Curtile Haosului

CAPITOLUL 1

Amber: sus si luminos pe culmea Kolvirului in miezul zilei. Un drum negru: jos si sinistru prin Garnath, din Haos catre sud. Eu: blestemind, umblind incolo si incoace si, din cind in cind, citind in biblioteca palatului din Amber. Usa bibliotecii: incuiata si baricadata.

Printul furios al Amberului se aseza la birou, isi reintoarse atentia la volumul deschis. Se auzi o bataie in usa.

— Cara-te! am spus.

— Corwin. Sint eu, Random. Hai, deschide. Ti-am adus chiar si prinzul.

— O clipa.

M-am ridicat din nou in picioare, am dat ocol biroului, am traversat incaperea. Random dadu din cap cind deschisei usa. Ducea o tava, pe care o puse pe o masuta linga birou.

— Cam multa mincare, am spus.

— Si mie mi-e foame.

— Atunci rezolva problema.

O rezolva. Taie carnea. Imi dadu o bucata pe o felie de piine. Turna vin. Ne asezaram si mincaram.

— Stiu ca esti inca furios . spuse dupa un timp.

— Tu nu esti?

— Ei bine, poate ca sint mai obisnuit cu asta. Nu stiu. Totusi . Da. A fost destul de neasteptat, nu-i asa?

— Neasteptat? Am luat o inghititura sanatoasa de vin. E ca pe vremuri. Chiar mai rau. Chiar ajunsese sa-mi placa de el cind se dadea drept Ganelon. Acum ca a preluat iar controlul e la fel de categoric ca inainte; ne-a dat citeva ordine pe care nu s-a ostenit sa le explice si a disparut iar.

— A spus ca ne va contacta curind.

— Imi inchipui ca si ultima data a intentionat acelasi lucru.

— Nu sint atit de sigur.

— Si nu ne-a dat nici o explicatie privind absenta de dinainte. De fapt, n-a explicat nimic cu adevarat.

— Probabil ca are motivele lui.

— Incep sa ma-ntreb, Random. Crezi ca a inceput in sfirsit sa isi piarda mintile?

— A fost totusi destul de istet ca sa te pacaleasca.

— A fost o combinatie intre viclenia animalica si abilitatea de a-si schimba forma.

— Dar a mers, nu-i asa?

— Da, a mers.

— Corwin, nu cumva iti doresti ca el sa aiba un plan care sa nu dea rezultate? Nu cumva vrei sa n-aiba dreptate?

— E ridicol. Vreau la fel de mult ca oricare dintre noi ca harababura asta sa se limpezeasca.

— Da, dar nu ti-ar placea ca raspunsul sa vina din alta parte?

— Unde vrei sa ajungi?

— Nu vrei sa ai incredere in el.

— Recunosc. Nu l-am vazut – ca el insusi – de o groaza de timp, si .

Clatina din cap.

— Nu asta am vrut sa spun. Esti furios ca s-a intors, nu-i asa? Sperai sa nu mai apara vreodata.

Am intors privirea.

— Asta e, am rostit intr-un tirziu. Dar nu pentru un tron vacant, sau nu doar pentru asta. E vorba despre el, Random. Despre el. Asta-i tot.

— Stiu, spuse. Dar trebuie sa recunosti ca l-a fraierit pe Brand, ceea ce nu e usor lucru. A pus la cale o schema pe care inca n-o pricep: te-a facut sa aduci bratul acela din Tir-na Nog'th, m-a determinat cumva sa i-l dau lui Benedict, a avut grija ca Benedict sa fie la locul potrivit, in momentul potrivit, astfel incit totul sa functioneze si sa ia Giuvaierul inapoi. In plus, se pricepe mai bine ca noi la manipulat Umbra. A dovedit-o chiar pe Kolvir, cind ne-a dus la Modelul primar. Eu nu pot face asta. Nici tu. Si a reusit sa-l invinga pe Gérard. Nu cred ca incetineste. Cred ca stie exact ce face si, ne place sau nu, cred ca el e singurul care poate rezolva situatia actuala.

— Incerci sa-mi spui ca ar trebui sa am incredere in el?

— Incerc sa-ti spun ca n-ai de ales.

Am oftat.

— Cred ca ai pus degetul pe rana, am spus. N-are rost sa ma amarasc. Totusi .

— Ordinul de atac te framinta, nu-i asa?

— Da, printre altele. Daca am putea astepta mai mult, Benedict si-ar putea aduna o armata mai mare. Trei zile nu ajung ca sa te pregatesti pentru asa ceva. Nu atunci cind nu stim mai nimic despre inamic.

— Dar s-ar putea sa stim. A vorbit mult timp cu Benedict intre patru ochi.

— Si asta e o alta problema. Aceste ordine separate. Aceasta secretomanie . Are incredere in noi numai cit e strict necesar.

Random chicoti. Si eu la fel.

— In regula, am spus. Poate ca si eu as reactiona la fel. Dar numai trei zile ca sa declansezi un razboi .

Am clatinat din cap. Ar fi bine sa stie ceva ce noi nu stim.

— Am senzatia ca e mai mult o lovitura definitiva decit un razboi.

— Numai ca nu a catadicsit sa ne spuna incotro sa ne indreptam energia.

Random ridica din umeri, mai turna vin.

— Poate o sa ne spuna cind va reveni. Tu n-ai primit ordine speciale, nu-i asa?

— Doar sa stau si sa astept. Tu?

Clatina din cap.

— A spus ca, atunci cind va sosi clipa, o sa aflu. Cel putin lui Julian i-a spus sa aiba trupele pregatite sa se deplaseze in orice moment.

— Da? Deci trupele nu ramin in Arden?

Incuviinta.

— Cind a spus asta?

— Dupa ce ai plecat tu. L-a transportat pe Julian aici ca sa-i transmita mesajul, dupa care au plecat impreuna. L-am auzit pe tata spunind ca vor parcurge impreuna o parte din drumul de intoarcere.

— Au luat-o pe poteca estica peste Kolvir?

— Da. I-am vazut eu.

— Interesant. Ce am mai ratat?

Se misca in scaun.

— Partea care ma ingrijoreaza pe mine, spuse. Dupa ce a incalecat si ne-a facut cu mina, tata m-a privit si mi-a spus sa stau cu ochii pe Martin.

— Asta-i tot?

— Asta-i tot. Numai ca ridea cind a spus asta.

— Doar o suspiciune normala fata de un nou-venit, presupun.

— Atunci de ce ridea?

— Ma predau.

Am taiat o bucata de brinza si am mincat-o.

— Totusi poate nu e o idee rea. S-ar putea sa nu fie vorba de suspiciune. Poate ca simte ca Martin trebuie protejat de ceva anume. Sau amindoua. Sau nici una. Stii cum e el uneori.

Random se ridica.

— Nu m-am gindit la varianta asta. Vii cu mine, da? spuse. Ai stat aici toata dimineata.

— In regula. M-am ridicat, mi-am prins Grayswandir la centura. Apropo, unde e Martin?

— L-am lasat la primul etaj. Vorbea cu Gérard.

— Atunci e pe miini bune. Gérard are de gind sa ramina aici sau se intoarce la flota?

— Nu stiu. N-a vrut sa discute ordinele.

Am iesit din incapere. Ne-am indreptat spre scara.

In timp ce coboram, am auzit zgomot de dedesubt si am grabit pasul.

Am privit peste balustrada si am vazut o multime de straji la intrarea in sala tronului, alaturi de silueta masiva a lui Gérard. Toti stateau cu spatele spre noi. Am sarit peste ultimele trepte. Random nu era departe in urma mea.

Mi-am croit drum printre ei.

— Gérard, ce se petrece? am intrebat.

— Sa fiu al naibii daca stiu, spuse. Uita-te si tu. Dar nu poti sa intri.

Se dadu la o parte si am facut un pas inainte. Apoi inca unul. Si atit. Era ca si cum as fi impins un zid usor elastic, total invizibil. Dincolo de el se afla o imagine care mi-a innodat memoria si simturile. Am incremenit, ca si cum spaima m-ar fi insfacat de ceafa, ca si cum mi-ar fi inhatat miinile. Si asta nu e usor de facut.

Martin, zimbind, inca tinea un Atu in mina stinga, si Benedict – in aparenta recent convocat – statea dinaintea lui. O fata se afla in apropiere, pe podium, linga tron, cu fata intr-o parte. Cei doi barbati pareau ca vorbesc, dar nu le auzeam cuvintele.

In cele din urma, Benedict se rasuci si paru ca se adreseaza fetei. Dupa un timp, aceasta parca ii raspunse. Martin se deplasa in stinga ei, iar Benedict urca pe podium. In clipa aceea, i-am vazut chipul. Schimbul de replici continua.

— Fata aceea imi pare cumva cunoscuta, rosti Gérard care inaintase si acum se afla linga mine.

— Probabil ca ai surprins-o cu coada ochiului atunci cind a trecut pe linga noi, i-am spus, in ziua mortii lui Eric. E Dara.

L-am auzit inspirind brusc.

— Dara! spuse. Atunci tu .

Vocea i se topi.

— Nu te-am mintit, am zis. E reala.

— Martin! striga Random, care ajunsese in dreapta mea. Martin! Ce se-ntimpla?

Nici un raspuns.

— Nu cred ca te poate auzi, rosti Gérard. Se pare ca aceasta bariera ne-a separat complet.

Random se stradui sa avanseze, impingind cu miinile ceva nevazut.

— Hai sa incercam cu totii, spuse.

Asa ca am incercat iar. Gérard, la rindul lui, isi impinse toata greutatea in zidul invizibil.

Dupa o jumatate de minut fara succes, m-am retras.

— Nu e bine, am spus. Nu-l putem misca.

— Ce e chestia asta blestemata? intreba Random. Ce ne tine sa .

Avusesem o banuiala – doar atit, totusi – despre ceea ce se petrecea. Si asta numai din cauza caracterului de déjà vu al intregii actiuni. Acum, totusi . Acum inclestai mina pe miner, ca sa ma asigur ca Grayswandir inca atirna la sold.

Era acolo.

Atunci cum puteam sa explic prezenta spadei mele inconfundabile, cu desenul ei complicat stralucind in ochii tuturor, atirnind acolo unde aparuse brusc, fara sprijin, suspendata dinaintea tronului, cu virful abia atingind gitul Darei? Nu puteam.

Dar prea semana cu ceea ce se petrecuse in noaptea aceea in orasul de vis din cer, Tir-na Nog'th, ca sa fie doar o coincidenta. Aici nu mai era nici unul dintre semnele distinctive – intunericul, confuzia, umbrele grele, emotiile tumultuoase pe care le traisem – si totusi imaginea semana mult cu ceea ce fusese in noap­tea aceea. Era foarte asemanatoare. Dar nu chiar. Pozitia lui Benedict parea alta – mult mai in spate, cu trupul intr-un unghi diferit. Chiar daca nu puteam sa-i citesc pe buze, ma intrebam daca Dara punea ace­leasi intrebari ciudate. Ma indoiam. Imaginea – ase­manatoare, si totusi nu, cu cea pe care o traisem – fusese probabil colorata la celalalt capat – fireste, daca exista vreo legatura – prin efectele puterilor din Tir-na Nog'th asupra mintii mele.

— Corwin, rosti Random, chestia aia care pluteste in fata ei pare a fi Grayswandir.

— Pare, nu-i asa? am spus. Dar, dupa cum vezi, eu o am la sold.

— Nu poate fi o alta asemanatoare . nu-i asa? Ai idee ce se intimpla?

— Incep sa cred ca as avea, am spus. Oricum, n-am cum sa o opresc.

Deodata, spada lui Benedict se elibera si intra in lupta cu cealalta, cea care semana atit de mult cu a mea. Peste o clipa se lupta cu un inamic invizibil.

— Trimite-l in iad, Benedict! striga Random.

— N-are nici un rost, am spus. E pe cale sa fie dezarmat.

— Cum poti sa stii asta? intreba Gérard.

— Intr-un fel, eu sint acolo, luptindu-ma cu el, am spus. Asta e celalalt capat al visului meu din Tir-na Nog'th. Nu stiu cum a reusit, dar acesta e pretul recu­perarii Giuvaierului de catre tata.

— Nu pricep, spuse. Am clatinat din cap.

— Nu pretind ca inteleg cum a facut-o, i-am spus. Dar nu vom reusi sa intram pina cind nu dispar doua lucruri din incaperea aceea.

— Care?

— Priveste doar.

Spada lui Benedict trecuse in mina cealalta, iar proteza lui stralucitoare tisni inainte si se fixa asupra unei tinte invizibile. Cele doua spade se parau una pe alta, se blocau, se impingeau, cu virfurile indreptate spre tavan. Mina dreapta a lui Benedict continua sa se incordeze.

Deodata, Grayswandir se elibera si trecu peste cealalta sabie. Dadu o lovitura cumplita in bratul drept al lui Benedict, exact in locul in care se unea cu portiunea metalica. Atunci Benedict se rasuci si ne bloca vederea pentru citeva clipe.

Puturam sa vedem iar imaginea cind Benedict cazu pe un genunchi, rasucindu-se. Se apuca de ciotul bratului. Mina/ bratul mecanic spinzura in aer linga Grayswandir. Se departa de Benedict si cobori, la fel ca spada. Cind amindoua atinsera solul, nu se izbira, ci trecura prin el, disparind.

M-am clatinat, mi-am recapatat echilibrul, m-am miscat inainte. Bariera disparuse.

Martin si Dara ajunsera la Benedict inaintea noastra. Cind Gérard, Random si cu mine sosiram acolo, Dara deja sfisiase o bucata din mantia ei si pansa ciotul lui Benedict.

Random il prinse pe Martin de umar si-l rasuci.

— Ce s-a-ntitnplat? intreba.

— Dara . Dara mi-a spus ca vrea sa vada Amberul, spuse. Pentru ca acum locuiesc aici, am fost de acord s-o aduc si sa-i arat imprejurimile. Apoi .

— S-o aduci aici? Adica prin Atu?

— Pai, da.

— Al tau sau al ei?

Martin isi musca buza de jos.

— Ei bine, vezi tu .

— Da-mi cartile alea, spuse Random si insfaca cutiuta de la centura lui Martin. O deschise si incepu sa cotrobaiasca prin ele.

— Apoi m-am gindit sa-i spun lui Benedict, pentru ca parea interesat de ea, continua Martin. Atunci Benedict a vrut sa vina si sa vada .

— Ce mama naibii! izbucni Random. E o carte a ta, una a ei si una a unui tip pe care nu l-am vazut niciodata! De unde le ai?

— Lasa-ma sa le vad si eu, am spus.

Imi dadu cele trei carti.

— Deci? spuse. E mina lui Brand? E singurul care stiu ca poate face acum Atuuri.

— Nu vreau sa am de-a face cu Brand, raspunse Martin, decit ca sa-l ucid.

Numai ca stiam deja ca nu erau de la Brand. Pur si simplu nu erau in stilul lui. Nici in stilul altcuiva pe care sa-l fi stiut eu. Oricum, nu stilul ma preocupa in clipa aceea. Mai interesante erau trasaturile celui de-al treilea personaj, cel despre care Random spusese ca nu-l vazuse niciodata. Eu da. Priveam chipul tinarului care ma confruntase cu o arbaleta in fata Curtilor Haosului, care ma recunoscuse si apoi renuntase sa traga.

Am intins cartea.

— Martin, cine e asta? am intrebat.

— Barbatul care a facut aceste Atuuri in plus. Si-a desenat propriul Atu. Nu stiu cum il cheama. E un prieten de-al Darei.

— Minti, spuse Random.

— Atunci sa ne spuna Dara, am zis si m-am intors spre ea.

Fata era inca ingenuncheata linga Benedict, desi terminase pansatul si barbatul deja se ridica.

— Ce zici de asta? am spus, fluturind cartea spre ea. Cine e barbatul asta?

Privi cartea, apoi in sus, spre mine. Zimbi.

— Chiar nu stii? spuse.

— Te-as intreba daca as sti?

— Atunci uita-te inca o data la carte si pe urma uita-te intr-o oglinda. E fiul tau si al meu. Numele lui e Merlin.

De obicei nu sint usor de socat, dar de data asta nimic nu era usor. Ma simteam ametit. Dar mintea imi mergea iute. Avind in vedere diferenta in scurgerea timpului, era posibil.

— Dara, am spus, ce vrei de fapt?

— Cind am traversat Modelul, ti-am spus ca Amberul trebuie distrus. Vreau sa am si eu partea care mi se cuvine.

— O sa ai vechea mea celula, am spus. Nu, pe cea de alaturi. Straji!

— Corwin, e in regula, spuse Benedict, ridicindu-se in picioare. Nu e chiar atit de rau pe cit suna. Poate sa-ti explice totul.

— Atunci sa inceapa acum.

— Nu. In particular. Doar familia.

Am trimis inapoi strajile care sosisera la apelul meu.

— Foarte bine. Sa ne adunam intr-una dintre incaperile de sus.

Incuviinta, si Dara il prinse de bratul sting. Random, Gérard, Martin si cu mine ii urmaram. Am privit inca o data inapoi spre spatiul gol in care visul meu devenise realitate. Asa sunt plamadite visele.

Capitolul

Am trecut peste creasta Kolvirului si am descalecat cind am ajuns la mormintul meu. Am intrat si am deschis cosciugul. Era gol. Bun. Incepeam sa-mi pun intrebari. Aproape ca ma asteptam sa ma vad zarind dinaintea mea, dovada ca, in ciuda semnelor si intu­itiilor, ma ratacisem cumva in umbra gresita.

Am iesit si l-am frecat pe Star pe nas. Soarele stra­lucea si briza era racoroasa. Am simtit o brusca dorinta de a ma indrepta spre mare. In loc de asta, m-am asezat pe bancuta si am scotocit dupa pipa.

Conversatia avusese loc. Stind cu picioarele strinse sub ea pe sofaua cafenie, Dara zimbise si repetase povestea descendentei ei din Benedict si Lintra, fecioa­ra iadului, si a vietii ei la Curtile Haosului, un tarim complet neeuclidian, unde timpul insusi prezenta stranii probleme de distribuire.

— Lucrurile pe care mi le-ai spus cind ne-am intilnit au fost minciuni, am zis. De ce te-as crede acum?

Zimbise si isi privise unghiile.

— Atunci a trebuit sa te mint, explica ea, ca sa obtin ce voiam de la tine.

— Adica . ?

— Cunostinte, despre familie, Model, Atuuri, Amber. Sa-ti cistig increderea. Sa port copilul tau.

— Dar adevarul nu te-ar fi ajutat in egala masura?

— Slabe sanse. Veneam din partea inamicului. Motivele pentru care imi doream toate astea n-ar fi fost pe placul tau.

— Felul tau de a duela . ? Mi-ai spus atunci ca Benedict te-a antrenat.

Zimbi iar si ochii ii aruncara flacari intunecate.

— Am invatat de la marele duce Borel insusi, un inalt lord al Haosului.

— . si infatisarea ta, am spus. S-a modificat de mai multe ori cind te-am vazut traversind Modelul. Cum? Si, mai ales, de ce?

— Toti cei a caror origine implica Haosul isi pot modifica forma, raspunse ea.

M-am gindit la trucul lui Dworkin din noaptea in care ma intruchipase pe mine. Benedict incuviinta.

— Tata ne-a pacalit cu deghizarea lui in Ganelon.

— Oberon este un fiu al Haosului, rosti Dara, un fiu rebel al unui tata rebel. Dar puterea inca e acolo.

— Atunci noi de ce nu putem s-o facem? intreba Random.

Dara ridica din umeri.

— Ati incercat vreodata? Poate ca puteti. Pe de alta parte, e posibil ca aceasta putere sa fi disparut o data cu generatia voastra. Nu stiu. In ceea ce ma priveste totusi, am anumite forme preferate in care revin in clipele de stres. Am crescut intr-un loc unde asta era regula, unde cealalta forma era de fapt uneori domi­nanta, inca e un reflex de-al meu. La asta ai fost martor . In ziua aceea.

— Dara, am spus, de ce iti doreai lucrurile despre care ai pomenit – cunostinte despre familie, Model, Atuuri, Amber? Si un fiu?

— In regula. Ofta. In regula. Stii despre planurile lui Brand – distrugerea si reconstruirea Amberului . ?

— Da.

— Asta a implicat si consimtamintul si cooperarea noastra.

— Inclusiv asasinarea lui Martin? intreba Random.

— Nu, spuse. Nu stiam pe cine intentioneaza sa foloseasca drept . agent.

— Daca ati fi stiut, l-ati fi oprit?

— Pui o intrebare ipotetica. Raspunde-ti singur. Sint bucuroasa ca Martin e inca in viata. Atit pot spune despre asta.

— In regula, zise Random. Cum ramine cu Brand?

— A reusit sa-i contacteze pe conducatorii nostri prin metode pe care le-a invatat de la Dworkin. Era plin de ambitii. Isi dorea cunostinte, putere. Ne-a propus un tirg.

— Ce fel de cunostinte?

— De pilda, nu stia cum sa distruga Modelul .

— Atunci chiar esti raspunzatoare pentru ce-a facut, rosti Random.

— Daca vrei s-o iei asa.

— Vreau.

Ridica din umeri, ma privi.

— Vrei sa asculti povestea asta?

— Da-i drumul.

Aruncai o privire spre Random, care incuviinta.

— Lui Brand i s-a dat ce-a vrut, spuse Dara, dar nu i s-a acordat incredere. Exista temerea ca, o data ce va fi avut puterea de a schimba lumea dupa dorinta sa, nu se va fi multumit sa domneasca peste un Amber revizuit. Ca ar fi incercat sa-si extinda dominatia, in egala masura, si asupra Haosului. Un Amber slabit era ceea ce isi dorea el, astfel incit Haosul sa fie mai puternic decit e acum – crearea unui nou echilibru, dindu-ne mai multe dintre umbrele care se intind intre tarimurile noastre. S-a constatat demult ca cele doua regate nu pot sa fie niciodata unite, sau unul sa fie distrus, fara sa se tulbure toate procesele aflate in continua miscare intre noi. Rezultatul ar fi o staza totala sau un haos complet. Totusi, desi se stia ce era in mintea lui Brand, conducatorii nostri au reusit sa ajunga la o intelegere cu el. Nu mai aparuse de epoci intregi o ocazie atit de buna. Trebuia sa se profite de ea. Era clar ca se putea trata cu Brand si ca, in final, putea fi inlocuit.

— Deci si voi planuiati un joc dublu, rosti Random.

— Nu si daca s-ar fi tinut de cuvint. Numai ca stiam ca nu va fi asa. Asa ca am pus la cale o miscare impotriva lui.

— Cum?

— Urma sa il lasam sa-si duca sarcina la bun sfirsit si apoi sa il distrugem. Avea sa fie urmat la tron de un membru al familiei regale din Amber care facea parte si din prima familie a Curtilor, cineva care fusese crescut printre noi si pregatit pentru functie. Merlin chiar are legaturi de rudenie cu Amberul din ambele parti, prin stramosul meu Benedict si direct prin tine – pretendentii favoriti la tron.

— Faci parte din nobilimea Haosului?

Zimbi.

M-am ridicat. Am pasit inainte. M-am uitat la cenusa din semineu.

— Intr-un fel, ma deranjeaza ca am fost implicat intr-un proiect calculat de reproducere, am spus dupa o tacere lunga. Dar si asa, si acceptind ca tot ce-ai spus e adevarat – pentru moment – de ce ne povestesti toate astea de-abia acum?

— Pentru ca mi-e teama ca lorzii tarimului meu ar merge cu planul lor tot atit de departe pe cit ar face-o si Brand. Poate chiar si mai departe. Echilibrul despre care pomeneam. Putini par sa inteleaga ce lucru delicat este. Am calatorit in umbrele din apropierea Amberului si chiar in Amber insusi. De asemenea, am cunoscut si umbrele care se intind linga Haos. Am intilnit multi oameni si am vazut multe lucruri. Apoi, cind l-am intalnit pe Martin si am vorbit cu el, am inceput sa simt ca schimbarile care imi fusesera prezentate drept ceva pozitiv nu ar duce doar la o simpla revizuire a Amberului conform preferintelor stramosilor mei. Ar transforma Amberul intr-o simpla extensie a Curtilor, majoritatea umbrelor contopindu-se cu Haosul. Amber ar deveni o insula. Unii dintre virstnici, pe care inca ii deranjeaza ca Dworkin a creat Amberul, cauta de fapt o intoarcere la zilele de altadata. Haosul total, din care s-au ivit toate. Mie una situatia prezenta mi se pare superioara si as dori s-o pastrez. Dorinta mea e ca nici o parte sa nu fie victorioasa in nici un conflict.

M-am intors la timp ca sa-l vad pe Benedict clatinind din cap.

— Deci nu esti de partea nimanui, conchise el.

— Imi place sa cred ca sint de ambele.

— Martin, am spus, si tu esti de partea ei?

Incuviinta.

Random izbucni in ris.

— Voi doi? Impotriva Amberului si a Curtilor Haosu­lui? Ce sperati sa faceti? Cum intentionati sa mate­rializati aceasta notiune de echilibru?

— Nu sintem singuri, spuse ea, si planul nu e al nostru.

Scotoci in buzunar. Ceva straluci cind isi scoase mina. Il puse in lumina. Tinea in mina inelul cu sigiliu al tatei.

— De unde il ai? intreba Random.

— Oare de unde crezi?

Benedict pasi spre ea si intinse mina. Dara i-l dadu. Benedict il examina.

— Chiar este al lui, spuse. Poarta pe interior semnele pe care le-am mai vazut. De ce e la tine?

— Mai intii, ca sa te conving ca actionez corect atunci cind transmit ordinele lui, spuse.

— Cum se face ca-l cunosti? am intrebat.

— L-am intilnit in timpul . dificultatilor lui . cu ceva vreme in urma, rosti. De fapt, s-ar putea spune ca am dat o mina de ajutor ca sa-l eliberez de ele. Asta s-a petrecut dupa ce l-am intilnit pe Martin si inclinam sa fiu mai intelegatoare fata de Amber. In acelasi timp, tatal tau e si un barbat fermecator si convingator. Mi-am zis ca nu pot pur si simplu sa stau si sa-l stiu prizonierul neamurilor mele.

— Stii cum a fost capturat?

Clatina din cap.

— Stiu doar ca Brand l-a atras intr-o umbra destul de indepartata de Amber, in care putea fi capturat. Cred ca era vorba de o falsa cautare a unei unelte magice inexistente care ar fi putut repara Modelul. Acum stie ca numai Giuvaierul o poate face.

— L-ai ajutat sa scape . Cum a afectat asta relatiile cu poporul tau?

— Nu prea a fost bine, rosti ea. Temporar, n-am nici un adapost.

— Si vrei unul aici?

Zimbi iar.

— Depinde de cum vor evolua lucrurile. Daca poporul meu obtine ce vrea, as prefera sa ma intorc – sau sa ma stabilesc intr-una dintre umbrele care mai ramin.

Am extras un Atu, l-am privit.

— Ce stii de Merlin? Unde e acum?

— In miinile lor, spuse. Ma tem ca acum e omul lor. Isi cunoaste obirsia, dar ei se ocupa de educatia lui de multa vreme. Nu stiu daca poate fi convins sa plece.

Am ridicat Atuul, l-am privit.

— Nu e bun, spuse Dara. Nu functioneaza intre aici si acolo.

Mi-am reamintit cit de dificila fusese comunicarea prin Atu cind ma aflam la hotarele acelui loc. Am incercat totusi.

Cartea se raci in mina si am stabilit contactul. Am simtit cea mai slaba licarire a unei prezente. Am incercat mai tare.

— Merlin, sint Corwin, am spus. Ma auzi?

Mi s-a parut ca aud un raspuns. Parea sa fie „Nu pot sa . ”. Apoi, nimic. Cartea isi pierdu raceala.

— L-ai contactat? intreba Dara.

— Nu sint sigur. Asa cred. Doar pentru o clipa.

— Mai bine decit as fi crezut, spuse. Fie conditiile sint propice, fie mintile voastre sint foarte asemanatoare.

— Cind ai inceput sa fluturi sigiliul lui tata, ai pomenit ceva de niste ordine, spuse Random. Ce ordine? Si de ce le transmite prin tine?

— E o chestiune de sincronizare.

— Sincronizare pe naiba! Tocmai a plecat de-aici azi dimineata!

— A trebuit sa termine un lucru inainte de a se pregati de un altul. Nu stia cit timp ii va lua. Numai ca am vorbit cu el chiar inainte de a veni aici – desi nu pot spune ca eram pregatita pentru primirea peste care am dat – si acum e pregatit sa inceapa faza urmatoare.

— Unde ai vorbit cu el? am intrebat. Unde se afla?

— Habar n-am unde. El m-a contactat.

— Si . ?

— Vrea ca Benedict sa atace imediat.

Gérard se extrase in sfirsit din fotoliul imens din care ascultase. Se ridica in picioare, isi infipse degetele in centura si privi in jos spre Dara.

— Un ordin ca asta trebuie sa vina direct de la tata.

— Asa e, rosti ea.

Gérard clatina din cap.

— N-are nici un sens. De ce sa te contacteze pe tine – cineva in care nu prea avem motive sa ne incredem – in loc de unul dintre noi?

— Cred ca nu poate ajunge la voi in momentul asta. Pe de alta parte, a reusit sa ajunga la mine.

— De ce?

— N-a folosit un Atu. Pentru mine nu are unul. A folosit un efect de reverberatie a drumului negru, asemanator cu modalitatea prin care Brand i-a scapat cindva lui Corwin.

— Stii multe din cele intimplate.

— Ai dreptate. Inca mai am surse la Curti si Brand s-a transportat acolo dupa infruntarea voastra. Au auzit diverse povesti.

— Stii unde se afla tata acum? intreba Random.

— Nu, nu stiu. Dar cred ca s-a dus in Amberul real ca sa se sfatuiasca cu Dworkin si sa reexamineze stricaciunea Modelului primar.

— In ce scop?

— Nu stiu. Probabil ca sa hotarasca ce va face mai departe. Faptul ca m-a contactat pe mine si a ordonat atacul inseamna probabil ca s-a hotarit.

— Cind a avut loc comunicarea asta?

— Acum citeva ore – conform timpului meu. Numai ca ma aflam departe de aici, in Umbra. Nu stiu care e diferenta de timp. Sint novice in chestia asta.

— Deci ar putea fi ceva extrem de recent. Posibil de acum citeva clipe, cugeta Gérard. De ce-a vorbit cu tine si nu cu unul dintre noi? Cred ca ne-ar fi putut contacta, daca ar fi vrut.

— Poate ca sa demonstreze ca sint in gratiile lui, spuse.

— Toate acestea ar putea fi in intregime adevarate, afirma Benedict. Dar eu nu fac nici o miscare fara o confirmare a acelui ordin.

— Fiona se afla inca la Modelul primar? intreba Random.

— Ultima oara isi instalase tabara acolo. Inteleg ce vrei sa spui .

Am extras cartea Fionei.

— A fost nevoie de mai multi ca sa comunicam de acolo, remarca Random.

— Adevarat. Asa ca da-mi o mina de ajutor.

Se ridica, veni linga mine. Benedict si Gérard se apropiara si ei.

— Nu e neaparata nevoie, protesta Dara.

Am ignorat-o si m-am concentrat asupra delicatelor trasaturi ale surorii mele roscate. Citeva momente mai tirziu, stabilisem contactul.

— Fiona, am intrebat, vazind dupa fundal ca se afla inca in miezul lucrurilor, tata e acolo?

— Da, spuse, zimbind cu buzele strinse. E inauntru cu Dworkin.

— Asculta, urgenta inainte de toate. Nu stiu daca o cunosti sau nu pe Dara, dar e aici .

— Stiu cine e, dar n-am intilnit-o niciodata.

— Ei bine, pretinde ca are un ordin de atac pentru Benedict, din partea tatei. Are sigiliul ca sa isi dove­deasca spusele, numai ca tata nu ne-a pomenit nimic despre asta mai devreme. Stii ceva in plus?

— Nu, spuse. N-am facut decit sa schimbam ama­bilitati cind el si Dworkin au venit mai devreme ca sa se uite la Model. Dar am avut totusi niste suspiciuni, iar acum se confirma.

— Suspiciuni? Ce vrei sa spui?

— Cred ca tata vrea sa incerce sa repare Modelul. Are Giuvaierul cu el si am auzit unele lucruri pe care i le-a spus lui Dworkin. Daca face incercarea, vor afla despre ea la Curtile Haosului exact in clipa in care va incepe. Vor incerca sa-l opreasca. Probabil doreste sa loveasca primul ca sa-i tina blocati. Numai ca .

— Ce?

— O sa-l omoare, Corwin. Macar atit stiu despre asta. Indiferent daca reuseste sau esueaza, va fi distrus pe parcurs.

— Mi-e greu sa cred.

— Ca un rege si-ar da viata pentru tarim?

— Ca tata ar face asta.

— Atunci ori s-a schimbat, ori tu nu l-ai cunoscut niciodata. Dar eu cred ca va incerca.

— Atunci de ce a trimis ultimul ordin prin cineva in care stie ca n-avem incredere?

— Ca sa iti arate ca vrea ca tu sa ai incredere in ea, as zice, imediat ce confirma ordinul.

— Pare o cale intortocheata de a rezolva lucrurile, dar sint de acord ca n-ar trebui sa actionam fara confirmare. Poti s-o obtii?

— O sa incerc. O sa reiau contactul cu voi imediat ce vorbesc cu el.

Intrerupse contactul.

M-am intors spre Dara, care auzise doar partea noastra din conversatie.

— Stii ce vrea sa faca tata in clipa asta? am in­trebat-o.

— Ceva legat de drumul negru, spuse. In orice caz, asa a dat de inteles. Dar exact ce si cum nu a spus.

M-am intors. Am strins cartile si le-am pus in cutiuta. Nu-mi placea ce intorsatura luau evenimentele. Ziua asta incepuse prost si lucrurile se inrautatisera progresiv. Si de-abia daca trecuse ora prinzului. Am clatinat din cap. Cind vorbisem cu el, Dworkin descri­sese consecintele unei tentative de a repara Modelul si mie imi sunau destul de inspaimintatoare. Presupunind ca tata ar incerca, ar esua si ar fi ucis in cursul ten­tativei, in ce situatie am ramine? Exact unde eram acum, numai ca fara conducator, in ajunul bataliei – si cu problema succesiunii pusa iarasi pe tapet. Am fi preocupati cu totii de afacerea asta in timp ce ne-am indrepta catre cimpul de batalie, si am incepe aran­jamente secrete ca sa ne luptam iarasi intre noi de indata ce am fi scapat de inamicul actual. Trebuie sa existe o alta cale de a pune lucrurile la punct. Mai bine sa ramina tata in viata si pe tron decit sa asistam iar la o relansare a intrigilor legate de succesiune.

— Ce asteptam? intreba Dara. O confirmare?

— Da, am raspuns.

Random incepu sa umble de colo-colo. Benedict se aseza si verifica pansamentul bratului. Gérard se sprijini de polita semineului. M-am ridicat si am inceput sa reflectez. Exact in clipa aceea imi veni o idee. Am respins-o imediat, dar reveni. Nu-mi placea, dar asta n-avea nimic de-a face cu practica. Totusi trebuia sa ma misc repede, inainte de a avea sansa sa ma conving sa privesc lucrurile din alt punct de vedere. Nu. O sa ramin credincios acestei idei. La naiba!

Am simtit vibratia unui contact. Am asteptat. Citeva clipe mai tirziu, o priveam din nou pe Fiona. Se afla intr-un loc cunoscut si mi-au trebuit citeva secunde ca sa-l recunosc: salonasul lui Dworkin, de cealalta parte a usii masive din spatele pesterii. Tata si Dworkin erau amindoi cu ea. Tata renuntase la deghizarea in Ganelon si devenise iar el insusi. Am remarcat ca purta Giuvaierul.

— Corwin, spuse Fiona, e adevarat. Tata a trimis ordinul de atac prin Dara si astepta acest contact pentru confirmare. Eu .

— Fiona, du-ma acolo.

— Ce?

— M-ai auzit. Acum!

Am intins mina dreapta. Intinse si ea mina si ne-am atins.

— Corwin! striga Random. Ce se intimpla?

Benedict se ridica, Gérard se repezise deja spre mine.

— O sa aflati vesti in curind, am spus si am pasit inainte.

I-am strins mina Fionei inainte de a-i da drumul si am zimbit.

— Multumesc, Fi. Buna, tata. Salut, Dworkin. Cum merge treaba?

Am aruncat o privire spre usa masiva, am observat ca era deschisa. Apoi am ocolit-o pe Fiona si m-am indreptat spre ei. Tata statea cu capul plecat, cu ochii ingustati. Cunosteam privirea aceea.

— Ce-i asta, Corwin? Esti aici fara permisiune, zise. Am confirmat blestematul ala de ordin, acum astept sa fie adus la indeplinire.

— Va fi, am spus, incuviintind. N-am venit aici ca sa ne certam pentru asta.

— Atunci, de ce?

M-am apropiat, calculindu-mi cuvintele o data cu distanta. Ma bucuram ca ramasese asezat.

— Pentru un timp am fost tovarasi, am spus. Al naibii sa fiu daca n-ajunsese sa-mi placa de tine. Stii, nu mi-ai placut niciodata, inainte. N-am avut niciodata curajul sa-ti spun, dar stii ca e adevarat. Imi place sa cred ca asa ar fi putut fi lucrurile daca nu ar fi existat genul asta de relatie intre noi. Pentru o scurta clipa, privirea paru sa i se inmoaie, in timp ce imi schimbam pozitia. Apoi: in orice caz, am continuat, mai degraba o sa cred in tine in acel mod decit in acesta, deoarece exista ceva ce, in alte conditii, nu as fi facut pentru tine.

— Ce anume? intreba el.

— Asta.

Am insfacat Giuvaierul cu o miscare brusca si i-am tras lantul peste cap. M-am rasucit pe calciie si apoi am traversat in fuga incaperea si am tisnit pe usa. Am inchis-o in urma mea si am trintit-o cu zgomot. Nu exista nici o modalitate de a o baricada pe dinafara, asa ca am continuat sa alerg, parcurgind prin pestera acelasi drum pe care-l facusem in noaptea aceea in care il urmasem pe Dworkin. In urma mea, am auzit zbieretele la care ma asteptam.

Am urmat cotiturile. M-am poticnit o singura data. Mirosul lui Wixer era inca puternic in vizuina. Am inaintat si o ultima curba mi-a adus in fata lumina zilei.

Am alergat intr-acolo, atirnindu-mi Giuvaierul la git. L-am simtit cazindu-mi pe piept, am patruns in el cu ajutorul mintii. In spatele meu, in pestera, se auzeau ecouri.

Afara!

Am alergat catre Model, simtind prin intermediul Giuvaierului, transformindu-l intr-un simt in plus. Eram unica persoana, in afara de tata sau Dworkin, total acordata cu el. Dworkin imi spusese ca reparatia Modelului poate fi facuta de o persoana acordata astfel care traverseaza Marele Model, arzind pata la fiecare traversare, inlocuind-o cu imaginea Modelului pe care o poarta in el, stergind drumul negru in timpul proce­sului, in cazul asta, mai bine eu decit tata. Inca simteam ca drumul negru datoreaza ceva din forma sa finala fortei pe care i-o daduse blestemul meu impotriva Amberului. Voiam sa elimin si asta. Oricum, tata ar fi reusit sa puna lucrurile la punct mai bine decit mine, dupa razboi. In clipa aceea, mi-am dat seama ca nu-mi mai doream tronul. Chiar daca ar fi fost disponibil, perspectiva de a administra regatul pe parcursul seco­lelor plicticoase care urmau sa vina era coplesitoare. Poate ca alegeam calea usoara daca muream in aceas­ta actiune. Eric era mort, iar eu nu-l mai uram. Acum mi se parea ca dorisem si celalalt lucru care ma pusese in miscare – tronul – numai pentru ca aveam impresia ca si-l dorea si el. Am renuntat la amindoua. Ce mai ramasese? Izbucnisem in ris la spusele Viallei, apoi cazusem pe ginduri. Numai ca avusese dreptate. Batrinul soldat din mine era mai puternic. Era o chestiune de datorie. Dar nu numai de datorie. Era vorba de mult mai mult .

Am ajuns la marginea Modelului, mi-am croit rapid drum catre punctul de pornire. Am aruncat o privire inapoi, spre gura pesterii. Tata, Dworkin, Fiona – nici unul dintre ei nu-si facuse inca aparitia. Bun. Nu vor ajunge la timp ca sa ma opreasca. O data ce puneam piciorul pe Model urma sa fie prea tirziu pentru ca ei sa faca altceva decit sa astepte si sa priveasca. M-am gindit o fractiune de secunda la disparitia lui Iago, am izgonit gindul, m-am caznit sa-mi calmez mintea pina la nivelul necesar pentru actiune, mi-am amintit de lupta mea cu Brand in acest loc si de ciudata lui plecare, am izgonit si gindul asta, mi-am reglat respiratia, m-am pregatit.

Am fost cuprins de o anume letargie. Era timpul sa incep, dar m-am abtinut o clipa, incercind sa-mi cana­lizez mintea asa cum trebuia asupra marii sarcini care ma astepta. Pentru o clipa, Modelul pluti in fata mea. Acum! La naiba! Acum! Fara alte preliminarii! Incepe, mi-am spus. Mergi!

Si totusi am ramas pe loc, contemplind Modelul ca intr-un vis. Privindu-l, am uitat de mine multa vreme. Modelul, cu pata lui neagra si intinsa care trebuia eliminata .

Nu mi se mai parea important ca m-ar putea ucide. Mintea mea zbura, gindindu-se la frumusetea lucrului .

Am auzit un zgomot. Probabil erau tata, Dworkin, Fiona care soseau. Trebuia sa fac ceva inainte sa ajunga la mine. Trebuia sa-l traversez, intr-o clipa .

Mi-am luat privirea de la Model si m-am uitat inapoi spre gura pesterii. Iesisera, coborisera o portiune a povirnisului si se oprisera. De ce? De ce se oprisera?

Ce mai conta? Aveam timpul necesar sa pornesc. Am inceput sa ridic piciorul, sa pasesc.

M-am miscat cu greu. Am cistigat centimetru cu centimetru, cu un mare efort de vointa. Acest prim pas se dovedea a fi mai greu decit traversarea Modelului, la capat. Numai ca nu parea a fi o rezistenta exterioara, ci inertia propriului trup. Era aproape ca si cum .

Atunci, imi aparu o imagine a lui Benedict linga Model, in Tir-na Nog'th, cu Brand apropiindu-se, bat­jocoritor, cu Giuvaierul stralucindu-i pe piept.

Inainte de a privi in jos, stiam ce voi vedea.

Piatra rubinie pulsa o data cu bataile mele de inima.

Naiba sa-i ia!

Ori tata, ori Dworkin – sau amindoi – contactara Giuvaierul in clipa aceea, paralizindu-ma. Nu ma indoiam ca oricare dintre ei ar fi reusit de unul singur. Totusi, la distanta asta, nu merita sa ma predau fara lupta.

Am continuat sa imping piciorul, facindu-l sa alu­nece lent catre marginea Modelului. O data ce-as fi reusit asta, nu vedeam cum ar mai fi putut ei sa .

Moleseala . Am simtit cum incep sa ma prabusesc. Atipisem o clipa. Apoi se intimpla iar.

Cind am deschis ochii, am vazut o portiune a Mode­lului. Cind am intors capul, am vazut picioare. Cind am privit in sus, l-am vazut pe tata tinind Giuvaierul.

— Plecati, le spuse lui Dworkin si Fionei, fara a-i privi.

Se retrasera, iar el isi puse Giuvaierul la git. Se apleca in fata si intinse mina. O luai si el ma ajuta sa ma ridic.

— A fost o prostie ce-ai facut, zise.

— Aproape ca reusisem.

Incuviinta.

— Fireste, te-ai fi sinucis si n-ai fi dus nimic la capat, rosti. Dar e adevarat ca a fost bine facuta. Haide sa mergem.

Ma lua de brat si incepuram sa ne deplasam in jurul Modelului.

In timp ce mergeam, priveam acea stranie mare-cer fara orizont din jurul nostru. Ma-ntrebam ce s-ar fi intimplat daca as fi izbutit sa incep Modelul, ce s-ar fi intimplat in clipa aceea.

— Te-ai schimbat, spuse intr-un tirziu, sau eu nu te-am cunoscut niciodata cu adevarat.

Am ridicat din umeri.

— Poate cite ceva din amindoua. Eram pe punctul de a-ti zice acelasi lucru. Poti sa-mi spui ceva?

— Ce?

— Cit ti-a fost de greu sa te deghizezi in Ganelon? Chicoti.

— Mi-a fost foarte simplu, rosti. Poate ai vazut o frintura din adevarata mea personalitate.

— Mi-a placut de el. Sau, mai degraba, de tine fiind el. Ma-ntreb ce s-a intimplat cu adevaratul Ganelon.

— Mort de mult, Corwin. L-am intilnit dupa ce l-ai exilat tu din Avalon, cu multa vreme in urma. Nu era baiat rau. Nu trebuia sa crezi o iota din ce spunea, dar oricum n-am avut niciodata incredere in cineva daca n-a fost necesar.

— Specificul familiei.

— Mi-a parut rau ca a trebuit sa-l ucid. Nu ca as prea fi avut de ales. Toate astea s-au petrecut cu mult timp in urma, dar imi amintesc limpede de el, ceea ce inseamna ca m-a impresionat.

— Si Lorraine?

— Tara? O treaba buna, cred. Am lucrat cu umbra potrivita. S-a consolidat prin prezenta mea, asa cum se intimpla cu fiecare umbra daca vreunul dintre noi ramine acolo mai mult timp – cum a fost cu tine in Avalon si, mai tirziu, in celalalt loc. Si am avut grija sa stau mai mult acolo, exercitindu-mi vointa asupra scurgerii timpului.

— Nu stiam ca asa ceva e posibil.

— Puterile cresc lent, incepind cu initierea in Model. Tu mai ai inca multe lucruri de invatat. Da, am consolidat Lorraine si am facut-o vulnerabila in fata fortei crescinde a drumului negru. Am avut grija sa-ti apara in cale indiferent unde mergeai. Dupa evadarea ta, toate drumurile duceau la Lorraine.

— De ce?

— A fost o capcana pe care am pregatit-o pentru tine si, poate, un test. Voiam sa fiu cu tine atunci cind intilneai fortele Haosului. Si voiam sa calatoresc alaturi de tine un timp.

— Un test? Pentru ce sa ma testezi? Si de ce sa calatoresti cu mine?

— Nu banuiesti? V-am urmarit pe toti de-a lungul anilor. Nu mi-am desemnat niciodata un succesor. In­tentionat am lasat chestiunea incilcita. Cu totii sema­nati destul de mult cu mine ca sa stiu ca, in clipa in care m-as declara in favoarea unuia dintre voi, i-as semna certificatul de deces. Nu. In mod intentionat am lasat lucrurile asa cum sint. Acum totusi m-am hotarit. Tu vei fi acela.

— Ai comunicat scurt cu mine in Lorraine, sub chipul tau adevarat. Atunci mi-ai spus sa iau tronul. Daca te hotarisesi atunci, de ce ai mai continuat mascarada?

— Dar nu m-am hotarit atunci. A fost doar o cale de a ma asigura ca vei continua. M-am temut ca s-ar putea sa ajungi sa-ti placa prea mult fata si tarimul. Dupa ce ieseai din Cercul Negru ca erou era posibil sa te stabilesti si sa ramii acolo. Voiam sa te determin sa-ti continui calatoria.

Am ramas tacut multa vreme. Mersesem destul de mult in jurul Modelului. Apoi:

— E ceva ce trebuie neaparat sa aflu, am spus. Inainte de a veni aici, vorbeam cu Dara, care incerca sa isi dovedeasca nevinovatia .

— Este dovedita, spuse. Am clarificat chestiunea.

Am clatinat din cap.

— M-am abtinut s-o acuz de un lucru la care ma gindesc de ceva timp. Exista un motiv foarte intemeiat care ma face sa simt ca nu putem avea incredere in ea, in ciuda protestelor ei si a sprijinului tau. Doua motive, de fapt.

— Stiu, Corwin. Dar nu ea i-a omorit pe servitorii lui Benedict ca sa-si mentina pozitia in casa lui. Eu am facut-o, ca sa ma asigur ca va ajunge la tine, cum s-a si intimplat, exact la momentul potrivit.

— Tu? Tu ai facut parte din intregul ei complot? De ce?

— Iti va fi o buna regina, fiule. Cred in puterea singelui Haosului. Sosise clipa pentru o infuzie proaspata. Tu vei lua tronul avind deja un mostenitor. Cind va fi pregatit pentru asta, Merlin va fi uitat educatia sa din Haos.

Parcurseseram tot drumul pina aproape de pata neagra. M-am oprit. M-am lasat pe vine si am exa­minat-o.

— Crezi ca asta o sa te omoare? am intrebat intr-un tirziu.

— Stiu ca asta se va intimpla.

— N-ai ezitat sa ucizi oameni nevinovati ca sa ma manipulezi. Si totusi ti-ai da viata pentru regat.

L-am privit.

— Nici miinile mele nu sint curate, am spus, si cu siguranta n-am dreptul sa te judec. Totusi cu putin timp in urma, cind ma pregateam sa traversez Modelul, ma gindeam cum mi s-au schimbat sentimentele – fata de Eric, fata de tron. Tu faci ceea ce faci, cred eu, din datorie. Si eu, la rindul meu, am acum un sentiment al datoriei fata de Amber, fata de tron. Mai mult de-atit, de fapt. Mult mai mult, am constatat de fapt. Dar mi-am dat seama de altceva, de asemenea, ceva ce datoria nu-mi cere. Nu stiu cind sau cum s-a oprit si eu m-am schimbat, dar nu mai vreau tronul, tata. Imi pare rau ca asta iti da planurile peste cap, dar nu vreau sa fiu rege al Amberului. Imi pare rau.

Mi-am intors din nou privirea spre pata. L-am auzit oftind.

— Acum o sa te trimit acasa, rosti. Insaueaza calul si ia-ti provizii. Du-te intr-un loc din afara Amberului – oriunde, bine izolat.

— La mormintul meu?

Pufni si chicoti usor.

— E bine. Du-te acolo si asteapta semnul meu. Trebuie sa ma gindesc la ceva.

M-am ridicat. Intinse mina dreapta pe umarul meu. Giuvaierul pulsa. Ma privi in ochi.

— Nimeni nu poate avea ce vrea, cum vrea, rosti.

Si apoi am simtit un efect de distantare, asemanator fortei unui Atu, lucrind invers. Am auzit voci, apoi am vazut incaperea din care plecasem mai devreme. Benedict, Gérard, Random si Dara erau inca acolo. Am simtit cum strinsoarea tatei pe umar slabeste. Apoi disparu, iar eu ma aflam din nou printre ei.

— Care-i treaba? spuse Random. L-am vazut pe tata trimitindu-te inapoi. Apropo, cum a facut-o?

— Nu stiu, am spus. Dar a confirmat ceea ce ne-a spus Dara. I-a dat ei sigiliul si mesajul.

— De ce? intreba Gérard.

— Voia ca noi sa avem incredere in ea, am spus.

Benedict se ridica in picioare.

— Atunci o sa plec si o sa fac ce mi s-a poruncit.

— Vrea sa ataci, apoi sa te retragi, spuse Dara. Dupa asta, nu va fi necesar decit sa-i retii.

— Cit timp?

— A spus numai ca raspunsul va fi evident.

Benedict afisa unul dintre rarele lui zimbete si incuviinta. Scoase cutiuta cu carti cu unica lui mina, extrase pachetul, lua Atuul special pe care i-l dadusem eu pentru Curtile Haosului.

— Noroc, spuse Random.

— Da, aproba Gérard.

Am adaugat si urarile mele si l-am urmarit cum dispare. Dupa ce imaginea remanenta, ca un curcubeu, se topi, am remarcat ca Dara plingea in tacere. N-am facut nici un comentariu.

— Si eu, intr-un fel, am acum ordine, am rostit. Mai bine o iau din loc.

— Si eu ma voi intoarce pe mare, spuse Gérard.

— Nu, am auzit-o pe Dara rostind, in timp ce ma indreptam spre usa.

M-am oprit.

— Tu trebuie sa ramii aici, Gérard, si sa veghezi la siguranta Amberului. Nu va fi un atac dinspre mare.

— Dar eu credeam ca Random e insarcinat cu apararea locala.

Dara clatina din cap.

— Random i se va alatura lui Julian in Arden.

— Esti sigura? intreba Random.

— Sint sigura.

— Bun, spuse. E placut sa stiu ca macar se gindeste la mine. Iarta-ma, Gérard. Asta-i viata.

Gérard arata pur si simplu perplex.

— Sper ca stie ce face, zise.

— Am mai vorbit despre asta o data, i-am spus. La revedere.

Am auzit pasi cind am iesit din incapere. Dara era linga mine.

— Ce mai e? am intrebat.

— M-am gindit sa merg cu tine, oriunde te-ai duce.

— Ma duc pe deal ca sa iau ceva provizii. Dupa care merg la grajduri.

— Merg cu tine.

— Calaresc singur.

— Oricum, nu te-as putea insoti. Mai am de vorbit cu surorile tale.

— Sint si ele puse la socoteala, nu?

— Da.

Am mers in tacere un timp, apoi rosti:

— Toata afacerea n-a fost planuita cu atit singe rece pe cit pare, Corwin.

Am intrat in camara.

— Ce afacere?

— Stii la ce ma refer.

— Oh. Aceea. Ei bine, e-n regula.

— Imi place de tine. Intr-o buna zi, ar putea fi mai mult de-atit, daca si tu simti ceva.

Mindria mea imi inmina un raspuns muscator, dar l-am izgonit. De-a lungul secolelor inveti citeva lucruri. Adevarat, se folosise de mine, dar se pare ca nu fusese un agent liber in totalitate la vremea aceea. Cel mai rau lucru care putea fi spus, presupun, era ca tata isi dorea ca eu s-o doresc. Numai ca nu mi-am lasat resenti­mentele sa interfereze cu adevaratele mele sentimente, asa cum erau, sau puteau deveni.

— Si mie imi place de tine, am spus si am privit-o. Arata de parca avea nevoie sa fie sarutata chiar in clipa aceea, ceea ce am si facut. Acum, ar fi mai bine sa plec.

Zimbi si ma strinse de brat. Apoi pleca. Mi-am zis sa nu-mi analizez sentimentele chiar atunci. Am im­pachetat lucrurile.

L-am inseuat pe Star si am facut cale-ntoarsa peste creasta Kolvirului pina am ajuns la mormintul meu. Asezat in fata lui, am fumat o pipa si am privit norii. Simteam ca avusesem o zi foarte plina, si era inca dupa-amiaza devreme. Premonitiile jucau leapsa in grotele mintii mele si nu doream sa invit pe vreuna sa imparta prinzul cu mine.

Capitolul 3

Contactul veni brusc, cind inca eram molesit. Intr-o clipa, am fost in picioare. Era tata.

— Corwin, m-am hotarit si a sosit timpul, spuse. Dezgoleste-ti bratul sting.

Am facut ce imi indicase in vreme ce forma lui continua sa se materializeze; arata din ce in ce mai maret, cu o tristete stranie pe chip, intr-un fel pe care nu-l mai vazusem inainte.

Ma apuca de brat cu stinga si scoase stiletul cu dreapta.

L-am privit cum imi cresteaza bratul, punind apoi stiletul la loc in teaca. Singele tisni, iar el isi facu mina stinga caus si-l aduna. Imi elibera bratul, isi acoperi mina stinga cu dreapta si se departa de mine. Ridicindu-si miinile spre fata, sufla asupra lor si le departa brusc.

O pasare rosie cu creasta, de marimea unui corb, cu penele de culoarea singelui meu, se aseza pe mina lui, se deplasa pina la incheietura, ma privi. Pina si ochii erau rosii, si am remarcat ceva familiar cind isi inalta capul si ma privi.

— El este Corwin, cel pe care trebuie sa-l urmezi, i se adresa pasarii. Sa-l tii minte.

Apoi o transfera pe umarul sting, de unde continua sa ma priveasca, fara sa se indeparteze.

— Acum trebuie sa pleci, Corwin, cit mai repede, spuse. Incaleca si porneste spre sud, intra in Umbra cit de curind posibil. Calatorie diavoleasca. Pleaca cit mai departe posibil de aici.

— Incotro ma indrept, tata? l-am intrebat.

— Catre Curtile Haosului. Stii drumul?

— Teoretic. N-am parcurs niciodata tot traseul.

Incuviinta incet.

— Atunci, porneste, spuse. Vreau sa creezi o dife­renta temporala cit de mare poti intre acest loc si tine.

— In regula, am spus, dar nu inteleg.

— Vei intelege cind va sosi timpul.

— Dar exista o cale mai usoara, am protestat. Pot ajunge acolo mai iute si cu mult mai putina bataie de cap daca il contactez pur si simplu pe Benedict prin Atuul lui si il rog sa ma transporte.

— Nu e bine, rosti tata. Va trebui sa alegi calea mai lunga, pentru ca vei avea cu tine ceva care iti va fi inminat pe parcurs.

— Inminat? Cum?

Ridica mina si mingiie penele pasarii rosii.

— Cu ajutorul prietenului tau. Nu ar putea sa zboare pina la Curti – nu la timp, vreau sa zic.

— Ce-mi va aduce?

— Giuvaierul. Ma indoiesc ca voi reusi sa efectuez eu insumi transferul dupa ce voi termina ce am de facut cu el. Puterile lui ne-ar putea fi de folos in locul acela.

— Inteleg, am spus. Dar n-o sa fie nevoie sa parcurg intreaga distanta, pot sa folosesc Atuul dupa ce primesc Giuvaierul.

— Ma tem ca nu. O data ce voi termina ceea ce am de facut aici, Atuurile vor deveni inoperante o perioada de timp.

— De ce?

— Pentru ca intregul mecanism al existentei va suferi o transformare. Pleaca acum, la naiba! Urca-te pe cal si du-te!

Am stat si l-am privit inca un moment.

— Tata, nu exista alta cale?

Doar clatina din cap si ridica mina. Incepu sa dispara treptat.

— La revedere.

M-am rasucit si am incalecat. Mai erau multe de spus, dar era prea tirziu. L-am minat pe Star pe traseul care urma sa ma duca spre sud.

Desi tata putea sa manevreze Umbra pe piscul Kolvirului, eu nu fusesem niciodata in stare de asta. Aveam nevoie de o distanta mai mare fata de Amber ca sa pot opera schimbarile.

Totusi, stiind ca se poate face asa ceva, am simtit ca trebuie sa incerc. Deci, croindu-mi calea spre sud peste stinci golase si prin defilee de piatra unde urla vintul, indreptindu-ma spre poteca spre Garnath, am cautat sa modific tesatura lumii din jur.

. Un mic pilc de flori albastre dupa o iesitura stincoasa.

M-am entuziasmat, pentru ca florile erau un mic fragment al lucrarii mele. Am continuat sa-mi exercit vointa asupra lumii care imi venea in intimpinare la fiecare cotitura a drumului.

O umbra a unei stinci triunghiulare pe poteca mea . O adiere de vint .

Unele mici transformari functionau cu adevarat. O cotitura inapoi spre traseu . O crevasa . Un vechi cuib de pasari, sus, pe o iesitura a stincii . Mai multe flori albastre .

De ce nu? Un copac . Un altul .

Am simtit puterea in adincul fiintei. Am creat alte schimbari.

In clipa aceea, mi-a venit un gind legat de puterea mea proaspat descoperita. Era posibil ca ratiuni pur psihologice sa ma fi impiedicat sa execut asemenea manipulari mai devreme. Pina foarte de curind con­siderasem Amberul drept realitatea unica, imuabila, din care isi luau forma toate umbrele. Acum imi dadusem seama ca era doar prima intre umbre, si ca locul in care era tatal meu reprezenta cea mai inalta realitate. In consecinta, desi apropierea le facea dificile, schimbarile in acest loc nu erau imposibile. Totusi, in alte impre­jurari mi-as fi crutat puterile pina cind as fi ajuns intr-un punct unde ar fi fost mai usor sa misc lucrurile.

Acum . acum totusi eram pe fuga. Trebuia sa ma straduiesc, sa ma grabesc, sa indeplinesc ordinul tatalui meu.

Pina sa ajung la poteca ce ducea spre partea sudica a Kolvirului, infatisarea terenului se schimbase deja. Priveam un grup de povirnisuri blinde in locul pantei abrupte care marca, de obicei, drumul. Patrundeam deja in tarimurile umbrelor.

Drumul negru inca se intindea asemenea unei cicatrice intunecate in stinga mea in timp ce coboram, dar Garnathul prin care fusese taiat era intr-o forma ceva mai buna decit cea pe care o cunosteam atit de bine. Liniile lui erau mai blinde, datorita ghemotoacelor de verdeata care se intindeau ceva mai aproape de brazda moarta. Era ca si cum blestemul meu asupra tarimului fusese usor temperat. Iluzie a sentimentului, fireste, pentru ca acesta nu mai era chiar Amberul meu. Dar, imi pare rau de rolul meu in asta, m-am adresat tinu­tului, pe jumatate ca o rugaciune. Acum alerg sa-ncerc sa o repar. Iarta-ma tu, O, spirit al acestui loc. Privirea mi se deplasa in directia Dumbravii Unicornului, dar era situata prea departe spre vest, ascunsa de prea multi copaci, asa ca nu am putut arunca macar o ochire asupra poienii sacre.

Panta deveni mai blinda pe masura ce coboram, transformindu-se intr-o serie de delusoare domoale. L-am lasat pe Star sa mearga mai repede atunci cind le-am traversat, indreptindu-ne spre sud-vest, apoi, in cele din urma, spre sud. Mai jos, tot mai jos. La mare distanta in stinga, marea scinteia si stralucea. Curind, drumul negru urma sa se interpuna intre noi, deoarece coboram in Garnath in directia lui. Indiferent ce-as fi facut cu Umbra, n-as fi reusit sa sterg aceasta prezenta amenintatoare. De fapt, cel mai rapid traseu pe care l-as fi putut urma era cel care mergea in paralel cu el.

Am ajuns, intr-un final, la nivelul vaii. Padurea din Arden se inalta departe, in dreapta, intinzindu-se spre vest, imensa si venerabila. Am continuat inaintarea, executind tot felul de schimbari care sa ma poarte cit mai departe de casa.

Desi mergeam pe linga drumul negru, pastram o buna distanta fata de el. Trebuia sa procedez astfel, deoarece era singurul lucru pe care nu-l puteam schimba. Tineam intre noi arbusti, copaci si movile de pamint.

Atunci m-am intins in afara, si textura tarimului s-a modificat.

Striatii de agat . Gramezi de sisturi . O verdeata mai intunecata .

Nori inotind pe cer . Soarele sclipind si dansind .

Am grabit pasul. Terenul se lasa in jos. Umbrele se alungira, se amestecara. Padurea se retrase. Un zid stincos crescu in dreapta, un altul in stinga . Un vint rece ma urmari printr-un canion abrupt. Licareau striatii rosii, aurii, galbene si cafenii. Solul canionului deveni nisipos. Virtejuri de praf se roteau in jurul nostru. M-am aplecat inainte cind drumul incepu sa urce iar. Peretii se inclinau spre interior, se apropiau.

Drumul se ingusta, se ingusta. Aproape ca puteam sa ating peretii .

Virfurile lor se unira. Calaream printr-un tunel umbros, incetinind pe masura ce se intuneca . Desene fosforescente prinsera viata. Vintul scoase un sunet ca un geamat.

Afara!

Referat: Corespondente - conexiunile dintre real si spiritual Referat: Suprarealismul - curent literar intre anii 1922 si 1924 dadaismului romano-elvetian

Lumina peretilor era orbitoare, si cristale gigantice se ivira pretutindeni in jurul nostru. Am trecut pe linga ele, urmind un traseu ascendent care ne indeparta de aceasta zona, printr-o insiruire de vilcele pline de muschi, unde baltoace mici, perfect circulare, se intin­deau linistite ca niste bucati de sticla verde.

Dinaintea noastra se ivira ferigi uriase si ne-am croit drum printre ele. Am auzit un zgomot indepartat, ca de trompeta.

Cotind, inaintind . Acum ferigile erau rosii, mai late si mai joase . Dincolo de ele, o cimpie intinsa, in lumina roz a serii .

Mai departe, peste ierburi palide . Mirosul pamintului reavan . Departe in fata, munti sau nori intu­necati . O ingramadire de stele in stinga . Stropi fini de umezeala . O luna albastra topaie pe cer . Pilpiiri printre masele intunecate . Amintiri si un zgomot ca de tunet . Miros de furtuna si aer care se agita .

Un vint puternic . Nori peste stele . Un zig-zag luminos strapunge un copac cazut in dreapta mea, transformindu-l in flacari . Furnicaturi . Mirosul ozo­nului . Perdele de apa peste mine . Un sir de lumini in stinga .

Un zornait in josul unei strazi pavate . Un vehicul ciudat se apropie . Cilindric, pufaind . Ne evitam unul pe celalalt . Un strigat ma urmareste . Printr-o fe­reastra luminata, chipul unui copil .

Zornait . Rapait de ploaie . Pravalii la strada si case . Ploaia incetineste, se potoleste, se opreste . O ceata se iveste, zaboveste, se inteteste, e impodobita cu perle, datorita unei lumini ce creste in stinga mea .

Terenul se domoleste, devine rosu . Lumina din ceata se intensifica . O noua rafala de vint, din spate, o caldura care se intensifica . Aerul se sparge .

Cer ca o lamiie palida . Soare portocaliu tisnind spre amiaza .

Un cutremur! Nedeclansat de mine, complet neanticipat . Solul se misca sub noi, dar e mai mult de-atit. Cerul cel nou, soarele cel nou, desertul ruginit in care tocmai am patruns – toate se dilata si se con­tracta, dispar si reapar. Se aude un zgomot ca o bubu­itura si, cu fiecare disparitie, eu si cu Star ne trezim singuri, in mijlocul unui nimic alb – personaje fara decor. Mergem peste nimic. Lumina vine de pretutindeni si ne lumineaza doar pe noi. Un zgomot continuu, ca gheata care se topeste primavara intr-un fluviu rusesc pe linga care am trecut cindva, imi umple urechile. Star, care a trecut prin multe umbre, scoate un sunet infricosat.

Privesc in jur. Contururi neclare apar, se ascut, devin limpezi. Mediul se restabileste, desi cu o infatisare oarecum decolorata. O parte din pigment s-a scurs din univers.

Ne rotim spre stinga, indreptindu-ne spre un delusor, urcindu-l, oprindu-ne in final in virf.

Drumul negru. Si acesta pare modificat – chiar mai mult decit restul. Unduieste sub privirile mele, parca se onduleaza. Zgomotul continua, devine mai puternic .

Un vint incepe sa sufle dinspre nord, mai intii usor, dar crescind in intensitate. Privind in directia aceea, vad cum ia nastere o masa de nori intunecati.

Stiu ca trebuie sa ma misc cum nu m-am mai miscat niciodata. Finaluri de distrugere si creatie se petrec in locul pe care l-am vizitat – cind? Nu conteaza. Valu­rile se deplaseaza dinspre Amber si acesta, de asemenea, poate disparea – si eu impreuna cu el. Daca tata nu poate rezolva totul din nou.

Scutur haturile. Ne napustim spre sud. O cimpie . Copaci . Citeva cladiri darapanate . Mai iute .

Fumul unei paduri in flacari . Un zid de foc . A disparut .

Cer galben, nori albastri . O armata de dirijabile trecind . Mai iute .

Soarele cade ca o bucata de fier topit intr-o galeata cu apa, stelele devin fulgere . O lumina palida deasupra unui drum drept . Sunete tisnesc din pete negre, vaie­tul . Mai stralucitoare lumina, mai palida privelistea . Cenusiu, in dreapta, in stinga . Mai stralucitor acum . Nimic altceva decit drumul din fata ochilor . Vaietul se intensifica intr-un tipat . Formele se aduna . Aler­gam printr-un tunel al Umbrei . Incepe sa se roteasca .

Rotatii, rotatii . Numai drumul e real . Lumile dispar . Am renuntat la controlul peisajelor si acum reactionez doar la forta insasi, cu unicul tel de a iesi din Amber si de a ma napusti spre Haos . Vintul sufla deasupra-mi si aud tipatul in urechi . Niciodata nu mi-am folosit puterea asupra Umbrei pina la ultimele limite . Tunelul devine la fel de neted si de uniform ca sticla . Simt ca ma indrept spre o viltoare, un virtej, inima unei tornade . Star si cu mine sintem imbibati de sudoare . E o puternica senzatie de zbor deasupra mea, ca si cum m-ar urmari cineva . Drumul a devenit o abstractie . Ochii ma ustura cind incerc sa clipesc ca sa gonesc transpiratia . Nu mai pot rezista multa vreme calatoriei . Simt o zvicnitura la baza craniului .

Trag usor de haturi si Star incepe sa incetineasca .

Peretii tunelului meu de lumina devin granulari . Pete cenusii, negre, albe in locul uniformitatii um­brelor . Cafeniu . O urma de albastru . Verde . Vaie­tul descreste intr-un huruit, un biziit, se topeste . Vintul, mai blajin . Formele vin si pleaca .

Incetinind, incetinind .

Nu mai exista poteca. Calaresc peste pamint plin de muschi. Cerul e albastru, norii sint albi. Sint foarte ametit. Trag de haturi. Eu .

Minuscul.

Am ramas socat cind am coborit privirea. Ma aflam la periferia unui satuc de jucarie. Case pe care le-as fi putut tine in palma, drumuri minuscule, vehicule pitice tirindu-se pe ele .

Am privit inapoi. Zdrobiseram citeva dintre locuinte. Am privit in jur. In stinga se aflau mai putine. L-am minat grijuliu pe Star intr-acolo, am continuat sa inaintam pina cind am parasit locul. Imi parea rau de el – orice ar fi fost – oricine ar fi locuit acolo. Dar nu puteam face absolut nimic.

Am mers mai departe, trecind prin Umbra, pina cind am ajuns la ceea ce parea a fi o cariera de piatra pustie sub un cer verzuliu. Ma simteam mai greoi aici. Am descalecat, am luat o inghititura de apa, m-am plimbat un pic in jur.

Am inspirat adinc aerul jilav care ma inconjura. Acum ma aflam departe de Amber – probabil nimeni nu ar fi avut nevoie sa mearga mai departe – si deja pe calea care ducea spre Haos. Rareori ajunsesem atit de departe. Acest loc era cel mai apropiat de normalitate pe care il puteam crea aici, dar schimbarile urmau sa devina curind din ce in ce mai radicale.

Imi intindeam muschii cuprinsi de crampe cind am auzit tipatul, sus, in aer, deasupra mea.

Am ridicat privirea si am vazut coborind o forma intunecata, iar Grayswandir a ajuns din reflex in mina mea. Dar lumina o prinse intr-un unghi favorabil si forma inaripata prinse contur in drum.

Pasarea mea se roti, se roti, cobori pe bratul meu intins. Ochii aceia infricosatori ma priveau cu o inte­ligenta aparte, dar nu le-am acordat atentia pe care as fi avut-o in alta imprejurare. In loc de asta, am pus Grayswandir la loc in teaca si am intins mina spre obiectul pe care-l purta pasarea. Giuvaierul Judecatii.

Prin asta, stiam ca efortul tatei, oricit de mare ar fi fost, ajunsese la capat. Modelul fusese fie reparat, fie distrus. Tata era fie viu, fie mort. Alegeti doua din orice coloana. Efectele actiunii sale se vor fi raspindit deja din Amber prin Umbra, asemenea valurelelor in pro­verbialul helesteu. Urma sa aflu mai multe cit de curind. Intre timp, aveam ordinele mele.

Mi-am tras lantul peste cap si am lasat Giuvaierul sa-mi cada pe piept. Am incalecat pe Star. Pasarea din singele meu scoase un tipat scurt si se ridica in aer.

Am pornit iar la drum.

. Printr-un peisaj unde cerul se albea pe masura ce terenul se intuneca. Apoi tarimul sclipi in flacari si cerul deveni negru. Apoi invers. Si iarasi . Cu fiecare pas efectul se schimba si, cu cit inaintam mai repede, se transforma intr-o serie stroboscopica de imagini statice, dezvoltindu-se gradat intr-o animatie sacadata, apoi in imaginea hiperactiva a unui film mut. In final, totul deveni o ceata.

Puncte de lumina treceau pe linga noi, ca niste meteoriti sau comete. Am inceput sa simt o pulsatie, asemenea bataii unei inimi cosmice. Totul incepu sa se invirteasca in jurul meu, ca si cum as fi fost prins intr-o tromba.

Ceva nu era in ordine. Parca pierdeam controlul. Oare erau efectele actiunii lui tata, care sa fi atins deja zona Umbrei prin care treceam? Greu de crezut. Totusi .

Star se poticni. L-am tinut strins atunci cind ne-am prabusit, pentru ca nu doream sa fim despartiti in Umbra. M-am lovit la umar de o suprafata dura si am zacut acolo o clipa, buimac.

Cind universul se aduna iar in jurul meu, m-am ridicat si am privit in jur.

Totul era invaluit de un amurg omogen, dar nici urma de stele. In loc de asta, stinci mari de forme si di­mensiuni diverse pluteau prin aer. M-am ridicat in picioare si am examinat imprejurimile.

Era posibil, din cite vedeam, ca suprafata stincoasa neregulata pe care stateam sa nu fie altceva decit o lespede de marimea unui munte care se deplasa o data cu celelalte. Star se ridica si ramase tremurind linga mine. O tacere absoluta ne invaluia. Aerul linistit era racoros. Nu se vedea nici o alta fiinta vie. Nu-mi placea locul. Nu m-as fi oprit aici din proprie initiativa. Am ingenuncheat ca sa examinez picioarele lui Star. Voiam sa plec de-acolo cit mai repede, de preferinta calare.

In clipa aceea, am auzit un chicotit infundat care ar fi putut proveni dintr-un git omenesc.

M-am oprit, odihnindu-mi mina pe minerul lui Grayswandir si cautind sursa sunetului.

Nimic. Nicaieri.

Si totusi auzisem ceva. M-am rasucit lent, privind in toate directiile. Nu .

Atunci se auzi iar. Numai ca, de data asta, mi-am dat seama ca sursa se afla undeva deasupra capului meu.

Am scanat stincile care pluteau. Invaluite de um­bre, era dificil de distins . Acolo!

La vreo zece metri deasupra solului si vreo treizeci in stinga mea, ceva ce parea a fi o silueta umana statea in crestetul unei insulite in cer, privindu-ma. Am exa­minat-o. Orice ar fi fost, se afla prea departe ca sa repre­zinte o amenintare. Eram convins ca puteam fugi inainte sa ajunga la mine. M-am indreptat sa-l incalec pe Star.

— Nu e bine, Corwin, rosti vocea pe care-mi doream cel mai putin s-o aud in clipa aceea. Esti blocat aici. Nu poti pleca fara acordul meu.

Am zimbit cind incalecam, apoi am scos din teaca Grayswandir.

— Hai sa aflam, am spus. Vino si blocheaza-mi dru­mul.

— Foarte bine, raspunse, si din stinca golasa tisnira flacari, alcatuind un cerc complet in jurul meu, lingind stinca, intinzindu-se, totul fara un sunet.

Star innebuni. Am infipt Grayswandir la loc in teaca, am aruncat un colt al mantiei peste ochii lui Star si i-am soptit cuvinte linistitoare. In timp ce faceam asta, cercul se largi, flacarile retragindu-se spre marginile stincii imense pe care ne aflam.

— Te-ai convins? veni vocea. Locul asta e prea mic. Pleaca unde vezi cu ochii. Armasarul tau va intra in panica din nou inainte sa poti patrunde in Umbra.

— Adio, Brand, am spus, si am dat pinteni calului. Am calarit pe suprafata stincoasa intr-un cerc larg,

In sens invers acelor de ceasornic, ferind ochiul drept al lui Star de flacarile de la extremitati. L-am auzit pe Brand chicotind iar, nepricepind ce faceam.

O pereche de stinci mari . Bun. Am calarit mai departe, continuind cursa. Acum un obstacol zimtat de piatra in stinga, o ridicatura, o panta . O harababura de umbre provocate de flacari, inaintea mea pe poteca . Acolo. Jos . Sus. O nuanta de verde in lumina . Puteam simti cum incepe schimbarea.

Faptul ca ne e mai simplu sa alegem calea dreapta nu inseamna ca asta e si singura solutie. Dar cu totii actionam asa atit de des incit tindem sa uitam ca putem inainta si daca mergem doar in cerc .

Puteam simti schimbarea mai puternic pe masura ce ma apropiam iar de cele doua stinci mari. Numai ca si Brand se prinse tot cam atunci.

— Stai, Corwin!

I-am aratat un deget si am taiat-o printre stinci, indreptindu-ma spre un canion ingust, presarat cu puncte de lumina galbena. Conform specificatiilor tehnice.

Am luat mantia de pe capul lui Star si am scuturat de haturi. Canionul se sfirsea abrupt in dreapta. L-am urmat, dind intr-o poteca mai bine luminata, care se largea si devenea mai stralucitoare pe masura ce inaintam.

. Linga o iesitura, cu un cer laptos de nuanta perlelor de cealalta parte.

Calarind mai in adinc, mai repede, mai departe . O costisa ascutita incoroneaza taluzul de sus, in stinga mea, inverzita de arbusti rasuciti sub un cer rozaliu.

Am calarit pina cind verdeata se albastri sub un cer galben, pina cind canionul se inalta spre un cimp vinetiu unde stinci portocalii se rostogoleau, zguduind solul sub noi in ritmul copitelor. Am traversat sub comete rotitoare, ajungind la tarmul unei mari rosii ca singele, intr-un loc incarcat de parfumuri grele. Am trecut pe sub un soare verde, imens, si un altul mic, de bronz, cind traversam tarmul, in timp ce flote scheletice se ciocneau si serpi din adincuri dadeau roata vaselor portocalii si albastre. Giuvaierul pulsa si imi extrageam puterea din el. Un vint salbatic se declansa si ne purta printr-un cer cu nori aramii, deasupra unui abis tinguitor care parea ca se intinde la nesfirsit, fara fund, scinteietor, emanind mirosuri ametitoare .

In spatele meu, zgomotul tunetului, fara oprire . Linii delicate, precum tesatura unei vechi picturi, alaturi de noi, inaintind, pretutindeni . Rece, ne urmareste un vint ucigator de miresme .

Linii . Fisurile se largesc, bezna cuprinde totul . Fisii negre inainteaza, sus, jos, inapoi . Nasterea unei plase, muncile unui paianjen urias, invizibil, o capcana pentru univers .

Jos, jos si jos . Din nou pamintul, incretit ca gitul unei mumii . Inaudibila, trecerea noastra pulsind . Mai moale tunetul, mai domol vintul . Ultima suflare a tatei? Acum, viteza, si la drum .

O ingustare a liniilor, pina la finetea unei gravuri, topindu-se apoi in fierbinteala a trei sori . Si mai iute inca .

Un calaret, apropiindu-se . Mina pe minerul spadei o data cu mine . Eu. Eu insumi revenind? Simultan, saluturile noastre . Cumva, unul prin altul, aerul ca o pinza de apa . Ce oglinda a lui Carrol, ce efect de Rebma, Tir-na Nog'th . Inca departe, departe in stinga mea, un obiect negru contorsionindu-se . Pasim pe drum . Ma ghideaza .

Cer alb, sol alb si fara orizont . Peisaj fara nori si fara soare . Doar acea amenintare a negrului, undeva departe, si piramide sclipitoare pretutindeni, masive, tulburatoare .

Obosim. Nu-mi place locul asta. Dar trebuie sa mer­gem mai departe, orice s-ar intimpla. Trag de capastru.

Eram obosit, dar simteam in adinc o stranie vitali­tate. Parca izvora din piept . Giuvaierul. Bineinteles. Am facut un efort ca sa mai extrag ceva din aceasta putere. Am simtit-o cum mi se scurge prin membre, cu greu oprindu-se la extremitati. Era aproape ca si cum .

Da. Am intins mina si mi-am transmis vointa asupra imprejurimilor pustii si geometrice. Incepura sa se modifice.

Se produse o miscare. Piramidele se amestecara, intunecindu-se pe masura ce dispareau. Se contractara, se amestecara, se transformara in pietris. Universul se intoarse cu susu-n jos si eu parca ma aflam pe partea de jos a unui nor, privind peisajele sclipind linga/dea­supra.

Lumina curse in sus pe linga mine, dintr-un soare aflat sub picioarele mele. Si acesta, la rindul lui, disparu. Si solul linos se intuneca, trimitind in sus ape care sa erodeze pamintul care trecea pe dedesubt. Fulgere tisnira in sus, ca sa loveasca lumea de deasupra, s-o farimiteze. In unele locuri se sparse si bucatile cazura in jurul meu.

Incepura sa se roteasca atunci cind trecu un val de bezna.

Cind lumina reaparu, albastrie de data asta, nu avea nici o sursa si nu zugravea nici un teritoriu.

. Poduri de aur traverseaza vidul in imense ma­nunchiuri de raze, unul din ele sclipind sub noi chiar acum. Zburam pe linga el, raminind intre timp ne­miscati ca o statuie . Totul continua, poate, vreme de un secol. Un fenomen nu fara legatura cu hipnoza autostrazii imi patrunde in ochi, ma moleseste periculos.

Fac tot ce pot ca sa accelerez trecerea noastra. Mai trece un secol.

In cele din urma, departe in fata, o pata intunecoasa, cetoasa, punctul nostru terminus, crescind foarte incet, in ciuda vitezei noastre.

In clipa in care ajungem, e gigantica – o insula in vid, impadurita cu arbori aurii, metalici .

Opresc impulsul care ne-a purtat atit de departe si ne deplasam inainte numai prin puterile noastre, intrind in padure. Iarba asemenea unei folii de aluminiu scirtiie sub noi, atunci cind trecem printre copaci. Fructe ciudate, palide si sclipitoare, atirna in jurul meu. Nu se aud sunete de animale in imediata apropiere. Croindu-ne drum inspre interior, ajungem la un mic luminis prin care curge un riulet de argint viu. Acolo, descalec.

— Frate Corwin, se aude din nou vocea aceea. Te asteptam.

Capitolul 4

Am stat cu fata la padure, privindu-l cum iese din ea. Nu mi-am scos arma, asa cum nici el nu si-o scosese pe a lui. Totusi, am patruns mental in Giuvaier. Dupa exercitiul pe care tocmai il dusesem la capat, constatasem ca pot face cu el mai mult decit trucuri meteorologice. Oricare ar fi puterea lui Brand, simteam ca acum aveam o arma cu care il puteam infrunta direct, in tot acest timp, Giuvaierul pulsa din ce in ce mai puternic.

— Armistitiu, rosti Brand. In regula? Putem vorbi?

— Nu vad ce altceva ne-am mai putea spune unul altuia, i-am raspuns.

— Daca nu-mi dai o sansa nu vei sti niciodata sigur, nu?

Se opri la vreo sapte metri distanta, isi arunca mantia verde peste umarul sting si zimbi.

— In regula. Spune, orice ar fi, am zis.

— Am incercat sa te opresc acolo, spuse, pentru Giuvaier. E evident ca acum stii ce e, ca realizezi cit e de important.

N-am scos un cuvint.

— Tata l-a folosit deja, continua, si imi pare rau sa-ti aduc la cunostinta ca a esuat in ceea ce planuise sa faca cu el.

— Ce? Cum stii tu?

— Eu pot vedea prin Umbra, Corwin. Credeam ca surioara noastra te-a pus la punct cu toate amanuntele acestor chestiuni. Cu un mic efort mental, pot percepe orice imi doresc. Fireste, am fost preocupat de rezultatul acestei afaceri. Asa ca am stat la pinda. E mort, Corwin. Efortul a fost prea mare pentru el. A pierdut controlul fortelor pe care le manipula si a fost distrus de ele dupa ce parcursese putin peste jumatate din Model.

— Minti! am spus, atingind Giuvaierul.

Clatina din cap.

— Recunosc ca nu ma dau in laturi sa mint ca sa-mi ating scopurile, dar de data asta iti spun adevarul. Tata e mort. L-am vazut prabusindu-se. Atunci ti-a adus pasarea Giuvaierul, conform dorintei lui. Sintem pierduti intr-un univers fara Model.

Nu voiam sa-l cred. Dar era posibil ca tata sa fi esuat. Aveam asigurarea unicului expert in domeniu, Dworkin, in ce privea dificultatea actiunii.

— Admitind pentru moment ca e adevarat, ce s-a intimplat pe urma? am intrebat.

— Lucrurile se naruiesc, raspunse. Chiar acum, Haosul se aduna ca sa umple golul din Amber. A luat fiinta un virtej imens, si tot creste. Se raspindeste pretu­tindeni, distrugind lumile-umbra, si nu se va opri pina cind nu se va intilni cu Curtile Haosului, incheind ciclul complet al creatiunii, cu Haosul inca o data imparatind peste toate.

Ma simteam uluit. Trecusem prin Greenwood, prin toate, ajunsesem pina aici, numai ca sa se sfirseasca astfel? Urma sa vad totul golit de inteles, forma, conti­nut, viata, cind lucrurile ajunsesera aproape de desavirsire?

— Nu! am spus. Nu poate fi asa.

— Doar daca . rosti usor Brand.

— Doar daca ce?

— Doar daca nu se graveaza un nou Model, daca nu se creeaza o noua ordine care sa pastreze forma.

— Vrei sa spui sa ne intoarcem in harababura de-acolo si sa incercam sa ducem sarcina la bun sfirsit? Tocmai ai spus ca locul nu mai exista.

— Nu. Fireste ca nu. Locul nu conteaza. Oriunde exista un Model, exista un centru. Il pot face chiar acolo.

— Crezi ca tu o sa reusesti acolo unde tata a esuat?

— Trebuie sa incerc. Sint singurul care stie suficiente despre asta si care are destul timp inainte ca valurile Haosului sa soseasca. Asculta, recunosc tot ce, fara indoiala, ti-a spus Fiona despre mine. Am complotat si am actionat. Am batut palma cu inamicii Amberului. Am varsat singele nostru. Am incercat sa-ti distrug memoria. Dar lumea pe care o cunoastem e distrusa in clipa asta, si eu, la rindul meu, traiesc in ea. Toate planurile mele – totul! – vor fi distruse daca nu pastram o anumita ordine. Poate ca am fost pacalit de lorzii Haosului. E dificil pentru mine sa recunosc asta, dar acum intrevad si aceasta posibilitate. Nu e prea tirziu sa le zadarnicim planurile, totusi. Noi putem construi noul bastion al ordinii chiar aici.

— Cum?

— Am nevoie de Giuvaier – si de ajutorul tau. Acesta va fi amplasamentul noului Amber.

— Presupunind – arguendo ca-ti dau Giuvaierul. Noul Model va fi exact ca cel dinainte?

Clatina din cap.

— Nu s-ar putea, asa cum nici al lui tata nu ar fi fost ca cel al lui Dworkin. Doi autori nu pot reda aceeasi poveste in acelasi mod. Diferentele stilistice individuale nu pot fi evitate. Indiferent cit de tare as incerca sa-l imit, versiunea mea ar fi usor diferita.

— Cum ai putea sa faci asta, am intrebat, cind nu esti complet acordat cu Giuvaierul? Ai avea nevoie de un Model ca sa completezi procesul de acordare si, asa cum spui, Modelul a fost distrus. Ce rezulta de-aici?

— Am spus ca am nevoie de ajutorul tau, declara el. Exista o alta cale de a acorda o persoana cu Giuva­ierul. Necesita asistenta cuiva care e deja acordat. Va trebui sa te proiectezi prin Giuvaier inca o data, si sa ma iei cu tine – in si prin Modelul primar care se intinde dincolo.

Si apoi?

— Ei bine, cind chinul va fi trecut, eu voi fi acordat, tu imi dai Giuvaierul, eu inscriptionez un nou Model si trecem din nou la treaba. Lucrurile se aduna. Viata merge mai departe.

— Si Haosul?

— Noul Model nu va fi tulburat de nimic. Ei nu vor mai avea drumul care sa le permita accesul spre Amber.

— O data cu moartea tatei, cum va fi condus noul Amber?

Zimbi strimb.

— Trebuie sa am si eu o rasplata pentru chinurile mele, nu crezi? O sa-mi risc viata facind asta, si sortii de izbinda nu sint asa de mari.

I-am intors zimbetul.

— Avind in vedere rasplata, ce ma poate impiedica sa risc chiar eu? am spus.

— Acelasi lucru care l-a impiedicat pe tata sa reuseasca – toate fortele Haosului. Se aduna dintr-un fel de reflex cosmic cind incepe o asemenea actiune. Am o experienta mai mare decit tine in acest sens. N-ai avea nici o sansa. Eu s-ar putea sa am.

— Acum, sa presupunem ca ma minti, Brand. Sau, hai sa fim ingaduitori si sa spunem ca n-ai vazut totul limpede prin toata harababura asta. Sa presupunem ca tata ar fi reusit? Sa presupunem ca, exact in clipa asta, ia nastere un nou Model? Ce s-ar intimpla daca tu ai face un altul, aici, acum?

— Eu . Nu s-a mai facut asa ceva vreodata. De unde sa stiu?

— Ma-ntreb. S-ar putea sa ai, in felul asta, propria ta versiune a realitatii? S-ar putea sa reprezinte divi­zarea unui nou univers – Amber si Umbra – numai pentru tine? S-ar putea sa-l nege pe al nostru? Sau, pur si simplu, sa ramina separat? Sau ar putea sa se intrepatrunda? Ce crezi, data fiind situatia?

Ridica din umeri.

— Deja ti-am raspuns la asta. N-a mai fost facuta niciodata. De unde sa stiu?

— Dar cred ca stii, sau cel putin banuiesti ceva destul de sigur. Cred ca asta planuiesti, ca asta vrei sa incerci – pentru ca asta e tot ce ti-a mai ramas. Eu iau acti­unea asta a ta ca pe un semn ca tata a izbindit si ca tu iti joci ultima carte. Numai ca, pentru asta, ai nevoie de mine si de Giuvaier. Nu poti sa te folosesti de nici unul.

Ofta.

— Ma asteptam la mai mult de la tine. Dar e-n regula. Te inseli, dar nu conteaza. Asculta-ma, totusi. Mai degraba decit sa vad totul pierdut, o sa impart tarimul cu tine.

— Brand, las-o asa. N-o sa ai Giuvaierul, nici ajutorul meu. Te-am ascultat si cred ca minti.

— Ti-e frica, rosti, ti-e frica de mine. Nu te invino­vatesc ca n-ai vrut sa ma crezi. Numai ca faci o greseala. Acum ai nevoie de mine.

— Si cu toate astea eu unul m-am hotarit.

Facu un pas spre mine. Inca unul .

— Tot ce doresti, Corwin. Numeste orice, si eu ti-l dau.

— Eram cu Benedict in Tir-na Nog'th, am spus, privind prin ochii lui, ascultind cu urechile lui, cind i-ai facut aceeasi oferta. Baga-ti-o undeva, Brand. O sa-mi continuu misiunea. Daca tu crezi ca ma poti opri, acum e momentul cel mai potrivit.

Am inceput sa pasesc spre el. Stiam ca il voi ucide daca ajung linga el. De asemenea, simteam ca nu voi ajunge.

Se opri. Se retrase un pas.

— Faci o mare greseala, spuse.

— Nu cred. Cred ca fac exact ceea ce trebuie.

— N-o sa lupt cu tine, rosti grabit. Nu aici, nu dea­supra abisului. Totusi, ai avut sansa ta. Data viitoare cind ne-ntilnim, va trebui sa-ti iau Giuvaierul.

— La ce-ti va folosi, neacordat?

— S-ar putea sa existe o cale sa reusesc – mai dificila, dar posibila. Ai avut sansa ta. Adio.

Se retrase in padure. L-am urmarit, dar disparuse.

Am parasit locul si am calarit mai departe, de-a lungul unui drum peste nimic. Nu-mi placea sa iau in calcul posibilitatea ca Brand sa fi spus adevarul, sau macar o parte din el. Dar lucrurile pe care le spusese continuau sa ma chinuie. Presupunind ca tata esuase? Atunci faceam un lucru inutil. Totul se sfirsise deja, si era doar o chestiune de timp. Nu-mi placea sa privesc inapoi, in caz ca ceva s-ar fi apropiat de mine. Am trecut intr-o cursa ceva mai moderata. Voiam sa ajung la ceilalti inainte ca valurile Haosului sa se intinda atit de departe, doar ca sa-i fac sa afle ca-mi pastrasem increderea, sa fac sa vada ca, in final, incercasem sa dau totul din mine. Ma-ntrebam cum se desfasura batalia acum. Oare apucase sa inceapa, conform timpului de acolo?

Am trecut in goana pe pod, care se largise acum sub un cer stralucitor. Cind capata infatisarea unui cimp auriu, ma gindeam la amenintarea lui Brand. Oare spusese ce spusese numai ca sa provoace indoieli, sa-mi mareasca disconfortul si sa-mi submineze eficienta? Posibil. Totusi, daca voia Giuvaierul, trebuia sa ma prinda intr-o ambuscada. Iar eu respectam forta aceea stranie pe care o dobindise asupra Umbrei. Parea aproape imposibil sa pregatesc un atac impotriva cuiva care-mi putea supraveghea orice miscare si se putea transporta instantaneu in cel mai avantajos punct. Cit de curind se va intimpla? Nu prea curind, banuiam. Mai intii, voia sa ma oboseasca nervos – si eu eram deja obosit si mai mult decit stors de puteri. Trebuia sa ma odihnesc, sa dorm, mai devreme sau mai tirziu. Pentru mine era imposibil sa parcurg dintr-o bucata distanta aceea imensa, indiferent cit de mult as fi accelerat cursa.

Trecura ceturi roz si portocalii si verzi, se rotira pe linga mine, umplind universul. Solul rasuna ca metalul sub pasii nostri. Deasupra, rasunau tonuri muzicale, ca de cristal sonor. Gindurile imi dansau. Amintirile mai multor lumi veneau si plecau la intimplare. Ganelon, prietenul-meu-inamic, si tatal meu, inamicul-meu-prieten, se amestecau si se desparteau, se desparteau si se amestecau. Undeva, unul din ei ma intreba cine are dreptul la tron. M-am gindit ca Ganelon, dorind sa afle justificarile noastre. Acum, stiam ca e tata, vrind sa afle sentimentele mele. El hotarise. El luase decizia. Si eu bateam in retragere. Fie era dezvoltare tirzie, dorinta de a fi eliberat de o asemenea povara, sau o chestiune de iluminare brusca, bazata pe toate prin care trecusem in ultimii ani, crescind lent in mine, oferindu-mi o perspectiva mai matura a rolului oneros de monarh, dincolo de clipele de glorie, nu stiu. Mi-am amintit de viata pe umbra Pamint, ascultind ordine, dind ordine. Dinaintea mea inotau chipuri – oameni pe care i-am cunoscut de-a lungul secolelor – prieteni, dusmani, sotii, amante, rude. Lorraine parea ca ma indeamna sa inaintez, Moire ridea, Deirdre plingea. Ma luptam iar cu Eric. Mi-am reamintit prima mea traversare prin Model, copil fiind, si ultima, cind, pas cu pas, mi-a revenit memoria. Crime, hotii, escrocherii, coruperi se intorceau deoarece, cum spunea Mallory, se aflau acolo. Eram incapabil chiar sa le plasez corect in timp. Nu eram nelinistit pentru ca nici nu ma simteam foarte vinovat. Timpul, timpul, si iar timpul tocise marginile lucrurilor mai dure, isi pusese amprenta schimbarilor si asupra mea. Mi-am vazut ego-urile timpurii ca pe niste oameni diferiti, cunostinte de care ma lepadasem. Ma intrebam cum de putusem fi citeva dintre ele. Cum ma repezeam inainte, scene din trecutul meu parca se solidificau in ceturile din jur. Nici o licenta poetica aici. Batalii la care luasem parte capatau o forma tangibila, cu exceptia sunetului – flacara armelor, culoarea uniformelor, steaguri si singe. Si oameni – multi dintre ei morti de mult – se deplasau din memoria mea intr-o animatie tacuta in jurul meu. Nici unul nu era mem­bru al familiei mele, dar toti erau oameni care, cindva, insemnasera ceva pentru mine. Si totusi nu se respecta nici un tipar special. Existau fapte nobile in egala masura cu cele rusinoase; dusmani, in egala masura cu prieteni – si nici una dintre persoanele implicate nu remarca trecerea mea; toate erau prinse in secvente de actiuni demult trecute. M-am intrebat atunci despre natura locului prin care treceam. Sa fi fost o versiune diluata a Tir-na Nog'th, cu vreo substanta sensibilila la undele mintii in apropiere, care extragea din mine si apoi proiecta aceasta panorama gen „Asta E Viata Ta”? Sau incepeam pur si simplu sa am halucinatii? Eram obosit, nervos, tulburat, abatut si mergeam de-a lungul unui drum care imi furnizase o stimulare monotona, blajina, a simturilor, soiul care te indeamna la reverie . De fapt, mi-am dat seama ca pierdusem controlul asupra Umbrei ceva mai inainte, si acum pur si simplu continuam sa inaintez liniar prin acest peisaj, prins de catre spectacol in capcana unui fel de narcisism exteriorizat . Mi-am dat seama atunci ca trebuie sa ma opresc si sa ma odihnesc – poate chiar sa dorm un pic – desi ma temeam sa fac asta aici. Trebuia sa evadez si sa-mi croiesc drum intr-un loc mai linistit, pustiu .

Am modificat imprejurimile. Am rasucit lucrurile. Am evadat.

Curind, calaream intr-o zona aspra, montana si, la putina vreme dupa aceea, am ajuns la pestera pe care mi-o doream.

Am patruns inauntru si m-am inclinat pe gitul lui Star. Am mincat si am baut destul incit sa-mi astimpar foamea. N-am facut focul. M-am invelit in mantie si intr-o patura pe care o adusesem. Tineam mina dreap­ta pe Grayswandir. Am zacut privind bezna de dincolo de gura pesterii.

Mi-era un pic rau. Stiam ca Brand e un mincinos, dar vorbele lui oricum ma tulburau.

Dar niciodata n-am avut probleme cu somnul. Am inchis ochii si am adormit.

Capitolul 5

M-am trezit cind am simtit prezenta cuiva. Sau poate a fost un zgomot si prezenta cuiva. In orice caz, eram treaz si eram sigur ca nu sint singur. Mi-am intarit strinsoarea pe Grayswandir si am deschis ochii. In afara de asta, n-am mai schitat nici o miscare.

O lumina blinda, ca razele lunii, patrunse prin gura pesterii. Inauntru se afla o silueta, posibil umana. Lumina cadea astfel incit nu-mi dadeam seama daca statea cu fata spre mine sau in afara. Dar atunci facu un pas catre mine.

Am tisnit in picioare, cu virful spadei spre pieptul lui. Se opri.

— Pace, rosti o voce barbateasca, in Thari. N-am facut altceva decit sa ma adapostesc de furtuna. Pot sa impart pestera cu tine?

— Ce furtuna? am intrebat.

Ca un raspuns, se auzi un sir de tunete, urmat de o rafala de vint cu miros de ploaie.

— Bine, macar asta e adevarat, am rostit. Fa-te comod.

Se aseza, intrind mult in interior, cu spatele reze­mat de peretele din dreapta al grotei. Am strins patura si m-am asezat vizavi de el. Ne separau cam patru metri. Am descoperit pipa si am umplut-o, apoi am incercat un chibrit pe care-l aveam la mine inca de pe umbra Pamint. Se aprinse, scutindu-ma de o groaza de necazuri. Tutunul avea o aroma placuta, amestecata cu briza jilava. Am ascultat zgomotul ploii si am privit conturul intunecat al tovarasului meu fara nume. M-am gindit la posibilele pericole, dar nu fusese vocea lui Brand cea care mi se adresase.

— Asta nu e o furtuna naturala, rosti.

— Oh? Cum asa?

— In primul rind, vine dinspre nord. Niciodata nu vin dinspre nord, aici, in perioada asta a anului.

— Asa se acumuleaza cunostintele.

— In al doilea rind, n-am vazut niciodata o furtuna care sa se manifeste astfel. Am observat-o toata ziua cum inainteaza – doar un front continuu, deplasindu-se lent, ca o folie de sticla. Cu atit de multe fulgere, pare o insecta monstruoasa cu sute de picioare lucioase. Foarte nenatural. Si, inapoia ei, lucrurile au devenit foarte distorsionate.

— Asa se-ntimpla cind ploua.

— Nu in felul asta. Totul pare sa-si schimbe forma. Curgere. Ca si cum ar topi universul – sau i-ar sfarima formele.

Ma trecu un fior. Crezusem ca ma aflu destul de departe de valurile negre ca sa ma pot odihni un pic. Totusi, se putea insela, si chiar putea sa fie o furtuna neobisnuita. Numai ca eu nu voiam sa risc. M-am ridicat si m-am intors spre capatul grotei. Am fluierat.

Nici un raspuns. M-am intors si am bijbiit in jur.

— S-a intimplat ceva?

— Mi-a disparut calul.

— E posibil sa se fi ratacit?

— Probabil. Credeam totusi ca Star are un mai bun simt de orientare.

M-am dus la gura grotei, dar n-am putut vedea nimic. Am fost pe jumatate leoarca chiar in clipa in care am ajuns acolo. Am revenit in pozitia mea, linga peretele din stinga.

— Mie mi se pare a fi o furtuna obisnuita, am spus. Uneori sint foarte urite in munti.

— Poate ca tu cunosti tara asta mai bine decit mine?

— Nu, sint doar in trecere – lucru pe care ar fi bine sa-l continuu curind.

Am atins Giuvaierul. Am patruns in el cu mintea, apoi prin el, afara si sus. Am simtit furtuna in jurul meu si i-am comandat sa dispara, cu pulsatii rosii de energie, corespunzatoare inimii mele. Atunci m-am lasat pe spate, am gasit alt chibrit si mi-am reaprins pipa. Urma sa mai treaca ceva timp pina cind fortele pe care le manipulasem actionau impotriva unei furtuni de o asemenea intensitate.

— Nu va mai dura mult, am spus.

— De unde stii?

— Informatie secreta.

Chicoti.

— Conform unor versiuni, in felul asta se sfirseste lumea – incepind cu o furtuna ciudata care vine din nord.

— Asa e, am spus, si asta e furtuna. Totusi n-avem de ce sa ne facem griji. Se va termina totul, intr-un fel sau altul, nu peste mult timp.

— Piatra aia pe care o porti . Emite lumina.

— Da.

— Glumeai cind vorbeai de sfirsitul lumii, totusi – nu-i asa?

— Nu.

— Ma faci sa ma gindesc la versetul ala din Biblie: Arhanghelul Corwin va trece inaintea furtunii, cu fulgerul pe piept . Nu cumva te cheama Corwin?

— Cum continua?

. Cind va fi intrebat unde calatoreste, va rosti: „La marginile Pamintului”, unde merge fara a sti ce dusman il va ajuta impotriva altui dusman, nici pe cine va atinge Cornul.

— Asta-i tot?

— Totul ce e scris despre Arhanghelul Corwin.

— Am avut si eu dificultati cu Scriptura in trecut. Iti spune destul ca sa-ti stirneasca interesul, dar nici­odata suficient ca sa-ti foloseasca imediat. E ca si cum autorul se amuza pacalindu-te. Un dusman impotriva altuia? Cornul? Ma depaseste.

— Chiar, unde mergi?

— Nu prea departe, daca nu-mi gasesc calul.

Am revenit la gura grotei. Furtuna se domolea acum, cu o stralucire ca de luna in spatele citorva nori inspre vest, alta spre est. Am privit in ambele parti ale dru­mului si in josul pantei, spre vale. Nici un cal in raza vizuala. M-am intors in grota, dar in clipa aceea am auzit nechezatul lui Star departe, sub mine.

Am strigat catre strainul din pestera:

— Trebuie sa plec. Poti sa pastrezi patura.

Nu stiu daca a raspuns sau nu, pentru ca am iesit in ploaie, alegindu-mi cu grija drumul in josul pantei. Am folosit din nou Giuvaierul si burnita inceta, fiind inlocuita de ceata.

Stincile erau alunecoase, dar am parcurs jumatate din drum fara sa ma impiedic. Atunci m-am oprit, atit ca sa-mi recapat suflul, cit si ca sa ma orientez putin. Din acel punct, nu eram sigur de directia din care venise nechezatul lui Star. Lumina lunii era ceva mai puter­nica, vizibilitatea un pic mai buna, dar n-am vazut nimic cind am examinat peisajul dinaintea mea. Am ascultat mai multe minute.

Atunci am auzit din nou nechezatul – de dedesubt, din stinga, linga un bolovan negru, un morman de pietre sau un afloriment stincos. Parea a fi un fel de inval­maseala in umbrele de la baza sa. Miscindu-ma cit de iute puteam, m-am indreptat in directia aceea.

Cind am ajuns jos si m-am grabit spre locul actiu­nii, am depasit virtejuri de ceata joasa agitate usor de o briza dinspre apus, serpuind argintii in jurul gleznelor mele. Am auzit un sunet enervant, ca un scirtiit, ca si cum un obiect greu ar fi fost impins sau rostogolit pe o suprafata stincoasa. Atunci am zarit o raza de lumina pe masa intunecata de care ma apropiam.

Ajungind mai aproape, am vazut mici forme ome­nesti, conturate de un dreptunghi luminos, luptindu-se sa deplaseze o imensa lespede din piatra. Ecourile slabe ale unui sunet zornaitor si ale inca unui nechezat venira din directia lor. Apoi, piatra incepu sa se miste, balansindu-se ca o usa – ceea ce probabil si era. Zona lumi­nata se micsora, se ingusta ca o aschie, disparu cu un zgomot ca o explozie dupa ce toate siluetele care se luptasera trecusera prin ea.

Cind, in cele din urma, am ajuns la masa aceea stincoasa, totul devenise iar tacut. Mi-am lipit urechea de piatra, dar n-am auzit nimic. Dar, oricine ar fi fost, imi luasera calul. Nu mi-au placut niciodata hotii de cai, si omorisem destul de multi la viata mea. Si acum aveam nevoie de Star asa cum nu mai avusesem vreodata nevoie de un cal. Asa ca am orbecait in jur, cautind marginile usii din piatra.

Nu era prea dificil sa parcurg contururile cu virful degetelor. Probabil ca am localizat-o mai repede decit as fi facut-o la lumina zilei cind totul s-ar fi amestecat ca sa-ti pacaleasca ochii. Stiind asta, am cautat in continuare un miner de care as fi putut s-o trag. Pareau a fi fost niste insi mici de inaltime, asa ca am privit in jos.

Intr-un tirziu, am descoperit ceea ce putea fi locul potrivit si l-am apucat. Am tras, numai ca era incapa­tinat. Fie erau disproportionat de puternici, fie era vorba de o smecherie pe care n-o stiam.

Nu conteaza. Sint momente pentru subtilitate si momente pentru forta bruta. Eram si furios si grabit, asa ca decizia era deja luata.

Am inceput sa trag iar de miner. Incordindu-mi muschii bratelor, umerilor, spatelui, dorindu-mi-l pe Gérard alaturi. Usa scirtii. Am continuat sa trag. Se misca usor – doi centimetri poate – si se bloca. Nu m-am oprit, ci mi-am intensificat efortul. Scirtii iar.

M-am aplecat in spate, mi-am mutat greutatea, si am pus piciorul sting pe zidul de piatra, pe partea portalului. M-am impins in el si m-am tras inapoi. Inca un scirtiit si un scrisnet si se misca iar – inca vreo doi centimetri. Apoi se opri si n-am mai putut s-o clintesc.

Am slabit strinsoarea si m-am ridicat, flexindu-mi bratele. Apoi, m-am pus cu umarul pe usa si am im­pins-o la loc, inchizind-o complet. Am inspirat adinc si am insfacat iar minerul.

Am pus piciorul sting in acelasi loc dinainte. De data asta, nici un fel de apasare gradata. Am impins si am smuls simultan.

Se auzi un zgomot ca o pocnitura si un zanganit dinauntru si usa se deschise cam cincisprezece centi­metri, scirtiind. Parea ca se misca mai liber acum, asa ca m-am ridicat in picioare, mi-am inversat pozitia – cu spatele spre zid – si am gasit un punct de sprijin suficient ca sa o imping.

De data asta se misca mai usor, dar n-am putut rezista si am pus piciorul pe ea cind incepu sa se roteasca si am apasat-o cu toata puterea. Descrise un arc de o suta optzeci de grade, se izbi de stinca pe partea cealalta cu un zgomot infernal, se sparse in mai multe locuri, se balansa si lovi solul cu o forta care-l facu sa se cutremure, raspindind alte fragmente cind il lovi.

Grayswandir era deja in mina mea cind se izbi si ma ghemuisem, aruncind o privire rapida dupa colt.

Lumina . Dincolo era lumina . Provenind de la mici lampi atirnate in cirlige de-a lungul peretelui . Linga scara . In jos . Intr-un loc cu mai multa lumina si niste sunete . Ca o muzica .

Nu vedeam pe nimeni. Ma gindeam ca larma ingro­zitoare pe care o stirnisem trebuia sa fi atras atentia cuiva, dar sunetele muzicale continuau. Fie ca zgomotul – cine stie cum – nu se auzise pina acolo, fie nu le pasa. In orice caz .

M-am ridicat si am trecut pragul. Am izbit cu piciorul un obiect metalic. L-am ridicat si l-am studiat. Un zavor contorsionat. Blocasera usa dupa ei. L-am aruncat peste umar si am inceput sa cobor scara.

Muzica – scripci si flaute – sporea in intensitate pe masura ce avansam. Dupa cum cadea lumina, am observat ca in dreapta se afla un fel de coridor, pornind de la picioarele scarii. Erau o multime de trepte micute. Nu m-am obosit sa ma furisez, ci m-am napustit spre baza.

Cind m-am rasucit si am privit de-a lungul cori­dorului, am fost martorul unei scene extrase parca din visul unui irlandez beat. Intr-o sala plina de fum, lumi­nata de faclii, hoarde de oameni inalti de un metru, cu fete rosii si haine verzi, dansau in ritmul muzicii sau dadeau pe git ceea ce pareau a fi cani cu bere, in timp ce bateau din picioare, aruncau cu felurile de mincare unii in altii, rinjeau, rideau si urlau. Butoaie uriase erau aliniate la perete, si mai multi comeseni stateau la coada inaintea unuia caruia tocmai i se daduse cep. Un foc imens stralucea intr-o groapa din capatul celalalt al incaperii, fumul fiind absorbit printr-o crapatura din peretele stincos, deasupra unor guri de grota care da­deau in afara. Star era priponit de un inel in peretele de linga groapa, si un pitic corpolent, cu un sort de piele, ascutea pe gresie niste instrumente care aratau suspect.

Mai multe fete se intoarsera spre mine, se auzira strigate si, brusc, muzica inceta. Tacerea era aproape totala.

Am ridicat arma in sus, in pozitie épée en garde, cu sabia indreptata de-a lungul incaperii in directia lui Star. Toate fetele se rasucisera spre mine.

— Am venit dupa calul meu, am rostit. Ori mi-l adu­ceti voi, ori vin eu sa-l iau. A doua varianta presupune mai mult singe varsat.

Undeva in dreapta mea, unul dintre barbati, mai solid si mai carunt decit majoritatea celorlalti, isi drese glasul.

— Iertati-ma, incepu, dar cum ati intrat aici?

— O sa aveti nevoie de o usa noua, am spus. Duceti-va sa vedeti daca vreti, daca mai conteaza – si s-ar putea sa conteze. O sa astept.

Am pasit intr-o parte si m-am lipit de perete.

Incuviinta.

— Asa o sa fac.

Si tisni ca o sageata.

Simteam puterea mea nascuta din furie curgind in si afara din Giuvaier. O parte din mine dorea sa-si cro­iasca drum prin incapere taind si ciopirtind si injun­ghiind, cealalta dorea o intelegere mai umana cu fapturi mult mai mici decit mine; si a treia si poate cea mai inteleapta sugera ca omuletii s-ar putea sa nu fie chiar atit de neluat in seama. Asa ca asteptam sa vad cum il impresioneaza pe purtatorul lor de cuvint isprava mea cu deschisul usii.

Citeva clipe mai tirziu, reveni, tinindu-se la mare distanta de mine.

— Dati-i calul acestui om, spuse.

O brusca rafala de conversatie izbucni in incapere. Am coborit spada.

— Scuzele mele, rosti cel care daduse ordinul. Nu vrem necazuri cu unul ca tine. O sa luam hrana din alta parte. Nu ne porti pica, sper?

Omul cu sort de piele il dezlegase pe Star si pornise in directia mea. Chefliii se dadura inapoi ca sa-i faca loc.

Am oftat.

— O s-o numesc ziua iertarii si uitarii, am rostit.

Omuletul insfaca o carafa de pe o masa alaturata si mi-o dadu. Observindu-mi expresia, sorbi el prima inghititura.

— Atunci, ni te alaturi la un pahar?

— De ce nu? am spus, am luat carafa si am dat-o peste cap, in vreme ce el facea acelasi lucru cu cea de-a doua.

Rigii usor si rinji.

— E o inghititura prea mica pentru un barbat de talia ta, spuse apoi. Lasa-ma sa-ti dau alta, pentru drum.

Era o bere buna si mi-era sete dupa toate eforturile mele.

— In regula, am spus.

Omuletul comanda mai multa bautura in vreme ce Star imi era restituit.

— Poti pune haturile aici, in cirligul asta, rosti, aratindu-mi o iesitura joasa linga usa, si va fi in siguranta.

Am incuviintat si m-am ocupat de asta in timp ce macelarul se retragea. Nimeni nu se mai holba la mine. Sosi un ulcior cu bere si omuletul umplu din nou carafele. Unul dintre scripcari incepu un cintec nou. Citeva clipe mai tirziu, i se alatura un altul.

— Asaza-te un pic, spuse gazda mea, impingind cu piciorul o banca in directia mea. Stai cu spatele la perete daca vrei. N-o sa incercam nimic dubios.

L-am ascultat, iar el dadu roata mesei si se aseza vizavi de mine, cu ulciorul intre noi. Era placut sa stau asezat citeva momente, sa-mi abat un pic gindurile de la calatoria mea, sa beau berea neagra si sa ascult un cintec plin de viata.

— N-o sa-mi cer iarasi scuze, rosti tovarasul meu, nici n-o sa ma justific. Amindoi stim ca nu a fost o neintelegere. Numai ca tu ai dreptatea de partea ta, e clar ca lumina zilei. Rinji si facu cu ochiul. Asa ca si eu sint de acord cu chestia aia cu ziua iertarii. N-o sa rabdam de foame. Atita doar ca n-o sa fie un festin in noaptea asta. Porti un giuvaier frumos. Spune-mi despre el.

— E doar o piatra, am rostit.

Dansul reincepu. Vocile crescura in intensitate. Mi-am ispravit bautura si el mi-a umplut la loc carafa. Flacarile se ondulau. Frigul noptii imi iesi din oase.

— Placut loc aveti aici, am zis.

— Oh, asa e. Stam aici de pe vremuri. Vrei sa faci un tur complet?

— Multumesc, nu.

— Si eu zic la fel, dar era datoria mea de gazda sa te-ntreb. Esti binevenit si in dans, daca-ti doresti.

Am clatinat din cap si am izbucnit in ris. Gindul de a topai in acest loc imi aduse in minte imagini din Swift.

— Multumesc oricum.

Dadu la iveala o pipa din lut si incepu s-o umple. Am curatat-o pe a mea si am facut acelasi lucru. Parca disparuse orice pericol. Era un omulet agreabil, iar ceilalti pareau inofensivi cu muzica si dansurile lor.

Si totusi . Stiam povestile de altundeva, de departe, de foarte departe de-aici . Sa te trezesti dimineata, gol pusca, intr-un cimp, fara nici o urma a locului . Stiam, si totusi .

Citeva guri de bautura nu erau un mare pericol. In clipa asta ma incalzeau, iar aroma pipelor si jelania scripcilor erau placute dupa dificultatile cursei. M-am lasat pe spate si am suflat fumul. Ma uitam la dansatori.

Omuletul sporovaia, sporovaia. Toti ceilalti ma ignorau. Bun. Ascultam ispravi fantastice cu cavaleri si razboaie si comori. Cu toate ca le ascultam cu mai putin de jumatate de ureche, ma linisteau, chiar m-au facut sa rid de citeva ori.

Totusi in interior eul meu mai obraznic, mai inte­lept, ma avertiza: In regula, Corwin, e destul. E timpul sa pleci .

Dar, ca printr-o vraja, paharul imi fusese reumplut, iar eu l-am luat si am sorbit din el. Inca unul, inca unul e-n regula.

Nu, spunea celalalt eu, vrea sa te vrajeasca. Nu simti?

Nu credeam ca un pitic ar putea sa ma bage sub masa. Dar eram obosit, si nu mincasem prea mult. Poate ca ar fi mai prudent sa .

Am simtit ca atipesc. Mi-am pus pipa pe masa. De fiecare data cind clipeam, mi se parea ca am nevoie de mai mult timp ca sa redeschid ochii. Acum eram cuprins de o caldura placuta, cu doar o picatura de amorteala delicioasa in muschii mei obositi.

M-am surprins atipind a doua oara. Am incercat sa ma gindesc la misiunea mea, la siguranta mea per­sonala, la Star . Am mormait ceva, inca vag treaz in spatele pleoapelor inchise. Ar fi atit de bine sa ramin astfel doar inca o jumatate de minut .

Vocea omuletului, muzicala, deveni monotona, se transforma intr-un zumzait. Chiar nu mai conta ceea ce spu .

Star necheza.

Am tisnit brusc, cu ochii larg deschisi, si tabloul dinaintea mea imi izgoni tot somnul din minte.

Muzicantii isi continuau spectacolul, numai ca acum nu mai dansa nimeni. Toti chefliii inaintau in liniste spre mine. Fiecare tinea ceva in mina – o sticla, o bita, o spada. Cel cu sortul de piele isi agita satirul. Tovarasul meu tocmai daduse la iveala un baston solid. Mai multi aveau mici piese de mobilier. Altii isi facusera aparitia din pesterile de linga groapa cu foc si purtau pietre si ciomege. Toate expresiile de veselie disparusera, iar fetele lor erau acum fie lipsite de expresie, fie rasucite in grimase de ura, fie afisau zimbete foarte ame­nintatoare.

Furia imi reveni, dar nu mai era cea incalzita la rosu de dinainte. Uitindu-ma la hoarda din fata mea, nu doream s-o infrunt. Prudenta ajunsese sa-mi domoleasca sentimentele. Aveam o misiune. Nu trebuia sa-mi risc viata aici cita vreme exista o alta modalitate de a rezolva lucrurile. Dar eram sigur ca, de data asta, vorbele nu erau de ajuns ca sa ies din belea.

Am inspirat adinc. Am vazut ca erau pregatiti sa se napusteasca asupra mea, si deodata m-am gindit la Brand si Benedict in Tir-na Nog'th, Brand nici macar acordat complet cu Giuvaierul. Mi-am extras puterea inca o data din piatra aceea incandescenta, ascutindu-mi simturile si pregatit sa impart lovituri in dreapta si-n stinga daca s-ar fi ajuns la asa ceva. Dar, mai intii, aveam ceva pentru sistemul lor nervos.

Nu stiam cum procedase Brand, asa ca pur si simplu am actionat prin Giuvaier asa cum faceam atunci cind influentam vremea. In chip straniu, muzica inca rasuna, ca si cum actiunea omuletilor n-ar fi fost decit o continuare sinistra a dansului.

— Stati pe loc, am rostit cu voce tare si mi-am exercitat vointa, ridicindu-ma in picioare. Nu misca nimeni. Transformati-va in statui. Cu totii.

Am simtit un zvicnet puternic in/pe piept. Am simtit cum fortele rosiatice ies in exterior, exact ca in celelalte ocazii cind mai folosisem Giuvaierul.

Atacatorii mei miniaturali sovaira. Cei mai apropiati ramasera nemiscati, dar mai erau inca unele miscari printre cei din spate. Apoi flautele scoasera un sunet strident si viorile tacura. Totusi nu stiam daca ordinul meu ajunsese la ei sau daca se oprisera din proprie initiativa vazindu-ma ca ma ridic.

Atunci am simtit valurile mari de forta care se scurgeau din mine, inchizind intreaga adunare intr-o matrice strinsa. I-am simtit pe toti prinsi in cursa prin expresia vointei mele si am intins mina si l-am eliberat pe Star.

Tinindu-i printr-o concentrare la fel de pura ca orice altceva folosisem la trecerea prin Umbra, l-am condus pe Star spre intrare. M-am rasucit pentru o ultima privire spre adunarea impietrita si l-am impins pe Star inaintea mea pe scari. Urmindu-l, am tras cu urechea, dar n-am auzit jos nici un sunet care sa arate ca s-ar fi reluat activitatea.

Cind am iesit, zorii deja se iveau. In mod straniu, cind am incalecat, am auzit sunetul indepartat al viorilor. Citeva clipe mai tirziu, intervenira si flautele. Parca nici n-ar fi contat ca izbindisera sau esuasera in atacul impotriva mea; petrecerea continua.

In timp ce il indreptam pe Star spre sud, o silueta mica ma saluta din usa pe care o parasisem recent. Era conducatorul lor, cel cu care bausem. Am tras de haturi ca sa-i prind mai bine cuvintele.

— Si incotro calatoresti? striga dupa mine.

De ce nu?

— La capatul Pamintului! am strigat si eu.

Dansa o giga pe usa lui sfarimata.

— Drum bun, Corwin! striga.

Am fluturat mina. De ce nu, la urma urmei? Uneori e-al naibii de greu sa nu te lasi dus de aparente.

Capitolul 6

Parcursesem mai putin de un kilometru catre sud, si totul incremeni – pamint, cer, munti. M-am trezit in fata unei pinze de lumina alba. M-am gindit atunci la strainul din grota si la cuvintele lui. Simtise ca lumea se putea sfirsi in urma furtunii, ca aceasta se potrivea cu ceva dintr-o legenda apocaliptica locala. Poate asa si era. Poate fusese valul Haosului despre care pome­nise Brand, deplasindu-se pe aici, trecind peste toate, distrugind, dezmembrind. Numai ca acest capat al vaii ramasese neatins. De ce oare?

Atunci mi-am amintit de actiunile mele cind m-am napustit afara, in furtuna. Folosisem Giuvaierul, pu­terea Modelului din el, ca sa opresc furtuna deasupra acestei zone. Si daca fusese mai mult decit o furtuna obisnuita? Modelul triumfase asupra Haosului si inainte. Oare aceasta vale unde oprisem ploaia era doar o mica insula intr-o mare a Haosului? Daca era asa, cum trebuia sa continuu?

Am privit spre est, acolo unde ziua devenea mai luminoasa. Nu soarele rasarise in ceruri ci mai degraba o coroana imensa, slefuita orbitor, cu o spada stra­lucitoare atirnind prin ea. De undeva am auzit o pasare cintind, notele fiind aproape ca un hohot de ris. M-am aplecat in fata si mi-am acoperit chipul cu miinile. Nebunie .

Nu! Fusesem inainte in umbre ciudate. Cu cit calatoreai mai departe, cu atit deveneau mai stranii. Pina cind . La ce ma gindeam in noaptea aceea din Tir-na Nog'th?

Doua rinduri dintr-o povestire de Isak Dinesen imi venira in minte, rinduri care ma impresionasera sufi­cient ca sa ma determine sa le memorez, in ciuda fap­tului ca, la vremea respectiva, eram Carl Corey: „ . Putini oameni pot spune despre ei ca sint liberi de credinta ca aceasta lume pe care o vad in jur este, in realitate, rezultatul propriei lor imaginatii. Atunci, sintem multumiti de ea, mindri de ea?” O insumare a distractiei filosofice preferate a familiei. Oare noi facem lumile Umbrei? Sau ele exista acolo, independente de noi, asteptind zgomotul pasilor nostri? Sau exista un mijloc, pe nedrept eliminat? E oare o chestiune de mai mult sau mai putin, mai degraba decit ori, ori? Un chicotit sec rasari brusc cind imi dadui seama ca probabil nu voi afla niciodata un raspuns sigur. Totusi, asa cum gindisem in noaptea aceea, exista un loc, un loc in care Sinele ajunge la final, un loc in care solip­sismul nu mai reprezinta raspunsul plauzibil pentru locurile pe care le vizitam, pentru lucrurile pe care le gasim. Existenta acestui loc, a acestor lucruri, spune ca, acolo cel putin, exista o diferenta si, daca e acolo, poate ca se intoarce si prin umbrele noastre, informindu-le despre non-sine, ducind egourile noastre inapoi, spre un stadiu mai redus. Pentru ca acesta, simteam, era un asemenea loc, un loc in care „Sintem multumiti de ea, mindri de ea?” nu trebuia aplicat. Orice as fi crezut in ultima instanta, simteam ca eram pe punctul de a intra pe tarimului totalului non-eu. Puterile mele asupra Umbrei puteau foarte bine sa inceteze dincolo de acest punct.

M-am ridicat in scari si am aruncat o scurta privire spre lumina orbitoare. I-am soptit un cuvint lui Star si am scuturat haturile. Am pornit inainte.

Pentru o clipa, era ca si cum am fi calatorit in ceata. Numai ca era colosal de stralucitoare si nu se auzea nici un sunet. Apoi ne-am prabusit.

Prabusit sau plutit. Dupa primul soc, era greu de spus. La inceput fusese o senzatie de coborire – poate intensificata de faptul ca Star intrase in panica atunci cind incepuse. Dar nu exista nimic care sa poata fi lovit si, dupa un timp, Star inceta orice miscare in afara tremuratului si a respiratiei grele.

Am tinut haturile cu dreapta si am insfacat Giuva­ierul cu stinga. Nu stiu exact ce voiam sau cum l-am folosit, dar stiam ca voiam sa trec prin acest loc al nimicului luminos, sa gasesc iar drumul si sa ajung la capatul calatoriei.

Am pierdut notiunea timpului. Senzatia de coborire disparuse. Ma miscam sau doar pluteam? Nici o cale de a afla. Luminozitatea era cu adevarat luminozitate? Si linistea aceea de moarte . M-a trecut un fior. Aici exista chiar o mai mare pierdere senzoriala decit in zilele orbirii mele, in vechea mea celula. Aici nu era nimic – nici macar sunetul unui sobolan fugind, nici scrisnetul lingurii mele pe usa; nici igrasie, nici racoare, nici texturi. Am continuat sa .

Pilpiit.

Se parea ca fusese o ruptura de o clipa a cimpului vizual din dreapta, aproape subliminala in scurtimea ei. Am intins mina si n-am simtit nimic.

Fusese atit de scurta incit nici macar nu eram sigur ca se petrecuse. Putea foarte simplu sa fi fost o halu­cinatie.

Numai ca parca se petrecu iar, de data asta in stinga. Ce interval a fost intre ele, n-as putea spune.

Apoi am auzit ceva ca un geamat, fara a-l putea localiza. Si acesta a fost foarte scurt.

Dupa aceea – si, pentru prima data, eram sigur – aparu un peisaj cenusiu si alb, ca suprafata lunii. Prezent si apoi nu, poate cam o secunda, intr-o zona minuscula a cimpului meu vizual, undeva in stinga. Star fornai.

In dreapta mea aparu o padure – cenusie si alba – in cadere, ca si cum am fi trecut unii pe linga altii intr-un unghi imposibil. Un fragment pe un ecran mic, mai putin de doua secunde.

Apoi, bucati dintr-o cladire in flacari linga mine . Incolore .

Farime de vaiet, de deasupra .

Un munte fantomatic, o procesiune luminata de torte urcind un drum care-si schimba brusc directia, undeva pe versantul cel mai apropiat .

O femeie spinzurata de creanga unui copac, cu o funie intinsa in jurul gitului, capul rasucit intr-o parte, miinile legate la spate .

Munti, cu susul in jos, albi; sub ei, nori negri .

Clic. O foarte slaba vibratie, ca si cum am fi atins, pentru o clipa, ceva solid – poate potcoavele lui Star pe piatra. Apoi disparu .

Pilpiit.

Capete, rostogolindu-se, din care picura singe negru . Un chicotit de nicaieri . Un barbat rastignit pe un zid, cu capul in jos .

Din nou lumina alba, rostogolindu-se si ridicindu-se, asemenea unui val .

Clic. Pilpiit.

Timp de o bataie de inima trecem pe un drum sub un cer gravat cu puncte. Imediat ce a disparut, incerc sa ajung iar acolo, prin Giuvaier.

Clic. Pilpiit. Clic. Bubuit.

Un traseu stincos, spre o trecatoare inalta in munti . Universul, inca monocromatic . In spatele meu, un zgomot ca un tunet .

Am rasucit Giuvaierul ca pe un miner, in vreme ce universul incepu sa se topeasca. Apoi, reveni . Doua, trei, patru . Numaram loviturile de copite, bataile de inima in fundalul amenintator . Sapte, opt, noua . Universul deveni mai luminos . Am inspirat adinc si am oftat din rarunchi. Aerul era rece.

Intre tunet si ecourile lui, am auzit zgomotul ploii. Totusi nu ma atinse nici o picatura.

Am aruncat o privire inapoi.

Cam la vreo suta de metri in spate se ridica un imens zid de ploaie. Nu distingeam decit contururile incetosate ale muntelui prin pinza de apa. Am pocnit din limba la urechea lui Star si am inaintat mai iute, catarindu-ne pina la un platou care ne ducea intre o pereche de piscuri ca niste turnulete. Universul dinaintea noastra era inca un studiu in negru si alb si cenusiu, cu cerul divizat de benzi alternative de intuneric si lumina. Am patruns in trecatoare.

Am inceput sa tremur. Voiam sa trag de haturi, sa ma odihnesc, sa maninc, sa fumez, sa descalec si sa dau o raita imprejur. Totusi, eram inca prea aproape de furtuna ca sa-mi permit asa ceva.

Potcoavele lui Star stirneau ecouri in trecatoare, unde zidurile de piatra se inaltau drepte de fiecare parte, sub cerul ca o zebra. Speram ca acesti munti sa sparga frontul furtunii, desi simteam ca nu vor putea. Nu era o furtuna obisnuita, si aveam o senzatie ne­placuta ca se intinde pina inapoi in Amber, si ca picasem intr-o capcana si ca as fi fost pierdut aici pe vecie fara Giuvaier.

In timp ce priveam cerul acela straniu, un vifor de flori palide incepu sa cada in jurul meu, luminindu-mi calea. O mireasma placuta umplu aerul. Tunetul dinapoia mea se imblinzi. Stincile din parti erau presarate cu striatii argintii. Universul era posedat de o senzatie de crepuscul care se potrivea cu iluminarea si, cind am iesit din trecatoare, am nimerit intr-o vale cu o perspec­tiva ciudata, la o distanta imposibil de apreciat, plina cu clopotnite si minarete create parca de mina naturii care reflectau lumina ca de luna a striatiilor din cer, amintindu-mi de o noapte in Tir-na Nog'th, impestritata cu arbori argintii, presarata cu lacuri ca oglinda, traversate de spectre miscatoare, ca niste diguri in unele locuri, in altele naturale si rostogolindu-se, taiata de ceea ce parea a fi o prelungire a traseului pe care-l urmam, ridicindu-se si coborind, dominata de un spirit elegiac, scinteind prin inexplicabile puncte de lumina si stralucire, lipsita de orice semne de prezenta omeneasca.

N-am ezitat, ci am inceput sa cobor. Solul era calcaros si palid ca oasele – si oare acolo, departe, in stinga mea, era cumva conturul slab al drumului negru? Abia il distingeam.

Acum nu ma grabeam, pentru ca vedeam ca Star era obosit. Daca furtuna nu inainta atit de repede, simteam ca ne-am fi putut odihni linga unul dintre lacurile din vale. Eram obosit si infometat.

Continuam sa privesc atent drumul care cobora, dar n-am vazut nici oameni, nici animale. Vintul producea un zgomot blind, ca un oftat. Flori albe se agitau pe vita-de-vie de linga drum cind am ajuns la nivelurile mai joase, unde incepu sa apara frunzis obisnuit. Privind inapoi, am vazut ca furtuna inca nu trecuse de creasta muntelui, desi norii continuau sa se ingra­madeasca in spatele sau.

Mi-am croit drum spre acel loc straniu. Florile incetasera demult sa mai cada in jurul meu, dar un parfum delicat inca mai staruia in aer. Nu se auzea nici un alt sunet decit al nostru si cel al vuietului constant din dreapta mea. Formatiuni stincoase de forme stra­nii se inaltau in jurul meu, parind aproape sculptate in puritatea contururilor lor. Ceturile inca se mai agitau. Ierburile palide sclipeau umede.

In timp ce-mi urmam traseul catre centrul impadurit al vaii, perspectiva continua sa se schimbe, denaturind distantele, incovoind privelistile. De fapt, am cotit spre stinga traseului ca sa ma apropii de ceea ce parea a fi un lac situat in apropiere si care parca se indeparta pe masura ce inaintam. Cind, in cele din urma, am ajuns, am descalecat si mi-am inmuiat un deget ca sa gust apa; era rece ca gheata si dulce.

Obosit, m-am intins dupa ce mi-am astimparat setea, urmarindu-l pe Star cum paste, si am inceput sa maninc un prinz rece din sacul meu. Furtuna se lupta inca sa traverseze muntii. Am privit mult timp, punindu-mi intrebari. Daca tata esuase, atunci acelea erau tunetele Armaghedonului si toata calatoria era lipsita de sens. Nu-mi facea bine sa gindesc astfel, pentru ca, oricum, stiam ca trebuie sa merg mai departe. Dar nu ma puteam abtine. As fi putut sa ajung la destinatie, sa vad lupta cistigata, si apoi sa vad totul maturat complet. Fara noima . Nu. Nu fara noima. Incercasem, si trebuia sa continuu sa incerc, pina la capat. Asta era de ajuns, chiar daca pierdeam tot. Oricum, Brand fie blestemat! Pentru inceput .

Zgomot de pasi.

Intr-o clipa, eram ghemuit si ma rasucisem in direc­tia zgomotului, cu mina pe spada.

Am vazut o femeie, mica de statura, invesmintata in alb. Avea par lung, negru si salbatic, ochi negri si zimbea. Cara un cos din rachita, pe care-l puse pe pamint, intre noi.

— Trebuie ca ti-o fi foame, cavalere, rosti in Thari cu un accent straniu. Te-am vazut venind. Ti-am adus asta.

Am zimbit si am adoptat o atitudine mai fireasca.

— Multumesc, am spus. Mi-e foame. Ma numesc Corwin. Tu?

— Lady, rosti.

Am ridicat o sprinceana.

— Multumesc . Lady. Locuiesti pe-aici?

Incuviinta si ingenunche ca sa descopere cosul.

— Da, pavilionul meu e mai incolo, in spate, de-a lungul lacului. Facu un gest din cap, spre rasarit – in directia drumului negru.

— Inteleg, am spus.

Mincarea si vinul din cos pareau reale, proaspete, apetisante, mai bune decit hrana mea de calator. Bine­inteles ca suspiciunea era cu mine.

— Imparti cu mine? am intrebat.

— Daca vrei.

— Vreau.

— Foarte bine.

Intinse o haina, se aseza vizavi de mine, scoase mincarea din cos si o aranja intre noi. O servi si, rapid, gusta din fiecare fel. M-am simtit un pic rusinat, dar numai un pic. Era un loc neobisnuit in care sa locuiasca o femeie, in aparenta singura, asteptind doar sa-l ajute pe primul strain care-i iese in cale. Si Dara ma hranise la prima noastra intilnire; si, pe masura ce ma apro­piam de capatul calatoriei mele, eram tot mai aproape de centrele de putere ale inamicului. Drumul negru era mult prea aproape, si am surprins-o pe Lady tragind cu ochiul spre Giuvaier in mai multe rinduri.

Dar era o clipa placuta si am devenit mai familiari in timp ce mincam. Era un spectator ideal, izbucnind in ris la toate glumele mele, facindu-ma sa vorbesc despre mine. In cea mai mare parte a timpului men­tinea contactul vizual, si, cumva, degetele ni se intilneau de fiecare data cind ne intindeam mincare unul altuia. Daca ma pacalea in vreun fel, o facea foarte frumos.

In timp ce mincam si conversam, eram cu un ochi pe inaintarea acelei parca inexorabile furtuni. In sfirsit, atinsese creasta muntelui si o traversase. Isi incepuse coborirea lenta pe povirnisul inalt. In timp ce scutura haina, Lady observa directia privirii mele si incuviinta.

— Da, se apropie, rosti, punind in cos ultima dintre ustensile si asezindu-se linga mine, aducind sticla si cupele noastre. Sa bem pentru asta?

— O sa beau cu tine, dar nu pentru furtuna!

Turna vinul.

— Nu conteaza, spuse. Nu acum, si puse mina pe bratul meu, dindu-mi cupa.

Am luat-o si am privit la ea. Zimbi. Atinse marginea cupei cu a ei. Bauram.

— Acum hai in pavilionul meu, spuse, luindu-mi mina, unde vom amagi in mod placut orele care mai ramin.

— Multumesc. Cu alta ocazie si amagirea ar fi fost un desert rafinat dupa un prinz copios. Din pacate, trebuie sa-mi continuu drumul. Datoria ma siciie, timpul alearga. Am o misiune.

— In regula, spuse. Nu e chiar atit de important. Si stiu totul despre misiunea ta. Acum, nici ea nu e chiar atit de importanta.

— Oh? Trebuie sa marturisesc ca ma asteptam sa ma inviti la o petrecere privata care ar fi avut drept rezultat pe mine, umblind hai-hui si palid pe coama rece a vreunui deal, daca as fi acceptat.

Izbucni in ris.

— Iar eu trebuie sa marturisesc ca intentia mea era sa te folosesc, Corwin. Dar m-am razgindit.

— De ce?

Facu un gest catre linia de distrugere care inainta.

— Nu mai trebuie sa te fac sa intirzii acum. Prin asta vad ca izbinda e de partea Curtilor. Nimeni nu mai poate face ceva ca sa opreasca inaintarea Haosului.

Ma cuprinse un scurt fior si ea reumplu cupele.

— Dar mi-ar placea sa nu ma parasesti acum, continua. Furtuna va fi aici in citeva ore. Ce modalitate mai buna de a petrece aceste ultime ore decit unul in compania celuilalt? Nici macar nu e nevoie sa mergem la pavilion.

Am inclinat capul, iar ea se trase mai aproape de mine. Ce naiba. O femeie si o sticla – intotdeauna am spus ca asa vreau sa-mi sfirsesc zilele. Am luat o inghititura de vin. Probabil ca avea dreptate. Totusi, m-am gindit la faptura-femeie care ma atrasese in capcana pe drumul negru, atunci cind paraseam Avalonul. La inceput am vrut s-o ajut, am cedat iute farmecelor ei supranaturale – apoi, cind si-a scos masca, am vazut ca nu e nimic in spatele ei. Al naibii de infricosator, la vremea aceea. Dar, ca sa nu devin prea filosofic, fiecare are un teanc de masti pentru diverse ocazii. Ani de zile i-am auzit pe psihologi protestind vehement impotriva lor. Totusi am intilnit oameni care m-au impresionat favorabil la inceput, oameni pe care am ajuns sa-i urasc cind am aflat cum erau in realitate. Si, uneori, erau ca faptura-femeie – goi. Am descoperit ca masca e, adesea, mult mai acceptabila decit alternativa ei. Asa ca . Fata pe care o tineam linga mine putea fi un monstru pe dinauntru. Probabil ca si era. Nu asa sintem majoritatea? Ma puteam gindi la moduri mult mai rele de a muri, daca as fi renuntat in momentul asta. Imi placea de ea.

Mi-am terminat vinul. Schita gestul de a-mi mai turna un pahar si eu am prins-o de mina.

Privi spre mine. Am zimbit.

— Aproape ca ma convinsesesi, am spus.

Apoi i-am inchis ochii cu patru saruturi, ca sa nu sparg vraja, si m-am dus sa-l incalec pe Star. Rogozul nu era vestejit, dar avusese dreptate ca nu exista pasari. Totusi, ciudat mod de a administra o cale ferata.

— La revedere, Lady.

M-am indreptat spre sud in timp ce furtuna fierbea inspre vale. Dinaintea mea se intindeau alti munti, iar traseul ducea spre ei. Cerul era inca striat, negru si alb, si liniile parca se miscau un pic; efectul de ansamblu era inca cel de crepuscul, desi nici o stea nu stralucea in zona intunecata. Linistita briza, linistite miresmele din jur – si tacerea, si monolitii contorsionati si frun­zisul argintiu, inca umed de roua si scinteietor. Petice de ceata dansau inaintea mea. Am incercat sa modific structura Umbrei, dar era dificil si eram obosit. Nu s-a intimplat nimic. Am extras putere din Giuvaier, incercind sa-i transmit cite ceva din ea si lui Star. Ne-am deplasat constant pina cind, intr-un tirziu, pamintul se ridica dinaintea noastra si incepuram ascensiunea spre o noua trecatoare, mult mai ascutita decit cea prin care intraseram. M-am oprit sa privesc inapoi, si aproape o treime din vale se intindea acum in spatele ecranului stralucitor al furtunii care inainta. M-am gindit la Lady si lacul ei, la pavilionul ei. Am clatinat din cap si am continuat.

Drumul devenea mai abrupt pe masura ce ne apro­piam de trecatoare, si asta ne incetinea. Deasupra, riurile albe de pe cer capatara o nuanta rosie, care se accentua pe masura ce inaintam. Cind am ajuns la intrare, intregul univers parea colorat cu singe. Trecind prin aleea aceea larga, stincoasa, am fost izbit de un vint puternic. Luptindu-ma cu el, solul deveni mai neted sub noi, desi continuam sa urcam si inca nu puteam vedea dincolo de trecatoare.

Ceva hirii intre stincile din stinga. Am aruncat o privire intr-acolo, dar n-am vazut nimic. Mi-am zis ca o fi cazut vreo piatra. Jumatate de minut mai tirziu, Star se smuci sub mine, scoase un nechezat ingrozitor, coti brusc la dreapta, apoi incepu sa se prabuseasca, spre stinga.

Am sarit si, in timp ce cadeam amindoi, am vazut o sageata iesind din umarul drept al lui Star. Am atins pamintul rostogolindu-ma si, cind m-am oprit, am privit in sus in directia de unde trebuia sa fi venit.

O silueta cu o arbaleta statea in virful culmii din dreapta mea, cam la zece metri deasupra. Deja isi in­carca arma ca sa pregateasca o noua lovitura.

Stiam ca nu pot ajunge la el la timp ca sa-l opresc. Asa ca am cautat o piatra cam de marimea unei mingi de baseball, am gasit una la picioarele povirnisului din spate, am cintarit-o si am incercat sa nu-mi las furia sa interfereze cu acuratetea loviturii. Nu o facu, ci poate contribui cu oarecare forta in plus.

Lovitura il izbi in bratul sting si individul scoase un strigat, scapind arbaleta. Arma cazu pe stinci si ateriza pe cealalta parte a drumului, aproape vizavi de mine.

— Nenorocitule! am urlat. Mi-ai ucis calul! O sa-ti iau capul pentru asta!

Traversind drumul, am cautat calea cea mai rapida spre el si am descoperit-o jos, in stinga. M-am grabit intr-acolo si am inceput urcusul. O clipa mai tirziu, lumina si unghiul erau potrivite, si l-am vazut mai bine pe barbat, frint in doua, masindu-si bratul. Era Brand, cu parul chiar mai rosu in lumina singerie.

— Asta e, Brand, am zis. Numai ca-mi doresc ca cineva sa fi facut asta cu mult inainte.

Se indrepta si ma privi o clipa cum urcam. Nu intinse mina spre spada. Exact in clipa in care ajunsei in virf, poate la vreo sapte metri departare de el, isi incrucisa bratele pe piept si lasa capul in jos.

Am scos Grayswandir si am inaintat. Recunosc ca eram pregatit sa-l ucid in aceasta pozitie sau in oricare alta. Lumina rosie se intensificase intr-atit, incit paream scaldati in singe. Vintul urla in jurul nostru si dinspre valea de dedesubt veni bubuitul unui tunet.

Brand pur si simplu se topi dinaintea mea. Conturul ii deveni mai putin distinct si, pina sa ajung in locul unde se aflase, se evaporase complet.

Am stat un moment, blestemind, amintindu-mi po­vestea conform careia se transformase cumva intr-un Atu viu, capabil sa se transporte oriunde intr-o clipita.

Am auzit un zgomot dedesubt .

M-am repezit spre margine si am privit in jos. Star inca dadea din picioare si pierdea singe, si mi s-a sfisiat sufletul vazindu-l. Dar nu era singura nenorocire.

Brand era acolo. Ridicase arbaleta si incepuse s-o pregateasca iar.

M-am uitat dupa alta piatra, dar n-aveam nici una la indemina. Apoi am ochit una la mai mare distanta, in directia de unde venisem. M-am grabit spre ea, am pus spada la loc in teaca si am ridicat piatra. Era cam de marimea unui pepene verde. M-am intors cu ea la margine si l-am cautat pe Brand.

Nu era nicaieri.

Deodata, m-am simtit foarte expus. S-ar fi putut transporta in orice pozitie si m-ar fi putut supraveghea chiar in clipa aceea. M-am prabusit la pamint, cazind pe piatra mea. O clipa mai tirziu, am auzit sageata lovind in dreapta. Sunetul a fost urmat de chicotitul lui Brand.

M-am ridicat iar, stiind ca-i va trebui ceva timp ca sa-si reincarce arma. Privind in directia risului, l-am vazut, pe iesitura de vizavi – la vreo cinci metri mai sus ca mine, si cam la douazeci de metri distanta.

— Imi pare rau de cal, rosti. Te tintisem pe tine. Dar vinturile astea blestemate .

Intre timp, ochisem o nisa si m-am dus acolo, luind piatra cu mine drept scut. Din fisura aceea, l-am observat armind arbaleta.

— O lovitura dificila, striga, ridicind arma, o provo­care pentru arta mea de tintas. Dar cu siguranta merita efortul. Mai am o multime de sageti.

Chicoti, tinti si trase.

M-am aplecat, tinind piatra in dreptul mijlocului meu, dar sageata lovi la vreo saizeci de centimetri in dreapta.

— Banuiam c-o sa se-ntimple asa, rosti, incepind sa-si pregateasca iar arma. A trebuit sa vad care e gradul de deviere, totusi.

Am privit in jur dupa pietre mai mici ca sa le folosesc ca munitie, cum facusem mai devreme. Nici una prin apropiere. Atunci m-am gindit la Giuvaier. Se presu­punea ca actioneaza sa ma salveze in prezenta unui pericol imediat. Numai ca aveam un sentiment ca asta implica o apropiere mai mare si ca Brand era constient de acest lucru si profita de fenomen. Totusi oare nu puteam face altceva cu Giuvaierul ca sa-l contracarez? Se afla prea departe pentru trucul cu paralizia, dar il mai invinsesem o data inainte controlind vremea. Ma intrebam cit de departe e furtuna. Am contactat-o. Am vazut ca e o chestiune de minute, pe care nu le aveam, ca sa provoc conditiile necesare pentru a trimite ful­gerele asupra lui. Dar vinturile erau cu totul altceva. Le-am atins, le-am simtit .

Brand era aproape gata sa traga iar. Vintul incepu sa urle prin trecatoare.

Nu stiu unde a aterizat urmatoarea lui lovitura. Oricum, nicaieri linga mine. Incepu sa-si pregateasca iar arma. Am inceput sa stabilesc factorii pentru o lovitura de fulger .

Cind a fost gata, cind si-a ridicat arma, am inten­sificat inca o data vinturile. L-am vazut tintind, l-am vazut inspirind si tinindu-si respiratia. Apoi cobori arcul si ma privi.

— Tocmai mi-am dat seama, striga, ca faci ce vrei cu vintul, nu-i asa? Trisezi, Corwin. Privi in jur. Ar trebui sa fiu in stare sa gasesc un loc in care sa nu conteze, totusi. Aha!

Am continuat sa pregatesc totul pentru a-l spulbera, dar conditiile nu erau inca propice. Am privit in sus la cerul acela striat in rosu si negru, unde ceva ca un nor se forma deasupra noastra. Curind, dar nu inca .

Brand se topi si disparu iar. Frenetic, l-am cautat peste tot.

Apoi m-am trezit cu el in fata. Venise pe partea unde ma aflam eu. Se afla cam la zece metri sud fata de mine, cu vintul din spate. Stiam ca nu-l pot modifica la timp. M-am gindit sa arunc piatra. Probabil ca s-ar fi ghemuit, iar eu mi-as fi pierdut scutul. Pe de alta parte .

Ridica arma la umar.

Stai! urla propria-mi voce in minte in timp ce continuam sa modific cerurile.

— Inainte sa tragi, Brand, spune-mi un lucru. In regula?

Ezita, apoi cobori arma citiva centimetri.

— Ce?

— Mi-ai spus adevarul despre tot ce s-a-ntimplat – cu tata, cu Modelul, venirea Haosului?

Dadu capul pe spate si izbucni in ris, o serie de latraturi scurte.

— Corwin, rosti apoi, n-am cuvinte sa-ti spun cit sint de fericit sa te vad murind fara sa afli ceva care in­seamna atit de mult pentru tine.

Rise iar si incepu sa inalte arma. Tocmai ma miscasem sa arunc piatra si sa-l dobor. Dar nici unul dintre noi nu-si duse actiunea la bun sfirsit.

De deasupra veni un tipat cumplit, si o bucata de cer parca se detasa si cazu in capul lui Brand. Urla si scapa arbaleta. Ridica miinile ca sa sfisie obiectul care-l ataca. Pasarea rosie, purtatoarea Giuvaierului, nascuta din singele meu, din mina tatalui meu, revenise ca sa-mi sara in aparare.

Am lasat piatra si am inaintat spre el, tragindu-mi spada intre timp. Brand lovi pasarea si aceasta isi lua zborul, cistigind inaltime, dind roata pentru un nou atac. Brand ridica ambele brate ca sa-si acopere fata si capul, dar nu inainte sa vad singele care-i curgea din orbita stinga.

Incepu sa se topeasca iar, chiar daca eu deja ma napusteam spre el. Numai ca pasarea cobori ca o bomba si ghearele il izbira din nou pe Brand in cap. Apoi si pasarea, la rindul ei, incepu sa dispara. Brand intinse mina dupa atacatorul rubiniu si, in timp ce corbul il zgiria, disparura.

Cind am ajuns la locul actiunii, singurul lucru care ramasese era arbaleta cazuta la pamint, si am sfarimat-o cu piciorul.

Inca nu, inca nu sfirsitul, la naiba! Cit timp ma vei mai chinui, frate? Cit de departe trebuie sa merg ca sa pun capat gilcevei noastre?

Am coborit inapoi pe drum. Star inca nu murise si a trebuit sa termin eu treaba. Uneori cred ca mi-am gresit cariera.

Capitolul 7

Un lighean cu vata de zahar.

O data traversata trecatoarea, am privit valea care se intindea inaintea mea. Cel putin, presupuneam ca e o vale. Nu zaream nimic sub acoperisul de nori/picla/negura.

Pe cer, una dintre striatiile rosii devenise galbena; o alta, verde. Am fost usor imbarbatat de acest lucru, deoarece cerul se comportase intr-o maniera cumva similara atunci cind ajunsesem la capatul lucrurilor, la Curtile Haosului.

Mi-am ridicat ranita si am inceput sa cobor spre drum. Pe masura ce inaintam, vintul scadea in inten­sitate. In departare, am auzit citeva tunete ale furtunii de care fugeam. M-am intrebat unde o fi disparut Brand. Aveam senzatia ca n-o sa-l mai vad un timp.

Ajuns aproape jos, cu ceata incepind sa se furiseze si sa se incolaceasca in jurul meu, am ochit un copac batrin si mi-am taiat o creanga. Copacul parca tipa atunci cind i-am retezat o bucata.

— Naiba sa te ia! veni ceva ca o voce din interiorul lui.

— Esti constient? am spus. Iarta-ma .

— Mi-a trebuit mult timp ca sa-mi creasca creanga aia. Presupun ca acum vrei sa-i dai foc?

— Nu, am spus. Aveam nevoie de un baston. Ma asteapta un drum lung.

— Prin valea asta?

— Exact.

— Vino mai aproape ca sa-ti simt mai bine prezenta. E ceva ce straluceste pe tine.

Am facut, un pas inainte.

— Oberon! rosti. Cunosc Giuvaierul tau.

— Nu Oberon. Eu sint fiul lui. Il port pentru mi­siunea data de el.

— Atunci ia creanga si, o data cu ea, si binecuvintarea mea. L-am adapostit pe tatal tau in multe zile stranii. Stii, el m-a plantat.

— Adevarat? Nu l-as vedea pe tata plantind un copac.

— Eu nu sint un copac obisnuit. M-a plantat aici ca sa marcheze o granita.

— Ce fel de granita?

— Eu sint capatul Haosului si al Ordinii, in functie de cum ma vezi. Eu marchez o diviziune. Dincolo de mine se aplica alte reguli.

— Ce reguli?

— Cine poate spune? Nu eu. Sint doar un turn de cherestea constienta. Totusi creanga mea te poate ajuta. Planteaz-o, s-ar putea sa infloreasca in climate ciudate. Dar poate ca nu. Cine poate spune? Poart-o cu tine, oricum, fiu al lui Oberon, in locul in care calatoresti acum. Simt cum se apropie o furtuna. La revedere.

— La revedere, am spus. Multumesc.

M-am rasucit si am plecat prin ceata care se indesea. Pe masura ce inaintam, nuanta de roz a cetii disparea. Am scuturat din cap, gindindu-ma la copac, dar crean­ga lui se dovedi utila pentru urmatoarele sute de metri, unde deplasarea era deosebit de dificila.

Apoi lucrurile se clarificara un pic. Stincile, un helesteu, citiva copaci pitici, mohoriti, impodobiti cu fringhii de muschi, un miros de descompunere . repede, mai departe. O pasare neagra ma observa dintr-un copac.     

Isi desfacu aripile cind imi aruncai privirea catre ea, filfiind lenesa in directia mea. Evenimentele recente ma facusera un pic rezervat in privinta pasarilor, asa ca m-am retras cind imi dadu roata. Dar se aseza pe drum inaintea mea, isi inalta capul si ma examina cu ochiul sting.

— Da, rosti apoi. Tu esti acela.

— Acela care? am spus.

— Cel pe care-l voi insoti. N-ai nimic impotriva sa te urmeze o pasare de rau augur, nu-i asa, Corwin?

Dupa care chicoti si executa un mic dans.

— Pe nepregatite, nu vad cum te-as putea opri. Cum se face ca-mi stii numele?

— Te astept inca de la inceputul Timpului, Corwin.

— Trebuie ca a fost cam obositor.

— In locul asta, n-a fost chiar atit de mult. Timpul e ceea ce faci tu din el.

Mi-am reluat mersul. Am depasit pasarea si am continuat sa merg. Citeva clipe mai tirziu, se ivi iar si ateriza in virful unei stinci din dreapta mea.

— Numele meu e Mugi, declara pasarea. Vad ca duci cu tine o bucata din batrinul Ygg.

— Ygg?

— Batrinul copac artagos care asteapta la intrarea in acest loc si care nu lasa pe nimeni sa se odihneasca pe crengile lui. Pariez ca a urlat cind l-ai taiat. Dupa care emise hohote de ris.

— S-a comportat destul de normal.

— Sint sigur. Dar, oricum, nu prea avea de ales cind deja o facusesi. Mare ajutor o sa-ti fie.

— Imi e de folos, am rostit, scuturind usor creanga in directia lui.

Zbura departe de ea.

— Hei! Asta nu-i o gluma buna!

Am izbucnit in ris.

— Eu credeam ca e. Am mers mai departe.

Multa vreme, mi-am croit drum printr-o zona mlastinoasa. O rafala de vint ocazionala mai reusea sa elibereze drumul din apropiere. Apoi treceam, altfel ceturile l-ar fi acoperit iar. Din cind in cind, parca auzeam un fragment muzical – din ce directie, nu pot spune – lent si cumva continuu, produs de un instrument cu coarde de otel.

In timp ce inaintam cu greu, am fost strigat de undeva, din stinga:

— Strainule! Opreste-te si priveste-ma!

Precaut, m-am oprit. Nu puteam distinge nimic prin negura aia.

— Salut, am spus. Unde esti?

Chiar atunci, ceturile se separara pentru o clipa si am zarit un cap gigantic, cu ochii la acelasi nivel cu ai mei. Apartineau se pare unui trup imens, cufundat pina la umeri intr-o mlastina. Era chel, cu pielea alba ca laptele, cu o textura ca de piatra. Ochii negri probabil pareau chiar si mai inchisi la culoare decit erau in realitate, datorita contrastului.

— Pricep, am spus. Esti cam intepenit. Poti sa-ti eliberezi bratele?

— Daca ma incordez puternic, veni raspunsul.

— Ei bine, lasa-ma sa gasesc ceva de care sa te poti apuca.

— Nu. Nu e necesar.

— Nu vrei sa iesi afara? Credeam ca de-asta ai urlat.

— Oh, nu. Pur si simplu voiam sa te uiti la mine.

M-am dus mai aproape si m-am holbat, pentru ca picla incepea iar sa se miste.

— In regula, am spus. Te-am vazut.

— Simti conditia in care ma aflu?

— Nu in mod deosebit, daca nu vrei sa te ajuti singur sau sa accepti ajutorul altcuiva.

— La ce mi-ar folosi sa ma eliberez?

— E problema ta. Da-i tu raspunsul.

M-am rasucit sa plec.

— Asteapta! Incotro mergi?

— Spre sud, ca sa joc intr-o piesa moralista.

Exact in clipa aceea, Hugi se ivi dintre ceturi si ii ateriza pe cap. Il ciuguli si rise..

— Nu-ti pierde timpul, Corwin. Nu-i nimic de vazut aici, rosti.

Buzele uriasului imi rostira numele. Apoi:

— El e intr-adevar cel ales?

— El e, raspunse Hugi.

— Asculta, Corwin, rosti uriasul innamolit. Ai de gind sa incerci sa opresti Haosul, nu-i asa?

— Da.

— N-o face. Nu merita. Vreau sa se puna capat lu­crurilor. Vreau sa ma eliberez din conditia asta.

— Deja m-am oferit sa te eliberez. M-ai refuzat.

— Nu felul asta de eliberare. Un sfirsit al tuturor actiunilor.

— Asta e usor de facut, am spus. Apleaca-ti capul si inspira adinc.

— Nu vreau numai sfirsitul personal, ci un final al intregului joc dement.

— Cred ca mai sint citiva care ar dori sa hotarasca ei asupra chestiunii.

— Sa se sfarseasca si pentru ei. Va veni o vreme cind se vor afla in postura mea si vor simti la fel.

— Atunci vor avea aceeasi optiune. O zi buna.

M-am rasucit si am plecat.

— Si tu o sa fii la fel! striga dupa mine.

Pe drum, Hugi ma prinse din urma si se agata de capatul crengii.

— E haios sa stai pe craca batrinului Ygg, acum ca nu mai poate sa . Au!

Hugi tisni in aer si se roti.

— Mi-a ars piciorul! Cum a facut asta? striga.

Am izbucnit in ris.

— Ma depaseste.

Filfii citeva clipe, apoi se indrepta spre umarul meu drept.

— E-n ordine daca stau aici?

— Da-i drumul.

— Multam. Se instala. Capul e intr-adevar nebun, stii.

Am ridicat din umeri si Hugi isi intinse aripile ca sa-si mentina echilibrul.

— Bijbiie dupa ceva, continua, dar procedeaza gresit dind vina pe lume pentru propriile esecuri.

— Nu. Nici macar nu-si da silinta sa iasa din noroi, am spus.

— Vorbeam din punct de vedere filosofic.

— A, felul ala de noroi. Pacat.

— Toata problema e legata de sine, de ego si de implicarea in lume, pe de o parte, si in Absolut, pe de alta.

— Oh, chiar asa?

— Da. Vezi tu, noi ne nastem si ne miscam pe suprafata evenimentelor. Uneori simtim ca influentam cu adevarat lucrurile si asta da nastere luptei. Asta e o mare greseala, deoarece creeaza dorinte si da nastere unui fals ego, cind simpla existenta ar trebui sa fie de ajuns. Asta duce la si mai multe dorinte si la si mai multa lupta si iata-te prins in capcana.

— In noroi?

— E un fel de-a spune. E nevoie sa-ti fixezi privirea asupra Absolutului si sa inveti sa ignori mirajele, iluziile, falsul simt al identitatii care separa oamenii in insule de constiinta.

— Cindva am avut o identitate falsa. M-a ajutat mult sa devin absolutul care sint acum – eu insumi.

— Nu, si asta e fals.

— Atunci eul care ar putea exista miine imi va multumi pentru asta, asa cum fac cu celalalt.

— Nu sesizezi esentialul. Ca si tu vei fi fals.

— De ce?

— Pentru ca vei fi totusi plin de acele dorinte si straduinti care te separa de Absolut.

— Si ce e rau in asta?

— Ramii singur intr-o lume de straini, lumea fenomenelor.

— Imi place sa fiu singur. Tin destul de mult la mine insumi. Si imi plac si fenomenele.

— Si totusi Absolutul va fi intotdeauna acolo, chemindu-te, provocindu-ti neliniste.

— Bun, atunci nu e nevoie de graba. Dar da, inteleg ce vrei sa spui. Absolutul ia forma idealurilor. Fiecare are citeva. Daca tu spui ca ar trebui sa le urmaresc, sint de acord cu tine.

— Nu, ele sint distorsiuni ale Absolutului, si tu vorbesti doar despre mai multa zbatere.

— Corect.

— Constat ca trebuie sa te dezbari de multe lucruri.

— Daca te referi la instinctul meu vulgar de supravietuire, las-o balta.

Traseul o luase in sus, si am ajuns intr-un loc neted, parca pavat, desi era presarat cu nisip. Muzica crescuse in intensitate si continua sa o faca pe masura ce avan­sam. Apoi, prin picla, am zarit forme neclare miscindu-se lent, ritmic. Mi-au trebuit mai multe clipe ca sa-mi dau seama ca dansau in ritmul muzicii.

Am continuat deplasarea pina cind am putut vedea siluetele – aparent omenesti, fapturi chipese, drapate in vesminte de curte – miscindu-se dupa masurile lente ale muzicantilor invizibili. Dansul, pe care-l executau era complicat si frumos, si m-am oprit ca sa vad un fragment.

— Care e prilejul unei petreceri aici, in mijlocul pustietatii? l-am intrebat pe Hugi.

— Danseaza, spuse, in onoarea trecerii tale. Nu sint muritori, ci spiritele Timpului. Au inceput acest spec­tacol nebunesc atunci cind ai patruns tu in vale.

— Spirite?

— Da. Fii atent.

Pleca de pe umarul meu, zbura deasupra lor si se gainata. Gainatul trecu prin mai multi dansatori ca si cum ar fi fost holograme, fara sa pateze vreo mineca din brocart sau vreo camasa din matase, fara sa faca vreo silueta zimbitoare sa sara din ritm. Hugi croncani de mai multe ori si zbura inapoi spre mine.

— Nu trebuia sa faci asta, am spus. E un spectacol frumos.

— Decadent, spuse, si n-ar trebui sa-l iei drept un compliment, pentru ca ei iti anticipeaza esecul. Nu vor altceva decit o sarbatoare finala inainte de sfirsitul spectacolului.

Oricum i-am mai urmarit un timp, sprijinindu-ma in creanga, odihnindu-ma. Desenul descris de dansatori se misca usor, pina cind una dintre femei – o frumusete cu par auriu-roscat – ajunse aproape de mine. Nici un dansator nu intilnea vreodata privirea mea. Era ca si cum n-as fi fost de fata. Dar femeia aceea, cu un gest perfect incadrat in masura, arunca cu mina dreapta ceva care ateriza la picioarele mele.

M-am aplecat si am dat peste ceva material. Tineam in mina un trandafir din argint – emblema mea. M-am indreptat si l-am prins la gulerul mantiei. Hugi privi in alta parte si nu scoase o vorba. Nu aveam palarie ca s-o scot, dar am facut o plecaciune catre doamna. Parca facu un mic semn cu ochiul cind m-am rasucit sa plec.

Solul isi pierduse din netezime si, intr-un tirziu, muzica inceta. Traseul deveni mai dur si, de fiecare data cind ceturile se dadeau la o parte, unicul peisaj era alca­tuit din stinci sau cimpuri sterpe. Mi-am extras putere din Giuvaier in clipele in care, fara el, m-as fi prabusit, si am remarcat ca fiecare inviorare dura din ce in ce mai putin.

Dupa un timp, mi s-a facut foame si m-am oprit sa maninc ce mai ramasese din provizii.

Hugi statea pe pamint in apropiere si ma privea cum maninc.

— Recunosc ca am o oarecare admiratie pentru insistenta ta, spuse, si chiar pentru cele spuse cind te-ai referit la idealuri. Dar cam atit. Mai devreme, cind discutam despre inutilitatea dorintei si a zbaterii .

— Tu vorbeai. Nu e o preocupare majora a vietii mele.

— Ar trebui sa fie.

— Am avut o viata lunga, Hugi. Ma insulti atunci cind sugerezi ca nu m-am gindit niciodata la aceste notite de subsol ale filosofiei de anul doi de facultate. Faptul ca tu gasesti realitatea stearpa imi spune mai multe despre tine decit despre starea de lucruri. Cu alte cuvinte, daca tu crezi ceea ce spui, imi pare rau pentru tine, pentru ca din cine stie ce motiv inexplicabil doresti si te lupti sa influentezi acest fals ego al meu, mai degraba decit sa te eliberezi de un asemenea nonsens in drumul spre Absolutul tau. Daca nu o crezi, atunci asta imi spune ca ai fost adus aici sa ma obstructionezi si sa ma descurajezi, caz in care-ti pierzi timpul.

Hugi scoase un sunet ca un gilgiit. Apoi:

— Doar nu esti atit de orb incit sa negi Absolutul, inceputul si sfirsitul fiecarui lucru?

— Pentru o educatie liberala nu e indispensabil.

— Admiti posibilitatea?

— Poate ca o stiu mai bine decit tine, pasare. Ego-ul, asa cum il vad eu, exista intr-un stadiu intermediar intre rationalitate si existenta ca reflex. Totusi, distrugerea lui e o infringere. Daca tu vii din acel Abso­lut – dintr-un Tot auto-distrugator – atunci de ce vrei sa te intorci acasa? Te dispretuiesti atit de mult incit ti-e teama de oglinzi? De ce nu faci sa merite calatoria? Dezvolta-te. Invata. Traieste. Daca ai fost trimis intr-o calatorie, de ce vrei sa renunti si sa faci cale-ntoarsa spre punctul de plecare? Sau poate Absolutul tau a facut o greseala trimitind pe cineva de calibrul tau? Recunoaste aceasta posibilitate si trage cortina.

Hugi ma privi, apoi tisni in aer si se facu nevazut. Poate plecase sa-si consulte manualul .

Cind m-am ridicat, am auzit bubuitul unui tunet. Am pornit la drum. Trebuia sa incerc sa ma mentin in frunte.

Drumul se ingusta si se largi de mai multe ori inainte de a disparea complet, lasindu-ma sa ratacesc peste o cimpie cu prundis. Ma simteam din ce in ce mai deprimat, incercind sa-mi tin busola mentala indreptata in directia cea buna. Aproape ca ajunsesem sa ma bucur de zgomotele furtunii, pentru ca cel putin imi semnalau unde e nordul. Fireste, lucrurile erau un pic confuze in picla, astfel ca nu puteam fi absolut sigur. Si zgomotele se auzeau din ce in ce mai tare . La naiba.

. Si eram mihnit de pierderea lui Star, tulburat de pesimismul lui Hugi. Cu siguranta nu era o zi buna. Incepeam sa ma indoiesc ca voi ajunge la capatul calatoriei. Daca nu ma ataca vreun localnic fara nume din acest loc intunecat, exista o mare posibilitate sa ratacesc pe-aici pina cind imi voi pierde puterea sau pina ma va prinde furtuna. Nu stiam daca voi fi in stare sa resping furtuna inca o data. Incepeam sa ma indoiesc.

Am incercat sa folosesc Giuvaierul ca sa dispersez ceata, dar efectele s-au lasat asteptate. Poate din cauza apatiei mele. Puteam sa eliberez o zona redusa, numai ca ritmul mersului meu ma facea sa o parcurg foarte repede. Simtul meu pentru Umbre se manifesta greu in acest loc care parea, intr-un fel, esenta Umbrei.

Trist. Ar fi fost placut sa parasesc locul ca intr-o opera – intr-un final wagnerian printre ceruri stranii, impotriva unor adversari pe masura – nu bijbiind intr-o pustietate cetoasa.

Am depasit un afloriment stincos cunoscut. Oare ma miscam in cerc? Ai tendinta sa faci asta atunci cind te-ai ratacit complet. Am ascultat tunetul, ca sa imi dau seama in ce directie sa merg. In mod pervers, tacerea era absoluta. M-am dus spre afloriment si m-am asezat pe pamint, rezemindu-ma de el. N-avea nici un sens sa merg la intimplare. O sa astept un timp semnalul tune­tului. In timp ce stateam acolo, am scos Atuurile. Tata spusese ca vor fi nefunctionale un timp, dar n-aveam nimic altceva mai bun de facut.

Unul cite unul, am scotocit printre ele, incercind sa contactez pe cineva, in afara de Brand si Caine. Nimic. Tata avusese dreptate. Cartile nu aveau raceala obis­nuita. Am amestecat intregul pachet, dupa care mi-am dat in carti, acolo, pe nisip. Imposibil de ghicit, asa ca le-am dat deoparte. M-am lasat pe spate si mi-am dorit sa-mi mai fi ramas niste apa. Multa vreme am incercat sa ascult furtuna. Au fost citeva bubuituri, dar fara sa le pot localiza. Atuurile m-au facut sa ma gindesc la familia mea. Erau undeva inaintea mea – orice-ar fi insemnat asta – asteptindu-ma. Asteptind ce? Eu transportam Giuvaierul. In ce scop? Mai intii, presupusesem ca puterile lui ar fi necesare in conflict. Daca era asa, si daca eu eram intr-adevar singurul care le putea exploata, atunci eram intr-o situatie rea. Atunci m-am gindit la Amber si am fost zguduit de remuscari si de un fel de groaza. Niciodata lucrurile nu trebuie sa se sfirseasca in Amber. Trebuie sa existe o cale de a face Haosul sa dea inapoi .

Am azvirlit o pietricica cu care ma jucasem. Cind i-am dat drumul, s-a miscat foarte lent.

Giuvaierul. Din nou efectul lui de incetinire .

Am extras mai multa energie si piatra ajunse de­parte. Mi se parea ca abia luasem putere din Giuvaier. In vreme ce acest tratament mi-a energizat trupul, mintea inca imi era incetosata. Aveam nevoie de o gra­mada de somn REM. Locul acesta ar fi parut mult mai putin neobisnuit daca m-as fi odihnit.

Cit de aproape ma aflam de destinatia mea? Era oare chiar dupa urmatorul sir de munti sau la o distanta enorma mai incolo? Si ce sanse aveam sa ramin inaintea furtunii, indiferent de distanta? Si ceilalti? Daca bata­lia avusese deja loc si noi pierduseram? Aveam viziuni ca sosisem prea tirziu, ca sa ajut doar ca gropar . Oase si monoloage, Haos .

Si unde era blestematul ala de drum negru acum cind, in sfirsit, ii gasisem o intrebuintare? Daca l-as fi putut localiza, as fi putut sa-l urmez. Aveam senzatia ca se afla undeva in stinga mea .

Am actionat inca o data, despartind ceturile, gonindu-le inapoi . Nimic .

O forma? Ceva in miscare?

Era un animal, poate un ciine mare, miscindu-se ca sa ramina la adapostul cetii. Oare ma pindea?

Giuvaierul incepu sa pulseze cind reincepui sa gonesc ceturile. Demascat, animalul parca dadu din umeri. Apoi, se indrepta direct spre mine.

Capitolul 8

M-am ridicat in timp ce se apropia. Abia atunci am putut vedea ca era un sacal, unul mare, privindu-ma fix in ochi.

— Ai venit cam devreme, am rostit. Ma odihneam. Chicoti.

— Am venit doar ca sa vad un Print din Amber, rosti fiara. Orice altceva e un bonus.

Chicoti iar. Am facut la fel.

— Atunci desfata-ti ochii. Orice altceva incerci, vei afla pe pielea ta ca m-am odihnit suficient.

— Nu, nu, spuse sacalul. Eu sint un fan al Casei Amber. Si al celei a Haosului. Singele regal ma incita, Print al Haosului. Si conflictul.

— M-ai investit cu un titlu neobisnuit. Legatura mea cu Curtile Haosului este doar o chestiune de genealogie.

— Ma gindesc la imaginile Amberului trecind prin Umbrele Haosului. Ma gindesc la valurile Haosului maturind imaginile Amberului. Totusi in miezul ordinii pe care o reprezinta Amberul actioneaza o familie foarte haotica, exact asa cum Casa Haosului e senina si linistita. Totusi, ai si tu legaturile tale, ca si conflictele tale.

— Pentru moment, am spus, nu ma intereseaza vinatoarea de paradoxuri si jocurile terminologice. Incerc sa ajung la Curtile Haosului. Stii drumul?

— Da, spuse sacalul. Nu e departe, unde zboara ciorile. Vino, o sa te duc in directia cea buna.

Se rasuci si porni la drum. L-am urmat.

— Ma misc prea repede? Pari obosit.

— Nu. Mergi mai departe. E dincolo de valea asta, nu-i asa?

— Da. Exista un tunel.

L-am urmat, peste nisip si pietris, pe un teren uscat, dur. Nu crestea nimic pe laturi. Inaintind, ceturile se subtiau si capatau o nuanta verzulie – un alt truc al cerului gravat, am presupus.

Dupa un timp, am strigat:

— Cit mai e de mers?

— Nu prea mult, spuse. Ai obosit? Vrei sa te odih­nesti?

Privi inapoi cind vorbi. Lumina verzulie dadea cumplitelor lui trasaturi o infatisare si mai inspaimintatoare. Totusi aveam nevoie de un ghid; si ne indreptam in susul dealului, ceea ce parea a fi potrivit.

— E pe-aici pe undeva niste apa? am intrebat.

— Nu. Ar trebui sa ne intoarcem o distanta consi­derabila.

— Las-o. N-am timp.

Ridica din umeri si chicoti si merse mai departe. In drum, ceata se ridica ceva mai mult, si am putut vedea ca intram intr-un sir de dealuri joase. M-am sprijinit in creanga si am mentinut ritmul.

Am urcat constant aproape jumatate de ora, terenul devenind din ce in ce mai stincos pe masura ce inaintam, unghiul de ascensiune mai pronuntat. M-am pomenit ca incep sa respir greu.

— Asteapta, i-am strigat, acum vreau sa ma odihnesc. Parca spuneai ca nu e departe.

— Iarta-ma, spuse, oprindu-se, pentru sacalocentrismul meu. Am judecat in termenii ritmului meu natural. Am gresit, dar acum chiar ca sintem aproape. Drumul e printre stincile din fata. De ce sa nu te odihnesti acolo?

— In regula, am raspuns, si am reluat mersul.

Curind am ajuns la un perete stincos care, mi-am dat seama, era piciorul unui munte. Ne-am croit drum printre resturile pietroase care-l subliniau si am ajuns, in sfirsit, la o deschizatura care ducea in bezna.

— Aici e, spuse sacalul. Drumul e drept si nu exista ramificatii laterale care sa-ti dea de furca. Croieste-ti drum si viteza fie cu tine.

— Multumesc, am spus, renuntind pentru moment la gindul odihnei si pasind inauntru. Apreciez asta.

— Placerea mea, rosti din spatele meu.

Am facut mai multi pasi si ceva trozni sub picioarele mele; obiectul zornai cind il dadui intr-o parte cu piciorul. Era un sunet pe care nu-l poti uita usor: solul era presarat cu oase.

Un sunet moale, rapid, veni din spatele meu si am stiut ca n-am timp sa scot Grayswandir. Asa ca m-am rotit, ridicind creanga si izbind cu ea.

Aceasta manevra bloca saltul fiarei, izbind-o in umar. Dar, in acelasi timp, ma facu sa dau inapoi, rostogolindu-ma printre oase. Creanga imi fusese smulsa din mina datorita impactului si, in fractiunea de secunda oferita de caderea adversarului pentru o decizie, am ales sa scot Grayswandir in loc sa bijbii dupa creanga.

Am reusit s-o extrag din teaca, dar asta a fost tot. Eram inca pe spate, cu virful armei spre stinga, cind sacalul isi reveni si sari iar. L-am izbit cu minerul in fata, cu toata forta.

Am resimtit socul in brat pina sus, in umar. Capul sacalului se dadu pe spate si corpul i se rasuci in stinga mea. Am pus virful imediat in linie, insfacind minerul cu ambele miini, si am izbutit sa ma salt pe genunchiul drept inainte ca fiara sa miriie si sa atace iar.

De indata ce am vazut ca il am in raza de actiune, m-am aruncat cu toata greutatea, infigind spada adinc in corpul sacalului. I-am dat drumul rapid si m-am rostogolit departe de falcile acelea care ma puteau face praf.

Sacalul urla, incerca sa se ridice, se prabusi. Zaceam gifiind acolo unde cazusem. Am simtit creanga linga mine si am insfacat-o. Am luat-o ca sa ma apar si m-am tirit linga zidul pesterii. Fiara totusi nu se ridica iar, ci zacu acolo zvircolindu-se. In lumina slaba, puteam vedea ca vomita. Mirosul era de nesuportat.

Apoi intoarse ochii spre mine si ramase nemiscat.

— Ar fi fost atit de placut, rosti moale, sa maninc un Print din Amber. Intotdeauna m-am intrebat . cum o fi singele regesc.

Apoi ochii i se inchisera si respiratia inceta, iar eu am ramas cu duhoarea.

M-am ridicat, cu spatele inca rezemat de perete, cu creanga inca in fata mea, si l-am privit. Mi-a luat foarte mult timp pina cind m-am hotarit sa extrag spada.

O explorare rapida mi-a aratat ca nu ma aflam intr-un tunel, ci doar intr-o grota. Cind mi-am croit drum afara, ceata devenise galbena, si acum era agitata de o briza venind din partea de jos a vaii.

M-am sprijinit de stinca si am incercat sa hotarasc pe ce drum s-o apuc. Nu exista o poteca adevarata aici.

In cele din urma, am luat-o spre stinga. Drumul parea mai abrupt si voiam sa ajung deasupra cetii si in munti cit de curind puteam. Creanga continua sa-mi fie de folos. Am continuat sa ascult dupa sunetul unei ape curgatoare, dar nu se auzea nimic.

M-am straduit sa merg in continuare, intotdeauna in sus, si ceturile se subtiara si isi schimbara culoarea. Intr-un tirziu, am putut vedea ca urcam catre un platou larg. Deasupra lui, am inceput sa zaresc fragmente de cer, multicolore si agitate.

S-au auzit mai multe zgomote de tunet ascutite in urma mea, dar inca nu puteam sa vad norii de furtuna. Atunci am grabit pasul dar, dupa citeva minute, am inceput sa ametesc. M-am oprit si m-am asezat pe pamint, gifiind. Eram coplesit de un sentiment al esecu­lui. Chiar daca reuseam sa ajung pe platou, presimteam ca furtuna va urla exact deasupra lui. M-am frecat la ochi cu dosul miinilor. Ce sens avea sa merg mai departe daca nu exista nici o cale de reusita?

O umbra se misca prin ceturile fistichii, se indrepta spre mine. Am ridicat creanga, apoi am vazut ca era Hugi. Frina si ateriza la picioarele mele.

— Corwin, spuse, ai parcurs o distanta mare.

— Dar poate nu indeajuns de mare, am rostit. Fur­tuna pare ca se apropie.

— Cred ca da. Am meditat indelung si mi-ar placea sa fac o fapta buna pentru tine si .

— Daca vrei sa faci o fapta buna, am spus, ti-as indica eu ceva.

— Ce anume?

— Zboara inapoi si vezi cit de departe e in realitate furtuna si cit de rapid se deplaseaza. Apoi vino si spune-mi.

Hugi se balansa de pe un picior pe altul. Apoi:

— In regula! rosti, si tisni in aer, croindu-si drum catre ceea ce simteam a fi nord-vestul.

M-am sprijinit in toiag si m-am ridicat. Puteam macar sa-mi continuu ascensiunea in ritmul cel mai rapid pe care mi-l puteam permite. Am recurs iar la Giuvaier si puterea ma patrunse ca un fulger rosu.

In timp ce escaladam povirnisul, o briza umeda tisni din directia in care plecase Hugi. Apoi veni un alt tunet. Nici o alta bubuitura sau huruiala.

Am folosit la maxim influxul de energie, catarindu-ma rapid si eficient mai multe sute de metri. Daca tot urma sa pierd, puteam macar sa ajung primul in virf.

Puteam macar sa vad unde ma aflu si sa stiu daca mai ramasese ceva de incercat.

Cerul se vedea din ce in ce mai clar pe masura ce urcam. Se schimbase considerabil fata de ultima oara cind il privisem. Jumatate din el era complet intunecata, iar cealalta jumatate era formata din masele acelea de culori plutitoare. Si intreaga bolta cereasca parca se rotea in jurul unui punct situat exact deasupra mea. Am fost cuprins de agitatie. Acesta era cerul pe care-l cautam, cerul pe care-l avusesem deasupra atunci cind calatorisem spre Haos. Am inaintat mai sus. Voiam sa rostesc ceva incurajator, dar gitul imi era prea uscat.

Apropiindu-ma de buza platoului, am auzit un filfiit de aripi si Hugi aparu deodata pe umarul meu.

— Furtuna e pe cale sa-ti arda fundul, spuse. Va fi aici dintr-o clipa intr-alta.

Am continuat escaladarea, am ajuns in virf si m-am tirit sus pe platou. Am ramas acolo o clipa, respirind greu. Probabil ca vintul limpezise zona de ceturi, pentru ca era un cimp inalt, neted, si puteam vedea cerul pe o mare portiune inainte. Am inaintat, ca sa gasesc un punct de unde sa vad dincolo de capatul celalalt. In timp ce ma deplasam, zgomotele furtunii se auzeau mai limpede.

— Nu cred ca o sa-l poti traversa, spuse Hugi, fara sa te uzi.

— Stii ca nu e o furtuna obisnuita, am croncanit. Daca ar fi asa, as fi recunoscator pentru sansa de a bea ceva.

— Stiu. Vorbeam la figurat.

Am mormait ceva vulgar si am continuat sa merg.

Incet-incet, privelistea dinaintea mea se largi. Cerul inca isi executa dansul sau de valuri nebunesti, dar lumina era mai mult decit suficienta. Cind am ajuns intr-o pozitie in care vedeam limpede ce se intindea dinaintea mea, m-am oprit si m-am sprijinit in toiag.

— Ce s-a-ntimplat? intreba Hugi.

Numai ca eu nu puteam vorbi. Pur si simplu am facut un gest catre imensa pustietate care incepea un­deva sub buza indepartata a platoului, ca sa se intinda pe cel putin patruzeci de mile inainte de a se sfirsi linga un alt sir de munti. Si, departe in stinga si inca puternic, se desfasura drumul negru.

— Pustietatea? spuse. As fi putut sa-ti spun ca e acolo. De ce nu m-ai intrebat?

Am scos un zgomot – jumatate mormait, jumatate oftat – si m-am prabusit incet la pamint.

Cit am ramas astfel, nu sint sigur. Cred ca deliram destul de serios. In mijlocul delirului parca vedeam un raspuns posibil, cu toate ca ceva din interiorul meu se revolta impotriva lui. In cele din urma, am fost adus la realitate de zgomotele furtunii si de palavrageala lui Hugi.

— Nu pot sa trec pe-acolo, am soptit. Nu e nici o cale.

— Spui ca ai esuat, rosti Hugi. Dar nu e asa. Stra­duinta nu presupune nici esec, nici izbinda. Totul nu e decit o iluzie a ego-ului.

M-am saltat incet in genunchi.

— N-am spus ca am esuat.

— Ai spus ca n-o sa ajungi la destinatie.

Am privit inapoi, acolo unde fulgerele sclipeau pe masura ce furtuna urca spre mine.

— Asta-i corect, n-o pot face in felul asta. Dar daca tata a esuat, trebuie sa incerc ceva ce Brand s-a straduit sa ma convinga ca numai el poate face. Trebuie sa creez un Model nou si trebuie s-o fac chiar aici.

— Tu? Sa creezi un Model nou? Daca Oberon n-a reusit, cum poate s-o faca un om care abia se tine pe picioare? Nu, Corwin. Resemnarea e cea mai mare vir­tute pe care trebuie s-o cultivi.

Am ridicat capul si am lasat toiagul pe pamint. Hugi zbura si se aseza linga el, iar eu l-am privit.

— Nu vrei sa crezi nimic din ce-ti spun, nu-i asa? i-am zis. Oricum, nu conteaza. Conflictul dintre punc­tele noastre de vedere e ireconciliabil. Eu vad dorinta ca pe o identitate ascunsa si stradania drept dezvoltarea ei. Tu nu. Mi-am dus miinile in fata si le-am rezemat pe genunchi. Daca pentru tine cel mai mare bine este uniunea cu Absolutul, atunci de ce nu pleci sa i te alaturi, in forma atotpatrunzatorului Haos care se apropie? Daca eu esuez aici, va deveni Absolut. In ceea ce ma priveste, cita vreme mai respir, trebuie sa incerc sa ridic Modelul impotriva lui. Fac asta pentru ca eu sint ceea ce sint, si eu sint omul care ar fi putut fi rege in Amber.

Hugi inclina din cap.

— Sa te vad ca maninci ciori mai intii, rosti si chicoti.

Am intins iute mina si i-am sucit gitul, dorindu-mi sa am timp sa fac focul. Desi Hugi facuse ca asta sa para un sacrificiu, era greu de spus cui ii apartinea victoria morala, deoarece oricum planuiam sa o fac.

Capitolul 9

. Cassis si aroma florilor de castan. Pe toata intin­derea Champs-Élysées, castanii erau inspumati cu alb .

Mi-aminteam de jocul fintinilor din Place de la Concorde . Si pe Rue de la Seine si de-a lungul cheiului, mirosul cartilor vechi, mirosul fluviului . Aroma florilor de castan .

De ce mi-am amintit brusc de 1905 si de Parisul de pe umbra Pamint, in afara de faptul ca in acel an eram foarte fericit si ca, in mod reflex, cautasem un antidot pentru prezent? Da .

Absint alb, Amer Picon, grenadina . . Capsune salbatice, cu crema d'Isigny . Sah la Café de la Regence cu actori de la Comedia Franceza, chiar de peste drum . Cursele de la Chantilly . Seri la Boite à Fursy pe Rue Pigalle .

Am pus piciorul sting cu fermitate inaintea dreptului, dreptul inaintea stingului . In mina stinga tineam lantul de care atirna Giuvaierul – si-l tineam sus, astfel incit sa pot privi in adincurile pietrei, vazind si simtind acolo nasterea noului Model pe care il descriam cu fiecare pas. Infipsesem toiagul in pamint si il lasasem sa stea linga punctul de pornire al Mode­lului. Stingul .

Vintul cinta in jurul meu si tunetul era la o arun­catura de bat. N-am intilnit rezistenta fizica pe care o intilnisem in vechiul Model. Nu era nici un fel de rezistenta. In loc de asta – si, in multe privinte, mai rau – o incetineala neobisnuita imi cuprinsese toate miscarile, facindu-le mai lente, ca intr-un ritual. Parca as fi irosit mai multa energie in pregatirea fiecarui pas – percepindu-l, constatindu-l si comandind mintii exe­cutia lui – decit in actiunea fizica propriu-zisa. Totusi incetineala parca isi cerea drepturile, imi era solicitata de o forta necunoscuta, care cerea precizie si un tempo de adagio pentru toate miscarile. Dreptul .

. Si, asa cum Modelul din Rebma ma ajutase sa-mi refac amintirile pierdute, la fel si acesta pe care ma luptam sa-l creez amesteca si extragea aroma castanilor, a carutelor incarcate cu legume miscindu-se in zori catre Hale . Nu eram indragostit de cineva anume in peri­oada aceea, desi erau multe fete – Yvette si Mimi si Simone, chipurile lor se amesteca – si la Paris era primavara, cu tarafuri tiganesti si coctailuri la Louis . Mi-am amintit, si inima mea a zvicnit cu un soi de bucurie proustiana pentru ca Timpul batea in jurul meu ca un clopot . Si poate ca asta era motivul amintirii, pentru ca bucuria parca se transmitea miscarilor mele, aducea informatii perceptiilor mele, imi intarea vointa .

Am vazut pasul urmator si l-am facut . Facusem o tura completa, creasem perimetrul Modelului. In urma mea, simteam furtuna. Probabil ca urcase pina in buza platoului. Cerul se intuneca, furtuna spala luminile rotitoare, plutitoare, colorate. Lumina fulgerelor se raspindea pretutindeni, iar eu nu-mi puteam irosi energia si atentia ca sa incerc sa tin lucrurile sub control.

Descriind un tur complet, am putut vedea ca mare parte din noul Model pe care-l parcursesem era acum inscriptionata in stinca si stralucea palid, albastrui. Totusi nu erau scintei, nici furnicaturi in picioarele mele, nici curenti care sa-ti ridice parul – doar legea con­stanta a incetinelii, apasindu-ma ca o povara grea . Stingul .

. Mac, mac si neghina si plopi inalti pe drumurile de tara, gustul cidrului din Normandia . Si iar in oras, aroma florilor de castan . Sena, plina de stele . Mirosul vechilor case din caramida in Place des Vosges, dupa o ploaie matinala . Barul de la subsolul Olympia Music Hall . O bataie . Articulatii insingerate, pansate de o fata care m-a dus acasa . Cum o chema? Flori de cas­tan . Un trandafir alb .

Am adulmecat. Aroma disparuse din ramasitele trandafirului de pe gulerul meu. Eram surprins ca supravietuise totusi pina aici. Asta m-a incurajat. Am fortat inaintarea, luind usor o curba spre dreapta. Cu coada ochiului am vazut zidul furtunii avansind, neted ca sticla, ascunzind tot ce intilnea in cale. Zgomotul tunetului era acum asurzitor.

Dreptul, stingul .

Inaintarea armatelor noptii . Oare Modelul meu le va tine piept? Imi doream sa ma grabesc, dar ma mis­cam cu o incetineala din ce in ce mai mare pe masura ce inaintam. Am simtit o senzatie ciudata, de parca as fi fost in doua locuri, aproape ca si cum m-as fi aflat in interiorul Giuvaierului, trasind eu insumi Modelul acolo, in timp ce ma deplasam aici, afara, privindu-l si simulindu-i progresul. Stingul . Cotitura . Dreptul . Fur­tuna avansa cu adevarat. Curind va ajunge la oasele batrinului Hugi. Am adulmecat umezeala si ozonul, si m-am gindit la strania pasare neagra care spusese ca ma astepta inca de la inceputul Timpului. Ma astepta ca sa se certe cu mine sau ca sa fie mincata in acest loc fara istorie? Oricum, avind in vedere exagerarea spe­cifica moralistilor, se potrivea ca, nereusind sa ma lase cu inima coplesita de regrete legate de conditia mea spirituala, sa fie consumata in acompaniamentul unui tunet teatral . Erau tunete indepartate, tunete apro­piate si, acum, mult mai multe. Rasucindu-ma inca o data in directia aceea, fulgerele erau aproape orbitoare. Am insfacat lantul Giuvaierului si am mai facut un pas .

Furtuna urca exact pina la capatul Modelului meu, apoi se imparti. Incepu sa se furiseze in jurul meu. Nici o picatura nu cazu pe mine sau pe Model. Dar lent, gradat, am ajuns sa fim complet inghititi de ea.

Parca ne-am fi aflat intr-o basica pe fundul unui ocean in furtuna. Ziduri de apa ma incercuiau si forme intunecate se aruncau asupra noastra. Parca intregul univers se straduia sa ma distruga. M-am concentrat asupra universului rosu al Giuvaierului. Stingul .

Florile de castan . O cana cu ciocolata fierbinte intr-o cafenea pe trotuar . Concertul unei trupe in Gradinile Tuileries, sunetele urcind prin aerul luminat de razele soarelui . Berlinul in anii '20. Pacificul in anii '30 – si acolo avusesem parte de placeri, dar de un alt ordin. S-ar putea sa nu fie trecutul adevarat, ci doar imagini ale trecutului care se napustesc sa ne linisteasca sau sa ne tulbure mai tirziu, barbat sau natiune. Nu con­teaza. Peste Pont Neuf si in josul Rue Rivoli, autobuze si fiacre . Pictori in fata sevaletelor lor in Gradinile Luxemburgului . Daca totul se va sfirsi cu bine, s-ar putea ca, intr-o buna zi, sa mai pot vedea o asemenea Umbra . Era la acelasi nivel cu Avalonul meu. Uita­sem . Detaliile . Nuantele care fac viata posibila . Aroma castanelor .

Mergind . Am completat inca un circuit. Vintul tipa si furtuna continua sa urle, dar eu ramineam neatins. Atita vreme cit nu-i ingaduiam sa-mi abata atentia, atita vreme cit continuam sa merg si sa-mi mentin concentrarea asupra Giuvaierului . Trebuia sa rezist, sa pastrez acesti pasi lenti, grijulii, sa nu ma opresc niciodata, din ce in ce mai lent, dar deplasindu-ma con­stant . Chipuri . Parca siruri de fete ma priveau de dincolo de marginea Modelului . Mari, asemenea Capului, dar schimonosite – rinjind, batjocorind, rizind de mine, asteptind sa ma opresc sau sa fac un pas gresit . Asteptind ca intreaga structura sa se prabuseasca in jurul meu . In privirile lor erau fulgere, ca si in gurile lor, iar risul lor era tunetul . Printre ele se tirau umbre . Acum imi vorbeau, folosind cuvinte ca o vijelie iscata intr-un ocean intunecat . O sa esuez, imi spuneau, o sa esuez si voi fi maturat, acest fragment de Model spart in bucati in urma mea si distrus . Ma blestemau, scuipau si vomitau spre mine, desi nimic nu ma atingea . Poate ca nici nu se aflau acolo in realitate . Poate ca mintea mea fusese distrusa de atita efort . Atunci, la ce bune eforturile mele? Un nou Model configurat de un nebun? M-am clatinat si ei au reluat corul prin vocile elementelor: „Nebun! Nebun! Nebun!”.

Am inspirat adinc si am mirosit ce mai ramasese din trandafir si m-am gindit iar la castani si la zilele umplute cu bucuriile vietii si ale ordinii organice. Vocile parca se auzeau mai incet in timp ce mintea mea ratacea inapoi printre evenimentele acelui an fericit . Si am mai facut un pas . Si inca unul . Imi batjocorisera slabi­ciunea, imi puteau simti indoielile, nelinistea, oboseala . Orice ar fi fost, se agatau de ceea ce vedeau si incercau sa foloseasca totul impotriva mea . Stingul . Dreptul . Acum sa simta increderea mea si sa se chinuiasca, mi-am spus. Am ajuns pina aici. Voi continua. Stingul .

Se invirteau si se leganau in jurul meu, inca strigind vorbe descurajatoare. Numai ca o parte din forta parca ii parasise. Mi-am croit drum printr-o alta sectiune de arc de cerc, vazind-o cum creste inaintea mea cu ochiul rosu al mintii.

Gindul mi-a revenit la evadarea mea de la Greenwood, la felul in care o pacalisem pe Flora, la intilnirea mea cu Random, lupta noastra cu urmaritorii, calatoria noastra inapoi in Amber . M-am gindit la calatoria in Rebma si la traversarea Modelului rasturnat pentru recuperarea unei mari parti a memoriei mele . La casatoria fulgeratoare a lui Random si la vizita mea in Amber, unde m-am luptat cu Eric si am fugit la Bleys . La bataliile care au urmat, la orbirea mea, la vindecare, evadare, calatoria in Lorraine si apoi in Avalon .

Miscindu-se si mai repede, mintea mea pluti pe suprafata evenimentelor ulterioare . Ganelon si Lorraine . Creaturile Cercului Negru . Bratul lui Benedict . Dara . Intoarcerea lui Brand si injunghierea lui . Injunghierea mea . Bill Roth . Dosarele spita­lului . Accidentul meu .

. Acum, chiar de la inceputul din Greenwood, prin toate, pina la acest moment al luptei mele pentru a asigura fiecare manevra perfecta, am simtit senzatia crescinda de anticipare pe care o cunosteam – in care actiunile mele erau indreptate fie catre tron, fie catre razbunare, fie catre conceptia mea despre datorie – o simteam, eram constient de existenta ei continua de-a lungul acestor ani, pina in clipa asta, cind, in sfirsit, era insotita de altceva . Simteam ca asteptarea se apropie de final, ca orice anticipasem si pentru care ma straduisem urma sa se intimple curind.

Stingul . Foarte, foarte lent . Nimic altceva nu mai conta. Acum, mi-am aruncat toata vointa in miscari. Concentrarea mea deveni totala. Orice s-ar fi intins dincolo de Model fusese dat uitarii. Fulgere, chipuri, furtuni . Nu mai contau. Existau numai Giuvaierul, Modelul care se dezvolta si eu insumi – iar eu eram vag constient de mine. Probabil ca acesta era momentul cel mai apropiat de idealul lui Hugi de amestec cu Absolutul. Cotitura . Piciorul drept . Iar cotitura .

Timpul inceta sa mai aiba sens. Spatiul era restrins la desenul pe care-l cream. Am extras putere din Giu­vaier fara prea mare efort, ca parte a procesului in care eram implicat. Intr-un sens, presupun, eram distrus. Am devenit un punct in miscare, programat de catre Giuvaier, efectuind o operatie care ma absorbea atit de complet, incit nu mai dadeam atentie constiintei. Totusi, la un anume nivel, mi-am dat seama ca si eu eram o parte din proces. Pentru ca stiam cumva ca, daca oricine altcineva ar fi facut-o, s-ar fi nascut un Model diferit.

Eram vag constient ca depasisem jumatatea tra­seului. Drumul devenise mai complicat, miscarile mele chiar si mai lente. In ciuda problemei cu viteza, imi reaminteam cumva de experientele mele de a ma acorda cu Giuvaierul, in acea stranie, multi-dimensionala matrice care parea a fi sursa Modelului insusi.

Dreptul . Stingul .

Nu mai exista greutate. Ma simteam foarte usor, in ciuda incetinelii. O energie nemarginita circula parca in mod constant in interiorul meu. Toate zgomotele din jurul meu se topisera intr-un sunet alb si disparusera.

Deodata, am simtit ca nu ma mai misc lent. Parca n-as fi trecut printr-un Val sau o bariera ci, mai degraba, printr-un fel de reglare interna.

Simteam ca ma miscam intr-un ritm mai normal acum, serpuind prin serpentine din ce in ce mai strinse, apropiindu-ma de ceea ce, in curind, va fi finalul de­senului. Eram totusi impasibil, cu toate ca din punct de vedere intelectual stiam ca, la un anume nivel, o senzatie de exaltare crestea si urma sa izbucneasca in curind. Inca un pas . Inca unul . Poate inca sase pasi .

Deodata, lumea se intuneca. Parca stateam intr-un vid imens, doar cu lumina slaba a Giuvaierului inain­tea mea si cu stralucirea Modelului ca o nebuloasa in spirala prin care calcam. M-am clatinat, dar numai pentru o clipa. Aceasta trebuia sa fie ultima incercare, asaltul final. Nu trebuia sa ma las distras.

Giuvaierul mi-a aratat ce sa fac si Modelul mi-a aratat unde. Singurul lucru care lipsea era punctul meu de vedere. Stingul .

Am continuat, executind fiecare miscare cu toata atentia. O forta contrara incepu sa actioneze in final impotriva mea, ca si in vechiul Model. Numai ca pentru asta eram pregatit de ani de experienta. Am cistigat inca doi pasi impotriva barierei.

Atunci, in interiorul Giuvaierului, am vazut capatul Modelului. Mi s-ar fi taiat respiratia la brusca consta­tare a frumusetii acestuia, numai ca in acest punct pina si aceasta era reglata de eforturile mele. Am aruncat toata forta mea in pasul urmator si vidul parca se agita in jurul meu. L-am dus la capat, si urmatorul a fost chiar si mai dificil. Ma simteam ca si cum as fi fost in centrul universului, pasind pe stele, luptindu-ma sa provoc o miscare esentiala printr-un simplu act de vointa.

Piciorul meu avansa lent, desi nu-l puteam vedea. Modelul incepu sa straluceasca. Curind, stralucirea sa era aproape orbitoare.

Doar un pic mai incolo . M-am luptat mai puternic decit o facusem vreodata cu vechiul Model, pentru ca acum rezistenta parea absoluta. Trebuia sa ma opun cu o fermitate si o constanta a vointei care excludeau orice altceva, cu toate ca acum parca nu ma miscam deloc, desi toate energiile mele pareau dispersate in stralucirea desenului. Cel putin o sa ma retrag cu surle si trimbite .

Minute, zile, ani . Nu stiu cit a mai durat. Era ca vesnicia, ca si cum as fi fost implicat de o eternitate in aceasta actiune .

Apoi m-am miscat, si nu stiu cit timp mi-a luat asta. Dar am finalizat pasul si am inceput altul. Apoi altul .

Universul parca se rotea in jurul meu. Eu eram in el.

Tensiunea disparuse. Bezna disparuse .

Pentru o clipa, am ramas in centrul Modelului meu. Fara ca macar sa-l privesc, am cazut in genunchi si m-am aplecat in fata, cu singele zvicnindu-mi in urechi. Cu capul invirtindu-mi-se, gifiiam. Am inceput sa tremur din tot corpul. Reusisem, am constatat vag. Orice s-ar fi intimplat, exista un Model. Si va dainui .

Am auzit un zgomot acolo unde n-ar fi trebuit sa fie nici unul, dar muschii mei obositi refuzara sa reac­tioneze, chiar din reflex, pina cind era prea tirziu. Abia cind Giuvaierul imi fuse smuls dintre degetele fara vlaga am ridicat capul si m-am ridicat pe vine. Nimeni nu ma urmarise prin Model – eram sigur ca l-as fi observat. Asadar .

Lumina era aproape normala si, clipind, am vazut deasupra chipul zimbitor al lui Brand. Purta un petic negru pe un ochi si tinea Giuvaierul in mina. Probabil se teleportase in interior.

Ma lovi exact cind am ridicat capul si m-am prabusit pe soldul sting. Apoi ma lovi puternic in stomac.

— Ei bine, ai facut-o, rosti. Nu credeam c-o sa poti. Acum am un alt Model de distrus inainte de a pune lucrurile la punct. Totusi am nevoie de asta mai intii, ca sa intorc soarta bataliei de la Curti. Flutura Giu­vaierul. Deocamdata, la revedere.

Si disparu.

Am zacut acolo gifiind si tinindu-ma de stomac. Valuri de bezna se ridicau si cadeau in mine, ca o maree, desi nu picasem total in inconstienta. O senzatie de disperare enorma ma cuprinse si am inchis ochii si am gemut. Nu mai aveam nici Giuvaierul din care sa-mi extrag puterea. Castanii .

Capitolul 10

In timp ce zaceam acolo chinuindu-ma, am avut viziuni cu Brand facindu-si aparitia pe cimpul de batalie unde se infruntau armatele Amberului si ale Haosului, cu Giuvaierul pulsindu-i la git. Se parea ca, dupa parerea lui, puterea sa asupra pietrei era suficienta cit sa intoarca lucrurile impotriva noastra. L-am vazut biciuind cu fulgere trupele noastre. L-am vazut supunind vinturi puternice si ploi cu grindina ca sa ne loveasca. Aproape ca am izbucnit in plins. Toate astea cind inca ar fi putut sa-si indrepte greseala, revenind de partea noastra. Totusi victoria de acum nu-i era suficienta. Trebuia sa invinga in numele lui si in con­ditiile lui. Si eu? Eu esuasem. Construisem in graba un Model impotriva Haosului, un lucru pe care nu ma gindisem vreodata ca l-as putea duce la bun sfirsit. Oricum, asta nu insemna nimic daca batalia era pier­duta si Brand revenea ca sa-mi distruga opera. Sa ajung atit de aproape, sa trec prin toate cite trecusem, si apoi sa ratez aici . Imi venea sa urlu „Nedreptate!”, desi stiam ca universul nu functiona in concordanta cu notiunile mele de dreptate. Am scrisnit din dinti si am scuipat niste praf care imi ajunsese in gura. Fusesem insarcinat de tatal nostru sa transport Giuvaierul la locul bataliei. Aproape reusisem.

O senzatie de stranietate ma cuprinse. Ceva imi atragea atentia. Ce?

Linistea.

Vinturile turbate si tunetul incetasera. Aerul era nemiscat. De fapt, aerul era racoros si proaspat. Si, de partea cealalta a pleoapelor, stiam ca e lumina.

Am deschis ochii. Am vazut un cer alb luminos, uni­form. Am clipit, am intors capul. In dreapta mea era ceva .

Un copac. Un copac se afla in locul in care pusesem creanga pe care o taiasem din batrinul Ygg. Deja era mai inalt decit creanga. Aproape ca-l vedeam crescind. Si frunzele erau verzi si copacul era alb datorita mugurilor care se iveau; citeva flori se deschisesera. Din directia aceea, briza imi aduse un parfum slab si delicat, care imi oferi un pic de alinare.

M-am pipait. Se pare ca nu aveam nici o coasta rupta, cu toate ca imi simteam maruntaiele inca inno­date dupa lovitura pe care o primisem. M-am frecat la ochi si mi-am trecut degetele prin par. Am oftat adinc, dupa care m-am saltat pe un genunchi.

Intorcind capul, am privit peisajul. Platoul era acelasi desi, intr-un fel, nu chiar la fel. Era inca gol, dar nu salbatic. Probabil un efect al noii iluminari. Nu, era mai mult de-atit .

Am continuat sa rasucesc capul, scanind complet orizontul. Nu era acelasi loc in care incepusem drumul. Existau diferente, atit subtile cit si evidente: formatiuni stincoase modificate, o adincitura acolo unde fusese o ridicatura, o noua textura a pietrelor sub si linga mine, ceva ce parea a fi pamint in departare. M-am ridicat si mi s-a parut ca, de undeva, adie parfumul marii. Locul acesta producea o senzatie total diferita fata de cel pe care-l escaladasem – cu atit de mult timp in urma, parca. Schimbarea era prea mare ca sa fi fost provocata de furtuna. Mi-a amintit de ceva.

Am oftat iar acolo, in mijlocul Modelului, si am continuat sa studiez imprejurimile. Intr-un fel, in ciuda mea, disperarea incepea sa treaca si o senzatie de – „prospetime”, alt cuvint mai potrivit n-am gasit – se nastea in mine. Aerul era atit de curat si de dulce si, datorita lui, locul dadea o senzatie noua, neobisnuita. Eu .

Bineinteles. Era asemanator locului Modelului primar. M-am rasucit spre copac si l-am privit iar, deja mai inalt. Asemanator, totusi nu prea . Era ceva nou in aer, pe pamint, in cer. Acesta era un loc nou. Un nou Model primar. Deci totul in jurul meu era un rezultat al Modelului in care ma aflam.

Am constatat dintr-o data ca ma simteam mai mult decit improspatat. Acum era o senzatie de buna dis­pozitie, un fel de bucurie care se plimba prin mine. Acesta era un loc curat, proaspat si, intr-un fel, eu eram raspunzator de toate astea.

Timpul trecea. Stateam pur si simplu acolo, privind copacii, privind in jur, bucurindu-ma de euforia care ma cuprinsese. Iata un fel de victorie, oricum – pina cind venea Brand s-o distruga.

Brusc, m-am intristat iar. Trebuia sa-l opresc pe Brand, trebuia sa apar locul acesta. Ma aflam in centrul Modelului. Daca cel de aici se comporta ca si celalalt, ii puteam folosi puterile ca sa ma transport oriunde doream. Il puteam folosi ca sa plec si sa ma alatur celorlalti.

M-am scuturat de praf. Am scos spada din teaca. Poate lucrurile nu erau chiar atit de disperate pe cit parusera mai devreme. Mi se spusese sa transport Giuvaierul la locul bataliei. Dar o facuse Brand in locul meu; oricum era acolo. Pur si simplu trebuia sa merg si sa-l recuperez de la el cumva, ca sa determin lucrurile s-o ia pe calea care trebuie.

Am privit jur-imprejur. Trebuia sa revin aici alta data, sa investighez aceasta noua situatie, daca supra­vietuiam evenimentelor viitoare. Aici era o taina. Plutea in aer si se misca o data cu briza. Mi-ar fi trebuit secole ca sa descilcesc ce se petrecuse atunci cind trasasem noul Model.

Am adresat un salut copacului. Parca se agita cind am facut-o. Am aranjat trandafirul si l-am pus la loc. Sosise clipa sa plec iar. Mai era ceva de facut.

Am inclinat capul si am inchis ochii. Am incercat sa-mi reamintesc intinderea de pamint dinaintea abi­sului final de la Curtile Haosului. Atunci l-am vazut, sub cerul acela salbatic, si l-am populat cu rudele mele, cu trupe. In timp ce faceam asta, parca am auzit zgo­motele unei batalii indepartate. Scena se regla singura, deveni mai limpede. Am tinut viziunea inca o clipa, apoi am insarcinat Modelul sa ma duca acolo.

. O clipa mai tirziu ma aflam in virful unui deal, linga o cimpie, cu un vint rece biciuindu-mi mantia. Cerul era la fel de dement, agitat, gravat cu puncte ca acela pe care mi-l aminteam de ultima data – juma­tate negru, jumatate curcubeie psihedelice. In aer plu­teau aburi rau-mirositori. Acum drumul negru se afla in dreapta jos, traversind cimpia si trecind pe linga ea, peste abis, catre citadela invaluita in noapte, cu sclipiri de licurici in jur. Poduri transparente, delicate ca un voal, se deplasau in aer, pornind din departare in bezna aceea, si forme stranii treceau pe ele si pe drumul negru. Dedesubtul meu, pe cimpie, se afla ceea ce parea a fi principala concentrare de trupe. In urma mea, am auzit altceva decit carul inaripat al Timpului.

Rasucindu-ma catre ceea ce ar fi trebuit sa fie nordul conform unei succesiuni de ghiciri anterioare ale cursului sau, am observat inaintarea acelei furtuni-diavolesti printre muntii din departare, fulgerind si urlind, venind ca un ghetar din inaltul cerului.

Asadar, nu reusisem s-o opresc o data cu crearea unui nou Model. Se pare ca pur si simplu trecuse de zona mea protejata si urma sa continue pina cind va ajunge unde trebuie. Speram ca furtuna va fi urmata de impulsurile constructive care acum se raspindeau in afara din noul Model, cu o noua impunere a ordinii in toate locurile Umbrei. M-am intrebat cit timp va trece pina cind furtuna va ajunge aici.

Am auzit zgomotul potcoavelor si m-am rasucit, scotind spada .

Un calaret cu coarne, pe un imens cal negru, se napustea asupra mea, cu o privire ca de foc.

Mi-am reglat pozitia si am asteptat. Parca descinsese de pe unul dintre acele drumuri transparente care du­ceau in directia asta. Amindoi eram destul de departe de scena principala a actiunii. L-am urmarit cum urca dealul. Un cal bun. Piept frumos. Unde naiba era Brand? N-aveam chef de orice lupta.

L-am urmarit pe calaret apropiindu-se, cu spada incovoiata in mina dreapta. Mi-am schimbat pozitia cind se repezi sa ma spintece. Cind tisni, eram pregatit cu o parare care-i trase bratul in raza mea de actiune. L-am insfacat si l-am darimat de pe cal.

— Trandafirul asta . rosti in timp ce se prabusea. Nu stiu ce altceva ar mai fi rostit, pentru ca i-am taiat gitul, si cuvintele si orice altceva se pierdura.

Apoi m-am rotit, am tras Grayswandir deoparte, am alergat citiva pasi si am apucat friul calului negru. I-am vorbit ca sa-l calmez si l-am indepartat de flacari. Dupa doua minute ne intelegeam mai bine, asa ca am in­calecat.

La inceput a fost speriat, dar l-am facut doar sa parcurga usor creasta dealului in timp ce continuam sa observ. Fortele Amberului pareau a fi in ofensiva. Cadavre care ardeau mocnit erau imprastiate peste tot pe cimp. Armata principala a inamicilor nostri se retra­sese pe o inaltime de linga abis. Siruri intregi, inca nu zdrobite, dar impinse cu putere, se apropiau lent de abis. Pe de alta parte, alte trupe il traversau si se alaturau celor care ocupau inaltimile. Estimind rapid numarul lor in crestere si pozitia, am evaluat ca pregateau o ofensiva. Brand nu era nicaieri.

Chiar daca m-as fi odihnit si as fi purtat armura, m-as fi gindit de doua ori inainte de a cobori si a ma alatura incaierarii. In clipa asta, sarcina mea era sa-l gasesc pe Brand. Ma indoiam ca era implicat direct in batalie. Am privit in lateralele bataliei, cautind o silueta singuratica. Nu . Poate in partea indepartata a cimpiei. Trebuia sa fac un ocol spre nord. Spre vest era o portiune prea intinsa pe care n-o vedeam.

Am intors calul si mi-am croit drum in josul dealului. Ar fi fost atit de placut sa ma prabusesc, mi-am zis. Pur si simplu sa cad gramada si sa dorm. Am oftat. Unde naiba era Brand?

Am ajuns la baza dealului si m-am intors sa iau o scurtatura pe un podet. Aveam nevoie de o priveliste mai buna .

— Lord Corwin din Amber!

Ma astepta dupa un colt, un tip solid, cu o culoare cadaverica, par rosu si cu un cal care i se potrivea. Purta o armura din arama cu desene verzulii si statea in fata mea, nemiscat ca o statuie.

— Te-am vazut pe creasta dealului, spuse. Nu porti armura, nu-i asa?

M-am lovit pe piept.

Incuviinta brusc. Apoi intinse mina, mai intii spre umarul drept, apoi spre stingul, apoi spre solduri, desfacind cataramele platosei. Dupa ce termina, o scoase, o cobori spre sol in partea stinga si o lasa sa cada. Facu la fel si cu armura pentru picioare.

— Demult imi doream sa te intilnesc, rosti. Eu sint Borel. Nu vreau sa se spuna ca am profitat de dez­avantajele tale cind te-am omorit.

Borel . Numele imi suna cunoscut. Apoi mi-am amintit. Se bucura de respectul si admiratia Darei. Fusese profesorul ei de scrima, un maestru al spadei. Prostanac, totusi, mi-am dat seama. Isi pierduse res­pectul meu scotindu-si armura. Batalia nu e un joc si nu doresc sa fiu la dispozitia oricarui idiot ingimfat care crede altceva. Mai ales la dispozitia unui idiot indeminatic, cind ma simteam terminat. Daca nu altfel, probabil ca m-ar invinge pina la urma doar obosindu-ma pina la limita.

— Acum va trebui sa rezolvam o chestiune care ma framinta de multa vreme, spuse.

I-am raspuns cu o vulgaritate, i-am dat pinteni calului meu negru si m-am intors pe drumul pe care venisem. Porni imediat in urmarirea mea.

In timp ce treceam inapoi de-a lungul podetului mi-am dat seama ca n-aveam un avans suficient. M-ar fi ajuns in citeva clipe, eu avind spatele total expus, si m-ar fi strapuns sau m-ar fi fortat sa lupt. Totusi, desi erau limitate, optiunile mele cuprindeau mai mult de-atit.

— Lasule! striga. Fugi de lupta! Asta sa fie marele razboinic despre care am auzit atitea?

Am intins mina si mi-am desfacut mantia.

M-am rostogolit din sa in stinga mea, m-am poticnit o data si mi-am gasit sprijinul. Calul fugi. M-am de­plasat in dreapta, stind cu fata spre Borel.

Prinzindu-mi mantia cu ambele miini, am aruncat-o printr-o manevra veronica-invers cu o secunda sau doua inainte ca umerii si capul lui Borel sa ajunga in dreptul meu. Se infasura in jurul lui, al spadei scoase, invaluindu-i capul si incetinindu-i miscarile miinilor.

Apoi l-am lovit din toate puterile. Ii tintisem capul, dar l-am nimerit in umarul sting. Fu aruncat din sa si calul sau o lua si el la fuga.

Scotind Grayswandir, am sarit dupa el. L-am prins exact in clipa in care maturase deoparte mantia mea si se caznea sa se ridice. L-am strapuns acolo unde statea si i-am vazut expresia uluita de pe chip atunci cind rana incepu sa scoata flacari.

— Oh, fapta josnica! striga. Ma asteptam la mai mult de la tine!

— Astea nu sint chiar Jocurile Olimpice, am spus, gonind citeva scintei de pe mantie.

Am plecat in urmarirea calului si am incalecat. Asta mi-a luat citeva minute. Continuind drumul spre nord, am ajuns pe un teren mai inalt. De acolo, l-am zarit pe Benedict conducind batalia si, undeva mai in spate, l-am vazut fugitiv pe Julian in fruntea trupelor sale din Arden. Aparent Benedict ii tinea in rezerva.

Am continuat sa merg catre furtuna care inainta, linga cerul jumatate-intunecat, jumatate-pictat, pivotant. Curind mi-am atins tinta, cel mai inalt deal la vedere, si am inceput sa-l escaladez. M-am oprit de mai multe ori in timpul urcusului si m-am uitat inapoi.

Am vazut-o pe Deirdre intr-o armura neagra, rotind o secure; Llewella si Flora se aflau printre arcasi. Fiona nu era nicaieri. Nici Gérard. Apoi l-am vazut pe Random calare, agitind o spada grea, conducind un atac catre inaltimile ocupate de inamic. Linga el era un cavaler invesmintat in verde, pe care nu l-am recunoscut. Bar­batul minuia cu eficienta mortala un buzdugan. Pe spate purta un arc si, la sold, o tolba cu sageti stralucitoare.

Zgomotele furtunii devenisera mai puternice cind am atins virful dealului. Fulgerele licareau cu regularitatea unui tub de neon si ploaia sfiriia, o cortina din fibre de sticla care acum trecuse peste munti.

Sub mine, atit fiarele cit si oamenii – si un numar destul de mare de oameni-fiare – erau grupati in grupuri si siruri de batalie. Un nor de praf atirna dea­supra cimpiei. Totusi, evaluind distribuirea fortelor, nu mi se parea ca fortele crescinde ale inamicului puteau fi impinse mult mai departe. De fapt, parea ca venise exact clipa contraatacului. Pareau a fi pregatiti in locurile lor stincoase, asteptind doar ordinul.

M-am inselat cu un minut si jumatate. Avansara, maturind povirnisul, intarindu-si rindurile, respingind trupele noastre, inaintind. Si tot mai multi soseau de dincolo de abisul intunecat. Trupele noastre incepura o retragere destul de ordonata. Inamicul ataca mai dur si, cind lucrurile erau pe punctul de a intra in de­bandada, cineva dadu probabil un ordin.

Am auzit sunetul cornului lui Julian si, la putina vreme dupa aceea, l-am vazut calare pe Morgenstern, conducind barbatii Ardenului pe cimpul de lupta. Aceasta echilibra aproape exact numarul fortelor dus­mane si nivelul zgomotului crescu si crescu, in timp ce cerul se schimba deasupra noastra.

Am privit lupta cam un sfert de ora, in timp ce fortele noastre se retrageau lent peste cimp. Apoi am vazut o silueta cu un singur brat pe un fioros cal vargat aparind deodata in virful unui deal indepartat. Avea spada ridicata in mina si era departe de mine, spre vest. Ramase nemiscat citeva lungi momente. Apoi cobori spada.

Am auzit trompete spre vest si, la inceput, n-am vazut nimic. Apoi, aparu un sir de calareti. Am pornit din loc. Pentru o clipa, am crezut ca acolo e Brand. Apoi mi-am dat seama ca era Bleys, conducindu-si trupele ca sa izbeasca in flancul descoperit al inamicului.

Si, deodata, trupele noastre de pe cimp nu mai ba­tura in retragere. Isi mentineau pozitia. Apoi, incepura sa inainteze.

Bleys si calaretii lui se apropiau si mi-am dat seama ca Benedict va fi iar invingator. Inamicul era pe punctul de a fi facut una cu pamintul.

Apoi un vint rece trecu pe deasupra mea dinspre nord, si am privit iar intr-acolo.

Furtuna avansase considerabil. Probabil ca incepuse chiar de curind sa se deplaseze mai rapid. Si acum era mai intuneric decit inainte, cu fulgere mai stralucitoare si tunete mai puternice. Si vintul acesta rece, umed, crestea in intensitate.

M-am intrebat atunci . oare pur si simplu va matura cimpia ca un val distrugator si asta sa fie tot? Cum ramine cu efectele noului Model? Oare acestea vor veni apoi ca sa refaca totul? Intr-un fel, ma indoiam de asta. Aveam senzatia ca, daca furtuna asta ne spulbera, spulberati urma sa raminem. Ar fi fost necesara forta Giuvaierului ca sa ne permita sa raminem aici pina la restabilirea ordinii. Si ce mai raminea daca am fi supravietuit? Pur si simplu nu puteam ghici.

Asadar, care era planul lui Brand? Ce astepta? Ce voia sa faca?

Am aruncat inca o data o privire peste cimp .

Ceva.

Intr-un loc umbros pe inaltimile unde inamicul se regrupase, primise intariri, pornise la atac . ceva.

O licarire rosie, slaba . Eram sigur ca-l vazusem.

Am continuat sa observ, asteptind. Trebuia sa-l vad iar, sa-l fixez cu precizie .

Trecu un minut. Doua, poate .

Acolo! Si iar.

Am dat pinteni calului. Parea posibil sa ajung pe flancul apropiat al inamicului si in susul acelei inaltimi presupus neocupate. Am gonit in josul dealului si am inceput cursa.

Trebuia sa fie Brand cu Giuvaierul. Alesese un loc bun, sigur, de unde sa poata cuprinde cu vederea o panorama a intregului cimp de batalie, precum si furtuna care se apropia. De acolo isi putea directiona fulgerul inspre trupele noastre, pe masura ce avansa frontul. Va da semnalul retragerii la momentul potrivit, ne va lovi cu ciudatele furii ale furtunii, apoi o va abate, astfel incit sa depaseasca flancul pe care-l apara. Parea a fi cea mai simpla si cea mai eficace intrebuintare a Giuvaierului in imprejurarile date.

Trebuia sa ajung acolo cit mai repede. Controlul meu asupra pietrei era mai mare decit al lui, numai ca se diminua o data cu distanta, iar el avea Giuvaierul. Pariul meu era sa ma napustesc direct asupra lui, sa ajung cu orice pret in interiorul razei de actiune, sa preiau comanda pietrei si sa o folosesc impotriva lui. Dar era posibil sa aiba o garda de corp acolo, sus. Asta ma deranja, pentru ca m-ar fi incetinit dezastruos. Si daca n-ar fi facut-o, ce l-ar fi impiedicat sa se transporte, daca lucrurile o luau razna? Atunci, ce-as fi putut sa fac? Trebuia sa iau totul de la inceput, sa-l vinez iar. M-am intrebat daca puteam folosi Giuvaierul ca sa-l impiedic sa se transporte. Nu stiu. Am hotarit sa incerc.

Poate nu era cel mai bun plan, dar era singurul pe care-l aveam. Nu mai era timp de fabulatii.

In timp ce calaream, am vazut ca si altii se indreptau spre inaltimea aceea. Random, Deirdre si Fiona, calare si insotiti de alti opt calareti, isi croisera drum printre liniile inamice, cu alti citiva soldati – prieteni sau neprieteni, nu puteam spune, poate amindoua – cala­rind din rasputeri in urma lor. Cavalerul invesmintat in verde parea ca se misca cel mai iute, cistigind teren. Nu l-am recunoscut – n-am recunoscut-o, dupa caz. Nu ma indoiam de obiectivul avangardei, totusi – nu cu Fiona aici. Probabil ca ea detectase prezenta lui Brand si ii conducea pe ceilalti la el. Citeva picaturi de speranta cazura pe inima mea. Ea putea reusi sa neutralizeze puterile lui Brand sau sa le minimalizeze. M-am aplecat in fata, inca lasat spre stinga, grabindu-mi calul. Cerul continua sa se roteasca. Vintul suiera in jurul meu. Un tunet cumplit se rostogoli in apropiere. N-am privit inapoi.

Ii urmaream. Nu voiam sa ajunga acolo inaintea mea, dar ma temeam ca o vor face. Distanta era totusi prea mare.

Macar daca s-ar fi intors si m-ar fi vazut venind, probabil m-ar fi asteptat. Imi doream sa fi existat o modalitate de a le fi semnalat prezenta mea mai de­vreme. Am blestemat faptul ca Atuurile nu mai func­tionau.

Am inceput sa strig. Am tipat dupa ei, dar vintul imi purta vorbele departe si cuvintele imi erau acoperite de tunet.

— Asteptati-ma! La naiba! Sint eu, Corwin!

Nici macar o privire in directia mea.

Am depasit cele mai apropiate inclestari si am calarit de-a lungul flancului inamic, dincolo de raza de actiu­ne a rachetelor si sagetilor. Parca acum se retrageau mai repede si trupele noastre se raspindeau pe o zona mai larga. Probabil ca Brand era pregatit sa atace. O parte din cerul rotitor era acoperita de un nor intunecat care nu fusese deasupra cimpului cu citeva minute inainte.

M-am intors spre dreapta, in spatele fortelor in re­tragere, indreptindu-ma catre dealurile pe care ceilalti deja le urcau.

Cerul continua sa se intunece pe masura ce ma apropiam de baza dealurilor, si ma temeam pentru rudele mele. Se apropiau prea mult de el. Trebuia sa faca ceva. Doar daca Fiona era destul de puternica pentru a-l opri .

Calul dadu inapoi si am fost aruncat la pamint in momentul in care vazui sclipirea orbitoare care aparu inaintea mea. Tunetul bubui inainte sa ating solul.

Am zacut acolo mai multe clipe, ametit. Calul fugise vreo cincizeci de metri, apoi se oprise si incepuse sa se miste nesigur. M-am rostogolit pe burta si am privit in susul povirnisului lung. Ceilalti calareti erau de asemenea la pamint. Grupul lor fusese aparent lovit de descarcarea electrica. Citiva se miscau, cei mai multi nu. Nimeni nu se ridicase inca. Deasupra lor, am vazut stralucirea rosie a Giuvaierului, sub o proeminenta, mai stralucitor si mai constant acum, si conturul fantomatic al siluetei care-l purta.

Am inceput sa ma tirii inainte, in sus si in stinga. Voiam sa ies din raza vizuala a siluetei inainte de a risca sa ma ridic. Urma sa imi ia mult timp sa ajung la el tiris, si trebuia sa-i evit pe ceilalti, pentru ca atentia lui era indreptata spre ei.

Mi-am croit drum grijuliu, lent, folosind fiecare bucatica de adapost pe care o vedeam, intrebindu-ma daca fulgerul va lovi iar in acelasi loc curind – si, daca nu, cind va incepe Brand sa arunce dezastrul asupra trupelor noastre. Dintr-o clipa intr-alta, mi-am zis. O privire inapoi mi-a infatisat fortele noastre raspindindu-se in capatul indepartat al cimpului, respingind inamicul care venea pe aici. Se parea ca aveam sa am o noua grija pe cap in scurt timp.

Am reusit sa ajung intr-un sant ingust si m-am tirit cu greu spre sud, cam zece metri. Apoi din nou afara, in capatul indepartat, ca sa profit de o ridicatura, apoi de citeva stinci.

Cind am ridicat capul ca sa evaluez situatia, nu am mai putut vedea stralucirea Giuvaierului. Crapatura prin care stralucise era blocata de iesitura estica de piatra.

Am continuat totusi tirisul pina aproape de buza abisului imens inainte de a ma deplasa iarasi spre dreapta. Am ajuns la un punct unde parea destul de sigur ca sa ma ridic, si asa am si facut. Am continuat sa astept un alt fulger, un alt tunet – in apropiere sau pe cimpie – dar nu se intimpla nimic. Am inceput sa ma-ntreb . de ce nu? Am incercat contactul, poate voi simti prezenta Giuvaierului, dar n-am reusit. M-am grabit spre locul unde vazusem stralucirea.

Am mai aruncat o privire peste abis, ca sa ma asigur ca nici o noua amenintare nu se apropia din directia aceea. Am scos spada. Cind am ajuns acolo, am stat aproape de coasta si mi-am croit drum spre nord. M-am lasat jos cind am ajuns in margine si am examinat imprejurimile.

Nici urma de stralucire rosiatica. Nici o silueta fantomatica. Cotlonul stincos parea a fi gol. Nimic sus­picios in vecinatate. Oare se transportase iar? Si, daca o facuse, de ce?

M-am ridicat si am depasit ridicatura stincoasa. Am continuat sa ma deplasez in directia aceea. Am incercat inca o data sa simt Giuvaierul si, de data asta, am stabilit un contact slab – undeva in dreapta si dea­supra, parca.

Tacut, prudent, am luat-o intr-acolo. De ce-si para­sise adapostul? Era perfect plasat pentru ceea ce voia sa faca. Doar daca .

Am auzit un tipat si un blestem. Doua voci diferite. Am luat-o la fuga.

Capitolul 11

Am trecut de nisa si am mers mai departe. Dincolo de ea, se afla o poteca naturala care serpuia in sus. Am apucat-o pe acolo.

Inca nu vedeam pe nimeni, dar prezenta Giuva­ierului devenea tot mai puternica in timp ce mergeam. Mi s-a parut ca aud zgomot de pasi din dreapta si m-am rasucit in directia aceea, dar n-am vazut nimic. Nici Giuvaierul nu se mai simtea atit de aproape, asa ca am continuat.

Apropiindu-ma de virful ridicaturii, cu picatura neagra de Haos atirnind in spate, am auzit voci. N-am putut distinge ce se rostea, dar schimbul de replici era agitat.

Am incetinit pe masura ce ma apropiam de creasta, m-am ghemuit si am cercetat, ascuns dupa o stinca.

Random se afla la mica distanta in fata mea si Fiona era cu el, ca si lorzii Chantris si Feldane. Cu totii, in afara de Fiona, tineau armele ca si cum ar fi fost pregatiti sa le foloseasca, numai ca stateau perfect ne­miscati. Priveau catre capatul lucrurilor – o platforma stincoasa deasupra nivelului lor si la vreo cincisprezece metri distanta – locul unde incepea abisul.

Acolo statea Brand, si o tinea pe Deirdre in fata lui. Deirdre n-avea coif, parul ii flutura salbatic, iar Brand tinea un stilet la gitul ei. Parea ca deja o taiase usor. M-am retras.

L-am auzit pe Random rostind incet:

— Nu poti face nimic altceva, Fi?

— Il pot tine aici, rosti ea, si de la distanta asta ii pot zadarnici eforturile de control al vremii. Dar asta-i tot. El e acordat partial cu Giuvaierul, eu nu. De ase­menea, are si proximitatea de partea lui. Orice altceva as incerca, poate contracara.

Random isi musca buza de jos.

— Aruncati armele, striga Brand. Aruncati-le acum sau Deirdre e moarta.

— Ucide-o, spuse Random, si vei pierde singurul lucru care te mai tine in viata. Fa-o, si o sa-ti arat unde o sa-mi pun arma.

Brand mormai ceva in soapta. Apoi:

— In regula. O sa incep prin a o mutila.

Random scuipa.

— Haide! spuse. Ea se poate regenera la fel de bine ca noi, ceilalti. Gaseste o amenintare ca lumea sau taci din gura si hai la lupta!

Brand statea nemiscat. M-am gindit ca e mai bine sa nu-mi dau in vileag prezenta. Trebuia sa existe o solutie. Am riscat inca o privire, fotografiind mental terenul inainte de a ma retrage la loc. Erau citeva stinci jos in stinga, numai ca nu se intindeau pe o portiune prea mare. Nu vedeam cum as fi putut sa ma furisez pina linga el.

— Cred ca va trebui sa ne napustim asupra lui si sa ne incercam sansa, l-am auzit pe Random spunind. Alta solutie nu vad. Voi?

Inainte sa raspunda cineva, se petrecu un lucru ciudat. Ziua incepu sa devina mai luminoasa.

Am privit jur-imprejur ca sa descopar sursa ilu­minarii, apoi am cautat-o deasupra.

Norii se aflau inca acolo, cerul dement isi facea trucurile dincolo de ei. Dar stralucirea se afla in nori. Palisera si acum sclipeau, ca si cum ar fi mascat un soare. Deveneau din ce in ce mai luminosi chiar in timp ce priveam.

— Ce are de gind acum? intreba Chantris.

— Nu-mi trece nimic prin cap, rosti Fiona. Nu cred ca e lucrarea lui.

— Atunci a cui?

N-am auzit nici un raspuns.

Am supravegheat norii care deveneau si mai stra­lucitori. Cel inai mare si mai stralucitor dintre ei se roti ca un virtej, ca si cum ar fi fost zguduit. In interiorul lui se agitara forme, se stabilizara. Incepu sa prinda contur o silueta.

Dedesubtul meu, pe cimp, zgomotele bataliei se redusera. Furtuna insasi amuti pe masura ce viziunea crestea. Fara doar si poate, ceva capata forma in locul stralucitor de deasupra capetelor noastre – contururile unui chip enorm.

— Nu stiu, sincer sa-ti spun, am auzit-o pe Fiona rostind, drept raspuns la ceva murmurat.

Inainte de a capata forma finala, mi-am dat seama ca pe cer era chipul tatalui meu. Buna smecherie. Si habar n-aveam ce inseamna.

Chipul se misca, ca si cum ne-ar fi privit pe toti. In expresia lui erau riduri de incordare si o nuanta de preocupare. Stralucirea mai crescu un pic. Buzele i se miscara.

Cind vocea lui ajunse la mine, era la nivelul unei conversatii normale, nu bubuitul la care m-as fi asteptat:

— Va trimit acest mesaj, spuse, inainte de a incerca sa repar Modelul. In clipa in care-l veti primi, deja eu voi fi reusit sau voi fi esuat. Mesajul va preceda valul Haosului care trebuie sa-mi insoteasca straduinta. Am motive sa cred ca efortul se va dovedi fatal pentru mine.

Ochii parca maturau cimpul.

— Bucurati-va sau bociti, cum doriti, continua, pentru ca acesta este ori inceputul, ori sfirsitul. Ii voi trimite Giuvaierul Judecatii lui Corwin de indata ce-mi voi termina treaba. L-am insarcinat pe el sa-l transporte la locul conflictului. Toate stradaniile voastre acolo nu vor insemna nimic daca valul Haosului nu poate fi evitat. Dar cu Giuvaierul, in locul acela, Corwin ar trebui sa reuseasca sa va apere pina cind trece valul.

Am auzit risul lui Brand. Acum suna destul de dement.

— O data cu moartea mea, problema succesiunii cade in sarcina voastra. Am avut dorinte in privinta asta, dar acum imi dau seama ca au fost inutile. De aceea, n-am alta alegere decit sa las asta in seama cornului Uni­cornului.

Copiii mei, nu pot spune ca sint total multumit de voi, dar banuiesc ca e valabil in ambele sensuri. S-o lasam asa. Va las cu binecuvintarea mea, care e mai mult decit o formalitate. Acum ma duc sa traversez Modelul. Adio.

Apoi, chipul incepu sa se topeasca si stralucirea disparu din siragul de nori. Inca un pic, si disparu total. Cimpia era acoperita de liniste.

— . si, dupa cum vedeti, l-am auzit pe Brand rostind, Corwin nu are Giuvaierul. Aruncati armele si carati-va naibii de-aici. Sau tineti-le si carati-va. Nu-mi pasa. Lasati-ma in pace. Am treaba.

— Brand, spuse Fiona, poti face tu ce voia tata de la Corwin? Poti folosi Giuvaierul ca sa ne ocoleasca lucrul acela?

— As putea daca as vrea, spuse. Da, l-as putea abate.

— Vei fi un erou daca faci asta, spuse ea cu draga­lasenie. Vei cistiga recunostinta noastra. Toate greselile trecute iti vor fi iertate. Iertate si uitate. Noi .

Incepu sa rida salbatic.

— Voi sa ma iertati pe mine? spuse. Voi, care m-ati parasit in turnul ala, voi, care m-ati injunghiat? Multu­mesc, surioara. E foarte dragut din partea ta ca te oferi sa ma ierti, dar scuza-ma ca te refuz.

— In regula, spuse Random, ce vrei? Scuze? Bogatii si comori? O numire importanta? Toate astea? Sint ale tale. Dar joci un joc prostesc. Hai sa-i punem capat si sa mergem acasa si sa spunem ca totul a fost un vis urit.

— Da, sa-i punem capat, raspunse Brand. Faceti asta aruncind intii armele. Apoi Fiona sa-si ridice vraja de asupra mea, voi faceti stinga-mprejur si porniti spre nord. Faceti astfel sau o ucid pe Deirdre.

— Atunci cred ca ar fi mai bine sa continui si s-o ucizi si sa fii pregatit sa te lupti cu mine, spuse Random, pentru ca ea oricum va muri peste putin timp daca te lasam sa faci cum vrei. Cu totii vom muri.

Am auzit chicotitul lui Brand.

— Voi chiar credeti ca o sa va las sa muriti? Am nevoie de voi – de cit mai multi pot salva. Sper ca si pe Deirdre. Voi sinteti singurii care-mi puteti aprecia triumful. O sa va protejez in timpul holocaustului care va urma.

— Nu te cred, spuse Random.

— Atunci gindeste-te un pic. Ma cunosti destul de bine cit sa iti dai seama ca vreau sa va scot ochii cu victoria mea. Vreau sa fiti martori la ceea ce o sa fac. In acest sens, am nevoie de prezenta voastra in lumea mea cea noua. Acum, carati-va de-aici.

— Vei avea tot ce vrei, plus recunostinta noastra, incepu Fiona, daca .

— Carati-va!

Stiam ca nu mai puteam intirzia. Trebuia sa actio­nez. Stiam, de asemenea, ca nu puteam ajunge la el la timp. N-aveam alta solutie decit sa incerc sa folosesc Giuvaierul ca pe o arma impotriva lui.

Am incercat contactul si i-am simtit prezenta. Am inchis ochii si mi-am concentrat puterile.

Fierbinte. Fierbinte, am gindit. Te arde, Brand. Face ca fiecare molecula din corpul tau sa vibreze din ce in ce mai repede. Esti pe cale sa devii o torta umana .

L-arn auzit urlind.

— Corwin! zbiera. Opreste-te! Oriunde ai fi! O omor! Uite!

Inca transmitindu-i Giuvaierului sa-l arda, m-am ridicat in picioare. L-am privit de la distanta care ne separa. Hainele incepeau sa-i arda.

— Opreste-te! urla si ridica cutitul si o cresta pe Deirdre pe fata.

Am tipat si ochii mi se impaienjenira. Am pierdut controlul Giuvaierului. Dar Deirdre, cu obrazul sting plin de singe, isi infipse dintii in mina lui cind incerca din nou s-o taie. Apoi ea isi elibera bratul, ii trase un cot in coaste si incerca sa scape.

De indata ce se misca, de indata ce lasa jos capul, se vazu o strafulgerare argintie. Brand gifii si scapa stiletul. O sageata ii strapunsese gitul. O alta urma o clipa mai tirziu si ii iesi din piept, putin in dreapta Giuvaierului.

Pasi inapoi si scoase un sunet gilgiit. Numai ca nu avea unde sa paseasca, fiind chiar pe marginea abisului.

Facu ochii mari cind incepu sa cada. Apoi mina dreapta ii tisni inainte si o insfaca pe Deirdre de par. Atunci am alergat, strigind, dar stiam ca n-o sa ajung la timp.

Deirdre urla, cu o expresie de groaza pe chipul insingerat, si intinse mina spre mine .

Apoi Brand, Deirdre si Giuvaierul trecura de mar­ginea abisului si se prabusira, disparura din vedere, gata .

Cred ca am incercat sa ma arunc dupa ei, dar Random m-a prins. In cele din urma, a trebuit sa ma loveasca, si totul a disparut.

Cind mi-am revenit, zaceam pe solul stincos, departe de marginea prapastiei unde cazusem. Cineva imi impaturise mantia ca o perna. Primul lucru pe care l-am vazut a fost cerul rotitor, amintindu-mi de visul cu roata din ziua in care o intilnisem pe Dara. Ii simteam pe ceilalti in jurul meu, le auzeam vocile dar, la inceput, n-am intors capul. Pur si simplu zaceam acolo si priveam agitatia din ceruri si reflectam la pierderea mea. Deirdre . ea insemnase mai mult pentru mine decit tot restul familiei laolalta. Nu am ce face. Asta era situatia. De nenumarate ori imi dorisem sa nu fie sora mea. Totusi, ma impacasem cu realitatile situatiei noastre. Sentimentele mele nu se vor schimba niciodata, dar . acum ea disparuse, si gindul asta insemna pentru mine mai mult decit iminenta distrugere a lumii.

Totusi, trebuia sa vad ce se intimpla acum. O data disparut Giuvaierul, totul se terminase. Totusi . am incercat contactul, incercind sa-i simt prezenta, oriunde s-ar fi aflat, dar fara rezultat. Atunci am inceput sa ma ridic, sa vad cit de mult avansase valul dar, brusc, un brat ma impinse la loc.

— Odihneste-te, Corwin. Era glasul lui Random. Esti terminat. Arati de parca te-ai fi tirit prin iad. Acum nu mai poti face nimic. Ia-o usor.

— Cui ii pasa de starea mea de sanatate? am ras­puns. Peste putin timp nu va mai conta.

Am incercat sa ma ridic iar, si de data asta bratul ma sprijini.

— In regula atunci, spuse. Nu prea ai mare lucru de vazut, oricum.

Probabil ca avea dreptate. Lupta parea sa se fi sfirsit, cu exceptia citorva mici puncte de rezistenta ale ina­micului care erau distruse treptat, combatantii lor ucisi sau capturati, toti deplasindu-se in aceasta directie, retragindu-se dinaintea valului care avansa si care atinsese capatul indepartat al cimpului. Curind, inal­timea pe care ne aflam avea sa fie plina cu supra­vietuitori ai ambelor tabere. Am privit inapoia noastra. Dinspre citadela intunecata nu se mai apropiau forte noi. Oare ne puteam retrage acolo cind valul ajungea aici? Si atunci? Abisul parea a fi ultimul raspuns.

— Curind, am murmurat, gindindu-ma la Deirdre. Curind .

De ce nu?

Am privit furtuna, sclipind, mascind, transformind. Da, curind. Cu Giuvaierul disparut o data cu Brand .

— Brand, am spus. Cine l-a terminat in final?

— Eu pretind aceasta distinctie, rosti o voce fami­liara pe care nu puteam s-o localizez.

Am intors capul si am privit. Barbatul in verde statea pe o piatra. Arcul si tolba cu sageti zaceau pe pamint linga el. Imi arunca un zimbet rautacios.

Era Caine.

— Sa fiu al naibii, am spus, masindu-mi maxilarul. Mi s-a-ntimplat ceva haios in drum spre inmormintarea ta.

— Da. Am auzit. Rise. Te-ai sinucis vreodata, Corwin?

— Nu recent. Cum ai reusit?

— Ducindu-ma in umbra potrivita, spuse, intinzind acolo o capcana propriei mele umbre. Ea a furnizat cadavrul. Se cutremura. O senzatie sinistra. N-as mai vrea s-o repet.

— Dar de ce? am spus. De ce sa-ti inscenezi moartea si sa incerci sa arunci vina asupra mea?

— Voiam sa ajung la radacina tulburarilor din Amber, spuse, si s-o distrug. M-am gindit ca e cel mai bine sa actionez pe ascuns. Si ce alta cale mai buna decit sa-i conving pe toti ca am murit? Pina la urma am reusit, dupa cum ai vazut. Se opri. Imi pare rau de Deirdre. Dar n-am avut de ales. Era ultima noastra sansa. Chiar n-am crezut ca Brand o s-o traga dupa el.

Am privit in departare.

— N-am avut de ales, repeta. Sper ca intelegi asta. Am incuviintat.

— Dar de ce ai incercat sa faci sa para ca eu te-am ucis? am intrebat.

Chiar atunci Fiona se apropie impreuna cu Bleys. I-am salutat pe amindoi si m-am rasucit spre Caine, asteptind raspunsul. Erau chestiuni despre care as fi dorit sa-l intreb si pe Bleys, dar mai puteau astepta.

— Ei bine? am spus.

— Voiam sa nu-mi stai in cale, spuse. Credeam ca tu esti in spatele intregii afaceri. Tu sau Brand. Doar la atit redusesem cercul suspectilor. M-am gindit chiar ca amindoi actionati impreuna – mai ales judecind dupa stradania lui de a te aduce inapoi.

— Aici ai gresit, spuse Bleys. Brand incerca sa-l indeparteze. Aflase ca incepe sa-i revina memoria si .

— Acum pricep, raspunse Caine, dar pe atunci asa parea. Asa ca il voiam pe Corwin inapoi in temnita in timp ce eu il cautam pe Brand. Atunci am disparut si am ascultat, prin Atuuri, tot ceea ce spuneau ceilalti, sperind sa aflu un indiciu despre locurile prin care bintuia Brand.

— Asta voia sa spuna tata, am zis.

— Ce? intreba Caine.

— Sugera ca cineva trage cu urechea la Atuuri.

— Nu vad cum ar fi putut afla asta. Invatasem sa fiu total pasiv. M-am deprins sa le amestec pe toate si sa le ating usor in acelasi timp, asteptind o agitatie. Cind sosea, imi indreptam atentia spre cei care vorbeau. Luindu-va pe rind, am aflat chiar ca puteam uneori sa intru in mintile voastre atunci cind nu foloseati Atuurile – daca voi erati destul de neatenti iar eu nu reactionam in nici un fel.

— Si totusi, stia, am spus.

— E perfect posibil. Verosimil, chiar, rosti Fiona si Bleys incuviinta.

Random se trase mai aproape.

— Ce-ai vrut sa spui cind ai intrebat de soldul lui Corwin? intreba. Cum puteai sti despre asta, daca nu .

Caine se multumi sa incuviinteze. I-am vazut pe Benedict si Julian impreuna in departare, adresindu-se trupelor lor. La semnul tacut al lui Caine, am uitat de ei.

— Tu? am hiriit. Tu m-ai injunghiat?

— Ia ceva de baut, Corwin, spuse Random, dindu-mi sticla. Era un vin diluat. L-am inghitit cu lacomie. Setea mea era imensa, dar m-am oprit dupa citeva sorbituri zdravene.

— Povesteste-mi despre asta, am zis.

— In regula. Iti sint dator, rosti. Cind am aflat din mintea lui Julian ca tu l-ai adus inapoi in Amber pe Brand, mi-am zis ca o banuiala mai veche fusese corecta – aceea ca tu si Brand lucrati impreuna. Asta insemna ca amindoi trebuia sa fiti distrusi. In noaptea aceea, am folosit Modelul ca sa ma proiectez in camera ta. Acolo am incercat sa te ucid, dar te-ai miscat prea repede si ai reusit cumva sa evadezi prin Atu inainte sa am o a doua sansa.

— Ei bine, blestem asupra ochilor tai, am spus. Daca ai putut intra in mintile noastre, n-ai putut vedea ca nu eram eu cel pe care-l cautai?

Clatina din cap.

— Nu puteam prinde decit gindurile superficiale si reactiile voastre la mediu. Si nici macar asta tot timpul. Si iti auzisem blestemul, Corwin. Si se adeverea. Vedeam asta peste tot in jurul nostru. Am simtit ca vom fi cu totii mult mai in siguranta o data ce tu si Brand erati indepartati. Eu stiam de ce e in stare, judecind dupa actiunile de dinaintea revenirii tale. Totusi, nu puteam ajunge la el chiar atunci, din cauza lui Gérard. Atunci a inceput sa devina mai puternic. Am facut o incercare mai tirziu, dar a esuat.

— Cind s-a-ntimplat asta? intreba Random.

— Atunci cind vina a cazut pe Corwin. Eu m-am ascuns. In caz ca ar fi reusit sa dispara, asa cum facuse Corwin, nu voiam sa stie ca eram inca prin preajma. Am folosit Modelul ca sa ma proiectez in apartamentele lui si am incercat sa-l termin. Eram amindoi raniti – era o groaza de singe in jur – dar a reusit sa dispara prin Atu. Am luat legatura cu Julian cu putin timp in urma si m-am alaturat lui pentru batalia asta, pentru ca eram sigur ca Brand urma sa isi faca aparitia aici. Aveam citeva sageti cu virf de argint, pregatite special, pentru ca eram mai mult decit convins ca el nu este asemenea noua. Voiam sa-l ucid rapid si s-o fac de la distanta. Am exersat tirul cu arcul si am venit sa-l caut. In cele din urma, l-am gasit. Acum toata lumea imi spune ca m-am inselat asupra ta, asa ca presupun ca sageata pentru tine va ramine nefolosita.

— Multumesc mult.

— S-ar putea chiar sa-ti datorez scuze.

— Ar fi placut.

— Pe de alta parte, credeam ca aveam dreptate. O faceam ca sa-i salvez pe ceilalti .

N-am primit scuzele lui Caine, pentru ca exact atunci un sunet de trompeta zgudui parca intregul univers – fara directie, tare, prelungit. Ne-am raspindit, cautind sursa.

Caine se ridica si arata cu degetul.

— Acolo! spuse.

I-am urmarit gestul. Perdeaua furtunii fusese sfi­siata spre nord-vest, in locul in care se nastea drumul negru. Acolo, un calaret fantomatic pe un cal negru aparuse si sufla in corn. Era cu citeva clipe inainte ca alte note sa ajunga la noi. Citeva clipe mai tirziu, inca doi trompetisti – de asemenea palizi si calare pe armasari negri – i se alaturasera. Isi ridicara cornii si se adaugara sunetului.

— Ce poate fi asta? intreba Random.

— Cred ca stiu eu, spuse Bleys si Fiona incuviinta.

— Ce, atunci? am intrebat.

Numai ca nu-mi raspunsera. Calaretii incepura sa se miste iar, trecind de-a lungul drumului negru; inca multi altii apareau in urma lor.

Capitolul 12

Supravegheam. Pe inaltimile din jurul meu era o tacere absoluta. Toate trupele se oprisera si urmareau procesiunea. Pina si prizonierii de la Curti, incatusati in otel, isi indreptara atentia intr-acolo.

Condusa de trimbitasii cei palizi, isi facu aparitia o masa de calareti pe armasari albi, purtind steaguri, printre care unele pe care nu le recunosteam. In fata lor mergea un barbat care purta stindardul cu unicorn al Amberului. Acestia erau urmati de mai multi muzi­canti, unii dintre ei cintind la instrumente cum nu mai vazusem niciodata.

In spatele muzicantilor marsaluiau fapturi in forma umana cu coarne, in armuri usoare, in coloane lungi, si fiecare al douazecilea purta o torta imensa, care se ridica mult deasupra capului. Atunci, un zgomot imens ajunse la noi – lent, ritmic, rostogolindu-se printre notele trompetelor si sunetele muzicantilor – si mi-am dat seama ca infanteristii cintau. Parca trecu o vesnicie in timp ce acest corp inainta de-a lungul drumului negru, totusi nici unul dintre noi nu se agita si nu scoase un cuvint. Trecura, cu tortele si steagurile si muzica si cintatul si, in final, ajunsera la marginea abisului si continuara sa mearga peste acea aproape-invizibila prelungire a autostrazii negre, cu tortele stralucind acum impotriva intunericului, luminindu-le calea. Mu­zica crescu in intensitate, in ciuda distantei, cu din ce in ce mai multe voci adaugate corului, in vreme ce garzile continuau sa se iveasca din acea furtuna scli­pitoare. Un tunet ocazional trecea din cind in cind, dar nu-i impiedica; nici vinturile care asaltau tortele nu izbuteau sa le stinga, din cite vedeam. Miscarea avea un efect hipnotic. Parca urmaream procesiunea de zile intregi, ani poate, ascultind cintecul pe care acum il recunosteam.

Deodata, un balaur tisni prin furtuna, si altul, si altul. Verzi si aurii si negri ca fierul vechi, i-am urmarit avintindu-se in inalturi, rasucindu-si capetele ca sa scuipe limbi de foc. Fulgerele sclipeau inapoia lor si erau coplesitori si magnifici si de o marime incalculabila. In apropierea lor veni o mica hoarda de bovine albe, scu­turind din capete si pufaind, izbind pamintul cu copitele. Calaretii treceau pe linga si printre ele, plesnind din bice lungi, negre.

Apoi sosi o procesiune de trupe cu adevarat bestiale dintr-o umbra cu care Amberul facuse uneori negot – greoaie, solzoase, cu gheare – cintind la niste instru­mente asemanatoare cimpoaielor, ale caror note ascutite veneau spre noi cu vibratie si patos.

Acestea marsaluira mai departe si mai venira alti purtatori de torte si alte trupe purtind culorile lor – din umbre atit apropiate, cit si indepartate. Le-am urmarit trecind si croindu-si drum in cerul indepartat, ca o migratie de licurici, avind drept destinatie acea citadela neagra numita Curtile Haosului.

Parca nu se mai sfirseau. Pierdusem orice notiune a timpului. Numai ca furtuna, straniu, nu inainta o data cu trupele. Imi pierdusem chiar cite ceva din simtul personalitatii, prins fiind in procesiunea care trecea pe linga noi. Acesta, stiam, era un eveniment care nu se va repeta niciodata. Fiinte zburatoare luminoase sagetau cerul deasupra coloanelor si altele intunecate pluteau mai sus.

Erau tobosari fantomatici, fiinte din lumina pura si un grup de masinarii plutitoare; am vazut calareti, invesmintati cu totii in negru, pe o varietate de fiare; un balaur parca ramase suspendat pe cer pentru o clipa, ca un fragment dintr-un foc de artificii. Si sunetele – potcoave si pasi, cintece si cimpoaie, tobe si trompete – se adunara intr-un val puternic care ne matura. Si iar, iar, iar peste podul de intuneric, pe deasupra procesiunii, cu luminile ei subliniind cimpul imens pe mare distanta.

Atunci, in timp ce privirea mi se deplasa inapoi de-a lungul acelor contururi, o alta forma se ivi din perdeaua scinteietoare. Era o caruta drapata toata in negru si trasa de cai negri. La fiecare colt se ridica un baston care degaja un foc albastru si deasupra se afla ceea ce nu putea fi decit un cosciug, invelit cu steagul nostru cu unicorn. Vizitiul era cocosat, cu vesminte purpurii si portocalii, si am stiut, chiar si de la distanta asta, ca era Dworkin.

Deci asta e, mi-am spus. Nu stiu de ce, dar cumva se potriveste, se potriveste sa calatoresti catre Vechiul Teritoriu. Au fost multe lucruri pe care trebuia sa ti le fi spus cind traiai. Pe unele dintre ele le-am zis, dar putine dintre cuvintele potrivite au fost rostite vreodata. Acum totul s-a terminat, pentru ca esti mort. La fel de mort ca toti cei care au venit inaintea ta in locul in care, curind, toti ceilalti vom urma. Imi pare rau. Dar de-abia dupa toti acesti ani, cind ti-ai luat un alt chip si o alta forma, am ajuns, in sfirsit, sa te cunosc, sa te respect, chiar am ajuns sa-mi placa de tine – cu toate ca si in forma asta ai fost un batrin ticalos. Oare personalitatea lui Ganelon a fost tot timpul a ta, cea reala, sau a fost doar o alta forma adoptata de dragul aparentelor, Batrine Schimbator-de-forme? Nu voi sti niciodata, dar imi place sa cred ca, in sfirsit, te-am vazut asa cum esti, ca am intilnit pe cineva care mi-a placut, pe cineva in care am putut avea incredere, si ca acela ai fost tu. Imi doresc sa te fi putut cunoaste mai bine, dar sint recu­noscator doar si pentru atit .

— Tata . ? rosti incet Julian.

— Voia sa fie dus dincolo de Curtile Haosului si in bezna finala atunci cind ii va fi sosit clipa, spuse Bleys. Asa mi-a spus cindva Dworkin. Dincolo de Haos si Amber, intr-un loc unde nu domneste nimeni.

— Si asa este, spuse Fiona. Dar exista ordine undeva, dincolo de acel zid prin care trec ei? Sau furtuna continua pentru vecie? Daca tata a izbindit, furtuna va trece, iar noi nu mai sintem in pericol. Dar, daca nu .

— Nu conteaza, am spus, daca a izbindit sau nu, pentru ca eu am reusit.

— Ce vrei sa spui? intreba ea.

— Eu cred ca a esuat, am spus, ca a fost distrus inainte de a repara vechiul Model. Cind am vazut aceas­ta furtuna venind – de fapt, am trecut printr-o parte din ea – mi-am dat seama ca s-ar putea sa n-ajung aici la timp cu Giuvaierul pe care mi-l trimisese dupa atitea stradanii. Brand incercase sa mi-l ia pe tot parcursul – ca sa creeze un nou Model, zicea el. Mai tirziu, asta mi-a dat o idee. Cind am vazut ca orice altceva n-are sorti de izbinda, am folosit Giuvaierul ca sa gravez un nou Model. A fost cel mai greu lucru pe care l-am facut vreodata, dar am reusit. Lucrurile ar trebui sa ramina laolalta dupa ce trece valul asta, fie ca noi supravietuim, fie ca nu. Brand mi-a furat Giuvaierul chiar cind completasem Modelul. Cind mi-am revenit dupa atacul lui, am reusit sa folosesc noul Model ca sa ma proiectez aici. Deci exista totusi un Model, indiferent ce s-ar mai intimpla.

— Dar, Corwin, spuse Fiona, daca tata a reusit?

— Nu stiu.

— Daca inteleg bine, spuse Bleys, din cele spuse mie de catre Dworkin, nu pot exista doua Modele distincte in acelasi univers. Cele din Rebma si Tir-na Nog'th nu conteaza, fiind doar reflectii .

— Ce s-ar putea intimpla? am spus.

— Cred ca ar fi o divizare, o aparitie a unei noi existente – undeva.

— Deci care ar fi efectele lui asupra noastra, acum?

— Fie o catastrofa totala, fie nici un efect, spuse Fiona. Pot sa aduc argumente pentru oricare varianta.

— Atunci ne aflam exact de unde am plecat, am spus. Ori lucrurile se vor distruge in scurt timp, ori se vor mentine.

— Asa se pare, spuse Bleys.

— Nu conteaza, daca nu vom mai fi aici dupa ce valul ajunge la noi, am spus. Si va ajunge.

Mi-am indreptat iar atentia spre cortegiul funerar. In urma carului isi facusera aparitia mai multi cala­reti, urmati de tobosari marsaluind. Apoi, fanioane si torte si un lung sir de infanteristi. Muzica inca se mai auzea, si departe, departe, deasupra abisului, se parea ca procesiunea ajunsese deja in citadela intunecata.

. Te-am urit atita vreme, te-am invinovatit pentru atitea lucruri. Acum s-a terminat si n-a mai ramas nici unul dintre aceste sentimente. In loc de asta, tu chiar m-ai dorit pe mine rege, o slujba pentru care – acum imi dau seama – nu sint potrivit. Inteleg ca am in­semnat ceva pentru tine, una peste alta. N-o sa le spun niciodata celorlalti. E indeajuns sa stiu doar eu. Dar niciodata nu voi mai gindi despre tine in acesti termeni. Deja imaginea ta devine neclara. Vad chipul lui Ganelon acolo unde ar fi trebuit sa fie al tau. A fost tovarasul meu. Si-a riscat viata pentru mine. El a fost tu, dar un tu diferit – un tu pe care nu-l cunosteam. Citor neveste si dusmani le-ai supravietuit? Ai avut multi prieteni? Nu cred. Dar au fost atit de multe lucruri despre care noi n-am stiut nimic. Nu m-am gindit nici­odata ca o sa te vad murind. Ganelon – tata – vechi prieten si dusman, iti urez drum bun. O s-o intilnesti pe Deirdre, pe care am iubit-o. Tu ti-ai pastrat misterul. Odihneste-te in pace, daca asta ti-e dorinta. Iti daruiesc acest trandafir ofilit pe care l-am purtat prin iad, pe care l-am aruncat in abis. Iti las trandafirul si culorile miscatoare din cer. O sa-mi fie dor de tine .

Intr-un tirziu, lunga procesiune se sfirsi. Ultimii marsaluitori isi facura aparitia prin perdeaua furtunii si isi continuara drumul. Fulgerele inca ardeau, ploaia continua sa cada si tunetul bubuia. Cu toate acestea, nu-mi aminteam ca vreun membru al procesiunii sa fi fost ud. Ramasesem la marginea abisului, urmarindu-i cum trec. Pe bratul meu era o mina. De cit timp era acolo, nu pot spune. Acum, ca trecerea se incheiase, mi-am dat seama ca furtuna inainta iar.

Rotatia cerului parca aducea si mai multa bezna deasupra noastra. In stinga mea am auzit voci. Se pare ca vorbeau de multa vreme, dar nu distingeam cuvin­tele. Mi-am dat seama ca tremuram, ca ma dureau toate cele, ca abia ma puteam tine pe picioare.

— Vino si intinde-te, spuse Fiona. Familia s-a im­putinat suficient pentru o singura zi.

Am lasat-o sa ma ia de pe marginea abisului.

— Oare mai conteaza? am intrebat. Cit timp crezi ca mai avem?

— Nu trebuie sa stam aici si sa asteptam, spuse. O sa traversam podul intunecat spre Curti. Deja le-am distrus apararea. S-ar putea ca furtuna sa nu ajunga atit de departe. S-ar putea sa se opreasca aici, linga abis. Oricum, ar trebui sa-l vedem pe tata.

Am incuviintat.

— S-ar parea ca n-avem de ales, decit sa ne facem datoria pina la capat.

Am incetinit pasul si am oftat. Ma simteam si mai slabit acum.

— Cizmele tale . spuse.

— Da.

Mi le scoase. Picioarele imi zvicneau.

— Multumesc.

— O sa-ti aduc ceva de mincare.

Am inchis ochii. Am motait. Prea multe imagini imi jucau in minte ca sa alcatuiasca un vis coerent. Cit a durat asta, nu stiu, dar un vechi reflex ma trezi la sunetul unui cal care se apropia. Apoi o umbra trecu prin dreptul pleoapelor mele.

Am ridicat privirea si am vazut un calaret infofolit, tacut, nemiscat. Eram privit.

I-am intors privirea. Nu se schitase nici un gest de amenintare dar in cautatura aceea rece era o nuanta de antipatie.

— Aici zace un erou, rosti o voce moale.

N-am spus nimic.

— Te-as putea ucide cu usurinta acum.

Atunci am recunoscut vocea, desi habar n-aveam de motivul din spatele sentimentului.

— Am dat peste Borel inainte de-a muri, spuse. Mi-a spus cit de rusinos l-ai invins.

Nu m-am putut abtine, nu m-am putut controla. Un chicotit uscat mi se ridica in git. Ca reactie la toate lucrurile prostesti care ma deranjau. Ar fi trebuit sa-i spun ca Borel era mai bine echipat si mai odihnit decit mine si ca venise cu chef de gilceava. Ar fi trebuit sa-i spun ca nu mai respect regulile atunci cind viata mi-e in pericol sau ca nu cred ca razboiul e o joaca. As fi putut sa spun o multime de lucruri, dar daca ea nu le stia deja sau nu voise sa le inteleaga, n-ar fi contat nici un pic. In afara de asta, sentimentele ei erau deja clare.

Asa ca i-am spus pur si simplu unul dintre marile adevaruri banale:

— In general, exista mai multe variante ale unei povesti.

— O sa ramin la cea pe care o am, imi spuse.

M-am gindit sa ridic din umeri, numai ca ma dureau prea tare.

— M-ai costat viata a doua dintre cele mai im­portante persoane din viata mea, spuse.

— Oh? am spus. Imi pare rau pentru tine.

— Nu esti ceea ce credeam. Eu mi te imaginam ca pe o fiinta cu adevarat nobila – puternic, totusi inte­legator si uneori blajin. Onorabil .

Furtuna, mult mai aproape acum, ardea in spatele ei. M-am gindit la o expresie vulgara si am rostit-o. O lasa sa treaca, ca si cind nu m-ar fi auzit.

— Acum o sa plec, spuse, inapoi la oamenii mei. Pina acum ai cistigat pe ziua de azi – dar acolo e Amberul.

Facu un gest catre furtuna. N-am facut altceva decit sa privesc. Nu la elementele dezlantuite. Ci la ea.

— Ma indoiesc ca a mai ramas ceva din noua mea loialitate la care sa renunt, continua ea.

— Ce stii despre Benedict? am intrebat moale.

— Nu . rosti si se rasuci. Se lasa tacerea. Apoi: Nu cred ca ne vom mai intilni vreodata, rosti, iar calul o purta spre stinga mea, in directia drumului negru.

Un cinic ar fi spus ca alesese pur si simplu sa treaca de partea a ceea ce ea considera acum a fi latura invin­gatoare, din moment ce Curtile Haosului ar fi putut supravietui. Pur si simplu nu stiam. Nu ma puteam gindi decit la ceea ce vazusem cind facuse gestul. Gluga ii alunecase si zarisem o clipa transformarea. Nu fusese o fata omeneasca acolo, in umbre. Dar am intors capul si am urmarit-o pina cind a plecat. Cu Deirdre, Brand si tata disparuti, si acum o despartire de Dara in aceste conditii, lumea era mult mai pustie – ce mai ramasese din ea .

M-am lasat pe spate si am oftat. De ce sa nu ramin aici, pur si simplu, cind ceilalti au plecat, sa astept ca furtuna sa ma mature, si sa dorm . sa ma evapor? M-am gindit la Hugi. Oare digerasem si fuga lui de viata o data cu carnea? Eram atit de obosit, incit parea calea cea mai simpla .

— Aici, Corwin.

Atipisem iar, desi doar pentru o clipa. Fiona era iar alaturi de mine cu provizii si o sticla. Mai era cineva cu ea.

— N-am vrut sa-ti intrerup audienta, spuse. Asa ca am asteptat.

— Ai auzit? am intrebat.

— Nu, dar pot banui, spuse, din moment ce a plecat. Uite.

Am sorbit putin vin, mi-am indreptat atentia spre carne, spre piine. In ciuda starii mele de spirit, toate aveau un gust bun.

— O sa plecam curind, spuse Fiona, aruncind o pri­vire spre furtuna turbata. Poti sa calaresti?

— Cred ca da, am spus.

Am mai luat o gura de vin.

— Dar s-au intimplat prea multe, Fi, i-am spus. Am amortit din punct de vedere emotional. Am evadat dintr-un sanatoriu intr-o lume de umbre. Am pacalit oameni si am ucis oameni. Am chibzuit si am luptat. Mi-am recapatat memoria si am incercat sa-mi fac ordine in viata. Mi-am gasit familia si am descoperit ca o iubesc. M-am impacat cu tata. Am luptat pentru regat. Am incercat tot ce stiu ca sa tin lucrurile laolalta. Acum se pare ca totul s-a prabusit si nu mai am suficient suflet ca sa jelesc mai departe. Am devenit nesimtitor. Iarta-ma.

Ma saruta.

— Inca nu sintem invinsi. O sa redevii tu insuti, spuse.

Am clatinat din cap.

— E ca in ultimul capitol din Alice, am spus. Daca strig „Nu sinteti decit un pachet de carti de joc!”, simt ca o sa zburam cu totii in aer, o mina de cartoane colorate. N-o sa merg cu voi. Lasati-ma aici. Oricum, eu nu sint decit jokerul.

— In clipa asta, eu sint mai puternica decit tine, spuse. O sa vii.

— Nu e corect, am rostit moale.

— Termina de mincat, zise. Mai e timp.

In timp ce mincam, ea continua:

— Fiul tau, Merlin, asteapta sa te vada. Mi-ar placea sa-l chem aici in clipa asta.

— Prizonier?

— Nu chiar. Nu a intrat in lupta. Tocmai a sosit cu putin timp in urma, cerind sa te vada.

Am incuviintat si Fiona pleca. Am abandonat min­carea si am mai luat o inghititura de vin. Tocmai deve­nisem agitat. Ce poti sa-i spui unui fiu in toata firea, cind de-abia ai aflat de existenta lui? Ma intrebam ce sentimente nutreste el fata de mine. Ma intrebam daca stie de hotarirea Darei. Cum trebuia sa ma comport cu el?

L-am urmarit apropiindu-se dintr-un loc in care se adapostisera rudele mele, undeva, departe, in stinga mea. Ma intrebam de ce ma lasasera singur in felul asta. Cu cit primeam mai multi vizitatori, cu atit parea mai clar. Ma intrebam daca aminau retragerea din cauza mea. Vinturile jilave ale furtunii cresteau in intensitate. Ma privea in timp ce inainta, fara nici o expresie pe chipul atit de asemanator cu al meu. Ma intrebam cum se simtea Dara acum, cind profetia ei despre distrugere parea a fi implinita. Ma intrebam, de fapt, care era relatia ei cu baiatul. Ma intrebam . multe lucruri.

Se apleca sa-mi stringa mina.

— Tata . spuse.

— Merlin. L-am privit in ochi. M-am ridicat in picioare, inca tinindu-i mina.

— Nu te ridica.

— E-n regula. L-am strins in brate, apoi i-am dat drumul. Ma bucur, am spus. Apoi: Bea ceva cu mine. I-am oferit vin, ca sa-mi maschez partial lipsa de cuvinte.

— Multumesc.

Lua vinul, bau un pic si mi-l inapoie.

— In sanatatea ta, am spus si am luat si eu o in­ghititura. Scuza-ma ca nu-ti pot oferi un scaun.

M-am lasat pe pamint. Facu la fel.

— Se pare ca nimeni nu stie exact ce-ai facut, spuse, cu exceptia Fionei, care a spus doar ca a fost foarte greu.

— Nu conteaza, am spus. Sint bucuros ca am reusit sa ajung pina aici, fie si numai pentru intilnirea asta. Povesteste-mi despre tine, fiule. Ce faci? Cum s-a purtat viata cu tine?

Privi in departare.

— N-am trait indeajuns ca sa fi facut prea multe, rosti.

Eram curios daca putea sa isi schimbe forma, dar m-am abtinut sa-l intreb acum. N-avea rost sa caut diferentele cind de-abia facusem cunostinta.

— Habar n-am cum e, am spus, sa cresti la Curti.

Zimbi pentru prima data.

— Si eu habar n-am cum ar fi fost oriunde altundeva, raspunse. Eram destul de diferit ca sa fiu lasat in pace mult timp. Am fost invatat lucrurile obisnuite pe care ar trebui sa le stie un gentleman – magie, arme, otra­vuri, calarie, dans. Mi s-a spus ca, intr-o buna zi, voi domni in Amber. Nici asta nu e adevarat, nu?

— E putin probabil in viitorul apropiat, am spus.

— Bun, raspunse. Acesta e lucrul pe care nu voiam sa-l fac.

— Ce vrei sa faci?

— Vreau sa traversez Modelul din Amber asa cum a facut mama, si sa dobindesc putere asupra Umbrei, astfel incit sa pot merge acolo si sa vad privelisti stranii si sa fac diverse lucruri. Crezi ca as putea? Am luat o sorbitura si i-am dat vinul.

— E destul de posibil, am spus, ca Amberul sa nu mai existe. Totul depinde de faptul daca bunicul tau a reusit in incercarea lui – iar el nu mai e pe aici ca sa ne spuna ce s-a intimplat. Oricum, intr-un fel sau altul, exista un Model. Daca supravietuim acestei furtuni, iti promit ca o sa-ti gasesc un Model, ca o sa te instruiesc si ca o sa am grija sa-l traversezi.

— Multumesc, spuse. Acum, vrei sa-mi povestesti despre calatoria ta aici?

— Mai tirziu, i-am spus. Ce ti-au povestit despre mine?

Privi in departare.

— Am fost invatat sa dispretuiesc multe lucruri legate de Amber, rosti intr-un tirziu. Apoi, dupa o pauza: Am fost invatat sa te respect, ca fiind tatal meu. Dar mi s-a reamintit ca faci parte din gruparea inamica. Inca o pauza. Imi amintesc vremea aceea cind patrulam, cind ai venit in locul asta, dupa lupta ta cu Kwan. Senti­mentele mele erau amestecate. Tu tocmai omorisei pe cineva pe care-l cunosteam, si totusi a trebuit sa admir atitudinea ta. M-am recunoscut in tine. Era ciudat. Voiam sa te cunosc mai bine.

Cerul se rotise complet si bezna era acum deasupra noastra, culorile trecind peste Curti. Inaintarea constanta a frontului furtunii era accentuata de toate acestea. M-am aplecat si mi-am luat cizmele, incepind sa le trag pe picior. Curind va sosi clipa in care va trebui sa ne retragem.

— Va trebui sa ne continuam conversatia la tine acasa, am spus. E timpul sa fugim din calea furtunii.

Se rasuci si examina elementele, apoi privi inapoi peste abis.

— As putea aduna niste ceturi, daca vrei.

— Unul dintre acele poduri miscatoare, ca cele pe care ai trecut in ziua in care ne-am intilnit?

— Da, raspunse. Sint cele mai convenabile. Eu .

Se auzi un strigat din directia rudelor mele. Cind le-am privit, n-am observat nimic amenintator. Asa ca m-am ridicat in picioare si am facut citiva pasi spre ei, Merlin ridicindu-se sa ma urmeze.

Atunci am vazut-o. O forma alba, parca izbind aerul si ridicindu-se din abis. Copitele din fata lovira, in sfirsit, marginea abisului, si urca si apoi ramase nemiscat, privindu-ne pe toti: Unicornul nostru.

Capitolul 13

Pentru o clipa, durerile si oboseala mea disparura. Privind forma alba, gratioasa, care statea dinaintea noastra, am simtit o usoara tresarire de speranta. O parte din mine dorea sa se napusteasca inainte, dar ceva mult mai puternic m-a facut sa stau nemiscat, in asteptare.

Cit timp am ramas astfel, n-as putea spune. De­desubt, pe povirnisuri, trupele se pregateau de drum. Prizonierii fusesera legati, caii incarcati, echipamentul asigurat. Numai ca aceasta imensa armata aflata in mars se oprise brusc. Nu era ceva normal in faptul ca isi dadusera seama atit de repede, dar fiecare cap pe care-l puteam zari era rasucit in directia asta, catre Unicornul de pe margine zugravit pe cerul acela salbatic.

Am devenit brusc constient ca vintul din spatele meu se linistise, desi tunetul continua sa rasune si sa explo­deze, iar flacarile fulgerelor aruncau umbre care dansau dinaintea mea.

M-am gindit la cealalta imprejurare in care vazusem Unicornul – la recuperarea trupului lui Caine din Umbra, la ziua in care pierdusem o lupta cu Gérard. M-am gindit la povestile pe care le auzisem . Oare chiar putea sa ne ajute?

Unicornul facu un pas inainte si se opri.

Era atit de frumos incit, intr-un fel, capatam curaj numai privindu-l. Raspindea un fel de sentiment dure­ros, totusi; era o frumusete de felul celor care trebuie luate in doze mici. Si, cumva, simteam inteligenta supranaturala din capul alb ca zapada. Imi doream foarte tare sa-l ating, dar stiam ca nu pot.

Unicornul privea pretutindeni. Ochii i se oprira asupra mea si, daca as fi fost in stare, as fi privit altundeva. Nu era posibil, totusi, si i-am intors privirea in care citeam o intelegere dincolo de a mea. Era ca si cum ar fi stiut totul despre mine si, in chiar clipa asta, intelegea totul despre incercarile mele recente – vazind, intelegind, posibil induiosindu-se. Pentru o clipa, am simtit ca vad ceva aducind a mila si a dragoste puternica in privirea lui – si, poate, o nuanta de umor.

Apoi intoarse capul si contactul se rupse. Am oftat fara sa vreau. In clipa aceea, in lucirea fulgerului, am crezut ca am zarit pentru o fractiune de secunda ceva stralucindu-i intr-o parte a gitului.

Mai facu un pas, si acum privea peste multimea rudelor mele, catre care ma indreptam. Cobori capul si scoase un mic nechezat. Izbi pamintul cu copita dreap­ta din fata.

L-am simtit pe Merlin alaturi de mine. M-am gindit la lucrurile pe care le-as fi pierdut daca totul s-ar fi sfirsit aici.

Facu citiva pasi de dans inainte. Isi scutura capul si-l inclina. Parca nu-i placea ideea de a se apropia de un grup atit de mare de oameni.

La pasul urmator, am zarit din nou stralucirea si chiar mai mult. O slaba scinteie rosie straluci prin blanita de pe git. Purta Giuvaierul Judecatii. Cum il recuperase, habar n-am. Si nici nu conta. Daca voia sa mi-l dea, simteam ca pot infringe furtuna – sau, cel putin, puteam sa ne adapostim pina trece.

Numai ca acea unica privire fusese indeajuns. Nu-mi mai acorda nici o atentie. Lent, cu grija, ca si cum ar fi fost gata sa se retraga la cea mai mica perturbare, inainta spre locul unde stateau Julian, Random, Bleys, Fiona, Llewella, Benedict si mai multi nobili.

Ar fi trebuit sa-mi dau seama ce se petrecea, dar n-am facut-o. Pur si simplu am urmarit miscarile moi ale fiarei cind isi croia drum inainte, trecind pe linga marginea grupului.

Se opri inca o data si inclina capul. Apoi isi scutura coama si se lasa in genunchi. Giuvaierul Judecatii atirna suspendat de cornul rasucit, auriu. Virful cornului aproape ca atingea persoana dinaintea careia inge­nunchease.

Deodata, cu ochii mintii, am vazut chipul tatalui nostru in ceruri, si cuvintele lui rasunara iar: „O data cu moartea mea, problema succesiunii va cadea asupra ta . N-am alta alegere decit sa las asta pe cornul Unicornului”.

Un murmur parcurse grupul si mi-am dat seama ca toti ceilalti se gindisera la acelasi lucru. Unicornul nu reactiona la aceasta perturbare, totusi, ci ramase o statuie moale, alba, parca nici macar nu respira.

Lent, Random intinse mina si scoase Giuvaierul de pe corn. Soapta lui ajunse pina la mine.

— Multumesc, rosti.

Julian isi scoase spada si o puse la picioarele lui Random, cind ingenunche. Apoi Bleys si Benedict si Caine, Fiona si Llewella. M-am alaturat lor. La fel facu si fiul meu.

Random ramase tacut multa vreme. Apoi:

— Accept loialitatea voastra, rosti. Acum ridicati-va cu totii.

Cind facuram asta, Unicornul se rasuci si topai. Se indrepta spre povirnis si disparu in citeva clipe.

— Nu m-am asteptat sa se intimple vreodata asa ceva, spuse Random, inca tinind Giuvaierul la nivelul ochilor. Corwin, poti sa iei chestia asta si sa opresti furtuna?

— E al tau acum, am spus, si nu stiu cit de intinsa e anomalia. Cred ca in starea in care ma aflu n-as fi in stare sa actionez indeajuns ca sa fim cu totii in sigu­ranta. Cred ca aceasta va trebui sa fie prima ta actiune in calitate de rege.

— Atunci va trebui sa-mi arati cum sa procedez. Credeam ca avem nevoie de un Model ca sa facem acordajul.

— Eu cred ca nu. Brand a precizat ca o persoana care e deja acordata poate acorda pe altcineva. De-atunci m-am tot gindit la asta si cred ca stiu cum sa procedez. Hai sa mergem undeva deoparte.

— Bine. Hai.

Deja in glasul si in atitudinea lui aparuse ceva nou. Se parea ca noul rol incepuse sa produca schimbarile. Ma intrebam ce fel de rege si regina vor deveni el si Vialle. Prea mult. Mintea mea se simtea disociata. Prea multe se petrecusera recent. Nu puteam cuprinde toate ultimele evenimente intr-un singur fragment de gindire. Voiam doar sa ma tirasc undeva si sa dorm douazeci si patru de ore. In loc de asta, l-am urmat intr-un loc unde inca mai mocnea un mic foc pentru gatit.

Scormoni in foc si arunca o mina de surcele. Apoi se aseza linga el si-mi facu semn cu capul. M-am dus si m-am asezat linga el.

— Apropo de chestia asta cu regele, spuse. Ce-o sa ma fac, Corwin? M-a prins total nepregatit.

— Ce sa faci? Probabil o treaba foarte buna, am raspuns.

— Crezi ca au fost multe resentimente?

— Daca au fost, nu s-au dat in vileag, am spus. Esti o alegere buna, Random. Atit de multe s-au petrecut recent . De fapt, tata ne-a protejat, poate mai mult decit ar fi trebuit? Evident, tronul nu mai e o delicatesa. Te asteapta o munca grea. Cred ca ceilalti au ajuns sa-si dea seama de asta.

— Si tu?

— Imi doream tronul numai pentru ca si Eric si-l dorea. La vremea aceea nu realizam asta, dar e adevarat. Era fisa cistigatoare intr-un joc pe care l-am jucat de-a lungul anilor. Sfirsitul unei vendete, de fapt. Si, pentru tron, l-as fi ucis. Acum sint fericit ca a gasit o alta cale de a muri. Semanam mai mult decit eram diferiti, el si cu mine. N-am inteles asta decit mai tirziu. Dar, dupa moartea lui, am cautat sa gasesc motive de a nu lua tronul. In cele din urma, m-am convins ca nu era ceea ce imi doream. Nu. Tu esti binevenit. Sa conduci bine, frate. Sint sigur ca o vei face.

— Daca Amber mai exista, rosti dupa un timp, o sa incerc. Hai sa ne lamurim cu chestia asta cu Giuvaierul. Furtuna se apropie deranjant de mult.

Am incuviintat si i-am luat piatra din mina. Am tinut-o de lant, cu focul in spate. Lumina patrunse; interiorul parea limpede.

— Apleaca-te mai aproape si uita-te in Giuvaier o data cu mine, am poruncit.

Ma asculta si, in timp ce priveam amindoi piatra, i-am spus:

— Gindeste-te la Model

Am inceput sa ma gindesc eu insumi la el, incercind sa ma concentrez ca sa-mi reamintesc curbele si virtejurile, liniile sale stralucind palid.

Mi s-a parut ca detectez o usoara fisura linga centrul pietrei. Am luat-o in considerare in timp ce ma gindeam la rasuciri, la curbe, la Valuri . Mi-am imaginat curen­tul care ma parcurgea de fiecare data cind incercam acel drum complicat.

Imperfectiunea din interiorul pietrei deveni mai distincta.

Mi-am indreptat vointa spre ea, privind-o in intre­gime, limpede. O senzatie familiara ma cuprinse in timp ce se petrecea asta. Era senzatia care ma cuprinsese in ziua in care ma acordasem cu Giuvaierul. Speram doar sa fiu destul de puternic acum ca sa trec inca o data prin experienta aceea.

Am intins mina si l-am prins pe Random de umar.

— Ce vezi? l-am intrebat.

— Ceva asemanator Modelului, rosti, numai ca pare a fi tridimensional. Se intinde pe fundul unei mari rosii .

— Atunci vino cu mine, am spus. Trebuie sa mergem acolo.

Din nou, acea senzatie de deplasare, ca o plutire la inceput, apoi cazind cu viteza crescinda catre sinuozi­tatile niciodata vazute in intregime ale Modelului, in interiorul Giuvaierului. Mi-am incordat vointa pentru inaintare, simtind prezenta fratelui meu alaturi, si stralucirea rubinie care ne invaluia se intuneca, deve­nind bezna unui cer noptatic limpede. Acest Model special se dezvolta cu fiecare bataie de inima zgomo­toasa. Intr-un fel, procesul parea mai usor decit fusese inainte – poate din cauza ca eu eram deja acordat.

Simtindu-l pe Random alaturi, l-am condus inspre acea forma familiara care se dezvolta, cu punctul de plecare devenind din ce in ce mai limpede. Deplasindu-ne in directia aceea, am incercat inca o data sa cuprind Modelul in intregime si m-am pierdut iar in ceea ce pareau a fi convulsiile sale extra-dimensionale. Curbe imense si spirale si trasee parca innodate se intindeau dinaintea noastra. Senzatia de veneratie pe care o sim­tisem mai devreme ma cuprinse si, undeva in apropiere, eram constient ca si Random simtea acelasi lucru.

Am inaintat catre sectiunea de inceput si am fost supti de catre aceasta. In jurul nostru totul era luminos, stralucitor, strabatut de scintei, iar noi eram atrasi in matricea luminii. De data asta, mintea imi era total absorbita de proces si Parisul parea a fi foarte departe .

O amintire din subconstient imi releva cele mai dificile sectiuni si mi-am folosit dorinta – vointa, daca vreti – ca sa ne grabim pe calea orbitoare, tragand putere fara incetare de la Random pentru a accelera procesul.

Era ca si cum am fi parcurs interiorul incandescent si intortocheat al unei scoici enorme. Doar ca trecerea noastra era fara sunet, iar noi insine eram puncte de constienta fara trup.

Viteza noastra parea sa se accelereze constant, la fel cum facea si o durere mentala pe care nu mi-o aminteam de la traversarea anterioara a Modelului. Poate ca era legata de oboseala mea sau de eforturile mele de a grabi lucrurile. Am spart barierele; eram inconjurati de ziduri ferme, curgatoare, de lumina. Acum ma simteam slabit, ametit. Dar nu-mi puteam permite luxul de a cadea in inconstienta, nici acela de a ne misca mai lent, avind furtuna atit de aproape. Din nou, cu regret, am extras putere de la Random – de data asta doar pentru a ramine in joc. Ne-am napustit inainte.

De data asta, n-am mai trecut prin senzatia de furnicatura cumplita, prin sentimentul ca sint realcatuit. Trebuie ca era un efect al acordajului meu. Trecerea precedenta imi daduse probabil o mica imunitate in acest sens.

Dupa o pauza nesfirsita, parca l-am simtit pe Random sovaind. Poate ca extrasesem prea mult din energiile lui. Am inceput sa ma intreb daca ii lasasem suficienta putere ca sa manipuleze furtuna, daca as mai putea lua energie de la el. Am hotarit sa nu mai extrag din resursele lui mai mult decit o facusem. Ne aflam deja pe calea cea buna. Trebuia sa fie in stare sa con­tinue fara mine daca se ajungea la asa ceva. Pur si simplu trebuia sa fac tot posibilul sa rezist. Mai bine sa ma pierd eu aici, decit amindoi.

Am continuat, cu simturile revoltindu-se, cu ame­teala revenind. Mi-am indreptat vointa spre inaintarea noastra si mi-am gonit orice altceva din minte. Se pare ca ne apropiam de capat, cind aparu o intunecare care stiam ca nu face parte din proces. Mi-am invins panica.

Nu era bine. M-am simtind disparind. Atit de aproa­pe! Eram convins ca ne aflam aproape de capat. Ar fi fost atit de usor sa .

Totul disparu in jurul meu. Ultimul lucru pe care l-am facut a fost sa imi dau seama ca Random era ingrijorat.

Sub picioarele mele era o stralucire portocalie si rosie. Eram prins in capcana vreunui iad astral? Am continuat sa privesc in vreme ce mintea mi se limpezea incet. Lumina era inconjurata de bezna si .

Se auzeau voci, cunoscute .

Lucrurile se limpezira. Zaceam pe spate, cu picioa­rele catre un foc de tabara.

— E-n regula, Corwin. E-n regula.

Vorbise Fiona. Mi-am intors capul. Statea pe pamint deasupra mea.

— Random . ? am spus.

— Si el e-n regula . tata.

Merlin era asezat in dreapta.

— Ce s-a intimplat?

— Random te-a adus inapoi, rosti Fiona.

— A functionat acordarea?

— El asa crede.

M-am straduit sa ma ridic in capul oaselor. Ea in­cerca sa ma impinga inapoi, dar m-am ridicat oricum.

— Unde e?

Imi indica din ochi.

M-am uitat si l-am vazut pe Random. Statea cu spatele spre noi, la vreo treizeci de metri departare, pe o iesitura din stinca, infruntind furtuna. Aceasta era acum foarte aproape si vintul ii biciuia hainele. Ful­gerele se incrucisau in fata lui. Tunetul bubuia aproape constant.

— De cit timp . e acolo? am intrebat.

— Doar de citeva minute, raspunse Fiona.

— Vreau sa zic, de cit timp . de la intoarcerea noastra?

— Nu, rosti ea. Tu ai fost inconstient destul de mult. Random a vorbit mai intii cu ceilalti, apoi a ordonat retragerea trupelor. Benedict le-a dus spre drumul negru. Acum il traverseaza.

Am rasucit capul.

De-a lungul drumului negru era miscare, o coloana intunecata indreptindu-se spre citadela. Fire de voal pluteau intre noi; in departare erau citeva scintei, linga scheletul intunecat. Deasupra, cerul se inversase total, noi situindu-ne linga jumatatea intunecata. Din nou, am avut strania senzatie de a fi fost acolo cu mult, mult timp in urma, ca sa vad ca acesta, mai degraba decit Amber, era adevaratul centru al creatiunii. Am incercat sa prind fantoma unei amintiri. Se evapora.

Am cercetat intunecimea luminata de fulgere din jurul meu.

— Toti . au plecat? i-am spus Fionei. Tu, eu Merlin, Random – noi sintem singurii ramasi aici?

— Da, spuse Fiona. Vrei sa-i urmezi acum?

Am clatinat din cap.

— Ramin aici cu Random.

— Stiam c-o sa spui asta.

M-am ridicat in picioare cind spuse asta. La fel facu si Merlin. Fiona batu din palme si un cal alb veni spre ea in buiestru.

— Nu mai ai nevoie de serviciile mele, rosti. Asa ca o sa ma alatur celorlalti in Curtile Haosului. Linga stincile acelea se afla priponiti niste cai pentru tine. Facu un gest. Vii, Merlin?

— O sa stau cu tatal meu si cu regele.

— Asa sa fie. Sper sa te vad acolo curind.

— Multumesc, Fi, am spus.

Am ajutat-o sa incalece si am urmarit-o cum se indeparteaza.

M-am asezat din nou linga foc. L-am urmarit pe Random, care statea nemiscat, infruntind furtuna.

— Sint multe provizii si vin, spuse Merlin. Sa-ti aduc ceva?

— Buna idee.

Furtuna era atit de aproape incit as fi putut ajunge la ea mergind citeva minute. Inca nu puteam spune daca stradaniile lui Random avusesera vreun efect. Am oftat din greu si mi-am lasat mintea sa zburde.

Gata. Intr-un fel sau altul, toate stradaniile mele incepind de la Greenwood erau gata. Nu mai era nevoie de razbunare. Nu. Aveam un Model intact, poate chiar doua. Cauza tuturor necazurilor noastre, Brand, era mort. Orice ramasita a blestemului meu urma sa fie stearsa de convulsiile masive care maturau Umbra. Iar eu imi dadusem toata silinta sa imi rascumpar greselile. Gasisem in tatal meu un prieten si ajunsesem la o intelegere cu el inainte de moarte. Aveam un nou rege, cu aparenta binecuvintare a Unicornului, si ii pro m privit inca o data catre Random si furtuna. Am luat o gura de vin si m-am ferit de vint cu mantia.

— De ce nu? am spus. Daca ai rabdate sa asculti o poveste lunga, vreau sa zic . Presupun ca cel mai bun loc sa incep e Spitalul Particular din Greenwood, pe umbra Pamint a exilului meu. Da .

Capitolul 14

Cerul se rotea si iar se rotea in timp ce vorbeam. Infruntind vijelia, Random triumfa. Furtuna se sparse inainte de noi, ca si cum ar fi fost despicata de lama unei securi gigantice. Se rostogoli de fiecare parte, prelingindu-se in cele din urma spre nord si spre sud, se stinse, se pierdu, disparu. Peisajul pe care il mascase dainuise si, o data cu el, se duse si drumul negru. Merlin imi spune ca asta totusi nu e o problema, pentru ca va aduna el o panglica de voal atunci cind va sosi clipa sa traversam.

Random a adormit acum. Tensiunea a fost imensa. In repaus, nu mai arata ca pe vremuri – fratele mai tinar, obraznic, pe care ne facea placere sa-l chinuim – ci are pe chip riduri pe care nu le remarcasem nicio­data inainte, semne ale unei anume profunzimi careia nu-i dadusem atentie. Poate ca parerea mea e influen­tata de evenimentele recente, dar parea cumva mai nobil si mai puternic. Oare un rol nou provoaca o anume alchimie? Numit de catre Unicorn, uns de furtuna, parca intr-adevar avea o fizionomie regeasca, chiar si in somn.

Am dormit – chiar si Merlin motaie acum – si imi place sa fiu pentru un timp, inainte de trezirea lui, singurul punct de constienta pe acest pisc de la mar­ginea Haosului, privind inapoi spre o lume care a supravietuit, o lume care a fost curatata, o lume care dainuie .

Probabil ca am lipsit de la inmormintarea tatei, trecerea lui intr-un loc fara nume, dincolo de Curti. Trist, dar n-am puterea sa ma misc. Si totusi, am vazut ceremonia mortii lui si port in suflet o parte a vietii sale. Mi-am rostit adio-urile. El ar intelege. Si adio, Eric. O spun dupa atita timp, in acest fel. Daca ai fi trait pina acum, conflictul dintre noi s-ar fi sfirsit. Poate chiar am fi devenit prieteni intr-o buna zi, o data eliminate toate cauzele neintelegerii noastre. Dintre toti, tu si cu mine semanam mai mult decit oricare alta pereche din familie. In afara de, intr-un fel, Deirdre si cu mine . Dar lacrimile pentru ea s-au uscat demult. Adio iar, totusi, draga surioara, vei trai mereu undeva in inima mea.

Si tu, Brand . Imi amintesc de tine cu amaraciune, frate nebun. Aproape ca ne-ai distrus. Aproape ca ai darimat Amberul de pe pozitia lui semeata de pe coama Kolvirului. Ai fi zdrobit toate Umbrele. Aproape ca ai distrus Modelul si ai reproiectat universul conform propriei tale imagini. Ai fost nebun si rau si ai ajuns atit de aproape de realizarea dorintelor tale incit tremur si acum. Ma bucur ca ai disparut, ca sageata si abisul te-au chemat, ca nu mai patezi locurile oamenilor cu prezenta ta, ca nu mai respiri aerul dulce al Amberului. Imi doresc sa nu te fi nascut niciodata si, daca asta nu se poate, sa fi murit mai devreme. Destul! Gindind astfel devin prea meschin. Ramii mort si nu-mi mai tulbura gindurile.

Va impart ca pe o mina de carti de joc, frati si surori. E si dureros sa generalizez asta, dar voi – eu – noi – parca ne-am schimbat si, inainte de a intra din nou in joc, am nevoie de o panorama finala.

Caine, nu te-am placut niciodata si inca nu am incredere in tine. M-ai insultat, m-ai tradat si chiar m-ai injunghiat. Sa lasam asta. Nu-mi plac metodele tale, totusi nu pot nega loialitatea ta de data asta. Deci, pace.

Sa lasam noua domnie sa inceapa fara dusmanie intre noi.

Llewella, tu ai o putere pe care recenta situatie nu te-a pus in postura de a o exercita. Pentru asta, iti sint recunoscator. Uneori e placut sa iesi dintr-un conflict nesupus incercarilor.

Bleys, pentru mine esti inca o silueta invesmintata in lumina – viteaz, exuberant si temerar. Pentru prima, respectul meu, pentru a doua, zimbetul meu. Iar ultima pare a fi fost cel putin temperata in ultima vreme. Bun. Stai departe de conspiratii in viitor. Nu ti se potrivesc.

Fiona, tu te-ai schimbat cel mai mult. Trebuie sa inlocuiesc un sentiment nou cu unul vechi, printesa, intrucit, pentru prima oara, am devenit prieteni. Ai toata dragostea mea, vrajitoare. Iti datorez multe.

Gérard, frate greoi, demn de incredere, poate ca nu ne-am schimbat toti. Ai fost tare ca o stinca si ai fost constant in credinta ta. Sper sa nu mai poti fi inselat atit de usor. Sper sa nu ma mai lupt niciodata cu tine. Pleaca pe mare cu vasele tale si respira aerul sarat si curat.

Julian, Julian, Julian . Oare te-am cunoscut vreo­data cu adevarat? Nu. Probabil ca magia verde a Ardenului a inmuiat acea veche vanitate in timpul lungii mele absente, lasind o mindrie mai intemeiata si ceva ce as numi bucuros cinste – un lucru diferit de indu­rare, precizez, dar ceva in plus la personalitatea ta, pe care nu l-as desconsidera.

Si, Benedict, zeii stiu ca devii mai intelept pe masura ce timpul isi croieste calea spre entropie, si totusi inca neglijezi exemplele unice ale speciei in cunoasterea oamenilor. Poate ca o sa te vad zimbind, acum, cind batalia s-a sfirsit. Odihneste-te, razboinicule.

Flora . Mila, se spune, incepe acasa. Nu pari a fi diferita acum fata de cum te stiam cu mult inainte. E doar un vis sentimental sa te privesc pe tine si pe ceilalti asa cum o fac, trecind in revista bilanturile, cautind credite. Nu sintem dusmani, nici unul dintre noi, acum, si asta ar trebui sa fie de-ajuns.

Si barbatul invesmintat in negru si argintiu, cu trandafirul sau de argint? I-ar placea sa creada ca a invatat cite ceva despre incredere, ca si-a spalat ochii intr-un izvor limpede, ca si-a slefuit un ideal sau doua. Nu conteaza. S-ar putea sa fie doar un intrus cu gura mare, talentat numai in arta minora a supravietuirii, orb asa cum numai temnitele l-au cunoscut in privinta nuantelor subtile ale ironiei. Nu conteaza, las-o asa, asa sa fie. Poate ca niciodata nu voi fi multumit de el.

Carmen, voulez-vous venir avec moi? Nu? Atunci adio si tie, Printesa a Haosului. Ar fi putut fi distractiv.

Cerul se roteste iar, si cine ar putea spune ce fapte scoate la iveala lumina lui de vitraliu? Pasienta a fost jucata. Acolo unde am fost noua, acum sintem sapte si un rege. Totusi Merlin si Martin sint cu noi, alti jucatori in jocul care continua.

Puterea imi revine atunci cind privesc cenusa si ma gindesc la calea pe care am apucat-o. Drumul din fata ma intriga, de la iad la „aleluia”. Mi-am recapatat vederea, amintirile, familia. Si Corwin va fi mereu Corwin, chiar si la Judecata de Apoi.

Merlin se trezeste acum, si asta e bine. E timpul sa trecem la treaba. Sint lucruri de facut.

Ultima actiune a lui Random dupa ce a invins furtuna a fost sa mi se alature, extragind putere din Giuvaier, ca sa-l contacteze pe Gérard prin Atuul sau. Cartile sint din nou reci, si umbrele sint ele insesi din nou. Amber este in picioare. Au trecut ani de cind l-am parasit, si poate se vor mai scurge multi pina voi reveni. Ceilalti probabil ca s-au transportat deja acasa prin Atuuri, asa cum a facut Random, ca sa-si indeplineasca indatoririle. Dar acum eu trebuie sa vizitez Curtile Haosului, pentru ca am spus ca o voi face, pentru ca s-ar putea sa fie nevoie de mine chiar si aici.

Ne pregatim echipamentul acum, Merlin si cu mine, si in curind va croi un drum pentru noi.

Cind totul va fi dus la bun sfirsit in acel loc, cind Merlin va fi traversat Modelul si va fi plecat sa isi revendice lumile, mai e o calatorie pe care trebuie s-o fac. Trebuie sa merg in locul unde am plantat creanga batrinului Ygg, sa vizitez copacul care a crescut din ea. Trebuie sa vad ce s-a ales din Modelul pe care l-am trasat in zgomotul porumbeilor de pe Champs-Elysees. Daca ma va conduce in alt univers, asa cum cred acum ca se va intimpla, trebuie sa merg acolo, sa vad ce am creat.

Drumul se intinde inaintea noastra, indreptindu-se spre Curtile din departare. A sosit timpul, incalecam si plecam.

Calarim acum peste bezna unui drum care arata ca tifonul. Citadela dusmana, natiune cucerita, capcana, casa a stramosilor . O sa vedem. O sclipire slaba de pe parapet si balcon. S-ar putea chiar sa ajungem la timp pentru o inmormintare. Imi indrept spatele si imi sla­besc spada in teaca. O sa ajungem acolo in scurt timp.

Adio si bun gasit, ca intotdeauna.miseseram loialitate. Mi se paruse un lucru sincer. Ma reconciliasem cu toata familia. Simteam ca-mi facusem datoria. Nimic nu ma mai urmarea acum. Ispravisem cu motivele si eram mai aproape ca oricind de pace. Cu toate astea adunate, simteam ca, daca trebuia sa mor acum, era in regula. N-as fi protestat atit de tare pe cit as fi facut-o oricind inainte.

— Esti cu mintea departe de-aici, tata.

Am incuviintat, apoi am zimbit. Am acceptat ceva de mincare si am inceput sa mestec. Intre timp, obser­vam furtuna. Inca prea devreme ca sa fiu sigur, dar parea ca nu mai inainta.

Eram prea obosit ca sa dorm. Sau ceva de genul asta. Durerile incetasera si ma cuprinsese o amorteala mi­nunata. Ma simteam ca si cum as fi fost infasurat in bumbac cald. Evenimente si amintiri vagi continuau sa-mi tina treaz mecanismul mental. Era, in multe feluri, o senzatie delicioasa.

Am terminat de mincat si am intretinut focul. Am sorbit vinul si am urmarit furtuna ca o fereastra in­ghetata in fata unui spectacol de artificii. Viata era frumoasa. Daca Random izbutea sa goneasca furtuna, urma sa ma indrept miine spre Curtile Haosului. Nu puteam spune ce ma asteapta acolo. Poate va fi o capcana gigantica. O ambuscada. O smecherie. Am gonit gindul. Cumva, in clipa asta, nici nu conta.

— Incepusesi sa-mi povestesti despre tine, tata.

— Da? Nu-mi amintesc ce-am spus.

— Mi-ar placea sa te cunosc mai bine. Spune-mi mai multe.

Am pocnit din buze si am dat din umeri.

— Atunci despre asta. Facu un gest. Despre tot conflictul asta. Cum a inceput? Ce rol ai avut tu in asta? Fiona mi-a spus ca ai locuit in Umbra multi ani, fara memorie. Cum ti-ai recapatat-o si cum i-ai localizat pe ceilalti si cum ai revenit in Amber?

Am chicotit. A