reprezinta cateva asemenea constructii menite a ingloba si atenua in mai larga lor unitate entitatile nationale componente. Si in discursul istoric, natiunea si civilizatia apar astazi ca doua axe concurente de structurare si interpretare. Oswald Spengler (in Declinul Occidentului), apoi Arnold Toynbee (in Studiu asupra istoriei) au procedat la un decupaj cultural, trecand peste frontierele istorico-politice sau lingvistice; alti istorici, precum Fernand Braudel sau mai recent emulul sau Immanuel Wallerstein, au impartit lumea in arii de civilizatie pe criterii predominant economice. Orientarea spre civilizatie a istoriografiei ilustreaza, pe langa alte motivatii, detasarea, explicita sau implicita, de ideologia statului national, in care istoricii de acum un secol vedeau telul suprem al evolutiei umanitatii.

Proiectul european presupune, in actuala lui faza, necesara dar dificila imbinare a celor doua tipuri de unitate: traditionala unitate de tip national si unitatea supranationala a marii familii europene, carora li se adauga un al treilea nivel, corespunzator structurilor regionale si minoritatilor. Intr-o Europa unita, nu vor mai exista de altfel decat minoritati, nici o natiune nu va fi majoritara, ceea ce pretinde de pe acum o noua abordare a relatiei majoritate-minoritate. Se ajunge astfel, de la un singur principiu dominant, acela al decupajului national, asimilator in interior si purtator de conflicte in afara, la trei principii „egale”, care se cer armonizate. Iata ambitia, ca si dificultatea, pariului european! Este firesc ca discursul istoric sa se adapteze acestui demers. Fara a-si abandona natiunile, si recuperandu-si minoritatile, ca si traditiile locale, continentul va trebui sa capete, sau sa recapete, o coeziune istorica pe care o pierduse in buna masura in epoca nationalismelor. Cert este ca pentru a exista cu adevarat, Europa are nevoie nu numai de structuri economice si politice adecvate, ci si de o istorie, si cand spunem o istorie, vrem sa spunem una cu adevarat, nu o adunare de istorii particulare. Totul se cladeste pe mituri fondatoare si pe valori istorice impartasite. Grecia si Roma, Carol cel Mare, crestinatatea . pot sugera asemenea simboluri. Cum sa echilibrezi insa atatea istorii si atatea traditii adesea divergente? Inventarea unei adevarate istorii europene, in care toti europenii sa se regaseasca si care sa nu frustreze pe nimeni, se anunta a fi o intreprindere cu nimic mai usoara decat constructia insasi a Europei.

In plus, ramane intrebarea (in sens istoric, si inca actual, fara a angaja neaparat viitorul) daca nu exista de fapt, mai curand decat una, doua civilizatii europene, despartite prin linia care separa Occidentul catolic si protestant de Rasaritul ortodox. Este linia de-a lungul careia s-a spart recent Iugoslavia, altminteri relativ unitara din punct de vedere etnic si lingvistic. Definirea a doua Europe (in existente ca atare in geografia fizica sau politica, dar prezente in planul mai subtil al culturii si mentalitatilor) pune intr-o lumina noua sintagma „intrarii in Europa”, atat de obsedanta astazi pentru romani. Se raspunde adesea prin ceea ce pare un truism, dar este in fapt o stupiditate: „Suntem dintotdeauna in Europa!” Oare? In care Europa? Din nou cuvintele ne deruteaza. Fiindca Europa, alcatuirea politico-economica purtand acest nume, este Europa cealalta. Intrebarea este daca in aceasta Europa putem intra; altminteri nimeni nu ne va contesta vreodata ancorarea in propria noastra Europa!

Intr-adevar, de unde si pana unde se intinde Europa, sau, inca si mai important, de unde si pana unde se va intinde in viitor? Intrebarea aceasta ne conduce spre o problema extrem de interesanta si de graitoare pentru logica mitologiei unitatii: aceea a spatiilor predestinate si a frontierelor naturale.

Predestinarea geografica si teoria frontierelor „naturale”

Istoria este fluida, iar geografia fixa. De aceea, structurile geografice par a oferi solutia ideala pentru stabilizarea istoriei in forme cristalizate. Tiparul spatial imuabil obliga fluxul temporal sa respecte anumite reguli prestabilite.

In atat de influenta sa lucrare Ideen zur Philosophie der Geschichte der Menschheit (1784-1791), Johann Gottfried Herder inalta un adevarat imn atotputernicei geografii care, spunea el, a fixat de la bun inceput destinul istoric al popoarelor, trasand liniile muntilor si ale fluviilor. Ce alte limite mai naturale decat marile, muntii si raurile pentru a desparti natiunile, obiceiurile, limbile si regatele? Schimbati cursul apelor, dispuneti altfel relieful, si veti avea o cu totul alta istorie!

Determinismul geografic este un capitol inseparabil al filosofiei istoriei. Ce poate fi mai simplu si mai clar, mai batator la ochi! Oamenii traiesc sub climate diferite, in medii naturale diferite si au o istorie diferita. Toate acestea par a se lega intr-un sistem. Uneori, la limita, probabil ca lucrurile stau chiar asa. Cand Herodot numeste Egiptul „un dar al Nilului”, cu greu am putea sa-l contrazicem, doar din neaderenta la determinismul geografic, pentru a sustine ca si fara Nil Egiptul ar fi Egipt! Dar cand Jean Bodin afirma (in tratatul sau Despre Republica, 1576) ca luptele civile din Atena si de la Roma se explica prin relieful accidentat al celor doua orase si prin mentalitatea diferita, „geografic programata”, a locuitorilor din vai si a celor de pe deal, putem sesiza mai bine deficienta intelectuala nu numai a determinismului geografic, dar a determinismelor de tot felul in genere. Indiferent de epoca si de argumente, deterministii raman tot deterministi. Trei secole dupa Bodin, intr-o faza incomparabil mai avansata de dezvoltare a stiintelor, Friedrich Ratzel, fondatorul „antropogeografiei”, gandea in maniera similara atunci cand decreta superioritatea Nordului fata de Sud, chiar in interiorul aceleiasi natiuni. Favorizati de climat, prusienii se dovedeau germani mai „reusiti” decat bavarezii! Bismarck si-ar fi putut regasi in aceasta ierarhie substanta proiectului sau politic, noi, din pacate, ne regasim mai greu exigentele intelectuale; ne marginim sa constatam – si exemplele abunda in acest sens – valorizarea Nordului tehnologic si industrial si devalorizarea concomitenta a Sudului in imaginarul secolului al XIX-lea.

Predestinarea geografica presupune o decupare spatiala, iar acest gen de decupaj, separand entitati diferite si destine istorice distincte, privilegiaza conceptul de frontiera, caruia ii confera un sens profund simbolic. Simbolice sunt si frontierele trasate de oameni, dar cu atat mai simbolice si aparent inscrise in vesnicie cele intiparite in configuratia dintai a lumii. Imperiul Roman s-a extins, cautandu-si insistent limitele „naturale”. Astfel, in Europa, dinspre Apus spre Rasarit, frontiera a ajuns sa fie precis desenata: Rinul, Alpii si Dunarea. Limita „reala” si totodata „fictiva”, in masura in care semnificatia oricarei frontiere tine mai mult de imaginar decat de un dat obiectiv. Raurile si muntii pot la fel de bine sa uneasca sau sa desparta. De fapt, nici nu unesc, nici nu despart; oamenii sunt cei care o fac. Cand „barbarii” s-au hotarat sa navaleasca in imperiu, nici Rinul, nici Alpii, nici Dunarea nu li s-au impotrivit in vreun fel.

Ca si Imperiul Roman, statul francez (monarhia, apoi, in deplina continuitate, republica) a ravnit la frontiere naturale. Istoria politico-teritoriala a Frantei poate fi rezumata ca o perseverenta expansiune spre un si stem perfect de limite intiparite in geografia Europei: Oceanul, Pirineii, Mediterana, Alpii, Rinul . In Evul Mediu, un stat catalan reusise la un moment dat sa se infiripeze de o parte si de alta a Pirineilor, dar si-a ratat sansa istorica din pricina frontierei de munti spre care au avansat atat Franta cat si Spania. Rinul ofera o ilustrare inca si mai semnificativa a fortei conceptului. Impingerea frontierei franceze spre acest fluviu s-a aflat la originea secularului diferend franco-german. Franta a fost construita pas cu pas, iar natiunea franceza a inglobat si asimilat etnii si culturi diferite: bretoni, basci, catalani, provensali, alsacieni, insa in imaginarul istorico-politic spatiul francez apare predestinat, intiparit o data pentru totdeauna gratie frontierelor naturale.

Si unitatea romaneasca este delimitata de frontiere ideale: Nistrul la rasarit, Tisa la apus („De la Nistru pan 'la Tisa”), Dunarea la sud si, mai departe, litoralul Marii Negre. Un sistem inchis de ape, sustinut de coloana vertebrala a Carpatilor. Acesta este spatiul romanesc, sau predestinat a fi romanesc, care strabate imuabil secolele din cea mai adanca Antichitate. Pe romani, spre deosebire de tipologia mai des intalnita, muntii nu ii despart, ci ii unesc, in timp ce marile cursuri de apa ii separa de „ceilalti”.

Pe un sistem opus de structuri geografice s-a asezat Ungaria Mare, concurenta istorica a Romaniei Mari. Cine priveste harta fizica a regatului ungar dinainte de 1918 observa cu usurinta cum nucleul sau vital, Campia Panonica, este inconjurat si aparat de o coroana aproape, neintrerupta de munti (Carpatii Slovaciei, arcul transilvan, Alpii Dinarici . ). Dunarea si Tisa, frontiere pentru romani, apar aici, dimpotriva, ca trasaturi de unire, indeplinind o functie similara cu a lantului carpatic in cazul romanesc. Inelul apelor la romani si. Cununa de munti a vechii Ungarii simbolizeaza doua solutii divergente de unitate.

Continentele sunt si ele alcatuiri imaginare, cu granite naturale bine marcate, dar a caror relevanta geografica si istorica poate fi pus a sub semnul intrebarii. Europa prezinta un grad ceva mai inalt de coeziune, dar nu atat prin datele ei naturale (cu totul altele in nesfarsita campie rusa fata de dantelatul tarm meridional sau occidental), cat datorita unei treptate apropieri de ordin religios si cultural, prin crestinism si gratie mostenirii greco-romane. Dar Asia? Exista o Asie, o geografie si o istorie anume ale Asiei? Exista, fiindca vrem sa existe. Altminteri, ce au in comun India si Siberia, Arabia si Japonia? Exista o Africa? Sunt cu siguranta cel putin doua, cat se poate de distincte, atat in sens geografic cat si istoric: Africa Neagra, sud-sahariana, si Africa actualmente araba, nord-sahariana. Cea de a doua apartine spatiului mediteranean, ca si Europa meridionala, si am putea foarte bine sa le detasam pe amandoua de respectivele continente, in beneficiul unei unitati distincte mediteraneene, asa cum au procedat la vremea lor romanii, si dupa cum sugereaza, in plan istoriografic, Mediterana lui Braudel.

Actuala constructie a Europei implica, pe langa alte numeroase dificultati, si chestiunea, aparent elementara, dar deloc simpla, a conturului continental. Pana unde, pornind dinspre apus, se intinde Europa? Pana la Urali, spun, de multa vreme, manualele de geografie: frontiera in scrisa in scoarta terestra, bariera de munti intre continentul nostru si Asia (prelungita spre sud prin fluviul Ural, Marea Caspica si Muntii Caucaz). Dar poate fi Europa aceeasi, egala mereu cu sine, din preistorie pana in prezent si mai departe in viitor? Marile, muntii si fluviile raman la locul lor, dar oamenii si civilizatiile se succeda, iar istoria vorbeste totusi despre oameni si civilizatii. „Europa, de la Atlantic la Urali”, proclamase Charles de Gaulle, fidel in aceasta privinta manualului si frontierelor preexistente. In fapt, Europa se va face sau fara Rusia – si alte succesoare ale URSS ului – (ceea ce pare probabil in acest moment), si atunci inseamna ca ea se „termina” mult mai spre apus, in ciuda frontierelor imuabile invocate, sau, daca se va face cu Rusia, atunci are toate sansele sa ajunga pana la Vladivostok, la o frontiera naturala mai impresionanta decat Uralii, dar poate mai putin adecvata: Oceanul Pacific. Aceasta nu ar mai fi insa Europa, ci o „Eurasie”, structurata pe criterii diferite.

Frontierele naturale simplifica drastic realitatea; tot ele pot sa o si complice. Ele introduc in ecuatie configuratii diferite de cele ale istoriei reale, forme concurente de coeziune si de unitate, apartinand imaginarului istorica-politic, dar care pot la randu-le sa creeze istorie, si o fac efectiv, prin dinamismul specific proiectelor ideale si prin imensa forta a mitului.

Cine vorbeste despre cine: istorie si alteritate.

Aspiratia spre unitate se confrunta in imaginar cu principiul opus al alteritatii. Noi si ceilalti! Traim impresurati de ceilalti, asa incat nimic nu se arata mai prezent si chiar mai obsedant decat figura, miscarile si intentiile celui care este, in raport cu noi, atat de asemanator si totodata atat de diferit.

Pana la urma aceasta este istoria: un interminabil discurs despre ceilalti, despartiti de noi in timp si in spatiu. Preluata de imaginar, alteritate a reala se poate atenua, pana la disparitie, sau, dimpotriva, se poate amplifica pana la dezmembrarea speciei. Tentatiile nationaliste si rasiste ale epocii moderne surprind in toata splendoarea functionarea acestui sistem mental. Legitimare a fiecarei comunitati nationale printr-o istorie izvorata din vremuri imemoriale a dus la apropierea peste masura a celor de astazi de stramosii lor indepartati. Asa au devenit germanii actuali cam totuna cu vechii germani (poate usor „de generati” din pricina amestecului, potrivit interpretarilor naziste; inca din 1807- 1808, in celebrele sale Discursuri catre natiunea germana, Johann Gottlieb Fichte isi considera compatriotii mai apropiati decat celelalte popoare de tipul uman originar, de perfectiunea inceputurilor), si la fel francezii cu galii, romanii cu dacii si asa mai departe. Sa formulam o intrebare provocatoare: cu cine se aseamana mai curand romanii: cu ungurii sau cu dacii? Raspuns aproape obligat: totul ne separa de „adversarii” maghiari, in timp ce foarte multe ne apropie de stramosii daci. Daca facem totusi un minim efort pentru a iesi din mitologie, nu putem sa nu remarcam ca, in prezent, romanii si ungurii sunt inevitabil mai aproape unii de altii decat romanii de astazi de dacii antici. Dupa cum si Bucurestiul, oricat ar fi de specific, seamana totusi mai bine cu Budapesta decat cu Sarmizegetusa!

Mai dramatica si mai grava in consecinte decat operatiunea de captare a stramosilor este indepartarea celorlalti de noi. Ne aflam in fata unui mecanism mental de care trebuie tinut seama. Imaginarul diferentelor functioneaza la parametri mult mai inalti decat realitatea in sine a respectivelor diferente. Deosebirile efective dintre „rase”, natiuni si culturi sunt minime in raport cu esentialul care-i defineste pe oameni. Si totusi, adesea, imaginarul alteritatii se complace in hiperbolizarea diferentelor pana la eclipsarea a tot ce inseamna fond comun. Daca „celalalt” este altfel, atunci se cade sa fie cat mai altfel; cel putin asa stim ca avem de a face cu un strain.

Jocurile alteritatii se organizeaza in jurul conceptului de centru si al axei care reuneste centrul cu periferia.

Putine figuri mitice au o asemenea forta ca centrul lumii, reprezentand, simbolic, conditia de normalitate. Inutil sa ne intrebam unde se afla: se afla acolo unde dorim sa-l asezam. Intr-un sens mai general, fiecare individ materializeaza un asemenea centru al lumii: universul se invarte in jurul lui. Fiecare trib, fireste, fiecare natiune, fiecare civilizatie. Si orice istorie se scrie din centru. Istoria presupune, asadar, pe langa punctul de observatie temporal (inevitabil, cel al zilei de astazi) si un punct de observatie spatial (inevitabil, cel in care ne aflam). Trecutul Romaniei nu este vazut la fel la Bucuresti, Washington si Beijing, si desigur, nici istoria Chinei sau a Americii nu apare intr-o singura varianta in „centrele” mentionate.

Unele centre se dovedesc insa mai influente decat altele, in raport cu forta de expansiune si de aculturatie a civilizatiilor respective. Acestea sunt centre ale lumii prin excelenta, in sensul forte al termenului. Apreciindu-se ei insisi drept „imperiu de mijloc”, chinezii si-au afirmat de-a lungul mileniilor conditia centrala. La fel si Grecia, si in mod particular Atena; la fel, desigur, Roma. Pentru istoricul arab Ibn Khaldun, in veacul al XIV-lea, Africa de Nord musulmana definea centrul si normalitatea. Doua veacuri mai tarziu, la francezul Jean Bodin, normalitatea geografica, climatica, istorica si politica se instala, deloc surprinzator, in Franta. De cateva secole incoace, centrul lumii este Occidentul, cu deplasari notabile insa, de la o epoca la alta, chiar in interiorul spatiului occidental. Sudul mediteranean, latin si catolic, s-a estompat treptat. In favoarea nord-estului oceanic, germanic si protestant (fenomen care poate fi urmarit intre secolele al XVI-lea si al XIX-lea). Deplasarii efective de putere si influenta i-a corespuns o deplasare inca mai sensibila a discursului valorizator. Apoi, balanta a inclinat dincolo de Ocean, spre Statele Unite (care astazi ofera, daca nu singurul, in orice caz modelul dominant de societate si de prospectie a viitorului). Iar translatia continua, dinspre Atlantic spre Pacific, cu efecte care raman a fi constatate.

In raport cu aceste mari zone centrale se structureaza restul. La grecii antici, constatam o dispunere spatiala riguroasa si simetrica, in acord cu claritatea geometrizanta a spiritului civilizatiei grecesti. Pornind dinspre centru, se deseneaza cercuri succesive, tot atatea grade de alteritate, care conduc spre alteritatea maxima, caracteristica marginilor lumii. Tracii sudici, primii vecini dinspre nord, sunt sensibil deosebiti de greci, dar inca mai deosebiti sunt getii dunareni, aflati ceva mai departe, si inca si mai deosebiti sunt scitii, ei insisi prezentand, si tot in functie de distantele geografice, paliere distincte de alteritate, de la scitii agricultori la cei nomazi, si de la acestia la scitii canibali sau . vegetarieni; spre alta margine a lumii, India prezinta la randu-i puternice contraste si manifestari de alteritate. Celalalt, cu cat ne indepartam de comportamentul „normal”, poate fi mai bun sau mai rau, din ce in ce mai bun sau din ce in ce mai rau, sau mai bun si mai rau in acelasi timp, sau din colo de bine si de rau . La marginile lumii, popoarele fabuloase asigura tranzitia dinspre om spre animal sau, dimpotriva, spre zei.6

Logica profunda a acestor disocieri a ramas stabila de-a lungul secolelor, chiar daca arhitectura spatiala si-a mai pierdut ceva din eleganta simetrie greceasca. „Salbaticii” identificati de europeni in diverse parti ale lumii in urma marilor descoperiri geografice se aseamana, daca nu neaparat in realitate, in orice caz in imaginar, cu barbarii sau cu popoarele fabuloase din imaginarul antropologic grecesc. Si ei propun un cocteil de virtuti si de vicii care ii detaseaza si ii singularizeaza. Este drept ca dupa o prima moda, a „bunului salbatic”, viciile tind sa se acumuleze, iar calitatile sa se volatilizeze. Ajunsa in faza de maxima bogatie si expansiune, de maxima aroganta totodata, Europa se obisnuieste sa-i priveasca pe ceilalti ca pe niste fiinte de rang inferior. Cazul tipic si totodata extrem este al rasei negre. Epoca Luminilor ajunge, cu argumente „stiintifice” (preluate si dezvoltate in secolul al XIX-lea, cel putin in prima sa parte), la concluzia ca negrii nu sunt chiar oameni, ci, mai curand, o specie intermediara intre om si maimuta. Astazi, institutia sclavajului, infloritoare in plina epoca moderna, uimeste si scandalizeaza; ea trebuie totusi raportata (nu pentru a o justifica, ci pentru a o intelege) la presupusa conditie subumana a negrului, vanat, vandut si cumparat, redus la conditia de sclav.

Europa secolului al XIX-lea este aparent una in orgoliosul ei sentiment de superioritate fata de restul lumii. In realitate insa, potrivit aceluiasi mecanism al alteritatii, ea isi adanceste sistematic divizarile interne. Rasista in afara, este nationalista in interior. Frontierelor tot mai adanci intre natiuni si state li se adauga principii suplimentare de separare, de ordin lingvistic, cultural si chiar biologic. Pe la 1800 se inregistra inca o singura rasa alba. Dar spre 1900, unii antropologi numara pana la zece „rase” si „sub-rase” numai in Europa. Sentimentul alteritatii profunde a „celuilalt” a condus irezistibil la confruntarile sangeroase ale ultimului secol. Actuala pedagogie antirasista si antinationalista, atat de insistenta in Occident (acelasi Occident care dadu se tonul rasismului si nationalismului), se confrunta cu forta arhetipului. Lasate in voia lor, rasismul, nationalismul, tribalismul, intoleranta ies usor la suprafata. Cu atat mai mult daca sunt starnite de ideologii. Nimic nu se cultiva mai lesne si mai ieftin decat exacerbarea propriei identitati si devalorizarea sau diabolizarea celuilalt. Masinaria mentala producatoare de alteritate trebuie tinuta sub cea mai atenta supraveghere. Daca istoria ne invata pana la urma ceva, cu siguranta ca aceasta este una dintre marile ei lectii.

Alteritatii din afara ii corespunde un sistem similar in interior. Si sub ace st aspect, lumea greceasca constituie un interesant punct de plecare. Platon multumea zeilor pentru sansa de a se fi nascut atenian, barbat si om liber. Un om intru totul normal, un om deplin, trebuia sa intruneasca aceste calitati. Cetatea isi avea barbarii ei, salbaticii ei, oamenii ei „incompleti”. Femeile, meseriasii, sclavii reprezentau o zona de alteritate interioara la fel de puternic marcata in raport cu centrul ca exoticele figuri ale alteritatii dispuse geografic, cu singura ca distanta se masura in termeni sociali si nu spatiali. Actorii s-au tot schimbat, dar mecanismul a ramas. Fiecare cetate isi are nucleul sau social si ideologic, sistemul sau de valori dominante si, in raport cu acestea, propriile categorii de minoritari si marginali, care intruchipeaza valori diferite si chiar adverse. In Evul Mediu, ereticul si leprosul se infatisau, prin impuritatea lor spirituala si corporala, ca figuri perturbatoare ale ordinii firesti. In epoca modern a prolifereaza doua institutii simbolice (subtil analizate de Michel Foucault), si anume azilul de nebuni si inchisoarea, menite a-i izola, justificat sau nu, pe cei considerati in afara unor norme sociale tot mai riguros definite. Se colul al XIX-lea produce din plin marginalizare, ca efect al fazei salbatice a revolutiei industriale; clasele „muncitoare” si „periculoase” (pentru a relua expresia lui Louis Chevalier) se asaza la polul opus elitei burgheze. Potrivit ideologiei naziste, celalalt prin excelenta era fiinta „biologic” diferita (evreul in primul rand). Comunismul, la randu-i, a fost un fabricant neobosit de alteritate, in ciuda utopicului sau proiect de coeziune si armonie sociala; dusmanul de clasa, cu multiplele-i infatisari, a insotit experimentul comunist de la origini pana la sfarsit. Relativa dedramatizare a fenomenului in societatile „deschise” nu merge pana la zdrobirea insasi a arhetipului. Cum sa ne inchipuim o societate in care mecanismele alteritatii nu ar mai functiona? Nici geometric, nici sociologic, centrul nu se poate afla peste tot. Imigratia, de pilda, alimenteaza in Occident un focar de alteritate virulent, si acesta nu este singurul; somajul, saracia sau, in alt sens (oarecum similar leprei medievale), epidemia de SIDA contureaza, cu intensitati variabile, cercuri de alteritate in raport cu conditia normala a fiintei umane intr-o societate prospera si democratica.

Nu ne propunem insa o teorie sau o schita istorica a alteritatii. Ceea ce ne preocupa este discursul istoric. Si nu este greu de constatat, apropiind istoria de dialectica alteritatii, ca problema-cheie este pana la urma cine vorbeste despre cine: unde se situeaza pe axa centru-periferie cel care tine discursul si unde se afla cel care formeaza obiectul acestui discurs. Informatia tinde sa se concentreze la centru; acolo se formuleaza mesajul cel mai complet si mai penetrant si, uneori, singurul mesaj de care dispunem. Istoria, cel putin istoria scrisa, si izvoarele, tot scrise, care ii stau la temelie, se prezinta in buna masura ca un discurs fabricat la centru. Informatia privitoare la conditia feminina este in genere de sorginte masculina. Informatia privitoare la clasele defavorizate ale societatii provine din randurile elitei. Informatia despre Africa Neagra este araba sau europeana. De fiecare data centrul, omul implinit asa cum il vedea Platon, priveste spre ceilalti. Nu inseamna ca ceilalti, tinandu-si propriul discurs, ar fi mai obiectivi. Ar fi tot subiectivi, dar altfel, si cu siguranta, in multe privinte, depozitari ai unei cunoasteri mai adecvate despre ei insisi. Un calator intr-o tara straina isi asterne impresiile pe hartie. Textul care rezulta este mai reprezentativ pentru ce anume: pentru tara in discutie sau pentru calator? Chiar cele mai scrupuloase insemnari nu pot scapa de conditia imaginii: fiecare observator alege, dintr-un noian, ceea ce il intereseaza si toarna materia in tiparele propriului sau sistem de valori. Fiecare vede ce vrea si cum vrea.

Istoria spatiului romanesc poate oferi, in aceasta privinta, o stimulanta lectie de metodologie. Pana in secolul al XIV-lea, asadar pana in pragul epocii moderne, cu exceptia notabila, dar limitata in timp, a Dobrogei si Daciei romane sau, spre sfarsitul intervalului, a Transilvaniei inglobate in regatul ungar, acest teritoriu nu a produs informatii scrise. Tot ceea ce se stie (exceptand izvoarele arheologice, cu virtutile, dar si cu insuficientele lor), se stie din afara. Este un lung discurs al centrului, sau al diverselor centre, despre o regiune periferica. Conditia periferica pare in acest caz o permanenta (pana in prezent cel putin, fiindca nu credem in fatalitate), cu toata obstinatia nationalistilor romani de a forta retrospectiv deplasarea spre centru. Aici a fost o margine, in raport cu Grecia antica, in raport cu Roma, cu Bizantul, cu Imperiul Otoman, sau cu imperiile concurente habsburgic si rus, si continua sa fie astazi o margine in raport cu Occidentul si cu constructia europeana.

Avem, asadar, de a face cu o suma de izvoare care vorbesc dinspre o stare de normalitate (fireste, nu „normalitate” in sens obiectiv, ci in sensul pe care singure si-l aroga) de spre un taram ex-centric. Sunt ele cu adevarat izvoare? Sunt, fiindca vrem sa fie, o data ce nu avem nimic altceva la dispozitie. Daca getii nu vorbesc despre ei insisi, ii ascultam pe greci, care nu se sfiesc sa vorbeasca. Nu este nici un pacat sa-i ascultam si sa incercam a le deslusi spusele, mai ales ca alternativa lipseste. Trebuie insa sa stim despre ce este vorba. Acestea sunt cu siguranta izvoare, in sensul deplin al termenului, pentru imaginarul grecesc, dar numai intr-un sens secundar, derivat si echivoc pentru „realitatile” dunarene si nord-dunarene pe care le cautam in ele, cu riscul de a nu le afla chiar asa cum au fost. Deformator este si un reportaj facut pe viu, iar acestea nu sunt, cu siguranta, reportaje la fata locului! Cei mai multi dintre istoricii si geografii greci care scriu despre Dacia nici nu zarisera Dunarea, dar sa o si treaca! Ei vehiculeaza o informatie de la bun inceput sensibil filtrata si deformata, in masura apreciabila chiar fictiva, si recladesc spatiul geto-dacic asa cum se cuvenea el sa fie, potrivit casutei jocului de alteritati care ii era rezervata.

„Cei mai viteji si mai drepti dintre traci”: vorbele acestea ale lui Herodot, privitoare la neamul getilor, sunt subliniate apasat in lucrarile si manualele romanesti de istorie. Primul text referitor la stramosii romanilor, actul lor de nastere cum s-ar spune, ii infatiseaza sub cea mai favorabila lumina. De fapt, Herodot, ca si autorii ulteriori, nu lauda, dupa cum nici nu condamna. Ei tin un nesfarsit si stereotip discurs despre alteritate. Pentru ei normalitatea este greceasca, iar ceilalti se comporta insolit, mergand, in bine sau in rau, si adesea dincolo de bine si de rau, pana la exces. Dreapta masura nu se intalneste decat la centru. Vitejia getilor se conjuga (ceea ce Herodot afirma explicit, chiar daca unii autori romani prefera sa trunchieze fraza) cu nechibzuinta lor. Este reactia unor impulsivi care nu isi controleaza miscarile prin ratiune, de aici si tentativa nebuneasca de a se opune fara noima imensei armate a marelui rege persan. Asa stau lucrurile cu vitejia. Cat despre calificativul „cei mai drepti”, oricat de drepti vor fi fost getii, inca si mai drepti apar la autorii antici indienii, si aceasta pentru simplul motiv ca sunt inca si mai exotici, asezati la marginile lumii cunoscute. Sau, si mai spectaculos, tribul argipeilor, situat spre capatul tinuturilor scitice, oameni care se hranesc doar cu fructe si lapte, traiesc sub arbori, nu poarta arme si, considerati sfinti, sunt chemati sa judece pricinile vecinilor. Fata de un asemenea grad de inocenta si sfintenie, „dreptatea” getilor paleste!

Dar tracii, si getii in egala masura, mai prezinta, potrivit specialistilor greci in materie, si alte trasaturi demne de interes. Sunt mari iubitori de femei, s-ar spune de-a dreptul destrabalati, si, in egala masura, mari iubitori de vin. Si aici, ca si in materie de vitejie sau de dreptate, le lipseste simtul echilibrului. Si invers, acesti betivi si afemeiati pot deveni pe neasteptate asceti, trecand cu usurinta la excesul contrar, incapabili de a se fixa pe linia de mijloc. Povestea despre Burebista si vita de vie, relatata in Geografia lui Strabo, este edificatoare. Burebista a decis sa-i disciplineze pe geti. Si cum poti sa disciplinezi un neam inclinat spre bautura altfel decat impiedicandu-l sa mai bea? Decizia nu putea fi decat distrugerea vitei de vie (un precedent istoric al prohibitiei!). Intrebarea este: ne aflam in fata unei informatii sau a unei fabulatii? Inclinam sa credem ca nu Burebista avea interesul de a distruge efectiv vita de vie, ci grecii simteau nevoia sa o distruga in mod simbolic pentru a reusi sa inteleaga cum din anarhia geta a putut izvori, gratie deplasarii spre comportamentul ascetic, o mare forta politica si militara.

O alta naratiune in jurul careia s-a construit o intreaga mitologie greceasca, apoi romaneasca, il are ca erou pe Zalmoxis, sclav al lui Pitagora (daca ar fi sa-l credem pe; Herodot), devenit divinitate geta. Fapt este ca tot ce se stie de spre religia lui Zalmoxis provine din textele grecesti – ele insele tributare „parintelui istoriei” – si nicidecum din mediul autohton geto-dacic. Avem de a face cu o proiectie a doctrinei pitagoreice, procedeu practicat de altfel nu numai asupra Daciei, ci si a altor zone de margine. Aceasta nu inseamna ca nu va fi existat un Zalmoxis in panteonul getic, dar prea marea asemanare dintre religia lui si invatatura lui Pitagora indeamna la o elementara prudenta, dovedindu-se inca o data ca, vorbind despre altii, grecii nu incetau in realitate sa vorbeasca tot despre ei insisi.7

Textele de care dispunem cuprind probabil si informatie valabila, dar filtrata, deformata, amestecata cu materie straina si transfigurata ideologic. Chestiunea este cum poate fi ea izolata, in lipsa altor surse care sa confirme sau sa infirme. Oricum, preluarea ad litteram a consideratiilor autorilor antici nu mai poate fi acceptata; este pur si simplu o manifestare de infantilism istoriografic. Istoricii nu vor inceta sa caute samburele de adevar: aceasta este meseria lor. Dar orice reconstituire, oricat de subtila, nu poate fi, in acest domeniu, decat ipoteza. Nu avem cum sa traducem pana la capat discursul grecesc in istorie geta autentica.

Fanteziile getice ale grecilor ilustreaza un caz limita, cu atat mai frapant cu cat cel in cauza tace, neputand amenda cu nimic ceea ce se spune despre el. Insa tocmai puritatea acestui tip de discurs, devenit autonom fata de obiectul sau, ne pare de natura a confirma, intr-un sens mai general, dependenta, variabila dar inevitabila, a demersului istoriografic fata de cliseele alteritatii.

Conspiratorii.

Repertoriul „celuilalt” este, asadar, inepuizabil. Dar unele roluri i se potrivesc cu deosebire. Printre acestea figureaza si functia de conspirator. O asemenea postura se justifica printr-una dintre irezistibilele tentatii ale imaginarului istorico-politic, aceea de a explica mersul evenimentelor, si mersul lumii in genere, printr-un complex de manevre oculte puse la cale de grupuri restranse, dar nespus de influente. Intelegerea curenta a istoriei privilegiaza interpretarea „conspirationista”. Adevaratul efort nu este sa-ti imaginezi conspiratii – acestea se plasmuiesc de la sine – ci, dimpotriva, sa rezisti la seductia lor simplificatoare. Succesul teoriilor conspirative decurge din faptul ca in tesatura lor se impletesc cateva dintre enunturile de baza ale imaginarului: prezenta insidioasa a „celuilalt” printre noi; reducerea istoriei la actiunea unei categorii limitate de personaje; existenta, dincolo de ce se vede, a unor resorturi secrete; confruntarea dintre Bine si Rau si speranta in triumful final al Binelui .

In Evul Mediu, ereticii, leprosii sau evreii sunt intalniti frecvent in postura de conspiratori. Leprosii otravesc fantanile, iar in 1321, in sudul Frantei, se inregistreaza chiar o „incercare” a lor de a pune mana pe putere. Au fost, fireste, macelariti. Vine apoi randul vrajitoarelor, una dintre straniile obsesii ale Occidentului in secolele XVI-XVII. Toti acestia sunt agenti ai Diavolului. Epoca moderna nu face decat sa laicizeze mecanismul pe care, departe de a-l atenua, il perfectioneaza, dandu-i un sens politic acut. In fapt, cu cat confruntarile si rasturnarile sociale si politice sunt mai frecvente, cu atat si conspiratia este mai prezenta, ca mecanism explicativ. Raoul Girardet izoleaza trei mari conspiratori ai ultimelor doua-trei secole: iezuiti, francmasonii si evreii. Adunand tot ce li s-a pus in seama, s-ar putea concepe o istorie moderna si contemporana, explicata in totalitate, pana la detaliu, prin acest triplu proiect conspirativ, vizand, in fiecare caz, nici mai mult nici mai putin, dominatia mondiala. Ramane mangaierea ca Binele trebuind sa invinga pana la urma Raul, succesul complotistilor nu poate fi durabil .

Mecanismul conspirativ pare cu atat mai verosimil, cu cat „efectele” lui sunt adesea reale. Se porneste de la efecte si se imagineaza un principiu cauzal unic si ocult. Revolutia franceza s-a petrecut cu adevarat. Ea trebuie sa aiba insa un mobil ascuns: acesta este proiectul masonic. Fara masoni, nu ar fi fost revolutie. Cine ar putea nega formidabila expansiune rusa a ultimelor trei secole? Ea nu ajunge insa doar sa fie, ci trebuie sa aiba un mobil precis si mai cu seama secret. Acesta este Testamentul lui Petru cel Mare, in care se afla scris de la bun inceput tot ce o sa se intample. Partea amuzanta a povestii este ca Marx insusi a crezut in validitatea acestui document apocrif, el care asezase istoria pe baze explicative aflate la antipodul unor asemenea interpretari; cum se vede, nimeni nu este pe deplin imunizat contra psihozei conspirative!

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, occidentalii, temandu-se de o reactie pe masura la propriul lor imperialism, au confectionat din toate piesele „pericolul galben”, vasta conspiratie chino-japoneza vizand alungarea europenilor din Asia si, intr-o faza ulterioara, invadarea, supunerea si colonizarea Europei. Cand, in 1904-1905, Japonia a zdrobit armata si flota rusa in razboiul din Extremul Orient, multi isi vor fi inchipuit ca profetiile incepeau sa se adevereasca; dar, pana la urma, peste europeni n-au venit chinezii, ci rusii si americanii. A urmat, pentru Occident, psihoza intretinuta de „pericolul rosu”, iar pentru sistemul comunist psihoza inca si mai preocupanta a incercuirii imperialiste si a comploturilor de tot felul din afara si din interior puse la cale de imperialism. Fascinatia interpretarilor „subterane” a atins in secolul nostru o cota remarcabila. Ceea ce explica si exceptionala cariera a spionajului, in fapt ca si in imaginar, si valorizarea spionului ca erou fauritor de istorie. O intreaga productie literara, cinematografica, dar si istoriografica tinde sa acrediteze schema rocambolesca a unor decizii majore si evolutii cruciale datorate acestor cavaleri ai informatiilor ascunse. Cand se va trage linia, se va constata probabil ca randamentul a fost neinsemnat fata de pretul platit!

Conspiratori si conspiratii au existat si vor exista, fara indoiala. Nici Mafia, nici K. G. B.-ul nu sunt fictiuni. Intrebarea este in ce masura istoria accepta sa le faca jocul. Un grup ocult poate croi tot felul de proiecte, dar pana la urma nimeni nu are cum forta istoria sa faca altceva decat este inclinata sa faca, prin jocul combinat al unei infinitati de factori. Nu faci o revolutie cand vrei s-o faci numai fiindca esti mason, si nu cuceresti lumea numai fiindca asa ti-a lasat vorba Petru cel Mare!

Prabusirea comunismului in Europa de Est in 1989 si-a atras repede interpretarea conspirativa. Asa ar fi pus lucrurile la cale, intalnindu-se la Malta, Reagan si Gorbaciov. Faptul ca economia comunista era in cadere libera, faptul ca populatia se saturase de nesfarsitele privatiuni si promisiuni, faptul ca din ideologia comunista nu mai ramasese decat o adunatura de vorbe goale, faptul ca in Uniunea Sovietica reforma lui Gorbaciov, menita sa revitalizeze sistemul, declansase, dimpotriva, irezistibila lui dezmembrare, toate aceste evolutii dramatice de ordin structural paleau, potrivit schemei conspirative, in fata unei intelegeri politice inca mai dramatice si pe deasupra secrete. In cazul romanesc, conspiratiei mondiale i s-a adaugat conspiratia autohtona. Actiunea complotista a grupului care a preluat puterea in decembrie 1989 a avut darul de a eclipsa in imaginar insusi fenomenul profund al revolutiei. Ce au facut pana la urma complotistii se va afla mai mult sau mai putin, si cu siguranta in versiuni contradictorii, dar indiferent de scenariile sau de reusita lor, faptul masiv, fundamental, ramane acela al unei revolutii, al unei rasturnari de sistem pe care numai o avalansa istorica de proportii putea sa le provoace.

Si toate acestea din cauza faptului ca istoria este excesiv de complicata. Inevitabil, interpretarile tind spre simplificare. „Conspiratia” nu face decat sa-si ofere serviciile celor tentati de explicatii comode, definitive si univoce.8

In cautarea momentului dintai.

Atragerea trecutului spre prezent este marea tentatie a imaginarului istoric. Se petrece cu istoria un irezistibil proces de actualizare: sunt fapte sau segmente temporale care capata, pentru ziua de astazi, o functie explicativa si un grad de exemplaritate, greu justificabile dintr-o perspectiva strict pragmatica. Omenirea merge spre viitor cu privirea intoarsa spre trecut. Paradoxal (data fiind indepartarea in timp), dar perfect explicabil (tinand seama de mitologicul prestigiu al inceputurilor), nimic nu este mai actual decat originile. Nu exista istorie fara mituri fondatoare. Momentul de inceput, creatia cea dintai justifica existenta si marcheaza destinul, locul in univers, al fie carei comunitati: de la trib la natiunea moderna. Este certificatul de nastere in lipsa caruia ar lipsi insasi identitatea. De aceea discursul despre inceputuri este in permanenta rememorat, ideologizat si politizat.

Momentul fondator nu se recomanda singur. Incepem acolo unde vrem sa incepem: o data cu crearea lumii (asa cum se deschide orice „cronica universala”, genul istoriografic major al Evului Mediu) sau de la cea din urma revolutie (22 septembrie 1792 devine in Franta revolutionara ziua intai a anului 1 al unei noi ere). Fenomenul curent consta in multiplicarea momentelor fondatoare sau refondatoare si in inlantuirea lor. Pentru a rezista fluxului erodant al vremii, fundatia trebuie consolidata, reinnoita si rememorata periodic. Sunt tot atatea jaloane ale unei istorii care nu poate fi decat semnificativa si exemplara. Unde se asaza, de pilda, fundatia Frantei? Desigur, se poate aseza oriunde. Vom alege, totusi, in conformitate cu traditia istoriografica, fie Galia lui Vercingetorix, fie statul franc al lui Clovis. Tara este, asadar, prefigurata, ea exista dinainte de a purta numele sau de azi, dar cunoaste totodata un neintrerupt proces de „recreare”, tinzand spre materializarea modelului ideal, prin lungul sir al regilor care „au facut Franta”, prin marea Revolutie care a facut natiunea franceza, prin Rezistenta celui de-al doilea razboi mondial care i-a afirmat vitalitatea si a purificat-o, si asa mai departe. Un sir repetitiv de fapte decisive, menite sa fortifice, sa desavarseasca, sa reactualizeze fundatia originara. Unele dintre ele capata un sens liturgic, inscrise in calendarul laic (aidoma sarbatorilor religioase din calendarul bisericesc) si astfel rememorate, recreate simbolic, in ritmul ciclurilor anuale. Asa se incarca istoria cu sens! Asa se incarca prezentul cu istorie!

Fundatia, in sensul ei arhetipal, este impregnata de sacralitate. Actul fondator are menirea de a atrage spre alcatuirile omenesti ceva din vigoarea, permanenta si incoruptibilitatea fortelor cosmice. Versiunile moderne nu au pierdut nimic din intensitatea simbolica a tipologiei traditionale, procedand doar la metamorfozarea sacrului in ideologic si politic. Tipologia traditionala presupune si o puternica personalizare; eroul fondator, el insusi de regula un semi-zeu, asigura legatura si marcheaza tranzitia dintre lumea zeilor si lumea oamenilor, dintre formele dintai ale creatiei si structurile politice ale cetatii. Sunt privilegiate in acest stadiu interventiile „din afara”, menite sa propulseze in istorie spatii anterior virgine, procedeu oarecum analog actului sexual, ilustrare a vocatiei integratoare a imaginarului. De fiecare data, este o „nastere” care nu se poate petrece decat printr-un act fecundator; acesta transfera noii creatii excelenta unor structuri mai apropiate de zei si de origini. Nici obarsiile autohtone nu lipsesc in imaginarul traditional; de constatat insa ca pana si cetatile mandre de istoria lor veche si glorioasa si inclinate spre un discurs autohtonist simt totusi tentatia recursului la principiul interventiei valorizatoare. Cazul Atenei, intemeiata potrivit traditiei de egipteanul Cecrops, si intr-o faza ulterioara, mai apropiata de timpurile istorice, „reintemeiata” de Theseu, erou cu dubla origine, autohtona si straina.

O solutie particulara este interventia animalelor-calauze; acestea il conduc pe erou spre tara care urmeaza sa fie fondata. O caprioara i-a indreptat pe huni, apoi pe unguri, spre inima Europei. Dragos a intemeiat Moldova pornind la vanatoare si urmarind zimbrul.9 Iata, asadar, un personaj real si o intemeiere in esenta autentica, turnate insa in schema mitica. In mod simetric si Tara Romaneasca s-a intemeiat printr-o interventie exterioara: descalecatul lui Negru Voda. Spre deosebire de Dragos, fondatorul muntean nu este insa atestat documentar, si nici evenimentul respectiv, motiv pentru care spre sfarsitul secolului trecut istoriografia critica a exclus acest episod din istoria „reala” a tarii. Mai tarziu, Gheorghe Bratianu a formulat ipoteza „acoperirii” prin Negru Voda a unui fapt real: participarea fagarasenilor la intemeierea Tarii Romanesti (in Traditia istorica despre intemeierea statelor romanesti, 1945). Principiul sau teoretic era ca nu exista legenda fara un anume adevar care sa o sustina; dupa el, si potrivit autorilor pe care ii cita, asa ar fi stat lucrurile si cu razboiul troian sau cu fondarea Romei. Metodologie „pozitivista”, la care, sustinand drepturile imaginarului, ne permitem sa nu aderam. Pentru a exista in imaginar, Negru Voda nu avea nevoie de un Negru Voda autentic sau de cineva care sa-i joace rolul. Avea nevoie, pur si simplu, de schema, adanc intiparita in mitologie, a interventiilor fondatoare. Am constatat deja ca imaginarul se poate construi la fel de bine pe realitate sau tot pe imaginar. Dublul descalecat romanesc are meritul de a ilustra ambele variante: atat realitatea transfigurata, in cazul lui Dragos, cat si fictiunea pura (cel putin pana la proba contrara, putin plauzibila, a autentificarii unui „Negru Voda”!).

Chiar in varianta moderna, secularizata, miturile fondatoare nu s-au eliberat usor de seductia interventiilor providentiale. Procedeul a continuat sa asigure, acolo unde era posibil (dar ce nu este posibil in imaginar?), un transfer de prestigiu dinspre creatiile mai vechi si validate de istorie spre noile creatii care isi capatau astfel dintru inceput legitimarea. Potrivit versiunii initiale, Rusia este o creatie germanica, fiind intemeiata de varegi (normanzi). Romanii, pana tarziu, nici nu au vrut sa auda de daci; ei trebuiau sa fie romani, continuatorii celui mai stralucit imperiu si celei mai stralucite civilizatii din cate a cunoscut omenirea.

Treptat insa, tipologia moderna s-a precizat in toate elementele ei. Miturile fondatoare moderne inclina spre democratie si spre autohtonism. Eroul fabulos lasa loc poporului, iar nobletea obarsiei apare mai putin semnificativa decat ancorarea in solul ancestral. Revolutia franceza a putut fi considerata, printr-o simplificare aproape caricaturala, ca o confruntare decisiva intre aristocratia de obarsie germanica si poporul galic. Francii ii supusesera pe autohtoni in urma cu mai bine de un mileniu; venise in sfarsit vremea revansei. Rusii au inteles la randul lor ca trebuie sa se debaraseze de varegi; in ultimele doua secole acestia au pierdut constant teren in favoarea autohtonilor slavi. Teoria varega s-a spulberat; in spiritul nationalismului modern ar fi intolerabil ca Rusia sa fi fost inventata de germani. Nici atasamentul romanilor fata de romani nu a ramas intact. Istoria romanilor, care debuta traditional prin cucerirea romana a Daciei, s-a adancit fara incetare, pentru a-i cuprinde pe daci, apoi si culturile preistorice anterioare acestora. Pe firul unei asemenea evolutii indelungate, momentul roman, chiar daca ramane semnificativ, nu mai poate fi socotit act fondator prin excelenta. Dacii, oamenii pamantului, sunt in schimb puternic valorizati. Romanii apar astazi mai curand daci sau daci romanizati decat romani (ceea ce poate sa para extrem de logic, dar potrivit aceleiasi logici nici romanii nu sunt intru totul romani si nici dacii, daci; nu exista o „biologie” dacica, romana sau romaneasca, orice sinteza culturala nefacand altceva decat sa unifice un conglomerat de origini diverse).

Nu ne aflam neaparat in fata unui plus de adevar; este insa, cu siguranta, o reelaborare ideologica. Ideologia democratica privilegiaza masa autohtona fata de elita cuceritoare, iar ideologia nationala, inradacinarea intr-un spatiu predestinat fata de eventualul aport strain.

Si astfel, popoare si civilizatii de mult inghitite de valurile succesive ale istoriei, sunt reinviate simbolic pentru a se legitima configuratii politice si culturale prezente care nu mai au nimic de a face cu ele. Intr-o Elvetie intemeiata, potrivit istoriei efective, ca si traditiei (legenda lui Wilhelm Tell), pe la 1300, descoperirea locuintelor lacustre aduce revelatia unei vechimi nebanuite; spre mijlocul secolului al XIX-lea, arheologul Ferdinand Keller procedeaza la identificarea elvetienilor de astazi cu stramosii lor „lacustri”: aceiasi locuitori si aceeasi configuratie teritoriala din epoca pietrei pana in prezent! Turcia moderna a lui Kemal Atatürk i-a descoperit pe hititi, impingandu-si prin ei inceputurile cu cateva mii de ani mai devreme de instalarea turcilor in Asia Mica. In timpul razboiului din Golf, Saddam Hussein a considerat util sa arunce in balanta argumentul exceptionalei antichitati a statului irakian, descendent direct al civilizatiei sumeriene de acum cinci mii de ani. O tara veche de cand lumea, pe care nimic nu a clintit-o de-a lungul mileniilor, nu avea a se teme de tanara, artificiala si in consecinta efemera civilizatie americana.

Adancimea istoriei este o garantie de perenitate. Unele raportari la trecut sunt cu siguranta mai frapante decat altele; dar toate ilustreaza un mecanism universal. Ne putem intreba, cu nedumerire sau cu un indulgent zambet de superioritate, ce mai au oare in comun astazi turcii cu hititii, ori irakienii cu sumerienii? Raspunsul este simplu: au tot atat de putin in fapt, si tot atat de mult in plan simbolic, cat au romanii cu dacii!

Historia, magistra vitae.

Istoria ne ofera cu generozitate tot ce ii cerem: legitimare, justificari, modele. Ea este prin excelenta, cum bine se stie, sau cum credem ca stim, invatatoare a vietii: „Historia, magistra vitae”. Convingere conjugata cu alta, aceea ca „istoria se repeta”.

„Viitorul si trecutul.

Sunt a filei doua fete, Vede-n capat inceputul.

Cine stie sa le-nvete.

Tot ce-a fost ori o sa fie.

In prezent le-avem pe toate [ . ] „

Totul s-a experimentat de atatea ori, incat ar trebui sa nu mai avem nici o dificultate in recunoasterea cailor bune si evitarea celor periculoase. O data acceptat principiul, deschidem cartea istoriei si incepem sa invatam din ea. Invatamintele nu lipsesc. Necazul este, poate, ca sunt prea multe. Ce alegem din ele?

De regula, generalii sunt in urma cu un razboi. Ii fascineaza istoria. Pregatesc fiecare nou macel luand foarte serios in consideratie invatamintele celui precedent. Au intrat cu entuziasm in primul razboi mondial, socotind ca va fi un conflict scurt, rezolvat printr-o batalie decisiva, asa cum fusesera confruntarile armate ale secolului al XIX-lea. S-au trezit insa intr-un razboi de pozitii, incremenit, an dupa an, de-a lungul transeelor si fortificatiilor. Invatand ce era de invatat din aceasta noua situatie, francezii au construit linia Maginot si au asteptat linistiti cel de-al doilea razboi mondial. Era o linie peste care nu se putea trece. Germanii nu au trecut-o, au ocolit-o! Al doilea razboi nu a mai semanat cu primul: s-a caracterizat prin miscare, prin actiuni ample pe spatii imense si rasturnari dramatice de situatie. Americanii au invatat lectia si au aplicat-o in razboiul din Coreea. Generalul McArthur a declansat o ofensiva in forta, urmarind zdrobirea completa a adversarului; ar fi dorit sa apeleze, dar nu i s-a permis, si la armamentul nuclear. Confruntate insa cu interventia chineza, Statele Unite nu au mai avut cum sa duca operatia pana la capat. Era greu sa supui imensa China tratamentului aplicat Germaniei si Japoniei, in plus nici situatia internationala nu mai permitea un razboi total. Semanand doar in parte cu razboiul precedent, razboiul din Coreea nu a mai putut fi pe de-a-ntregul castigat; a fost pe jumatate castigat, pe jumatate pierdut. Din nou lectia a fost invatata si aplicata in razboiul din Vietnam, pe care americanii s-ar fi multumit sa-l castige pe jumatate, dupa modelul coreean. Dar inca o data tipologia confruntarii nu a corespuns asteptarilor. S-au aruncat mai multe bombe asupra Vietnamului decat asupra Germaniei si Japoniei in cel de-al doilea razboi mondial, deosebirea fiind ca jungla nu este prea sensibila la bombardamente. Nesesizand diferenta, America a pierdut primul razboi din istoria ei. Daca generalii ar fi stiut mai putina istorie, ar fi gandit poate lucrurile cu o minte mai deschisa.

Orice segment al trecutului este susceptibil de a deveni model si poate fi invocat in sprijinul oricarui demers actual. Nu trecutul ne spune ce sa facem cu el; stim noi ce avem de facut. Umanistii Renasterii au avut revelatia descoperirii Romei antice. De fapt, redescopereau si actualizau propria lor Roma. Fiindca, mai inainte, si Evul Mediu privise, nu mai putin fascinat, spre Roma sa, perceputa ca centru de iradiere a dublei ideologii imperiale si crestine. Si papii, si imparatii, de acolo si-au tras legitimitatea. Dar, secole mai tarziu, si revolutionarii francezi aveau sa-si afle legitimitatea tot la Roma, in cazul lor intr-o Roma a virtutilor republicane, zugravita pe panzele lui David si invocata in discursurile lui Saint-Just; ca revolutionari, priveau spre viitor, totusi nu incetau sa caute modele si simboluri intr-o istorie veche de doua mii de ani. Roma l-a fascinat si pe Mussolini; trecutul ei imperial parea a prezice Italiei un viitor imperial pe masura. O singura Roma, dar cate priviri asupra ei!

La fel de exploatat, ca model multifunctional, a fost si Evul Mediu. Romanticii au extras din el toate semnificatiile imaginabile. Reactionarilor de felul lui Chateaubriand (Le Génie du christianisme, 1802), sinteza medievala de civilizatie le-a oferit un complex de argumente impotriva ideologiei revolutionare, individualiste si laice, si in favoarea unei societati organice, solidare, patrunse de spirit religios si credincioase principiului monarhic. Alti romantici, dimpotriva, au elogiat – precum Jules Michelet – tot cu exemplificari medievale, poporul si ideile democratice. Pana la urma, Evul Mediu a servit, in egala masura, monarhia si revolutia, biserica si laicitatea. Si tot prin Evul Mediu, romanticii au exaltat ideea nationala, epoca de mijloc fiind martora nasterii popoarelor europene si tineretii lor glorioase. Ideologia nationalista si-a gasit astfel un sprijin pretios intr-o faza istorica lipsita in fapt de orice umbra de spirit national. Ce poate fi mai graitor pentru actualizarea si instrumentalizarea trecutului decat atragerea Evului Mediu intr-un joc ideologic pe care nici nu l-ar fi putut banui?

Fiecare proiect actual este susceptibil de a poseda un „dublu mitic”, situat intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat, mai mult sau mai putin mitificat, care ii serveste drept justificare.

Istoria nu se repeta. Putem fi sedusi si derutati de asemanari intamplatoare, insa, in datele lui esentiale, prezentul nu este niciodata aidoma trecutului. Constante exista, fara indoiala, precum structurile mentale pe care tocmai le trecem in revista. Ele se prind insa in tesaturi mereu diferite. Situatiile sunt altele, fara incetare, si chiar daca am gandi neincetat la fel, trebuie sa imaginam raspunsuri diferite, fiindca intrebarile la care avem a raspunde sunt diferite. Cea mai sigura metoda de a gresi consta in aplicarea automata a „invatamintelor” istoriei. Ce ne poate invata istoria, acum, la sfarsit de secol XX, in materie de democratie, eficienta economica sau integrare europeana? Nimic, in afara unor idei si valori foarte generale, insuficiente pentru adoptarea unor decizii adecvate. Prezentul nu poate fi gandit, in mod rezonabil, decat in termenii prezentului.

Si apoi, ce istorie invocam? Noi nu ne intalnim cu istoria reala, ci cu propriul nostru discurs despre istorie. Noi alegem, noi decidem ce este bine si ce este rau, noi elaboram modele. Nu istoria ne invata, ci noi ii spunem istoriei ce trebuie sa ne invete. Stim lectia dinainte. Morala ne apartine, iar istoria nu este decat un argument suplimentar de validare a propriilor noastre optiuni.

Nu este cazul sa ignoram potentialul educativ al istoriei. Dar, inca o data, decizia, buna sau rea, de asumare a unor „invataminte”, cade pe de-a-ntregul in responsabilitatea noastra.

Strategii de evadare.

Paradoxal, istoria ne invata si cum sa evadam din istorie. In aceasta ipostaza, ea nu ne mai tenteaza prin modele demne de urmat, ci ne infatiseaza, dimpotriva, partea rea a lucrurilor, care ar fi putut fi evitata si trebuie in orice caz depasita: o faza de turbulente situata intre puritatea si armonia originilor si desavarsirea senina a zilelor de maine. Ne aflam in fata unor orientari divergente ale imaginarului: cufundarii in istorie ii corespunde, antitetic, obsesia eliberarii de sub tirania ei.

Alungarea din rai este ilustrarea cea mai dramatica a unui inceput de istorie. Istoria incepe sub semnul pacatului si poarta cu sine consecintele funeste ale acestuia. Femeia este blestemata sa nasca in dureri si sa fie roaba barbatului, iar barbatul sa castige painea prin sudoarea fruntii. Omul nu a fost creat pentru istorie; istoria inseamna pedeapsa, deteriorare, iesire din starea fireasca a fapturii umane.

Mitul varstei de aur exprima credinta intr-o asemenea stare pre-istorica, desavarsire ferita de amenintarea timpului corupator, si aceasta intr-o multitudine de variante, cele mai familiare culturii europene fiind versiunea mitologica greco-romana (literaturizata de Hesiod in Munci si zile si de Ovidiu in Metamorfoze) si imaginea biblica a Paradisului terestru. O lume pierduta, ramasa departe in urma noastra, dar care demonstreaza totusi ca istoria nu este o fatalitate. Rationalismul modern a preluat, ca in atatea alte cazuri, mesajul mitologic, reelaborandu-l. „Bunul salbatic”, atat de indragit de filosofii secolului al XVIII-lea, se infatisa ca exemplu viu al virtutilor umane primare denaturate prin actiunea perversa a civilizatiei. Cand Bougainville, navigator monden si filosof, debarca in Tahiti, el are revelatia descoperirii unui Paradis fara Dumnezeu, si ajunge cu atat mai usor la aceasta concluzie cu cat o avea deja intiparita in minte; asa trebuia sa se prezinte viata primitiva prezervata in toate elementele ei: cu oameni frumosi si sanatosi, traind intr-un decor magnific, lipsiti de griji, obtinand totul fara prea multa munca, necunoscand invidia, gelozia si razbunarea si (argument valorizant intr-o epoca de libertinaj) detasati de orice religie, dar inclinati spre Amor, singurul lor zeu . Jean-Jacques Rousseau, in faimosul sau Discurs asupra originii si fundamentelor inegalitatii dintre oameni, a dat acestui mit cea mai elaborata expresie filosofica; potrivit argumentatiei sale, intrarea in istorie l-a denaturat pe om atat biologic, cat si moral. Punctul de plecare ar fi fost „inventarea” proprietatii private, perturbatoare a egalitatii si armoniei initiale. Marx si Engels aveau sa dezvolte ideea, asezand la baza evolutiei omenirii faza „comunismului primitiv”, premergatoare si prevestitoare a comunismului tehnologic de maine; intre cele doua epoci ferite de istorie, istoria, cu inegalitatile, nedreptatile si conflictele ei, nu mai aparea decat ca o paranteza tranzitorie.

Varsta de aur a originilor justifica, asadar, proiectul unei varste de aur in viitor. Dar chiar intoarcerea in trecut si-ar putea afla unele solutii, in ciuda aparentei ireversibilitati a timpului. Istoria ciclica ofera o posibilitate: vom trece candva prin faze similare sau, cine stie, chiar identice cu cele parcurse pana acum. Unele scenarii catastrofice recente mizeaza la randu-le pe intoarcerea la primitivism. Razboiul nuclear ar pune capat – printr-o pedeapsa bine meritata – civilizatiei tehnologice dezumanizante. Dereglarea ecologica poate avea un efect similar: prabusirea intregului sistem de civilizatie. Supravietuitorii vor reveni la prima miscare a jocului, intr-o lume mai simpla, mai apropiata de natura, lipsita de tehnologie si de efectele ei nocive. Ramane de vazut ce se va intampla: o sinteza mai buna de civilizatie sau reluarea ciclului spre un nou cataclism si asa mai departe.

Reintegrarea trecutului ramane o ipoteza. Sigur este doar ca mergem spre viitor. Si ceea ce impresioneaza in acest mers este dorinta irepresibila de depasire a istoriei. Ne grabim sa parcurgem segmentul istoric care ne-a fost destinat, atrasi de promisiunea a ceea ce se afla „dincolo”. Conceptia iudeo-crestina a istoriei mizeaza tocmai pe sfarsit. O istorie scurta (de cateva mii de ani) situata intre crearea lumii si episodul paradiziac al inceputurilor si sfarsitul lumii cu Judecata de Apoi. Am pornit din Paradisul terestru si ne indreptam, strabatand o vale a plangerilor, spre Paradisul Ceresc, spre noul Cer si noul Pamant care vor dainui in vesnicie. Acestei versiuni transcendente de iesire din istorie i se adauga o solutie complementara si oarecum concurenta de factura „terestra”. Ea este sustinuta de ideologiile milenariste (al caror principal text de referinta, obscur si interpretabil in toate sensurile, este Apocalipsa atribuita Sfantului Ioan), structurate pe conceptia unui dublu sfarsit, sfarsitul definitiv al Judecatii de Apoi fiind precedat de un „sfarsit al istoriei”. Intre cele doua momente decisive se afla regatul mesianic, regatul de o mie de ani (de unde si denumirea de „milenarism”), materializare terestra a sfinteniei si armoniei. Milenaristii asteapta revenirea lui Mesia, pe care insa, adesea, inteleg sa o pregateasca si sa o sustina; angajarea lor poate deveni violenta, menita sa grabeasca iesirea din istorie, lovind fara crutare in tot ceea ce inseamna ordine actuala. Prin esenta lui, milenarismul este revolutionar, revolutionar in sensul absolut al termenului, o data ce preconizeaza o lume noua, cu totul alta decat lumea existenta. Principiul sau fondator este „tabula rasa”.10.

Formulei religioase originare i s-a adaugat in epoca moderna un milenarism secularizat, trecut prin binecunoscutul mecanism rationalist de reelaborare stiintifica si filosofica a miturilor fundamentale. In cazul milenarismului, transfigurarea a fost usurata de incarcatura oricum sociala si revolutionara a acestei ideologii religioase. Chiar fara Dumnezeu, milenarismul ramane milenarism, cu alte cuvinte solutie de iesire dintr-o istorie nesatisfacatoare spre un liman de armonie. Am aratat deja ca marxismul si solutia comunista in genere ofera cea mai tipica manifestare de milenarism laicizat; Mesia este in acest caz Proletariatul, „salvator colectiv”, caruia ii revine misiunea, inscrisa in legile istoriei, de a schimba lumea din temelii. Cuvintele Internationalei (in versiunea franceza): „Du passé faisons table rase” exprima perfect ruptura totala dintre lumea veche, istorica, si lumea noua, postistorica, inaltata pe un teren curatat de racilele trecutului.

Se poate insa iesi din istorie si fara cataclismul milenarist sau comunist. Poate ca, oricum, rostul istoriei este sa ne conduca dincolo de ea, spre o sinteza de civilizatie globala si integratoare, capabila de a armoniza interesele si contradictiile. O data atins acest punct de echilibru, istoria se va opri in loc. Nu vor mai fi dereglari si rasturnari, ci doar o existenta „normala”, lipsita de evenimente sociale dramatice, egala cu ea insasi. O lume poate plicticoasa, dar sigura! La inceputul secolului trecut, Hegel a intrevazut aceasta stare de nedepasit in ordinea instaurata in Europa, si mai ales in spatiul german, in urma Revolutiei franceze si a razboaielor napoleoniene, sinteza de liberalism, democratie si autoritarism! (Marx care, in multe privinte, nu a facut decat sa-l reelaboreze pe Hegel, avea sa treaca sfarsitul hegelian al istoriei prin mecanismul mult mai radical al revolutiei milenarist-proletare). Teoria hegeliana a unei istorii ajunse la incheierea ei logica a fost reactualizata recent intr-o carte mult discutata, publicata in 1992 de americanul de origine japoneza Francis Fukuyama: Sfarsitul istoriei si ultimul om. Prabusirea comunismului si a altor sisteme autoritare si rapida extindere in lume a institutiilor democratice ii par autorului semne ale unui proces de unificare a umanitatii in jurul modelului politic si tehnologic occidental. O data generalizat acest model, istoria omenirii va „ingheta”, in sensul imposibilei depasiri a principiilor liberal-democratice fata de care, aparent, nu exista alternativa.

Evadarea din istorie ne conduce spre o alta preocupare majora, care este scrutarea viitorului. La prima vedere istoria nu ar avea ce cauta aici, domeniul sau fiind, totusi, trecutul. Dar daca nu apelam la istorie, atunci la ce sa apelam? Altceva decat istoria nu exista. De altfel, trecutul si viitorul se inscriu pe aceeasi axa de evolutie, despartite si reunite prin linia subtire (am putea spune chiar inexistenta) a prezentului. Orice tentativa de explorare a viitorului se inspira, asadar, din trecut, fie prin prelungirea liniilor de evolutie cunoscute, fie prin modificarea sau chiar contracararea lor. Oricum, totul se raporteaza la trecut, la ceea ce cunoastem deja. Marile sisteme de inter pretare, filosofiile istoriei, nu isi opresc demersul la ziua de astazi. Ambitia lor este de a descoperi formula globala a devenirii umane. Iar aceasta formula este extrasa din segmentul de istorie deja parcurs, nici nu ar putea fi extrasa din altceva. In buna masura oamenii se intereseaza de trecut, tocmai fiindca sunt preocupati de viitor.

Intrebarea fundamentala este, desigur, daca istoria are sau nu sens. Daca nu are sens, orice efort de a afla din ea incotro mergem se dovedeste derizoriu. Dupa atata abuz de teleologie, scepticismul istoric pare a castiga teren. A trecut vremea marilor constructii filosofice, capabile de a ne spune de unde venim, incotro mergem si gratie carui mecanism. Un ganditor precum Karl Popper nu se sfieste sa afirme, contrazicandu-l pe Marx, absenta oricarui sens in mersul istoriei. In ce ne priveste, ne multumim sa contemplam gratuitatea dezbaterii. In fapt, noi nu stim daca istoria are sau nu are sens, daca este sau nu este orientata, si orice alegere in aceasta dilema tine de pura credinta si nu de vreun adevar demonstrabil.

Tentatia majora ramane totusi – in acord cu regulile imaginarului – aceea de a conferi intregului proces coerenta si semnificatie. Solutiile sunt diverse, dar ele se pot reduce pana la urma la imaginea, simpla sau combinata, a doua figuri elementare: cercul si linia dreapta.

Dispunerea ciclica a evolutiilor cosmice si umane se manifesta ca proiectie mentala a unor fenomene naturale elementare si esentiale. Succesiunea zilelor si noptilor, a fazelor lunii, a anotimpurilor si vegetatiei, toate par a pune in evidenta esentialitatea ciclica a universului, si cu deosebire in societatile primitive sau pretehnologice, foarte sensibile si receptive la tot ce inseamna conexiune intre om si cosmos. Conceptia traditionala dominanta este, asadar, aceea a unei istorii ciclice, sau a mitului eternei reintoarceri, pentru a face referire la lucrarea lui Mircea Eliade (Le Mythe de l'éternel retour, 1949). Sunt, desigur, cercuri si cercuri: cercuri perfecte, inlantuite si incluse unele intr-altele, intr-un sistem de ciclicitate absoluta, ca la vechii indieni, sau, in alte culturi, cercuri aproximative, definind mai curand o sensibilitate ciclica decat un sistem inchegat. La greci, Heraclit, apoi Platon si Aristotel, iar, dintre istorici, Polibiu si-au afirmat explicit, conceptia ciclica. Heraclit sustinea distrugerea periodica a lumii prin foc, iar marele an platonician inchidea in el un ciclu al universului sfarsit printr-un cataclism, sugestie istoricizata de Polibiu, in sensul prabusirii periodice a institutiilor si civilizatiei, si reluarii, prin supravietuitori, a unei noi istorii. Dar si linia dreapta este prezenta in gandirea istorica greceasca, cel putin raportata la un segment limitat. Sa precizam de altfel ca istoricii greci sunt in genere mai preocupati de contemporaneitate si de „timpul scurt” (al razboaielor si al unor evolutii politice) decat de destinul omenirii. Pe de alta parte, ideea unui mers ascendent ia locul la un moment dat conceptiei traditionale a declinului consecutiv „varstei de aur”. Contemporanii lui Pericle devenisera constienti de progresul infaptuit de-a lungul catorva secole. Viitorul ramanea insa in ceata, prea putin (sau deloc) marcat de scenarii ale progresului. Se poate identifica in Antichitate o doza semnificativa de scepticism istoric (corespunzand, in fapt, si efectivei fragilitati a civilizatiilor antice, realei succesiuni de intemeieri si prabusiri), iar acest gen de neincredere avea sa se accentueze in secolele care au urmat fazei clasice a civilizatiei grecesti. Sensibilitatea ciclica este de netagaduit si ea conduce spre pesimism istoric. Totul se inalta spre a cadea apoi in ruine. Lipseste in filosofia istorica a Antichitatii un scop mai inalt, care sa atraga istoria si omenirea spre viitor. Poate ca tocmai in aceasta neincredere si dezorientare, in lipsa unui proiect precis, mai curand decat in blocajele de ordin material, ar trebui cautata cheia dezintegrarii civilizatiei clasice. Antichitatea s-a prabusit fiindca nu a crezut in istorie.

l-a luat locul o noua sinteza de civilizatie pentru care istoria avea un tel precis. Opusa ciclicitatii traditionale, conceptia iudaica a istoriei, inscrisa in Biblie, preluata apoi si extinsa la scara planetara de crestinism, rezuma mersul omenirii la o linie simpla, reunind momentul Creatiei cu sfarsitul lumii si Judecata de Apoi. O istorie cu un singur inceput si un singur deznodamant, jucata o data pentru totdeauna. O istorie scurta si densa care, in consecinta, valorizeaza puternic timpul, in contrast cu vagul temporal al Antichitatii. O istorie incarcata cu sens, tinzand spre implinirea spiritului uman si implicand, asadar, un plus de responsabilitate. In fata dezorientarii istorice a Antichitatii, o asemenea istorie nu putea sa nu biruie.

Elemente de ciclicitate se intalnesc totusi si in aceasta istorie esentialmente liniara. Potopul este un sfarsit al lumii urmat de un nou inceput. Isus apare ca un nou Adam, deschizator al unei istorii reinnoite. Iar calendarul liturgic nu face decat sa rezume anual, in cicluri repetate, momentele cele mai semnificative ale unei unice istorii. Dar sensul global, inca o data, este liniar si ascendent, orientat spre o stare de perfectiune transcendenta.

Ideea progresului, atat de caracteristica epocii moderne, nu este pana la urma decat versiunea secularizata a acestei scheme crestine. O istorie care avanseaza etapa dupa etapa si se prelungeste tot mai departe in viitor. Prelungindu-se, de altfel, simetric, si in trecut. De la creatia biblica, datata la patru sau cinci mii de ani inainte de Cristos, timpul istoric pe care l-am lasat in urma noastra s-a adancit la zeci de mii, sute de mii si poate milioane de ani. Iar in fata noastra viitorul a cunoscut un neincetat proces de amplificare, pentru a permite, aici, pe Pamant, materializare a tuturor potentialitatilor umane. In viziunea cea mai optimista a progresului, cristalizata in secolul al XIX-lea, istoria este o linie dreapta si ascendenta tinzand spre in finit. „Sfarsitul istoriei”, sugerat de unii filosofi, incheie procesul doar in sensul eliminarii contradictiilor si dezechilibrelor, oferind astfel o garantie suplimentara de perenitate.

Cercul si linia dreapta se prezinta insa in tot felul de variante si se combina in fel si chip, iar optimismul si pesimismul istoric merg impreuna. Totul este o chestiune de dozaj si de reprezentativitate; altminteri, in orice epoca intalnim tot ce vrem. Cert este ca dupa un secol XIX mai curand optimist, a urmat un secol XX tentat, nu exclusiv, dar totusi semnificativ, de solutii pesimiste. Linia dreapta, chiar ascendenta, se poate intrerupe brusc, si atunci tot progresul realizat pana acum inseamna ca a fost in van; omul a devenit capabil sa se autodistruga, iar un asemenea scenariu de sfarsit al lumii (printr-un razboi nuclear, de pilda) nu mai prezinta, in versiunea secularizata, un inteles similar cu sfarsitul religios al lumii; acela era deschizator de speranta, conducea spre perfectiunea suprema, pe cand sfarsitul desacralizat este sfarsit si atata tot.

Un fenomen intelectual caracteristic al secolului este si revenirea in forta a teoriilor ciclice. Declinul Occidentului, lucrarea publicata de Oswald Spengler in 1918, isi propunea sa demonstreze ca civilizatiile sunt muritoare, intocmai organismelor biologice; filosoful german atragea atentia ca civilizatia occidentala se apropie de limita fireasca a existentei sale. Aparuta (chiar daca fusese gandita cu multi ani inainte) in contextul sumbru al sfarsitului primului razboi mondial, intr-o Europa ranita si dezorientata, cartea a avut darul de a impresiona, deschizand dezbaterea contemporana in jurul decadentei. Arnold Toynbee, in faimosul sau Studiu asupra istoriei, a preluat si dezvoltat argumentele lui Spengler intr-una dintre cele mai ambitioase lucrari de filosofie a istoriei scrise vreodata. Probabil ca nici o alta tentativa similara nu a avut in secolul nostru impactul teoriilor ciclice ale lui Spengler si Toynbee, constatare de natura a confirma temperarea optimismului istoric si chiar alunecarea in directia contrara. Ne aflam, din nou, in domeniul neverificabil al credintelor. Pornind de la aceleasi date ale realitatii, putem argumenta declinul sau chiar iminenta prabusire a civilizatiei occidentale, sau, dimpotriva, triumful sau definitiv (ca si oricare alta solutie situata intre aceste extreme).

Se va spune poate ca pe istoricii „seriosi” nu ii framanta asemenea intrebari. Ei studiaza faptele, istoria asa cum a fost, si nu isi permit sa se lanseze in ipoteze neverificabile, aflate mult dincolo de limitele profesiunii lor. Este cert ca istoricii profesionisti nu au iubit niciodata prea tare filosofia istoriei. Fustel de Coulanges a caracterizat aceasta nepotrivire in stilul lui sententios. „Exista – considera el – o filosofie si exista o istorie, dar nu exista o filosofie a istoriei.” Afirmatie intru catva curioasa. A vrut poate renumitul istoric sa spuna ca nu ar trebui sa existe o filosofie a istoriei, dar o data ce aceasta exista, cu sau fara „justificare”, cum sa sustii ca nu exista? Problema nu este pana la urma daca istoricii cred sau nu in filosofia istoriei, ci daca este posibil, chiar necrezand in ea, sa te asezi in afara marilor tendinte filosofice. Pana la urma, chiar segmentul limitat caruia i te consacri trebuie inserat undeva, intr-o schema oarecare, si aceasta schema, fie ca o recunosti sau nu, are un sens bine precizat. Interesant istoric ar fi acela care sa nu creada nimic despre istorie!

Atenuare sau conflict?

Timpul care trece este supus unor tentatii opuse. Inerentele uitari si simplificari conduc fie spre armonizarea contradictiilor, fie, dimpotriva, spre dramatizarea lor. „Atenuarea” pare a fi o caracteristica a memoriei comune. Istoria este in acest caz atrasa spre orizontul „varstei de aur”. Contururile se estompeaza, conflictele sunt uitate, durerile se sting. Este nostalgia lumii pe care am pierdut-o, asemanatoare, mutatis mutandis, nepasatoarei varste a copilariei. De cand tot curge istoria, nu a fost generatie care sa nu-si fi exprimat nelinistea pricinuita de dereglarile actuale, de deteriorarea moravurilor si de confuzia sociala. Fata de efervescentul timp prezent, atat de greu de suportat, trecutul pare un refugiu ideal. Unde sunt bunele timpuri de altadata? „Mais oů sont les neiges d'antan?”

Dimpotriva, istoria „voita”, construita, menita sa demonstreze si sa justifice, cu alte cuvinte istoria pur si simplu, manifesta o inclinare nu mai putin accentuata spre extrema cealalta, a unei reconstituiri puternic dramatizate. Istoria, asa cum a fost inventata la un moment dat, ne apare ca un mecanism conflictual. Poate ca si istoria reala este asa, dar este cu siguranta, si intr-o masura mult sporita, istoria pe care ne-o imaginam.

Anularea contradictiilor ne-ar propulsa, asa cum tocmai am constatat, in afara istoriei, fie spre varsta de aur a originilor, fie in misticul regat mesianic, fie spre comunismul radios de maine, fie in societatea postistorica invocata de Fukuyama. Inclinarea spre conflict decurge dintr-o maniera specific umana de a judeca lucrurile. Suntem tentati sa organizam lumea in sensul unei stricte polarizari. Definim cu mai multa usurinta albul sau negrul decat infinita gama de nuante care separa dar si unesc aceste culori fundamentale. Binele si Raul ne sunt concepte familiare, dar oare intre ele nu se afla nimic? Gandim in termeni de opozitie si infruntare; asa intelegem sa dam sens si coerenta unor fenomene altminteri nesfarsit de diverse si de complicate. Suntem atrasi de eveniment, de tot ce inseamna ruptura, de tot ce iese in afara banalitatii cotidiene.

Din acest punct de vedere, logica istoriei nu se deosebeste substantial de sensul informatiei vehiculate prin mass-media. De altfel, „istorie” vrea sa insemne, in acceptia originara a cuvantului, ancheta. Aceasta si-a propus Herodot: o ancheta, un reportaj la scara intregii lumi cunoscute. La fel cum Columb nu a stiut ca descoperise America, nici „parintele istoriei” nu a stiut ca face istorie. El a adunat, asemenea unui reporter, mergand la fata locului sau intreband pe altii, o suma de informatii (carora nici nu se considera obligat sa le dea neaparat crezare). Parintele istoriei poate fi pe drept considerat si parintele sau stramosul indepartat al jurnalismului modern.

Atat jurnalistul cat si istoricul „vaneaza” fapte, carora le confera relief si dramatism. Sunt oare faptele atat de importante? Ramane de discutat, dar cum ar arata fluxul informational fara fapte, fara evenimente iesite din comun? Cu ce interes am urmari un jurnal televizat din care am afla, invariabil, ca „astazi nu s-a intamplat nimic deosebit”? Evident, stirea inseamna ruptura, inseamna conflict. Daca zece oameni pier intr-un accident, aceasta este o stire; daca zece milioane de oameni traiesc o zi ca oricare alta, aceasta nu are cum sa fie o stire. Conditia stirii trebuie acceptata ca atare. Daca nu ne place, putem renunta la stiri, dupa cum putem renunta la istorie, dar pare greu de imaginat un alt gen de raportare la „istoria reala”. Se petrece o deplasare de accent, fiindca orice s-ar spune, revenind la exemplul nostru, disparitia brutala a zece oameni prezinta o importanta reala minima in raport cu banala normalitate a vietii celor zece milioane. Proportiile reale ale faptelor sunt amplificate in imaginar, si uneori puternic amplificate, atunci cand evenimentul capata conotatii de simbol. Viata autentica este cu siguranta mai linistita decat aflam din stiri, iar istoria autentica mai calma decat apare in cartile de istorie. Procedeul priveste nu numai evenimentele izolate, ci si mersul insusi al istoriei, sensul ei global; si la acest nivel se tinde spre structurarea dramatica si „dialectica” a explicatiilor fundamentale, potrivit jocului principiilor opuse.

Prin Herodot, istoria incepe cu relatarea unui conflict major: razboiul dintre greci si persi, simbolizand, in plan mai inalt, confruntarea dintre libertate si despotism. Tucidide, al doilea „parinte” al istoriei (si cel care, in mai mare masura decat Herodot, i-a stabilit regulile), scrie si el despre un conflict, pe care, in ciuda redusei dimensiuni a scenei grecesti, il considera cel mai de seama din istoria lumii: Razboiul Peloponeziac, confruntare puternic polarizata, prin cei doi actori personificand principii opuse: Atena si Sparta. Nici o alta lucrare nu a exercitat, timp de mai bine de doua milenii, o influenta comparabila in istoriografie. Marele model al evocarii istorice avea sa fie, asadar, reconstituirea unui razboi. Tucidide ar fi putut aborda nenumarate alte subiecte, nu mai putin interesante (iar pentru noi, astazi, chiar mai interesante), de pilda cultura greceasca din vremea lui Pericle sau viata cotidiana; important era insa Razboiul! Al treilea mare istoric al Antichitatii, Polibiu, a meditat la randul lui asupra razboaielor si victoriilor romane .

Teoretic vorbind, ar fi fost posibil si un alt gen de istorie, mai „structural” si mai putin conflictual. Daca nu s-a intamplat asa, este probabil datorita faptului ca suntem „programati” sa gandim in termeni conflictuali (tipul de discurs din mass-media confirmand din plin seductia exercitata de acest model si perenitatea lui).

Sensul crestin si medieval al istoriei s-a oglindit in schema augustiniana a confruntarii celor doua cetati, divina si terestra. Diavolul si Anticristul au devenit simboluri ale dezordinii cosmice, materializata pe pamant prin necredinciosi si eretici, si cu deosebire prin lumea islamica, „dublul” opus al lumii crestine (dupa cum, perfect logic, pentru musulmani, lumea opusa era Europa crestina).

Filosofia luminilor a inversat valorile, denuntand dispretuitor superstitia si intoleranta caracteristice Evului Mediu. Axa esentiala a evolutiei umane a devenit antagonismul dintre Ratiune si gandirea prelogica (religioasa si superstitioasa).

Apoi, ideologia nationala a situat istoria pe terenul opozitiilor dintre natiuni si state. Decuparea lumii in entitati avandu-si fiecare propriul spirit si propria misiune istorica, aflate in permanenta confruntare unele cu altele, a multiplicat sensurile si asa pronuntat conflictuale ale istoriei. Francezii si-au rezumat istoria intr-o lunga suita de razboaie cu englezii si germanii, si la fel s-au petrecut lucrurile intre slavi si germani, intre popoarele balcanice si turci, intre romani si turci sau romani si unguri si asa mai departe. Confruntarea dintre rase a devenit la randu-i un principiu de interpretare istorica (sistematizat de Gobineau in Essai sur l'inégalité des races humaines, 1853-1855, lucrare cu notabila inraurire asupra evolutiei ulterioare a teoriilor rasiste). Cateva dintre temele favorite ale perspectivei rasiste: rasa alba amenintata de rasele de culoare (obsesia „pericolului galben” spre sfarsitul secolului al XIX-lea . ), rasa alba civilizatoare a celorlalte rase, arienii, elita a rasei albe, confruntati cu alte grupuri rasiale . S-au putut astfel justifica sclavia, apoi colonialismul si, mai tarziu, in epoca nazista, expansionismul german insotit de „purificare” rasiala. Lupta de clasa formulata de Marx (sclavi impotriva stapanilor de sclavi, serbi impotriva feudalilor, proletari impotriva burghezilor) decurge din aceeasi logica a confruntarii. Aceste trei principii antagonice: natiuni contra natiuni, rase contra rase si clase contra clase au marcat in mod semnificativ discursul istoric al ultimelor doua secole. Si nu numai discursul istoric, fiindca, dupa cum am putut constata, discursul despre trecut este in fond un discurs al prezentului, un discurs despre prezent si pentru prezent. Abuzul de logica conflictuala a generat lunga suita de tragedii contemporane: razboaie, revolutii sangeroase, genocid .

Alte opozitii s-au precizat, in discursul istoric ca si in cel politic, pe parcursul secolului al XX-lea. Ajunge sa mentionam confruntarea democratie-totalitarism, capitalism-comunism, Occident-Lumea a Treia, sau Nord – Sud .

Lupta contrariilor. Este principiul care fecundeaza marile filosofii ale istoriei, axate in genere pe raportul conflictual dintre Bine si Rau; spirit si materie, libertate si despotism etc. Din acest punct de vedere, chiar cele mai sofisticate constructii teoretice nu fac decat sa dezvolte arhetipul. De civitate Dei, opera Sfantului Augustin, care si-a pus pecetea asupra intregii filosofii medievale a istoriei, se infatiseaza ca traducere teologica a conflictului arhetipal dintre principii opuse. La fel, dialectica contrariilor a lui Hegel si, pe urmele lui, fireste, lupta de clasa inteleasa ca motor al istoriei in cazul lui Marx. Oricate secole i-ar desparti si oricat de diferita (desi nu chiar cu totul diferita) ar fi miza istoriei la unul si la celalalt, Augustin si Marx gandesc in acelasi sistem: o istorie minata de contradictii, a caror rezolvare va insemna iesirea din istorie.

Departe de noi ideea ca istoria reala ar fi lipsita de tensiunea confruntarilor. Fara confruntare, opozitie si lupta nu ar exista viata. Doar moartea este „egala”. Ceea ce remarcam este insa tentatia izolarii, amplificarii si simplificarii datelor conflictuale ale istoriei. Istoria inseamna conflict, dar nu inseamna numai conflict, inseamna si apropiere, interferente, inseamna si multa viata „obisnuita”. Oamenii se cearta si uneori se ucid intre ei, dar in genere nici nu se cearta, nici nu se ucid: traiesc, si atata tot. Istoria pe care ne-o reprezentam este mai spectaculoasa si mai dramatica decat viata istorica reala.

Romanii au purtat nenumarate lupte cu turcii; o istorie eroica pe care o stie orice elev de scoala. Dar tot romanii s-au aflat integrati, vreme de multe secole, in spatiul otoman, un timp sensibil mai lung, mai dens si mai incarcat de consecinte decat timpul punctual al conflictelor. Istoria raporturilor romano-otomane este mult mai putin dramatica decat pare in urma unei reconstituiri istorice care privilegiaza confruntarile militare si estompeaza multiplele contacte pasnice. Conflictele romana-maghiare sunt de asemenea bine cunoscute si intens mediatizate, dar si ele pun in umbra o realitate istorica mai semnificativa, aceea a participarii unei parti a spatiului romanesc, timp de aproape un mileniu, la istoria Europei Centrale, laolalta cu maghiarii si cu germanii mai curand decat impotriva lor. Civilizatia romaneasca de astazi este in buna masura rezultatul acestor interferente – sud-est europene, pe de o parte, central-europene pe de alta – si in prea mica masura, sau deloc, rezultatul unor conflicte sangeroase.

Istoria structurala – cu accentul pus pe economie, demografie, problematica sociala, viata cotidiana, mentalitati – isi propune tocmai iesirea din zona conflictuala, prea pronuntat conflictuala, a istoriei. Ramane de vazut cu ce succes se poate impotrivi fondului arhetipal de gandire. Adesea, tratarea structurala nu face decat sa deplaseze conflictul, sa-l inalte, dinspre evenimente spre structuri si, chiar mai sus, spre intelegerea globala a istoriei. Marx este marele pionier al istoriei structurale, prin accentul pus pe factorii socio-economici si prin asezarea evenimentelor si personalitatilor in subordinea acestora; dar tot Marx a exacerbat, folosindu-se tocmai de structuri, sensul conflictual al istoriei. In La religion de Rabelais (1942), Lucien Febvre ofera o remarcabila analiza structurala a mentalitatilor secolului al XVI-lea, pe care le asociaza, contrar opiniei curente, mentalitatii primitive; din nou opozitia este puternic conturata, de data aceasta intre spiritualitatea traditionala si spiritualitatea moderna, etans despartite, fara nici o punte intre ele. La fel de legitim ar fi sa cautam nu numai ce ii separa, dar si ce ii reuneste pe muncitori si pe capitalisti, si nu numai ce deosebeste, dar si ce apropie mentalitatea oamenilor peste frontiere de timp si de civilizatie. Se pare insa ca este greu de evitat regula potrivit careia trasaturile deosebitoare sunt mai vizibile decat fondul comun.

Si apoi, ramane de vazut in ce masura o abordare structurala, dedramatizata si lipsita de veleitati teleologice va reusi sa ocupe amplul teren al istoriei, sau cel putin zona elevata a acestuia. Spiritul comun continua sa pretinda dramatismul si semnificatiile neechivoce de care se pare ca avem atata nevoie. Indiferent de cautarile specialistilor, discursul „normal” asupra istoriei are toate perspectivele de a ramane puternic tensionat.

Grila imaginarului, care se interpune intre istoria adevarata si reprezentarile ei multiple, determina, asadar, inevitabile adaptari. Daca nu am pretinde istoriei inteligibilitate desavarsita si finalitate, daca am considera ca lumea nu este neaparat coerenta, daca nu am gandi in termeni de „noi” si „ceilalti”, daca nu ne-am simti atat de implicati in trecut si nici in viitor; ci numai in prezent, daca n-am fi tentati, pe de o parte, sa absolutizam contradictiile, iar pe de alta parte sa ne refugiem in solutii anti-istorice eliberate de contradictii, atunci cu siguranta am gandi istoria altfel de cum o gandim. Dar gandind altfel, am fi altfel, si altfel ar fi atunci nu numai reprezentarea istoriei, ci si istoria efectiva.

Complexul istoriografic.

Dar, de fapt, despre ce istorie vorbim? Cliseele mentale pe care am incercat sa le identificam sunt componente generale ale unui vast tablou; ele se combina si se dozeaza diferit de la un tip de reconstituire la altul. Istoria este o profesie si, in acelasi timp, mai mult si altceva decat o profesie. Amintirile unei comunitati, reperele ei in timp, sunt o altfel de istorie, dar nu sunt mai putin istorie decat Razboiul Peloponeziac al lui Tucidide sau Mediterana lui Braudel. Toata lumea face istorie; a izola profesiunea de istoric de mediul in care se dezvolta ar insemna sa discutam despre rememorarea trecutului mai mult asa cum am vrea sa fie decat cum este in fapt.

Stratul cel mai profund, dar si cel mai putin oranduit, apartine memoriei colective, pe care se cladeste constiinta de sine a oricarei comunitati, identitatea ei. Biografia unui individ este istoria lui, mai semnificativa pentru el, si pe drept cuvant, decat „marea istorie”. Pierzand-o, cum se intampla in cazurile de amnezie, isi pierde individualitatea si locul printre semeni. Orice familie isi are o istorie, reperele ei, si numai ale ei, in trecut. Fara aceasta istorie nu ar mai exista. Diversele grupuri si comunitati isi construiesc si isi rememoreaza istoria lor. Cati indivizi si cate segmente sociale, tot atatea istorii: cu alte cuvinte, nenumarate. Faptele retinute, ierarhia si sensul lor nu au adesea nimic in comun. Pentru membrii unei comunitati rurale, de pilda, evenimente precum o inundatie, un incendiu devastator sau o recolta proasta, ori cine stie ce conflicte aprige pentru pamant, sunt cu siguranta mai semnificative decat prabusirea Imperiului Roman! Avem de a face, pe de o parte, cu amintiri „efective” care ii leaga intre ei pe membrii unei comunitati restranse, unor cercuri primare „organice”, de sociabilitate, iar pe de alta parte, cu amintiri „invatate”, tot mai prezente pe masura ce cercul se largeste. Cu cat constructia este mai artificiala, cu atat si memoria este in mai mare masura elaborata, orientata, „invatata”. Ce ii leaga pe membrii unei natiuni? Ei nu au amintiri comune efective (sau cele pe care sa spunem ca le au, le-au receptat oricum foarte diferit). Dupa cum natiunea este „inventata”, si memoria ei este „inventata”. Sunt amintiri pe care in fapt nu le avem, dar invatam ca le avem. Aceasta este pana la urma si istoria, „marea istorie”: o memorie hranita si intretinuta artificial.

Intreaga societate functioneaza ca un urias si complex mecanism de memorizare. Nu exista in societatile dezvoltate o singura memorie colectiva. Nu exista, nu mai pot exista, nici memorii perfect autonome. Exista o densa retea de rememorari si actualizari istorice care se intre patrund. Fiecare dintre noi se afla la punctul de intalnire al mai multor istorii. O memorie pura a grupurilor primare nu are cum sa mai supravietuiasca. Inevitabil, amintirile oricarui grup sunt inraurite, completate, deformate, estompate, uneori pur si simplu sterse, de cultura scrisa, de scoala, de mass-media, de ideologii. Cine ar putea spune de unde stie tot ce stie despre trecut sau de unde si-a extras o anumita convingere? Indeosebi comunitatea nationala de tip modern s-a dovedit puternic unificatoare si uniformizatoare, erodand fara incetare parcelele distincte de memorie colectiva, pe care insa nu le-a anihilat si nu va putea nicicand sa le anihileze.

O data ce fiecare cerc de sociabilitate isi are si mai cu seama isi construieste istoria specifica, nimic mai firesc de altfel ca organismul politic, de la cetatea antica la statul national, tip de comunitate acoperitoare a tuturor celorlalte in epoca moderna, sa faca apel la aceeasi logica de marcare a identitatii si legitimitatii prin istorie. La nivelul de sus se constituie astfel o istorie mai importanta decat celelalte sau despre care se afirma ca este mai importanta (daca nu chiar singura importanta), intrucat da sens, prin trecut, valorilor si aspiratiilor comune. Crearea de solidaritati complexe, de structuri si de proiecte politice presupune si crearea de istorie: o istorie atent supravegheata si cu incarcatura masiva de ideologie.

Intre fragmentele de memorie ale solidaritatilor primare si memoria construita a comunitatii intregi, societatea emite istorie fara incetare, pe toate lungimile de unda si in toate tonalitatile, prin toate componentele sale. Marile institutii, cum sunt Biserica si Armata, isi au propriul lor tip de discurs, si nu numai istoria lor distincta, ci si o maniera specifica de captare si adaptare a istoriei in totalitatea ei. Scoala, si mai concret manualele scolare, tind spre o reconstituire cat mai apropiata de valorile impartasite. Sunt singurele carti pe care, in principiu, macar o data in viata, le parcurge cvasitotalitatea membrilor unei societati moderne. Si chiar atunci cand cele invatate se uita, ramane esentialul: spiritul in care a fost conceput mesajul istoric. De aceea, nu exista texte mai semnificative pentru definirea culturii si constiintei istorice in lumea de astazi. Sub acest raport, cea mai modesta carte scolara este mai graitoare decat orice capodopera istoriografica! Dar si adevarurile „general admise” cuprinse in manuale stau nu mai putin sub semnul ideologiilor curente. Un anumit consens – cum a fost, timp de un veac si jumatate, cel privitor la problematica nationala in societatea romaneasca – le poate conferi un aer de familie. Confruntarea violenta a unor ideologii opuse este de natura a diviza si scoala; cazul celor „doua Frante”, indeosebi sub a treia Republica, ofera exemplul elocvent al unei istorii infatisate elevilor in variante contradictorii, prin dubla serie de manuale apartinand scolilor laice si catolice.11

Literatura, teatrul si artele vizuale, mai recent cinematografia si televiziunea sunt la randu-le puternice emitatoare de istorie, de factura altminteri foarte diversa prin calitate si mesaj. Literatura necesita o mentiune aparte, fiindca nimic nu se afla mai aproape de textul istoric decat textul literar. Ca si literatura de fictiune, istoria este o naratiune: poate adevarata, dar totusi o naratiune. Imperativele textului asaza istoria de la bun inceput in alta zona decat aceea a stiintelor „dure” care se pot dispensa de povestire si sunt susceptibile, total sau partial, de formalizare matematica. Raportul privilegiat dintre istorie si literatura a urmat o dialectica de apropiere si distantare. Epopeea antica este istorie, anterioara inregistrarii analistice a faptelor si apoi coexistand cu aceasta. Anticii il considerau pe Homer istoric. Modelul istoriografiei romantice I-au constituit romanele istorice ale lui Walter Scott. Chiar Ranke, initiatorul istoriei „stiintifice” si „obiective”, isi recunostea datoria fata de celebrul prozator scotian: elocventa ilustrare a amalgamului de stiinta si literatura care se cheama istorie. In aceeasi epoca, Michelet si Carlyle isi dadeau frau liber imaginatiei, iar Macaulay exprima gandul secret al multor confrati, marturisindu-si intentia „de a inlocui pentru cateva zile, prin istoria sa, ultimul roman la moda de pe masa tinerelor doamne”. Apoi, si oarecum brusc, in a doua parte a secolului trecut, intr-o epoca a stiintei triumfatoare si in contextul mental al unui scientism de factura cvasi-religioasa, istoricii au inceput sa se rusineze de prea multa literatura pe care o facusera. Si-au pus in gand sa devina cu adevarat oameni de stiinta, aidoma celorlalti, reconstituind trecutul in deplinul lui adevar si, eventual, supunandu-l unui sistem de legi. Astazi, miscarea de balans a interpretarilor pare a indeparta din nou istoria de zona stiintei pure, si exegeti de seama ai fenomenului istoriografic nu se mai sfiesc, atunci cand este cazul, sa aseze laolalta, sau in proxima vecinatate, istoria „adevarata”, cu partea-i inevitabila de naratiune si de fictiune, si naratiunea fictiva proprie romanului istoric (ea insasi in cautarea unui adevar, poate nu mai putin esential ca al istoriei reale).12

Pana sa decida insa specialistii, a decis publicul. Cultura istorica elementara se alimenteaza in mai mare masura din istoria facuta de „ceilalti” (scriitori, artisti, cineasti . ) decat din istoria profesionistilor.

La inceputul anilor '80, „noua istorie”. Franceza se afla la zenit. Se impusese, in sfarsit, o noua paradigma istorio grafica (intre timp entuziasmul s-a mai calmat). Citadela universitara era deja cucerita, mass-media se deschideau spre contributiile „noilor istorici”, iar unele din cartile lor rivalizau cu marile succese literare (Montaillou, de pilda, lucrarea lui Emmanuel Le Roy Ladurie, aparuta in 1975, a fost un best-seller, vanzandu-se pana in 1978 nu mai putin de 130.000 de exemplare). In acest context, extrem de favorabil istoricilor profesionisti, un sondaj publicat de revista L'Express (in numarul din 19-25 august 1983) ne pune in fata unui rezultat interesant la intrebarea „Exista unul sau mai multi istorici, morti sau in viata, care va plac sau care v-au facut sa iubiti istoria?” Pe primul loc, la raspunsuri, figureaza Alain Decaux cu 251 de optiuni, urmat de André Castelot cu 73, ambii vulgarizatori ai istoriei, intr-o maniera pronuntat narativa, literaturizata si inclinata spre spectaculos (biografii romantate, dosare secrete si asa mai departe), exact la antipodul conceptiei si metodologiei „noilor istorici”. Urmeaza, cu 40 de sufragii, Victor Hugo, apoi generalul de Gaulle cu 38, Michelet cu 36 si chiar Balzac cu 10, sau Alexandre Dumas cu 9. Nu lipseste nici „noua istorie”: 4 optiuni pentru Le Roy Ladurie si 3 pentru Georges Duby. O lectie de modestie, primita in momentul unui triumf!

Poate ca publicul nici nu greseste prea tare. Romanul istoric merge pana la capat acolo unde istoria, in sensul ei strict, este nevoita sa se opreasca la jumatate de drum. Istoricul are prea multe scrupule, nu exagerat de multe, fiindca atunci nici nu ar mai scrie, suficiente totusi pentru a se afla intr-o pozitie de inferioritate fata de romancier.

Fiindca, in fond, ce isi propune istoria? Reconstituirea vietii trecutului si incarcarea ei cu sens. Ambele teluri sunt mai bine servite de fictiunea literara. Romanul istoric a fost inventat in prima parte a secolului al XIX-lea, avandu-si originea in setea de autenticitate istorica a epocii romantice (perioada de ruptura in care trecutul oferea reactionarilor nostalgici un refugiu, iar progresistilor, in egala masura, un argument pentru propriile lor proiecte). Este aceeasi inclinare care a generat programul lui Ranke de reconstituire a istoriei „asa cum a fost ea cu adevarat”, ca si formula istorico-literara, intens evocatoare, a unor Carlyle sau Michelet. Dar o data pusa problema „reinvierii” trecutului, viata autentica infatisata in literatura de inspiratie istorica avea toate sansele sa devina mai convingatoare decat simpla reconstituire practicata de profesionisti, care, oricat de detaliata si de fidela, ramane neinsufletita.

Romanul suplineste, asadar, imposibilitatea istoriei de evocare totala. I s-ar putea „reprosa” doza considerabila si acceptata de fictiune, dar si acest aspect ramane de discutat. Nu este deloc sigur ca atmosfera istorica recreata de scriitori sau psihologia personajelor ar fi neaparat mai putin „adevarate” decat atmosfera sau psihologia (atat cat exista sau daca exista) din operele de eruditie, si pana la urma numai aceste esente conteaza! Sa fie oare Mizerabilii sau Razboi si pace mai departe de problemele de fond ale societatii franceze sau ruse din primele decenii ale secolului al XIX-lea decat cine stie ce monografii de specialitate? Dar chiar personajele si situatiile fictive pot deveni mai „adevarate” decat atatea personaje si situatii reale; in mintea si in viata noastra capata relief nu atat ceea ce a fost, cat ceea ce ducem, acum, cu noi. Eroii legendari de roman sunt mai cunoscuti si mai semnificativi astazi decat un lung sir de ministri si generali ai vremurilor trecute, adevarati la vremea lor, dar care acum nu mai sunt adevarati, pentru simplul motiv ca pentru noi ei nu mai exista. Istoricii, ei insisi fauritori de fictiune, nu au motive sa dispretuiasca fictiunea, fiindca ceea ce cautam in trecut, intr-un trecut mai mult sau mai putin real, mai mult sau mai putin imaginar, nu este atat adevarul in sine, cat propriul nostru adevar, plasmuitor de repere si de modele.

Criteriul adevarului, nu al unui adevar formal, ci esential, nu pledeaza, asadar, cum s-ar fi putut crede, neaparat in favoarea istoricului. Adevarurile pe care le pune el in evidenta sunt adesea punctuale si superficiale. La drept vorbind, cati istorici au spus ceva esential, nu despre un fapt anume sau despre o problema anume, ci incercand sa raspunda la intrebarile majore ale umanitatii? cati istorici au spus ceva cu adevarat esential despre istorie?

Aceste limitari, de altfel inerente, explica tentatia unor incursiuni mai libere si mai indraznete, a unor reconstituiri care par a avea in acelasi timp mai multa viata si mai mult sens. Iar daca astazi romanul istoric nu mai straluceste ca in veacul trecut, cinematografia ii suplineste cu prisosinta functia, si inca si mai mult televiziunea, cu multiplele-i posibilitati, raspunzandu-se astfel, cel putin in aceeasi masura, nevoii de autenticitate a evocarii. Gratie fictiunii romanesti sau cinematografice, calatoria in trecut devine posibila.

Unde se plaseaza istoricul in aceasta invalmaseala de „istorii”? Locul lui ne apare in egala masura exceptional si modest. El este o piesa a sistemului. Misiunea lui – comandata sau nu, putin importa, el oricum si-o indeplineste – este de a da sens, prin istorie, coeziunilor actuale. Contribuind in mod substantial la legitimarea organismului socio-politic si proiectelor acestuia, el evolueaza la nivelul de sus al comunitatii, acolo unde isi dau intalnire elitele, cultura savanta, ideologiile dominante si factorii de putere. Punand ordine in trecut, istoricul contribuie la Ordinea prezenta.

Puternic, intr-un anume sens, prin capacitatea de control asupra trecutului si, indirect, prin trecut, asupra prezentului, istoricul este totodata lipsit de putere, prin faptul ca raspunde in fond unei comenzi sociale. Asupra lui presiunea este enorma, presiunea unui organism in totalitate producator si consumator de istorie. Pe de o parte, el este mai liber decat fizicianul sau biologul, in masura in care jocul social lasa o marja de libertate pe care legile naturii nu o permit sau o ingradesc in mai mare masura. De aceea si istoria este mai diversa, chiar in cele mai inchise societati, decat fizica sau biologia. Pe de alta parte insa, fizicianul sau biologul beneficiaza, in demersul lor, de un grad mai mare de autonomie in raport cu ceea ce se intampla in jur (relativa autonomie, nu independenta, fiindca stiinta rupta de societate si ideologie nu exista). Istoriei ii lipseste coeziunea interna a acestor stiinte. Istoria este larg deschisa spre mediul social ambiant, larg deschisa spre altceva decat propriul sau obiect. Ea nu numai ca este inraurita de societate (constatare valabila pentru orice demers stiintific), ci este pur si simplu creata si intretinuta de aceasta.

Libertatea de miscare a istoricului se afla in raport direct proportional cu gradul de deschidere sociala si libertate intelectuala. Este considerabila, in principiu, in societatile democratice, dar, oricum, si aici, limitata, orientata si strajuita de tabuuri. Educat intr-un anume spirit, istoricul nici nu se gandeste in genere sa depaseasca bornele acceptate. Daca totusi o face, risca sa fie marginalizat sau, inca mai simplu si mai eficient, neluat in seama. Oricine poate tine pana la urma orice discurs despre istorie. Problema este sa fie si auzit. Cartile isi au destinul lor. Iar acest destin depinde mai mult de mediul social si cultural decat de autor. Un manuscris poate ramane intr-un sertar, poate fi tiparit intr-un tiraj confidential sau poate deveni (si de regula este ajutat sa devina) un best-seller. O idee poate pieri inainte de a prinde contur sau poate asalta o lume intreaga prin canalele mass-media. Se exprima multe in lumea de astazi, dar nu orice mesaj are aceeasi putere de circulatie si de patrundere. Libertatea de expresie – infinit preferabila, evident, cenzurii si prigoanei intelectuale! – ne impiedica sa observam cu suficienta claritate procesul crescand de unificare culturala. Nici un regim absolutist nu a dispus, nici pe departe, de canalele de influentare a opiniei publice de care dispun regimurile democratice – sau tehnocratice? – de astazi. Suntem prinsi intr-o retea tot mai densa si mai acaparatoare de informatie standardizata. Ceea ce inseamna ca suntem mai putin liberi decat ne imaginam, iar linistea pe care ne-o da constiinta cam facila a libertatii risca sa contribuie la erodarea ei. Aceste sumare consideratii despre partea de iluzie a libertatilor moderne exprima ce avem de spus inclusiv cu privire la istorie si la conditia istoricului.

Istoria este de asemenea natura incat nici democratia, nici totalitarismul nu o pot afecta pana la capat. O ideologie unica si impusa nu se traduce decat teoretic intr-o formula unica si inchisa de istorie. Pentru simplul motiv ca nu exista o istorie bine definita care sa corespunda, obiectiv, unui anumit proiect actual. De fapt, nimic din istorie nu corespunde proiectelor actuale. Asa incat, aceeasi ideologie poate apela, cu egala „indreptatire”, la strategii istorice diverse. Comunismul sovietic se putea la fel de bine construi sau putea la fel de bine esua cu Petru cel Mare, fara Petru cel Mare sau impotriva lui Petru cel Mare. Iacobinii invocau, in vremea Revolutiei franceze, Sparta si Roma republicana, dar ar fi putut foarte bine sa nu le invoce si sa-si descopere alte modele, fiindca oricum toate erau fictive. Artificialitatea puntii dintre prezent si trecut lasa un spatiu de „libertate”, fireste foarte limitat, dar totusi efectiv, chiar in contextul celor mai opresive ideologii. Si invers, libertatea intelectuala fara limite sau cu limite extrem de flexibile, caracteristica pluralismului democratic, se loveste de zidul acelui fond comun de valori, acelui minim si stem de repere ideologice fara de care nici o constructie sociala sau politica nu ar fi viabila.

Istoricul este mult mai liber in societatile deschise decat in cele inchise, axioma se intelege de la sine. Dar este totusi mai putin liber decat ne-am inchipui in cele dintai, si o idee mai liber decat am putea crede in celelalte.

Inevitabila ideologie.

Istorie fara ideologie nu se poate. Mesajul istoricului poate fi explicit sau implicit, istoricul insusi poate fi constient. – mai putin constient sau deloc constient (in cel din urma caz mintindu-se singur) de implicatiile ideologice ale demersului sau. Toate acestea nu schimba nimic, fiind atitudini de ordin formal si subiectiv. In mod obiectiv si esential, istoria este incarcata cu ideologie. Iar prin ideologie, intelegem ideologie in sensul deplin al conceptului: nu un amalgam oarecare de opinii despre lume, viata si societate, ci un sistem bine definit de idei, inserat intr-un cadru social si politic nu mai putin bine definit.

Paradoxal, dar pana la urma lesne de inteles, cu cat istoria se inalta mai sus, cu cat se vrea mai aproape de esente si mai departe de framantarile trecatoare ale zilei de astazi, cu atat doza de ideologie sporeste si devine mai transparenta. Marile filosofii ale istoriei sunt strict dependente de actualitate. Orice discurs despre telurile ultime este un discurs deghizat despre ziua de astazi. Vom afla sau nu pana la urma incotro merge lumea si cum se va implini destinul ei; vom afla insa cu siguranta, parcurgand o asemenea constructie teoretica globala, cum se prezinta convingerile politice ale istoricului sau filosofului, chestiune mai putin interesanta in sine decat destinul lumii, dar foarte interesanta totusi pentru ceea ce inseamna, din colo de aparente, discursul istoric.

Sa ne oprim asupra unui text clasic: Prelegerile de filosofie a istoriei ale lui Hegel (datate 1822-1831). „Istoria universala – afirma marele filosof – nu este altceva decat dezvoltarea conceptului de libertate”. Iata un principiu de incontestabila semnificatie, susceptibil de a da sens devenirii umane in totalitatea sa. Dar este nu mai putin un principiu care, de la bun inceput, ne conduce spre epoca lui Hegel. Nu numai Hegel, ci foarte multi dintre contemporanii sai vad in istorie un drum care trebuie sa conduca spre libertate. Obsesia lor se cheama Revolutia franceza, cu tot ce a urmat, in continuarea ei, in opozitie cu ea, sau in diverse tentative de sinteza intre societatea organica prerevolutionara si ideile moderne de progres, libertate si democratie. O filosofie a istoriei a carei cheie unica este libertatea nu se putea concepe nici la 1700 si nu se mai poate concepe nici astazi spre anul 2000. Absolutizarea libertatii, „divinizarea” ei poarta marca momentului 1800.

Discutia nu se opreste insa aici. Libertate a este un cuvant magic, si totusi, ce vrea sa insemne? Fireste, nu dezvoltarea teoretica a acestei chestiuni ne preocupa acum. Ajunge sa constatam ca libertatea (ca si istoria, ca si atatea alte cuvinte) inseamna multe, acoperite toate de acelasi cuvant. Ne intereseaza doar ce inseamna libertatea pentru Hegel. Problema interesanta, sub mai multe raporturi, mai intai pentru a-l aseza pe filosof in epoca, apoi pentru a defini sensurile reale ale filosofiei istoriei si, in sfarsit, pentru a sesiza inca o data plurivalenta si echivocul unor cuvinte si concepte care par simple fiindca mai mult le vehiculam decat le gandim. Pentru Hegel libertatea este ceva ce seamana destul de bine cu opusul libertatii. Ea implica mai multe constrangeri decat drepturi. Este o libertate organizata, institutionalizata si supravegheata, contrariul libertatii negative, anarhice, atomizatoare, starnite de valul revolutionar. „Libertatea” lui Hegel a putut fi considerata (de Karl Popper, de pilda) o punte spre totalitarism. Ar fi insa nedrept sa-l judecam pe Hegel exclusiv din propria noastra perspectiva si ignorand propria-i judecata. Hegel credea cu adevarat in libertate, credea in felul lui si in democratie (in egalitatea sanselor), credea insa (poate prea mult) si in Ratiune, credea de asemenea intr-un necesar echilibru social, si toate acestea il conduceau spre o sinteza socio-politica in care libertatea era „autoingradita” de constiinta propriilor ei limite. Era libertatea asumata de indivizi responsabili, de institutii responsabile, de un stat responsabil. Transpusa in plan politic, aceasta constructie filosofica isi afla modelul nu in Franta, unde excesul de libertate condusese in cele din urma la esecul insusi al principiului, nici in Anglia, ci in spatiul german si in Prusia cu deosebire. Conservatoarea si autoritara Prusie devenea model, poate nu chiar desavarsit, dar aproape desavarsit, al unei lumi unificate in spiritul unei libertati responsabile. Aparent, lumea de maine avea sa fie o Prusie perfectionata! Nu comentam optiunea politica a lui Hegel care isi avea argumentele si justificarile ei. Nici nu consideram ca principiile iacobine ale Revolutiei franceze, sau oricare dintre modelele succesive oferite de o Franta dezechilibrata politic si instabila, ar fi fost neaparat mai bune. Constatam doar ca scopurile finale ale istoriei corespund la Hegel cu convingerile (sau cel putin cu afirmatiile) lui politice. Si nu il criticam pentru o asemenea curioasa imbinare; asa este firesc sa fie, nu are cum sa fie altminteri.

Cam in aceeasi vreme, francezii Guizot si Thierry, „mai istorici” decat Hegel, dar inclinati la randu-le spre idei generale si spre scheme cvasi-filozofice, mizau si ei, in felul lor, pe mersul triumfator al ideii de libertate. Procesul inceput inca in Evul Mediu de „starea a treia”, de burghezie, isi gasea implinirea, incheierea, in Franta „monarhiei din iulie”. O istorie liberala, in cel mai strict sens politic al termenului (Guizot a fost de altfel unul dintre personajele politice centrale ale perioadei 1830-1848, in egala masura istoric al liberalismului si practician al sau). Intreaga istorie se petrecuse pentru a zamisli liberalismul modern!

In ce-l priveste pe Auguste Comte, alt creator influent de sistem filosofic, ziua de maine spre care privea el trebuia sa concilieze ordinea (caracteristica societatilor organice ale Evului Mediu) si progresul (caracteristic epocii moderne). Comte mizeaza pe stiinta si industrie, sustine proprietatea privata, dar isi propune sa-i umanizeze pe capitalisti, priveste cu intelegere condescendenta pe proletari si pe femei, vrea intr-un cuvant o societate profund solidara, ceea ce inseamna, pana la urma, si autoritar dirijata. Nu este de mirare ca filosoful a aprobat lovitura de stat din 2 decembrie 1851 a lui Ludovic Napoleon, viitorul Napoleon al III-lea. Este, in fapt, o versiune mai conservatoare a saint-simonismului, de care Comte fusese apropiat in tinerete, proiectie a unui secol al XIX-lea idealizat, perfectionat si impacat cu sine: capitalist si social, progresist si autoritar, stiintific si religios. Asa se va prezenta faza de desavarsire a umanitatii: destul de asemanatoare in fond cu proiectul global al celui de-al doilea Imperiu francez!

Hegel si Comte sunt oameni ai prezentului. Marx, aparent, dimpotriva. Nu numai ca nu-i place prezentul, dar isi propune sa-l anihileze. Insa si teoria lui izvoraste tot din prezent, pentru ca alt punct de plecare, pentru indiferent ce teorie, nu poate sa existe. Dependenta ascunsa in buna masura de ambitiile si aparatul stiintific ale unui sistem mai complex, mai elaborat, mai seducator decat oricare altul. Teoria istorica a lui Marx nu lasa nimic fara raspuns: evolutii de ansamblu, structuri, fapte si personalitati, toate se imbina intr-o masinarie perfect functionala, oferind in egala masura o interpretare exhaustiva a istoriei si o metodologie de iesire din istorie, spre un viitor de esenta superioara. Este, cu siguranta, alaturi de edificiul teologic al Sfantului Augustin, poate mai sumar, dar nu mai putin desavarsit si eficient, una dintre cele doua teorii de nedepasit ale istoriei si devenirii umane. Tentativele de a-l combate pe Marx prin filosofii concurente ale istoriei nu au avut sorti de izbanda: fata de impresionantul mecanism marxist, diversele scheme elaborate s-au dovedit prea putin convingatoare. Despartirea de marxism se face simplu, elegant si rezonabil nu prin recursul la o filosofie a istoriei mai buna, ci prin intelegerea faptului ca filosofiile istoriei, bune sau rele, sunt constructii imaginare si nimic mai mult. Ar fi ironic sa confundam scopurile ultime ale Istoriei (admitand ca acestea ar exista) cu „scopurile ultime” ale istoricilor sau filosofilor!

Iar teoria lui Marx, atat de savant elaborata, este o teorie de secol XIX, fiindca altceva nici nu putea sa fie. Si o teorie de secol XIX cu un punct de plecare, spatial si social, cat se poate de bine definit. Marx prelucreaza consecintele primei faze a revolutiei industriale; cu acestea isi alimenteaza sistemul. Cadrul meditatiei sale este Occidentul, si in mod deosebit Anglia, tara unde se declansase revolutia industriala si unde aceasta mersese mai departe ca oriunde. Ceea ce remarca fondatorul teoriei comuniste este puternica polarizare sociala: o mana de proprietari bogati, tot mai bogati, si o mare armata, tot mai mare, de proletari asupriti si mizeri, din ce in ce mai asupriti si mai mizeri. Tablou adevarat, in multe din datele lui, dar nu mai putin simplificat de Marx in spiritul unei tipologii ideale. Nu a existat niciodata un organism social care sa se rezume la confruntarea a doua clase. Orice tesatura sociala este cu mult mai diversa si mai fina. Dar daca a existat vreodata ceva care sa semene, care sa se apropie cat de cat de un asemenea sistem bipolar, aceasta a fost in mod cert societatea engleza spre anul 1850. Societatea reala, drastic simplificata, a devenit la Marx model ideal, iar acest model a fost proiectat spre trecut, ca si spre viitor, si pus sa lucreze in sensul istoric, dar mai ales politic, al teoriei marxiste. Lupta de clasa (asa cum se prezenta ea, dar inca mai mult, asa cum ar fi trebuit sa se prezinte, intre capitalisti si proletari) a devenit motor al istoriei, incepand cu conflictul dintre sclavii si stapanii de sclavi ai Antichitatii. In acest din urma caz istoria a suferit nu numai o simplificare, ci de-a dreptul o deformare, chiar o falsificare: in Antichitate exista sclavi, dar nu exista societati sclavagiste, adica societati in care esentialul muncii productive sa fie realizat de sclavi, asa cum era realizat in Anglia secolului al XIX-lea de proletari; sunt, dimpotriva, societati care juxtapun categorii sociale foarte diverse. Cat despre luptele sclavilor impotriva stapanilor lor, exceptand faimoasa rascoala a lui Spartacus si alte cateva miscari de mai mica amploare, ele stralucesc mai curand prin absenta!

Reelaborata spre origini potrivit modelului britanic de secol XIX, istoria urma sa se supuna consecintelor aceluiasi model si in viitor. Cu un rezultat insa radical diferit, fata de succesiunea etapelor precedente, si nu fiindca asa ar fi cerut Istoria (stim astazi, dupa un veac si jumatate, ca Istoria nu a cerut asa ceva), ci fiindca asa pretindeau convingerile politice ale lui Marx. Polarizarea sociala trebuia sa se accentueze. Bogatii aveau sa devina si mai bogati, iar saracii si mai saraci (una dintre legile sociale descoperite de Marx privea „pauperizarea absoluta a proletariatului”, iar legile sunt legi, nu pot fi ocolite). Pana la urma, intreaga societate ar fi devenit un urias atelier. Inalta concentrare de tehnologie si socializarea masiva a procesului de productie prefigurau comunismul. Fara exploatatori, „atelierul social” era deja „comunist”. O singura miscare mai trebuia facuta, simpla si inevitabila: expulzarea din sistem a capitalistilor. Revolutia proletara conducea direct la societatea comunista, la o epoca postistorica eliberata de exploatare si de antagonisme.

Faptul ca o asemenea filosofie a istoriei (pe care, desigur, am schematizat-o, fara a pacatui insa impotriva spiritului ei) s-a bucurat de un prestigiu superior oricarei alte teorii similare si a putut fi considerata, atata vreme si de atata lume, ca esentialmente stiintifica, mai mult chiar, a fost transpusa – evident, cu toate deformarile de rigoare – intr-un sistem efectiv de organizare politica, sociala si economica, ofera un extraordinar exemplu de proiectare in absolut a unor interese si strategii bine determinate. Atunci cand Istoria iti da dreptate, cine te mai poate contrazice? Bine folosita, filosofia istoriei poate deveni arma perfecta a manipularii.

Teoriile generale ale istoriei nu pun, asadar, mari probleme de decriptare ideologica. Ele sunt suficient de transparente (ceea ce nu inseamna ca nu se cade usor in plasa lor). Ceva mai complicata devine decriptarea in cazul istoricilor profesionisti, care, prin natura formatiei si a demersului lor, sunt inclinati spre reconstituiri punctuale, adesea cu ignorarea programatica a procesului de ansamblu. Problema lor nu este de unde vine si incotro se indreapta istoria, ci izolarea si lamurirea diverselor segmente ale trecutului. De cele mai multe ori ei nu-si exprima in clar optiunile ideologice. Iar multi dintre ei nu numai ca nu si le exprima, dar isi inchipuie ca nici nu au asemenea optiuni. Sau, daca accepta ca le au, sunt convinsi ca ele nu ar influenta intru nimic raporturile lor cu istoria.

Ne aflam in plina iluzie; a nu profesa nici o ideologie este o atitudine care conduce automat la cea mai tiranica dintre ideologii: aceea a ideilor primite, a ideilor domiante acceptate fara critica si fara rezerve. Istoricii care nu-si dau seama de implicatiile ideologice ale incursiunilor lor in trecut sunt pana la urma, fara sa vrea si fara sa stie, cei mai dependenti de ideologie: o ideologie pe care nu o remarca, fiindca se scalda in ea, considerand-o cu totul fireasca, incapabili astfel de a-si imagina solutii alternative.

Pentru a ilustra insidioasa prezenta a ideologiei, ne vom referi la doua modele, pana astazi nedepasite, de „istorie stiintifica”, sau mai bine spus de „ambitie stiintifica” in investigarea istoriei.

Primul model ni-l infatiseaza istoriografia sfarsitului de secol XIX, denumita indeobste, nu prea adecvat, „pozitivista” (ceea ce poate crea o confuzie cu pozitivismul lui Comte, de care nimic nu o leaga). Este o istorie interesata exclusiv de stabilirea „pozitiva” a faptelor, prin cercetarea metodica a documentelor, de unde si apelativul de „scoala critica”. Promotorii ei sunt istorici profesionisti, categorie tot mai bine reprezentata in urma inmultirii catedrelor de istorie in universitatile occidentale. Acesti universitari cred cu adevarat ca fac stiinta si cred indeosebi ca ceea ce fac ei nu are nici o legatura cu politica zilei. Merg pana la a exclude istoria contemporana din istorie, argument suprem al neimplicarii politice. Aparent, ce garantie mai sigura de obiectivitate decat ignorarea deliberata a prezentului si trecutului apropiat! Si astfel, siguri pe stiinta lor si pe detasarea de actualitate, istoricii ajung sa faca politica fara sa stie. Fara sa stie, este un fel de a spune; ei stiau in fond ce fac, dar isi inchipuiau ca o alta istorie „stiintifica” oricum nu poate exista, si existand una singura, era inevitabil obiectiva, orice racordare la valorile prezentului fiind pur intamplatoare. Ca universitari, erau functionari ai statului; stiau ca sunt, dar o alta conditie nu-si imaginau. Fireste, nimeni nu le dadea ordine; erau ei insisi membri ai elitei, piese importante ale sistemului. Traiau intr-o atmosfera burgheza si elitista si nu este de mirare ca au procedat la reconstituiri istorice pe masura. Formula lor privilegia politicul, evenimentele si personalitatile. Era, nu exclusiv, dar in buna masura, o istorie a statului si a institutiilor statului, o istorie care conducea spre structurile secolului al XIX-lea. O istorie vazuta de la varf, in genere in spirit liberal, nu insa si democratic, respectuoasa fata de autoritate. O istorie, totodata, care pornea de la configuratiile nationale si politico-teritoriale ale veacului, proiectate la randu-le in trecut. O istorie nationalista care intelegea sa-si adune argumentele inca din zorii istoriei. Un arheolog francez nu se sfia sa vorbeasca, fara teama de anacronism, despre „francezii din epoca de piatra”! Pe scurt, este faza burgheza si nationala a istoriei, greu de spus cat de stiintifica, cu siguranta insa, in ciuda programului sau, deloc obiectiva si profund ideologizata.

Duelul istoriografic franco-german surprinde, uneori in maniera frapanta, avatarurile „obiectivitatii”. Theodor Mommsen si Fustel de Coulanges, nume-simbol ale celor doua istoriografii, se confrunta, fiecare in numele natiunii sale, cu argumente istorice. Stiinta „obiectiva” era cand germana, cand franceza. Promotor neinduplecat al unei metode riguroase, Fustel de Coulanges trece, fara stari de constiinta, de la o formula la alta. Inaintea razboiului franco-prusian din 1870, el recunostea francilor, germanicilor cuceritori ai Galiei, un rol insemnat in sinteza medievala franceza. Dupa conflict, isi schimba radical opinia, demonstrand, cu aceeasi incredere in metoda, insignifianta elementului germanic.

Al doilea model se infatiseaza ca opusul celui la care tocmai ne-am referit. Il reprezinta Scoala de la „Annales” sau Noua istorie, asa cum i-au spus ceva mai recent istoricii francezi, intr-un elan scientist si de monopolism istoriografic francofon. Este un curent care exprima, in felul sau, cu lacune si prejudecati, dar si cu nenumarate idei fertile, marea restructurare istoriografica a ultimului secol, la randul ei produs al unei lumi atat de diferite de lumea secolului al XIX-lea. Ne ofera probabil, alaturi de curentul marxist (dar cu finete profesionala superioara), cel mai complet si elaborat sistem teoretic si metodologie al istoriografiei ultimelor trei sferturi de veac. „Noua stiinta” a istoriei a inceput prin a rasturna complet stiinta istoriei de la 1900. A evacuat din istorie sau a limitat drastic temele si valorile anterioare: politica, razboiul, evenimentele, personalitatile, si chiar statul, institutiile sale si cadrul national. Istoria a coborat dinspre elite spre mase. Domeniile ei de predilectie au devenit economia, demografia, raporturile sociale, mentalitatile, viata cotidiana . Ca si istoricii de la 1900, adversarii lor promotori ai „noii istorii” au incercat si, intr-o masura apreciabila, au si reusit sa convinga ca au dreptate. Este ridicol, sustin ei, sa pui totul in seama personalitatilor sau sa afirmi impactul decisiv al evenimentelor, atunci cand forte mult mai profunde si mai influente obliga evenimentele sa ia un anume curs si personalitatile sa li se supuna. Structurile sunt cele care comanda, si timpul lung al istoriei, nu spuma efemera a faptelor si nici vointa individuala a oamenilor. Una dintre lucrarile reprezentative ale „noii istorii” se intituleaza: Ludovic al XIV-lea si douazeci de milioane de francezi (Pierre Goubert, Louis XIV et vingt millions de Français, 1966). Istoria stiintifica de la 1900 ar fi accentuat asupra regelui si elitei conducatoare; nou a istorie stiintifica deplaseaza accentul spre cele douazeci de milioane de francezi.

Daca s-ar organiza un referendum istoriografic, probabil ca ar castiga „noua istorie” (desi intampina si ea multe rezerve). Pare mai stiintific sa asezi in inima unui sistem de interpretare structurile decat faptele sau personalitatile. Dar pare mai stiintific, astazi, fiindca asa ne-am obisnuit sa gandim. Nu parea si la 1900 si nu stim cum o sa para maine. Asa incat este riscant sa spunem ca o istorie este mai stiintifica decat alta. Constatam doar ca este altfel. Nu este insa riscant deloc – chiar daca istorici lor nu le face placere o asemenea „deconspirare” – sa apreciem orientarea politica a istoricilor de la „Annales”. Trebuie oare sa mai spunem incotro priveste – nu spre trecut, ci in prezent – un istoric adversar al elitismului politic si al nationalismului si promotor al maselor in istorie? A dovedit-o Hervé Coutau-Bégarie, intr-o carte iconoclasta, despre „fenomenul noii istorii”: iconoclasta, fiindca, aidoma fenomenului istoriografic opus de la 1900, nici „noua istorie” nu vrea sa accepte ca face altceva decat stiinta obiectiva, iar daca ceea ce face se intalneste cu o anume ideologie este pura intamplare sau – si mai bine! – proba adevarului deplin atat al istoriei practicate cat si al ideologiei corespunzatoare. Sa conchidem deci ca „noua istorie” se prezinta ca o expre sie a stangii franceze, o stanga in genere nu marxista, dar nici antimarxista (manifestand chiar o anume disponibilitate fata de marxism), o stanga care exprima in esenta traditia, mentalitatea si ideologia socialismului francez.13

De fapt, nimic iesit din comun. Cele mai „stiintifice” abordari sunt, in ciuda aparentelor, si cele mai ideologizate. Adevarul pe care il proclama nu are cum sa fie un adevar absolut. Este adevarul unei epoci, al unei credinte: expresia „stiintifica” a unei ideologii.

„Istoria se face cu documente”

Daca in ciuda pronuntatei sale dependente de mediul ambiant, istoria isi pastreaza totusi personalitatea, aceasta se datoreaza faptului ca, intocmai ca orice meserie, ea se ghideaza dupa anumite norme pe care se straduieste sa le respecte. Normele acestea se reduc in fond la doua operatii esentiale: de la Tucidide pana astazi, istoricul extrage faptele din izvoare, si apoi le leaga intr-un lant de determinari cauzale. Oricat ar fi de tentat de cantul de sirena al ideologiilor sau de propriile sale convingeri, cercetatorul onest al trecutului nu plasmuieste fapte. El doar le „aranjeaza” (le decupeaza, le combina, le mareste, le micsoreaza . ); materia lor o cauta insa, o cauta cu indarjire, in marturiile efective lasate de lungul sir al generatiilor. Iar in interpretarile propuse, se straduieste sa se tina cat mai aproape de ceea ce faptele insele par a sugera. Problema este insa ca aceste norme metodologice, fara care istoria nu ar fi (sau ar fi cu totul altceva), sunt la randu-le deschise spre o intreaga gama de influente extraistorice.

Atunci cand definim istoria drept ceva anume, totul se invarte pana la urma in jurul izvoarelor. Metodologia istoriei inseamna in primul rand un complex de reguli care spun cum trebuie procedat cu izvoarele. Doar ca izvoarele nu se preteaza la o tratare intru totul riguroasa. Sau poate ca pana la urma s-ar preta, dar nu se preteaza in mod cert ceea ce se afla dincolo de ele. Am spus-o deja, izvoarele „reflecta” realitatea, insa adaptand-o si deformand-o. In aceasta privinta, o metoda riguroasa (tratarea comparata a surselor, raportarea lor la contextul mental si ideologic) este susceptibila de a reduce considerabil riscurile unei lecturi naive. Dificultatea majora, pe care nici o metodologie nu o mai poate rezolva, sta insa in faptul ca izvoarele, oricat ar fi de abundente si de variate, nu acopera decat o mica parte din ceea ce oamenii au gandit, au proiectat si au facut de-a lungul istoriei. Reconstituirea trecutului seamana cu un joc de puzzle. Insa, in timp ce jucatorul dispune de toate elementele unei imagini virtuale si nu trebuie decat sa le combine, istoricul este lipsit de cea mai mare parte a lor. Trebuie sa recreeze imaginea pornind de la elemente izolate si disparate, iar acestea se rarefiaza treptat, pana la disparitie, cu cat se coboara mai adanc in trecut. Asa proceda Cuvier, reinventand, dintr-un dinte de dinozaur, dinozaurul intreg. Masinaria istorica este insa infinit mai complicata decat un organism de reptila. Nici o metodologie nu poate da retete de acoperire a golurilor de informatie. Nici o metodologie nu-i spune istoricului cum sa imbine faptele si ce sens sa le dea. Ideologia si creativitatea individuala ocupa terenul liber, oferind liantul necesar. Cert este ca aceleasi informatii si metodologii similare pot conduce cu usurinta spre scenarii istorice, nu numai diferite, dar chiar contradictorii.

Un exemplu clasic in istoriografia privitoare la romani il constituie faimoasa problema a continuitatii. In aceasta chestiune, exact pe aceeasi informatie – literara, lingvistica si arheologica – se sustin, cu argumente aparent la fel de valide si prin tratarea surselor in spiritul aceleiasi metodologii moderne, doua teze complet opuse: continuitatea romanilor pe teritoriul vechii Dacii sau venirea lor de la sud de Dunare, carora li se adauga si o gama de solutii intermediare, implicand parti variabile din teritoriul nord si sud-dunarean. Totul, „riguros”, pe aceleasi izvoare .

Nici divergentele „punctuale” nu se rezolva mai usor. O intreaga biblioteca este pe cale sa se scrie despre un text medieval, devenit cu siguranta mai celebru prin disputele din jurul lui decat a fost la vremea sa prin el insusi. Prelucrand aceeasi informatie, istorici si filologi contemporani afirma la fel de bine originea romaneasca sau greceasca a Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, dupa cum, in cazul luarii in consideratie a originii autohtone, acorda sau nu voievodului paternitatea scrierii. Difera, in plus, si aprecierea valorii: intre compilatie si creatie geniala.

Prin plasa larga, mult prea larga, a informatiei, navaleste nestingherita ideologia. Neagoe Basarab, fondator al literaturii romane si scriitor genial, este o interpretare nationalista (indiferent de doza de adevar sau de neadevar). Continuitatea romaneasca pe intregul teritoriu al Daciei apartine tot interpretarilor nationaliste romanesti (indiferent daca lucrurile s-au petrecut sau nu asa), dupa cum versiunea opusa, imigrationista, trimite direct la nationalismul maghiar. De felul lor, sursele vorbesc sibilin; le ajuta ideologia sa vorbeasca pe inteles.

Dar chiar tratarea surselor in sine, mai mult chiar, definirea conceptului de sursa nu justifica ambitiile unei metodologii „obiective” si insensibile la ce se intampla in afara obiectului studiat. Trei mari etape de evolutie a metodologiei istorice pot fi luate in considerare, toate cu raportarea lor specifica la contextul socio-cultural si ideologic.

Prima dintre ele, de la Herodot pana la inceputul epocii moderne, prezinta, dincolo de o lipsa de sistem susceptibila de a-l intriga pe istoricul profesionist, doua mari principii directoare. Este pe de o parte o istorie care mizeaza in mod substantial pe marturia directa, pe de alta parte o istorie dependenta de textele narative (altfel spus, o istorie dependenta tot de istorie!). Pentru perioada apropiata in timp de cel care inregistreaza faptele (si trebuie precizat ca istoria s-a nascut si a evoluat initial indeosebi ca istorie contemporana, chiar „imediata”), este privilegiata informatia culeasa pe viu, ceea ce istoricul a observat direct, sau ceea ce i-au comunicat altii care, la randul lor, au participat la evenimente. Asa incepe istoria cu Herodot, prin asternerea lucrurilor si faptelor vazute si auzite (in mai mare masura, cu siguranta, auzite decat vazute). Tucidide, apoi Polibiu se arata mult mai increzatori in „vaz” decat in „auz”, cu alte cuvinte in implicarea nemijlocita a autorului in evenimentele relatate. Distinctie mai curand teoretica, fiindca, oricum, istoricul nu are cum sa vada totul si este nevoit sa recurga la informatie de a doua mana, cu speranta ca cei care au „vazut” ii vor furniza stiri valabile (confruntarea marturiilor aducand un plus de verosimilitate). Si istoricii Evului Mediu scriu despre vremea lor tot din vazute si auzite. La acest tip de informatie se adauga, in masura variabila, si alte izvoare, precum diverse categorii de documente scrise, caracteristica ramanand totusi inclinarea spre marturia directa bazata pe propria memorie sau pe transmisia orala.

In privinta secolelor obscure, atunci cand primii istorici se hotarasc, in sfarsit, sa le abordeze, ei nu au altceva de facut decat sa preia traditia legendara, in bloc, sau cu unele rezerve si amendari, care nu decurg atat din vreo metoda, cat din judecata, mai mult sau mai putin critica a fiecaruia (Tucidide, cel mai critic dintre toti, considera ca nu este mai nimic de retinut!). O data fixata in scris, aceasta istorie veche este reluata, prin pura compilatie, de nenumarate generatii de istoriei (razboiul troian, fondarea Romei si primele secole ale istoriei sale, naratiunile biblice ofera exemple concludente de traditii devenite adevaruri). In genere, exceptand ancheta directa privitoare la propria epoca, istoricii se sprijina masiv pe scrierile predecesorilor, de la care isi insusesc esentialul informatiei. Chiar daca nu exclusiv, fiindca mai folosesc si izvoare de arhiva, inscriptii sau vestigii arheologice, sursele lor esentiale sunt de factura literar-narativa. De regula, nu sesizeaza distinctia (elementara pentru noi) dintre sursele primare si textele narative. Pentru ei, problema-cheie este autoritatea emitentului. Principiul autoritatii, recunoscut si de antici, atinge cote maxime in contextul atat de ideologizat si ierarhizat al Evului Mediu. Cartile sacre, operele parintilor si doctorilor Bisericii, lucrarile autorilor clasici greci si romani, fondatori ai genului istoriografic, nu aveau cum sa sufere un examen critic de fond, fiindca pe ele si numai pe ele se inalta intreg edificiul istoric.14

Marturie plus compilatie: asa se prezinta prima versiune metodologica redusa la esential. Tentatia istoricilor de a se alinia, predandu-si unul altuia stafeta, la o unica istorie (fata de care rezervele si amendarile nu puteau fi decat de detaliu) ilustreaza, fara indoiala, o stare de spirit. Sunt alcatuiri sociale si ideologice inclinate spre traditie, ierarhie si autoritate, si mult mai putin receptive decat suntem noi la inovatie si schimbare, la luarea in considerare a solutiilor alternative (cazul particular fiind al democratiei ateniene care a produs de altfel si singura revolutie metodologica prin desprinderea istoriei, in secolul al V-lea inainte de Cristos, atat de sumara consemnare analistica, cat si de fabulatia mitologica. Gradul de inovatie istoriografica este, evident, in functie de mobilitatea organismului social; greu de conceput „ruptura” istoriografica fara „ruptura” istorica efectiva).

Istoriografia moderna avea sa evolueze pe coordonate metodologice diferite, implicand respingerea oralitatii si retragerea in plan secundar a textelor literare fata de documentele propriu-zise. Noua orientare metodologica s-a afirmat si s-a perfectionat treptat, pe parcursul mai multor secole. Inca de la sfarsitul Evului Mediu, istoricii incep sa distinga intre diverse categorii de texte, folosite pana atunci de-a valma; se precizeaza indeosebi, incetul cu incetul, conditia diferita a actelor diplomatice (documente primare, „izvorate” din contemporaneitate) si a textelor narative. Istoricii devin mai scrupulosi si in ceea ce priveste examinarea autenticitatii documentelor. Lucrarea lui Jean Mabillon, De re diplomatica, aparuta in 1681, este un jalon important pe aceasta cale. Profesionalizarea istoriei, constituirea ei ca disciplina universitara de sine statatoare, proces inaugurat in universitatile germane in secolul al XVIII-lea si intensificat in veacul urmator, a condus in mod firesc la codificarea unor reguli uniforme, acceptate de toti profesionistii. Spre 1900, acest sistem de norme critice atinge apogeul. Era, in felul lui, perfect si s-a putut crede, un moment, ca istoria avea sa se opreasca in acest punct. Charles Langlois si Charles Seignobos afirmau cu netulburata siguranta in „biblia” lor metodologica Introduction aux études historiques (1898), ca o data depistate toate documentele, si stoarse de informatie, misiunea istoricului avea sa se incheie, ramanand doar, se intelege, ca istoria contemporana sa adauge noi si noi file, pe masura derularii ei.

Regula de aur era apelul la document si numai la document. „Istoria se face cu documente; unde nu sunt documente, nu este istorie”, cu aceste cuvinte memorabile se deschidea manualul lui Langlois si Seignobos. Iar document insemna document scris si, vom vedea, nici macar orice fel de document scris. In cautarea desavarsitei rigori, a reconstituirii trecutului „asa cum a fost”, cu o siguranta cat mai apropiata de a stiintelor exacte, istoria a procedat prin eliminare, pastrand ceea ce se parea ca ofera un grad inalt de autenticitate. Marea sacrificata a fost traditia orala, si ancheta orala in genere. Istoria se separa de Herodot si, sub acest punct, chiar de Tucidide. Verba volant: cuvintele zboara si, inca mai rau pentru istoric, se deformeaza de la o persoana la alta si pot deveni de nerecunoscut de la o generatie la alta. Scripta manent: cele scrise raman, raman asa cum au fost la origine, asa cum a fost istoria cu adevarat. Fara indoiala ca aceasta concentrare asupra izvorului scris a insemnat un progres metodologic, ignorarea deliberata a altor categorii de izvoare fiind pretul platit pentru un plus de rigoare. In fapt, nu izvorul scris in genere este privilegiat, ci un anume tip de izvor scris. Sursele primare sunt, de regula, preferate textelor narative. Sunt insa valorizate anume surse primare, ele insele cu tenta narativa, aflate cu siguranta mai departe de realitatea obiectiva decat isi inchipuiau promotorii istoriei critice. Ambasadorii venetieni, atat de dragi lui Ranke, povestesc si ei, este drept, despre lucruri si fapte aflate mai aproape de emitent decat cele relatate intr-o cronica universala. Oricum, si acestea sunt texte sensibil individualizate, marcate de personalitatea, de rangul si de interesele celui care relateaza. Dimpotriva, izvoarele „impersonale” si purtatoare de informatie non-evenimentiala ii intereseaza mai putin pe istoricii in discutie (chiar daca nu sunt cu totul ignorate). Nu venise inca vremea registrelor parohiale (pe baza carora avea sa se constituie demografia istorica), nici a registrelor de recrutare (pornind de la care o echipa dirijata de Emmanuel Le Roy Ladurie a efectuat o complexa radiografie a societatii franceze in prima jumatate a secolului trecut), nici a registrelor contabile (surse pentru istoria preturilor si a economiei), nici a consemnarilor privind ratiile alimentare ale diverselor colectivitati sau institutii . Nici productiile literare, si ele scrise, dar incarcate cu fantezie, nu se bucurau de favoarea istoricilor. Ceea ce interesa era istoria pozitiva a faptelor, cu sursele susceptibile de a o reconstitui, si in mai mica masura modul cum traiau oamenii si cum isi reprezentau ei lumea.

Explicatia preferintelor si excluderilor metodologice (care nu trebuie absolutizate, dar exprima totusi o orientare dominanta) sta tot in ideologie si, intr-un sens mai larg, in evolutiile politice si culturale. Devalorizarea metodologica a oralitatii corespunde devalorizarii ei efective in societatile moderne. Inventarea si expansiunea tiparului, progresele alfabetizarii, socializarea prin scoala, interesul Bisericii mai intai, apoi al statului, de a fixa prin scris un anume tip de cultura si de comportament, in buna masura opus traditionalei culturi populare, toate acestea au contribuit la impingerea comunicarii orale, atotprezenta candva, intr-o zona subalterna, daca nu chiar suspecta, a ansamblului social: lumea neadaptatilor la imperativele societatii moderne. Prin scris se exprima elita, iar istoria este o istorie a elitelor, oricum o istorie conceputa din perspectiva lor. Se intelege de ce sunt lasate la o parte nu numai comunicarea orala, dar si o gama intreaga de izvoare scrise reflectand viata celor multi, a maselor, pentru a folosi un termen el insusi puternic ideologizat. Asupra acestora, elita arunca o privire distanta. De acelasi tratament, sau chiar mai rau, „beneficiaza” spatiile extraeuropene, intr-o epoca de imperialism occidental. Comunitatile lipsite de izvoare scrise sunt considerate „popoare fara istorie”, cele din Africa Neagra, de pilda. Ele sunt lasate in seama etnologilor, fiindca istoricii nu se intereseaza de oameni, ci de arhive!

Istoria aceasta, pronuntat elitista, este, dupa cum deja am aratat, o istorie a statelor si a institutiilor politice, nefacand, si in aceasta privinta, decat sa se alinieze unui proces istoric concret: consolidarea structurilor statale in epoca moderna si „incadrarea” politica crescanda a societatii. Izvoarele scrise luate in considerare emana in substantiala lor majoritate din sfera Puterii, a aparatului politic diriguitor. Acesta este dublul sens, politic si istoric totodata, al organizarii arhivelor, „locuri ale memoriei”, unde institutiile statului isi depoziteaza memoria scrisa, anexandu-si astfel nu numai prezentul, dar si trecutul. „Istoricul de arhiva” se afla prins intr-o retea informationala organizata de institutiile Puterii in propriul lor beneficiu.

Iata de ce metodologia istorica pusa la punct cu atata migala si cu atata rigoare in epoca moderna nu are cum sa fie considerata – oricare i-ar fi meritele stiintifice neutra din punct de vedere politic. Este expresia unei etape istorice determinate si a unui anume tip de societate. Aruncarea ei peste bord ar fi absurda, dar nu mai putin si absolutizarea ei. Continua sa functioneze perfect intre propriile-i limite. Insa istoricii privesc astazi din ce in ce mai insistent dincolo de aceste limite.

Ajungem astfel la o a treia faza metodologica, a carei amenajare este in curs. Se petrece un dublu proces. Pe de o parte, „masificarea” crescanda a fenomenelor sociale, democratizare a si omogenizarea societatii. Tendinta aceasta se transpune in termeni istoriografiei prin abordarea structurala a fenomenelor majore: economie, demografie, raporturi sociale, mentalitati . Pe de alta parte insa actioneaza, in sens contrar, o miscare de rezistenta fata de procesul uniformizator. Dreptul la diferenta si pluralismul cultural sunt afirmate tot mai insistent, contestandu-se validitatea unui sistem unic de valori, oricare ar fi el. Diversitatea pe care o capata fenomenul religios, cu multiplicarea derutanta a Bisericilor, sectelor si variantelor de credinta, poate sugera genul de „parcelare” culturala care se contureaza. La fel si morala sexuala, care nu mai este nici ea una. Or, religia si sexul au fost, pana nu demult, cel putin teoretic, doua domenii supuse unor reglementari stricte. Nu normele dispar, dispare insa sistemul unic de norme. Oricat ar fi de paradoxal – dar, in fond, prima tendinta stimuland-o pe a doua, in spiritul unei necesare reechilibrari – lumea pare a se fi angajat intr-un proces contradictoriu de omogenizare si de faramitare (ramanand de vazut pana la urma cum se vor imparti si concilia valorile intre nivelurile distincte de sociabilitate). Multiplicarea „microgrupurilor”, a mediilor culturale si sociale autonome a avut drept consecinta si multiplicarea istoriilor corespunzatoare. Ne indepartam de istoria secolului al XIX-lea, solid asezata in cadrele politico-nationale. Astazi, in acelasi cadru, evolueaza nenumarate segmente de istorie aflate intre ele in raporturi variabile.

In genere, discursul istoric raspunde prompt provocarilor lansate de istoria reala. Cronicele disfunctionalitati economice ale perioadei interbelice si indeosebi marea criza din 1929-1933 au stimulat istoria economica si mai cu seama (gratie inflatiei!) cercetarea atenta a evolutiei preturilor. Demografia istorica a luat avant in anii 1960-1970 ca urmare, incontestabil, a marilor probleme demografice de care lumea ajunsese, in sfarsit, sa fie constienta (declinul natalitatii si imbatranirea populatiei in spatiul european, natalitatea galopanta in lumea a treia, cu efecte dezastruoase asupra dezvoltarii economice si nivelului de trai). Cam in acelasi timp, constatarea efectelor poluarii a condus la deschiderea dosarului raporturilor om-mediu, cu privire la prezent mai intai, dar cu inevitabila proiectare in trecut: s-a nascut astfel istoria mediului ambiant sau „ecoistoria”. Cat despre „mentalitati”, abordarea lor istorica s-a hranit din ciocnirea mentalitatilor prezente, in conditiile in care modelul cultural si moral unic la care visase burghezia occidentala s-a dezmembrat, iesind in evidenta conflictul dintre generatii si diversitatea culturilor, cu alte cuvinte relativitatea valorilor. In ce priveste abordarile tematice, si aici evolutiile sociale si politice s-au proiectat fara intarziere in istorie. Feminismul militant (incepand din Statele Unite) a condus spre domeniul distinct al „istoriei femeilor” si, in genere, spre o istorie care, pana nu demult considerata, explicit sau implicit, masculina, tinde sa devina de „ambe-sexe”. Emanciparea minoritatilor de tot felul: rasiale, etnice, religioase, sexuale, nu a intarziat sa se reflecte in tratarea istorica a problematicilor respective. Si asa mai departe.

Diversificarea istoriei implica diversificare metodologica. O data ce nu mai exista istorie, ci istorii, nu mai exista nici metodologie, ci metodologii. Istoricul care aduna serii de cifre si le introduce intr-un program computerizat intreprinde operatii care ar fi de neinteles pentru confratele sau de acum un secol. La fel, istoricul climei, care urmareste evolutia ghetarilor ori interpreteaza inelele de crestere ale arborilor (fiecare inel sintetizand profilul climatic al unui an, asa incat o sectiune printr-un arbore corespunde unei incursiuni in climatul terestru pe parcursul mai multor secole sau chiar milenii). Inutil sa cautam in manualul lui Langlois si Seignobos: „taierea arborilor” nu figura printre principiile lor metodologice!

Un caz semnificativ pentru raportul metoda-societate-ideologie, asupra caruia merita insistat, il prezinta istoria orala. Am vazut ca istoria asa a inceput, ca ancheta orala. Apoi, scrisul a depreciat treptat comunicarea orala, inclusiv in istorie. Astazi insa ancheta orala revine in forta, concurand in anumite sectoare informatia scrisa sau chiar substituindu-i-se. Este o metodologie paralela, autonoma, la randul ei divizata in doua variante. „Traditia orala”, adunand reprezentari si amintiri transmise din generatie in generatie, sta la baza reconstituirii istoriei comunitatilor zise candva „fara istorie” fiindca nu dispuneau de arhive scrise. Africa Neagra ofera in prezent un teren extrem de fertil pentru o asemenea abordare, axata pe norme metodologice care, fireste, trebuiau inventate. O dezvoltare cu totul exceptionala a capatat cealalta varianta, „istoria orala” propriu-zisa, constand in inregistrarea si prelucrarea amintirilor celor care au trait o anume situatie istorica. Este, asadar, o istorie contemporana, care nu poate depasi cu mult adancimea unei jumatati de secol. Punctul sau de plecare se afla in America interbelica. Spre 1930 s-au cules amintirile fostilor sclavi negri, adolescenti sau foarte tineri in timpul razboiului de secesiune, aflati acum spre sfarsitul vietii. Despre ei se scrisesera multe, istorie sau literatura, se facusera si filme, dar toate exprimau, fie si cu intelegere sau simpatie, punctele de vedere ale albilor. In sensul traditional al istoriei – informatia scrisa! – negrii nu aveau istorie. Sau aveau istoria pe care altii binevoiau le-o conceada. Istoria orala le-a dat posibilitatea sa se exprime, sa-si povesteasca, in sfarsit, ei insisi, propria lor istorie.

Anchetele de acest tip s-au multiplicat, in Statele Unite, mai intai, dupa aceea si in Europa Occidentala. Ele se pot aplica oricarui segment de istorie contemporana, inclusiv deciziilor politice la varf (fiindca nu totul se inregistreaza in scris, iar uneori nu se inregistreaza ce este mai important!) sau unor evenimente istorice cruciale (sa ne amintim Ziua cea mai lunga a lui Cornelius Ryan, o altfel de reconstituire a debarcarii in Normandia decat ar fi fost posibila prin consultarea exclusiva a surselor scrise). S-au elaborat si istorii ale intreprinderilor, ale mass-media etc. Marea virtute a acestui gen de ancheta sta insa in capacitatea ei de a cobori la nivelul unde in genere faptele si simtamintele nu isi afla o expresie „inregistrata”. Istoria „celor multi”, a categoriilor oprimate, a marginalilor (pana la un punct chiar a femeilor) isi are adesea in ancheta orala sursa istorica exclusiva. Rezervele manifestate fata de aceasta istorie „concurenta” privesc indeosebi labilitatea memoriei, faptul ca amintirile sedimentate in memorie sunt mai putin sigure decat cuvintele fixate in scris. Dar si istoria orala dispune acum de propria-i metodologie, la fel de sigura sau de putin sigura ca oricare alta. Cat despre incertitudinea informatiei, sa spunem doar ca, de cand este istorie, nu s-a mintit mai putin in scris decat prin viu grai.

Adevarul – pe care multi istorici nu il constientizeaza, fiindca sunt educati in spiritul respectului pentru izvorul scris – este ca apelul la documente se impune in primul rand din pricina imposibilitatii de a-i interoga pe oamenii vii. Un elenist ar renunta, cu siguranta, la cateva documente scrise daca i s-ar oferi ocazia sa stea de vorba cu un contemporan al lui Pericle (pentru a nu spune cu Pericle insusi!). Un asemenea privilegiu este refuzat majoritatii istoricilor si de aici necesitatea documentelor, palide reflexe ale unor lumi candva vii. Uimitor este ca multi specialisti ai istoriei contemporane nu sesizeaza absurdul situatiei. Sunt singurii in masura a dispune de oameni vii, si ii sacrifica in favoarea fetisizatului document de arhiva (uitand ca arhivele stiu, oricum, mai putin decat oamenii). In istoriografia romaneasca acest refuz ridica un obstacol stanjenitor in necesara operatie de reconstituire a epocii comuniste (la toate nivelurile, dar mai cu seama la nivelul vietii curente, cu siguranta sensibil diferite si, oricum, mult mai complexe decat ceea ce rezulta din documentele oficiale). Oare, pana la urma, este mai important ceea ce Securitatea a pus in scris cu privire la oameni, sau ceea ce oamenii au de spus, si despre Securitate dar mai cu seama despre ei insisi? In acest domeniu, intarzierea metodologica se combina cu prejudecata ideologica a supraevaluarii institutiilor statului in raport cu societatea reala.

Amploarea capatata de investigatia orala ofera un exemplu elocvent de adaptare a metodologiei la noi problematici si sensibilitati. In acelasi sens poate fi invocata si valorificarea fondului iconografic, luat in considerare in vechea istoriografie cel mult ca auxiliar al documentatiei scrise. Or, astazi, domenii precum „mentalitatile” sau „imaginarul” se cladesc in nu mai mica masura pe imagine decat pe scris. Chiar o ancheta privitoare la propaganda politica mai poate face abstractie de film sau de afisul electoral? Cert este ca spatii de cultura si categorii sociale inaccesibile istoriei secolului trecut isi capata astfel dreptul la istorie. Si de data aceasta metodologia izvoraste in buna masura din ideologie. Izvoraste, de asemenea, intr-un sens mai general, si din ceea ce inseamna astazi viata cotidiana, de care, mai mult sau mai putin constient, nu avem cum sa ne desprindem nici cand calatorim in trecut. Si istoricii traiesc totusi in prezent. Or, ceea ce caracterizeaza astazi raporturile interumane este relativul declin al comunicarii scrise si progresul constant inregistrat de comunicarea orala si de comunicarea prin imagine. Strabunicii nostri, atunci cand aveau sa-si transmita ceva, se asezau in fata hartiei si scriau; acum, intr-o situatie similara, punem mana pe telefon. Suntem tot mai insistent educati in spiritul oralitatii. Radioul este o sursa de informatie mai larg receptata decat presa scrisa. Iar televiziunea se adreseaza unui numar inca si mai mare, imbinand cu eficienta sporita virtutile celor doi redutabili adversari ai scrisului: cuvantul vorbit si imaginea. De altfel imaginile ne impresoara, de la cinematografie si televiziune la publicitate si la benzile desenate (acestea din urma devenite in Occident o literatura paralela, in care se poate exprima orice, de la Biblie sau istoria universala, la povesti cu extraterestri sau fantasme erotice). Scrisul se afla sub asediu. Nu putem ignora faptul ca triumful sau este relativ recent. In societatile traditionale, comunicarea insemna in primul rand rostire si imagine. Oare lumea postmoderna va reveni, de sigur cu alte mijloace, la aceste canale de comunicare, punand capat dominatiei de cateva secole a cuvantului scris? Ramane de vazut; pentru moment ne marginim sa constatam impactul evolutiilor mentionate asupra metodei istorice. Daca astazi istoricii se adreseaza tot mai insistent informatiei orale si inteleg, pe de alta parte, sa beneficieze de virtutile, subapreciate pana mai ieri, ale inepuizabilului tezaur de imagini acumulat de-a lungul veacurilor, un motiv puternic al acestor deplasari metodologice trebuie cautat in insusi mediul social si cultural ambiant. Acum un veac, istoricul traia intr-o lume a scrisului, si acesta era instrumentul cu care sonda si trecutul. Astazi, traieste intr-o lume in care scrisul, oralitatea si imaginea isi impart terenul oarecum egal; rezultatul nu poate fi decat o intreita metodologie istorica!

Progres metodologic? Desigur. Dar mai presus de orice, adaptare prompta la exigentele sociale. Nici vorba nu poate fi de metoda obiectiva, ci de metode mereu adaptate configuratiilor si intentiilor prezentului.

Si n-am zabovit decat asupra unei prime etape, aceea a identificarii si tratarii surselor in sine. Revenim la consideratiile noastre initiale: ce se intampla intr-o faza ulterioara cu aceste surse si cu informatia cuprinsa in ele?

Metodologia spune cum trebuie tratat un document, dar spune mult mai putin despre cum se pot lega doua documente si nu mai are in fapt nimic de spus atunci cand istoricul se afla confruntat cu mii de documente. De la discursul despre metoda la practica istoriografica este o mare distanta (constatare valabila pentru orice stiinta, dar ilustrata in istorie prin extraordinara ei aptitudine de a merge in orice sens in numele aceleiasi metode). „Sunt necesari ani de analiza pentru o zi de sinteza”, spunea Fustel de Coulanges. A fost primul care si-a incalcat preceptul (desi nu a vrut nicicand sa o recunoasca). Seducatoare a Cetate antica, cea mai renumita dintre operele lui, este o sinteza care nu prea se sustine pe analiza. Nici o sinteza nu se sustine doar pe analiza; se sustine mai ales pe imaginatie! Prin aceasta afirmatie nu vrem sa devalorizam demersul istoriografic, ci, dimpotriva, sa-i punem in evidenta dimensiunea creatoare.

Intre Mediterana si Filip al II-lea: incurcata problema a cauzalitatii.

Dupa tratarea stiintifica a izvoarelor, identificarea nu mai putin stiintifica a cauzelor este al doilea mare argument in sprijinul vocatiei stiintifice a istoriei. Intr-adevar, fara cauze ce ar ramane din istorie? Relatia cauzala, mai curand decat consemnarea fiecarui fapt, ne conduce spre telul istoriei: acela de a oferi o schema inteligibila a ceea ce s-a petrecut pana astazi. Cu mai bine de doua milenii in urma, Polibiu a afirmat raspicat acest principiu, si ce s-ar putea spune mai mult? „Daca se elimina din istorie – scria el – cauzele, mijloacele si scopurile care au determinat evenimentele, precum si ce rezultat, fericit sau nefericit, au avut, ceea ce ramane din ea este numai un spectacol declamatoriu.” Sau, in formularea aceluiasi autor: „Cel ce trece sub tacere cauza rapeste tocmai ceea ce este caracteristic istoriei”.

De altfel, nici un istoric nu are cum sa evite principiul cauzal. Sunt istorici foarte preocupati de cauze, altii mai putin, altii deloc. Dar chiar cea mai simplista insirare de evenimente presupune o „legatura” si, implicit, un raport de la cauza la efect. Vor, nu vor, istoricii nu au cum sa se lepede de cauze.

Uneori, ambitia de a deslusi sensul profund (si cu cat mai profund, cu atat mai ascuns) al evenimentelor si evolutiilor se ridica la cote foarte inalte. O istorie cu adevarat stiintifica intelege sa mearga pana la capat in tentativa de deslusire a resorturilor esentiale, sa mearga eventual chiar mai departe, sa patrunda mai adanc decat oricare alta stiinta. Pentru A. D. Xenopol, de pilda – cel mai de seama teoretician roman al istoriei – nota de superioritate a investigatiei istorice fata de celelalte abordari stiintifice ar consta tocmai in capacitatea istoricului de a spune mai mult despre cauze. In stiintele „celelalte” se ajunge repede la „cauza finala” sau la ceea ce, in lipsa noastra de patrundere, pare a fi o cauza ultima. In istorie, dimpotriva, cu cat sapi, cu atat gasesti mai mult, cu atat intelegi mai mult. Dar sa-l ascultam chiar pe Xenopol: „Sa ne intrebam bunaoara care este cauza rouei? Se va raspunde: racirea corpurilor expuse afara, in noptile senine. Care este cauza acestei raciri? Radiarea catre spatiile ceresti. Si care este cauza acestei radiari? Raspuns ultim si peste care nu se poate trece: tendinta temperaturilor de a se echilibra. De asemenea, am da in curand peste cauza finala, simtamantul de conservare, daca am cauta cauzele legii ofertei si a cererii. Sa vedem cum sta lucrul in istorie. Daca ne intrebam: cum se face de Maiestatea Sa Carol I, din stralucita familie a Hohenzollernilor, se afla astazi pe tronul Romaniei? Daca lasam la o parte evenimentele amanunte si ne tinem numai de acele mari, vom avea ca prim raspuns ca Divanurile ad-hoc cerusera instituirea unei Dinastii ereditare dintr-o mare casa europeana. Pentru ce rostisera Divanurile ad-hoc o atare dorinta? Pentru a pune un capat la nestatornicia ocuparii tronului. De unde provine aceasta nestatornicie? Din sistemul vicios de urmare in scaun in vremurile mai vechi, acel electiv-ereditar. Cum se introdusese acest sistem, pierzator de tara, in statele romane? Din Ungaria, de unde se desfacusera aceste state. Cum se face de statele romane se desfacusera din Ungaria? Fiindca ungurii pusesera stapanire pe vechii colonisti romani. Ce sunt acesti colonisti? Sunt acei adusi de Traian in Dacia. Aici se pune un nou sir de intrebari (spre usurarea noastra, istoricul nu le mai pune! n.n.), relative la cucerirea romana, la intinderea acestui imperiu, la istoria lui pana la ale lui inceputuri, de unde trecem la migratiunea arilor, la monogeneza sau la plurigeneza neamului omenesc – la originea omului – deci la originea vietii pe pamant. Orice fapt istoric se urca, din cauza in cauza, pana la infinit, si cauza finala, fiind relegata in infinitul timpului, poate fi lasata la o parte, iar explicarea cauzata a fenomenelor istorice poate fi privita ca deplina si definitiva.”15

Explicarea „deplina si definitiva”: iata manifestarea unei robuste increderi in virtutile stiintifice ale meseriei. Sa retinem pentru moment, drept provizorii ilustrari ale acestor virtuti, interpretarea instaurarii lui Carol I, in functie de palierul istoric unde ne situam, fie prin navala ungurilor in Europa, fie prin razboaiele dacice ale lui Traian, fie, cine stie, prin vreun obscur si de mult uitat conflict intre doua triburi preistorice. Oricum, lantul cauzal este complet si perfect, verigile lui se tin stranse de la un cap la altul, ramane doar ca istoricii sa le identifice.

Un sistem de legi ar rezolva problema chiar mai bine decat „seriile” lui Xenopol, alcatuite poate din prea multe margele insirate pe firul istoriei. Legile sunt mai simple si actiunea lor mai directa. Este ceea ce explica, dupa cum am vazut, succesul „legiferarii” marxiste a istoriei. Contemporanul lui Marx, Henry Thomas Buckle, constata intarzierea – dupa el, nejustificata – a istoriei sub raportul rigorii interpretative. Istoria avea nevoie de un Newton! De cineva care sa decida, in sfarsit, autoritar si definitiv, de ce lucrurile se petrec intr-un fel si nu in altul. Incercand sa contribuie la fundamentarea unei asemenea istorii „newtoniene”, Buckle a formulat cateva sugestii interesante in problematica cauzalitatii. Intrebari dificile, raspunsuri neasteptate. De ce sunt irlandezii saraci? Evident, fiindca se hranesc cu cartofi. Argumentatie: cartoful este planta cu cel mai mare randament; poate, asadar, hrani mai multi oameni decat oricare alta; ceea ce explica demografia galopanta a irlandezilor; fiind mai multi, ei sunt si mai saraci, fiecaruia revenindu-i o parte mai mica din resursele globale.

lata pana unde pot merge performantele cauzalitatii! Intr-adevar, fara aprofundarea acestui mecanism, cine s-ar fi gandit la responsabilitatea navalitorilor unguri in inscaunarea lui Carol I sau la nu mai mica responsabilitate a cartofului in saracirea Irlandei!

Trebuie precizat, pentru a aduce totusi lucrurile la zi, ca interpretarile recente au castigat mult in suplete. Principiul cauzelor unice nu mai este agreat, cu univocul sau raport determinist de la o anume cauza la un anume efect. Istoricii inteleg sa ia in consideratie o retea cat mai densa de determinari, de conditionari reciproce, de interferente. Jocul a devenit mai complex si mai subtil, dar si mai complicat. O ierarhie trebuie totusi sa existe, si orice istoric, inevitabil, o pune in evidenta, altminteri discutia s-ar incheia inainte de a incepe. Putem accepta in principiu „superdeterminarea” chiar si a celui mai neinsemnat fapt istoric, in sensul actiunii conjugate a nenumarati factori, in practica istoriografica insa suntem nevoiti sa alegem dintre acestia si sa propunem o anume ierarhizare. Pascal spunea ca daca nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, istoria ar fi luat un alt curs. Ce istoric si-ar mai asuma astazi o asemenea afirmatie? Ne-am obisnuit sa gandim structural. Pentru „noua istorie” cauzalitatea sta in structuri. Nu Filip al II-lea, ci Mediterana (sau, in orice caz, mult mai putin Filip al II-lea decat Mediterana, ceea ce inseamna un complex de structuri geografice, demografice, economice, politice, mentale . ). Desigur, si aceste structuri „obiective” raman a fi ierarhizate si legate intre ele tot prin raporturi cauzale. Ce facem insa cu manifestarile „de vointa”, cu actiunea voluntara, deseori imprevizibila, a personalitatilor, a grupurilor sociale, a factorilor de putere?

Pierre Renouvin, istoric al relatiilor internationale, a incercat (cu privire la domeniul lui, dar intr-un sens susceptibil de generalizare) o solutie de compromis intre fortele impersonale ale istoriei si actiunea mai putin previzibila a oamenilor: „Conditiile geografice, miscarile demografice; interesele economice si financiare, trasaturile mentalitatii colective, marile curente sentimentale – scria el – iata ce forte profunde au format cadrul relatiilor intre grupurile umane si, in buna masura, au determinat caracterul lor. Omul de stat, in deciziile si proiectele sale, nu poate sa le neglijeze, el sufera influenta lor si este obligat sa constate limitele pe care le impun actiunii sale. Totusi, atunci cand poseda fie inzestrari intelectuale, fie tarie de caracter, fie un temperament care il determina sa depaseasca aceste limite, el poate incerca sa modifice jocul fortelor respective, sa le utilizeze in propriile sale scopuri. Ii este posibil, prin politica economica, sa amelioreze punerea in valoare a resurselor naturale; incearca sa actioneze asupra conditiilor demografice; se straduieste prin presa si prin scoala sa orienteze tendintele mentalitatii colective; nu ezita, uneori, sa ia initiative care provoaca in opinia publica un elan de pasiune. A studia relatiile internationale fara a tine seama de conceptiile personale, de metodele, de reactiile sentimentale ale omului de stat inseamna a neglija un factor cateodata esential.16

O perspectiva echilibrata, sinteza a interpretarilor structuraliste recente si a interpretarilor traditionale, axate pe factorul politic si actiunea personalitatilor. Nu Mediterana impotriva lui Filip al II-lea, nici Filip al II-lea singur cu ignorarea Mediteranei, ci Mediterana si Filip al II-lea impreuna!

Putem, desigur, opta pentru una sau alta dintre variante. Ceea ce am dori ar fi totusi, in toate cazurile, un grad cat mai inalt de precizie. Ce inseamna ca anume determinari sunt mai importante sau ca toate sunt de valoare oarecum egala? Putem avansa procente? 99% Mediterana si 1% Filip al II-lea, sau 50%-50%? Si mai ales pe ce se bazeaza o asemenea ierarhizare? Poate fi probata? Sau este doar afirmata si ni se cere sa credem pe cuvant?

Sa urmarim totusi cum se ajunge la definirea unui principiu cauzal. Asadar, nu mai vrem sa avem de a face cu „nasul Cleopatrei”. Foarte bine! In acest caz, marim doza. Daca Napoleon, in loc sa piarda, ar fi castigat la Waterloo, ce s-ar fi intamplat? Vom fi probabil inclinati sa raspundem ca nu s-ar fi petrecut nimic in dezacord cu mersul „obiectiv” al istoriei; imparatul ar fi pierdut batalia urmatoare si, pana la urma, istoria secolului al XIX-lea nu ar fi devenit alta prin simpla castigare a bataliei de la Waterloo. Tot inclinarea noastra de a gandi mai curand structural decat evenimential ne indeamna la un asemenea raspuns. Nu este nimic, marim din nou doza, putem sa o marim oricat. Ce s-ar fi intamplat atunci daca Napoleon n-ar fi existat? Lucrurile incep sa se complice. Vom afirma din nou, dar cu mai putina convingere: istoria s-ar fi desfasurat cam la fel, poate nu in detalii dar in esenta, altii ar fi condus aceleasi campanii de cucerire ale Revolutiei, altcineva ar fi jucat, intr-un fel sau altul, rolul lui Napoleon . Suntem chiar siguri? Sau o spunem fiind ca asa ni se pare ca este mai inteligent? Nu ar fi mai prudent si mai onest sa marturisim ca nu avem nici o idee de cum ar fi aratat istoria Frantei si a Europei intre 1796 si 1815 fara Napoleon? S-ar hazarda un istoric sa schiteze aceasta istorie virtuala, nu doar sa decida ca lucrurile s-ar fi petrecut tot cam asa?

Istoricii nu agreeaza genul acesta de discutie. Se pronunta, aproape in unanimitate, impotriva a ceea ce numim „istorie contrafactuala”. Istoria s-a petrecut intr-un singur fel, rolul istoricului este de a deslusi cum s-a petrecut cu adevarat, si nu are rost sa imaginam scenarii alternative. Dar atunci nu are rost sa mai discutam despre cauze! Indiferent daca istoricii sunt sau nu constienti de sensul propriului lor demers, nu este prea greu de observat ca atunci cand abordeaza problema cauzalitatii, ei navigheaza din plin in apele unei istorii contrafactuale (cel putin implicite). Daca Revolutia franceza este considerata cauza (cu sau fara Napoleon) a razboaielor napoleoniene, aceasta inseamna ca ne inchipuim, implicit, alternativa: o istorie in care nu s-ar fi petrecut Revolutia franceza si, in consecinta, nu ar fi existat nici campaniile purtate de Napoleon. Irlandezii sunt saraci fiindca se hranesc cu cartofi. Inseamna ca intr-o Irlanda in care nu s-ar cultiva cartofi oamenii ar fi mai bogati. Cum istorie fara Revolutie franceza si Irlanda fara cartofi nu exista, concluziile noastre nu sunt sustinute decat prin fictiunea unor istorii paralele in care, procedand la modificarea unuia sau altuia dintre factori, lucrurile s-ar petrece altfel.

Intregul joc – aparent absurd (dar, inca o data, altminteri aruncam cauzele peste bord) – porneste de la conditia istoriei, o disciplina careia, spre deosebire de stiintele experimentale, ii este refuzat experimentul. In fapt, chiar si stiintele „dure”, la un nivel teoretic si interpretativ mai inalt, mizeaza mai curand pe speculatie decat pe demonstratie. Cand construim o teorie (in viata obisnuita, ca si in stiinta sau in filosofie), totul pare ca se prinde de minune in tesatura ei. Nu este insa si o parte de iluzie? Oricum, istoricul se afla in situatia cea mai putin avantajoasa sub acest aspect. El nu poate relua un anume proces, modificand diversii sai parametri, asa cum procedeaza chimistul sau biologul. Am afla ce a insemnat Napoleon daca am fi capabili sa refacem – nu doar in imaginatie, ci in fapt – istoria fara Napoleon. Distanta dintre cele doua istorii ne-ar da masura personajului, ponderea lui efectiva in derularea evenimentelor.

Daca totusi ne incumetam sa experimentam in minte ceea ce in fapt nu putem realiza si plasmuim, cu oarecare aparente de adevar, o istorie care nu a dar ar fi putut sa fie, ajungem la ceea ce se numeste ucronie, o istorie virtuala, aflata in afara timpului real (prin analogie cu utopia, situata in afara spatiului real). Ca si istoricul, „ucronistul” cantareste semnificatia unuia sau mai multor agenti cauzali; spre deosebire insa de istoric, el nu se multumeste doar sa afirme, ci isi propune sa verifice consecintele ipotezei sale. In ciuda aparentelor, nu procedeaza cu nimic mai putin stiintific decat istoricul, poate dimpotriva. Incapabil de a efectua un adevarat experiment, incearca cel putin sa presupuna ce ar da un astfel de experiment daca ar fi realizabil.

Vom relata pe scurt trei ucronii.17 Prima se separa de istoria adevarata in anul 1812. Napoleon nu se mai retrage din Rusia in conditiile stiute, ci, abandonand Moscova in flacari, porneste spre Petersburg, cucerindu-l. Dezastrul campaniei din Rusia a fost cauza prabusirii sale. Succesul aceleiasi campanii deschide, dimpotriva, o alta istorie, relatata de Louis-Napoléon Geoffroy-Chateau intr-o carte aparuta in 1836 sub titlul Napoléon ou la conquęte du monde. 1812 ŕ 1832 (noua editie in 1841 cu titlu modificat: Napoléon apocryphe. Histoire de la conquęte du monde et de la monarchie universelle). Pana in 1817 marele corsican avea sa cucereasca intreaga Europa, iar in urmatorii zece ani restul lumii; la 4 iulie 1827 este decretata monarhia universala.

O alta istorie care nu s-a petrecut dar s-ar fi putut petrece se intituleaza Uchronie si este, prin titlul sau, actul de botez al genului. In aceasta carte publicata in 1876, filosoful francez Charles Renouvier s-a delectat (nu insa si spre delectarea cititorului, coplesit de sute de pagini de o superba ariditate) sa imagineze ce s-ar fi intamplat daca politica imparatilor romani fata de crestinism, spre sfarsitul secolului al II-lea, ar fi fost alta decat a fost. Evolutie neasteptata: izgonit din Occident, crestinismul se consolideaza in Orient, iar Europa apuseana ramane pagana de-a lungul intregului Ev Mediu. O usoara deplasare de strategie religioasa a putut conduce astfel la o istorie divergenta.

Roger Caillois (in Ponce Pilate, 1961) ataca un nod cauzal inca mai semnificativ. Crestinismul are la origine sacrificiul pe cruce al Mantuitorului, urmat de miracolul Invierii. Ce s-ar fi intamplat insa daca Pilat din Pont, care se pare ca a ezitat indelung pana sa ia o decizie, l-ar fi eliberat pe Isus in loc sa cedeze presiunii dusmanilor sai? Ar mai fi triumfat religia crestina sau, dimpotriva, dupa cum sugereaza eseistul francez, Isus ar fi ramas un simplu profet, iar lumea nu ar fi avut cum sa fie castigata de mesajul sau? Destinul omenirii a depins la un moment dat de framantarile de constiinta ale unui functionar roman.

Nu este cazul sa ne lasam convinsi, dar nici nu putem demonstra lipsa de consistenta a scenariilor alternative, dupa cum nici autorii lor nu au cum sa le demonstreze validitatea. Din nou ne lovim de lipsa experimentului autentic. Oare o ucronie cu adevarat experimentala chiar nu este posibila?

Exista totusi tentative de experiment „real”, un gen de istorie contrafactuala practicat nu de ucronisti stimulati exclusiv de fantezie, ci de istorici profesionisti, si inca mai rigurosi decat profesionistii obisnuiti, intrucat inteleg sa lucreze cu cifre si formule. Este curentul cunoscut in istoriografia americana sub denumirea de „New Economic History”. Datele esentiale ale unei structuri istorice, de preferinta de ordin economic, pot fi cuantificate, ordonate in sensul unei teorii coerente, introduse in computer . Si astfel ajungem la experiment. Modificarea parametrilor este de natura sa dovedeasca, de data aceasta cu precizie matematica, ponderea si functionalitatea fiecaruia in structura globala supusa analizei.

Robert W. Fogel a inaugurat metoda printr-un studiu senzational asupra rolului jucat de caile ferate in economia Statelor Unite spre sfarsitul secolului al XIX-lea (Railroads and American Economic Growth, 1964). El a construit un model matematic al economiei americane, din care lipsea un singur element, anume acela a carui pondere urma sa fie calculata: caile ferate. Iata, in sfarsit, experimentul mult asteptat: un secol al XIX-lea american fara cai ferate! Iar concluzia a fost pe masura ingeniozitatii proiectului. Potrivit interpretarii traditionale pe care nimeni nu se gandise sa o puna la indoiala, impactul masiv al cailor ferate in economia veacului trecut parea de necontestat. Or, rezultatul experimentului lui Fogel infirma teoria, calculul dovedind ca nu mai mult de 5% din cresterea economiei americane se datora acestui factor socotit „decisiv”. O lovitura neasteptata data manierei obisnuite de identificare a cauzelor, prin pur exercitiu mental. Si daca determinarile cauzate pe care le invocam cu atata usurinta nu sunt neaparat adevarate, oricat ar parea de logice?

Nici contestatiile nu s-au lasat asteptate. S-a atras atentia asupra necesarei intelegeri a societatii ca sistem, in interiorul caruia modificarea sau anularea unui factor nu-i poate lasa pe ceilalti neschimbati. America fara cai ferate ar fi aratat in ansamblu sensibil diferit. Apoi, informatiile care se preteaza la cuantificare sunt in genere limitate si incomplete (cel putin pana intr-o perioada recenta), si astfel se aluneca usor spre elaborari sumare si „orientate” de serii statistice. Dar, peste toate, trebuie spus ca, oricat de temeinic s-ar infatisa la prima vedere, experimentul nu este chiar experiment, ci, in fapt, un simulacru de experiment. Nu societatea americana patrunde in computer, nici macar un segment al ei, ci un model alcatuit de istoric, o imagine, care, fie ea si riguros-matematica, tot imagine ramane, cu alte cuvinte subiectiva.

O iluzie este pe cale sa se destrame. Fixarea istoriei in serii statistice si modele matematice a suscitat la un moment dat mari sperante, parand ca o apropie, in sfarsit, de conditia unei adevarate stiinte. „Istoricul de maine va fi programator sau nu va mai fi”, decreta fara drept de apel Le Roy Ladurie intr-un avertisment datat 1968. Cuantificarea inseamna insa nu numai precizie, ci si drastica simplificare si omogenizare a unor structuri si evolutii infinit de diverse si de complexe. Cat poate ramane intr-o formula din istoria adevarata? Sa admitem, in beneficiul demonstratiei, ca pe masura „matematizarii” sale istoria ar deveni mai sigura in demersul si concluziile ei. Dar care istorie? Vom sti pana la urma cu maximum de precizie cum stau lucrurile intr-un model istoric care este departe de a fi replica fidela a istoriei adevarate.

Si chiar daca asupra unei probleme bine definite s-ar putea lucra adecvat cu rigoare matematica, intrebarea este ce se intampla cand trecem la o problematica mai larga, la conexiuni complexe, la interpretari globale? A spus-o tot Robert Fogel, intr-un articol tratand despre „limitele metodei cantitative”. Vor face metodele cantitative istoria cu adevarat stiintifica? se intreaba promotorul „noii istorii economice”. Pentru a replica, neasteptat, cu sinceritate dezarmanta: „Raspunsul la aceasta intrebare, potrivit parerii mele, este un neechivoc nu”.18 Chiar daca se preteaza la „matematizare” pe portiuni limitate, istoria ramane in ansamblu o disciplina umanista, cu alte cuvinte un domeniu in care fiecare judeca asa cum este capabil sa judece.

Din tot acest joc, cauzele ies destul de sifonate. Pe de o parte, „New Economic History” a atras atentia asupra superficialitatii interpretarilor curente si lipsei lor de fundament stiintific. Pe de alta parte, si criticii sai au avansat obiectii pertinente cu privire la noile solutii propuse. Si atunci, cum stau lucrurile? Pentru sau contra cailor ferate? Efectiv, votul ramane liber. Singura concluzie este ca pana si cele mai inradacinate interpretari, socotite axiome, pot fi contestate cu argumente temeinice. Nu exista raporturi cauzale intangibile, nu exista ierarhii care sa nu poata fi rasturnate.

Istoricii au toate motivele sa fie deconcertati. Ei stiu tot mai multe despre ce s-a intamplat, dar deloc mai mult despre de ce s-a intamplat (sau, daca stiu mai mult, este pentru ca au in fata tot mai multe scenarii divergente). Un bun cunoscator al istoriografiei contemporane, Lawrence Stone, nu ezita sa-si afirme scepticismul: „In cea mai mare parte, problemele majore ale istoriei sunt la fel de insolubile ca inainte, daca nu inca si mai mult. Suntem la fel de departe de a ne pune de acord asupra cauzelor revolutiilor engleza, franceza si americana, in ciuda eforturilor enorme depuse pentru a aduce lumina in privinta originilor lor economice si sociale [ . ] Nu stim daca societatea engleza era mai deschisa si mai mobila decat societatea franceza in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, nici daca mica nobilime si aristocratia erau in ascensiune sau in declin in Anglia dinaintea razboiului civil.” In acelasi spirit, se pun intrebari, fara solutii, sau cu prea multe solutii, privitoare la originile „decolarii” societatii occidentale in secolele XI – XIII: „avantul demografic este cel care a antrenat progresul agriculturii, sau invers? Trebuie oare sa apelam si la alte cauze?” Pana la urma se degajeaza concluzia ca „problema avantului secolelor XI-XIII ramane fara raspuns”! 19

Aceasta este istoria! Daca vrem, putem sa-i cerem mai mult, oricum ea nu ne va da. Slabiciunea nu consta in incapacitatea de a formula interpretari, dimpotriva, in abundenta lor, in lipsa oricarui criteriu obiectiv de ierarhizare, si, peste toate, in imposibilitatea verificarii supozitiilor. Daca ceea ce caracterizeaza stiinta este validarea sau – in sens popperian – invalidarea ipotezelor prin observatie si experiment, atunci istoria cu greu poate aspira la un statut stiintific. Ambitia ei de a deveni o stiinta a cauzalitatii se dovedeste iluzorie. Pana la urma, nimic nu este mai aleatoriu in istorie decat ceea ce parea a fi superioritatea ei incontestabila, marca ei stiintifica: identificarea cauzelor. Discutie nesfarsita despre cauze, cu siguranta, stiinta a cauzalitatii, nicidecum.

Jocuri de razboi.

Supusa oscilatiilor ideologice si deschisa spre cele mai felurite interpretari, istoria nu are cum sa evite capcanele politicii curente. De altfel, nici nu face eforturi sa le evite. Ca argument de legitimare, nu poate fi ignorata de establishment-ul politic (si nici de competitorii acestuia). Se apeleaza la verdictul ei atat in problemele interne ale unei comunitati cat si in raporturile internationale. Istoria este un instrument de putere si un instrument al luptei pentru Putere.

Manipularea prin istorie defineste un procedeu curent si universal de influentare politica, deloc erodat in ciuda indelungatei sale intrebuintari, tocmai datorita impresiei derutante pe care o lasa ca ar fi vorba despre altceva (despre trecut, nu despre prezent, despre ceea ce a fost cu adevarat si nu despre interese actuale).

Putem alege orice spre exemplificare, din zorii istoriei pana astazi. Se poate manipula si prin preistorie. Arienii invocati de Hitler sunt o marturie elocventa. Am constatat de altfel ca, in genere, constructiile politico-nationale moderne tind sa se legitimeze in preistorie!

Ne vom opri insa asupra unui segment recent de istorie, mai incarcat de consecinte si cu impact aproape universal: marele eveniment fondator al lumii de astazi, al doilea razboi mondial. Cel putin trei tipuri de legitimitate isi afla, in aceasta inclestare simbolica si in pilduitorul ei deznodamant, o doza semnificativa de justificare, decurgand din hotararile fara apel ale Istoriei. Mai intai, democratia de factura occidentala, care a iesit din crucialul eveniment puternic consolidata si mult mai sigura pe valorile ei, in contrast cu prabusirea in imaginarul politic a valorilor si solutiilor de extrema dreapta. Apoi, ideologia comunista, puternic valorizata prin rezistenta si victoria in fata fascismului. Si, in sfarsit, cazul specific, dar nu mai putin caracteristic, al evreilor in genere si al statului Israel in particular, carora genocidul nazist si, intr-o anumita masura, vinovatia „celorlalti” (complici sau indiferenti) le confera o autoritate morala si o pozitie aparte in lumea de astazi.

Ca orice fapt considerat fondator – si cu atat mai mult unul atat de apropiat in timp – al doilea razboi mondial beneficiaza de o prezenta neintrerupta in actualitate. S-ar putea spune ca este chiar mai actual decat multe evenimente care se petrec astazi. Nici un subiect istoric nu s-a materializat in atatea carti, ca si intr-o atat de abundenta productie cinematografica. Limitele discutiei sunt atent jalonate, fiindca orice se spune despre al doilea razboi mondial (inclusiv ce vom spune noi acum!) atinge sensibilitati si starneste reactii. Dar chiar intre limitele indeobste acceptate in mediul democratic – si care implica, fireste, condamnarea nazismului, a genocidului, a crimelor de razboi si a crimelor impotriva umanitatii – interpretari, daca nu divergente, in orice caz sensibil nuantate, conduc spre interese specifice de ordin politic si national.20

Factorii politici responsabili ai Germaniei postbelice au denuntat constant si fara echivoc nazismul si ororile sale; mai mult chiar, orice deviere in aceasta privinta, fata de interpretarea oficiala, este aspru sanctionata. S-ar parea ca nu prea exista libertate de manevra. Ea totusi exista. Intrebarea principala priveste gradul de vinovatie si „difuzarea acesteia”. Cat de vinovati sunt germanii insisi, cat de vinovata este Germania? Generatia care a trait nazismul a preferat sa oculteze amintirile neplacute, dimpotriva, tanara generatie a anilor '60 s-a ridicat acuzatoare impotriva parintilor. Dar intre timp Germania a devenit cu adevarat un mare stat democratic si o mare putere a lumii de astazi. Se poate hrani o asemenea pozitie politica numai dintr-un sentiment de vinovatie? Nu este de mirare ca accentele tind sa se deplaseze, prudent, dar totusi semnificativ. Sunt istorici care pun sub semnul intrebarii ceea ce pana mai ieri era indeobste admis, si anume „calea particulara” a istoriei germane, orientata aproape fatal spre solutia nazista. Ei invoca factori externi care ar fi contribuit la ascensiunea nazismului, si in primul rand precedentul bolsevic si amenintarea bolsevica. Nazismul ar fi fost, asadar, mai curand un „raspuns” decat un rezultat autentic german.

Pe de alta parte, fara a ignora sau minimaliza crimele nazismului, aceiasi autori indeamna la o comparatie cu tragedii similare petrecute in alte parti ale lumii. Oare numai nazistii au procedat asa? Totodata, istoricii, si in particular manualele scolare, isi indreapta atentia, mai insistent ca in alte istoriografii, spre impactul razboiului asupra populatiei civile. Se stie ca sacrificiile „civile” in Germania – din pricina, in primul rand, a bombardamentelor – au fost mai numeroase ca oriunde, cu exceptia Uniunii Sovietice. Din acest punct de vedere Germania poate sa apara ca victima! Oricum, se practica o disociere intre incontestabilele responsabilitati politice si suferintele indurate de germanii de rand. Se adauga recenta punere in valoare a „rezistentei germane”, multa vreme socotita modesta si marginala, spre deosebire de rezistenta popoarelor supuse de nazisti, si indeosebi de atat de mediatizata Rezistenta franceza. Germania era aproape in bloc vinovata, iar Franta aproape in bloc rezistenta. Intre timp interpretarile au evoluat. In 1990, in cadrul unei dezbateri privitoare la conflictul mondial, un participant german a afirmat cu toata naturaletea: „Nu stiu daca au fost mai multi rezistenti germani decat rezistenti francezi, fiindca aceasta este o denumire care depinde considerabil de definitii si care, in plus, variaza considerabil, potrivit circumstantelor politice si militare”; urma propunerea tratarii laolalta, comparativ, a rezistentei germane si a celei franceze. Iata cum, chiar fara incalcarea tabuurilor, se intrevede totusi o istorie a celui de-al doilea razboi mondial mai putin „culpabilizanta” pentru Germania si mai potrivita cu pozitia actuala a Germaniei in lume.

Este interesant, in sensul manipularii istorico-politice, modul cum Republica Democrata Germana, pe de o parte, si Austria, pe de alta parte, au inteles sa lase Germania Federala sa se descurce singura cu trecutul nazist si cu responsabilitatile respective. Germania zisa democrata nu a acceptat sa aiba nimic de a face cu nazismul; stat comunist, cu alte cuvinte antifascist prin definitie, a inteles sa-si extraga legitimitatea exclusiv din lupta revolutionara a proletariatului german; pentru nazism trebuiau sa plateasca, moral ca si material, capitalistii din Vest! In ce priveste Austria, pozitia oficiala in care s-a plasat multa vreme a fost aceea de prima victima a nazismului, de tara ocupata (cu eludarea faptului ca fenomenul nazist austriac s-a manifestat cu virulenta, anticipand si pregatind Anschluss-ul, iar nazistii de obarsie austriaca – printre care si Hitler! – nu au fost mai putin nazisti decat nazistii germani).

In Franta, prima versiune a fost predominant eroica. Regimul de la Vichy aparea drept necaracteristic spiritului francez, un corp strain in istoria Frantei, sau, din alta perspectiva, o solutie pasagera de acomodare, utila pentru a salva ce se mai putea salva. Franta adevarata se recunostea in Rezistenta franceza, singura purtatoare de legitimitate. Intr-un fel sau altul, marea majoritate a francezilor ar fi fost „rezistenti”. Rezistenta a fost mitul fondator al celei de-a IV-a Republici si apoi al celei de-a V-a, cel putin cat timp s-a aflat la carma generalul de Gaulle. Era cu siguranta nevoie de un mare mit unificator pentru a-i reconcilia pe francezi in spiritul unei istorii comune si pentru a compensa – printr-o epopee pe masura maretiei unei istorii multiseculare – lungul si deprimantul sir de esecuri: catastrofa din 1940, ocupatia germana, pierderea rangului mondial, decolonizarea defectuoasa cu frustrantele razboaie din lndochina si Algeria . Unitatea si gloria Frantei mai presus de orice. Singura discordanta majora privea nepotrivirile dintre memoria gaullista si memoria comunista a Rezistentei.

Mitul acesta s-a intiparit adanc in mintea oamenilor. Francezii au ajuns sa creada ca sunt, de felul lor, mai inclinati spre rezistenta decat alte natii. Am fost intrebat, nu o data, cu privire la dezastrul comunist al Romaniei: „Cum a fost posibil?” Am replicat de fiecare data: in Franta, la Vichy, cum a fost posibil? Si ce s-ar fi intamplat daca regimul de la Vichy si ocupatia germana nu ar fi durat patru ani, ci o jumatate de secol?

Probabil ca sunt mai multi francezi care I-au aclamat pe Pétain decat cei care au luptat in maquis. Si inca si mai multi au incercat pur si simplu sa supravietuiasca, practicand un compromis cotidian cu o istorie care ii depasea. Mitul nu putea sa reziste la nesfarsit, in toata splendoarea lui, unor priviri mai atente si mai putin dispuse la complezenta ideologica. Regimul de la Vichy a fost pus sub reflector pentru a se constata ca nu a aparut doar ca expresie a unei plieri – fie necesara, fie condamnabila – la exigentele inamicului, ci si, nu in mica masura, ca materializare a unor orientari ideologice, mentalitati si atitudini cat se poate de franceze. Numeroase persoane au colaborat nu neaparat fiindca nu au avut incotro, dar fiindca impartaseau un crez politic asemanator cu al ocupantului (antidemocratism, anticomunism, antisemitism . ). A existat o Franta „colaborationista” tot asa cum a existat o Franta „rezistenta”, prelungindu-se in anii de razboi vechea divizare si vechiul conflict dintre „cele doua Frante”. A fost, de fapt, in Europa ocupata de germani, singura „colaborare” de asemenea proportii, implicand structurile „legitime”, sau „aparent legitime”, ale statului. Cu geniul lor in a oferi solutii exemplare, francezii au excelat la ambele capitole: colaborationism si rezistenta!

Problema este unde se afla dreapta masura. Si cum aceasta este greu de apreciat, in istorie ca si in politica, alunecarea dinspre merite spre responsabilitati nu putea sa nu se produca. Publicata in 1973, cartea istoricului american Robert Paxton, La France de Vichy, a marcat inceputul acestui proces, prin despartirea de interpretarile „eroizante”. An dupa an, vinovatiile au concentrat in tot mai mare masura atentia, desigur si fiindca se vorbise mai putin despre ele. François Mitterrand a refuzat sa accepte legitimitatea regimului de la Vichy, asadar vina Frantei. Succesorul sau, Jacques Chirac, a intreprins si acest ultim pas. Persecutiile antisemite s-au aflat in ultima vreme in centrul dezbaterii, si nu numai persecutiile in sine, dar si insuficienta reactie a societatii franceze in apararea evreilor persecutati. In 1997, Biserica catolica si-a cerut oficial scuze in acest sens (chiar daca unii episcopi si numerosi preoti i-au ajutat efectiv pe evrei). Procesul deschis in toamna aceluiasi an impotriva lui Maurice Papon, acuzat de complicitate la deportarea evreilor din Bordeaux, a readus in cea mai stringenta actualitate o istorie veche de peste cincizeci de ani. S-a evocat in marginea procesului si rolul jucat de acelasi Papon, doua decenii mai tarziu, ca prefect de politie al Parisului in vremea generalului de Gaulle si a razboiului din Algeria. Persecutorul evreilor este considerat responsabil de reprimarea sangeroasa a manifestatiilor de protest algeriene din 17 octombrie 1961. Ar fi fost aproape 300 de morti: nestiuta, pana astazi, reeditare a noptii Sfantului Bartolomeu! Iata o punere sub acuzare nu numai a unui functionar de la Vichy si a regimului pe care l-a servit, ci a unor structuri, atitudini si practici politice cu semnificatii mai largi, susceptibile de a afecta Franta in genere sau o anume idee despre Franta. Sunt in discutie elita politica si intelectuala, institutiile statului, reactiile antisemite si xenofobe . Necesara introspectie critica sau culpabilizare globala nejustificata si generatoare de incertitudini periculoase? Amintirile razboiului si judecatile asupra perioadei respective continua sa-i divida pe francezi, de fapt, sa se scoata in evidenta vechi linii de fractura, mereu prezente in societatea franceza.

Statele Unite au cu siguranta mult mai putine probleme de constiinta legate de acest razboi. Au procedat asa cum trebuiau sa procedeze. S-a dezvoltat printre compatriotii sai, marturiseste Robert Paxton, „un sentiment de autosatisfactie si de glorie nationala”.21 Tentatia mesianica atat de prezenta in cultura americana isi spune si in aceasta privinta cuvantul. America nu greseste, iar valorile promovate de ea sunt universale (mai tarziu, razboiul din Vietnam avea sa dovedeasca limitele si chiar primejdiile unei asemenea conceptii; a fost razboiul unei mari neintelegeri, data fiind neaderarea vietnamezilor la modelul american care le era oferit). Nu incape indoiala ca decizia de a intra in razboi pe teatrul european in sprijinul democratiilor coplesite de ofensiva nazista a insemnat un act istoric caruia trebuie sa i se recunoasca grandoarea. Mai contestabila a fost atitudinea prea binevoitoare fata de Stalin si de obiectivele Moscovei. Si mai contestabil inca – si cu totul insuficient asumat de constiinta americana – a fost tratamentul rezervat populatiilor civile ale puterilor inamice. Bombele atomice aruncate la Hiroshima si Nagasaki au avut, poate, o justificare militara. Dar „justificarile” militare i-au scutit pe altii de acuzatia de crime de razboi?

De altfel, bombardamentele „clasice” s-au dovedit inca mai nimicitoare. Fata de aproximativ 80.000 de morti la Hiroshima si 40.000 la Nagasaki, s-au inregistrat 83.000 de victime in urma bombardarii capitalei japoneze la 9 si 10 martie 1945 si multe sute de mii in atacurile lansate impotriva oraselor germane, dintre care 135.000 la Dresda, in zilele de 13-14 februarie 1945. Acest din urma bombardament (opera a aviatiei engleze), probabil cea mai ucigatoare lovitura a celui de-al doilea razboi mondial, se inscrie intr-o lunga suita de raiduri similare ale fortelor anglo-americane menite sa demoralizeze Germania si pe aliatii sai. Au fost vizate, pe langa obiective militare si strategice, marile concentrari de populatie, centrele urbane, cu alte cuvinte, in mod nemijlocit si deliberat populatia civila (bombardarea Bucurestiului la 4 aprilie 1944 s-a inscris in aceasta tactica). Astazi, o asemenea intelegere a razboiului a devenit intolerabila, si s-a vazut, cu ocazia conflictului din Golf, pe de o parte grija de marcare cat mai sigura a obiectivelor strategice, pe de alta parte sentimentul de revolta, respectiv de vinovatie, sau cel putin de jena, starnit de disfunctionalitatile care au pricinuit totusi victime in randul populatiei civile. Oricum, nu mai este de conceput a lovi din plin si a ucide oameni nevinovati, inclusiv mii de copii, numai pentru a demoraliza adversarul (oricat ar fi el de vinovat si oricat de dreapta ar fi cauza aparata). Asupra acestor responsabilitati, dezbaterea in Statele Unite este limitata si redusa, in genere, atat cat este, la problema legitimitatii folosirii armelor atomice. Cum se vede, un discurs divergent fata de accentul pus de germani asupra victimelor civile si suferintelor indurate de populatie. Prin discursul triumfal asupra celui de-al doilea razboi mondial se justifica universalitatea valorilor americane si rolul mondial al Americii.

Japonia are, la randul ei, o viziune particulara asupra perioadei in discutie. Stat „agresor”, apare in acelasi timp si ca „victima”, ca victima extrem de simbolica, prin cele doua orase-martir: Hiroshima si Nagasaki. Este totodata singura putere invinsa care a pastrat elemente efective de continuitate intre vechiul regim, vinovat de razboi, si sistemul democratic construit sub supraveghere americana, dupa infrangere. Soarta imparatului Hirohito a fost cu totul alta decat a lui Hitler si Mussolini; el a ramas neclintit in demnitatea sa imperiala, chiar daca a pierdut puterea efectiva, iar imposibilitatea unei dezbateri reale in jurul responsabilitatilor sale a creat de la bun inceput un blocaj. Nu lipsit de semnificatie in sensul aceleiasi continuitati este si faptul ca unul dintre principalii ministri ai cabinetului de razboi a devenit in 1957 prim-ministru. Justificari, lipsite de complexe, ale politicii japoneze de pana la 1945 s-au facut auzite, venind chiar din partea unor personalitati politice, inclusiv membri ai guvernului. S-a justificat astfel anexarea Coreii in 1910, s-au negat masacrele din China, considerate pure fictiuni . Si, mai presus de orice, razboiul declansat de Japonia a fost frecvent infatisat ca un razboi de eliberare impotriva imperialismului occidental, purtat in numele si in interesul popoarelor Asiei. In fond, Rusia s-a extins pana la Pacific, englezii si francezii au ocupat sud-estul continentului asiatic, insulele marelui ocean au fost impartite intre ei si americani, de ce ar fi acuzata tocmai Japonia, care este oricum mai „la ea acasa”? Acest gen de contraofensiva istorica „disculpatoare” coexista cu atitudini ceva mai critice fata de propriul trecut, cu unele recunoasteri partiale sau, mai recent, chiar cu exprimarea de scuze oficiale pentru brutalitatea interventiilor in Coreea si China. Cert este ca, in comparatie cu Germania, aflata intr-o pozitie similara, Japonia a cedat mult mai putin si mult mai incet in ce priveste asumarea responsabilitatilor.

Discursul sau, deloc umil, despre rolul avut in razboi, lasa sa se intrevada, in ciuda infrangerii si a efectivelor reorientari politice, constiinta pozitiei importante pe care Japonia o ocupa in Extremul Orient si in lume. Este imaginea despre sine a unei natiuni convinse ca are o menire istorica mai inalta decat aceea de auxiliar indepartat al democratiilor occidentale.

In ce priveste Romania, aspectul particular il reprezinta purtarea a doua razboaie succesive si contradictorii in cadrul aceluiasi conflict: mai intai alaturi de Germania impotriva Uniunii Sovietice, apoi alaturi de Uniunea Sovietica (si de aliatii sai) impotriva Germaniei. Prima faza a fost initial condamnata vehement de responsabilii politici si de istoricii comunisti, iar cea de a doua puternic valorizata in sensul eliberarii tarii de catre armata sovietica si fratiei de arme romano-sovietice. Alunecarea nationalista a comunismului in vremea lui Ceausescu a dus la sensibile mutari de accent. S-a pus treptat o anume surdina in judecarea regimului Antonescu si a razboiului antisovietic, dupa cum s-a estompat si rolul eliberator al Armatei Rosii, functia eliberatoare revenind pe de-a-ntregul Partidului Comunist Roman. Dupa 1989, prabusirea comunismului si a ideologiei sale a permis reabilitarea pana la capat a lui Antonescu si a primilor ani de razboi; evident, nu exista un acord unanim, dar interpretarea larg impartasita de istoricii perioadei si de opinia publica este aceea a unui razboi justificat, pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei si pentru inlaturarea pericolului din Rasarit. Interesant ca nu mai putin justificata ramane si partea a doua a razboiului, meritul rasturnarii situatiei deplasandu-se dinspre comunisti spre regele Mihai si spre partidele istorice. Se pare ca, pentru majoritatea romanilor, Romania a procedat bine la 1941 intrand in razboi alaturi de Germania si a procedat la fel de bine la 1944 intorcand armele impotriva Germaniei. Regimul Antonescu este apreciat in genere favorabil, la fel si rasturnarea regimului Antonescu. Chiar masurile antisemite sunt judecate cu oarecare intelegere (pe motiv ca nu s-a mers atat de departe ca in Germania sau in teritoriile controlate direct de germani). Dat fiind ca schimbarea de front la 23 august 1944 ar fi contribuit la scurtarea razboiului (un calcul „precis”, curios model de „analiza” contrafactuala, ne spune chiar cu cat: cu 200 de zile), romanii se socotesc nedreptatiti ca au fost considerati la sfarsitul conflictului invinsi si nu invingatori (desi luptasera impreuna cu Germania timp de 38 de luni, iar impotriva ei 8 luni si jumatate).

S-ar putea spune ca pana la urma romanii au constiinta chiar mai impacata decat japonezii sau americanii. Ne aflam in fata unei carente ingrijoratoare a spiritului autocritic, constatare care priveste nu numai al doilea razboi mondial, ci intreaga problematica a istoriei si actualitatii romanesti. Schema de gandire este simpla: romanii au avut intotdeauna dreptate, si cum lucrurile, evident, nu merg intotdeauna bine, vina inseamna ca apartine „celorlalti” (rusi, germani, americani, unguri, evrei . Si asa mai departe, in functie de contextul istoric sau politic). Aceasta mentalitate de victima a istoriei este o maladie grava a spiritului public. Incapacitatea de a lua in considerare fondul propriu de erori si gradul de responsabilitate care decurge de aici se constituie astazi in bariere mentale in calea redefinirii societatii romanesti si integrarii sale europene.

Al doilea mare beneficiar al conflictului mondial (daca nu chiar primul!), alaturi de democratiile occidentale, a fost comunismul. Paradoxala alaturare, dar care defineste mai corect decat o fac discursurile politice sau manualele sensul si efectele celui de-al doilea razboi mondial. Acesta nu a fost exclusiv o confruntare intre democratie si totalitarism, ci, in fapt, un razboi al democratiilor aliate cu un anume totalitarism impotriva altei forme de totalitarism. De aceea, nici principiile nu au fost atat de clare pe cat ar fi trebuit sa fie, nici rezultatul atat de pur pe cat s-a dorit si s-a proclamat. Razboiul a fost castigat pe jumatate de democratii, dar si pierdut pe jumatate. Europa central-rasariteana, eliberata de ocupatia germana, a intrat sub dominatia comunismului sovietic, cu acordul tacit al democratiilor occidentale. O mare victorie a Occidentului, contrabalansata printr-un esec de proportii.

Cert este ca razboiul a legitimat pe deplin comunismul (tinut pana atunci intr-un fel de carantina). Angajat laolalta cu democratiile, impotriva unui totalitarism cinic si criminal, comunismul si-a asigurat, in dezacord total cu profilul sau real, o aura de democratism. Mai mult chiar, contributia sa la infrangerea fortelor Raului nu a fost una oarecare, ci o contributie decisiva, la prima vedere mai importanta chiar, oricum mai „masiva”, decat a democratiilor occidentale. La sfarsitul razboiului, pierderile in oameni ale Statelor Unite se cifrau la 300.000, ale Marii Britanii la 390.000, in timp ce Uniunea Sovietica avansa un total de pierderi militare si civile de 20 de milioane. In mare masura razboiul fusese un razboi sovietic, castigat de Armata Rosie, razboi in care Aliatii se angajasera reticent si prudent (intarziind, de pilda, deschiderea, insistent solicitata de Stalin, a celui de-al doilea front in Vest). O epopee tragica, eroica si triumfala, neintunecata de cea mai mica umbra, asa s-a prezentat timp de decenii imaginea sovietica a „marelui razboi pentru apararea patriei”. Viziune care, evident, legitima imperiul sovietic si cuceririle sale (tarile „eliberate”), constituind in plus, prin argumentul invincibilitatii Armatei Rosii „un avertisment adresat adversarilor” imperialisti „.

O data cu prabusirea sistemului comunist au iesit la lumina fapte, nu necunoscute, dar unele nestiute in toata amploarea lor si acoperite pana atunci de istoria oficiala. Reactia anticomunista in spatiul ex-sovietic implica o rescriere radicala a istoriei contemporane, inclusiv a perioadei razboiului, si asezarea intr-o noua perspectiva a conexiunilor dintre totalitarismele de „dreapta” si de „stanga”, in ceea ce priveste fenomenul represiv. S-a avansat – din mediile rusesti anticomuniste – cifra de 60 de milioane de victime pentru intervalul cuprins intre revolutia din 1917 si moartea lui Stalin in 1953, cu precizarea ca nici anii razboiului, plasati oficial sub semnul solidaritatii nationale, nu au fost mai „blanzi” fata de „dusmanul” din interior. O estimare occidentala recenta retine „doar” 20 de milioane. Un caz aparte il reprezinta masacrul din padurea Katin. Mii de ofiteri polonezi, aflati in prizonierat sovietic, au fost executati in acest loc, iar vina a fost aruncata dupa razboi asupra nazistilor (si retinuta in actul de acuzare de la Nümberg). Abia in 1990 oficialitatile ruse au facut un prim pas spre asumarea responsabilitatii (de altfel incontestabile) a acestui macel. Se adauga chestiunea deportarilor unor populatii intregi, acuzate de colaborare cu inamicul, sute si sute de mii de tatari din Crimeea, ceceni, germani de pe Volga . Nici responsabilitatea sovietica in declansarea razboiului nu mai poate fi ocolita. Intre 1939-1941, Stalin nu a mers impotriva lui Hitler, ci alaturi de el, ocupand zona care i-a revenit in urma impartirii Europei: jumatate din Polonia, tarile baltice, Basarabia si nordul Bucovinei . Ceea ce s-a petrecut in 1944-1945 si in anii urmatori, in conditiile inaintarii Armatei Rosii spre inima Europei, a fost inca si mai grav, denaturand complet principiile democratice proclamate de Aliati. Un episod despre care aproape nu se vorbeste este alungarea unui numar de 11 milioane de germani din teritoriile care au revenit Poloniei si din Cehoslovacia. A fost cea mai ampla actiune de purificare etnica pe care a cunoscut-o istoria europeana. Subiect in genere evitat, dat fiind ca actualele frontiere sunt acceptate de toate partile; sacrificata este insa din nou istoria, dependenta – ca intotdeauna – de ceea ce interesele actuale vor sau nu sa retina din ea.

Nu numai comunismul sovietic a beneficiat, timp de decenii, de titlurile de glorie castigate in razboi, ci comunismul in genere, indeosebi prin rolul exceptional pe care l-au avut comunistii in miscarile de rezistenta, din Franta pana in Iugoslavia. In toamna anului 1939, Partidul Comunist Francez a fost interzis, consecinta a incheierii pactului germano-sovietic si insusirii de catre comunistii francezi a directivelor primite de la Moscova. Intr-o tara aflata in razboi cu Germania, vasalii Moscovei sustineau in fond o atitudine favorabila Germaniei. Asa incat, despre un rol efectiv al partidului comunist in rezistenta nu se poate vorbi decat incepand din 1941, o data cu atacul german impotriva Uniunii Sovietice. Dar, din acest moment, comunistii, cu capacitatea lor de organizare si mobilizare, au devenit factorul cel mai dinamic si mai important al rezistentei interne (rezistenta externa fiind initiata inca din iunie 1940 de la Londra, de generalul de Gaulle). Rezistenta franceza a fost, asadar, in buna masura, o rezistenta comunista, iar comunistii nu au ezitat sa-si faca din aceasta un merit istoric de nesters. Ei au dat cele mai multe jertfe in lupta pentru eliberarea Frantei! S-au autointitulat, cu mandrie, „le parti des fusilles”, partidul impuscatilor. Astazi, Partidul Comunist Francez este singurul partid comunist important din Europa care nu a renuntat la numele sau si care continua sa arboreze simbolul traditional: secera si ciocanul. El nu are nimic de a face cu milioanele de morti din Rusia, din China sau din Cambodgia. Mortii sunt ai lui, cazuti pentru Franta! Chiar daca pot fi invocate si alte momente istorice fondatoare care explica vitalitatea comunismului francez (Comuna din Paris, Frontul Popular din 1936 . ), cea mai semnificativa doza de legitimitate i-o confera rolul de necontestat pe care l-a avut in infruntarea cu nazismul si cu regimul de la Vichy (imagine eroica pe cale de a-si pierde din stralucire, o data cu relativul declin politic al partidului in anii din urma; declin relativ inseamna insa si vitalitate „relativa”, aceasta din urma hranindu-se in buna masura din istorie, din memoria colectiva a unor categorii de francezi).

Valorizarea stangii si devalorizarea dreptei se numara de asemenea printre efectele cele mai caracteristice ale razboiului. Totalitarismele discreditate (cu exceptia, asadar, a comunismului) au fost repede catalogate de „extrema dreapta”, sintagma a carei fixare a fost mult usurata de primatul intelectual al stangii in Europa postbelica. Cu alte cuvinte, o ideologie de dreapta, impinsa inca mai spre dreapta, ar fi susceptibila de a genera fenomene precum fascismul sau nazismul. Instalate la stanga, socialismul si mai ales comunismul nu au nimic de a face cu asa ceva. Pentru a deveni fascist, un liberal are o cale mult mai scurta de parcurs decat, sa spunem, un socialist! O asemenea interpretare este complet falsa, chiar daca s-a impus in constiinte, si nu vedem cum ar putea fi „extirpata”. Se considera Hitler de „extrema dreapta”? Partidul sau s-a numit totusi „national-socialist”. Mussolini a fost si el in tinerete socialist, nu liberal sau conservator. Printre personalitatile de la Vichy s-au numarat de asemenea nu putini oameni politici proveniti din randurile stangii (inclusiv Pierre Laval). Dimensiunea sociala si comunitara a ideologiilor zise de extrema dreapta le apropie mai mult de unele valori de stanga. Dupa cum alte trasaturi – nationalismul, ideea unui stat puternic le apropie de valori traditionale ale dreptei, desi, si in aceasta privinta, comparatia cu comunismul si indeosebi cu national-comunismul, este cat se poate de legitima. Dimensiunea milenarista a fenomenelor politice respective: o lume noua „un om nou, confera, de asemenea, un spirit comun celor trei mari ideologii totalitare: nazismul, fascismul si comunismul. Nu vrem sa intoarcem lucrurile si sa afirmam ca extrema dreapta ar fi mai degraba o extrema stanga! Nicidecum. Dar vrem sa spunem ca linia orizontala, pe care de regula se dispun ideologiile de la extrema stanga la extrema dreapta, nu este o figura reala, ci mitologica, si in tot cazul neadecvata marilor confruntari ale secolului al XX-lea. Axele totalitarism-democratie sau colectivism-individualism (cu toate combinatiile si nuantele intermediare) sunt cu siguranta mai caracteristice decupajelor politice contemporane. Daca se vad, si nu pot sa nu se vada, destule asemanari intre comunism si celelalte totalitarisme, nu este fiindca „extremele se ating” (sintagma pe cat de comuna, pe atat de lipsita de sens), ci fiindca toate acestea nu se afla la extreme opuse, ci in zone apropiate. Inca o data, cuvintele ne pot minti; iar un cuvant face deseori mai mult decat un intreg discurs istoric.

Privirea dinspre stanga asupra totalitarismelor a condus la cel putin doua deformari majore. Mai intai, simplificarea drastica si „generoasa” aplicare a termenului „fascist”. In fapt, chiar daca „fascismele” au un aer de familie (dar un aer de familie au si toate totalitarismele laolalta), deosebirile dintre ele nu sunt nesemnificative. Oricat de antipatic ar fi regimul mussolinian („fascismul” in sensul sau originar) din actuala perspectiva democratica, nu este corect sa-l confundam cu nazismul, macar pentru faptul ca nu a fost antisemit, dar, in genere, tinand seama, in toate privintele, de caracterul sau mai „decontractat”. Disocieri similare ar trebui facute cu privire si la alte formatiuni politice si programe ale dreptei nationaliste, in functie de profilul fiecareia. Pe de alta parte, comunismul a ramas sa fie cantarit cu masuri diferite, punandu-se in evidenta generozitatea proiectului, substanta sa umanista, chiar atunci cand faptele ofereau un cu totul alt spectacol. Comunistii francezi sau fostii comunisti italieni pot ajunge astazi la guvernare fara a provoca mari framantari de constiinta in opinia publica, in schimb asocierea la putere, pentru o scurta perioada, a „miscarii sociale italiene” (descendenta, in registru moderat, a fascismului antebelic, el insusi mai putin radical decat nazismul) a starnit nenumarate nelinisti si proteste, dupa cum in Franta Frontul National este practic exclus din jocul politic, dreapta neacceptand sa colaboreze cu el (atitudine de altfel intru totul onorabila), in timp ce Partidul Comunist, pe deplin integrat in jocul politic, intareste randurile stangii, si astfel o stanga minoritara poate ajunge la putere, iar o dreapta majoritara risca sa se instaleze durabil in opozitie.

Preocupata sa combata fascismul, stanga nu s-a grabit sa denunte ororile comunismului, oricum nu a facut-o in masura in care ar fi fost decent sa o faca, in acord cu propriile-i convingeri democratice. Tratarea prea severa a comunismului risca sa dea apa la moara dreptei si extremei drepte. In prezent, se contureaza o modificare de tactica, generata de temerea recuperarii si exploatarii la dreapta (evident, impotriva valorilor de stanga) a unor faradelegi care nu mai pot fi negate, nici minimalizate.

Asa incat, stanga ofera acum propriul sau bilant – deloc favorabil in ansamblu – al experimentului comunist (responsabil, potrivit unor investigatii recente, de exterminarea a aproape 100 de milioane de oameni). Distinctia comunism-nazism nu si-a pierdut insa intru totul functionalitatea. Crimele comuniste, oricat ar fi de grave, si la orice numar s-ar ridica, sunt considerate totusi, de autorii de stanga, ceva mai putin grave decat crimele naziste (cu argumente asupra carora nu are rost sa ne mai oprim, fiindca nu istoria reala conduce jocul, ci ideologia).22

In sfarsit, al doilea razboi mondial a inscris o pagina tragica in istoria evreilor. Nimic mai firesc, in acest sens, decat „ne-uitarea”. Ceea ce ne preocupa insa acum este exclusiv functia politica a discursului istoric: Din acest punct de vedere, puternica actualizare a holocaustului si a vinovatiilor respective (de departe aspectul cel mai mediatizat in prezent al perioadei) ofera, in competitia politica, un atu evreilor din intreaga lume, ca si statului Israel. Radicalizarea discursului despre anii razboiului si indeosebi insistenta asupra culpabilitatilor nu pot fi separate de un proces in curs de radicalizare ideologica si religioasa, prin afirmarea tot mai apasata, in unele medii, a specificitatii evreiesti. Acest proces, de altfel relativ, care intampina si rezistente, a condus la rezultatul ultimelor alegeri din Israel, la inclinarea, limitata dar efectiva, a balantei in favoarea elementelor traditionaliste si putin dispuse la compromis. Cert este ca evreii inteleg sa-si faca auzita vocea, mai distinct si mai apasat, si, in astfel de situatii, un plus de dinamism politic dinamizeaza inevitabil si istoria. Se adauga si dificultatile problemei palestiniene. Pe cat de incontestabil pentru imaginea evreilor este argumentul celui de-al doilea razboi mondial (unde nu au cum sa apara altfel decat ca victime inocente, in timp ce toti ceilalti au destule sa-si reproseze), pe atat de contestata este politica actuala a Israelului in Orientul Apropiat. Actualizarea unei imagini valorizante are si functia de a estompa imagini prezente mai putin favorabile.

In chip paradoxal, al doilea razboi mondial poate fi folosit totusi si impotriva evreilor. Manifestarea cea mai caracteristica a acestei orientari o constituie tratarea „revizionista” a evenimentelor. Autorii „revizionisti” nu neaga antisemitismul nazist, nici lagarele de concentrare, nici faptul ca multi oameni au pierit in aceste lagare (dar simtitor mai putini, in opinia lor, decat exprima cifrele oficiale). Ei neaga insa existenta unui proiect de exterminare, a unei exterminari voite si desfasurate sistematic, si, cu deosebire, a camerelor de gazare. Substanta ideologica a unei asemenea reelaborari nu poate fi ocolita. Mai intai, represiunea nazista isi pierde caracterul exceptional, atrocitatile comise in vremea razboiului, de toate partile in conflict, fiind asezate cam pe acelasi plan. Apoi, atat democratiile occidentale, cat si propaganda evreiasca in particular sunt acuzate ca au mintit in aceasta privinta (incepand cu procesul de la Nümberg).

Nu am facut decat sa examinam foarte sumar un fascicol de interpretari privitoare la cel de-al doilea razboi mondial. Se intelege ca tabloul este incomparabil mai amplu, mai divers si mai nuantat. O tratare detaliata ar fi pus in lumina nenumarate linii ale unui nesfarsit spectru istoriografic si ideologic. Dar chiar o privire rapida ne dovedeste ca, in plan mental, razboiul inca nu s-a terminat. Orice am spune despre el ne situeaza automat intr-o zona sau alta a ideologiilor si a confruntarilor politice actuale. De aceea, trebuie sa fim constienti de faptul ca orice „adevar absolut” care ni se inoculeaza cu privire la acest razboi reprezinta (indiferent de gradul de adevar efectiv pe care il contine) si o tentativa de manipulare politica.

Adevar? Fictiune? Sau, pur si simplu, Istorie?

— Nu pot crede cele ce-mi spuneti. Ce va zice istoria?

— Istoria va spune minciuni, ca intotdeauna.”

Acest schimb de replici din Discipolul diavolului, piesa lui George Bernard Shaw, nu lasa istoriei prea multe sanse de a se intalni cu adevarul.

Sa aiba dreptate paradoxalul irlandez? La limita, are, fara indoiala. Prea multe interese se sustin prin istorie, pentru ca tentatia minciunii sau, exprimandu-ne mai putin abrupt, a deformarilor, brutale ori subtile, sa nu se manifeste. Istoria mai si minte.

Vocatia ei este totusi adevarul. Orice istoric demn de acest nume cauta adevarul, si orice persoana interesata de istorie doreste de asemenea sa afle adevarul. Dificultatea deriva din faptul ca ceea ce numim „adevar” nu poate fi decat partial si orientat. Atunci cand sursele sunt insuficiente, istoricul nu este in masura de a formula decat ipoteze, si corect este sa recunoasca acest lucru. Atunci cand sursele sunt suficient de „acoperitoare”, materialul faptic poate fi mai bine tinut sub control, dar faptele insele se imbina in scenarii, iar scenariile pot fi nenumarate. Si chiar daca ar exista posibilitatea (dar nu exista) unui scenariu universal acceptat, ramane problema unghiului de privire, inclusiv a judecatii morale. In viata, sunt invingatori si invinsi. Acelasi scenariu istoric ii cuprinde pe unii si pe altii, dar ceea ce este adevar pentru o parte devine, inevitabil, neadevar pentru cealalta.

Am asistat recent la o conferinta despre Imperiul Roman sustinuta de Jean-Pierre Martin, profesor la Sorbona. Teza, infatisata documentat si convingator, a fost aceea a unui imperiu care a putut sa dureze, atatea secole, intre limite aproape neschimbate, deoarece nu a mizat pe forta bruta, ci pe forta de convingere. Romanii nu au impus nimic in provinciile cucerite: nici limba, nici religie, nici mod de viata. Administratia provinciala era redusa la minimum, ca si efectivele militare. A fost si ramane un model de integrare reusit, tocmai fiindca nu a impus, ci, pur si simplu, a convins.

Insa un compatriot al lui Jean-Pierre Martin, renumitul istoric al Galiei, Camille Jullian, judecase lucrurile exact in sens contrar. In lucrarea De la Gaule a la France. Nos origines historiques (1923), el nu ezita sa puna in evidenta „brutalitatea cuceririi romane”, denuntand servilismul nemotivat al admiratorilor Romei. Imperiul Roman nu ar fi fost decat „o decadenta care a condus la o catastrofa”. „Sa nu mi se mai vorbeasca de „geniul latin” – se indigna istoricul francez – sa nu se faca din Franta eleva si mostenitoarea acestui geniu. Ea este altceva si valoreaza mai mult.” Iar acest altceva insemna continuitatea cu Galia preromana.

Cele doua interpretari, fiecare avandu-si adeptii sai, exprima, evident, ideologii distincte. Prin Camille Jullian vorbeste nationalismul francez, si cu atat mai raspicat cu cat momentul era al unei Frante victorioase la sfarsitul primului razboi mondial. La fel judeca lucrurile, in sens autohtonist si nationalist, si partizanii romani ai dacilor; unii dintre ei nu-i iarta nici acum lui Traian victoria din anul 106! Prin Jean-Pierre Martin, dimpotriva, se afirma ideologia constructiei europene, spiritul sau democratic si integrator. Cu intelepciunea vechilor romani va trebui infaptuita Europa confederata de maine!

Iata, asadar, o istorie bine cunoscuta in datele ei concrete, la care participa invingatorii si invinsii. Unde este dreptatea, unde este adevarul? In orice situatie se intre vede si o perspectiva a „celuilalt”. Exista si invinsi in istorie, exista si posibilitati esuate, despre care se vorbeste de regula mai putin decat despre invingatori sau despre proiectele validate de timp. Nu inseamna, de pilda, ca punem sub semnul intrebarii valorile si impactul istoric al civilizatiei americane daca ne amintim ca ea s-a extins totusi, cel putin intr-o prima faza, in detrimentul indienilor autohtoni. Vom avea de consemnat intotdeauna puncte de vedere, fie si minoritare si abia perceptibile din inaltimile istoriei, pentru care adevarul proclamat nu este adevar.

Sa nu cautam consensul in istorie. Nu il vom gasi. Paradoxul este ca progresul istoriografic nu numai ca nu ne apropie, dar ne indeparteaza de proiectul unei istorii definitive. Stim tot mai mult. Stim probabil prea mult. Si stim tot mai putin cum sa legam ceea ce stim. Guizot vorbea despre o „suta de feluri” de a face istoria, dar era inca o istorie relativ omogena, privita din o suta de unghiuri. Astazi avem o suta de istorii distincte, privite fiecare din o suta de unghiuri. O teorie unificata este mai usor de realizat atunci cand nu se stie prea mult. Sfantul Augustin a putut sa adune, cu eleganta, esentialul cunoasterii istorice, intr-o elaborare coerenta. Au putut sa o faca mai tarziu Vico, Hegel, Marx. Amplificarea si „parcelarea” istoriei fac astazi, desigur nu imposibila – fiindca in istorie nimic nu este imposibil – dar din ce in ce mai problematica, imaginarea unor noi constructii globale. Secolul al XIX-lea a fost puternic tentat de filosofia istoriei; inclinarea sa scientista s-a intalnit cu o istorie inca susceptibila de a fi tinuta sub control. Secolul al XX-lea, dimpotriva, marcheaza un reflux sub acest aspect; spiritul sau, si asa relativist, se conjuga cu o istorie care a devenit derutant de complexa. Marile tentative teoretice ale acestui secol au deja un aer desuet si, de altfel, in ciuda succesului de public, au fost aprig contestate de specialisti insa din primul moment. Asa s-a intamplat cu teoriile lui Spengler si ale lui Toynbee. Toynbee este incomparabil mai erudit decat Sfantul Augustin, sau chiar decat Hegel sau Marx. I s-a reprosat insa tocmai neaderarea istoriei la schema lui atat de seducatoare. Creatorul de sistem nu are nici o vina. Oricat de multe ar sti si oricat de impresionanta i-ar fi capacitatea de sinteza, el nu mai poate aduna si imbina totul in mod convingator. Istoria a devenit prea mare. La capatul atator progrese segmentiale, trebuie sa marturisim ca nu stim nimic cu adevarat esential despre mecanismul intim al istoriei si de spre sensurile ei. Sfantul Augustin stia mai mult sau avea sentimentul ca stie mai mult Dar cum sa mergem mai departe? Ne lovim de misterul insusi al destinului umanitatii.

Ar fi timpul ca istoricii sa-si lepede starea de inocenta, intretinuta de iluziile scientiste, pentru a deveni constienti de constrangerile si de limitele carora demersul lor nu poate sa nu li se supuna. Relativismul care decurge de aici trebuie asumat, nu fiindca aceasta ar fi conditia ideala a istoriei (fireste ca nu este!), ci fiindca, pur si simplu, este conditia ei inconturnabila.

Constientizarea relativismului nu inseamna insa renuntare. Ar trebui sa insemne, dimpotriva, acutizarea constiintei profesionale. Tocmai fiindca reconstituirea: trecutului trece prin atatea filtre deformante, de la structurile permanente sau fluide ale imaginarului la jocul ideologiilor sau la imperativele momentului politic, aplecarea spre ceea ce a fost pretinde rigoare conceptuala si metodo logica. Lasata in voia ei si ademenita de nenumarate canturi de sirena, istoria risca sa o ia razna! Ea trebuie tinuta in loc, atat cat poate fi tinuta, printr-o definire fara echivoc a regulilor meseriei. O metoda ferma nu va con duce la adevaruri incontestabile, dar va mentine totusi investigatia intre limitele unor ipoteze si scenarii plauzibile, ale unei dezbateri rezonabile si inteligibile.

Istoria este un inepuizabil joc cu trecutul. Ramane sa-l facem cat mai inteligent si mai sugestiv. Sa nu fim dezamagiti de imposibilitatea unei versiuni ultime. Istoriile pe care fara incetare la recream sunt mai variate si mai stimulante decat univoca si nu prea convingatoarea istorie efectiva. Ele ne insotesc in drumul nostru, ne ajuta sa ne precizam proiectele, sa ne intelegem pe noi insine. Poate ca istoria spune pana la urma mai putin decat am dori despre trecut, dar spune cu siguranta foarte mult despre spiritul uman, despre nelinistile, cautarile si sperantele sale.

SFARSIT