Casa de vacanta de Balin Feri

Era simbata dimineata, asa ca stateam tolanit pe o terasa la marginea parcului si imi savuram cafeaua. Lumea dormea inca, rareori trecea cite o masina pe drum, putinii trecatori ce iesisera sa dea ochii cu noua zi pareau inca adormiti si pina si vrabiutele din parc pareau sa motaie.
M-am uitat iarasi la ceas, stateam deja de un sfert de ora si nici urma de Daniel, desi m-a trezit spunind ca vrea urgent sa-mi vorbeasca. Pina la urma se pare ca nu era chiar atit de urgent .

Ma batea deja gindul sa ma intorc acasa si sa mai trag un pui de somn, cind a oprit un taxi si a coborit prietenul meu. Mi-a fost de ajuns sa-i arunc o privire cit sa-mi dau seama ca nu inchisese ochii de cel putin doua zile, avea trasaturile obosite si cu cele doua cearcane accentuate ar fi fost primit fara rezerve la orice zoo pe post de panda. Nici macar o privire nu mi-a aruncat pina nu si-a primit cafeaua comandata si nu a sorbit o gura sanatoasa. Ii tremurau miinile intr-un asemenea hal incit reusise sa-si scoata tigara din pachet de-abia la a treia incercare. Dupa citeva fumuri inspirate pina in fundul plaminilor paru in sfirsit mai relaxat, s-a lasat pe spate si a inceput cu scuzele de rigoare:

 - Iarta-ma ca te-am dat jos din pat la prima ora, dar trebuie neaparat sa-ti vorbesc. Fii atent, ti s-a intimplat vreodata sa simti ca iti pierzi mintile? Hei, nu ride, serios ca nu-i de ris!

S-a oprit o clipa din vorbit aruncind o privire imprejur cautind parca ceva, a ris apoi nervos.

- Inca tot astept sa apara de undeva astia de la camera ascunsa. Fii atent. Tii minte ca ti-am povestit acum vreo jumatate de an ca am gasit un teren de cinci-sase hectare ?

Am dat din cap aprobator, doar ma batuse la cap citeva zile sa-l cumparam impreuna.

- Ei bine, am cumparat pamintul acela. O zona superba, padurea acopera cam doua hectare, la marginea proprietatii trece un piriu, localnicii spun ca se pot prinde pastravi. Ma rog, nu despre asta vreau sa-ti vorbesc. Am fost pe acolo acum doua luni, doar in trecere, atit cit sa ma asigur ca nu s-au apucat localnicii sa-mi taie din padure. Toate erau cit se poate de in regula, ma gindeam atunci la cit voi avea de umblat si cita spaga va trebui sa dau pina sa obtin autorizatiile necesare sa-mi ridic acolo o cabana . Uite ca pina la urma nu trebuie sa umblu deloc. Acum trei zile, cind am ajuns acasa seara, am gasit in posta o amenda. Zdravana. Am ris fiind convins ca e o greseala, eu nu am construit niciodata nimic, cu atit mai putin fara autorizatie. Asa ca alaltaieri m-am dus la primarie si m-am luat de aia facindu-i in toate felurile intr-un discurs in care termenul cel mai frecvent si mai putin jignitor a fost cel de incompetent. Cind eram mai pornit, apare de undeva un functionar si-mi pune in mina o poza, uite asta.
M-am uitat la poza. O casa cu etaj, usa de stejar sculptat la intrare, terasa, geamuri termopan cu rame din lemn sau o imitatie foarte nimerita. In spatele casei, la citiva metri, se vedea padurea.

- Pentru casa asta am luat eu amenda. A fost construita pe terenul meu. Ieri m-am suit in masina si m-am dus pina acolo. Localnicii sustin ca ei nu au vazut pe nimeni si ca nici nu tin minte sa fi urcat incolo masini cu materiale. Chiar mai mult, vacarul satului sustine sus si tare ca acum doua saptamini inca nu era nici o casa pe acolo, trecuse cu ciurda si ar fi observat. Nea Vasile, dulgherul, tu nu-l cunosti, zice ca acum citeva zile, sa tot fie vreo zece, a vazut o lumina pe acolo. L-am luat la intrebari, asa am aflat ca de fapt vazuse ceva intr-o noapte, o lumina care venea de undeva dinspre apus si cazuse printre copaci. Am intrebat si pe altii, dar tot ce au facut a fost sa ma lamureasca in privinta lui nea Vasile. De cind s-a pensionat bea cam mult, asa i se intimplase si sa se intilneasca intr-o noapte in fata casei cu parintele Ieremia, ala de-a murit cu 20 de ani in urma si dupa cum sustine fostul dulgher, acest amanunt nu l-a impiedicat pe bunul parinte sa stea intreaga noapte cu el la baut de tuica de pruna si jucat filcau. Cert este ca exista casa. Cineva a construit-o, chiar daca nu se stie cine, cind si de ce. Am cerut un hirlet si o lopata de la primarul satului, este un om de buna-credinta desi el a fost cel care informase autoritatile judetene de aparitia unei case pe deal. M-am intors la casa si am sapat o groapa de aproape un metru, chiar linga perete. Ce te uiti asa la mine? Voiam sa gasesc urme de moloz, de mizerie, ceva ramas de pe urma santierului si acoperit cu pamint inainte de a fi plantata iarba inapoi. Nici o urma. Chiar mai mult, casa nu are fundatie. Sub casa este pamintul intact si chiar si iarba e acolo inca, atita tot ca s-a ingalbenit de cind sta fara lumina. E ca si cum ar fi asezat cineva casa de-a gata. Inauntru este chiar si mobila, aranjata cu gust. Casa este legata la apa, am facut si pipi si, din reflex, am tras apa. Curge. Apa curata, limpede, desi nu iese nicaieri nici o teava afara, daca nu cumva au sapat o fintina sub casa si au bagat un hidrofor. Functioneaza si canalizarea desi nici conducta de scurgere nu iese pe nicaieri si nici nu am vazut sa se fi sapat undeva un put colector. Iti mai zic? Arde lumina. Casa e legata la curent, firma de electricitate nu stie nimic, nu au nici o retea in apropiere, inauntru in casa nici pomeneala de generator. Asa ca m-am intors aseara chiar mai nelamurit decit am fost dimineata. De asta ma si gindisem ca o fi o gluma facuta de cine stie cine. Pina una alta, trebuie sa ma duc sa platesc amenda, ori sa-i las pe cei de la primarie sa demoleze constructia. Oricum voiam sa fac acolo o cabana, ceva in genul asteia, asa ca o voi pastra, ramine sa ma inteleg cumva cu firma care s-a ocupat de constructie, asta pe cind s-o arata cineva la fata.
 Pai da, asta-i bunul meu prieten Daniel Cercel. Are noroc ca nimeni altul. Cumpara un teren si cineva din greseala ii construieste o casa. Doamne, de ce nu ma pacaleste si pe mine lumea asa?

- Am fost atent, Daniel, impresionanta poveste. Ce nu inteleg eu este motivul pentru care a trebuit sa fiu dat jos din pat la prima ora. Ce voiai? Sa te consolez ca te-ai ales cu o casa de vacanta? Sa te felicit?
- Hai mai, de ce esti asa? Eu am vrut sa-ti povestesc pentru ca sincer ma nelinisteste ceva. Stii bine ca nu-mi plac surprizele si daca e sa am noroc, atunci prefer sa cistig bani la loterie si sa-mi construiesc o casa asa cum vreau eu. Treaba asta imi pare dubioasa si nu vreau sa am de-a face cu ea.

- Vinde-o. Dupa ce platesti amenda, daca obtii si autorizatiile necesare cit sa fii cu actele in regula, o pui in vinzare, doritori se gasesc.

- Sa stii ca asa am sa fac. Este ceva in neregula cu toata treaba asta. Nu sint eu nici bisericos, nici nu cred in fantome, nici macar in cele de preosi, nu am nici o treaba cu stiintele, cu atit mai putin cu cele care incep cu para . si nu am citit o carte sf niciodata, dar treaba asta nu-mi place. Tu simti cind cineva te priveste? Eu senzatia asta am avut-o cind am intrat in casa aia si .

Am asteptat sa continue, dar se pierduse in ginduri. Dupa citeva minute si-a ridicat iarasi privirea spre mine si am fost surprins sa vad in ochii prietenului meu ca se simte haituit.

 - Si ce?

A tacut o buna bucata de vreme, apoi s-a intins si si-a pus mina peste mina mea.

- Ma cunosti de o viata, am copilarit impreuna, am facut toate traznaile din tinerete impreuna. Am fost la nunta ta si am fost de fata si cind ai divortat. Tu mi-ai fost nas si mi-ai botezat copilul. Imi esti mai apropiat decit fratele, asa ca te intreb pe tine, spune-mi, crezi ca e posibil sa fiu nebun? Sa sufar de halucinatii? Exista vreo boala care sa se manifeste prin a vedea lucruri imposibile?

- Din cite stiu eu, nu esti nebun, altfel nu ai fi prietenul meu. In privinta bolilor, ce-as putea sa spun? Exista de toate felurile, de le-ar lua ala cu cornite. De ce ma intrebi?

- Fii atent, iti spun ceva, dar daca vei ride de mine, iti promit ca nu mai vorbesc cu tine toata viata.

- Mai sa fie, e chiar asa de grava treaba?

- Da, este. Pentru mine este. Daca ai fi fost tu in locul meu ai considera si tu la fel.

- Bine, bine, promit ca nu rid.

- Mda, vad ca deja rizi si inca nici nu am spus nimic. Treaba ta, eu te-am avertizat. Iti spun pentru ca numai in tine ma pot increde. Casa aia traieste.

Sincer, nu mi-a venit sa rid. Il vedeam mult prea tulburat pe Daniel, asa ca, in loc sa zimbesc, am simtit cum mi se ridica parul pe ceafa.

- Cum adica traieste?

- Ti-am zis ca am sapat linga perete? Chiar linga perete, ajunsesem la aproape un metru in adincime. Poate as mai fi sapat, dar m-am oprit din cauza ca . din cauza ca .

A tras adinc aer in plamini, dar cuvintul tot nu voia sa iasa. Nu l-am vazut asa agitat niciodata. Parca era alt om, nu cel pe care il cunosteam de atita vreme. Pina la urma s-a adunat si chiar daca se bilbiia ingrozitor, ceea ce nu mai observasem la el in nici o alta ocazie, a continuat:

- Di-din ca-ca-cau cauza ca sss-a s-a mis-mis-mis . miscat.

- Cine s-a miscat?

- Ca-ca-casa.

- Mai sa fie! Cum s-a miscat? Ca la cutremur?

Nu mi-a raspuns multa vreme. Si-a aprins alta tigara, a mai baut o gura de cafea si m-a privit vreme indelungata. Cind a deschis iarasi gura, parea sa fi depasit momentul de criza.

 - Da, ceva in genul acela. Nu stiu sigur daca se miscase atunci ori mi s-a parut, in orice caz sarisem afara din groapa si nu mi-a venit sa mai intru la loc. Mi-am zis ca sigur mi s-a parut numai, asa ca am lasat lopata din mina si am intrat in casa. Usa era deschisa, avea o incuietoare, dar nu era nici o cheie. Am cautat destul de mult cind m-am decis sa plec, dar degeaba. Asa ca am lasat usa deschisa cum am gasit-o.

 - Bine mai, dar daca ti s-a parut numai ca s-a miscat, atunci de ce erai asa speriat?

 - Tocmai aici e buba. Cind am iesit afara m-am convins ca se miscase. Ma dusesem sa iau lopata si hirletul pentru a le inapoia primarului, erau acolo unde le lasasem, linga groapa. M-am apucat s-o acopar, chiar aruncasem vreo trei-patru lopeti pina sa-mi pice fisa si sa plec in graba de-acolo. Am fugit in asa hal incit am uitat pina si de masina, o lasasem la marginea piriului.

- De ce anume ti-ai dat seama? De ce ai fugit? Zi, dom’le, odata, ca-mi scoti peri albi.

- A, da, de ce am fugit . Casa era la patru-cinci metri de groapa. Cit am fost inauntru s-a dat mai incolo.

- Cum dracu’? Hai mai, fii serios! Chiar vrei sa cred asa ceva?

Era serios, al naibii de serios, chiar speriat bine.

 - Eu speram nu numai sa ma crezi, ci chiar sa-mi dai vreo explicatie logica. Casa s-a dat mai incolo, nu glumesc. A ramas o portiune de citiva metri patrati de iarba galbena intre groapa si casa. Uite, stiu ca este ceva incredibil, si daca tu mi-ai fi povestit asa ceva, nici eu nu credeam. Stiu ca asa ceva este imposibil, dar atunci cind vezi cu propriii ochi e mai greu sa spui ca nu se poate.

Eseu: Secventa narativa - unitatea structurala de baza este propozitia Referat: Limba literara - aspectul cel mai ingrijit al limbii nationale

Trebuia sa-l linistesc cumva, asa ca i-am servit o explicatie care, la o analiza oarecare, nu ar fi rezistat, eram insa convins ca Daniel ma va crede, nu de alta, dar el voia cu disperare sa creada orice, numai inexplicabilul nu.

- Stii, daca stau sa ma gindesc, de fapt este posibil. Am auzit de un caz ceva asemanator. Un tip oarecare avea o casa, tot asa, fara fundatie. Solul era unul dificil, un amestec de argila si loess, argila in contact cu apa se umfla, loess-ul in schimb are contractii atit de mari, incit se numesc deja prabusiri. Asa ca omul plecase la serviciu dimineata si seara cind s-a intors acasa si-a gasit casa la aproape zece metri, alunecase jos de pe deal.

- Sa stii ca asta trebuie sa fie! Este putin in panta locul si acolo. Cum de nu m-am gindit la asta! Am tras o sperietura sora cu moartea si uite ca pina la urma se dovedeste ca numai din prostia mea .

L-am lasat pe Daniel sa creada povestea asta, eu cazusem insa pe ginduri. Am mai povestit citeva minute despre una-alta, apoi am pornit spre casa. Ma gindeam daca nu cumva ar fi trebuit sa-mi tirasc prietenul pina la spital sa i se faca niste analize. Pe de alta parte, ma gindeam si ca nu ar strica sa fac o vizita la casa aia, nu era foarte departe, in trei ore cu masina ajungeam fara probleme, in ciuda faptului ca drumul incolo era vai de mama lui. Pina la urma m-am luat cu altele si cind mi-am amintit, dupa aproape o luna parca, nu mai avea nici un sens sa ma plimb pina acolo.

A urmat o perioada de citeva saptamini de liniste in privinta casei. Daniel reusise sa rezolve intreaga hirtogarie, avea acum totul in regula. Explicatia data de mine il linistise, dar se ferea totusi sa mai treaca prin zona. A tot asteptat sa apara constructorii, dar degeaba, nimeni nu venise sa revendice lucrarea. Mi-a zis intr-o zi la telefon ca a pus casa in vinzare si asteapta eventualele oferte.

A si aparut pina la urma un cumparator, un oarecare domn Petrescu, mare avocat prin capitala. Deocamdata nu au vorbit de pret, nu de alta, dar de-abia in weekend putea veni acesta sa vada despre ce-i vorba. Daniel, dupa cum tinuse sa ma informeze, spera sa-i insotesc, iar eu nu aveam nimic impotriva.

Doua zile, atit am stat in satul acela din Apuseni. Aer curat, oameni primitori si mincare sanatoasa. Ne-am cazat la hanul din capatul satului, l-am vizitat pe domnul primar, am fost ospatati cu piine prospat scoasa din cuptor, slanina, ceapa si brinza, asa cum se cuvine. Mi-a picat mai bine decit orice bucate alese de la cel mai select restaurant. Liniste cit cuprinde si eterna toropeala din satele noastre, nu degeaba spunea Blaga ca vesnicia s-a nascut la sat, aici toate par sa dureze de cind e lumea si sint convins ca toate la fel vor ramine chiar si cind lumea nu va mai fi. Un loc atit de frumos, incit chiar ma batea gindul sa-i propun lui Daniel sa-mi vinda mie casa. Nu aveam eu toti banii necesari, dar i-as fi dat in timp.

Domnul Petrescu s-a dovedit a fi un tip de gasca. Familist convins, venise insotit de nevasta, copii, un baiat de sase ani si o fetita de trei, doi ingerasi mici si blonzi cu imensi ochi albastri. Doamna Petrescu, cea de la care mostenisera aia mici culoarea parului si a ochilor, era de-a noastra, din Ardeal. Se nascuse undeva in partea Sibiului si l-a cunoscut pe Petrescu in timpul facultatii. Dragoste la prima vedere intre un moldovean si o ardeleanca. Nu ma mir, Petrescu parea a fi intruchiparea carismei, pe cind ea ar fi putut poza la orice ora pentru Playboy. Copiii se jucau in curte cu imensul ciobanesc al hangiului. Deea, cum ne ceruse sa-i spunem, plecase pina la magazin pentru citeva maruntisuri necesare, in timp ce noi ne cinsteam cu sotul ei la umbra nucului batrin. Avocatului ii spuneam tot Petrescu, nu de alta, dar prenumele ii era tot Daniel si s-ar fi creat confuzie. Dupa praful drumului si stresul cotidian al capitalei, eventualul cumparator era extaziat, cu sticla de bere in mina si rizind cu gura pina la urechi ii spusese lui Daniel ca in cazul in care casa arata la fel de bine pe cit arata satul de linistit, atunci poate considera tranzactia ca si incheiata, nu de alta, dar el era dispus sa dea oricit si orice cu exceptia sotiei si a copiilor. Daniel s-a prins in vorba si i-a raspuns zimbind sa aiba grija ce promite, poate ii cere sa doneze vreun rinichi. Petrescu nu se lasa insa speriat de asa ceva, avea replica deja pe teava.

- Pina si un testicul iti donez daca e cazul, ma descurc eu si cu unul .

Am ris toti trei la gluma asta. Era o atmosfera relaxata, parca ne stiam cu totii de o viata. A tinut insa veselia si buna dispozitie doar pina dupa-amiaza, pina ne-am dus la casa. Pe drum, am vazut deja ca Daniel se straduia sa-si scoata gindurile aiurea din cap, dar nu aveam cum sa-l ajut. Orice as fi spus, riscam sa-l alarmez pe Petrescu, asa ca mi-am tinut gura. Casa era superba, arata exact ca in poza pe care am vazut-o in urma cu citeva luni, totusi era ceva diferit, nu stiu ce anume, poate vreun amanunt care imi scapa. Atunci cind s-a ivit dintre copacii de pe marginea drumului de tara, Petrescu s-a oprit de parca ar fi prins radacini, iar Deea nu s-a abtinut sa scoata un 'Oau' de incintare. Era intr-adevar o casa superba, nu avea cum sa nu-ti placa. Totusi unii erau de alta parere. Daniel si fetita sotilor Petrescu. Primul nu s-a manifestat decit cu un spasm involuntar, doar de mine observat, fetitaiin schimb s-a pus pe bocit din senin. S-au straduit mult si bine parintii ei pina au potolit-o, dar s-a pus iarasi pe plins imediat ce am incercat sa ne reluam drumul. Pina la urma am convenit sa ramina Daniel cu ea si sa se joace la marginea piriului, iar eu sa arat casa noilor proprietari.

Asa am si facut. Nu am putut sa nu observ groapa care, intre timp, se acoperise cu tot felul de buruieni. Era intr-adevar la citiva metri de casa si nu m-am putut abtine sa zimbesc la gindul ca acea casa ar fi putut s-o ia la sanatoasa si sa gasim, in locul ei, un teren viran.

Inauntru toate erau asa cum mi le descrisese Daniel. Mobila de bun gust, o bucatarie, un salon si o baie la parter, doua dormitoare si o alta baie la etaj. In bucatarie era un dulap care imi atrasese atentia. O piesa pentru care orice colectionar ar fi platit bani grei, avea pe putin 250-300 de ani, era din lemn masiv, stejar sau gorun, sculptat, inalt pina la tavan. Un singur defect avea, in ciuda faptului ca era atit de vechi, usa din stinga a partii de jos avea o crapatura lunga de citeva zeci de centimetri. Cred ca se pricepea si Petrescu la antichitati, pentru ca a analizat atent dulapul, i-a deschis usile si a pipait formele sculptate in relief.

Nu a fost nevoie de nici un fel de discutie intre cei doi soti pentru a conveni asupra cumpararii, s-au uitat unul la altul si au dat din cap zimbind. Asadar tranzactie ca si incheiata, trebuia doar stabilit pretul si basta. Erau toate bune si frumoase si totusi ceva se pierduse din atmosfera de dinainte. Mergind spre sat, toata lumea tacea si se gindea la ale lui. Chiar si eu, sau mai ales eu. Observasem ceva in casa aia si gindul nu-mi dadea pace. Daniel nu intrase, asa ca nu avea cum sa observe, iar sotii Petrescu nu aveau de unde sa stie . Eu insa nu puteam ignora amanuntul. In casa aia nu facuse nimeni curat, niciodata, totusi nu exista nici cel mai mic graunte de praf nicaieri, geamurile erau atit de curate de parca le-ar fi lustruit cineva cu citeva minute inainte si pe terasa sau pe scarile din fata casei nu era nici macar o singura frunza uscata, desi vintul ingramadise destule cam peste tot in alta parte.

Intorsi la han, incetul cu incetul ne-a revenit buna-dispozitie de dinainte. Petrescu a facut o oferta, Daniel a acceptat-o din prima, si erau amindoi convinsi ca facusera o afacere excelenta. Eu, in schimb, n-as mai fi vrut sa stau in casa aia nici daca ar fi fost ultima ramasa in picioare pe tot pamintul. Nu stiu de ce, dar ma luau fiori reci cind ma gindeam la ea.
 In seara aceea am avut ocazia sa-l cunosc pe nea Vasile, cel care a fost cindva cunoscut ca fiind dulgherul, dar care, intre timp, isi cistigase renumele de betivul satului. Venise minat de curiozitate, voia sa vada cum arata domnii de la oras. Dupa cum ii luceau ochii, era clar ca gustase deja ceva bun, nu mult, doar cit sa-i fie dispozitia la cote inalte. Intrase in curtea hanului cu miinile intinse in lateral, de parca ar fi incercat sa-si tina echilibrul pe un fir subtire. Pe mine m-a ochit primul si venea cu miinile intinse.

- Aaaa, domnii de la capitala! Ce ma bucur, ce ma bucur. Eu sint Vasile, dulgheru’.

- Incintat de cunostinta, nea Vasile, dar eu sint prietenul lui Daniel, nu-s din Bucuresti.

Am dat mina cu batrinul si stringerea ferma a miinii batatorite mi-a amintit de miinile tatalui meu, la fel i-au fost si lui palmele intreaga viata.

Nea Vasile nu s-a lasat deranjat de mica greseala, m-a batut prieteneste pe spate zicind:

- Dublu ma bucur, dublu ma bucur! Esti ardelean de-al meu!

Poate ar mai fi continuat cu exprimarile duble, dar aparitia doamnei Petrescu i-a abatut atentia in cu totul alta directie. S-a indreptat mindru de spate, in timp ce oasele-i batrine piriiau, s-a sters la gura cu mineca dreapta, indreptindu-si cu acelasi gest si mustatile ce-i cresteau din abundenta sub nasul cirn.

- Sarut miinile, Domnita, sarut minutele.

Chiar i le-a sarutat, inutil a incercat ea sa se impotriveasca.
Intr-un sfert de ora nea Vasile era deja perfect incadrat in cercul nostru. Statea la masa in stinga lui Petrescu si-l felicita pentru cumpararea casei. Nu a uitat nici sa spuna ca se bucura, se bucura pentru un astfel de vecin. A zis insa si ceva ce pe mine m-a facut sa tresar, iar pe Daniel sa-si piarda culoarea din obraji:

- Ehehei, domnul meu, nu toata lumea are o casa picata din stele!

Poate ca Petrescu ar fi observat ceva din reactia noastra la auzul acestor vorbe daca nu si-ar fi indreptat atentia asupra lui nea Vasile.

- Sa stii, mosule, ca intr-adevar casa aia pare a fi rupta din cer. Imi place din cale-afara. Acum, ca tot e incheiat tirgul si Daniel este om de omenie, pot sa spun sincer ca am facut o afacere traznet. Numai dulapul acela din bucatarie valoreaza cit am dat pe toata casa.

Daniel s-a multumit sa zimbeasca:

- Pentru mine, Petrescule, dulapul acela nu avea si nu are nici acum nici o valoare, asa ca ma bucur stiindu-va multumiti.

Seara, cind nea Vasile s-a decis, intr-un tirziu, sa porneasca spre casa, m-am oferit sa-l conduc. Doamne fereste sa-i fi spus ca era prea ametit sa poata merge singur, s-a intimplat insa sa nu-mi fie somn si sa am chef de plimbare. Batrinul a acceptat fericit compania, Deea a dat aprobator din cap, considerind ca fac un gest frumos, in timp ce Daniel m-a privit lung, isi daduse seama ca vreau sa-l trag pe nea Vasile de limba.

Asa am aflat ca mosul chiar credea in vorba cu casa picata din cer. Mi-a povestit pe drum, cu incoerenta caracteristica oamenilor beti, ca in noaptea cu pricina se intorcea de la biserica dupa vreo zece rugaciuni. A se intelege ca a fost la crisma si bause vreo zece pahare. Nu ca ar obisnui, dar era ziua lui de nastere, 17 mai. La un moment dat parca se lumina de ziua, iar cind a ridicat privirea a vazut ca era vorba de o „corneta de-aia de se intoarce“. Asadar o cometa. Ma rog, un meteorit .

A zburat peste tot satu’ si s-a prabusit in padure, cam pe acolo pe une-i locul de-i zic taranii „adunarea haiducilor“. Se astepta mosu’ sa ia foc padurea, dar nu s-a intamplat nimic de genul asta, asa ca s-a dus linistit la culcare. Dimineata si-a luat insa drumul incolo si a si gasit locul unde picase „corneta“. Culcase la pamint vreo douazeci de copaci din aia batrini, se vedea si o urma patratoasa cu un colt mai adincit in pamint si cu toti copacii presati bine in tarina. Poate nu si-ar fi dat seama ca a fost casa, dar cind se intorcea indarat iesise din padure chiar linga ea, inainte nu fusese acolo, atunci aparuse, forma era tot patratoasa, asa ca numa’ aia putea sa fi fost. Dar asta sigur e treaba guvernului ori a americanilor, asa ca nea Vasile nu se baga .

A doua zi, dis de dimineata, familia Petrescu pornise la drum. Capitala-i departe, ce sa-i faci. Ne-am intors si noi odata cu ei in oras, ne-am strins miinile, am pupat copiii, imi devenisera chiar dragi, si ramasese stabilit ca de formalitatile de vinzare-cumparare sa se ocupe avocatul, urma sa trimita numai actele la semnat lui Daniel.

O vreme m-am tot gindit la povestea lui nea Vasile, dar era prea trasa de par ca sa-i dau crezare. Am intrat totusi pe internet si am dat o cautare dupa fenomene asemanatoare cu cele descrise. O gramada de informatii despre comete, asteroizi, meteoriti si stele cazatoare. O alta gramada despre case, dar absolut nici o legatura intre astea.

Crezusem ca s-a terminat intreaga poveste si ca singura noastra legatura cu acel sat si acea casa va ramine Petrescu, nu de alta, dar ne-a promis ca nu va trece prin zona fara sa ne caute.

Totusi n-a fost asa.

Noi ne-am intors duminica acasa, luni si marti trecura fara ceva remarcabil, insa miercuri am fost cautat de un politist. Voia sa-mi puna citeva intrebari. Am raspuns cit am putut de bine si voiam sa stiu despre ce-i vorba. Nu, nu era nimic cu casa, doar cu satul. Disparuse vacarul si, odata cu acesta, si mai bine de jumatate din cireada. Dimineata plecase pe cimp, ca in toate zilele de dinainte, seara s-au intors insa numai citeva vacute, fara el. Taranii crezusera un timp ca acesta s-a decis sa devina haiduc peste noapte si le-a furat vacile, numai ca nu avea cu ce sa le fi transportat, era vorba de aproape treizeci de vaci, cu ele pe jos nu putea ajunge prea departe, si totusi nu era nici urma de el. Au rascolit padurea, au intrebat in satele vecine, dar degeaba, nici nu au gasit nimic, nici nu a vazut nimeni nimic. Politia, in disperare de cauza, ne interogase si pe noi, nu de alta, dar eram ultimii straini ce trecusera pe acolo. Tot degeaba insa efortul, nu gasisera nici o pista de urmat, citeva zile au mai aparut tot felul de articole in ziarele locale, apoi cazul a adormit.

Dupa vreo doua saptamini, pe la jumatatea lui octombrie, dadusem intr-un ziar peste o informatie care ma nelinistise. Disparusera doi baieti dintr-un sat vecin cu satul unde era casa. Amindoi erau cunoscuti de autoritati ca fiind certati cu legea, dadusera citeva spargeri, furasera maruntisuri de prin magazine sau din gospodariile celorlalti, ii stia lumea de gainari. Ultimul care ii vazuse a fost un vecin al lor, acesta spunea ca plecasera spre padure cu ceva mai bine de o ora inainte sa se intunece. De intors nu s-au mai intors, de gasit nu i-a mai gasit nimeni, nici de auzit nu s-a mai auzit de ei. Or fi fugit in America .

Pe la sfirsitul lunii m-a sunat Daniel, doar cit sa ma anunte ca a vorbit cu Petrescu si sa nu-mi fac program pentru vineri seara, ca vine asta cu contractul la semnat, aduce si un prieten care este notar, si vor sa petrecem seara impreuna, undeva, intr-un local.

Ne-am dus la Paradis Caffe, un locsor linistit, discret. Notarul s-a dovedit a fi un om mai dificil, avea o doza buna de aroganta si se straduia inutil s-o mascheze. La glumele facute de noi ridea de complezenta, in discutii nu se baga, prefera sa ne contemple pe noi si pe ceilalti clienti cu privirea zeflemitoare a unuia constient de superioritatea sa neta. La un moment dat simteam ca de mai stau mult in preajma ori voi ajunge sa-i spun una directa cit sa ma tina minte ori pur si simplu ii trag una peste ochi fara nici un avertisment. Asa ca am preferat sa plec. Era destul de tirziu, asa ca s-au ridicat toti de la masa, Petrescu a achitat intreaga consumatie pe motiv ca aldamasul trebuie platit de cel care considera ca a facut afacerea mai buna.

Daniel i-a invitat sa merga la el pentru a dormi, dar cei doi au refuzat politicos, spunind ca nu le este somn, nici nu sint obositi, asa ca vor incerca sa ajunga pina la casa pentru a lasa citeva provizii, apoi vor pleca la drum spre capitala. Nu stiu ce au facut, ce n-au facut, cert este ca dupa doua zile m-a sunat Deea. Ea retinuse numarul meu de telefon din pura intimplare si ma apelase in disperare de cauza. Sotul ei nu se mai intorsese acasa. L-am anuntat pe Daniel de cele intimplate si ne-am dus impreuna la politie sa anuntam disparitia. Am fost interogati, apoi s-a deplasat un echipaj pina la fata locului. La citeva sute de metri de casa au gasit masina de teren a lui Petrescu, dar de ei nici urma. Taranii nu-i vazusera venind, iar masinii nu-i acordasera importanta. Inca doi oameni disparusera si nimeni nu stia nimic. Mie imi ajunsese povestea asta pina peste cap. Am vorbit cu Daniel, am incercat sa-l conving ca, intr-un fel sau altul, casa asta are legatura cu ce se intimpla. Fara succes, el era convins ca cineva ii omorise pe amindoi crezind ca au bani multi la ei si ca a ingropat cadavrele pe undeva prin padure. Politia se apucase serios de investigatie, dar tot degeaba, nu avansa nici un pas, in nici o directie. Au ajuns pina la a interoga inclusiv personalul de la Paradis Caffe si pe toti cei care aveau cazier in zona, dar degeaba. Nici o urma, nici o pista, nimic. Zero barat. Cu Deea vorbeam zilnic la telefon, imi cerea mereu noutati, dar nu aveam ce sa-i spun. As fi putut sa-i vorbesc despre ce imi povestise Daniel sau nea Vasile, dar imi era teama ca ma va crede ori nebun, ori ma va acuza ca l-am lasat pe Petrescu sa se duca acolo desi stiam ca ceva nu-i in regula. De citeva ori ma batuse gindul sa scriu la un ziar, am renuntat insa, mi-am dat seama la timp ca m-as face de ris in cel mai bun caz .

Asa ca n-am facut nimic pina la jumatatea lui noiembrie. Atunci m-am trezit la usa cu Deea si cu copiii. Era hotarita sa mearga la casa si sa rascoleasca tot satul pina isi gaseste sotul. Am potolit-o cu greu, pina la urma a admis ca responsabilitatile ei principale sint fata de aia mici si ca acolo unde politia nu a gasit nimic, putin probabil ca ea sa gaseasca ceva. In Bucuresti nu voia sa se intoarca, cel putin nu atit timp cit nu afla ceva cert in privinta sotului ei. A vrut sa mearga la hotel, dar nu am lasat-o. Nu stau eu foarte bine finaciar, dar de bine, de rau am o casa cu cinci camere, asa ca puteau sta linistiti la mine.

Dupa o saptamina de ascultat cum intreaba copiii de tatal lor, m-am decis sa ma apuc serios de investigatii. Nopti intregi mi-am petrecut in fta calculatorului cautind dupa intimplari similare. Am listat zeci de mii de disparitii inexplicabile si cautam legaturi intre cazuri. Incet-incet s-a conturat o imagine. Am reusit sa localizez nu mai putin de 12 zone, numai in Europa, unde in decurs de citeva luni au disparut mai multe persoane in niste conditii cel putin bizare.

Cel mai ciudat caz se intimplase undeva in Irlanda. Un cuplu de tineri isi cumparasera o casa, undeva departe de oras. S-au mutat acolo. Prima noapte si-au petrecut-o in casa celui mai apropiat vecin, nu de alta, dar noua lor locuinta nu era mobilata. Dimineata au pornit impreuna spre casa lor, s-au despartit la usa, el intrase sa se apuce de amenajat locul in asteptarea masinii cu mobila in timp ce ea isi propusese sa ajunga la cel mai apropiat magazin. Nu facuse nici zece pasi, dupa cum declarase, cind si-a amintit ca nu luase bani. S-a intors sa-si ia portofelul, dar sotul ei nu mai era de gasit. Disparuse din casa fara urma. Iarasi o casa. Am gasit si o fotografie a casei pe internet, dar nu avea nici o legatura, nici cea mai mica asemanare cu casa de aici. Totusi evenimentele pareau similare cam in toate cele 12 zone. In Irlanda disparusera in decurs de sase luni cinci barbati, o femeie, trei copii si doi cai, animalele apartinusera chiar omului sub acoperisul caruia isi petrecuse cuplul prima noapte.

In Italia, dintr-o localitate de munte disparusera nu mai putin de cincisprezece copii si un profesor intr-o excursie facuta cu scoala, apoi au disparut doi tineri de 23 de ani si un vinator impreuna cu cei patru ciini ai sai. Aici nu era vorba de nici un fel de casa, dar toate astea s-au intimplat in numai doua luni.

Mai aveam sapte disparitii in Turcia, cinci in Uzbekistan, cinci in Spania si asa mai departe. Cu exceptia cazului din Italia, toate celelalte aveau legatura cu o anumita casa, cel putin una dintre disparitii in fiecare caz se intimplase in interiorul unei case anume. Toate aveau poze, dar nu semanau intre ele, totusi ceva imi spunea ca exista o legatura, numai ca eu nu reuseam sa vad care. M-am decis sa exclud cazurile din Italia, nu pareau a se incadra in tipar. Primul lucru pe care il facusem cind am inceput sa ma ocup de caz , a fost sa pun pe internet, in toate locurile posibile, cite o fotografie cu casa, cerind celor care recunosc constructia sa ma contacteze. Vazind insa atitea case diferite, incepusem sa fiu convins ca din directia asta nu se va adauga nimic nou la investigatia mea. Cu atit mai surprins am fost cind m-a sunat un domn din Timisoara. Zicea ca el cunoaste foarte bine casa din imagine, ba chiar ca aceasta ii apartine. I-am spus ca e ceva important si ca as vrea sa vad casa daca imi permite. Am primit acceptul de a-i face o vizita, asa ca m-am scuzat fatade Deea ca o las singura in casa mea citeva zile, i-am spus ca voi fi plecat in interes de serviciu si am plecat sa vad casa.

Domnul Nagy m-a intimpinat in fata garii, dupa cum ne-am inteles. Era singurul loc cunoscut de mine in Timisoara, asa ca il rugasem sa vina sa ma ia de acolo. In clipa in care i-am vazut casa am stiut ca incep sa ma apropii de gasirea explicatiei. Casa nu era asemanatoare cu cea cunoscuta de mine, nu, nici gind. Era identica, acelasi colorit, pina la ultima nuanta, geamuri milimetric de aceeasi dimensiune si usa de la intrare, pina la cel mai mic amanunt, identic sculptata. Aici insa se depunea praful pe pervaz, erau urme de miini pe sticla ferestrelor, inauntru se vedea ca e locuita casa, totusi fiecare obiect isi avea corespondentul exact. In bucatarie trona imensul dulap sculptat si pe usa din stinga se intindea o crapatura de citeva zeci de centimetri. Domnul Nagy, vazindu-ma cit de atent cercetez dulapul, mi-a spus ca-i de vinzare, in cazul in care ma intereseaza.

Citeva clipe m-am simtit tentat sa-i povestesc motivul vizitei mele, m-am razgindit insa stiind ca nu voi fi crezut. Cind m-a intrebat de unde aveam fotografia aceea i-am raspuns ca o descoperisem intimplator si ca mi-a placut casa atit de mult incit voiam sa-mi fac una la fel. L-am rugat sa ma lase sa masor citeva detalii, toate astea pentru a fi convingator. Nu a fost nevoie insa, m-a crezut, si pentru a ma scuti de efort mi-a oferit un rind de planse ale casei pe care le avea inca de cind o construise. I-am multumit frumos, m-a condus afara, am urcat in masina, apoi m-am gindit sa mai pun o intrebare:

- Domnule Nagy, permite-mi sa te mai intreb ceva. Te rog insa sa tratezi problema cu seriozitate, chiar daca nu are nici o legatura cu casa si cu motivul pentru care sint aici. Stii, prin orasul meu, in ultima vreme au disparut citiva oameni in mod inexplicabil. S-a intimplat asa ceva si pe aici in ultima vreme?

- Din cite stiu eu, nu. Dar intreaba la o adica la politie, stiu aia mai multe despre chestii de-astea. Singura disparitie despre care stiu eu este a lui Rex.

- Cine-i Rex?

- A fost ciinele meu, mi l-a furat un nenorocit cit am fost la nunta la fii-mea.

- Cind a fost asta ?

- Acum citeva luni, sa tot fie vreo patru-cinci. Stai ca stiu exact, pe 17 mai. Are vreo importanta?

- Nu, nu are. Multumesc mult pentru tot. Sanatate si numai bine.

Pe drumul de intoarcere jubilam in sinea mea. „Te-am prins, nenorocitule. Avea dreptate Daniel, esti viu. Mai ramine sa aflu cum sa fac sa nu mai fi.“

M-am dus direct in satul acela. L-am chemat pe nea Vasile sa vina cu mine, dar cind a auzit ca-i vorba de mers la casa l-a pufnit risul.
- Acolo mai greu, domnul meu. Casa nu mai este. Acum doua nopti au demontat-o americanii si au dus-o in alta parte. Am vazut eu lumina cind a decolat avionul de acolo, s-a ridicat pe verticala, apoi a luat-o asa, de-a curmezisu’, peste padure. A ramas numa’ locu’ batatorit pe unde a stat, pe o portiune au si rascolit aia, zici ca pierdusera ceva.

Pina la urma a venit cu mine. Duceam sub brat un tirnacop, nea Vasile se inarmase cu o lopata. Bombanea ceva cum ca le arata el, numa’ sa puie mina pe vreun american care vine sa planteze case si sa rascoleasca cimpii .
 Casa disparuse intr-adevar. Pe locul unde statuse, chiar in centru, se vedea pamintul intors, in rest doar iarba uscata. N-am sapat mult, la douazeci de centimetri incepuseram deja sa dam de oase. Cele mai multe erau de vita, dar amestecate printre astea am gasit si ce mai ramasese din Petrescu si din notar, precum si oasele vacarului.

A venit iarasi politia, am fost interogat, apoi lasat in pace. Oamenii legii cautau acum o organizatie mafiota care sa dispuna de suficiente fonduri si personal cit sa transeze citeva zeci de vite intr-o singura noapte ori sa fure o casa intreaga in doua ceasuri.

Eu? M-am intors acasa si am incercat sa uit intreaga poveste. Deea crede ca sotul i-a fost omorit de niste raufacatori, si eu nu vreau sa-i schimb aceasta convingere. Nu am nici un motiv sa-i spun adevarul, ar fi o durere inutila, o rana deschisa acolo unde aparuse deja cicatricea. Au trecut de atunci cinci ani. Copiii imi spun tata si eu ii iubesc de parca ar fi intr-adevar ai mei. Au trecut toate de parca nici n-ar fi fost, cu Daniel am convenit sa nu mai vorbim despre subiectul acesta, mai ales dupa ce am aflat ca pe nea Vasile l-au inchis intr-un ospiciu cinda incercat sa injunghie un consatean care nu credea in ruptul capului ca americanii vin noaptea sa fure case. Eu ma trezesc insa uneori in noapte si ascult incercind sa aud eventualele miscari ale casei. E liniste deplina, Deea rasufla uniform in stinga mea, asa ca uneori reusesc sa adorm la loc. Alta data prefer sa ma dau jos discret din pat, sa merg tiptil pina in bucatarie si, in compania unei cafele, sa-mi petrec noaptea cautind pe internet cazuri de disparitii misterioase, cazuri despre case ce apar de undeva din senin.

Intr-o astfel de noapte am dat peste o informatie care m-a determinat sa-mi revizuiesc parerea privind disparitiile din Italia. Un calator pasionat de natura descoperise o grota intr-o stinca de existenta careia nu stiuse inainte. Descoperirea dateaza din perioada disparitiilor, ceea ce ma face sa ma gindesc ca acel ceva poate lua orice forma, nu doar de casa.

Nu va incredeti.