CUPRINS:

Cateva cuvinte pentru a incepe

Tara de esente longitudinale

Crema de lapte, flasnete si tiganci.

O casa veche si fermecata

O prajitura miile feuilles

Sirene privind spre mare

Domnului rugandu-ne

Peisajul copilariei

Oameni mandri si seriosi

Despre vicii si virtuti

Unde se naste nostalgia

Ani de tinerete confuza

Farmecul discret al burgheziei.

Un suflu de istorie

Praf de pusca si sange

Chile in inima

Tara din capul meu

Multumiri

Cateva cuvinte pentru a incepe.

M-am nascut in fumaraia si macelul celui de-al doilea razboi mondial, iar cea mai mare parte din tineretea mea s-a scurs tot asteptand ca planeta sa se faca tandari in momentul in care cineva ar fi apasat din neatentie un buton si-ar fi inceput sa ploua cu bombe atomice. Nimeni nu se astepta sa traiasca foarte mult; umblam grabiti savurand fiecare clipa inainte de a ne lovi apocalipsa, astfel ca nu era timp pentru a-ti contempla buricul si a lua notite, cum se obisnuieste acum. In plus, am crescut in Santiago de Chile, unde orice aplecare naturala catre autocontemplare e ucisa din fasa. Proverbul care defineste stilul de viata din acest oras suna asa: „crevetele care doarme nu e luat de val”. In alte culturi mai sofisticate, precum cele din Buenos Aires sau New York, mersul la psiholog era o activitate curenta, iar daca nu te duceai erai taxat de incult sau redus mintal. Dar in Chile faceau asa ceva doar nebunii periculosi, si doar in camasa de forta; lucrurile s-au schimbat in anii saptezeci, odata cu revolutia sexuala. O fi vreo legatura In familia mea nimeni n-a apelat la psihoterapie, cu toate ca unii dintre noi eram cazuri clasice de studiu, caci ideea de a impartasi unui necunoscut lucruri intime, ba sa-l mai si platesti ca sa te asculte, era absurda; pentru asta existau preotii si matusile. Nu prea am antrenament pentru meditatie, dar in ultimele saptamani m-am surprins gandindu-ma la trecutul meu cu o frecventa explicabila doar ca un semn de senilitate prematura.

Epidemia asta de amintiri au declansat-o doua intamplari recente. Prima a fost o constatare a nepotului meu Alejandro, care m-a surprins in timp ce-mi studiam in oglinda harta ridurilor si mi-a spus plin de compasiune: „Nu-ti face probleme, babo, o sa mai traiesti cel putin trei ani.” Am hotarat arunci ca era cazul sa mai arunc o privire asupra vietii mele, pentru a stabili ce sa fac in acesti trei ani care mi-au fost acordati cu atata generozitate. Cealalta intamplare a fost intrebarea unui necunoscut in timpul unei conferinte a scriitorilor de turism pe care am avut onoarea sa o inaugurez. Trebuie sa spun ca nu fac parte din acest grup ciudat de persoane care calatoresc prin locuri indepartate, supravietuiesc bacteriilor, iar apoi publica si o carte, ca sa-i convinga pe imprudenti sa le urmeze exemplul. Sa calatoresti e un efort nemasurat, cu atat mai mult in locuri lipsite de room-service. Vacanta mea ideala e intr-un sezlong la umbra, citind carti de calatorii pline de aventuri pe care nu le-as face decat dac-ar trebui sa fug de ceva. Eu vin din ceea ce se cheama Lumea a Treia (care o fi a Doua?) si-a trebuit sa pun gheara pe un sot pentru a putea trai legal in Prima; n-am deloc intentia sa ma intorc in subdezvoltare fara un motiv serios. Si totusi, impotriva vointei mele, am bantuit pe cinci continente, iar in plus am apucat sa fiu si auto-exilata, si imigranta. Asa ca ceva-ceva tot stiu despre calatorii si de aceea m-au chemat sa vorbesc la conferinta aia. Cand mi-am terminat micul meu discurs, din public s-a ridicat o mana si un tanar m-a intrebat ce rol joaca nostalgia in romanele mele. Pe moment, am ramas muta. Nostalgia Conform dictionarului este „durerea de a absenta din patrie, melancolia provocata de amintirea unei fericiri pierdute”. Intrebarea mi-a taiat respiratia: pana in clipa aceea nu-mi dadusem seama ca scriu facand un constant exercitiu de dor. Am fost o straina toata viata, conditie pe care o accept pentru ca n-am incotro. Am fost adesea obligata sa plec, rupand legaturi si lasand totul in urma, pentru a o lua de la inceput in alta parte; am ratacit pe mai multe carari decat pot sa-mi aduc aminte. De atatea despartiri mi s-au uscat radacinile si-a trebuit sa produc altele, care, lipsindu-mi un loc geografic in care sa le infig, au crescut in amintire; dar, atentie, memoria e un labirint unde stau la panda minotauri.

Daca as fi fost intrebata pana de curand de unde sunt eu, as fi raspuns, fara sa stau pe ganduri: de nicaieri, sau latino-americana, ori poate, in inima, chiliana. Dar astazi spun, totusi, ca sunt americana, nu doar pentru ca asa rezulta din pasaport, sau pentru ca termenul include atat America de Nord cat si America de Sud, ori pentru ca sotul meu, copiii, nepotii, majoritatea prietenilor, cartile mele si casa mea se afla in nordul Californiei, ci si pentru ca de curand un atentat terorist a distrus turnurile gemene de la World Trade Center si de arunci anumite lucruri s-au schimbat. Nu poti ramane neutru intr-o criza. Tragedia m-a facut sa ma confrunt cu propria mea identitate; imi dau seama ca sunt o fiinta in sanul populatiei multicolore nord-americane, in aceeasi masura in care, inainte, am fost chiliana. Nu ma simt instrainata in Statele Unite. Vazand prabusirea turnurilor am avut senzatia de a mai fi trait o data cosmarul, intr-o forma aproape identica. Printr-o coincidenta datatoare de fiori – karma istorica – avioanele sechestrate in Statele Unite s-au facut tandari lovindu-se de obiectivele vizate intr-o marti 11 septembrie, exact in aceeasi zi din saptamana si din luna – si aproape la aceeasi ora a diminetii – la care s-a produs lovitura militara din Chile, in 1973. Fiind vorba atunci de un act terorist orchestrat de CIA impotriva unei democratii. Imaginile cladirilor in flacari, a fumului, flacarilor si panicii sunt asemanatoare in ambele scenarii. In acea marti din 1973 viata mi-a fost facuta tandari, nimic n-a mai fost ca inainte, mi-am pierdut tara. Martea fatidica din 2001 a fost si ea un moment decisiv: nimic nu va mai fi ca inainte, iar eu am castigat o tara.

Cele doua intrebari, a nepotului meu si a necunoscutului de la conferinta, stau la baza acestei carti, despre care nu pot spune inca incotro se indreapta; deocamdata divaghez, asa cum procedeaza mereu amintirile, insa te rog, cititorule, sa ma insotesti.

Scriu aceste pagini pe un damb situat pe o colina mandra, strajuita de vreo suta de stejari rasuciti; privesc spre golful San Francisco, dar vin din alta parte. Nostalgia e viciul meu. Nostalgia este un sentiment melancolic, un pic vulgar, ca si duiosia; e aproape imposibil sa ataci tema asta fara sa cazi in sentimentalism, totusi am sa incerc. Daca alunec si cad intr-o banalitate de prost-gust, fii sigur, cititorule, ca o sa-mi revin cateva randuri mai incolo. La varsta mea – sunt tot atat de batrana ca penicilina sintetica – incepi sa-ti amintesti de lucruri care s-au sters de o jumatate de secol. Decenii la rand nu m-am gandit la copilaria sau la adolescenta mea; adevarul este ca atat de putin ma interesau acele perioade din trecutul meu indepartat incat uitandu-ma prin albumele de fotografii ale maica-mii nu recunosteam pe nimeni, cu exceptia unei catea bulldog care raspundea la numele imposibil de Pelvina Lopez-Pun, iar singurul motiv pentru care n-am uitat-o e ca semanam teribil de mult. Exista o fotografie cu noi doua, cand eu aveam doar cateva luni, pe care mama a trebuit sa marcheze cu o sageata cine este cine. Precis ca memoria mea proasta se explica prin faptul ca acelea n-au fost niste vremuri prea fericite, dar banuiesc ca asta se intampla la mai toti muritorii. Copilaria fericita e un mit; pentru a intelege asta ajunge sa te uiti mai atent la povestile pentru copii, in care lupul o mananca pe bunicuta, apoi vine un padurar si-l spinteca pe bietul animal de sus pana jos cu cutitul, o extrage pe baba vie si intreaga, umple burta lupului cu pietre si-apoi o coase cu ac si ata, facand ca lupul sa devina atat de insetat, incat fuge la rau si se duce la fund din cauza greutatii. Ma intreb de ce nu l-a eliminat intr-un fel mai simplu si mai omenos. Pesemne pentru ca in copilarie nimic nu este nici simplu, nici omenos. Pe atunci nu exista termenul „abuz infantil”, se presupunea ca modul cel mai potrivit de a creste copiii era tinand cureaua intr-o mana si crucea in cealalta, tot asa cum era batut in cuie dreptul barbatului de a-si chelfani muierea daca supa nu era destul de fierbinte. Pana a nu interveni psihologii si autoritatile in afacerea asta, nimeni nu punea la indoiala efectele benefice ale unei batai sanatoase. Pe mine nu ma bateau ca pe fratii mei, dar tot mi-era tot timpul frica de asa ceva, exact ca celorlalti copii din jurul meu.

In cazul meu, nefericirea normala a copilariei era agravata de un ghem de complexe atat de incalcit incat nu pot nici macar sa le enumar, dar care, din fericire, nu au lasat rani pe care sa nu le poata sterge timpul. Am auzit-o o data pe o celebra scriitoare afro-americana spunand ca de mica se simtise straina in familia si poporul ei; vreau doar sa adaug ca astfel simt aproape toti scriitorii, chiar daca nu s-au clintit niciodata din orasul lor natal. Va asigur ca asa ceva este inerent meseriei; fara neastamparul si nelinistea de a te simti diferit n-ai simti nevoia sa scrii. In definitiv, scrisul e o incercare de a intelege circumstantele proprii si a lamuri confuzia existentiala, nelinisti care nu-i chinuie pe oamenii normali, ci doar pe nonconformistii cronici, dintre care multi sfarsesc prin a deveni scriitori, dupa ce au dat chix in alte meserii. Teoria asta mi-a luat o piatra de pe suflet: nu sunt un monstru, mai sunt si altii ca mine.

Nu m-am potrivit bine nicaieri, nici in familie, in clasa sociala sau religia de care am avut parte; n-am facut parte din gastile care bateau strazile pe bicicleta; verii mei nu ma primeau in jocurile lor; la scoala am fost fata cea mai nepopulara, pe urma, mult timp, am fost cea care dansa cel mai putin la petreceri, mai degraba pentru ca eram timida decat urata, prefer sa presupun acum. Ma inchideam in orgoliul meu, prefacandu-ma ca nu-mi pasa, dar mi-as fi vandut sufletul diavolului pentru a putea face parte din gasca, asta in cazul ca Satana mi-ar fi facut o propunere atat de atractiva. Problema mea a fost mereu aceeasi: incapacitatea de a accepta ceea ce altora li se pare normal si o tendinta irepresibila de a emite pareri pe care nimeni nu doreste sa le auda, ceea ce a bagat in sperieti mai multi potentiali pretendenti. (Nu ma dau mare, n-au fost multi.) Mai tarziu, in anii in care am fost ziarista, curiozitatea si indrazneala au avut avantajele lor. Atunci a fost prima data cand am facut parte dintr-o comunitate, aveam un fel de talent de-a dreptul pirateresc pentru a pune intrebari indiscrete si a-mi face publice ideile, dar asta s-a terminat brusc odata cu puciul militar din 1973, care a dezlantuit niste forte de necontrolat. De pe o zi pe alta am devenit o straina in propria mea tara, trebuind sa plec pana la urma, caci nu puteam sa traiesc si sa-mi cresc copiii intr-o tara in care domnea teroarea si in care nu era loc pentru disidenti ca mine. Curiozitatea si indrazneala fusesera interzise prin decret. Plecata din Chile, am asteptat ani in sir reinstaurarea democratiei pentru a ma putea intoarce, dar cand asta s-a intamplat n-am facut-o: eram deja casatorita cu un nord-american si locuiam langa San Francisco. Nu m-am mai intors sa traiesc in Chile, unde mi-am petrecut de fapt aproape jumatate din viata, desi merg des in vizita; dar pentru a raspunde la intrebarea acelui necunoscut despre nostalgie trebuie sa ma refer aproape in exclusivitate la anii mei de acolo. Iar pentru asta, trebuie sa vorbesc de familia mea, pentru ca patria si tribul sunt totuna in mintea mea.

Tara de esente longitudinale.

Sa incepem cu inceputul, cu Chile, acest taram indepartat pe care putini sunt in stare sa-l localizeze pe harta pentru ca nu poti merge mai departe fara sa cazi de pe planeta. „Dar de ce sa nu-l vindem si sa cumparam ceva mai aproape de Paris ?”, se intreba un scriitor de-al nostru. Nimeni nu ajunge aici din intamplare, oricat de mult s-ar rataci, desi sunt multi vizitatori care se hotarasc sa ramana definitiv, indragostiti de locuri si de oameni. Chile este capatul tuturor drumurilor, o lance in sudul Americii de Sud, patru mii trei sute de kilometri patrati de munti, vai, lacuri si mare. Cum o descrie Neruda intr-o poezie inflacarata:

Noapte, zapada si nisip dau forma ingustei mele patrii, tacerea toata se gaseste in lungimea ei, toata spuma ii iese din barba marina, tot carbunele o acopera de saruturi misterioase.

Teritoriul acesta zvelt e ca o insula, despartita, la nord, de restul continentului de desertul Atacama, cel mai uscat de pe lume, cum le place sa spuna locuitorilor lui, desi nu cred ca e asa, pentru ca primavara o parte din invelisul acesta lunar se acopera cu o mantie de flori, precum o uimitoare pictura de Monet; la est, de cordillera Anzilor, acest masiv formidabil de stanca si zapezi vesnice; la vest, de coastele abrupte ale Oceanului Pacific; la sud, jos, de Antarctica cea solitara. Iar tara asta cu o topografie dramatica si o mare diversitate climatica, presarata de obstacole capricioase si zgaltaita de suspinele a sute de vulcani, care se-ntind ca un miracol geologic intre inaltimile cordilierei si adancimile oceanului, este unita de la cap la coada de incapatanatul sentiment national al locuitorilor ei.

Noi chilienii continuam sa fim legati de pamant, aidoma taranilor care am fost. Cei mai multi dintre noi viseaza sa aiba un petic de pamant, macar atat cat sa creasca pe el cateva laptuci pleostite. Ziarul cel mai important, El Mercurio, scoate un supliment saptamanal de agricultura, in care informeaza populatia despre ultima goanga ce a lovit plantatiile de cartofi, sau despre productia de lapte ce se poate obtine folosind un anumit furaj. Iar cititorii, traitori pe asfalt si ciment, il citesc pasionati, desi n-au vazut in viata lor o vaca vie.

In linii mari, se poate spune ca de-a lungul tarii exista patru climate foarte diferite. Tara e impartita in provincii cu nume frumoase, carora militarii, care pesemne aveau dificultati cu tinerea de minte, le-au adaugat cifre. Refuz sa le folosesc, caci nu este posibil ca o natiune de poeti sa aiba o harta presarata cu cifre, un fel de delir aritmetic. Sa vorbim de cele patru mari regiuni, incepand cu marele nord, neospitalier si aspru, strajuit de muntii inalti, care ocupa a patra parte din teritoriu si ascunde in adancuri o comoara inepuizabila de minereuri.

Am fost in nord in copilarie si nu l-am uitat, desi a trecut de atunci aproape o jumatate de secol. Mult mai tarziu, am avut ocazia sa traversez de vreo doua ori desertul Atacama si, chiar daca a fost o experienta extraordinara, amintirile cele mai persistente tot primele sunt. In mintea mea, Antofagasta, care in limba quechua inseamna „satul salinei mari”, nu e orasul modern de astazi, ci un port vechi si saracacios care miroase a iod, plin de barci pescaresti, pescarusi si pelicani. Antofagasta a rasarit in secolul al XlX-lea ca un miraj in plin desert, gratie industriei silitrei, care a fost decenii la rand unul dintre principalele produse de export ale tarii. Mai tarziu, cand s-a inventat nitratul sintetic, portul nu si-a pierdut din importanta, caci acum exporta cupru, insa companiile producatoare de silitra s-au inchis una dupa alta si pampasul e plin acum de asezari fantoma. Cand am fost prima data acolo, aceste doua cuvinte, „asezare fantoma”, mi-au inaripat imaginatia.

Imi amintesc ca am urcat, impreuna cu familia, incarcati de bagaje, intr-un tren care se tara in pas de broasca testoasa prin desertul nemilos al Atacamei in drum spre Bolivia. Soare, pietre calcinate, kilometri dupa kilometri de pustietate spectrala, uneori cate un cimitir parasit sau cladiri ruinate din caramida ori lemn. Caldura era atat de mare ca nici mustele nu supravietuiau. Iar setea era de nestins; beam galoane de apa, sugeam portocale si luptam cu praful care patrundea prin orice crapatura. Buzele ne crapau pana la sange, ne dureau urechile, eram deshidratati. Noaptea se lasa un frig ca de sticla, iar luna lumina peisajul cu o stralucire albastrie. Multi ani mai tarziu am vizitat Chuquicamata, cea mai mare mina de cupru de suprafata din lume, un amfiteatru imens in care mii de oameni de culoarea pamantului smulg, ca furnicile, minereul din pietre. Trenul a urcat la peste patru mii de metri altitudine, temperatura a scazut atat de mult ca apa ingheta in pahar. Am trecut pe langa salina Uyuni, o mare alba unde domneste tacerea si nu zboara nici o pasare, unde, pe langa altele, am vazut si flamingi eleganti. Pareau pete de culoare printre cristalele de sare, pietre pretioase.

Nordul cel mic, pe care unii nici macar nu-l considera regiune propriu-zisa, desparte nordul uscat de fertila zona centrala. Acolo se gaseste valea Elqui, unul dintre centrele spirituale ale Pamantului, despre care se zice ca ar fi magic. Fortele misterioase de acolo ii atrag pe pelerini, care vin sa se conecteze la energia cosmica a universului, iar multi raman sa traiasca acolo in comunitati ezoterice.

Meditatii, religii orientale, guru de toate culorile – gasesti de toate in Elqui, de-ti vine sa crezi ca esti in California. Tot acolo se produce bautura noastra numita pisco, o licoare de strugure muscat, translucida, virtuoasa si senina precum forta angelica pe care o emana pamantul acesta. Este materia prima pentru pisco sour, dulcea si tradatoarea noastra bautura nationala, pe care o bei plin de incredere, numai ca la al doilea pahar poate sa-ti dea o lovitura in stare sa-l doboare si pe cel mai puternic. Numele l-am uzurpat fara rusine dupa cel al orasului Pisco din Peru. Iar daca orice vin care face basicute se cheama in general sampanie, desi autenticul nu se gaseste decat in Champagne, in Franta, presupun ca si acest pisco al nostru se poate impauna cu un nume strain. In nordul cel mic s-a construit I, ii si 11a, unul din cele mai importante observatoare astronomice din lume, pentru ca aerul este atat de limpede, incat nici o stea – nici moarta, nici pe cale de a se naste – nu poate scapa de ochiul giganticului telescop. Apropo, mi-a povestit cineva care a lucrat acolo timp de cateva decenii ca astronomii cei mai vestiti din lume isi asteptau randul cu anii pentru a scruta de acolo universul. I-am spus ca trebuie sa fie senzational sa lucrezi cu oameni de stiinta care traiesc doar cu ochii spre infinit si sunt desprinsi de mizeriile pamantesti, dar mi-a raspuns ca, dimpotriva, astronomii sunt tot atat de meschini ca si poetii, ca se bateau pe gemul de la micul dejun. Conditia umana mereu surprinzatoare.

Valea centrala este zona cea mai prospera din tara, zona de vii si de plantatii de mar, zona industriala unde traieste o treime din populatie, in capitala. Santiago a fost intemeiat in acest loc de Pedro de Valvidia in 1541, pentru ca dupa ce cutreierase luni in sir prin ariditatea nordului i s-a parut ca aici era gradina raiului. In Chile totul e centralizat in capitala, in ciuda eforturilor diferitelor guverne care incearca de jumatate de secol sa confere putere provinciilor. De parca tot ce nu se petrece in Santiago n-ar avea importanta, cu toate ca viata e de o mie de ori mai placuta si mai linistita in restul tarii.

Zona sudica incepe la Puerto Montt, la patruzeci de grade latitudine sudica, o regiune fermecata plina de paduri, lacuri, rauri si vulcani. Ploi nesfarsite alimenteaza vegetatia incalcita a selvei reci, acolo unde cresc copacii nostri milenari, amenintati acum de industria forestiera. Mergand spre sud, calatorul strabate pampasul batut de vanturi nemiloase; apoi tara se despleteste intr-un rozariu de insule nelocuite si ceturi laptoase, intr-un labirint de fiorduri, insulite, canale si ape. Ultimul oras continental e Pun ta Arenas, muscat de toate vantoasele, aspru si orgolios, privind spre munti si ghetari.

Chile mai detine si o bucata din necunoscutul continent antarctic, o lume de gheturi si pustietate, albeata infinita, unde se nasc legendele si mor oamenii; ne-am infipt steagul in Polul Sud. Multa vreme nimeni n-a dat doi bani pe Antarctida, dar acum stim cat de multe bogatii minerale ascunde, ca sa nu mai vorbim ca este un paradis al faunei marine, asa ca multi au pus ochii pe ea. Poate fi vizitata relativ comod pe timp de vara, in cadrul unei croaziere, dar e scump si deocamdata se duc doar turistii bogati si ecologistii saraci, dar hotarati.

In 1888 ne-am adjudecat si misterioasa Insula a Pastelui, „buricul pamantului” sau Rapanui, cum i se zice in limba locului. Este pierduta in imensitatea Oceanului Pacific, la doua mii cinci sute de mile de teritoriul continental al Chile, dar la mai putin de sase ore de avion plecand din Valparaaso sau din Tahiti. Nu stiu foarte bine din ce motiv ne apartine. Pe atunci era suficient ca un capitan de vapor sa infiga un steag, si se instapanea legal pe o halca de lume, chiar daca bastinasii, in cazul nostru blajina rasa polineziana, n-ar fi fost de acord. Asa procedau natiunile europene; Chile nu putea ramane mai prejos. Pentru oamenii din Insula Pastelui contactul cu America de Sud a fost fatal. La mijlocul secolului al XlX-lea, cea mai mare parte a populatiei masculine a fost dusa in Peru, pentru a munci in sclavie pe exploatarile de guano, in timp ce Chile ridica din umeri in fata sortii acelor cetateni uitati. Nenorocitii aceia au fost atat de maltratati, incat din Europa s-a pornit un protest international si, la capatul unei lungi batalii diplomatice, ultimii cincisprezece supravietuitori au fost returnati familiilor lor. Veneau cu virusul variolei in ei, asa ca in scurt timp boala a exterminat optzeci la suta din populatia insulei. Nici soarta celor care au scapat n-a fost mai buna. Oile au ras toata vegetatia, transformand solul intr-o coaja cheala de lava, iar indiferenta autoritatilor – in cazul de fata, marina chiliana – a facut ca locuitorii sa se scufunde in mizerie. In deceniile din urma turismul si interesul lumii stiintifice au salvat Rapanui.

Raspandite prin insula gasim monumentalele statui din piatra vulcanica, unele cantaresc mai bine de douazeci de tone. Aceste moais intriga de secole expertii. A le sculpta pe coastele vulcanilor si a le aduce apoi taras de-a lungul unui relief neregulat, a le cocota pe o platforma indeobste inaccesibila si a le pune pe cap o palarie de piatra rosie, trebuie ca a fost o munca titanica. Cum au facut-o? Nu exista urme ale unei civilizatii avansate care sa explice o asemenea isprava. Insula a fost populata de doua rase diferite, legenda spune ca una din ele, arikii, avea puteri mentale deosebite, putand face sa leviteze acele moais si sa le deplaseze prin plutire, fara efort fizic, pana la inaltimile pe care se afla. Pacat ca s-a pierdut tehnica. In 1940, antropologul norvegian Thor Heyerdahl a construit o pluta, botezata Kon Tiki, pe care a navigat din America de Sud pana in Insula Pastelui pentru a demonstra ca incasii si cei de pe aceasta insula fusesera in contact.

Am fost pe Insula Pastelui in vara lui 1974, cand nu era decat un zbor pe saptamana si turismul aproape nu exista, indragostita de acel loc, am ramas trei saptamani in plus fata de cat imi propusesem, prinzand astfel inaugurarea televiziunii si o vizita a generalului Pinochet, seful junii (c) tei militare care inlocuise in urma cu cateva luni democratia. Televiziunea a fost primita cu mai mult entuziasm decat proaspatul dictator. Sejurul generalului a fost cat se poate de pitoresc, dar nu e cazul sa intru in detalii. Ajunge sa spun doar ca un nor nazdravan se aseza strategic deasupra lui de fiecare data cand voia sa vorbeasca in public, facandu-l ciuciulete. Venise pentru a da locuitorilor insulei titluri de proprietate, dar nimeni nu s-a inghesuit sa le primeasca: din vremuri stravechi, fiecare stia ce si cui apartine, in plus, se temeau, pe drept cuvant, ca hartia aia guvernamentala nu putea decat sa le complice existenta.

Chile mai detine si insula Juan Fernandez, pe care, in 1704, a fost abandonat marinarul scotian Alexander Selkirk, cel care i-a inspirat lui Daniel Defoe romanul Robinson Crusoe. Selkirk a trait pe insula mai bine de patru ani, fara papagal dresat si fara tovarasia unui bastinas pe nume Vineri, cum zice cartea, pana cand a fost salvat de alt capitan si dus inapoi in Anglia, unde, in treacat fie spus, n-a avut o soarta mult mai buna. Turistii inversunati, dupa un zbor agitat cu avioneta sau calatoria interminabila pe mare, pot vizita pestera in care scotianul a supravietuit mancand ierburi si peste.

Departarea ne confera o mentalitate insulara si frumusetea extraordinara a locurilor ne face infumurati. Ne credem centrul lumii – dupa noi, Greenwich ar trebui sa fie la Santiago – si intoarcem fundul Americii Latine, comparandu-ne mereu cu Europa. Suntem autoreferentiali, restul universului nu exista decat pentru a ne bea vinul si a face echipe de fotbal pe care sa le batem.

Ii sfatuiesc pe vizitatori sa nu puna la indoiala minunatiile pe care le aud despre tara, despre vinul si femeile ei, caci strainilor nu li se permite sa critice: doar de aia exista peste cincisprezece milioane de bastinasi care asta fac toata ziua. Daca Marco Polo ar fi debarcat pe coastele noastre dupa treizeci de ani de aventuri prin Asia, primul in. Iu |.1 re l-ar fi aflat ar fi fost ca facem empanadas mai I 'i n ic 1 lcc.it tot ce se gateste in Celestul Imperiu. (Ah, da: i'. L.i r alta caracteristica a noastra, ne dam cu parerea fara nici o baza, dar cu atata siguranta, ca nimeni nu o pune la indoiala.) Marturisesc ca sufar si eu de acest sovinism fioros. Cand am ajuns prima data la San Francisco si-am avut in fata ochilor dulcile coline aurii, maretia padurilor si oglinda verde a golfului, singurul meu comentariu a fost ca seamana cu coasta chiliana. Ulterior am constatat ca fructele cele mai dulci, vinurile cele mai delicate si pescaria cea mai fina se importau din Chile, fireste.

Pentru a vedea cu inima trebuie sa-l citesti pe Pablo Neruda, poetul national care a nemurit in versurile sale peisajele superbe, miresmele si diminetile, ploaia tenace si saracia demna, stoicismul si ospitalitatea. Asta este tara nostalgiilor mele, cea pe care o evoc cand sunt singura, cea care apare ca fundal in atatea povestiri de-ale mele, cea care imi apare in vis. Sigur, exista si alte chipuri ale tarii care se numeste Chile: unul materialist si arogant, chip de tigru, care vietuieste numarandu-si dungile si pieptanandu-si mustatile; altul, deprimat, brazdat de cicatricele brutale ale trecutului; unul care se arata surazator turistilor si bancherilor; sau cel care asteapta cu resemnare urmatorul cataclism geologic sau politic. Chile merge la toate.

Crema de lapte, flasnete si tiganci.

Familia mea este din Santiago, dar asta nu explica toate traumele mele, exista si locuri mai rele sub soare. Acolo am crescut, dar acum abia de mai recunosc orasul si ma ratacesc pe strazi. Capitala a fost intemeiata de soldati, cu spada si cazmaua, dupa schema clasica a oraselor spaniole de pe vremuri: o piata in centru unde soldatii faceau exercitii, din care porneau strazi paralele si perpendiculare. Dar n-a mai ramas decat in amintire. Santiago s-a imprastiat ca o caracatita dementa, intinzandu-si tentaculele lacome in toate directiile; in prezent adaposteste cinci milioane si jumatate de suflete, care o duc asa cum pot. Ar fi un oras frumos, caci e curat si parcurile nu-i lipsesc, daca n-ar avea deasupra ditamai palaria cenusie produsa de poluare, care pe timp de iarna ucide pruncii din leagan, batranii din aziluri si pasarile din aer. Locuitorii s-au obisnuit sa urmareasca indicele zilnic al smog-ului asa cum citesc bursa de valori si rezultatele la fotbal. In zilele in care acest indice e din cale-afara de mare, circulatia vehiculelor se restrange in functie de numarul masinii, copiii nu fac orele de sport la scoala si restul cetatenilor se straduieste sa respire cat mai putin posibil. Prima ploaie a anului spala jegul din atmosfera si cade acida peste oras; daca n-ai umbrela la tine ai senzatia ca in ochi iti intra zeama de lamaie; nu trebuie sa-ti faci probleme, nimeni n-a orbit inca din cauza asta. Dar nu toate zilele sunt asa, uneori diminetile sunt limpezi si poti admira spectacolul maret al muntilor inzapeziti.

Exista orase, precum Caracas sau Districtul Federal din Mexico, in care saracii si bogatii se amesteca, dar in Santiago limitele sunt clare. Distanta dintre conacele celor bogati, situate pe colinele de la poalele muntilor, cu paznic la poarta si patru garaje, si casutele din cartierele proletare, unde traiesc cincisprezece suflete inghesuite in doua camere fara baie, e astronomica. Ori de cate ori ma duc la Santiago am impresia ca o parte a orasului este in alb si negru, iar cealalta in tehnicolor. In centru si in zonele muncitoresti totul pare cenusiu, putinii copaci de acolo sunt istoviti, zidurile decolorate si oamenii obositi; pana si cainii care bantuie printre lazile de gunoi sunt niste potai puricoase, de culoare nedefinita. In cartierele clasei mijlocii cresc arbori cu coroane bogate, casele sunt modeste, dar bine intretinute. Iar in cartierele celor bogati, de vazut nu vezi decat vegetatia: vilele se ascund dupa ziduri de netrecut, nimeni nu umbla pe strazi iar cainii sunt dulai, sloboziti din lant doar noaptea, ca sa apere proprietatile.

Vara in capitala e lunga, uscata si fierbinte. Un praf galbui acopera orasul, soarele topeste asfaltul si afecteaza moralul locuitorilor, de aceea, cine poate, incearca sa plece. Cand eram mica, ai mei plecau doua luni la mare, faceam un adevarat safari in masina bunicului, cu o tona de bagaje deasupra si trei tanci ametiti inauntru. Pe atunci drumurile erau foarte proaste si trebuia sa trecem peste dealuri si vai, ceea ce era cam prea mult pentru vehiculul nostru. Mai mereu trebuia schimbat cel putin un cauciuc, isprava care cerea descarcarea tuturor bagajelor. Bunicul tinea pe genunchi ditamai pistolul, din cele care pe vremuri se foloseau la dueluri, convins ca pe coasta dealului Curacavi, nimerit botezata „Mormantul”, stateau la panda niste banditi. Daca or fi fost, eu cred ca nu erau decat niste vagabonzi care ar fi intins-o la primul foc tras in aer, oricum ar fi stat insa lucrurile, strabateam zona rugandu-ne, metoda infailibila impotriva atacurilor, caci nu i-am vazut niciodata pe banditii cei fiorosi. Nici asta nu mai exista acum. Se ajunge la plaja in mai putin de doua ore, pe

7 par niste sosele splendide. Pana de curand, singurele drumuri proaste erau cele care duceau la locurile de vilegiatura ale bogatasilor, care faceau tot posibilul pentru a-si pastra plajele exclusive. Ii apuca groaza cand, la sfarsit de saptamana, veneau autobuzele care aduceau plebea, cu plozii negriciosi, pepeni, pui fripti si tranzistoare urland muzica populara; de aceea pastrau drumul nepavat si in stare cat se poate de jalnica. Vorba unui senator de dreapta: „Cand democratia devine democratica, nu mai e buna.” Toate astea s-au schimbat. Acum tara e strabatuta de autostrada Panamericana care se uneste cu cea Australa si de o retea vasta de sosele pavate si foarte sigure. Nici gand de guerrileros pusi pe sechestrari, de bande de traficanti de droguri care isi apara teritoriul, sau de politisti corupti vanatori de mita, ca in alte tari latino-americane ceva mai interesante decat a noastra. E mult mai probabil sa fii atacat in plin centru al capitalei decat pe o carare pustie.

De cum iesi din Santiago, peisajul devine bucolic: drumuri strajuite de plopi, dealuri si podgorii. Sfatuiesc vizitatorul sa cumpere fructe si legume de la marginea drumului, sau sa faca un mic ocol si sa intre in sate, cautand o casa la poarta careia flutura o panza alba: acolo va gasi paine de casa, miere si oua de culoarea aurului.

Mergand de-a lungul tarmului, va da de plaje, sate pitoresti si golfulete cu plase si barci pescaresti, unde se gasesc fabuloasele comori ale bucatariei noastre: mai intai tiparul de mare, regele marii, cu jiletca sa de solzi ca nestematele; apoi „corvina”, pestele cu carne alba si suculenta, insotita de un cortegiu de alti vreo suta de pesti mai modesti, dar la fel de gustosi; apoi fructele de mare: scoici, crabi, „choros”, stridii, „abalones”, creveti, arici de mare si multe altele, inclusiv unele cu o infatisare atat de suspecta, ca nici un strain nu indrazneste sa le guste, precum ariciul de mare sau „picoroco”, sare si iod, esenta marina pura. Sunt atat de savurasi pestii nostri incat nici nu e nevoie sa te pricepi la bucatarie ca sa-i prepari. Pune pe fundul unei tavi de ceramica sau de Pyrex un strat de ceapa tocata, asaza deasupra pestele proaspat scaldat in suc de lamaie, cateva linguri de unt, sare si piper, baga tava in cuptorul incins si ai grija sa nu o tii prea mult, ca sa nu se usuce carnea; serveste la asta unul din vinurile noastre albe, bine frapat, si aduna in jur prietenii tai cei mai buni.

In fiecare an, in luna decembrie, mergeam cu bunicul sa cumparam curcanul pentru Craciun, pe care taranii ii cresteau special pentru aceasta ocazie. Parca-l vad si acum pe batranul schiop care fugea sa prinda pasarea. Trebuia sa-si calculeze bine miscarea prin care se arunca literalmente asupra ei, tintuind-o de pamant, in timp ce unul din noi incerca sa-i lege picioarele cu o sfoara. Apoi trebuia sa-i dea omului un bacsis ca sa taie curcanul departe de privirile copiilor, care altfel ar fi refuzat sa-l manance. E foarte greu sa sucesti gatul unei fapturi cu care ai stabilit o relatie personala; ne-am convins de asta atunci cand bunicul a adus acasa o capra, cu scopul de a o pune la ingrasat si a o frige de ziua lui. Capra a murit de batranete. Lasa ca nu era capra, ci tap, si, de cum i-au crescut coarnele, ne ataca pe la spate.

Santiagoul copilariei mele avea pretentii de mare oras, dar mentalitate de catun. Totul se stia. A lipsit careva de la slujba duminicala? Vestea circula cu repeziciune si pana miercuri preotul batea la usa enoriasului pentru a afla motivele. Barbatii erau tepeni de atata par pomadat, camasi scrobite si irifumurare; femeile purtau ace de palarie si manusi din piele de caprioara; eleganta era de rigoare pentru a merge in centru sau la cinematograf, care se numea inca „biograf”. Putine case aveau frigider – sub acest aspect cea a bunicului era foarte moderna – si in fiecare zi venea un cocosat care aducea sare grunjoasa si blocuri de gheata pentru racitoare. Frigiderul nostru, care a functionat patruzeci de ani fara reparatii, avea un motor care facea un zgomot de submarin, intrerupt de accese de tuse care zguduiau casa. Bucatareasa trebuia sa scoata cu matura cadavrele pisoilor electrocutati care se bagau dedesubt, cautand caldura. In definitiv, era o metoda profilactica destul de buna, caci in pod se nasteau zeci de pisoi si daca nu s-ar fi curentat ne-ar fi invadat cu totul.

Ca in orice camin chilian, si noi aveam animale. Cainii se dobandeau in diverse feluri: se mosteneau, erau primiti in dar, erau gasiti loviti de masini dar inca in viata, insoteau copiii care se intorceau de la scoala si-apoi nu era chip sa-i mai gonesti. Asa a fost mereu si sper ca lucrurile inca nu s-au schimbat. Nu cunosc nici un chilian normal care sa fi cumparat un caine; singurii care fac asta sunt cativa fanatici de la Kennel Club, dar nimeni nu-i ia in serios. Majoritatea cainilor nostri nationali se numesc Negrutu, desi au alta culoare, in timp ce pisicile se numesc Miti sau Pisi; dar mascotele familiei mele primeau prin traditie nume biblice, precum Baraba, Salomeea sau Cain, cu exceptia unei corcituri de origine suspecta care a fost botezata Pojar, caci a aparut exact in timpul epidemiei. Orasele si satele tarii mele sunt strabatute de cete de caini vagabonzi, dar nu e vorba de haitele flamande si jalnice pe care le vezi in alte parti ale lumii, ci de comunitati organizate. Sunt animale blande, multumite de pozitia lor sociala si cam adormite. Am citit studiul unui autor care sustinea ca, daca toate rasele canine existente s-ar amesteca in mod liber, peste cateva generatii n-ar mai fi decat una: un caine puternic si istet, de statura medie, cu blana scurta si aspra, bot ascutit si coada expresiva, adica exact javra chiliana tipica. Pesemne ca se va ajunge la asta. Iar daca se vor contopi toate rasele umane, rezultatul va fi un tip de oameni mai curand scunzi, cu o culoare nedefinita, adaptabili, rezistenti si resemnati la avatarurile existentei, exact ca noi, chilienii.

Pe vremea aceea painea se cumpara de doua ori pe zi de la brutaria din colt si se aducea acasa invelita intr-un stergar alb. Mirosul acelei paini de-abia scoase din cuptor, calda inca, e una din amintirile cele mai pregnante pe care le am din copilarie. Iar laptele era o crema spumoasa care se vindea varsat. Clopotelul de la gatul calului si mirosul de grajd care cuprindea strada anuntau sosirea cotigii cu lapte. Servitoarele se asezau la coada cu vasele in mana si cumparau cu canile, pe care laptarul le cufunda in recipientele mari acoperite de muste, varandu-si bratul paros pana la subsuoara. Cateodata se cumparau cativa litri in plus, pentru a face desertul alb – sau crema de lapte – care tinea cateva luni in semiintunericul rece din pivnita, acolo unde se tinea si vinul, imbuteliat in casa. Pentru asta se incepea prin a se face focul in curte, cu lemne si carbuni. Pe foc se asaza, pe niste pirostrii, o oala de tuci special destinata acestui desert, in care se puneau ingredientele (proportia era de patru cani de lapte la una de zahar), se aromatiza cu batoane de vanilie si coaja de lamaie si se fierbea rabdator ore in sir, amestecand din cand in cand cu un linguroi de lemn. Noi copiii ne uitam de departe, asteptand sa se termine procesul si sa se raceasca produsul, pentru a putea linge oala. Nu ne dadeau voie sa ne apropiem si de fiecare data ni se repeta istoria copilului cel lacom care a cazut in oala, unde, conform povestii, „s-a topit in compozitia care fierbea si n-au mai ramas nici oasele”. Cand s-a inventat laptele pasteurizat, care se vindea in sticle, gospodinele se gateau in hainele de duminica pentru a se fotografia, ca in filmele de la Hollywood, langa camionul alb care a inlocuit cotiga cea jalnica. Iar astazi poti cumpara lapte integral, fara grasimi sau cu arome, cat si acest desert, ambalat, pe care nimeni nu-l mai face in casa.

Vara veneau in cartier niste copii amarati cu cosuri cu mure si saci cu gutui pentru dulceata; isi facea aparitia si musculosul Gervasio Lonquimay, care repara arcurile paturilor si spala lana saltelelor, treaba care putea sa dureze trei-patru zile, caci lana se usca la soare, dupa care trebuia daracita manual inainte de a fi reintrodusa. Se soptea ca omul facuse parnaie dupa ce-si strangulase un rival, zvon care-i dadea o aura de prestigiu neindoielnic. Servitoarele se inghesuiau sa-i ofere racoritoare si prosoape ca sa se stearga de sudoare.

Un flasnetar, mereu acelasi, strabatea strazile, asta pana cand un unchi de-al meu i-a cumparat flasneta si s-a apucat sa bata el strazile in sunetul muzicii si sa vanda, cu ajutorul unui papagal jalnic, „planete” care ghiceau norocul, spre oroarea bunicului si restului familiei mele. Am inteles ca unchiul cauta astfel sa castige iubirea unei verisoare, dar planul n-a avut rezultatul scontat: fata s-a maritat la iuteala si a plecat cat se poate de departe. In cele din urma, unchiul a facut cadou instrumentul, iar papagalul a ramas la noi acasa. Era afurisit, ciupea pe oricine se apropia, dar bunicului ii placea pentru ca injura ca un corsar. Pasaroiul a mai trait douazeci de ani alaturi de el si cine stie cati o fi trait pana atunci Matusalemul acela cu pene. Prin cartier mai treceau si tiganci, vrajindu-i pe cei imprudenti cu spaniola lor stalcita si ochii lor irezistibili care vazusera multe; mergeau cate doua sau trei, cu o jumatate de duzina de plozi mucosi agatati de fuste. Ne era frica de ele, se zicea ca furau copii mici, ii bagau in custi ca sa creasca diformi si-apoi ii vindeau la circ pe post de monstri. Te deocheau daca nu le dadeai de pomana. Li se atribuiau puteri magice: puteau face sa dispara bijuterii fara sa le atinga si sa declanseze epidemii de paduchi, negi, chelire si dinti stricati. Cu toate astea, nu rezistam tentatiei de a ne ghici soarta in palma. Mie imi spuneau mereu acelasi lucru: un barbat brunet cu mustati o sa ma duca foarte departe. Cum nu-mi amintesc de nici un amorez care sa fi aratat asa, banuiesc ca se refereau la tatal meu vitreg, care a avut niste mustati de foca si m-a dus prin multe tari in misiunile lui diplomatice.

O casa veche si fermecata.

Prima mea amintire din Chile este o casa pe care n-am cunoscut-o. Este protagonista primului meu roman, Casa spiritelor, unde apare in rolul conacului familiei Trueba. Familia asta fictiva seamana alarmant de mult cu cea a maica-mii; eu n-as fi putut inventa personaje ca acelea. In plus, nici nu era necesar, cu o familie ca a mea n-ai nevoie de fantezie. Ideea cu „casa cea mare de pe colt”, asa cum apare in carte, s-a nascut de la vechea resedinta de pe strada Cueto, unde s-a nascut mama si era atat de des evocata de bunicul, incat am senzatia ca am trait in ea. Nu mai exista case ca asta in Santiago, le-a devorat progresul si cresterea demografica, dar se mai gasesc in provincie. Parca o vad: vasta si somnolenta, decrepita de vreme, cu tavane inalte si ferestre inguste, cu trei curti interioare (patios), prima cu portocali si iasomie unde susura un havuz, a doua cu o gradina napadita de buruieni, iar a treia, un amestec de albii de spalat rufe, cotete pentru caini si gaini si odai insalubre pentru servitori, un fel de chilii ca de inchisoare. Ca sa mergi noaptea la closet, trebuia sa pornesti in excursie cu o lampa, aparandu-te de curentii de aer si de paianjeni, neluand in seama trosniturile lemnului si forfota soarecilor. Casoiul, cu intrari prin doua strazi, avea etaj si mansarda si adapostea un trib de strabunici, matusi ramase fete batrane, veri, servitori, rude sarace si musafiri care se instalau pe vecie fara ca nimeni sa indrazneasca sa-i dea afara, pentru ca in Chile oaspetii sunt aparati de un cod sacru al ospitalitatii. Mai erau si cateva fantome de autenticitate indoielnica, din acelea care nu lipsesc in familia mea. Unii sustin ca sufletele respective chiar bantuiau intre acele ziduri, dar o ruda batrana mi-a marturisit ca in copilarie se deghiza imbracand o vetusta uniforma militara ca s-o sperie pe matusa Cupertina. Biata batrana nu s-a indoit niciodata ca vizitatorul nocturn n-ar fi fost spiritul lui don José Miguel Carrera, unul dintre parintii patriei, care venea sa-i ceara bani pentru a plati slujbe pentru mantuirea sufletului ei calit.

Unchii din partea mamei, pe nume Barros, erau doisprezece frati destul de excentrici, dar niciunul nebun de legat. Cand s-au casatorit, unii au ramas cu noua lor familie in casa de pe strada Cueto. De exemplu, bunica mea Isabel, casatorita cu bunicul Agustín. Nu numai ca au locuit in ingramadeala aia de rude trasnite, dar cand au murit strabunicii mei au cumparat casa si si-au crescut cei patru copii ani in sir. Bunicul a modernizat-o, dar sotia lui suferea de astm din cauza umezelii din incaperi; in plus, vecinatatea s-a umplut de oameni saraci, iar „lumea buna” a inceput sa emigreze in masa spre zona de est a orasului. Obligat de presiunea sociala, bunicul a ridicat o casa moderna in cartierul Providencia, pe atunci in extravilan, dar cu perspective de prosperitate. Avea ochi bun bunicul, in cativa ani Providencia a devenit zona rezidentiala cea mai eleganta din capitala; nu mai e asa de mult, de cand clasa mijlocie a inceput sa se catere pe coline, iar cei mai bogati au urcat de-a dreptul pe munte, acolo unde cuibaresc condorii. In prezent Providencia e un haos de trafic, magazine, birouri si restaurante, unde mai locuiesc doar batranii in apartamente de blocuri vechi, dar atunci era la doi pasi de campul unde familiile bogate isi aveau fermele, unde-si petreceau vara si unde aerul era limpede si viata bucolica. Am sa vorbesc mai incolo de casa, acum sa ne intoarcem la familia mea.

Chile este o tara moderna cu cincisprezece milioane de locuitori, dar cu reminiscente de mentalitate tribala. Asta nu s-a schimbat mult, in ciuda exploziei demografice, mai ales in provincie, unde fiecare familie traieste inchisa in cercul ei, mai mic sau mai mare. Suntem impartiti in clanuri, in functie de acelasi interes sau aceeasi ideologie. Membrii acestora se aseamana intre ei, se imbraca la fel, gandesc si actioneaza ca niste clone si, fireste, se apara unii pe altii, excluzandu-i pe ceilalti. De exemplu, clanul agricultorilor (ma refer la posesorii de pamanturi, nu la umilii tarani), al medicilor, al politicienilor (n-are importanta din ce partid), al industriasilor, al militarilor, al transportatorilor, in fine, toti. Mai presus de clanuri este familia, sacra si inviolabila; nimeni nu scapa de datoria pe care o are fata de ea. De pilda, unchiul meu Ramón ma suna in California, unde locuiesc, ca sa-mi spuna ca mi-a murit un unchi de gradul al treilea, pe care nu l-am cunoscut, lasand o fata intr-o situatie cam proasta. Ea vrea sa devina infirmiera, dar n-are bani pentru scoala. In calitatea sa de cel mai batran membru al clanului, unchiul Ramón trebuie sa contacteze pe oricine are legaturi de sange cu raposatul, de la rudele cele mai apropiate la cele mai indepartate, pentru a finanta studiile viitoarei infirmiere. Refuzul ar echivala cu o marsavie, pastrata in amintirea mai multor generatii. Avand in vedere importanta pe care o are pentru noi familia, am ales-o pe a mea ca fir conducator al acestei carti, astfel ca daca ma opresc mai mult la unii membri ai ei, o fac pentru ca exista o noima, desi uneori poate fi vorba doar despre dorinta mea de a nu pierde legaturile de sange care ma apropie de acest pamant. Asa ca rudele mele vor sluji la ilustrarea anumitor defecte si virtuti din caracterul chilienilor. Ca metoda stiintifica, poate ridica obiectii, dar din punct de vedere literar prezinta anumite avantaje.

Bunicul meu, care provenea dintr-o familie mica si scapatata in urma mortii premature a tatalui sau, s-a indragostit de o fata vestita prin frumusetea ei, Rosa Barros, dar care a murit in mod misterios inainte de nunta. Au ramas de la ea doar doua fotografii in sepia, decolorate de timp, pe care abia se mai disting trasaturile. Dupa cativa ani, bunicul s-a insurat cu Isabel, sora mai mica a Rosei. Pe atunci toata lumea dintr-o clasa sociala se cunostea la Santiago, astfel incat casatoriile, desi nu erau aranjate chiar ca in India, tot o afacere de familie ramaneau. Bunicului i s-a parut deci logic ca, de vreme ce fusese acceptat de familia Barros ca logodnic al uneia dintre fete, drept era sa fie si al celeilalte.

In tinerete, bunicul Agustín era slab, cu nas coroiat, imbracat intr-un costum negru facut dintr-unul al raposatului sau tata, solemn si orgolios. Facea parte dintr-o veche familie de origine spaniola si basca, dar spre deosebire de rudele lui, era sarac. Despre aceste rude nu se vorbea, cu exceptia unchiului Jorge, baiat bun si elegant ca un print, cu un viitor stralucit in fata, dupa care tanjeau mai multe domnisoare la varsta maritisului, dar care a avut slabiciunea de a se inamora de o femeie din categoria cea mai dejos a clasei mijlocii. In alta tara poate ca s-ar fi putut iubi fara ca asta sa insemne o tragedie, dar in mediul in care le-a fost sortit sa traiasca erau condamnati la ostracizare. Ea l-a adorat pe unchiul Jorge timp de cincizeci de ani, dar purta o etola de vulpe roasa de molii, isi vopsea parul in culoarea morcovului, fuma ca un turc si bea berea direct din sticla, motive suficiente pentru ca strabunica-mea Ester sa-i declare razboi si sa-i interzica fiului sa-i pronunte numele in prezenta ei. El a tacut si s-a conformat, dar a doua zi dupa moartea maica-sii s-a casatorit cu iubita lui, care intre timp ajunsese o femeie matura si bolnava de plamani, desi tot incantatoare. S-au iubit traind mizerabil, nimic nu i-a despartit; la doua zile dupa ce pe el l-a dat gata un atac de inima, ea a fost gasita moarta in pat, imbracata in halatul sotului.

Trebuie sa spun ceva si despre strabunica Ester, deoarece cred ca influenta ei coplesitoare explica niste trasaturi de caracter ale urmasilor si, intr-un fel, personifica matriarhatul intransigent, atat de raspandit atunci si acum. In tara noastra figura materna are proportii mitologice, li j astfel ca nu ma mira atitudinea supusa a unchiului Jorge. Mama evreica si la mamma italianca sunt niste biete diletante in comparatie cu chilienele. Am aflat recent, din intamplare, ca sotul dohei Ester nu se pricepea la afaceri si-si pierduse pamantul si averea mostenite; se pare ca creditorii erau chiar fratii lui. Ruinat, s-a dus la casa de la tara si si-a spulberat pieptul cu un glont. Zic: am aflat recent, pentru ca familia a ascuns faptul timp de o suta de ani, ba chiar si acum se vorbeste despre asta doar in soapta; sinuciderea era considerata un pacat deosebit de delicat, caci corpul nu putea fi inmormantat intr-un cimitir catolic. Pentru a evita rusinea, rudele au imbracat cadavrul in frac, i-au pus un joben pe cap, l-au urcat intr-o trasura si l-au adus la Santiago, unde l-au ingropat crestineste, pentru ca toti, incepand cu preotul, s-au facut ca ploua. Faptul a divizat descendentii directi ai familiei, care asigura ca povestea cu sinuciderea e pura calomnie, si pe cei ai fratilor mortului, care au ramas cu averea. Oricum, vaduva s-a cufundat in deprimare si saracie. Fusese o femeie vesela si draguta, pianista talentata, dar dupa moartea barbatului s-a imbracat in doliu riguros, a incuiat pianul si nu mai iesea din casa decat pentru a merge la biserica. Cu trecerea timpului, artrita si obezitatea au transformat-o intr-o statuie monstruoasa claustrata intre patru pereti. O data pe saptamana, preotul paroh venea s-o impartaseasca. Aceasta vaduva sumbra le-a bagat in cap copiilor ei ca lumea e o vale a plangerii in care traim numai pentru a suferi. Tintuita in scaunul de invalida, judeca vietile altora; nimic nu scapa ochisorilor ei de soim si limbii ei de profet. Cand s-a filmat Casa spiritelor, la studiourile din Copenhaga a fost adusa din Anglia o actrita cat o balena pentru acest rol; pentru asta au trebuit sa scoata cateva scaune din avion. Nu apare decat cateva clipe in film, dar produce o impresie de nesters.

Spre deosebire de dona Ester si de urmasii ei, oameni solemni si seriosi, unchii din partea mamei erau veseli, exuberanti, risipitori, iubareti, buni sa parieze la cursele de cai, sa cante la un instrument si sa danseze polca. (Chilienii nu prea danseaza, in general le lipseste ritmul. Una din marile descoperiri pe care le-am facut in Venezuela, unde am plecat in 1975, este puterea terapeutica a dansului. E de ajuns sa se adune trei venezueleni: unul zdrangane la chitara sau bate intr-o toba si ceilalti doi danseaza; nu exista suparare care sa reziste la acest tratament. In schimb, petrecerile noastre seamana cu un priveghi: barbatii se strang intr-un colt si discuta despre afaceri iar femeile se plictisesc. De dansat, danseaza tinerii, sedusi de muzica americana, dar, de cum se casatoresc, devin la fel de solemni ca parintii lor.) Majoritatea intamplarilor si personajelor din cartile mele isi au originea in originala familie Barros. Femeile erau delicate, spirituale si amuzante. Barbatii erau inalti, frumosi si gata sa se ia la pumni; mai erau si amatori de vizite la bordel si destui s-au pricopsit cu o boala misterioasa. Cred ca tema bordelului e destul de importanta in Chile, caci apare frecvent in literatura, de parca autorii nostri ar fi obsedati. Desi nu ma consider o experta in materie, nu m-am putut stapani si am creat o prostituata cu suflet de aur, pe Transito Soto, in primul meu roman.

Am o matusa centenara care aspira la sfintenie si-a carei unica dorinta este sa intre la manastire, dar nici o congregatie, nici macar cea a Maicutelor Caritatii n-o tolereaza mai mult de doua saptamani, asa ca familia a luat-o in grija. Pe cuvant, nimic nu e mai insuportabil decat un sfant, n-o doresc nici dusmanilor. La pranzurile duminicale din casa bunicului, unchii mei urzeau planuri de asasinat, dar scapa mereu teafara si mai traieste inca. In tinerete, cucoana asta se imbraca intr-o rasa de inventie proprie, canta imnuri religioase cu glas angelic si cand prindea ocazia ca nu era nimeni atent o zbughea pe strada Maipu, unde catehiza in gura mare fetele vesele, care o primeau cu o ploaie de legume putrezite. Pe aceeasi strada, unchiul meu Jaime, var cu maica-mea, isi castiga banii pentru studiile de medicina chinuind un acordeon in casele de curve. Il prindeau zorile racnind cat il tineau plamanii un cantec care se chema „Vreau o femeie goala”, de ieseau in strada femeile habotnice sa protesteze. Pe atunci lista neagra a Bisericii Catolice includea carti precum Contele de Monte Cristo; asa ca poti sa-ti inchipui spaima produsa de dorinta de a avea o femeie goala pe care o zbiera unchiul meu. Jaime a ajuns pediatrul cel mai celebru si mai iubit din tara si politicianul cel mai pitoresc – in stare sa-si recite discursurile din Senat in versuri cu rima – si, neindoielnic, cel mai radical dintre rudele mele, comunist mai de stanga decat Mao, pe cand Mao inca era in scutece. Astazi e un batran frumos si lucid, care poarta sosete de un rosu aprins ca simbol al ideilor sale politice. Alta ruda de-a mea isi lepada pantalonii in plina strada si ii daruia saracilor; fotografia lui in chiloti, dar cu palarie, jacheta si cravata, aparea in ziare. Avea o parere atat de speciala despre el insusi, incat a lasat instructiuni in testament sa fie ingropat in picioare, ca sa-l poata privi in ochi pe Dumnezeu cand va bate la poarta cerului.

M-am nascut la Lima, unde tata era unul dintre secretarii de ambasada. Motivul pentru care am crescut in casa din Santiago a bunicului este casnicia alor mei, un dezastru de la bun inceput. Intr-o zi, eu sa fi avut vreo patru ani, tata a plecat sa-si ia tigari si n-a mai aparut. Adevarul e ca n-a plecat dupa tigari, cum s-a tot spus, ci a sters-o deghizat in indianca peruviana, cu fuste multicolore si peruca cu cozi lungi. A lasat-o pe mama la Lima cu o gramada de facturi neplatite si trei copii, cel mai mic nou-nascut. Cred ca abandonul asta mi-a marcat psihicul, de aceea apar atatea fapturi parasite in cartile mele, ca ar ajunge pentru un orfelinat; parintii personajelor mele sunt morti, disparuti sau atat de autoritari si distanti de parc-ar trai pe alta planeta. Pomenindu-se fara sot si fara nici un rost intr-o tara straina, mama si-a invins orgoliul monumental in care fusese crescuta si s-a intors in casa bunicului meu. Primii ani petrecuti la Lima s-au sters in uitare, toate amintirile copilariei se leaga de Chile.

Am crescut intr-o familie patriarhala in care bunicul era precum Dumnezeu: infailibil, omniprezent, atotputernic. Casa din cartierul Providencia nu era nici pe departe conacul strabunicilor de pe strada Cueta, dar in primii ani a reprezentat universul meu. Recent, un jurnalist japonez s-a dus la Santiago cu intentia de a fotografia „casa cea mare de pe colt” care apare in primul meu roman. Degeaba i s-a explicat ca era vorba de o fictiune. Dupa ce-a facut un drum atat de lung, bietul om a luat o plasa teribila: de atunci, Santiago a fost demolat si reconstruit de mai multe ori. Nimic nu dureaza in orasul asta. Casa pe care a construit-o bunicul este acum o discoteca de doi bani, o chestie deprimanta cu plastic negru si lumini psihedelice. Resedinta de pe strada Cueto, care fusese a strabunicilor mei, nu mai este de mult, pe locul acela se inalta niste blocuri turn noi pentru chiriasi cu venituri modeste, pierdute printre alte duzini de blocuri asemanatoare.

Fie-mi permis un comentariu pe marginea acelei demolari, ca un capriciu sentimental. Intr-o zi, masinile progresului s-au infiintat cu misiunea de a spulbera casoiul stramosilor mei; saptamani la rand implacabilii dinozauri de fier au netezit pamantul cu labele lor zimtate. Cand in sfarsit prafaraia ca de tabara de beduini s-a asezat, trecatorii au vazut cu uimire ca in mijlocul maidanului se inaltau inca mai multi palmieri. Singuratici, goi, cu frunzele ofilite si parand niste cenusarese umile, isi asteptau sfarsitul; dar in locul temutului calau au aparut niste muncitori transpirati care, furnicute harnice, au sapat santuri in jurul copacilor si i-au scos cu radacini cu tot. Elegantii palmieri se agatau inca de pamant cu radacinile lor subtiri. Au fost transportati cu macaraua pana la gropile pregatite in alt loc, gradinarii i-au plantat acolo. Trunchiurile au gemut surd, frunzele au cazut ca niste zdrente galbene si o bucata de vreme se parea ca nimic nu ii va salva, dar palmierii sunt fapturi tenace. O revolta subterana lenta le-a pompat viata, tentaculele vegetale si-au facut drum, amestecand putinul pamant de pe strada Cueto cu solul cel nou. Iar intr-o primavara ineluctabila, palmierii s-au aratat agitandu-si perucile si unduindu-si talia, vii si reinnoiti in ciuda celor patimite. Imaginea acelor copaci din casa strabunilor mei ma urmareste adesea cand ma gandesc la destinul meu de exilata. Soarta mea este sa umblu dintr-un loc in altul si sa ma adaptez la soluri noi. Cred ca reusesc pentru ca port in radacini putin pamant pe care-l iau mereu cu mine. Dar ziaristul japonez care s-a dus la capatul lumii sa fotografieze o casa de roman s-a intors in patrie cu mainile goale.

Casa bunicului era exact ca aceea a unchilor mei si ca a oricarei familii dintr-un mediu similar. Chilienii nu stralucesc prin originalitate, casele arata toate cam la fel pe dinauntru. Aflu ca acum oamenii bogati angajeaza decoratori si-si cumpara din strainatate pana si robinetele de la baie, dar pe atunci nimeni nu auzise despre decoratiuni interioare. In salonul strabatut de un curent inexplicabil existau draperii de plus de culoarea sangelui de taur, candelabre cu turturi de cristal, un pian cu coada dezacordat si o pendula mare si neagra ca un sicriu, care masura orele cu sunete funebre. Mai erau si doua figurine oribile din portelan frantuzesc, o duduie cu peruca pudrata si un domnisor pe tocuri inalte. Unchii mei le foloseau pentru a-si ascuti reflexele: si le aruncau unul in capul celuilalt, in speranta desarta ca ar putea cadea pe jos, facandu-se tandari. Casa era locuita de persoane excentrice, de mascote pe jumatate salbatice si de cateva fantome prietene cu bunica-mea, care o urmasera din casa de pe strada Cueto si, chiar dupa ce a murit, au continuat sa ne bantuie.

Bunicul Agustín era un tip solid si puternic, desi se nascuse cu un picior mai scurt decat celalalt. Nu i-a trecut niciodata prin minte sa consulte un medic, prefera un „aranjor”, adica un orb care aranja picioarele cailor accidentati la Clubul Hipic si se pricepea la oase mai bine decat orice traumatolog. Cu timpul, schiopatatul bunicului s-a agravat, i-a produs artrita si i-a deformat coloana, astfel ca fiecare miscare era un adevarat supliciu, dar nu l-am auzit niciodata plangandu-se de durerile sau problemele lui, desi, ca orice chilian care se respecta, se plangea de orice altceva. Isi potolea chinul oaselor cu pumni de aspirine si inghitituri prelungi de apa. Am aflat mai tarziu ca nu era apa nevinovata, ci gin, pe care-l bea ca un pirat, fara ca asta sa-i afecteze nici purtarea si nici sanatatea. A trait aproape un secol si nu i-a filat nici o lampa din creier. Durerea nu-l scutea de datoriile cavaleresti: pana la sfarsitul zilelor, cand nu mai era decat o mana de oase si piele, se ridica din scaun cu mult efort pentru a saluta doamnele la venire si la plecare.

Am fotografia lui pe birou. Seamana cu un taran basc. E prins din profil, poarta pe cap o basca neagra care accentueaza nasul vulturesc si expresia de fermitate de pe chipul brazdat. A imbatranit inarmat cu inteligenta si intarit prin experienta. A murit cu o halaciuga de par alb si cu privirile lui albastre la fel de limpezi ca in tinerete. Ce greu e sa mori, mi-a spus intr-o zi cand oasele il dureau tare de tot. Vorbea in pilde, stia sute de povesti si recita pe de rost poeme lungi. Omul acesta formidabil mi-a dat darul disciplinei si dragostea pentru limba, fara de care astazi n-as putea sa ma dedic scrisului. M-a invatat totodata sa observ natura si sa iubesc peisajul din Chile. Zicea ca, asemenea romanilor care traiesc printre statui si fantani fara sa le bage in seama, noi chilienii traim in tara cea mai uluitoare de pe lume fara s-o apreciem. Nu ne dam seama de prezenta calma a muntilor ninsi, de vulcanii adormiti si de inaltimile nesfarsite care ne adapostesc intr-o imbratisare monumentala; nu ne uimeste furia inspumata a Pacificului care se sparge de tarm, nici lacurile linistite din sud si cascadele sonore; nu veneram cum se cuvine s-o faca niste pelerini natura milenara a padurilor noastre, peisajele selenare din nord, fertilele rauri araucane sau ghetarii albastri unde s-a spart timpul.

Vorbim de anii patruzeci si cincizeci Doamne, cat am trait! Imbatranirea este un proces treptat si neostentativ. Uneori uit ca trece timpul pentru ca pe dinauntru inca n-am implinit nici treizeci de ani; dar, inevitabil, nepotii mei ma confrunta cu adevarul dur cand ma intreaba daca „pe vremea mea” se inventase electricitatea. Tot nepotii sunt cei care sustin ca am in cap un popor intreg in care isi traiesc povestile personajele din cartile mele. Iar cand le spun povesti din Chile, ei cred ca e vorba de poporul acela inventat.

O prajitura mille feuilles.

Cine suntem noi, chilienii? Mi-e greu sa ne definesc in scris, desi imi ajunge o privire pentru a distinge un compatriot de la cincizeci de metri distanta. Ca sa nu mai spun ca dau de ei pretutindeni. Intr-un templu sacru din Nepal, in jungla amazoniana, la un carnaval din New Orleans, pe gheturile scanteietoare din Islanda, unde vrei, peste tot dai de un chilian, cu mersul lui inconfundabil si cu accentul lui cantat. Desi de-a lungul ingustei noastre tari ne despart mii de kilometri, ne asemanam tenace: avem aceeasi limba si aceleasi obiceiuri. Singurele exceptii sunt clasa de sus, de obicei de descendenta europeana, si indigenii – aymara si ceva quechua in nord, mapuche in sud – care lupta sa-si pastreze identitatea intr-o lume in care e tot mai putin loc pentru ei.

Am crescut cu basmul dupa care in Chile nu exista probleme rasiale. Nu-mi explic de ce avem curaj sa tot repetam minciuna asta. Nu vorbim de rasism, ci de „sistem de clase” (ne plac eufemismele), dar e vorba, practic, de acelasi lucru. Nu numai ca exista rasism si/sau clasism, dar ele sunt inradacinate ca maselele. Cei care sustin ca asta tine de trecut, se insala cat cuprinde, dupa cum am constatat cu ocazia ultimei mele vizite, cand am aflat ca unul dintre studentii cei mai straluciti ai Facultatii de Drept de la Universitate nu fusese primit in barou pentru ca „nu se potrivea cu profilul corporativ”. Cu alte cuvinte, era metis si avea un nume mapuche. Nu inspira incredere clientilor firmei de avocati; evident, n-ar fi admis nici sa iasa cu una din fiicele lor. Cum se intampla si in restul Americii Latine, clasa noastra de sus e relativ alba, pe masura ce cobori scara sociala se accentueaza trasaturile indigene. Totusi, in lipsa altor puncte de referinta, majoritatea chilienilor ne consideram albi: asa ca am avut o surpriza sa descopar ca in Statele Unite sunt „persoana de culoare”. (Odata, cand a trebuit sa completez un formular de imigratie, mi-am descheiat bluza ca sa-i arat culoarea pielii unui functionar afro-american ce voia musai sa ma includa in ultima categorie rasiala de pe lista, „alta”. Nu i s-a parut amuzant.)

Desi n-au mai ramas multi indieni puri – aproximativ un zece la suta din populatie – sangele lor curge prin vinele poporului nostru metisat. Populatia mapuche este in general marunta de statura, cu picioare scurte, trunchi lung, piele negricioasa, par si ochi negri si pometii marcati. Manifesta o neincredere atavica – si justificata – fata de ne-indieni, pe care ii numeste „huincas”, ceea ce nu inseamna „albi”, ci „hoti de pamant”. Indienii acestia, impartiti in mai multe triburi, au avut o mare contributie la forjarea caracterului national, desi inainte vreme, nimeni care se respecta n-ar fi facut nici cea mai mica asociere cu ei: aveau faima de betivi, lenesi si hoti. Nu este si parerea lui don Alonso de Ercilla y Zuniga, celebru militar si scriitor spaniol, care a fost in Chile la jumatatea secolului al XVI-lea si a scris La Araucana, un lung poem epic despre cucerirea spaniola si rezistenta feroce a indigenilor. In prolog se adreseaza regelui, seniorul sau, spunand ca araucanii,„ Cu mare curaj si mare hotarare au luptat sa-si salveze si sa-si pastreze libertatea, varsand pentru asta asa de mult sange, atat al lor cat si al spaniolilor, incat pe drept cuvant pot spune ca putine locuri nu sunt udate de el si presarate cu oase Si atat de mare lipsa de oameni e dupa cati au murit in lupta, ca pentru a face fata si a completa escadroanele intra chiar si femeile in razboi, luptand uneori la fel ca barbatii si daruindu-se cu draga inima mortii”.

In ultimii ani, cateva triburi mapuche s-au rasculat si tara nu mai poate sa-i ignore multa vreme. De fapt, indienii sunt la moda. Multi intelectuali si ecologisti isi cauta cate un stramos cu lance pentru a-si impodobi arborele genealogic; un indigen eroic in arborele familiei face mai mult decat un marchiz plapand cu dantele ingalbenite, degenerat de viata de la curte. Marturisesc ca am incercat sa-mi procur un nume de familie mapuche pentru a ma impauna cu un strabunic care sa fi fost capetenie, cacique, asa cum inainte se cumparau titlurile de noblete, dar pana acum nu mi-a reusit. Banuiesc ca tot asa a facut rost si tata de blazonul lui: trei caini famelici pe un camp albastru, din cate-mi amintesc. Blazonul cu pricina a ramas ascuns in pivnita si nu era pomenit niciodata, pentru ca titlurile de noblete au fost abolite cand ne-am declarat independenta fata de Spania si nimic nu e mai ridicol in Chile decat sa incerci sa te dai nobil. Cand lucram la Natiunile Unite aveam ca sef un conte italian autentic: a trebuit sa-si schimbe cartile de vizita care starneau hohote de ras.

Capeteniile indigene isi castigau rangul prin ispravi de forta si curaj supraomenesti. Li se punea in spinare un trunchi de copac din padurile noastre imaculate si cine rezista mai multe ore devenea toqui. De parca asta n-ar fi fost de ajuns, turuiau fara pauza si fara sa-si traga sufletul un discurs improvizat, caci in afara de capacitatea fizica trebuiau sa convinga si prin coerenta si frumusetea cuvintelor. Poate ca de acolo ne vine viciul vechi al poeziei Autoritatea castigatorului nu era pusa in discutie pana la urmatorul turnir. Nici o tortura inventata de ingeniosii conchistadori spanioli, oricat de groaznica ar fi fost, nu reusea sa-i demoralizeze pe acesti eroi sumbri, care mureau fara sa se vaite, trasi in teapa, sfartecati de patru cai sau prajiti molcom deasupra unui foc. Indienii nostri nu apartineau unei culturi splendide, precum aztecii, mayasii sau incasii; erau grosolani, primitivi, irascibili si putin numerosi, insa atat de viteji incat au stat pe picior de razboi timp de trei sute de ani, mai intai impotriva colonizatorilor spanioli, apoi impotriva republicii. Au fost pacificati in 1880 si timp de mai bine de un secol nu s-a mai auzit mare lucru despre ei, dar acum, indienii mapuche, adica „oamenii pamantului”, s-au intors la lupta pentru a-si apara putinele pamanturi care le-au mai ramas, amenintate de constructia unui baraj pe raul Bío Bio.

Manifestarile artistice si culturale ale indienilor nostri sunt la fel de sobre ca toate celelalte care se produc in tara asta. Isi vopsesc tesaturile in culori vegetale: maro, negru, cenusiu, alb; instrumentele lor muzicale scot sunete lugubre precum cantecul balenelor; dansurile lor sunt greoaie, monotone si atat de tenace, ca pana la urma incepe sa ploua; artizanatul lor e frumos, dar fara exuberanta si varietatea celui din Mexic, Peru sau Guatemala.

Indienii aymara, „copiii soarelui”, difera de mapuche, sunt aceiasi din Bolivia, care vin si pleaca ignorand granitele, pentru ca regiunea asta a fost intotdeauna a lor. Sunt afabili din fire si, desi isi pastreaza obiceiurile, limba si credinta, s-au integrat in cultura albilor, mai ales in ce priveste comertul. Prin aceasta se deosebesc de unele grupuri quechua din zonele mai izolate din cordiliera peruviana, pentru care guvernul e dusmanul, exact ca pe timpul coloniei; razboiul de independenta si crearea Republicii Peru nu le-au modificat existenta.

Nefericitii indieni din Tara de Foc, din extremitatea sudica a tarii, au pierit de glont si epidemii cu mult timp in urma; din acele triburi abia a mai ramas o mana de indieni alacalufe. Vanatorii erau rasplatiti pentru fiecare pereche de urechi adusa ca dovada ca au ucis un indian; asa au pustiit regiunea. Si erau niste giganti care traiau aproape goi in tinutul gheturilor nemiloase, unde doar focile se simt bine.

In Chile nu a fost adus sange african, care ne-ar fi dat ritm si culoare; n-a ajuns nici, ca in Argentina, o puternica imigratie italiana, care ne-ar fi putut face extrovertiti, mandri si veseli; si nici macar n-au venit suficient de multi asiatici, ca in Peru, care ne-ar fi compensat solemnitatea si ne-ar fi condimentat bucataria; sunt insa sigura ca daca din cele patru puncte cardinale ar fi venit aventurieri entuziasti dispusi sa ne populeze tara, orgolioasele familii spaniolo-basce ar fi avut grija sa se amestece cu ei cat mai putin, cu exceptia celor care ar fi venit din nordul Europei. Trebuie s-o spun limpede: politica noastra de imigratie a fost de-a dreptul rasista. Mult timp n-au fost acceptati asiaticii, negrii si cei foarte bruneti. Un presedinte din secolul al XlX-lea a avut ideea sa aduca germani din Padurea Neagra si sa le repartizeze pamanturi in sud, care fireste nu erau ale lui, ci ale indienilor mapuche, dar nimeni nu s-a legat de acest amanunt, in afara de proprietarii legitimi. Ideea era ca sangele teuton ar fi ameliorat neamul nostru metis, inculcandu-i spirit de munca, disciplina, punctualitate si organizare. Tenul masliniu si parul drept si aspru al indienilor erau prost vazute, cateva gene germanice nu ne-ar fi facut rau, socoteau autoritatile de atunci. Sperau ca imigrantii sa se casatoreasca cu chilieni, amestec din care am fi avut de castigat noi, umilii bastinasi; lucrul s-a intamplat in Valvidia si in Osorno, provincii care astazi se pot mandri cu barbati inalti, muieri tatoase, copii cu ochi albastri si cu cel mai bun strudel cu mere. Prejudecata culorii e inca atat de puternica, incat e de-ajuns ca o femeie sa aiba parul blond, chiar daca are o fata de iguana, ca lumea se intoarce dupa ea pe strada. Mie mi-au decolorat de mica parul cu un lichid cu miros dulceag numit Bayrum; nu vad alta explicatie pentru miracolul ca suvitele negre cu care m-am nascut s-au transformat in mai putin de sase luni in carlionti angelici si aurii. Cu fratii mei n-a fost nevoie sa se recurga la asemenea masuri extreme, caci unul era cret iar celalalt blond din nascare. Oricum, imigrantii din Padurea Neagra au avut o mare influenta in Chile; dupa parerea multora, au scos tara din barbarie si au transformat-o in paradisul minunat care e acum.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a venit alt val de germani sa se refugieze in Chile, unde se bucurau de atata simpatie, incat guvernul nostru nu s-a alaturat Aliatilor decat in ultimele clipe, cand n-a mai fost posibil sa se mentina neutru. In timpul razboiului, partidul nazist chilian defila in uniforme brune, cu steaguri cu zvastica si bratul ridicat. Bunica-mea alerga pe langa ei azvarlind cu rosii. Era o exceptie cucoana, pentru ca in Chile lumea e atat de antisemita, incat cuvantul „evreu” era o grosolanie: am prieteni carora li se spala gura cu apa si sapun daca il pronuntau. Se preferau termenii „israelit” sau „ebraic”, si mai ales in soapta. Exista inca o misterioasa colonie, numita Dignidad, o tabara nazista absolut inchisa, de parca ar fi o natiune independenta, pe care nici un guvern n-a reusit sa o desfiinteze pentru ca se banuieste ca s-ar bucura de protectia secreta a Fortelor Armate. In timpul dictaturii (1973-l989) a fost un centru de tortura al serviciilor secrete, in prezent, seful lor fuge de justitie, acuzat de viol de minori si alte delicte. Cu toate astea, taranii din imprejurimi ii simpatizeaza pe presupusii nazisti pentru ca au un spital excelent, deschis populatiei. La intrarea in colonie e un restaurant nemtesc, unde se pot manca prajiturile cele mai bune din zona, servite de niste tipi ciudati, blonzi, plini de ticuri, care vorbesc monosilabic si au ochi de soparla. Asta n-am vazut-o cu ochii mei, mi s-a povestit.

In secolul al XLX-lea, englezii au venit in numar mare si au controlat atat transportul maritim si feroviar, cat si comertul de import-export. Unii descendenti de-ai lor din a treia sau a patra generatie, care nu pusesera niciodata piciorul in Anglia, dar o numeau horne, vorbeau spaniola cu accent si aflau vestile de acasa cu intarziere, din ziare venite de acolo. Bunicul meu, care a avut multe afaceri cu companiile care cresteau oi in Patagonia pentru industria textila britanica, povestea ca n-a semnat niciodata un contract; cuvantul dat si o strangere de mana erau mai mult decat suficiente. Englezii – „gringos”, cum spunem noi in mod generic oricarui om cu par blond si a carui limba materna e engleza – au infiintat scoli, cluburi si ne-au invatat mai multe jocuri cat se poate de plicticoase, inclusiv bridge-ul.

Noua, chilienilor ne plac germanii din cauza carnatilor, berii si castii prusace, pe langa pasul de gasca pe care militarii nostri l-au adoptat la defilare; dar de fapt incercam sa-i imitam pe englezi. Ii admiram intr-atata, incat ne credem englezii Americii latine, la fel cum ii consideram pe englezi chilienii Europei. In timpul razboiului ridicol al Malvinelor (1982), in loc sa-i sprijinim pe argentinieni, vecinii nostri, i-am sprijinit pe britanici, moment din care primul-ministru Margaret Thatcher a devenit prietena de suflet cu sinistrul general Pinochet. America Latina nu ne va ierta niciodata acest pas gresit. Ce-i drept, avem cateva lucruri in comun cu fiii blondului Albion: individualism, bune maniere, simtul fair-play-vlui, spirit de clasa, austeritate si dantura proasta. (Evident, austeritatea britanica nu include regalitatea, care pentru spiritul englez este precum Las Vegas pentru desertul Mojave.) Ne fascineaza excentricitatea de care fac parada britanicii, dar suntem incapabili sa o imitam pentru ca ne temem prea mult de ridicol; in schimb, incercam sa le copiem aparentul lor autocontrol. Zic aparent, pentru ca in anumite imprejurari, de exemplu la o partida de fotbal, englezii si chilienii isi pierd capul la fel si sunt gata sa-i sfasie pe adversarii lor. De asemenea, in ciuda faimei lor de oameni impasibili, cu sange rece, ambele natii pot fi de o cruzime feroce. Atrocitatile comise de englezi de-a lungul istoriei lor echivaleaza cu cele pe care le comit chilienii de cum li se ofera un pretext bun si impunitate. Istoria noastra e presarata de mostre de barbarie. Nu degeaba deviza patriei este „prin ratiune sau forta”, expresie care intotdeauna mi s-a parut deosebit de stupida. In cele noua luni ale revolutiei din 1891 au murit mai multi chilieni decat in cei patru ani ai razboiului cu Peru si Bolivia (1879-l883), multi dintre ei impuscati in spate sau torturati, altii azvarliti in mare cu o piatra legata de picioare. Metoda de a face disparuti inamicii ideologici, atat de aplicata in diferite dictaturi latino-americane in anii saptezeci si optzeci ai secolului al XX-lea, se practica in Chile inca de acum un secol. Ceea ce nu inseamna ca democratia noastra n-a fost cea mai solida si mai veche de pe continent. Eram mandri de eficienta institutiilor noastre, de „carabinierii” nostri incoruptibili, de seriozitatea judecatorilor si de faptul ca nici un presedinte nu s-a imbogatit in timpul exercitarii mandatului; dimpotriva, adesea pleca de la Palatul la Moneda mai sarac decat venise. Dupa 1973 nu ne-am mai laudat cu astfel de lucruri.

In afara de englezi, germani, arabi, evrei, spanioli si italieni, au mai ajuns pe tarmurile noastre si emigranti din Europa Centrala, oameni de stiinta, inventatori, academicieni, cativa adevarate genii, pe care-i numim la gramada „iugoslavi”.

Dupa razboiul civil din Spania au sosit de acolo refugiati. In 1939, la insarcinarea guvernului chilian, poetul Pablo Neruda a inchiriat vaporul Winnipeg care a plecat din Marsilia incarcat cu intelectuali, scriitori, artisti, medici, ingineri, artizani de mare finete. Familiile cu stare din Santiago s-au dus la Valparaaso sa-i primeasca pe refugiati si sa le acorde ospitalitate. Printre acestia era si bunicul; la masa lui mereu era loc pentru prietenii spanioli care ar fi picat pe neasteptate. Eu nu ma nascusem inca, dar am crescut auzind povesti despre razboiul civil si cantecele, presarate cu injuraturi, ale acelor patimasi anarhisti si republicani. Oamenii acestia au scuturat somnolenta coloniala a tarii cu ideile lor, cu artele si mestesugurile lor, cu rafinamentele si pasiunile lor, cu extravagantele lor. Unul dintre refugiati, un catalan prieten al familiei mele, m-a dus intr-o zi sa vad cum arata un linotip. Era un tanar uscativ, nervos, cu profil de pasare furioasa, care nu manca verdeturi zicand ca asta era mancare pentru magari si traia obsedat sa se intoarca in Spania cand va muri Franco, nebanuind ca omul avea sa mai traiasca patruzeci de ani. Era tipograf de meserie si mirosea a un amestec de usturoi si cerneala tipografica. Din capatul mesei il vedeam mancand fara pofta si vituperand impotriva lui Franco, a monarhiilor si a popilor, fara ca privirile sa i se opreasca vreodata asupra mea, caci detesta in egala masura copiii si cainii. Pe neasteptate, intr-o zi de iarna, catalanul m-a anuntat ca ma ia la plimbare, si-a pus fularul si-am plecat in tacere. Am ajuns la o cladire cenusie, am trecut de o usa metalica si-am luat-o pe niste coridoare ticsite de suluri enorme de hartie. Un zgomot asurzitor facea sa vibreze peretii. Atunci am vazut cum se transforma: pasul i-a devenit usor, ochii ii straluceau, zambea. M-a si atins, pentru prima data: m-a luat de mana si m-a dus in fata unei masini uimitoare, un fel de locomotiva neagra, cu toate mecanismele la vedere, parca spintecata si furioasa. A atins clapele si, cu un zgomot ca de batalie, matritele au cazut formand randurile unui text.

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

— Un blestemat de ceasornicar neamt, emigrat in Statele Unite, a patentat minunea asta in 1884, mi-a racnit la ureche. Se numeste linotip. Pana atunci trebuia sa asezi literele cu mana, una cate una.

— Dar de ce blestemat? Am racnit la randul meu.

— Pentru ca doisprezece ani mai devreme taica-meu a inventat aceeasi masina si a pus-o sa functioneze la el in curte, dar nimanui nu i-a pasat nici cat negru sub unghie.

Tipograful nu s-a mai intors niciodata in Spania, a ramas sa lucreze la masina de cuvinte, s-a insurat, a avut copii, a invatat sa manance verdeturi si a adoptat mai multe generatii de maidanezi. Mi-a lasat amintirea linotipului si placerea pentru mirosul de cerneala si hartie.

In societatea buna in care m-am nascut in anii patruzeci, existau bariere de netrecut intre clasele sociale. Acum s-au mai subtiat, dar continua sa existe, eterne precum marele zid chinezesc. Inainte, a urca pe scara sociala era imposibil, a cobori insa se-ntampla frecvent, uneori era de ajuns sa schimbi cartierul sau sa faci o casatorie proasta, cum se spunea despre cei ce luau nu un ticalos sau o descreierata, ci o persoana dintr-o clasa inferioara. Banul nu atarna greu. Asa cum nu coborai dintr-o clasa daca saraceai, nici nu urcai daca strangeai avere, dupa cum au ajuns sa se convinga evreii si arabii, care oricat s-ar fi imbogatit, tot nu erau primiti in cercurile exclusive ale „lumii bune”. Cu acest termen se desemnau pe ei insisi cei care se gaseau in partea superioara a piramidei sociale (dand ca de la sine inteles, presupun, ca ceilalti erau „lumea proasta”).

Un strain nu prea isi da seama cum functioneaza acest socant sistem de clase, pentru ca pretutindeni tratamentul este amabil si familiar. Epitetul cel mai aspru cu care erau calificati militarii care au luat guvernarea in anii saptezeci era „zdrentarosii aia care s-au cocotat”. Matusile mele erau de parere ca nu exista lucru mai kitsch decat sa fii de partea lui Pinochet; si n-o spuneau ca o critica la adresa dictaturii, cu care erau pe de-a-ntregul de acord, cat din clasism. Acum aproape nimeni nu mai zice „zdrentaros”, ca nu se face, dar celor mai multi le sta pe varful limbii. Societatea noastra e ca o prajitura miilefeuilles: fiecare om la locul lui si in clasa lui, dupa cum s-a nascut. Lumea se prezenta – in clasa de sus se mai practica si acum – cu ambele nume de familie, pentru a stabili identitatea si originea. Avem ochiul bine format pentru a determina clasa din care face parte cineva: in functie de aspectul fizic, culoarea pielii, maniere si, mai ales, dupa felul in care vorbeste, in alte tari, accentul difera in functie de regiune, dar in Chile se schimba dupa categoria sociala. Fireste, ghicim pe data si subclasele; si sunt cam treizeci, in functie de diversele niveluri de arivism, snobism, vulgaritate, argintarie cumparata recent etc. De exemplu, se stie de unde e o persoana dupa statiunea in care isi petrece vacanta de vara.

Acest proces de clasificare automata pe care il practicam noi, chilienii poarta un nume: „localizare” si echivaleaza cu ceea ce fac cainii cand se miros reciproc sub coada.

Dupa 1973, anul loviturii militare care a schimbat multe lucruri in tara, „localizarea” s-a complicat un pic, pentru ca trebuie sa ghicesti in primele trei minute de conversatie daca interlocutorul a fost pentru sau impotriva dictaturii. Acum foarte putini se declara a fi fost pentru, dar trebuie sa stabilesti oricum ce pozitie sociala are fiecare inainte de a emite vreo parere categorica. La fel se intampla lucrurile si la chilienii care traiesc in strainatate, unde intrebarea de rigoare este „cand ai plecat din tara”; daca a venit inainte de 1973 inseamna ca e de dreapta si a fugit de socialismul lui Salvador Allende; daca a venit intre 1973 si 1978, precis e refugiat politic; dar dupa aceasta data poate fi „exilat economic”, cum li se spune celor care au plecat cautand de lucru. Mai greu e sa stabilesti asta la cei care au ramas in Chile, pentru ca s-au obisnuit sa-si treaca sub tacere opiniile.

Sirene privind spre mare.

Daca un compatriot revine in tara nimeni nu-l intreaba unde a fost si ce a vazut; daca vine un strain in vizita, i se spune imediat ca femeile noastre sunt cele mai frumoase din lume, ca drapelul tarii noastre a castigat un misterios concurs international si ca avem o clima idilica. Judeca singur: drapelul nostru e aproape identic cu cel al Texasului si chestia cea mai notabila in ce priveste clima e ca in timp ce in nord e seceta, in sud precis sunt inundatii. Iar cand spun inundatii ma refer la un fel de diluviu biblic care lasa in urma sute de morti, mii de oameni fara acoperis si o economie in ruina, dar mai servesc si la reactivarea mecanismului solidaritatii, care se gripeaza in vremuri normale. Pe noi ne incanta starea de urgenta. Temperatura la Santiago e mai rea ca la Madrid, vara crapam de caldura, iarna murim de frig, dar nimeni n-are aer conditionat sau un sistem decent de incalzire, pentru ca e prea scump si asta ar insemna sa admita ca clima nu e chiar atat de buna cum se spune. Cand se face prea frumos afara, e semn sigur ca o sa vina un cutremur. Avem mai mult de sase sute de vulcani, unii mai au lava calduta de la precedenta eruptie, altii poarta nume poetice in limba mapuche: Pirepillan, demonul zapezilor, Petrohue, locul de unde vine ceata. Din cand in cand, uriasii acestia adormiti se scutura in somn slobozind un raget prelung, atunci ai impresia ca se sfarseste lumea. Expertii in cutremure afirma ca mai devreme sau mai tarziu Chile va disparea ingropat in lava sau tarat in fundul marii de unul din acele valuri tsunami pe care le ridica Pacificul, sper insa ca asta sa nu descurajeze potentialii turisti: e putin probabil sa se intample chiar in timpul sejurului lor.

Treaba cu frumusetea femeilor are nevoie de un comentariu aparte. Este vorba de o induiosatoare magulire la nivel national. Adevarul este ca niciodata n-am auzit in strainatate spunandu-se ca chilienele ar fi atat de spectaculoase precum asigura amabilii mei compatrioti. Nu sunt mai presus de venezuelene, care castiga toate concursurile internationale de frumusete, sau de braziliencele care-si unduiesc pe plaja curbele de mulatra, asta ca sa nu mentionez decat doua dintre rivalele noastre traditionale; dar mitologia populara sustine ca, din timpuri imemoriale, marinarii dezertau de pe corabii amagiti de cantecul sirenelor cu plete lungi care scruteaza marea de pe plajele noastre. Monumentala lingusire a barbatilor nostri e atat de magulitoare, incat pentru asta, noi femeile suntem dispuse sa le iertam multe lucruri. Cum sa le refuzam ceva daca ne considera atat de frumoase? Iar daca o fi un dram de adevar in chestia asta, poate ca atractia consta intr-un amestec de putere si cochetarie la care putini barbati rezista, pare-se, desi n-a fost si cazul meu. Prietenii imi spun ca ceea ce il face pe un barbat sa se indragosteasca este jocul amoros al privirilor, al subintelesurilor, intre libertati permise apoi interzise, dar cred ca asta nu s-a inventat in Chile, ci s-a importat din Andaluzia.

Am lucrat cativa ani la o revista pentru femei, pe la care s-au perindat modelele cele mai solicitate si candidatele la concursul Miss Chile. Modelele erau indeobste atat de anorexice, incat stateau mai mult nemiscate si cu privirile fixe, ca broastele testoase, lucru deosebit de atragator, pentru ca orice barbat care se oprea in fata lor putea crede ca erau de-a dreptul vrajite la vederea lui. Frumusetile astea pareau turiste, in venele lor curgea fara nici o exceptie sange european, erau inalte, subtiri, cu tenul deschis si parul blond. Chiliana tipica, cea pe care o vezi pe strada nu e deloc asa: e metisa, bruneta si mai curand marunta de statura, desi trebuie sa recunosc ca noile generatii au crescut. Tinerii de azi mi se par foarte inalti (bine, nu e greu, eu am un metru cincizeci ). Aproape toate personajele feminine din romanele mele sunt inspirate de femeile chiliene, pe care le cunosc bine pentru ca am lucrat cu ele si pentru ele ani in sir. Mai mult decat domnisoarele din clasa de sus, cu picioarele lor lungi si pletele lor blonde, ma impresioneaza femeile din popor, mature, puternice, muncitoare, pamantene. Amante infocate cand sunt tinere, apoi stalpul casei, mame si sotii de nadejde pentru barbati care adesea nu le merita. Sub aripile lor isi gasesc adapost copii proprii si straini, prieteni, rude, cunostinte. Ostenesc pentru altii, se lasa pe ele la urma de tot, muncesc fara preget si imbatranesc prematur, dar nu-si pierd capacitatea de a rade de ele insele, nici romantismul de a visa la alt barbat si nici flacaruia de revolta din inima. Majoritatea au vocatie de martir: se scoala primele ca sa-si serveasca familia si se culca ultimele; se mandresc cu faptul de a suferi si a se sacrifica. Cu cata placere ofteaza si plang povestindu-si una alteia abuzurile sotului si copiilor!

Chilienele se imbraca simplu, aproape mereu in pantaloni, poarta parul liber si se machiaza foarte putin. Pe plaja sau la petreceri sunt toate la fel, parca ar fi clone. Am rasfoit niste reviste vechi, de la sfarsitul anilor saizeci mergand pana astazi si constat ca in patruzeci de ani putine s-au schimbat in acest sens; cred ca doar volumul pieptanaturii. Nici uneia nu-i lipseste „rochita neagra”, sinonim al elegantei si care, cu variatii minime, o insoteste de la pubertate pana-n sicriu. Unul dintre motivele pentru care nu traiesc in Chile e ca n-as avea ce sa pun pe mine. Garderoba mea contine atatea voaluri, pene si sclipiciuri cat sa ajunga pentru tot corpul de balet din Lacul lebedelor; in plus, mi-am vopsit parul in toate culorile pe care le poate da chimia si n-am iesit niciodata din baie fara sa am ochii facuti. A tine tot timpul dieta reprezinta pentru noi un simbol al statutului, in ciuda faptului ca in mai multe sondaje de opinie barbatii descriu femeia preferata uzand de termeni precum „rotunjoara, cu linii curbe, sa ai pe ce pune mana”. Nu ii credem, spun asta ca sa ne consoleze Drept care ne acoperim protuberantele cu bluzoane largi si camasi scrobite, spre deosebire de caraibienele care-si etaleaza cu mandrie abundenta pectorala in decolteuri si posteriorul bine strans in spandex fluorescent. Cu cat o femeie are mai multi bani, cu atat mananca mai putin: clasa de sus se distinge prin faptul ca e slaba. Dar frumusetea e o chestiune de atitudine. Imi amintesc de o doamna care avea nasul lui Cyrano de Bergerac. Pentru ca n-avea deloc succes in Santiago, a plecat la Paris si dupa putin timp a aparut fotografiata in opt pagini color in cea mai sofisticata revista de moda, cu un turban pe cap si pozata Din profil! De atunci, cucoana asta cu nasul mare a intrat in posteritate ca simbol al atat de laudatei frumuseti a femeilor chiliene.

Unii frivoli sunt de parere ca Chile este matriarhat, inselati poate de personalitatea teribila a femeilor care par sa fie vioara intai in societate. Sunt libere si organizate, isi pastreaza numele de fata si dupa casatorie, muncesc cot la cot cu barbatii si nu au doar grija de familie, de multe ori chiar o intretin. Sunt mai interesante decat majoritatea barbatilor, ceea ce nu inseamna ca nu traiesc intr-un patriarhat in toata regula. In principiu, munca sau intelectul unei femei nu se bucura de respect; trebuie sa facem un efort dublu fata de acela al unui barbat pentru a obtine o recunoastere pe jumatate. Iar in domeniul literaturii, ce sa mai vorbim! Chiar, sa nu vorbim, pentru ca fac tensiune. Barbatii detin puterea economica si politica, pe care si-o trec unul altuia, ca pe o stafeta, in timp ce femeile, cu putine exceptii, sunt marginalizate. Chile este o tara machista: exista atata testosteron in aer ca ma mir ca femeilor nu le creste barba.

In Mexic machismul se vocifereaza pana si in cantecele populare, la noi insa e mult mai disimulat, desi nu mai putin daunator. Sociologii i-au cautat urmele la conchistadori, dar fiind o problema mondiala, radacinile lui trebuie sa fie mult mai vechi. Nu e corect sa-i invinuiesti pentru toate pe spanioli. Oricum, sa repet ce am citit pe aici. Indienii araucani erau poligami si se purtau destul de rau cu femeile, obisnuiau sa le paraseasca cu copii cu tot si sa plece in grup in cautarea altor terenuri de vanatoare, unde formau alte cupluri si zamisleau alti copii, pe care ii abandonau la randul lor. Mamele se ingrijeau de copii asa cum puteau, obicei care, intr-un fel, persista si acum in psihologia poporului nostru; chilienele au tendinta sa accepte – dar nu si sa ierte – faptul ca au fost parasite de barbat, caci li se pare a fi un rau endemic, propriu naturii masculine. La randul lor, majoritatea conchistadorilor nu si-a adus femeile de acasa, culcandu-se cu indienele pe care le considerau mai prejos de cai. Din aceste legaturi inegale se nasteau fete umilite, la randul lor violate, si fii care se temeau si in acelasi timp il admirau pe tatal soldat, irascibil, veleitar si posesor al tuturor drepturilor, inclusiv al celui de viata si moarte. Cand cresteau, se identificau cu acesta, niciodata cu rasa infranta a mamei. Au existat conchistadori care aveau chiar si treizeci de concubine, fara a mai socoti femeile pe care le violau si le abandonau imediat. Inchizitia se inversuna impotriva indienilor mapuche, pentru obiceiurile lor poligame, dar se facea ca nu vede haremurile de indiene captive ale spaniolilor, pentru ca un numar mai mare de metisi insemna mai multi supusi pentru coroana Spaniei si mai multe suflete pentru religia crestina. Din acele imbratisari violente purcede poporul nostru si pana in ziua de azi barbatii se poarta de parca ar privi lumea de pe cal, poruncitori si cuceritori. Nu e rau ca teorie, asa-i?

Chilienele sunt complicele machismului: isi educa fiicele pentru a servi si fiii pentru a fi serviti. In timp ce, pe de o parte, lupta pentru drepturile lor si muncesc fara odihna, pe de alta au grija de sot si de fii, secondate de fiice, carora le inculca de mici aceste obligatii. Fetele de azi se revolta, fireste, dar de cum se indragostesc, repeta schema invatata, confundand amorul cu servitutea. Ma intristeaza sa le vad pe fetele astea splendide servindu-si logodnicii de parca acestia ar fi invalizi. Nu le umplu doar farfuria, dar se si ofera sa le taie carnea. Ma apuca jalea pentru ca eram si eu asa. Pana de curand aparea la televizor un personaj comic care a avut mare succes: un barbat in travesti imita sotia model. Biata Elvira, asa se chema personajul, calca toate camasile, gatea feluri complicate, facea lectiile copiilor, ceruia manual dusumelele, dupa care se ducea sa se faca frumoasa inainte de sosirea sotului, pentru ca acesta sa n-o gaseasca urata. Nu se odihnea niciodata si era de vina pentru orice. Ba chiar fugea o statie intreaga dupa autobuzul in care se urcase el ca sa-i dea geanta pe care o uitase acasa. Emisiunea ii facea sa rada in hohote pe barbati, dar femeile s-au suparat atat de tare, ca pana la urma a fost scoasa din program: nu le placea sa se vada portretizate atat de fidel de inefabila Elvira.

Sotul meu american, care face jumatate din treburile casei, e scandalizat de machismul chilian: cand un chilian isi spala farfuria dupa ce a mancat, considera ca „o ajuta” pe nevasta-sa sau pe maica-sa si asteapta sa fie elogiat. Printre prietenii nostri chilieni se gaseste intotdeauna cate una care sa le duca baietilor adolescenti micul dejun la pat, care sa le spele rufele si sa le faca patul. Daca nu exista o „dadaca”, treburile astea le face mama sau sora, lucru de neimaginat in Statele Unite. Pe Willie il mai ingrozeste si institutia servitoarei din casa. Prefer sa nu-i spun ca in deceniile precedente obligatiile acestor fete in casa erau destul de intime, desi despre asta nu se vorbea niciodata: mamele se faceau ca nu vad in timp ce tatii se mandreau cu ispravile baiatului din camera de serviciu. „E pui de tigru”, ziceau despre el, amintindu-si propriile lor experiente. Ideea era ca, descarcandu-se cu servitoarea, baiatul nu risca sa greseasca cu vreo fata din mediul lui social si, oricum, era mai sigur decat cu o prostituata. La tara exista o versiune creola a „dreptului primei nopti” care, in epocile feudale, ii permitea stapanului sa violeze míresele inainte de prima lor noapte de femei casatorite. La noi lucrurile nu erau atat de bine organizate: stapanul se culca cu cine si cand i se nazarea. Asa s-a umplut tara de bastarzi; exista regiuni unde practic tot satul poarta acelasi nume. (Un stramos de-al meu ingenunchea si se ruga dupa fiecare viol astfel: „Doamne, nu din placere sau viciu, ci ca sa-ti dau fii care sa te slujeasca. /') in ziua de azi, „dadacele” s-au emancipat intr-atat, incat doamnele prefera sa angajeze imigrante ilegale din Peru, pe care le maltrateaza asa cum faceau pe vremuri cu chilienele.

In materie de educatie si sanatate, femeile sunt la egalitate cu barbatii sau chiar mai sus, dar nu si in ce priveste sansele si puterea politica. Normalita tea in campul muncii este ca ele sa faca muncile grele, iar ei sa comande. Putine femei ocupa functii inalte in Guvern, industrie, in intreprinderile private sau publice, caci se lovesc de o lespede care le impiedica sa ajunga sus. Iar daca una atinge un nivel superior, sa zicem ministru in Guvern sau administrator de banca, e prilej de uimire si admiratie. Totusi, in ultimii zece ani opinia publica a ajuns sa perceapa in mod pozitiv prezenta femeilor ca lideri politici, le vede ca pe o alternativa viabila, pentru ca s-au dovedit mai cinstite, eficiente si muncitoare decat barbatii. Mare descoperire! Daca se organizeaza, reusesc ca exercite o mare influenta, dar se pare ca n-au constiinta propriei forte. In timpul guvernului lui Salvador Allende, femeile de dreapta au iesit in strada batand in cratite pentru a protesta impotriva penuriei de alimente si aruncand fulgi de gaina in fata Scolii Militare, chemand soldatii la revolta. Au contribuit astfel la provocarea loviturii militare. Cativa ani mai tarziu, alte femei au iesit primele in strada pentru a denunta represiunea militarilor, infruntand tunuri de apa, batai si gloante. Au format un grup puternic numit Femei pentru Viata, care a jucat un rol fundamental in rasturnarea dictaturii, dar dupa alegeri au hotarat sa dizolve miscarea. Au cedat inca o data puterea barbatilor.

Trebuie sa mai spun ca chilienele, atat de putin agresive cand e vorba sa lupte pentru puterea politica, sunt niste adevarate razboinice in amor. Cand sunt indragostite reprezinta un adevarat pericol. Si se indragostesc, nu gluma. Statisticile spun ca cincizeci si opt la suta din femeile casatorite sunt infidele. Imi imaginez ca adesea perechile se incruciseaza: in timp ce sotul o seduce pe sotia celui mai bun prieten, propria lui sotie se zbenguie in acelasi motel cu prietenul cel mai bun. Pe vremea coloniei, cand Chile depindea de viceregatul Limei, a sosit un preot dominican din Peru, trimis de Inchizitie, pentru a acuza cateva doamne din inalta societate ca practicau sexul oral cu sotii lor (cum o fi aflat?). Procesul nu a avut loc, pentru ca doamnele in chestiune nu s-au lasat intimidate. Si-au convins in aceeasi seara sotii, care de bine de rau participasera si ei la pacat, desi pe ei nu-i judeca nimeni, sa-l convinga pe inchizitor sa-si schimbe parerea. Acestia l-au prins la inghesuiala intr-o fundatura intunecata si fara multe fasoane l-au scopit ca pe un tauras. Bietul dominican s-a intors la Lima fara testicule si nimeni n-a mai pomenit de aceasta afacere.

Fara a ajunge la asemenea extreme, am un amic care nu stia cum sa scape de o amanta patimasa, pana intr-o zi cand a lasat-o dormind dupa-amiaza si a tulit-o. Isi pusese cateva lucruri intr-o geanta si alerga dupa un taxi, cand a simtit ca-i sare un fel de urs in spinare, trantindu-l la pamant, unde a ramas strivit ca un gandac: era amanta, care pornise in urmarirea lui, goala pusca si tipand de mai mare dragul. Vecinii au iesit la geam sa se delecteze cu spectacolul. Barbatii priveau amuzati, dar de cum au priceput despre ce era vorba, femeile au dat o mana de ajutor la imobilizarea fugarului meu amic. In cele din urma l-au luat pe sus si l-au dus inapoi in patul pe care-l parasise in timpul siestei.

Mai pot sa dau vreo trei sute de astfel de exemple, dar presupun ca acesta ajunge.

Domnului rugandu-ne.

Ce-am povestit mai sus despre doamnele acelea din epoca coloniala care au sfidat Inchizitia este unul dintre momentele de exceptie din istoria noastra, pentru ca de fapt puterea Bisericii Catolice este neindoielnica, iar acum, cu avantul pe care-l iau miscarile fundamentaliste catolice, precum Opus Dei si Legionarii lui Cristos, lucrurile stau mult mai rau.

Chilienii sunt oameni religiosi, desi in practica dovedesc mai mult fetisism si superstitie decat neliniste mistica sau cunostinte teologice. Nimeni nu se declara ateu, nici chiar comunistii autentici, pentru ca termenul e considerat o insulta, se prefera termenul „agnostic”. De regula, chiar si cei mai putin credinciosi se convertesc pe patul mortii, riscand mult daca n-ar face-o si pentru ca o spovedanie in ultima clipa n-a facut rau nimanui. Aceasta constrangere spirituala provine de la pamantul nostru: un popor care traieste printre munti, logic, priveste spre cer. Manifestarile credintei sunt impresionante. Mii si mii de tineri ies, la chemarea Bisericii, in lungi procesiuni, cu lumanari si flori, slavind-o pe Fecioara Maria sau cerand pace in gura mare, cu acelasi entuziasm cu care in alte tari se striga la concertele de rock. Rozariul recitat in familie si luna Maicii Domnului aveau mare succes, acum insa telenovelele au castigat adepti mai numerosi.

Fireste, din familia mea n-au lipsit niciodata ezotericii. Un unchi de-al meu a dedicat saptezeci de ani din viata pentru a predica intalnirea cu neantul; are multi adepti.

Daca in junete i-as fi dat mai multa importanta, n-as studia acum budismul si n-as incerca fara rezultat sa stau in cap la clasele de yoga. Iar matusa aceea centenara si dementa, deghizata in calugarita, care incerca sa le regenereze pe prostituatele de pe strada Maipu, nu-i ajungea nici la calcaie in materie de sfintenie unei surori a bunica-mii careia i-au crescut aripi. Nu aripi cu pene aurii, precum cele ale ingerilor din Renastere, care ar fi atras atentia, ci niste monturi discrete pe umeri, pe care medicii le-au diagnosticat in mod eronat ca deformari ale oaselor. Uneori, in functie de cum cadea lumina, ii vedeam chiar si aureola plutind deasupra capului ca o farfurie. Povestea ei am spus-o in Cuentos de Eva Luna/Povestirile Evei Luna si nu e cazul s-o repet; ajunge sa spun doar ca, spre deosebire de tendinta generalizata de a se plange de orice, tipica chilienilor, ea era tot timpul multumita, desi a avut un destin tragic. La altcineva, o astfel de atitudine de fericire nejustificata ar fi fost impardonabila, dar ii era perfect tolerata acestei fapturi transparente. Am tinut mereu fotografia ei pe birou, pentru a o recunoaste cand se furiseaza in paginile unei carti sau imi apare prin casa.

In Chile avem o gramada de sfinti de toate culorile, lucru normal avand in vedere ca este tara cea mai catolica din lume, mai mult decat Irlanda si in mod sigur mult mai mult decat Vaticanul. Acum cativa ani a aparut o duduie, foarte asemanatoare statuii martirului Sebastian, care facea vindecari miraculoase. I-au cazut pe cap presa, televiziunea si o gramada de pelerini, care n-o lasau in pace nici o clipa. Examinata mai atent, s-a dovedit ca era un travestit, ceea ce nu i-a stirbit nici prestigiul si nici n-a pus capat minunilor, dimpotriva. Mai tot timpul aflam de aparitia altui sfant sau a unui nou Mesia care atrag multimile cuprinse de speranta. Prin anii saptezeci, pe cand lucram ca ziarista, a trebuit sa fac un reportaj despre cazul unei fete care facea profetii, avea darul sa vindece animalele si sa repare motoarele stricate fara a le atinge. Coliba modesta in care traia se umplea de taranii care veneau in fiecare zi, la aceeasi ora, sa asiste la acele minuni discrete. Sustineau ca peste acoperisul casei se pravalea o ploaie invizibila de pietre, facand un zgomot ca de sfarsit de lume, ca pamantul se cutremura si fata cadea in transa. Am asistat de doua ori la sedintele ei si pot confirma ca fata chiar intra in transa, timp in care dobandea forta fizica a unui gladiator, dar nu-mi amintesc sa fi cazut pietre din cer si nici sa se fi zgaltait pamantul. Este posibil, dupa cum mi-a explicat un predicator evanghelic, ca asta sa fi fost din cauza mea: eram o necredincioasa in stare sa stric chiar si miracolele cele mai legitime. Oricum, cazul a aparut in ziare si interesul popular pentru sfanta a tot crescut, pana cand armata i-a pus capat in stilul ei. Povestea mi-a folosit zece ani mai tarziu pentru a o include intr-un roman.

Catolicii sunt majoritari in tara, desi exista tot mai multi evanghelici si penticostali, care enerveaza pe toata lumea pentru ca se inteleg direct cu Dumnezeu, pe cand ceilalti trebuie sa treaca pentru asta prin birocratia sacerdotala. Mormonii, care si ei sunt multi si foarte puternici, isi ajuta adeptii precum o agentie de plasare de locuri de munca, asa cum facea pe vremuri partidul radical. Iar restul sunt evrei, cativa musulmani si, printre cei din generatia mea, spiritualisti New Age, un cocteil de ecologism, crestinism, practici budiste, plus ceva rituri dezgropate recent din rezervele indigene si acompaniamentul obisnuit de diversi guru, astrologi, psihiatri si alte calauze pentru suflet. De cand sistemul de sanatate s-a privatizat si medicamentele au devenit o afacere imorala, medicina folclorica si orientala, vindecatorii traditionali machis si meicas, samanii indigeni, ierburile autohtone si vindecarile miraculoase au inlocuit in buna masura medicina traditionala, cu aceleasi rezultate. Jumatate dintre prietenii mei s-au dat pe mana unui psihotic din asta care le dirijeaza destinul si-i tine sanatosi spalandu-le aura, atingandu-i cu palmele si conducandu-i prin calatorii astrale. Cu ocazia ultimei mele vizite in Chile m-a hipnotizat un amic care ia lectii sa devina vindecator; m-a dus inapoi in timp pret de mai multe generatii. N-a fost greu sa revin in prezent, amicul inca nu absolvise cursul, dar experimentul a meritat osteneala caci am descoperit ca intr-o viata anterioara nu fusesem Gingis Han, cum crede mama.

N-am reusit sa ma scutur complet de religie, la cea mai mica suparare ma rog, pentru orice eventualitate, asa cum fac toti chilienii, inclusiv ateii, pardon, agnosticii. Sa zicem ca am nevoie de un taxi: experienta mi-a demonstrat ca-i destul sa spun Tatal Nostru si el apare. A fost o perioada, din copilarie si pana pe la vreo cincisprezece ani, cand am cochetat cu ideea de a deveni calugarita, pentru a disimula faptul ca n-aveam sa fac rost de un sot, idee la care n-am renuntat; mai am si acum tentatia de a-mi sfarsi zilele in saracie, tacere si singuratate, intr-un ordin benedictin sau intr-o manastire budista. Subtilitatile teologice nu ma intereseaza, ceea ce-mi place e stilul de viata. In ciuda frivolitatii mele invincibile, existenta monastica mi se pare atragatoare. La cincisprezece ani m-am departat definitiv de Biserica si am dobandit oroare de religie in general si de cele monoteiste in special. Nu sunt un caz izolat: multe femei de varsta mea, luptatoare ale eliberarii feministe, nu se simt nici ele confortabil in religiile patriarhale – e vreuna care sa nu fie asa?

— Si au trebuit sa-si inventeze propriul cult, cu toate ca in Chile nu se poate sa nu aiba o nuanta crestina. Oricat de animiste s-ar declara, tot vei gasi o cruce la ele prin casa ori atarnata de gat. Cat despre mine, daca va intereseaza, religia mea se reduce la o intrebare simpla: „Care-i lucrul cel mai generos care s-ar putea face in acest caz?”. Iar daca intrebarea nu se potriveste, am alta: „Ce-ar gandi bunicul despre chestia asta?” Ceea ce nu inseamna ca la necaz nu ma inchin.

Aveam obiceiul sa spun ca Chile e o tara fundamentalista, dar dupa ce-am vazut excesele talibanilor trebuie sa-mi moderez parerea. Poate ca nu suntem fundamentalisti, dar nici mult nu ne lipseste. Am avut norocul, asta da, ca spre deosebire de ceea ce se intampla in alte tari latino-americane, Biserica Catolica, cu cateva exceptii lamentabile, sa fi fost aproape mereu de partea celor saraci, ceea ce i-a adus un respect imens si multa simpatie. In vremea dictaturii, multi preoti si multe calugarite au ajutat victimele represiunii si au platit scump pentru asta. Cum spunea Pinochet in 1979, „singurii care plang dupa restaurarea democratiei in Chile sunt politicienii si cativa preoti”. (E vorba de perioada cand, vorba generalilor, Chile se bucura de o „democratie totalitara”).

Duminica bisericile sunt pline si Papa este venerat, desi nimeni nu il baga in seama in ce priveste parerea lui despre anticonceptionale, pentru ca se porneste de la ideea ca un batran celibatar, care n-are nevoie sa-si castige painea, nu poate fi expert in aceasta chestiune delicata. Religia e colorata si ritualista. Nu avem carnavaluri, in schimb avem procesiuni. Fiecare sfant se distinge prin specialitatea sa, precum zeii din Olimp: pentru a readuce vederea orbilor, pentru a-i pedepsi pe sotii infideli, pentru a gasi un logodnic, pentru a-i apara pe soferi; dar cel mai popular este parintele Hurtado, care inca nu e sfant, desi speram sa ajunga, in ciuda incetinelii cu care Vaticanul obisnuieste sa ia astfel de decizii. Acest preot extraordinar a infiintat un ordin numit Caminul lui Isus, astazi o intreprindere multimilionara, dedicata pe de-a-ntregul ajutorarii saracilor. Parintele Hurtado este atat de miraculos, incat rareori nu s-a implinit ceva ce l-am rugat si dupa ce-am platit suma cuvenita pentru operele lui de caritate sau am facut un sacrificiu important. Cred ca sunt una dintre putinele persoane in viata care a citit cele trei tomuri complete ale eternei epopei La Araucana, in vers cu rima si in spaniola veche. N-am facu t-o din curiozitate sau ca sa ma dau culta, ci pentru a-mi tine o promisiune facuta parintelui Hurtado. Spunea acest om cu inima curata ca criza morala apare cand aceiasi catolici care traiesc in opulenta si se duc la biserica le refuza salariatilor lor un venit demn. Cuvintele astea ar trebui tiparite pe bancnotele de o mie de pesos, ca sa nu se uite.

Exista mai multe reprezentari ale Maicii Domnului care rivalizeaza intre ele: cei care sunt fideli Fecioarei del Carmen, patroana Fortelor Armate, le considera inferioare pe Fecioara din Lourdes sau La Tirana, sentimente platite cu aceeasi delicatete de taberele respective. Apropo de aceasta din urma, merita sa spun ca in nord, in orasul Iquique, pe timp de vara, este serbata intr-un sanctuar unde se danseaza in onoarea ei. Sugereaza un pic carnavalul brazilian, insa pastrand proportiile caci, cum spuneam, chilienii nu sunt extrovertiti. Scolile de dans se pregatesc tot anul, se invata coregrafia si se fac costumele, iar in ziua cu pricina se danseaza in fata Tiranei in costum de Batman, de exemplu. Fetele sunt decoltate in chip revelator, poarta minijupe care abia de le acopera fundul si tocuri inalte. Nu e de mirare ca Biserica nu incurajeaza asemenea demonstratii ale credintei populare.

De parca n-ar ajunge galeria asta numeroasa si colorata de sfinti, mai detinem si o savuroasa traditie orala de spirite maligne, interventii ale diavolului, morti care se scoala din mormant. Bunicul jura ca l-a intalnit pe dracul in autobuz: l-a recunoscut dupa labele verzi de tap.

In Chiloe, un grup de insule din sudul tarii, vizavi de Puerto Montt, se spun povesti cu vrajitoare si monstri malefici: cu Pincoya, o fata frumoasa care iese din apa ca sa-i inhate pe barbatii neatenti; cu Caleuche, o corabie vrajita care ii duce pe cei morti. In noptile cu luna plina licaresc luminite care indica locurile comorilor ascunse. Se spune ca in Chiloe a existat multa vreme un guvern al vrajitorilor, numit Recta Provincia, care se aduna noaptea in pesteri. Pazitorii acelor pesteri erau imbunches, creaturi fioroase care se hraneau cu sange, carora vrajitorii le rupeau oasele si le coseau pleoapele si anusul. Imaginatia chiliana pentru cruzime nu inceteaza sa ma uimeasca

Chiloe are o cultura diferita de cea a restului tarii, iar locuitorii sunt atat de mandri de izolarea lor incat se opun constructiei unui pod care sa uneasca insula mare de Puerto Montt. Locurile sunt extraordinare, toti chilienii si turistii ar trebui sa le viziteze, chiar cu riscul de a ramane acolo definitiv. Oamenii traiesc ca acum o suta de ani, fac agricultura, pescuiesc artizanal si se ocupa cu industria somonului. Casele se fac exclusiv din lemn, in mijlocul lor arde zi si noapte o mare soba cu lemne la care se gateste si la care se incalzesc cei din familie, prietenii si dusmanii. Mirosul acestor case pe timp de iarna e o amintire de nesters: lemn irimiresmat si arzand, lana jilava, supa din oala Au fost ultimii care s-au alaturat republicii cand Chile si-a declarat independenta fata de Spania, iar in 1826 au vrut sa se alature coroanei Angliei. Se spune ca Recta Provincia, acel guvern atribuit vrajitorilor, a fost de fapt un guvern paralel, pe vremea cand locuitorii refuzau sa accepte autoritatea Republicii Chile.

Bunica-mea Isabel nu credea in vrajitoare, dar nu m-ar mira sa fi incercat uneori sa zboare pe o coada de matura, pentru ca si-a petrecut viata incercand practici paranormale si incercand sa comunice cu Marele Dincolo, activitate foarte rau vazuta pe atunci de Biserica Catolica. Intr-un fel sau altul, buna femeie a reusit sa atraga niste forte misterioase care puneau in miscare masa in timpul sedintelor de spiritism. Masa se afla acum la mine acasa, dupa ce a facut de mai multe ori ocolul pamantului, urmandu-l pe tatal meu vitreg in cariera sa diplomatica, si dupa ce s-a pierdut in anii de exil. Mama a recuperat-o printr-o lovitura maiastra de istetime si mi-a trimis-o cu avionul in California. Ar fi iesit mai ieftin daca ar fi expediat un elefant, caci este vorba de o piesa de mobilier greu, spaniol, din lemn sculptat, cu un picior fenomenal in centru, format din patru lei feroce. E nevoie de trei barbati ca s-o ridice. Nu stiu care era trucul bunica-mii pentru a o face sa danseze doar atingand-o usor cu degetul aratator. Buna doamna si-a convins urmasii ca dupa moartea sa va veni in vizita daca va fi chemata si presupun ca s-a tinut de cuvant. Nu vreau sa ma laud ca fantoma ei, sau oricare alta, ma insoteste zilnic – presupun ca or avea lucruri mai importante de facut – dar imi place ideea ca e gata sa vina in caz de forta majora.

Spunea draga de ea ca toata lumea poseda puteri psihice, dar pentru ca nu le practicam se atrofiaza, la fel ca muschii, si in cele din urma dispar. Trebuie sa spun ca experimentele ei parapsihologice n-au fost niciodata o activitate macabra, nici gand de odai intunecate, candelabre mortuare sau muzica de orga, ca in Transilvania. Telepatia, capacitatea de a misca lucrurile fara a le atinge, clarviziunea sau comunicarea cu sufletele din Marele Dincolo se petreceau la orice ora din zi si in chipul cel mai banal cu putinta. De exemplu, bunica n-avea incredere in telefoane, care au fost un dezastru in Chile, pana cand s-a inventat telefonul mobil, si se folosea de telepatie pentru a dicta retetele de tarta cu mere celor trei surori Morla, colegele ei din Fratia Alba, care locuiau in capul celalalt al orasului. Nu s-a putut dovedi niciodata daca metoda a functionat, tustrele erau niste bucatarese catastrofale. Fratia Alba era formata din aceste doamne excentrice si din bunicul, care nu credea defel in chestiile astea, dar isi insotea nevasta ca s-o apere in caz de pericol. Omul era sceptic de la natura si n-a acceptat in ruptul capului ca sufletele mortilor ar putea misca masa, dar cand bunica i-a sugerat ca poate nu erau spiritele, ci extraterestrii, a imbratisat plin de entuziasm ideea, parandu-i-se o explicatie mai stiintifica.

Nu e nimic ciudat in toate astea. Jumatate din Chile traieste dupa horoscop, dupa ghicitori sau dupa vagile prevestiri ale betisoarelor de Yi Qing, in timp ce cealalta jumatate isi agata la gat cristale sau studiaza/eng-s/zwz. La curierul inimilor de la televiziune problemele se rezolva cu cartile de Tarot. Majoritatea fostilor revolutionari din stanga militanta se dedica in prezent practicilor spirituale, (intre gherila si ezoterism exista un pas dialectic pe care nu reusesc sa-l precizez.) Sedintele bunicii mi se par mai rezonabile decat ofrandele facute sfintilor, cumpararea de indulgente pentru a ajunge in rai sau peregrinarile habotnicelor locale in autobuze aglomerate. Am auzit de multe ori spunandu-se ca bunica misca zaharnita din loc fara s-o atinga, doar prin puterea mintii. Ma indoiesc sa fi vazut vreodata cu ochii mei isprava, poate ca auzind-o spusa de atatea ori chiar m-am convins ca asa era. De zaharnita nu-mi amintesc, dar cred ca tin minte un clopotel de argint cu un fel de print efeminat in varf, cu care erau sunati din sufragerie servitorii sa aduca felul urmator. Nu stiu daca am visat, daca am inventat scena sau am vazut-o in realitate: am inaintea ochilor clopotelul acela care aluneca pe fata de masa tacut, de parca printul ar fi dobandit viata proprie, face o intoarcere olimpica, spre stupoarea comesenilor, si se opreste in capul mesei, langa bunica. Asa patesc cu multe intamplari si povesti din viata mea, pe care mi se pare ca le-am trait, dar de cum le astern in scris si le confrunt cu logica mi se par improbabile, desi problema nu ma nelinisteste. Ce importanta are daca s-au intamplat sau doar le-am imaginat? Oricum, viata e vis.

N-am mostenit puterile psihice ale bunica-mii, dar ea mi-a deschis mintea catre misterele lumii. Accept ca orice e posibil. Ea sustinea ca realitatea are dimensiuni multiple si ca nu e intelept sa te increzi doar in ratiune si in simturile noastre marginite daca vrei sa intelegi viata; exista si alte instrumente de perceptie, precum instinctul, imaginatia, visele, emotiile, intuitia. Ea m-a initiat in realismul magic cu mult inainte ca asa-numitul boom al literaturii latino-americane sa-l transforme intr-o moda. Asta ma ajuta in munca, pentru ca incep fiecare carte cu acelasi criteriu folosit de ea la toate sedintele: chem spiritele cu blandete, ca sa-mi povesteasca viata lor. Personajele literare, ca si spiritele pe care le invoca bunica, sunt fapturi fragile si sperioase, trebuie sa te porti cu ele prudent, daca vrei sa se simta bine in pagina.

Fantome, mese care se misca singure, sfinti facatori de minuni si diavoli cu labe verzi prin mijloacele de transport in comun fac viata si moartea mai interesante. Sufletele pierdute nu recunosc granitele. Am un amic in Chile care se trezeste noaptea pentru ca i-au venit in vizita niste africani inalti si slabi, imbracati in tunica si inarmati cu lancii, pe care doar el ii poate vedea. Nevasta-sa, care doarme langa el, nu i-a vazut niciodata, in schimb, vede doua doamne englezoaice din secolul al XlX-lea care trec prin usi. Iar o prietena din Santiago, in a carei casa lampile cadeau in mod misterios si se rasturnau scaunele, a descoperit ca motivul erau oasele unui geograf danez, care au fost dezgropate in gradina, impreuna cu hartile si caietul de insemnari. Cum o fi ajuns atat de departe bietul mort? Nu vom sti niciodata, dar cert e ca dupa ce i s-au spus cateva rugaciuni si i s-au facut cateva slujbe, nefericitul geograf s-a carat. Pesemne ca in viata fusese calvinist sau luteran si nu i-au placut riturile papistase.

Bunica spunea ca spatiul este ticsit de prezente, morti si vii amestecati. Ideea e grozava, drept care sotul meu si cu mine ne-am construit in nordul Californiei o casa mare, cu tavane inalte, stalpi si boite, care sa invite fantomele din mai multe epoci si latitudini, mai cu seama pe cele din sud. Incercand sa imitam casoaia strabunicilor mei, am avariat-o gratie unei laborioase si costisitoare stradanii de a deteriora usile cu lovituri de ciocan, a pata peretii cu vopsea, a face sa rugineasca metalele cu ajutorul oxizilor si a calca in picioare gradina. Rezultatul e destul de convingator; cred ca macar o stafie distrata poate veni sa locuiasca la noi, inselata de aspectul proprietatii. In timpul procesului menit sa adauge secole, vecinii ne priveau din strada cu gura cascata, neintelegand de ce am facut o casa noua daca doream una veche. Asta pentru ca in California nu se poarta stilul colonial chilian si, oricum, nimic nu e vechi cu adevarat. Sa nu uitam ca pana in 1849, San Francisco nu exista, in locul lui era un sat numit Yerba Buena, populat de o mana de mexicani si mormoni, iar singurii vizitatori erau traficantii de blanuri. Cea care a atras multimile a fost febra aurului. O casa ca a noastra e o imposibilitate istorica in locurile acelea.

Peisajul copilariei.

Este foarte greu de stabilit cum arata o familie chiliana tipica, dar pot sa spun fara teama de a gresi ca a mea nu era. Nici eu n-am fost o domnisoara tipica, dupa canoanele mediului in care am crescut; am scapat nesapunita, cum se zice. Am sa-mi descriu un pic tineretea, poate ca asa am sa luminez unele aspecte ale societatii din tara mea, care pe atunci era mult mai intoleranta decat acum. Al Doilea Razboi Mondial a fost un cataclism care a zdruncinat lumea si a schimbat totul, de la geopolitica si stiinta pana la obiceiuri, cultura si arta. Idei noi le-au maturat fara mila pe cele care sustinusera societatea in secolele precedente, dar inovatiile au intarziat mult pana sa traverseze doua oceane sau sa treaca de zidul de nepatruns al cordilierei andine. Totul ajungea in Chile cu o intarziere de cativa ani.

Bunica mea clarvazatoare a murit subit de leucemie. Nu s-a luptat sa traiasca, s-a abandonat mortii chiar cu entuziasm, pentru ca era tare curioasa sa vada cerul. Cat traise pe acest pamant avusese norocul sa fie iubita si protejata de barbatul ei, care i-a suportat cu draga inima extravagantele, caci altfel ar fi ajuns la balamuc. Am citit cateva scrisori de-ale ei in care pare a fi o femeie melancolica, cu o fascinatie morbida a mortii; totusi, mi-o amintesc ca pe o fiinta luminoasa, ironica si cu bucurie de viata. Disparitia ei a fost o adevarata catastrofa, casa s-a cufundat in doliu, iar eu am invatat sa ma tem. Ma temeam de diavolul care aparea in oglinzi, de fantomele care bantuiau prin colturi, de soarecii din pivnita, mi-era frica sa nu moara mama si sa ajung la orfelinat, sa nu apara taica-meu – omul al carui nume nu se pronunta – si sa ma duca departe, frica sa nu fac vreun pacat si sa ajung in iad, frica de tiganci si de baubaul cu care ma ameninta dadaca; lista era interminabila, aveam destule motive sa fiu ingrozita.

Bunicul, furios ca fusese parasit de marea dragoste a vietii sale, s-a imbracat in negru din cap pana-n picioare, a vopsit mobila in aceeasi culoare si-a interzis petrecerile, muzica, florile si desertul. Statea toata ziua la birou, pranzea in centru, cina la clubul Uniunii, in week-end juca golf sau pelota ori pleca sa schieze pe munte. A fost unul dintre initiatorii acestui sport intr-o perioada cand a te duce pe partie echivala cu escaladarea Everestului; nu mi-am imaginat nicicand ca intr-o buna zi Chile avea sa ajunga Mecca sporturilor de iarna, unde se antreneaza echipe olimpice din toata lumea. Abia de-l vedeam cateva minute, dimineata devreme; cu toate acestea, a avut un rol hotarator in formarea mea. Inainte de a pleca la scoala, noi, copiii ne duceam la el in camera sa-i spunem buna dimineata; odaia cu mobila funebra mirosea a sapun englezesc Lifebuoy. Nu ne giugiulea niciodata – considera asta un obicei nesanatos – dar un cuvant de aprobare din partea lui merita orice straduinta. Mai tarziu, pe la sapte ani, cand am inceput sa citesc ziarul si sa pun intrebari, si-a dat seama ca exist si-atunci a inceput o relatie ce avea sa se prelungeasca inca mult timp dupa moartea lui, pentru ca pastrez si acum urmele mainilor sale in caracterul meu si ma nutresc din povestile pe care mi le spunea.

Copilaria mea n-a fost vesela, dar a fost interesanta. Nu ma plictiseam gratie cartilor unchiului Pablo, care pe atunci era inca holtei si locuia cu noi. Era un cititor incorigibil, cartile se ingramadeau pe jos, pline de praf si panze de paianjen. Fura din librarii si de la prieteni, fara mustrari de constiinta: era de parere ca orice material tiparit, in afara de al lui, era patrimoniu al omenirii. Imi dadea voie sa le citesc pentru ca-si propusese sa-mi transmita cu orice chip viciul lecturii: mi-a daruit o papusa dupa ce-am terminat Razboi si pace, un volum gros scris cu litere minuscule. Nu exista cenzura in casa noastra, dar bunicul nu permitea lumini aprinse dupa ora noua seara, drept care unchiul Pablo mi-a facut cadou o lanterna. Cele mai frumoase amintiri din anii aceia sunt cartile pe care le-am citit sub cearsaf la lumina lanternei. Noi copiii din Chile citeam romanele lui Emilio Salgari si ale lui Jules Verne, Comoara Tineretii si colectiile de nuvele edificatoare, care propovaduiau ca virtuti supreme obedienta si puritatea, precum si revista El Peneca. Aceasta aparea miercurea, iar eu o asteptam inca de marti la poarta, ca sa nu puna fratii mei mana pe ea. Pe toate astea le devoram pe post de aperitiv, dupa care treceam la feluri mai suculente, precum Ana Karenina sau Mizerabilii. Ca desert savuram basmele. Cartile acelea minunate m-au ajutat sa scap de realitatea destul de sordida a casei cuprinse de doliu si in care, ca si pisicile, noi copiii eram o piedica.

Mama, redevenita o tanara femeie libera, pentru ca reusise sa-si anuleze casatoria si traia sub protectia tatalui sau, avea destui admiratori, socotesc ca erau o duzina sau doua. Nu era doar frumoasa, ci avea si aspectul acela eteric si vulnerabil al fetelor de pe vremea aceea, complet disparut in ziua de azi cand sexul frumos face haltere. Fragilitatea ei era foarte atragatoare: chiar si ultimul bicisnic se simtea puternic alaturi de ea. Era o femeie care inspira ideea de protectie, exact invers decat mine, care sunt un tanc in plina cursa. In loc sa se imbrace in negru si sa planga dupa sotul frivol care o parasise, asa cum se astepta de la ea, incerca sa se distreze in masura posibilitatilor, foarte limitate atunci, caci o femeie nu putea iesi singura la un salon de ceai, iar la cinema – nici gand. Cenzura clasifica filmele cat de cat interesante ca „nerecomandate domnisoarelor”, ceea ce voia sa spuna ca se puteau vedea doar in compania unui barbat din familie care-si asuma raspunderea pentru prejudiciul moral pe care spectacolul l-ar fi putut produce plapandului psihic feminin. S-au pastrat cateva fotografii din anii aceia in care mama parc-ar fi sora mai mica a actritei Ava Gardner. Avea o frumusete fara artificii: ten luminos, ras spontan, trasaturi clasice si o mare eleganta naturala, suficiente motive pentru ca gurile rele sa nu-i dea pace. Daca platonicii ei curtezani speriau inchistata societate din Santiago, imagineaza-ti scandalul care a izbucnit cand s-a aflat de amorul ei cu un barbat casatorit, tata a patru copii si nepot de episcop pe deasupra.

Din numerosii pretendenti, mama l-a ales pe cel mai urat dintre toti. Ramón Huidobro semana cu o broasca verde, dar sarutul dragostei l-a prefacut in print, exact ca in basm, iar acum pot sa jur ca e dragut. Legaturi clandestine au existat dintotdeauna, la asta noi, chilienii, suntem experti, numai ca idila aceea doar clandestina nu era si in curand a fost un secret de care se vorbea in gura mare. Nereusind s-o faca pe fiica-sa sa-si schimbe parerea si nici sa impiedice scandalul, bunicul a decis sa-l aduca pe amant sub acoperisul sau, sfidand societatea si Biserica. Episcopul in persoana a venit sa puna lucrurile la punct, dar bunicul l-a condus amabil la usa, spunandu-i ca de pacatele proprii se ocupa el, ca si de cele ale fiicei lui. Cu timpul, acest amant avea sa ajunga tatal meu vitreg, inegalabilul unchi Ramón, prieten, confident, singurul si adevaratul meu tata; dar cand a intrat in casa noastra l-am considerat cel mai mare dusman si mi-am propus sa-i fac viata imposibila. Acum, dupa cincizeci de ani, el jura ca nu e asa, ca nu i-am declarat razboi niciodata, dar o spune din noblete sufleteasca, ca sa-mi usureze constiinta, pentru ca-mi amintesc perfect planurile menite sa-i aduca o moarte lenta si dureroasa.

Cred ca Chile e singura tara de pe glob in care divortul nu exista, caci nimeni nu indrazneste sa-i sfideze pe preoti, desi saptezeci si unu la suta din populatie o cere de mult. Nici un parlamentar, nici chiar cei care s-au despartit de neveste si s-au combinat rapid si succesiv cu alte femei, nu da piept cu popii. Rezultatul: legea divortului e ingropata an de an in sertarul cu afaceri de rezolvat, iar cand in sfarsit va fi aprobata va avea atatea restrictii si conditionari, incat o sa fie mai convenabil sa-ti asasinezi jumatatea decat sa divortezi. Prietena mea cea mai buna, satula sa tot astepte hartia care sa declare nula casatoria, citea zilnic anunturile mortuare in speranta ca va da de numele sotului. N-a avut niciodata curajul sa se roage pentru moartea lui meritata, dar cred ca daca i-ar fi cerut-o cum se cuvine parintelui Hurtado, precis ca acesta ar fi rezolvat lucrurile. De mai bine de un secol, portitele legii au slujit pentru ca mii de cupluri sa-si anuleze casatoria. Asa au facut si parintii mei. Au fost de ajuns vointa bunicului si relatiile pe care le avea, pentru ca tatal meu sa dispara ca prin minune, iar mama sa fie declarata necasatorita cu trei copii nelegitimi, pe care legea noastra ii numeste „putativi”. Taica-meu a semnat hartiile fara sa clipeasca, o data asigurat ca nu va trebui sa-si intretina copiii. Nulitatea consta in faptul ca o serie de martori falsi jura in fata unui judecator care se preface ca si crede ce i se spune. Ca sa obtii nulitatea, ai nevoie de un avocat, pentru care timpul valoreaza aur, caci taxeaza cu ora, drept care n-are nici un interes sa scurteze procedurile. Singura conditie pentru ca acesta sa „scoata” certificatul de nulitate este ca sotul sa fie de acord, pentru ca daca unul dintre ei refuza sa participe la inselaciune, asa cum a facut prima sotie a tatalui meu vitreg, nu se poate face nimic. Rezultatul? Barbatii si femeile se aduna si se despart fara nici un fel de documente legale, asa cum a facut cvasitotalitatea oamenilor pe care-i cunosc. Si in timp ce astern aceste ganduri, in mileniul trei, legea divortului inca nu s-a votat, desi presedintele Republicii si-a anulat prima casatorie si s-a recasatorit. In ritmul asta, mama si unchiul Ramon, care au ajuns la optzeci de ani si au trait impreuna mai bine de o jumatate de secol, vor muri fara sa apuce sa-si legalizeze situatia. Acum nu le mai pasa, chiar daca ar fi posibil, tot nu s-ar casatori: prefera sa fie evocati ca niste amanti legendari.

Unchiul Ramón lucra la Ministerul Afacerilor Externe, ca tata, iar la putin timp dupa ce s-a instalat sub acoperisul protector al bunicului meu in calitate de ginere nelegitim, a fost trimis in misiune diplomatica in Bolivia. Era la inceputul anilor cincizeci. Mama si noi, copiii, am plecat cu el.

Inainte de a incepe calatoria, eram convinsa ca toate familiile erau ca a mea, ca Chile era centrul universului si ca restul omenirii avea infatisarea noastra si vorbea spaniola ca prima limba; engleza si franceza erau materii de scoala, la fel ca geometria. De cum am trecut granita, am avut prima banuiala in ce priveste vastitatea lumii si mi-am dat seama ca rumeni, dar absolut nimeni, nu stia cat de speciala era familia mea. Am invatat repede ce inseamna sa fii respins. Dupa ce am plecat din Chile si-am inceput sa mergem dintr-o tara in alta, am devenit fata cea noua din cartier, straina de la scoala, ciudata aia care se imbraca altfel si nici macar nu putea vorbi ca ceilalti. Nu intrezaream vremea cand aveam sa ma intorc pe terenul meu cunoscut din Santiago, iar cand aceasta s-a intamplat, dupa niste ani, iar n-a fost bine, pentru ca lipsisem prea mult. A fi straina, cum am fost aproape mereu, inseamna ca trebuie sa ma straduiesc mult mai mult decat localnicii, lucru care m-a tinut in alerta si m-a obligat sa devin flexibila pentru a ma adapta la medii diferite. Situatia prezinta unele avantaje pentru cineva care-si castiga viata observand: nimic nu mi se pare natural, aproape totul ma surprinde. Pun intrebari absurde, dar uneori le pun unor oameni potriviti si astfel ma aleg cu subiecte pentru romanele mele.

Si, sincer, una dintre trasaturile care ma atrag cel mai mult la Willie este atitudinea lui sfidatoare si increzatoare. Nu se indoieste de sine insusi si nici de imprejurarile sale. A trait mereu in aceeasi tara, stie sa cumpere dupa catalog, sa voteze prin posta, sa deschida un flacon cu aspirine si unde sa sune daca se inunda bucataria. Ii invidiez siguranta; se simte perfect in trupul sau, in limba sa, in rV tara sa. In viata sa. Exista un fel de prospetime si de inocenta la oamenii care au stat mult timp in acelasi loc si care au martori pentru trecerea lor prin aceasta lume. Dimpotriva, celor dintre noi care am plecat des ne-a crescut, de nevoie, o piele tare. Pentru ca ne lipsesc radacinile si martorii din trecut, trebuie sa ne bazam pe memorie pentru a da continuitate vietii noastre, dar memoria e cetoasa si nu te poti increde in ea. Evenimentele din trecutul meu nu au contururi precise, s-au estompat, de parca viata mi-ar fi fost un sir de iluzii, de imagini fugare, de lucruri pe care nu le inteleg sau le inteleg doar pe jumatate. N-am nici un fel de certitudini. Nici Chile nu mi se pare a fi un loc geografic cu caracteristici precise, unul care poate fi definit si real. Il vad asa cum se vad drumurile la asfintit, cand umbra plopilor insala vederea si peisajul pare doar un vis.

Oameni mandri si seriosi.

Am o prietena care spune ca noi chilienii suntem saraci dar cu capsa pusa. Evident, se refera la susceptibilitatea noastra nejustificata, mereu gata sa izbucneasca, la orgoliul nostru solemn, la tendinta noastra de a ne transforma in niste prosti plini de morga la cea mai mica ocazie. De unde ne-or veni asemenea trasaturi? Presupun ca se pot pune un pic si pe seama patriei muma, Spania, care ne-a lasat mostenire un amestec de pasiune si severitate, restul i-l datoram sangelui rabdatorilor araucani, iar ce ramane il punem pe seama destinului.

Eu am un pic de sange francez, din partea tatalui, si, neindoielnic, ceva de indigen, lucru vizibil daca te uiti la mine, insa originile mele sunt preponderent spaniolo-basce. Cei care intemeiau familii ca a mea incercau sa-si stabileasca dinastii, pentru asta unii si-au atribuit un trecut aristocratic, desi in realitate erau plugari sau aventurieri spanioli, ajunsi cu secole in urma in fundul Americii cu mainile goale. Nici gand de sange albastru, cum se spune. Erau ambitiosi si muncitori, au pus mana pe pamanturile cele mai manoase de langa Santiago si s-au pornit sa devina oameni importanti. Cum emigrasera mai devreme si apucasera sa se imbogateasca, si-au permis luxul de a privi in jos la cei veniti mai tarziu. S-au casatorit intre ei si, ca buni catolici, au produs o descendenta abundenta. Baietii normali erau destinati agriculturii, bisericii si ierarhiei ecleziastice, niciodata comertului, asta era pentru alt gen de oameni; cei mai nefavorizati din punct de vedere intelectual ajungeau in Marina. Adesea mai ramanea unul si pentru a fi presedinte de republica. Avem dinastii prezidentiale, de parca functia ar fi ereditara, pentru ca chilienii voteaza pentru un nume cunoscut. Familia Errazuriz, de pilda, a avut trei presedinti, treizeci si ceva de senatori si nu mai stiu cati deputati, basca mai multi capi de Biserica. Fetele virtuoase din familiile „cunoscute” se casatoreau cu verii lor sau deveneau „sfinte” in urma unor miracole indoielnice; de fetele care calcau stramb aveau grija maicutele. Oamenii erau conservatori, credinciosi, onorabili, mandri si avari, dar indeobste blajini, nu atat din temperament, cat cu scopul de a merita un loc in rai. Se traia cu frica de Dumnezeu. Eu am crescut cu convingerea ca orice privilegiu atrage dupa sine, ca o consecinta naturala, un lung sir de responsabilitati. Clasa sociala despre care vorbesc pastra distanta fata de semenii ei, caci rolul ei pe pamant era sa fie un exemplu, sarcina anevoioasa pe care si-o asuma cu devotiune crestineasca. Trebuie sa spun insa ca, in ciuda originii si numelui, ramura din partea bunicului nu facea parte din oligarhie, se bucura de o viata buna, dar n-avea avere sau pamanturi.

O trasatura caracteristica chilienilor in general si urmasilor spaniolilor si bascilor in special este sobrietatea, care contrasteaza cu temperamentul exuberant din restul Americii Latine. Am crescut printre matusi milionare, verisoarele bunicului si ale mamei, invesmantate in negru pana la calcaie si care se laudau ca „intorc” hainele barbatilor lor, procedeu enervant care consta in a descoase haina, a calca bucatile si a le coase iar pe dos, pentru a le prelungi viata. Victimele erau usor de recunoscut: buzunarul de la piept era pe dreapta, nu pe stanga. Rezultatul era jalnic, dar efortul facut dadea seama de firea economicoasa si gospodareasca a doamnelor in cauza. A fi gospodina buna e fundamental in tara mea, unde lenea e un privilegiu masculin. Barbatilor li se iarta, asa cum li se tolereaza alcoolismul, caci se presupune ca e vorba de niste caracteristici biologice inevitabile: asa s-a nascut, asta-i situatia Se intelege, nu e cazul femeilor. Chilienele, chiar cele mai bogate, nu-si vopsesc unghiile, asta ar insemna ca nu-si folosesc mainile, iar unul dintre epitetele cele mai grave e sa fii considerata trandava. Pe vremuri, cand te urcai intr-un autobuz, toate femeile tricotau; acum nu mai vezi asa ceva pentru ca suntem coplesiti cu tone de haine second-hand din Statele Unite si cu gunoaie din poliester venite din Taiwan, asa ca tricotatul a intrat in istorie.

S-a speculat mult pe tema sobrietatii noastre care ar fi mostenirea epuizatilor conchistadori spanioli, care ajungeau aici morti de foame si de sete, manati mai curand de saracie decat de lacomie. Acei viteji capitani, ultimii la impartirea prazii Conchistei, trebuiau sa treaca Anzii prin pasuri periculoase, sau sa traverseze desertul Atacama sub un soare de lava topita, sau sa infrunte valurile si vanturile fatidice ale Capului Horn. Iar rasplata abia de merita efortul, pentru ca, spre deosebire de alte regiuni ale continentului, Chile nu oferea posibilitati de imbogatire exorbitanta. Minele de aur si argint se numarau pe degetele de la o mana si cereau un efort nemasurat; nici clima nu era potrivita pentru niste plantatii prospere de tutun, cafea sau bumbac. Tara asta a fost tot timpul aproape saraca, colonistii puteau spera in cel mai bun caz la o viata linistita de agricultor.

Cum spuneam, inainte vreme ostentatia era un lucru inacceptabil, dar din pacate asta a disparut, cel putin la cei din Santiago. Au devenit cumplit de pretentiosi, se duc la supermarket duminica dimineata, isi umplu carucioarele cu produsele cele mai scumpe – caviar, sampanie, muschiulet – se plimba o vreme ca sa fie invidiati pentru cumparaturile lor, dupa care le abandoneaza pe un coridor si o sterg discret cu mainile goale. Mi s-a mai spus si ca o mare parte din telefoanele celulare sunt false, din lemn, servesc doar pentru a face parada. In urma cu niste ani asa ceva ar fi fost de neconceput; singurii care locuiau in conace erau arabii proaspat imbogatiti, iar nimeni normal la cap n-ar fi purtat blana, chiar daca afara ar fi fost un frig polar.

Latura pozitiva a modestiei – falsa sau autentica – era, fireste, simplitatea. Nici gand de petrecerile adolescentilor care implineau cincisprezece ani cu lebede vopsite in roz, nici gand de nunti imperiale cu torturi de patru etaje, de ceaiuri cu orchestra in cinstea cateilor pechinezi, ca in alte capitale din exuberantul nostru continent. Sobrietatea nationala a fost o trasatura notabila, care a disparut odata cu capitalismul nemasurat din ultimele doua decenii, cand a fi bogat si a o arata a ajuns la moda; sper insa ca in curand ne vom intoarce la cele cunoscute. Popoarele au un caracter tenace. Actualul presedinte al Republicii (e vorba de inceputul anului 2002), Ricardo Lagos, traieste cu familia intr-o casa inchiriata intr-un cartier fara mari pretentii. Cand il viziteaza, demnitarii din alte tari raman uimiti de dimensiunile reduse ale casei, iar uluiala lor creste constatand ca presedintele pregateste cu mana lui bauturile, iar prima doamna da o mana de ajutor la servitul mesei. Dreapta nu-i iarta lui Lagos ca „nu e ca ei”, totusi ii admira simplitatea. Cuplul acesta este un exponent tipic al clasei mijlocii de stirpe veche, formata in scoli si universitati de stat, gratuite, laice si umaniste. Familia Lagos sunt chilieni crescuti in valorile egalitatii si dreptatii sociale, pe care obsesia materialista din ziua de azi se pare ca n-a atins-o. E de presupus ca exemplul lor va ajunge sa puna capat o data pentru totdeauna carucioarelor abandonate la super market si celularelor din lemn.

Imi vine acum in minte ca toata sobrietatea asta atat de inradacinata in familia mea, ca si tendinta de a disimula bucuria si bunastarea, ne vin din rusinea pe care o simteam vazand mizeria din jur. Ni se parea ca a avea mai mult decat altii nu era doar o nedreptate divina, ci si un soi de pacat personal. Trebuia sa facem penitenta si sa dam de pomana pentru a compensa situatia. Penitenta insemna sa mananci fasole, linte sau mazare si sa stai in frig pe timp de iarna. Pomana era o activitate familiala, de care se ocupau mai ales femeile. De micute, fetele mergeam de mana cu mamele sau matusile sa impartim haine si mancare la saraci. Obiceiul s-a pierdut acum vreo cincizeci de ani, dar a-ti ajuta aproapele continua sa fie o obligatie pe care chilienii si-o asuma cu draga inima, asa cum se si cuvine intr-o tara in care nu lipsesc ocaziile de a o exercita, in Chile, saracia si solidaritatea merg mana in mana.

Neindoielnic, exista o distanta uriasa intre bogati si saraci, ca in aproape toata America Latina. Poporul chilian, oricat de sarac ar fi, e mai curand bine educat, este informat si-si cunoaste drepturile, desi nu si le poate cere mereu. Dar saracia isi scoate din cand in cand capul hidos la iveala, mai ales in vremurile de criza. Pentru a ilustra generozitatea nationala, nimic mai elocvent decat un fragment dintr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o mama din Chile, cu ocazia inundatiilor din iarna lui 2002, care au acoperit o jumatate de tara cu un ocean de apa murdara si noroi.

Aplouat cateva zile la rand. Apoi se mai potolea, se transforma intr-o ploicica mocaneasca care te uda pana la piele si exact cand Ministerul de Interne zicea ca o sa vina timp frumos, iar cadea o aversa cu furtuna de-ti zbura palaria de pe cap. A fost inca o incercare grea pentru populatie. Am vazut chipul adevarat al mizeriei din Chile, saracia necunoscuta a paturii de jos din clasa medie, cea care sufera cel mai mult, pentru ca spera. Oamenii acestia muncesc o viata intreaga pentru o locuinta decenta si societatile ii pacalesc: vopsesc foarte frumos casele pe dinafara, dar nu fac canalizare si cu ploile astea nu numai ca se inunda, dar se si distrug, se topesc ca miezul de paine. Singurul lucru care ii mai smulge din dezastrul asta e campionatul mondial de fotbal. Ivan Zamorano, idolul nostru fotbalistic, a donat o tona de alimente si-si petrece zilele in cartierele inundate, stand cu copiii carora le distribuie mingi. Nu-ti poti imagina scenele de durere; tot cei mai nevoiasi patesc cele mai mari nenorociri. Viitorul se arata negru, pentru ca ogoarele cu legume au ajuns sub apa, iar vijelia a distrus plantatii intregi de pomi fructiferi. La Magallanes oile mor cu miile, inzapezite si prada lupilor. Fireste ca solidaritatea chiliana s-a manifestat pretutindeni. Barbati, femei si adolescenti cu apa pana la genunchi si plini de noroi au grija de copii, impart haine, proptesc sate intregi pe care apele le tarasc in prapastie, in Piata Italiei a fost instalat un cort urias; masinile trec si, fara sa opreasca, arunca pachete cu paturi si alimente pe care le prind din zbor studentii. Gara Mapocho a devenit un adapost enorm pentru cei care si-au pierdut casele, si exista acolo o scena pe care artistii din Santiago, grupurile rock si chiar si orchestra simfonica imblanzesc situatia, obligand oamenii intepeniti de frig sa danseze, ca sa uite macar o clipa de nenorocire. Mare lectie de umilinta Presedintele, impreuna cu sotia si ministrii, face turul adaposturilor si incurajeaza oamenii. Lucrul cel mai bun este ca ministra Apararii, Michelle Bachelet, fiica unuia care a fost asasinat de dictatura, a scos armata la lucru si umbla peste tot catarata pe un tanc, cu comandantul sef alaturi, ajutand zi si noapte. In fine, fiecare face ce poate. Problema e ce-o sa facem cu bancile, coruptia e de-a dreptul scandaloasa in tara asta.

Daca pe chilieni ii scoate din sarite succesul altuia, tot atat de adevarat este ca sunt magnifici in caz de nenorocire; isi lasa de o parte meschinaria si devin brusc persoanele cele mai solidare si mai generoase de pe lume. Exista cateva teledonuri anuale prin televiziune cu scop de caritate unde toti, mai ales cei mai umili, se lanseaza intr-o adevarata competitie in sensul ca cine da mai mult. Si ocazii pentru a face apel la mila publica nu lipsesc intr-o natiune ca a noastra, zguduita in permanenta de fatalitati care scot viata din tatani, diluvii care distrug sate intregi, valuri uriase care aduc ambarcatiunile in piata. Ne-am obisnuit cu ideea ca viata e ceva nesigur, asteptam tot timpul sa ne mai cada pe cap o nenorocire. Barbatul meu, care masoara un metru optzeci si n-are genunchii foarte flexibili, nu pricepea de ce tin paharele si farfuriile pe rafturile cele mai de jos ale bufetului din bucatarie, unde el nu ajunge decat culcat pe spate, asta pana cand cutremurul si din 1988 din San Francisco a distrus vesela tuturor vecinilor, dar a noastra a ramas intacta.

Nu totul e sa te bati cu pumnii in piept cu un sentiment de vinovatie si sa dai de pomana ca sa compensezi nedreptatea economica; nici vorba de asta. Seriozitatea noastra e compensata masiv prin lacomie: in Chile, viata se deruleaza in jurul mesei. Majoritatea oamenilor de afaceri pe care-i cunosc au diabet, pentru ca intalnirile de afaceri inseamna mic dejun, pranz si cina. Nimeni nu semneaza o hartie fara sa ia macar o cafea cu fursecuri sau o bautura.

Daca e adevarat ca legume maneam in fiecare zi, duminica meniul se schimba. Un pranz tipic de duminica in casa bunicului incepea cu niste empanadas satioase, niste placinte cu carne si ceapa, in stare sa produca aciditate si celor mai sanatosi; apoi se servea o supa buna sa te scoale din morti, plina de carne, porumb, cartofi si verdeturi; urma un fel suculent de fructe de mare, a carui aroma delicioasa umplea casa, si se termina cu o colectie de deserturi irezistibile, din care nu putea lipsi tarta cu crema de lapte, vechea reteta a matusii Cupertina, totul acompaniat de litri intregi din fatidicul nostru pisco sour si de sticle de vin negru invechit cu anii in pivnita casei. La plecare ni se dadea o lingurita de bicarbonat. Totul se inmultea cu cinci atunci cand un adult isi serba ziua de nastere; noi, copiii nu meritam asemenea onoare. N-am auzit niciodata de cuvantul colesterol. Parintii mei, care au trecut de optzeci de ani, consuma saptamanal nouazeci de oua, un litru de smantana, jumatate de kilogram de unt si doua de branza. Sunt sanatosi si proaspeti ca niste copii.

Adunarea familiala nu era doar un prilej pentru a manca si a bea zdravan, ci si pentru o cearta teapana. La al doilea pahar de pisco sour strigatele si jignirile rudelor mele se auzeau in tot cartierul. La urma, fiecare pleca acasa jurand ca nu mai vorbeste cu celalalt, asta pana in duminica urmatoare, cand nimeni nu indraznea sa lipseasca, bunicul nu i-ar fi iertat. Inteleg ca acest obicei pernicios se pastreaza si acum in Chile, in pofida faptului ca multe alte lucruri au evoluat. Ma speriau aceste reuniuni obligatorii, dar acum, la maturitate, imi dau seama ca le-am adus cu mine in California. Week-end-ul meu ideal este sa am casa plina, sa gatesc pentru un regiment si sa-mi termin ziua certandu-ma si tipand.

Certurile intre rude se petreceau in cadru privat. Intimitatea este un lux al claselor avute pe care majoritatea chilienilor nu-l au. Familiile din clasa medie in jos traiesc in promiscuitate, in multe camine dorm mai multi in acelasi pat. Iar daca exista mai multe incaperi, peretii sunt atat de subtiri, ca poti auzi orice suspin de alaturi. Ca sa faci amor trebuie sa te ascunzi in locurile cele mai neverosimile: toalete publice, pe sub poduri, in gradina zoologica etc. Avand in vedere ca problema locuintelor poate sa dureze douazeci de ani, asta daca ai noroc, ma gandesc ca Guvernul ar trebui sa fie obligat sa ofere camere de motel gratuite cuplurilor in restriste, iar astfel ar fi evitate multe probleme de sanatate mintala.

Fiecare familie are nebunul ei, dar cuvantul de ordine este sa se stranga randurile in jurul oii negre si sa se evite scandalul. Inca din leagan, chilienii au invatat ca „rufele se spala in familie” si nu se vorbeste de rudele alcoolice, de cei care s-au inglodat in datorii, de cei care-si cotonogesc nevasta ori au trecut pe la parnaie. Totul se ascunde, de la matusa cleptomana pana la verisorul care seduce babe ca sa le ia micile economii si, mai ales, pana la cel care canta intr-un cabaret costumat ca Liza Minelli, pentru ca in Chile orice originalitate in materie de preferinte sexuale e impardonabila. A trebuit sa fie purtat un adevarat razboi pentru a putea fi discutat public impactul pe care-l are SIDA, caci nimeni nu admite de bunavoie cauzele. Nu iese nici legea avortului, una dintre problemele de sanatate cele mai serioase din tara, in speranta ca, daca nu aduci tema la lumina, aceasta dispare de la sine.

Mama pastreaza o banda cu povesti si scandaluri familiale savuroase, dar nu ma lasa s-o ascult, caci se teme sa nu le spun mai departe. Mi-a promis ca la moartea ei, cand va fi definitiv la adapost de razbunarea apocaliptica a rudelor, mi-o va lasa mostenire. Am crescut inconjurata de secrete, mistere, soapte, interdictii si chestiuni care nu trebuie mentionate nicidecum. Le datorez recunostinta nenumaratelor „schelete din dulap”, caci au sadit in mine semintele literaturii. Cu fiecare poveste pe care o scriu, mai exorcizez unul.

Nu se barfea in familia mea, prin asta ne deosebeam de Homo chilensis obisnuit, pentru ca sportul national este sa te apuci sa-l vorbesti pe la spate pe cel care tocmai a iesit din camera. Si prin asta suntem diferiti de idolii nostri, englezii, pentru care norma este sa nu faci comentarii la persoana. (Cunosc un fost soldat din armata britanica, insurat, tata a patru copii si bunic a mai multor nepoti, care s-a hotarat sa-si schimbe sexul. A aparut de pe o zi pe alta imbracat in cucoana si absolut nimeni din satul din campia engleza, in care traise mai bine de patruzeci de ani, n-a facut nici cel mai mic comentariu.) La noi, barfitul aproapelui poarta chiar un nume: „a-l jumuli”, etimologie care vine, cu siguranta, de la jumulitul puilor, adica a-i smulge penele celui care a plecat. Astfel ca nimeni nu vrea sa plece primul, drept care se eternizeaza la usa tot luandu-si la revedere. In schimb, in familia noastra, norma de a nu vorbi rau de ceilalti, impusa de bunicul, a ajuns la extrema: nu i-a spus niciodata mamei de ce nu era de acord sa se marite cu cel care avea sa fie tatal meu. A refuzat sa repete zvonurile care umblau pe seama purtarilor sale si a caracterului sau, pentru ca nu avea dovezi si, decat sa-i pateze numele pretendentului cu o calomnie, a preferat sa riste viitorul fiicei sale, care a sfarsit prin a se casatori in totala ignoranta cu un sot care n-o merita. Anii trecand, m-am eliberat de aceasta trasatura de familie; n-am nici un fel de scrupule in a repeta barfe, a vorbi de altii pe la spate si a divulga secrete ale altora in cartile mele; de aceea jumatate din rudele mele nu-mi mai vorbesc.

Obiceiul acesta de a nu vorbi cu rudele e ceva curent. Marele romancier Jose Donoso a fost obligat, la presiunea familiei, sa elimine un capitol din memoriile sale in care vorbea de o strabunica extraordinara care, devenind vaduva, a deschis un tripou clandestin in care lucrau niste fete tare atragatoare. Pata pe numele de familie a fost motivul pentru care fiul sau n-a putut ajunge presedinte, asa se zice, ba chiar si dupa un secol urmasii lui fac tot posibilul s-o ascunda. Pacat ca strabunica asta n-a facut parte din tribul meu. Daca ar fi fost asa, i-as fi exploatat istoria cu o mandrie justificata. Ce de romane savuroase s-ar putea scrie avand o asemenea strabunica!

Despre vicii si virtuti.

Aproape toti barbatii din familia mea au studiat dreptul, desi nimeni, din cate stiu, n-a ajuns avocat. Chilienilor le plac legile, cu cat sunt mai complicate, cu atat mai bine. Nimic nu ne fascineaza mai mult decat hartogaraia si procedurile legale. Cand o afacere se dovedeste simpla, imediat banuim ca e vorba de ceva ilegal. (De exemplu, eu am avut indoieli in ce priveste legalitatea casatoriei mele cu Willie, pentru ca s-a operat in mai putin de cinci minute, prin doua semnaturi intr-un registru. In Chile asta ar fi cerut cateva saptamani de birocratie.) Chilianul tine la legi si o afacere dintre cele mai bune e sa ai un notariat: vrem totul pe hartie stampilata, in mai multe copii si cu multe timbre. Suntem atat de legalisti, incat generalul Pinochet n-a vrut sa ramana in istorie ca uzurpator al puterii, ci ca presedinte legitim, drept care a trebuit sa schimbe Constitutia. Printr-una din ironiile sortii atat de frecvente in istorie, mai apoi s-a vazut prins in capcana de chiar legile pe care le crease pentru a-si perpetua functia. Conform Constitutiei, trebuia sa-si exercite functia inca opt ani (era deja de cativa ani la putere), pana in 1988, cand trebuia sa consulte poporul daca mai ramane sau se fac alegeri. A pierdut referendumul, anul urmator a pierdut si alegerile si a castigat contracandidatul sau, candidatul democrat. E greu de explicat unui strain cum s-a terminat dictatura, care avea sprijinul neconditionat al Fortelor Armate, era sprijinita de dreapta si de un mare segment al populatiei. Partidele politice fusesera suspendate, nu exista Congresul si presa era cenzurata. Cum spunea frecvent insusi generalul, „nu se clintea o frunza in tara fara consimtamantul lui”. Si-atunci, cum a putut fi rasturnat prin vot democratic? Asta se poate intampla doar intr-o tara precum Chile. Tot astfel, printr-o portita a legii se incearca acum sa fie judecat alaturi de alti militari acuzati de violarea drepturilor omului, desi Curtea Suprema este cea desemnata de el si o lege ampla a amnistiei il apara de actele ilegale comise in timpul anilor in care a fost la putere. Au fost arestate sute de persoane, militarii neaga ca le-ar fi ucis, dar cum n-au mai aparut niciodata se considera ca sunt sechestrate. In acest caz delictul nu se prescrie, drept care vinovatii nu se pot ascunde dupa legea amnistiei.

Pasiunea pentru regulamente, oricat de inoperante ar fi ele, isi gaseste forma suprema de manifestare in uriasa birocratie a rabdatoarei noastre patrii. Birocratie care este paradisul chilianului de pe strada, a „omului in costum gri”. In cadrul acesteia, omul poate vegeta in voie, perfect la adapost de capcanele imaginatiei, absolut sigur de postul sau pana in ziua pensionarii, cu conditia sa nu faca imprudenta de a incerca sa schimbe lucrurile, dupa cum asigura sociologul si scriitorul Pablo Huneeus (care, in treacat fie zis, este unul dintre putinii excentrici chilieni ne-nrudit cu familia mea). Functionarul public trebuie sa priceapa inca din prima zi de lucru ca orice boare de initiativa poate insemna sfarsitul carierei, pentru ca nu e pus acolo ca sa iasa in evidenta, ci ca sa-si atinga demn nivelul de incompetenta. Iar plimbatul de colo-colo al hartiilor stampilate si timbrate nu rezolva problemele, ci impotmoleste solutiile. Daca problemele s-ar rezolva, birocratia ar pierde din putere si multi oameni cinstiti ar ramane fara slujba; in schimb, daca ele se complica, Statul suplimenteaza bugetul, angajeaza personal si astfel scade indicele somajului si toata lumea e multumita. Functionarul abuzeaza de dramul lui de putere, plecand de la ideea ca publicul e dusmanul sau, sentiment perfect impartasit. Am avut o mare surpriza constatand ca in Statele Unite ajunge sa ai carnet de conducere ca sa te poti deplasa prin toata tara si ca majoritatea procedurilor si platilor se fac prin posta. In Chile, functionarul de serviciu i-ar cere petentului dovada ca s-a nascut, ca nu e arestat, ca si-a platit impozitele, ca a votat si ca n-a murit: degeaba dai din maini si din picioare ca sa vada ca nu esti mort, tot trebuie sa prezinti un „certificat de supravietuire”. In fine, acum Guvernul a infiintat un birou de combatere a birocratiei. Asta inseamna ca cetateanul poate reclama relele tratamente si acuza functionarii inepti Prezentand o cerere timbrata si in trei copii, fireste. Recent, pentru a trece granita in Argentina cu un autocar de turism a trebuit sa asteptam un ceas si jumatate pana ne-au controlat documentele. Era mai usor sa treci de vechiul zid al Berlinului. Kafka era chilian.

Cred ca obsesia asta a noastra pentru legalitate e un fel de asigurare impotriva agresiunii pe care o purtam in noi; fara constrangerea legii probabil ca ne-am da in cap unul altuia. Experienta ne-a invatat ca atunci cand pierdem fraiele suntem capabili de orice barbarie, de aceea incercam sa fim prevazatori, aparandu-ne in spatele unui zid de hartii timbrate. Evitam cat putem confruntarea, cautam consensul si cu orice ocazie supunem hotararea la vot. Ne place la nebunie sa votam. Daca se aduna cativa mucosi in curtea scolii ca sa joace fotbal, primul lucru pe care-l fac este sa scrie un regulament si sa voteze un presedinte, un purtator de cuvant si un trezorier. Asta nu inseamna ca suntem toleranti, nici pomeneala: ne agatam de parerile noastre ca maniacii (eu sunt un caz tipic). Intoleranta e vizibila pretutindeni, in religie, in politica, in cultura. Iar cel care indrazneste sa faca nota discordanta e redus la tacere cu insulte sau batjocuri, asta daca nu se pot folosi metode mai drastice.

In obiceiuri suntem conservatori si traditionalisti, preferam raul cunoscut binelui care asteapta sa fie descoperit, dar in toate celelalte vanam neobositi noutatea.

Consideram ca tot ce vine din strainatate este mai bun decat ce facem noi si trebuie incercat imediat, de la ultimul flecustet electronic pana la sistemele economice sau politice. Ne-am petrecut mare parte din secolul al XX-lea experimentand diferite modele de revolutie, am oscilat intre marxism si capitalismul salbatic, trecand prin toate formele intermediare. Speranta ca o schimbare de guvern ar putea sa ne amelioreze soarta e aidoma sperantei de a castiga la loto, n-are baza rationala. In definitiv, stim foarte bine ca viata nu e usoara. Iar tara noastra e una a cutremurelor, cum sa nu fii fatalist in conditiile astea. Drept care trebuie sa fim si un pic stoici, dar nu e musai sa fim si demni, putem sa ne vaicarim in voie.

In familia mea cred ca eram pe cat de spartani pe atat de stoici. Bunicul obisnuia sa ne spuna ca viata usoara duce la cancer, in schimb lipsa de confort e sanatoasa; ne recomanda dusuri reci, mancare greu de mestecat, saltele tari, vagoane de tren de clasa a treia si incaltaminte greoaie. Teoria sa despre inconfortul sanatos mi-a fost confirmata in mai multe colegii britanice in care soarta m-a plasat in cea mai mare perioada din copilarie. Daca supravietuiesti acestui tip de educatie, mai tarziu te bucuri de placerile cele mai neinsemnate; fac parte din categoria celor care soptesc o molitva cand curge apa calda. Ma astept ca existenta sa fie problematica, iar cand timp de cateva zile n-am nici o suparare si nu ma doare nimic, ma nelinistesc: precis ca acolo sus mi se pregateste o nenorocire. Dar nu sunt o nevrotica, dimpotriva, e chiar placut sa stai langa mine. N-am nevoie de multe pentru a fi fericita – in general, e suficient sa curga apa calda la robinet.

S-a vorbit mult despre faptul ca am fi invidiosi, ca ne-ar irita succesul altuia. E adevarat, dar explicatia nu e invidia, ci bunul-simt: succesul este ceva anormal. Fiinta omeneasca e biologic constituita pentru esec, dovada ca are picioare, nu roti, coate in loc de aripi si metabolism in loc de baterii. De ce sa visam la succes cand putem vegeta linistiti in propriul esec? De ce sa faci azi ce poti face maine? Sau sa faci bine, ce poti face pe jumatate? Nu ne place ca un compatriot sa se evidentieze printre ceilalti, doar daca nu o face in alta tara, caz in care norocosul devine un fel de erou national. Dar triumfatorul local pica prost, foarte repede apare un acord tacit pentru a face sa-i scada fumurile. Si acesta este un sport national: se cheama „tras de haina in jos”. In ciuda practicarii lui si a mediocritatii generale, din cand in cand cineva reuseste sa scoata capul deasupra apei. Poporul nostru a produs barbati si femei exceptionale: doua premii Nobel – Pablo Neruda si Gabriela Mistral – cantautorii Victor Jarra si Violeta Parra, pianistul Claudio Arrau, pictorul Roberto Matta, romancierul Jose Donoso, ca sa nu mentionez decat cativa care-mi vin acum in minte.

Ne plac funeraliile, pentru ca raposatul nu ne mai poate face concurenta si nu ne mai poate „jumuli” pe la spate. Nu numai ca mergem in masa la inmormantari, unde trebuie sa stai cu orele in picioare ascultand cel putin cincisprezece discursuri, dar serbam si zilele de nastere ale defunctului. Alta distractie a noastra e sa spunem si sa ascultam povesti, cu cat mai macabre si triste, cu atat mai bine, precum si bauturica – aici semanam cu irlandezii. Mai suntem si dependenti de telenovele, pentru ca nefericirile protagonistilor sunt o scuza perfecta pentru a plange de necazurile proprii. Am crescut ascultand la radioul din bucatarie seriale dramatice, cu toate ca bunicul interzisese radioul, pe care-l socotea instrumentul diavolului, caci transmitea barfe si vulgaritati. Copiii si angajatele compatimeau cu serialul interminabil Dreptul de a te naste, care a tinut cativa ani, din cate-mi amintesc.

Viata personajelor de telenovela e mult mai importanta decat cea a familiei, desi subiectul nu e chiar usor de urmarit. De exemplu: junele-prim seduce o fata si o lasa intr-o situatie „interesanta”; apoi se casatoreste din razbunare cu o fata schioapa, facandu-i si ei un plod, dupa care o sterge in Italia la prima nevasta. Cred ca asta se numeste trigamie. Intre timp, schioapa se opereaza la picior, se duce la coafor, mosteneste o avere, ajunge director executiv intr-o mare companie si pretendentii roiesc in jurul ei. Junele-prim se intoarce din Italia, o vede ca e bogata si are picioarele de lungime egala si se caieste pentru ticalosia lui. In punctul asta incep problemele scenaristului pentru a descurca ghemul. Trebuie s-o faca sa avorteze pe prima sedusa, ca sa nu apara bastarzi pe postul TV, si s-o ucida pe nefericita italianca, pentru ca junele-prim – despre care se presupune ca e personajul pozitiv al serialului – sa ramana vaduv la momentul oportun. Drept care ex-schioapa se casatoreste in rochie de mireasa, desi are o burta cat o sura, si foarte curand da nastere unui baiat, evident. Nimeni nu munceste, toti traiesc doar din pasiunile lor, femeile poarta gene false si rochii de cocteil dimineata. Pe parcursul tragediei aproape toti ajung la spital: exista nasteri, accidente, violuri, drogati, fete care fug de acasa sau din inchisoare, orbi, nebuni, bogati care saracesc si saraci care se imbogatesc. Se sufera mult. Dupa un episod deosebit de dramatic, a doua zi telefoanele din toata tara sunt ocupate cu comentarea detaliilor; amicele mele ma suna de la Santiago in California, cu taxa inversa. Singurul lucru care poate rivaliza cu ultimul episod al unei telenovele e o vizita a Papei, dar asta s-a intamplat doar o data in istoria noastra si e foarte probabil sa nu se mai repete.

In afara de funeralii, povesti macabre si telenovele, mai avem si crimele, subiect interesant de discutie oricand. Ne fascineaza psihopatii si asasinii; daca sunt din clasa de sus, cu atat mai bine. „Avem memorie scurta pentru crimele de stat, dar nu uitam niciodata pacatele marunte ale aproapelui”, spunea un faimos jurnalist. Una dintre crimele cele mai rasunatoare din istoria noastra a fost comisa de un anume domn Barcelo, care si-a ucis nevasta dupa ani de zile in care se purtase ingrozitor cu ea. A pretins ca fusese un accident: tocmai o imbratisa, a declarat el, si s-a descarcat arma, iar glontul i-a intrat in ceafa. N-a putut explica de ce avea in mana un pistol incarcat indreptat spre ceafa ei, drept care soacra-sa a pornit o adevarata cruciada pentru a-si razbuna nefericita fiica; cred ca si eu as fi facut la fel. Doamna facea parte din cea mai distinsa societate din Santiago si era obisnuita sa-si duca ideile pana la capat: a publicat o carte in care isi denunta ginerele, iar dupa ce acesta a fost condamnat la moarte, s-a instalat in biroul presedintelui Republicii pentru a fi sigura ca n-avea sa-l gratieze. A fost impuscat. A fost primul si unul dintre putinii condamnati din clasa de sus care au fost executati, pedeapsa rezervata celor lipsiti de relatii si de avocati buni. Acum pedeapsa cu moartea a fost abrogata, ca in orice tara decenta.

Am mai crescut cu tot felul de anecdote si intamplari de familie pe care le povesteau bunicii, unchii si mama, foarte folositoare cand imi scriu romanele. Cat adevar contin aceste povesti? N-are importanta. Cand e vorba sa-ti amintesti, nimeni nu cere dovada, ajunge legenda, precum in istoria cam trista in care o fantoma chemata la o sedinta de spiritism i-a indicat bunica-mii ca sub scara era ingropata o comoara. Doar dintr-o eroare a planurilor proprietatii, nu din rautatea spiritului, comoara n-a fost descoperita niciodata, desi aproape ca au demolat casa. Am incercat sa aflu cum si cand s-au petrecut aceste fapte triste, dar in familia mea nimeni nu e interesat de documentatie si daca pun prea multe intrebari rudele mele se jignesc.

Nu vreau sa se creada ca avem numai defecte, avem si ceva virtuti. Sa vedem, ia sa ma gandesc De exemplu, suntem un popor cu suflet de poet. Nu e vina noastra, ci a peisajului. Cand te nasti si traiesti intr-o natura ca a noastra, nu te poti abtine sa nu faci versuri. In Chile, daca dai o piatra deoparte, in loc de o soparla apare un poet sau un rapsod popular. Ii admiram, ii respectam si le suportam maniile. Inainte vreme, la adunarile politice poporul recita in gura mare versurile lui Pablo Neruda, pe care le stim cu totii pe de rost. Preferam poeziile de dragoste, caci suntem romantiosi. Si nenorocirile ne misca: disperare, nostalgie, doliu. Dupa-amiezile noastre sunt lungi, presupun ca de aici ne vine predilectia pentru temele melancolice. Iar daca cineva n-are talent la poezie, raman alte forme artistice. Toate femeile pe care le cunosc scriu, picteaza, sculpteaza sau fac diverse forme de artizanat in clipele lor libere, care nu sunt multe. Arta a inlocuit tricotatul. Am primit atatea obiecte de ceramica si atatea tablouri ca nu-mi mai incape masina in garaj.

In ce priveste caracterul, mai pot sa spun ca suntem dragastosi, ne pupam tot timpul. Adultii se saluta cu un sarut sincer pe obrazul drept, copiii ii saruta pe cei mari la venire si la plecare; in plus, in semn de respect, le vorbesc cu „unchiule” si „matusa”, ca in China, spun asa chiar si invatatorilor de la scoala. Batranii sunt sarutati fara mila, chiar impotriva vointei lor. Femeile se pupa intre ele, desi se detesta, si saruta orice mascul le apare in fata, fara ca varsta, categoria sociala sau igiena sa constituie un impediment. Doar masculii aflati la o varsta reproducatoare, adica intre paisprezece si saizeci de ani, nu se saruta intre ei, asta daca nu e vorba de tata si fiu, dar isi cara cu placere palme in spate si se imbratiseaza. Tandretea are multe alte forme de manifestare, de la a deschide usa pentru a primi musafirul nepoftit pana la a imparti cu altul ceea ce ai. Sa nu-ti vina ideea sa admiri haina pe care o poarta cineva: e in stare sa si-o scoata de pe el ca sa ti-o daruiasca. Daca ramane mancare de la masa, delicat este s-o dai musafirilor sa si-o ia acasa; tot asa, nu se vine in vizita cu mana goala.

Primul lucru care se spune despre chilieni e ca suntem ospitalieri: la prima insinuare, deschidem larg bratele si usile casei. Am auzit des de la strainii veniti in vizita ca atunci cand cereau ajutor sa gaseasca o adresa, omul ii insotea pana acolo, iar daca te vede neajutorat e in stare sa te aduca la el acasa, sa te hraneasca, ba chiar sa-ti ofere si un pat. Recunosc, totusi, ca familia mea nu era deosebit.

S-i' de prietenoasa. Un unchi de-al meu nu permitea nimanui sa respire in apropierea sa, iar bunicul dadea cu bastonul in telefon, considerand o lipsa de respect ca acesta sa sune fara consimtamantul lui. Se supara pe postas pentru ca-i aducea corespondenta pe care n-o ceruse si nu deschidea nici o scrisoare daca nu avea pe ea scris expeditorul. Rudele mele se simteau superioare fata de restul omenirii, desi motivele mi se par nebuloase. Conform scolii de gandire a bunicului, puteam avea incredere doar in rudele apropiate, restul omenirii era suspect. Era catolic fervent, dar dusman al impartasaniei pentru ca-i suspecta pe preoti si sustinea ca se putea intelege direct cu Dumnezeu pentru iertarea pacatelor proprii. Acelasi lucru si in cazul nevestei si al copiilor. In ciuda acestui inexplicabil complex de superioritate, musafirii au fost mereu bine primiti in casa noastra, oricat de ticalosi ar fi fost. Aici chilienii seamana cu arabii din desert: oaspetele e sacru, o prietenie odata declarata devine o legatura indisolubila.

Nu poti intra intr-o locuinta, bogata sau saraca, fara sa accepti sa mananci sau sa bei ceva, fie chiar si un „ceiut”. Asta e alta traditie nationala. Cum cafeaua era rara si scumpa – chiar si nesul era un lux – beam mai mult ceai decat toata Asia la un loc, dar la ultima mea calatorie am constatat cu bucurie ca, in sfarsit, am intrat in cultura cafelei si oricine isi poate permite gaseste expresso si cappuccino exact ca in Italia. Trebuie sa adaug, spre linistirea potentialilor turisti, ca avem si toalete publice impecabile, si apa imbuteliata la tot pasul; nu mai e inevitabil sa faci colita dupa prima inghititura de apa, ca inainte. Intr-un fel, chiar imi pare rau, pentru ca cei care am crescut cu apa din Chile suntem imuni la toate bacteriile cunoscute si la cele inca nedescoperite; eu pot sa beau apa din Gange fara efecte vizibile in starea sanatatii, in schimb, daca barbatul meu se spala pe dinti in afara teritoriului Statelor Unite se procopseste cu un tifos. In ce priveste ceaiul, nu suntem niste rafinati, orice infuzie maronie cu un pic de zahar in ea ni se pare delicioasa. In plus, exista o infinitate de ierburi locale carora li se atribuie proprietati curative, iar in caz de saracie lucie recurgem la „apa chioara”, adica apa fierbinte intr-o cana ciobita. Primul lucru pe care-l oferi musafirului este un ceiut, o apita sau un vinisor. Caci in Chile vorbim in diminutive, conform dorintei noastre de a trece neobservati si ororii de a ne da mari, chiar daca numai in vorbe. Dupa care oferim ce se gaseste de mancare, „ce s-o gasi”, ceea ce poate insemna ca stapana casei ia mancarea de la gura copiilor pentru a o da celui venit in vizita, care e obligat sa accepte. Iar daca e vorba de o invitatie in buna regula, te poti astepta la un banchet pantagruelic; scopul este sa le provoci comesenilor o indigestie de cateva zile. Fireste, femeile duc greul. Acum e la moda sa gateasca barbatii, alta nenorocire, pentru ca daca ei raman cu gloria, ele trebuie sa spele muntele de oale si farfurii murdare. Bucataria tipica e simpla, pentru ca pamantul si marea sunt generoase; nu exista fructe si fructe de mare mai savuroase decat ale noastre, asta pot sa ti-o jur. Cu cat e mai greu sa faci rost de ingrediente, cu atat mancarea devine mai elaborata si mai picanta, ca in India sau in Mexic, unde exista trei sute de moduri de a gati orezul. Noi n-avem decat unul singur si ni se pare suficient. Creativitatea de care n-avem nevoie pentru a inventa feluri originale o folosim la denumirile mancarurilor, de natura sa ingrozeasca un strain: nebuni pane, branza de capatana, piftie de sange, creieri fripti, degete de cucoana, brat de regina, suspine de calugarita, copilasi in coca, nadragi rupti, coada de maimuta etc.

Avem simtul umorului si ne place sa radem, desi, in fond, preferam seriozitatea. Despre presedintele Jorge Alessandri (1958-l964), un holtei nevrotic, care nu bea decat apa minerala, nu permitea sa se fumeze in prezenta lui si mergea iarna-vara cu pardesiu si fular, lumea spunea plina de admiratie: „Ce trist este don Jorge!”. Asta ne linistea, era semn ca eram pe maini bune: cele ale unui om serios, ale unui batran depresiv care nu-si pierdea timpul cu o veselie fara rost. Ceea ce nu inseamna ca nenorocirea nu ni se pare amuzanta; cand lucrurile merg rau, ni se ascute simtul umorului si cum asta se intampla aproape tot timpul, radem mult. Compensam astfel cat de cat vocatia noastra de a ne vaicari pentru orice. Popularitatea unui personaj se masoara prin bancurile pe care le provoaca; se spunea ca presedintele Salvador Allende inventa bancuri despre el insusi – unele destul de deochiate – si le arunca pe piata. Cativa ani la rand am tinut o rubrica intr-o revista si o emisiune la TV cu pretentii umoristice, care au fost tolerate pentru ca nu prea aveam concurenta, fiindca in Chile chiar si paiatele sunt melancolice. Mai tarziu, cand am inceput sa scriu o rubrica similara intr-un ziar din Venezuela, chestia a cazut prost si mi-a adus o gramada de dusmani, pentru ca umorul venezuelan e mai direct si mai putin crud.

Familia mea se distinge prin glumele groase, dar n-are rafinament in materie de umor; singurele bancuri pe care le pricepe sunt cele nemtesti cu un don Otto. Sa incerc sa-ti spun unul: o domnisoara eleganta foc scapa un vant involuntar si, ca sa disimuleze, incepe sa-si frece si sa-si scartaie pantofii, la care don Otto ii spune (cu accent german): „Romperas un zapato, romperás el otro, pero nunca harás el ruido que hiciste con el poto” (ai sa-ti rupi un pantof, ai sa-l rupi si pe celalalt, dar n-ai sa reusesti sa faci zgomotul pe care l-ai facut cu popoul). In timp ce scriu asta rad cu lacrimi. Am incercat sa i-l spun barbatului meu, dar rima e intraductibila si-n plus, in California un banc cu substrat rasist n-are nici un haz. Eu am crescut cu bancuri despre imigranti galitieni, evrei si turci. Umorul nostru e negru, nu scapam nici o ocazie ca sa ne batem joc de altii, oricine ar fi: surdo-muti, arierati, epileptici, oameni de culoare, homosexuali, popi, „zdrentarosi” etc. Avem bancuri cu toate religiile si toate rasele. Am auzit prima data expresia politically correct la patruzeci si cinci de ani si n-am reusit sa le explic prietenilor si rudelor din Chile ce inseamna asta. Am vrut odata sa fac rost in California de un caine din cei care sunt dresati special pentru orbi dar nu pot fi folositi la asa ceva deoarece n-au trecut probele, grele, ale antrenamentului. Am avut nefericita idee sa scriu in cerere ca doream unul dintre cainii „respinsi”; mi s-a raspuns printr-o misiva seaca in care eram informata ca nu se foloseste termenul „respins”, ci se spune ca animalul „si-a schimbat cariera”. Cum naiba sa explici asa ceva in Chile!

Casnicia mea mixta cu un gringo american nu s-a dovedit chiar rea: ne intelegem, desi in cea mai mare parte a timpului habar n-are unul ce vrea sa spuna celalalt, pentru ca suntem mereu gata sa ne indoim reciproc. Inconvenientul major e ca nu ne potrivim la simtul umorului; lui Willie nu-i vine sa creada ca in spaniola am haz, iar eu nu pricep in ruptul capului de ce rade el. Singurul lucru care ne amuza la unison sunt discursurile improvizate ale presedintelui George W. Bush.

Unde se naste nostalgia.

Am spus adesea ca nostalgia mea incepe cu lovitura militara din 1973, cand tara mea s-a schimbat intr-atat, incat nu reusesc s-o recunosc, dar de fapt probabil ca a inceput mult mai devreme. Copilaria si adolescenta mi-au fost marcate de calatorii si despartiri. Nu apucam sa prind radacini intr-un loc, ca trebuia sa facem bagajele si sa plecam in altul.

Aveam noua ani cand am lasat casa copilariei si m-am despartit, cuprinsa de tristete, de neuitatul meu bunic. Ca sa am ce face in timpul calatoriei pana in Bolivia, unchiul Ramón mi-a daruit o harta a lumii si operele complete de Shakespeare in spaniola, pe care le-am inghitit pe nerasuflate, le-am recitit de mai multe ori si inca le mai am. Ma fascinau povestile alea cu soti gelosi care-si ucid nevasta pentru o batista, cu regi carora dusmanii le picura venin in ureche, cu amanti care se sinucid din cauza unei comunicari defectuoase. (Alta ar fi fost soarta lui Romeo si a Julietei daca ar fi avut la indemana un telefon!) Shakespeare m-a initiat in povestile sangeroase si pasionale, un drum periculos pentru autorii carora le-a fost sortit sa traiasca in era minimalista. In ziua in care ne-am imbarcat in portul Valparaíso pentru a ajunge in provincia Antofagasta, de unde aveam sa luam trenul spre La Paz, mama mi-a dat un caiet impreuna cu sfatul de a incepe un jurnal de calatorie. De atunci scriu aproape in fiecare zi, a ajuns sa fie obisnuinta mea cea mai inradacinata. Trenul mergea, peisajul se schimba si ceva se sfasia in mine. Pe de o parte, eram curioasa sa vad noutatile care-mi treceau prin fata ochilor, pe de alta, o tristete teribila se cristaliza in sufletul meu. In satele boliviene pe unde oprea trenul cumparam porumb fiert, lipii, cartofi negri care pareau putreziti si dulciurile delicioase pe care ni le ofereau indiencele boliviene imbracate in fuste multicolore de lana si purtand pe cap palarii negre ca acelea ale bancherilor englezi. Notam totul in caiet, cu o tenacitate de notar, presimtind parca inca de atunci ca doar scrisul putea sa ma ancoreze in realitate. Prin geamul plin de praf al trenului, lumea se vedea neclara si deformata de viteza calatoriei.

Zilele acelea mi-au zgaltait imaginatia. Am auzit povesti cu fantome si demoni care bantuie satele parasite, cu mumii furate din morminte profanate, cu movile de teste omenesti, unele mai vechi de cincizeci de mii de ani, expuse intr-un muzeu. La orele de istorie de la scoala am invatat ca prin pustietatile acelea au ratacit luni in sir primii spanioli sositi in Chile dinspre Peru in secolul al XVI-lea. Imi imaginam mana aia de luptatori cu armurile incinse pana la rosu, caii epuizati si ochii halucinati, urmati de o mie de indieni prizonieri care le carau alimentele si armele. O fapta de neasemuit curaj si ambitie nebuna. Mama ne-a citit pagini despre indienii din Atacama care au disparut, altele despre indienii quechua si aymara, cu care aveam sa convietuim in Bolivia. Nu puteam banui, dar cu aceasta calatorie a inceput si destinul meu de vesnica ratacire. Jurnalul mai exista, fiul meu il tine ascuns si refuza sa mi-l arate: stie ca l-as distruge. Ma dezic de multe lucruri pe care le-am scris in tinerete: poeme fioroase, povesti tragice, bilete de sinucidere, scrisori de amor trimise iubitilor nefericiti si mai ales jurnalul acela de doi bani. (Atentie, cei care aspirati sa ajungeti scriitori: nu totul merita pastrat pentru generatiile viitoare.) Dandu-mi acel caiet, mama a avut intuitia ca radacinile mele chiliene aveau sa se piarda si ca, in lipsa unui pamant in care sa mi le infig, trebuia s-o fac pe hartie. Eram in corespondenta cu bunicul, cu unchiul Pablo si cu parintii catorva prietene, niste domni foarte rabdatori carora le relatam impresiile mele din La Paz, despre muntii vinetii, indienii ermetici si aerul atat de rarefiat ca plamanii pareau oricand gata sa se umple de spuma si mintea de halucinatii. Nu scriam copiilor de varsta mea, doar adultilor, pentru ca acestia imi raspundeau.

Copilaria si tineretea mi le-am petrecut in Bolivia si in Liban, urmand destinul diplomatic al „tipului brunet cu mustati” pe care mi-l tot ghiceau tigancile. Am invatat ceva franceza si engleza; dar si sa inghit mancare cu aspect dubios fara sa pun intrebari. Educatia mea a fost haotica, asta ca sa nu spun mai mult, dar am compensat uriasele lacune de informatie citind tot ce-mi cadea in mana, cu o voracitate de pirana. Am calatorit cu vaporul, cu avionul, cu trenul si automobilul, scriind tot timpul scrisori in care comparam tot ce vedeam cu unicul si eternul meu punct de reper: Chile. Nu ma desparteam de lanterna, la lumina careia am citit in conditiile cele mai vitrege, nici de caietul de povestit viata.

Dupa ce-am stat doi ani in La Paz, am plecat cu catel si cu purcel in Liban. Anii petrecuti la Beirut au fost pentru mine ani de izolare, eram inchisa in casa si la scoala. Ce dor mi-era de Chile! La varsta la care fetele dansau rock'n'roll, eu citeam si scriam scrisori. Am aflat de Elvis Presley cand tipul era deja obez. Ma imbracam cu un taior cenusiu sobru ca s-o enervez pe mama, care a fost mereu cocheta si eleganta, in timp ce visam la feti-frumosi picati din stele, care ma salvau dintr-o existenta banala. In recreatii, ma baricadam in spatele unei carti, in coltul cel mai departat, pentru a-mi ascunde timiditatea.

Aventura libaneza s-a sfarsit brusc in 1958, cand infanteristii marini ai Flotei a Sasea au debarcat pentru a interveni in violentele politice care curand dupa aceea aveau sa duca la sfasierea acestei tari. Razboiul civil incepuse de cateva luni, se auzeau focuri de arma si strigate, era dezordine pe strazi si frica in aer. Orasul era impartit in sectoare religioase, care se infruntau cu o ura acumulata de secole, in timp ce armata incerca sa faca ordine. Scolile s-au inchis pe rand, in afara de a mea, pentru ca flegmatica noastra directoare hotarase ca razboiul nu era treaba ei: Marea Britanie nu participa. Din pacate, situatia aceasta interesanta n-a tinut mult, unchiul Raman, speriat de turnura pe care o luau evenimentele, a trimis-o pe mama (impreuna cu catelul) in Spania, iar pe copii inapoi in Chile. Mai tarziu, ei doi au plecat in Turcia, dar noi am ramas la Santiago, fratii mei interni intr-un colegiu, eu la bunicul.

Aveam cincisprezece ani cand m-am intors la Santiago, dezorientata dupa anii traiti in strainatate care ma deconectasera de vechii prieteni si de verii mei. Pe deasupra, mai aveam si un accent ciudat, ceea ce e o problema in Chile, unde lumea te „localizeaza” intr-o clasa sociala dupa felul in care vorbesti. Orasul Santiago din anii saizeci mi se parea destul de provincial, in comparatie, de pilda, cu Beirutul, care se lauda a fi Parisul Orientului Mijlociu, dar asta nu insemna ca ritmul de viata era unul calm, nici vorba, inca de atunci oamenii din oras erau cu nervii incordati. Viata era inconfortabila si grea, birocratia coplesitoare, programul de lucru foarte lung, dar venisem hotarata sa adopt acest oras in inima mea: obosisem sa ma tot despart de locuri si de oameni, trebuia sa prind radacini si sa nu mai plec. Cred ca m-am indragostit de tara asta datorita povestilor spuse de bunicul, precum si drumului in sud pe care l-am facut impreuna. El m-a invatat istorie si geografie, mi-a aratat harti, m-a obligat sa citesc autorii nationali, mi-a corectat gramatica si ortografia. N-avea rabdare de profesor, in schimb ii prisosea severitatea, greselile mele ii urcau sangele in cap, dar daca era multumit de cum imi faceam temele ma premia cu o bucata de branza camembert, pe care o lasa la invechit intr-un dulap; cand il deschidea, o duhoare de cizme soldatesti putrezite invada cartierul.

Ma intelegeam bine cu bunicul pentru ca amandurora ne placea sa tacem. Puteam petrece ore in sir alaturi de el, citind sau privind ploaia, fara sa simt nevoia sa vorbesc doar ca sa vorbesc. Cred ca ne simpatizam si ne respectam reciproc. Scriu cuvantul respect cu o usoara ezitare, pentru ca bunicul era autoritar si machist, cu femeile se purta asa cum se cuvine cu niste flori delicate, dar ideea de a le respecta intelectual nu-i trecea prin minte. Eu eram o mucoasa de cincisprezece ani, morocanoasa si rebela, care discuta cu el de la egal la egal. Asta-i trezea curiozitatea; zambea amuzat auzindu-ma cum pledam pentru dreptul de a avea aceeasi libertate si educatie ca fratii mei, dar cel putin ma asculta. Merita sa spun ca a auzit prima data cuvantul „machist” de pe buzele mele. Nu-i cunostea semnificatia si cand i-am explicat s-a prapadit de ras; ideea ca autoritatea masculina, la fel de normala ca aerul, ar putea purta un nume i s-a parut o gluma buna. Dar cand am inceput sa pun sub semnul intrebarii acea autoritate nu i-a mai placut, desi cred ca intelegea si poate chiar imi admira dorinta de a fi ca el, puternica si independenta, iar nu victima circumstantelor, ca maica-mea.

Aproape ca am ajuns sa fiu ca bunicul, dar natura m-a tradat: mi-au crescut sanii (de-abia cat prunele) si planul meu s-a dus dracului. Explozia hormonilor a fost dezastruoasa pentru mine. In doar cateva saptamani am devenit o fatuca complexata, cu capul fierband de visuri romantice si preocupata mai ales sa atrag sexul opus, sarcina deloc usoara pentru cineva lipsit de farmec si mai tot timpul furioasa. Nu-mi puteam disimula dispretul fata de majoritatea baietilor pe care-i cunosteam, mi se parea evident ca eu eram cea mai desteapta. (Mi-a luat ani de zile pana sa invat sa fac pe proasta pentru ca barbatii sa se simta superiori, nici nu-ti imaginezi, cititorule, ce greu e!) Au fost ani in care eram impartita intre ideile feministe care-mi clocoteau in cap, fara a ajunge sa le dau expresie articulata, caci nimeni nu auzise inca de asa ceva in mediul in care traiam, si dorinta de a fi ca toate fetele de varsta mea, de a fi acceptata, dorita, cucerita, protejata.

Saracul bunicul meu s-a vazut silit sa se lupte cu cea mai nefericita adolescenta din istoria lumii. Nimic din ce-mi spunea nu reusea sa ma consoleze. Nu ca ar fi spus multe. Maraia uneori ca nu eram tocmai rea ca femeie, desi ar fi preferat sa fiu baiat, astfel m-ar fi invatat lucruri barbatesti. Dar macar a reusit sa ma scape de taiorul gri, printr-o metoda foarte simpla: i-a dat foc in curte. Am facut scandal, dar in fond ii eram recunoscatoare, desi eram convinsa ca, imbracata sau nu in pocitania aceea cenusie, tot n-avea sa se uite vreun baiat la mine. Dar dupa cateva zile minunea s-a intamplat: Miguel Fraas mi-a facut declaratii de amor. Eram atat de disperata ca m-am agatat de el ca un rac si nu i-am mai dat drumul. Cinci ani mai tarziu ne-am casatorit, am avut doi copii si-am ramas impreuna douazeci si cinci de ani. Dar sa nu anticipez

Pe atunci bunicul lepadase doliul si se recasatorise cu o matroana cu aspect imperial, prin venele careia curgea sangele colonilor germani adusi din Padurea Neagra pentru a popula sudul in secolul al XlX-lea. Prin comparatie, noi paream niste salbatici si ne purtam ca atare. Cea de a doua sotie a bunicului era o walkirie impunatoare, inalta, alba si blonda, dotata cu o prova si o pupa memorabile. A trebuit sa suporte numele primei sotii pe care il soptea bunicul in somn si faptul ca nu se intelegea bine cu noile rude prin alianta, care n-au acceptat-o niciodata pe de-a-ntregul si adesea ii faceau viata imposibila. Imi pare rau ca a fost asa, pentru ca fara ea batranetea patriarhului ar fi fost pustie. Era o gospodina si o bucatareasa excelenta; mai mult, era poruncitoare, muncitoare, economicoasa si in stare sa priceapa ciudatul simt al umorului din familia noastra. Sub domnia ei, din bucatarie au fost exilate fasolea, lintea si nautul; pregatea feluri delicate pe care baietii ei vitregi le scaldau in sos picant inainte de a gusta. Broda niste stergare superbe pe care ei le foloseau pentru a-si sterge noroiul de pe pantofi. Imi imaginez ca pranzurile duminicale cu barbarii astia erau un chin pentru ea, dar le-a facut fata decenii in sir pentru a ne demonstra ca, orice-am fi facut, n-o puteam invinge. In razboiul acela al vointei ea a castigat de departe.

Demna cucoana nu lua parte la complicitatea dintre mine si bunicul, dar statea cu noi cand ascultam seara, cu lumina stinsa, un roman radiofonic de groaza, ea tricotand orbeste, noi doi murind de frica si de ras. Batranul se impacase cu mijloacele de comunicare si avea un radio antediluvian la care mesterea jumatate din zi. Cu ajutorul unui „maistru” instalase o antena, precum si niste cabluri legate la un fel de gratar de fier, cu scopul de a capta comunicatii de-ale extraterestrilor, avand in vedere ca bunica-mea nu mai traia pentru a-i convoca la sedintele ei.

In Chile exista institutia „maistrilor”, cum este numit orice tip (niciodata o femeie) care are un cleste si o sarma. Daca e vorba de unul deosebit de primitiv, ii zicem „carpaci”, ceilalti sunt maistri pur si simplu, titlu onorific ce echivaleaza cu o licenta. Cu un cleste si o sarma, omul poate repara de la o simpla chiuveta pana la o turbina de avion; creativitatea si indrazneala nu cunosc limite. In lunga sa viata, bunicul a trebuit sa apeleze rareori la acesti specialisti, nu numai ca era in stare sa repare orice stricaciune, dar isi fabrica singur si uneltele; la batranete insa, cand nu se mai putea apleca sau ridica greutati, avea un „maistru” care venea la el si lucrau impreuna, intre o dusca si alta de rachiu. In Statele Unite, unde mana de lucru e scumpa, jumatate din populatia masculina are o magazie plina cu unelte si invata de tanara sa citeasca manualele de instructiuni. Sotul meu, avocat de profesie, are un pistol de impuscat cuie, o masina care taie piatra si alta care scoate ciment pe o teava. Bunicul era o exceptie printre chilieni, de la clasa mijlocie in sus nimeni nu stie sa descifreze un manual si nu se murdareste pe maini cu unsoare: pentru asta exista „maistrii”, care pot improviza solutiile cele mai ingenioase cu resurse modeste si un deranj minim. Am cunoscut unul care a cazut de la etajul noua unde incerca sa repare o fereastra si-a scapat teafar ca prin minune. A luat apoi liftul si s-a intors, pipaindu-si contuziile, pentru a-si cere scuze ca se rupsese ciocanul. Ideea de a folosi o centura de siguranta sau de a cere o despagubire nici nu i-a trecut prin minte.

In fundul gradinii bunicului exista o casuta, pesemne ridicata pentru o servitoare, in care m-am instalat. Pentru prima data in viata ma bucuram de intimitate si de liniste, un lux de care am devenit dependenta. Ziua invatam, noaptea citeam romane de science-fiction, in editie de buzunar, inchiriate pe cativa centi de la chioscul din colt. Ca toti adolescentii chilieni din perioada aceea, umblam cu Muntele vrajit si cu Lupul din stepa sub brat pentru a face impresie; nu-mi amintesc sa le fi citit. (Cred ca Chile este singura tara in care Thomas Mann si Hermann Hesse au fost niste best-sellers eterni, desi nu-mi imaginez ce-am putea avea in comun cu Narzis si Goldmund, de exemplu.) In biblioteca bunicului am dat de o colectie de romane rusesti si de operele complete ale lui Henri Troyat, care a scris lungi povesti de familie despre viata din Rusia inainte si in timpul Revolutiei. Am recitit cartile astea de mai multe ori, iar dupa multi ani l-am botezat pe fiul meu Nicolas dupa numele unui personaj din Troyat, un tanar taran stralucitor ca soarele diminetii, care se amorezeaza de nevasta stapanului si se jertfeste pentru ea. Era o poveste atat de romantica, incat si acum, cand imi amintesc, imi vine sa plang. Asa erau cartile mele preferate, asa sunt si acum: personaje patimase, cauze nobile, fapte indraznete, curaj, idealism, aventura si, daca se poate, locuri departate, cu clima sinistra, precum Siberia sau vreun desert din Africa, adica locuri in care n-am de gand sa ajung vreodata. Insulele tropicale, atat de placute in vacanta, sunt un dezastru in literatura.

Ii mai scriam si maica-mii in Turcia, zilnic. Scrisorile faceau doua luni, dar asta n-a fost o problema pentru noi, vicioase ale genului epistolar: ne-am scris aproape zi de zi timp de patruzeci si cinci de ani, promitandu-ne reciproc ca la moartea oricareia dintre noi, cealalta va distruge muntele de scrisori adunate. Fara aceasta garantie n-am putea sa scriem liber, nici nu vreau sa ma gandesc la tragedia care s-ar isca daca epistolele astea, in care barfim atroce rudele si restul lumii, ar cadea in maini indiscrete.

Imi amintesc iernile adolescentei mele, cand ploaia inunda curtea si patrundea pe sub usa casutei, vantul ameninta sa smulga acoperisul iar tunetele si fulgerele zgaltaiau universul. Dac-as fi putut sa raman inchisa acolo si sa citesc cat era iarna de lunga, viata mea ar fi fost perfecta, dar trebuia sa merg la scoala. Detestam sa astept autobuzul, eram exasperata si furioasa, nu stiam daca ma voi numara printre norocosii care vor reusi sa-l ia sau voi ramane pe jos, asteptandu-l pe urmatorul. Orasul se marise si era greu sa te deplasezi dintr-un loc intr-altul; a te urca intr-un autobuz (i se spunea „micro”) era o actiune sinucigasa. Dupa ce stateam cu orele impreuna cu alti douazeci de cetateni la fel de disperati, uneori in ploaie si intr-o balta de noroi, trebuia sa sar ca un iepure cand vehiculul se apropia cu motorul tusind si scotand nori de fum pe teava de esapament si sa ma agat de scara sau de hainele celorlalti pasageri care apucasera sa se urce. Fireste, toate astea s-au schimbat. Au trecut de atunci patruzeci de ani, Santiago e total schimbat. Acum autobuzele sunt rapide, moderne si numeroase. Singurul inconvenient este ca soferii se intrec in a ajunge primii in statie pentru a lua cati mai multi calatori, drept care zboara pe strazi zdrobind totul in calea lor. Nu-i pot suferi pe elevi pentru ca acestia platesc mai putin si pe batranii care pierd mult timp la urcare si coborare, asa ca fac imposibilul pentru a-i impiedica sa se apropie de vehicul. Daca vrei sa cunosti temperamentul chilian, foloseste transportul in comun din Santiago sau mergi prin tara cu autobuzul, experienta va fi cat se poate de instructiva. In autobuz se urca orbi care canta, vanzatori de ace, calendare, poze cu sfinti si flori, magi, scamatori, hoti, nebuni si cersetori. De regula, chilienii umbla posaci si nici nu se uita unul la altul pe strada, dar in autobuze se creeaza o solidaritate umana foarte asemanatoare aceleia din refugiile antiaeriene de la Londra, din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Inca o vorba despre trafic: chiHenii, atat de timizi si amabili ca persoane, devin fiare de cum tin un volan in mana, merg extrem de repede ca sa ajunga primii la stop, schimba benzile fara sa semnalizeze, se insulta cu racnete si gesturi. Majoritatea insultelor in limba noastra se termina in „on”, suna ca in franceza. O mana care face gestul de a cere de pomana este o aluzie directa la dimensiunile organelor genitale ale inamicului; e bine de stiut, ca sa nu faci imprudenta de a depune o moneda in ea.

Am facut impreuna cu bunicul cateva calatorii de neuitat la mare, la munte si in desert. M-a dus de doua ori la fermele de oi din Patagonia, au fost adevarate odisei cu trenul, cu jeepul, cu carul cu boi si calare. Ne indreptam spre sud strabatand padurile magnifice de arbori seculari sub o ploaie neintrerupta; navigam pe apele imaculate ale lacurilor in care se reflectau vulcanii inzapeziti; traversam cordiliera abrupta a Anzilor urmand drumuri ascunse folosite de contrabandisti. Ajunsi pe versantul celalalt, ne luau in primire carausi argentinieni, niste oameni aspri si tacuti, cu maini dibace si chipuri tabacite ca pielea cizmelor, innoptam sub cerul liber, inveliti in paturile groase de Castilia, cu seile drept perne. Carausii taiau un miel si-l frigeau la protap; il maneam band la el mate, un ceai verde si amar, servit intr-o tigva care trecea din mana in mana, cu totii sorbindu-l prin aceeasi teava metalica. Ar fi fost o lipsa de politete sa ma stramb scarbita de teava uda de saliva si tutun mestecat. Bunicul nu credea in germeni din acelasi motiv pentru care nu credea in fantome: nu le vazuse niciodata. In zori, ne spalam cu o apa care prinsese o pojghita de gheata si cu un sapun galben puternic mirositor, facut din seu de oaie si soda caustica. Amintirea acelor drumuri mi-a ramas atat de intiparita in minte, incat treizeci si cinci de ani mai tarziu am putut descrie fara nici un fel de ezitare experienta si peisajele, povestind fuga protagonistilor celui de al doilea roman al meu, Despre dragoste si umbra.

Ani de tinerele confuza in copilarie si tinerete o percepeam pe mama ca pe o victima si-am hotarat ca nu trebuia sa-i calc pe urme. Faptul ca ma nascusem femeie mi se parea un mare ghinion, era mult mai usor sa fii barbat. Asta m-a facut sa devin feminista cu mult inainte de a fi auzit acest cuvant. Dorinta de a fi independenta si a nu fi condusa de nimeni e atat de veche la mine, ca nu-mi amintesc sa fi existat o vreme in care sa nu ma fi ghidat dupa ea. Privind acum in urma, inteleg ca mamei i-a fost data o soarta grea si ca, de fapt, si-a infruntat-o plina de curaj, dar pe atunci o socoteam slaba, pentru ca depindea de barbatii din preajma ei, de tata, de fratele ei Pablo, care aveau banii pe mana si comandau. N-o bagau in seama decat cand era bolnava, drept care ea se imbolnavea adesea. Apoi a plecat dupa unchiul Ramón, om cu calitati minunate, dar la fel de machist ca bunicul, unchii mei si ceilalti chilieni in general.

Ma simteam asfixiata, prizoniera intr-un sistem rigid; toti eram asa, mai ales femeile. Nu puteai sa faci un pas in afara normelor, trebuia sa ma port ca toti ceilalti, sa ma topesc in anonimat sau sa infrunt riscul de a deveni ridicola. Era de presupus ca aveam sa termin liceul, sa-mi tin din scurt logodnicul, sa ma marit inainte de a implini douazeci si cinci de ani – dupa aia nu mai avea sens – si sa fac repede copii, ca sa nu spuna lumea ca iau anticonceptionale. Apropo, trebuie sa spun ca se inventase deja celebra pilula raspunzatoare pentru revolutia sexuala, dar in Chile despre asta se vorbea in soapta; Biserica o interzisese, puteai sa ti-o procuri doar daca aveai un medic cu gandire liberala si daca-i aratai certificatul de casatorie. Cele necasatorite aveau o problema: putini barbati chilieni au politetea de a folosi prezervativul. Pliantele turistice ar trebui sa recomande vizitatorilor sa aiba tot timpul asupra lor asa ceva, ocaziile n-ar lipsi. Pentru barbatul chilian a seduce orice femeie de varsta reproducatoare reprezinta o sarcina pe care o indeplineste constiincios. Desi compatriotii mei danseaza prost, vorbesc in schimb foarte frumos; au fost primii care au descoperit ca punctul G e localizat in urechile femeii si ca a-l cauta mai jos ar fi pura pierdere de vreme. O experienta dintre cele mai terapeutice pe care le poate avea o femeie deprimata este sa treaca prin fata unui santier in lucru si sa constate ca totul se opreste si muncitorii de pe schele ii fac complimente. Treaba asta s-a ridicat la nivel de arta, exista un concurs anual in care sunt premiate complimentele (piropos) cele mai frumoase, pe categorii: clasice, creative, erotice, comice si poetice.

M-au invatat de mica sa fiu discreta si sa mimez virtutea. Zic: sa mimez, pentru ca ceea ce faci pe tacute n-are importanta, totul e sa nu se afle. In Chile suferim de o forma speciala de ipocrizie: ne scandalizam la cel mai mic pas gresit al aproapelui, in timp ce in particular comitem cele mai mari pacate. Sinceritatea ne cam socheaza, suntem prefacuti, preferam sa vorbim in eufemisme (a alapta se zice „a da de papica lui bebe”, nu se spune tortura, ci „constrangeri nelegitime”). Ne laudam ca ne-am emancipat, dar suportam cu stoicism tacerea in jurul temelor considerate tabu despre care nu se vorbeste, incepand cu coruptia (pe care o numim „imbogatire ilicita”) si terminand cu cenzura filmelor, ca sa nu pomenesc decat doua. Inainte nu putea rula Scripcarul pe acoperis, acum nu se poate vedea Ultima tentatie a lui Cristos, pentru ca se opun preotii iar fundamentalistii catolici ar putea pune o bomba in cinematograf. Ultimul tango la Paris a rulat cand Marlon Brando devenise deja un batran obez si margarina nu mai era la moda. Dar cel mai puternic tabu, mai ales pentru femei, este cel sexual.

Cateva familii emancipate isi trimiteau fetele la universitate, nu era cazul familiei mele. Ne consideram intelectuali, de fapt eram niste barbari medievali. Da, fratii mei trebuiau sa ajunga ceva, eventual avocati, medici sau ingineri, celelalte meserii erau de categoria a doua, dar de la mine se astepta sa fac o munca mai curand decorativa, pana cand casnicia si maternitatea urmau sa ma absoarba pe de-a-ntregul. In anii aceia femeile care lucrau proveneau mai ales din clasa mijlocie, coloana vertebrala ferma a unei tari. Lucrurile s-au schimbat, acum nivelul de educatie al femeilor il intrece pe cel al barbatilor. Nu eram o eleva slaba, dar aveam deja un logodnic si nimeni nu-si punea problema sa invat o profesie, nici chiar eu. Am terminat liceul la saisprezece ani, atat de confuza si imatura ca n-am stiut care ar putea fi pasul urmator, desi mi-a fost limpede ca trebuia sa muncesc: nu exista feminism autentic fara independenta economica. Sau cum zicea bunicul: cine plateste nota, ala porunceste. M-am angajat ca secretara la o institutie a Natiunilor Unite, unde copiam statistici forestiere pe niste foi mari cu patratele, in timpul liber nu-mi brodam trusoul, ci citeam romane de autori latino-americani si ma contraziceam inversunat cu orice mascul intalnit in cale, incepand cu bunul meu bunic si cu minunatul unchi Ramón. Revolta mea impotriva sistemului patriarhal s-a exacerbat in clipa in care am intrat pe piata muncii si-am constatat dezavantajele faptului de a fi femeie.

Dar scrisul? Presupun ca dorinta mea secreta era sa ma dedic literaturii, dar n-am indraznit niciodata sa pun in cuvinte un proiect atat de ambitios: as fi starnit un uragan de hohote de ras. Nimeni nu era interesat despre ce-as fi putut spune, cu atat mai putin despre ce-as fi putut scrie. Nu cunosteam autoare notabile, in afara de doua-trei fete batrane englezoaice din secolul al XIX-lea si de poeta nationala, Gabriela Mistral, dar ea parea barbat. Scriitorii erau niste domni maturi, solemni, departati si majoritatea morti. Nu cunosteam pe niciunul personal, cu exceptia acelui unchi de demult care batea cartierul cantand la flasneta, care publicase o carte despre experientele sale mistice din India. In beci se ingramadeau sute de exemplare ale romanului acela gros, cu siguranta cumparate de bunicul pentru a o retrage din circulatie; in copilarie, fratii mei si cu mine ne jucam cu ele construind cazemate. Nu, categoric literatura nu era o cale rezonabila intr-o tara precum Chile, unde dispretul intelectual fata de femei era inca absolut, in urma unui razboi fara preget, femeile am reusit sa castigam respectul trogloditilor nostri in anumite domenii, dar cum lasam garda jos machismul isi ridica iar capul zbarlit.

O vreme mi-am castigat painea muncind ca secretara, m-am casatorit cu Miguel, aproape imediat am ramas insarcinata cu prima mea fiica, Paula. In ciuda teoriilor mele feministe, am fost o nevasta chiliana tipica, abnegata si serviabila ca o gheisa, din cele care-si infantilizeaza barbatul cu premeditare si perfidie. Sa nu spun decat ca aveam trei joburi, tineam casa, aveam grija de copii si alergam cat era ziua de lunga pentru a face fata numeroaselor responsabilitati pe care mi le asumasem, incluzand aici si un drum zilnic la bunicul, dar seara imi asteptam sotul cu maslina pentru martini intre dinti si-i pregateam hainele pentru a doua zi. Iar cand aveam o clipa libera, ii lustruiam pantofii, il tundeam si ii taiam unghiile, ca orice Elvira.

Curand am reusit sa ma mut in alt departament, cel al informatiilor, unde trebuia sa redactez rapoarte si sa fiu in legatura cu presa, lucru mult mai simpatic decat numaratul copacilor. Trebuie sa recunosc ca nu eu am ales jurnalismul, el m-a insfacat; a fost o dragoste la prima vedere, o pasiune subita care mi-a hotarat o buna parte din viata. Pe atunci a aparut televiziunea in Chile, cu doua canale in alb si negru, care depindeau de universitati. Era televiziunea epocii de piatra, primitiva cat cuprinde, dar am reusit sa pun piciorul in ea, desi singurele ecrane pe care le vazusem pana atunci erau cele ale cinematografelor. M-am pomenit facand cariera in televiziune, cu toate ca nu facusem studii la universitate. Era inca o meserie pe care o invatai din mers si exista oarece toleranta pentru spontanii ca mine. E momentul sa spun ca in Chile femeile constituie grosul ziaristilor, sunt mai pregatite, mai vizibile si mai curajoase decat colegii lor barbati, cu toate ca de obicei seful este tot un barbat. Bunicul a primit vestea indignat, era de parere ca asta era o meserie pentru golani si smecheri, nimeni normal la cap n-ar sta de vorba cu presa si nici o persoana decenta n-ar opta pentru o meserie a carei materie prima erau barfele. Dar cred ca se uita totusi la emisiunile mele, pentru ca din cand in cand ii scapa un comentariu edificator.

Au fost anii in care au crescut in mod alarmant cartierele saraciei in jurul capitalei, case cu pereti din carton, acoperisuri din tabla si oameni in zdrente. Erau vizibile pe drumul care venea de la aeroport, facand o impresie deosebit de proasta; multa vreme solutia a fost ridicarea unor ziduri menite sa le ascunda vederii. Zicea un politician de atunci: „Daca e mizerie, macar sa nu se observe.” Exista si acum zone marginale, in ciuda efortului sustinut al guvernelor de a concentra muncitorimea in cartiere mai decente, dar nu mai e ca atunci. Veneau oameni de la tara sau din provinciile cele mai neglijate sa caute de lucru si, neavand unde sta, isi ridicau adaposturile acelea mizerabile. Cu toata hartuiala carabinierilor, asezarile cresteau ca ciupercile si se organizau, daca oamenii ocupau un teren, era imposibil sa-i gonesti sau sa impiedici sosirea altora. Casutele se insirau pe strazi nepavate pe care vara le ineca praful si iarna noroaiele. Sute de plozi desculti misunau printre case in timp ce parintii lor plecau zilnic la oras sa gaseasca ceva de lucru pentru a „pune ceva in oala”, termen vag care insemna orice, de la cateva bancnote umile pana la un os pentru supa. Am mers acolo, mai intai cu niste preoti, incercand sa le ducem ajutoare, apoi, cand feminismul si preocuparile politice m-au scos din izolare, pentru a invata. In calitate de ziarista am facut reportaje si interviuri care m-au ajutat sa inteleg mai bine mentalitatea chiliana.

Printre problemele cele mai acute iscate de lipsa de speranta se numarau alcoolismul si violenta domestica. Nu o data am vazut femei cu chipul tumefiat. Dar compasiunea mea cadea in gol, agresorului i se gasea tot timpul o scuza: „era beat”, „s-a enervat”, „a fost gelos”, „daca ma bate inseamna ca ma iubeste”, „oi fi facut eu ceva ca sa-l provoc”. Aflu ca lucrurile nu s-au schimbatprea mult, in ciuda campaniilor de prevenire a violentei. Intr-un tango foarte popular se spune ca barbatul asteapta ca femeia sa-i pregateasca ceaiul mate, dupa care „o injunghie cu treizeci si cinci de lovituri de pumnal”. Acum carabinierii au dreptul sa dea buzna in casa fara a astepta politicosi sa li se deschida sau sa gaseasca un cadavru injunghiat de treizeci si cinci de ori agatat la geam, dar mai este mult de facut. Iar despre cum sunt batuti copiii, ce sa mai zic! Tot timpul citesti in ziare cazuri teribile de copii torturati sau chiar omorati in bataie de parinti. Banca Interamericana de Dezvoltare confirma ca America Latina este una din regiunile cele mai violente din lume, a doua dupa Africa. Violenta din societate incepe in camin, nu poti elimina crima de pe strada daca nu elimini relele tratamente domestice: copiii batuti devin adesea adulti violenti. Acum despre toate astea se vorbeste, apare in presa, exista adaposturi, programe de educatie si victimele se bucura de protectia politiei, dar in anii aceia era inca un subiect tabu.

In cartierele acelea exista o constiinta de clasa, mandria de a apartine proletariatului, lucru ce m-a mirat la o societate atat de arivista precum cea din Chile. Mai tarziu am descoperit ca arivismul era caracteristic doar clasei mijlocii, saracii nu aveau grija asta, erau prea ocupati cu supravietuirea. Ulterior, comunitatile acelea au dobandit educatie politica, s-au organizat si au devenit teren fertil pentru partidele de stanga. Zece ani mai tarziu, in 1970, au fost hotaratoare in alegerea lui Salvador Allende si tot pentru asta au suferit cea mai dura represiune in timpul dictaturii militare.

Am luat gazetaria in serios, desi colegii mei de atunci erau convinsi ca inventam reportajele. Nu le inventam, doar exageram un pic. Mi-au ramas de atunci cateva manii: continui sa vanez stiri si povesti, umblu cu un carnet in geanta ca sa notez ceea ce-mi atrage atentia. Ce-am invatat atunci imi slujeste acum cand scriu literatura: sa lucrez sub presiune, sa realizez un interviu, sa fac o investigatie, sa folosesc limbajul in mod eficient. Nu uit ca o carte nu e un scop in sine. Ca si ziarul sau revista, nu e decat un mijloc de comunicare, de aceea incerc sa insfac cititorul de gat si sa nu-i mai dau drumul decat la sfarsit. Fireste, nu reusesc mereu, cititorii sunt fiinte evazive. Cine e cititorul? Cand americanii l-au arestat in Panama pe fostul dictator Noriega, au gasit asupra lui doua carti: Biblia si Casa spiritelor. Nimeni nu stie pentru cine scrie. O carte e un mesaj aruncat intr-o sticla in mare cu speranta ca va ajunge pe celalalt mal. Ma simt recunoscatoare cand cineva il gaseste si-l citeste, mai ales cineva precum Noriega.

Intre timp, unchiul Ramon fusese numit reprezentantul Chile la Natiunile Unite, la Geneva. Scrisorile trimise mamei intarziau acum mai putin pe drum decat in Turcia, uneori vorbeam chiar si la telefon. Cand fiica-mea Paula avea un an si jumatate, sotul meu a primit o bursa pentru a studia inginerie in Belgia. Cum pe harta Bruxelles era foarte aproape de Geneva, n-am vrut sa pierd ocazia de a-mi vizita parintii. Ignorand promisiunea pe care mi-o facusem de a prinde radacini si a nu mai pleca in strainatate, am facut valizele si am plecat in Europa. A fost o hotarare excelenta, printre altele pentru ca am putut studia jurnalismul de radio si TV si mi-am perfectionat franceza, pe care n-o mai folosisem din perioada Libanului. In anul acela am descoperit Miscarea de Eliberare a Femeilor si am inteles ca nu eram singura vrajitoare de pe lume; eram multe.

In Europa putina lume auzise de Chile; tara a ajuns la moda patru ani mai tarziu, cand a fost ales Salvador Allende. Si-a mai fost la moda cand cu lovitura militara din 1973, cu sirul de violari ale drepturilor omului, in fine, cu arestarea fostului dictator la Londra, in 1998. Ori de cate ori tara mea a aparut pe prima pagina a ziarelor a fost cu ocazia marilor evenimente politice; exceptia sunt cutremurele, cand apare o stire scurta. Daca eram intrebata de ce nationalitate sunt, trebuia sa dau lungi explicatii si sa desenez o harta pentru a demonstra ca Chile nu se gaseste in centrul Asiei, ci in sudul Americii. Era adesea confundata cu China, din cauza asemanarii numelor. Belgienii, obisnuiti cu ideea coloniilor din Africa, se mirau ca sotul meu parea englez, iar eu nu eram negresa; uneori eram intrebata de ce nu port costumul traditional, pe care si-l imaginau pesemne precum cel in care aparea Carmen Miranda in filmele de la Hollywood: fusta cu volane si-un cos cu ananas in cap. Am strabatut Europa din tarile scandinave pana in sudul Spaniei intr-un Volkswagen hartanit, dormind in cort si hranindu-ne cu carnati, carne de cal si cartofi prajiti. A fost un an de turism frenetic.

Ne-am intors in Chile in 1966 impreuna cu Paula, care la trei ani vorbea cu o corectitudine de academician si devenise experta in catedrale, si cu fiul meu Nicolas in burta. Prin contrast cu Europa, unde vedeai la tot pasul hippies pletosi, revolutii studentesti si libertate sexuala, Chile era tare plicticos. Inca o data m-am simtit instrainata, dar mi-am reinnoit promisiunea de a prinde radacini si a nu ma mai clinti de acolo.

Dupa ce s-a nascut Nicolas am reinceput sa lucrez, de data asta la o revista pentru femei, Paula, care aparuse recent. Era singura care promova cauza feminismului si trata subiecte neabordate pana atunci, precum divortul, anticonceptionalele, violenta domestica, adulterul, avortul, drogurile, prostitutia. Daca te gandesti ca atunci nu puteai pronunta cuvantul „cromozom” fara sa rosesti, iti dai seama ca eram de o indrazneala sinucigasa.

Chile este o tara ipocrita, pudibonda si plina de scrupule in ce priveste senzualitatea, aici avem o atitudine inchistata. Exista o dubla morala. Promiscuitatea e tolerata la barbati, dar femeile trebuie sa mimeze ca nu le intereseaza sexul, doar dragostea si idila romantioasa, desi in practica se bucura de aceeasi libertate ca si barbatii, daca n-ar fi asa, ele cu cine s-ar culca? Fetele nu trebuie sa seduca in mod deschis un barbat, trebuie s-o faca mascat. E de presupus ca daca „se lasa greu”, pretendentul nu-si pierde interesul si le respecta, in caz contrar, exista epitete foarte neelegante. Inca o manifestare a ipocriziei noastre, inca un ritual pentru a salva aparentele, pentru ca in realitate exista atatea adultere, atatea adolescente bortoase, atatia copii nascuti in afara casatoriei si tot atatea avorturi ca in orice alta tara. Am o prietena, medic ginecolog, care s-a specializat in adolescente necasatorite insarcinate si ma asigura ca arareori e vorba de studente. Este vorba de cazuri de fete din familii cu veniturile cele mai mici, in care parintii se preocupa mai ales de educatia baietilor. Pentru fete nu se fac planuri, viitorul lor e cenusiu, sunt lipsite de educatie si de stima fata de ele insele; multe raman insarcinate din pura ignoranta. Si sunt uimite sa-si constate starea, doar au urmat cu strasnicie sfatul de a „nu se culca” cu un baiat. Ceea ce se intampla in picioare in dosul unei usi nu se pune.

Au trecut mai bine de treizeci de ani de cand revista Paula a luat cu asalt pudibonda societate chiliana si nimeni nu poate tagadui efectul ei de uragan. Controversatele ei reportaje aproape ca-i provocau bunicului un stop cardiac; ne contraziceam tipand, dar a doua zi cand veneam la el in vizita ma primea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. La inceputurile lui, feminismul, acum clasicizat, era o extravaganta si majoritatea chilienelor se intrebau la ce le trebuie, daca ele sunt oricum regine in casa lor si era normal ca barbatii sa comande in afara, asa cum stabilisera Dumnezeu si mama natura. Era nevoie de o adevarata lupta sa le convingi ca nu erau regine nicaieri. Nu erau multe feministe vizibile, cel mult vreo sase. Mai bine sa nu-mi aduc aminte de agresiunile pe care le-am suportat! Am priceput ca a te astepta sa fii respectata pentru ca esti feminista e ca si cum ai cere unui taur sa nu te ia in coarne pentru ca esti vegetarian. M-am intors la televiziune, de data asta cu o emisiune de umor, prin care am dobandit oarece vizibilitate, cum se intampla cu toti cei care apar regulat pe micul ecran. In curand mi s-au deschis toate portile, lumea ma saluta pe strada si-a fost pentru prima data in viata ca m-am simtit bine intr-un loc.

Farmecul discret al burgheziei.

Ma intreb adesea ce inseamna de fapt nostalgia, in cazul meu, nu e atat dorinta de a trai in Chile, cat de a redobandi siguranta cu care ma misc acolo. Este terenul meu. Orice popor isi are obiceiurile, maniile si complexele sale. Idiosincrazia poporului meu o cunosc ca pe propria-mi mana. Nimic nu ma mira, pot anticipa reactiile celorlalti, le pricep gesturile, tacerile, cuvintele de curtoazie, reactiile ambigue. Doar acolo ma simt comod la nivel social, desi rareori actionez dupa cum se asteapta ceilalti sa o fac: asta pentru ca stiu sa ma port si foarte rar imi ies din bunele maniere.

Cand, la patruzeci si cinci de ani, proaspat divortata, am emigrat in State, urmand chemarea inimii mele impulsive, primul lucru care m-a surprins a fost atitudinea infailibil optimista a nord-americanilor, atat de deosebita de cea a oamenilor din sudul continentului care se asteapta sa li se intample ce e mai rau. Ceea ce se si intampla, fireste. In Statele Unite, Constitutia garanteaza dreptul de a cauta fericirea, ceea ce ar fi o idee suspecta oriunde altundeva, in plus, poporul acela mai crede si ca are dreptul de a se distra, iar daca e lipsit de unul din aceste drepturi se simte frustrat. Restul lumii pleaca de la ideea ca viata e de regula grea si plicticoasa, asa ca se reped cu placere pe micile ocazii de bucurie si distractie, oricat de modeste ar fi acestea.

In Chile este aproape o lipsa de politete sa te declari prea multumit, asta poate sa-i irite pe cei mai putin norocosi, drept care la noi raspunsul corect la intrebarea „ce mai faci?” este „asa si-asa”. Ceea ce-ti da timp sa compatimesti cu interlocutorul. De exemplu, daca acesta iti spune ca tocmai i-au diagnosticat o boala mortala, ar fi de prost-gust sa-i spui cat de bine o duci tu; dar daca el tocmai s-a insurat cu o mostenitoare bogata, ii poti impartasi fericirea ta proprie, fara teama de a-l rani. Exact asta e ideea lui „asa si-asa” care ii pune in dificultate pe straini: sa ai timp sa sondezi terenul si sa nu faci o gafa. Sociologii afirma ca patruzeci la suta dintre chilieni sufera de depresie, mai ales femeile, pentru ca trebuie sa-i suporte pe barbati. Mai trebuie sa tinem seama si ca in tara noastra se produc, cum am spus mai sus, catastrofe majore si ca exista multi saraci, drept care nu-i elegant sa vorbesti de norocul tau. Am avut o ruda care a castigat de doua ori lozul cel mare, dar tot spunea ca-i merge „asa si-asa”, ca sa nu jigneasca pe nimeni. Merita sa povestesc cum s-a intamplat minunea. Omul era foarte catolic, asa ca nu auzise de contraceptie. Cand i s-a nascut cel de-al saptelea copil, s-a dus la biserica, a ingenuncheat in fata altarului si, disperat, a vorbit ca de la om la om cu Creatorul: „Doamne, daca mi-ai trimis sapte copii, ajuta-ma si sa-i hranesc ” si a scos din buzunar lunga lista de cumparaturi pregatita dinainte. Dumnezeu a ascultat atent argumentele credinciosului sau slujitor si imediat i-a dezvaluit in vis numerele castigatoare. Milioanele au ajuns cativa ani buni, dar cum pe atunci inflatia era un rau endemic, i-a redus capitalul pe masura ce-i sporea familia. Cand i s-a nascut al unsprezecelea copil, ultimul, omul s-a dus iar la biserica sa-si pledeze cauza si Dumnezeu iar s-a imblanzit trimitandu-i alt vis salvator. A treia oara n-a mai tinut figura.

In familia mea fericirea era irelevanta. Exact ca imensa majoritate a chilienilor, bunicii mei ar fi ramas cu gura cascata afland ca exista oameni dispusi sa plateasca pentru o terapie menita sa-i scoata din nefericire. Pentru ei, viata era grea si toate celelalte erau niste prostii. Multumirea o gaseai facand ce trebuie, in familie, in spiritul muncii, in studiu si in fortele proprii. Bucuria era prezenta in viata noastra in multe feluri, intre care cred ca amorul nu era chiar ultimul, dar nici despre asta nu se vorbea, presupun ca am fi murit de rusine decat sa pronuntam cuvantul. Sentimentele curgeau in liniste. Spre deosebire de majoritatea compatriotilor nostri, aveam contact fizic minim si nimeni nu rasfata copiii. Obiceiul modern de a elogia tot ce fac plozii ca pe o isprava nemaipomenita nu se purta pe atunci, cum nu exista nici preocuparea de a-i creste lipsiti de traume. Mai bine, pentru ca dac-as fi crescut protejata si fericita, despre ce naiba as mai scrie eu acum? De-aia am incercat sa le fac nepotilor mei copilaria cat mai grea, ca sa ajunga adulti creativi. Parintii lor nu-mi apreciaza defel straduinta.

Infatisarea fizica era ignorata in familie; mama pretinde ca n-a stiut ca era draguta decat dupa ce-a trecut de patruzeci de ani, pana atunci nu i se spusese. Se poate spune ca prin asta eram originali, pentru ca in Chile aparenta e fundamentala. Primul lucru pe care-l fac doua femei care se intalnesc pe strada este sa-si laude reciproc hainele, pieptanatura sau dieta. Singurul comentariu pe care-l fac barbatii la adresa femeilor – pe la spate, evident – se refera la cum arata ele, si-l fac indeobste in niste termeni foarte peiorativi, nebanuind ca ele platesc cu aceeasi moneda. Felul in care mi-am auzit prietenele vorbind despre barbatii lor ar face sa roseasca si pietrele. In familia mea era ceva de prost-gust sa vorbesti despre religie si mai ales despre bani, in schimb despre boli se vorbea tot timpul; asta e tema cea mai frecventata de chilieni. Ne-am specializat in a face schimb de leacuri si sfaturi medicale, acolo toata lumea prescrie retete. N-avem incredere in medici, caci e limpede ca nu le convine sanatatea celorlalti, de aceea apelam la ei cand toate celelalte au dat gres, adica toate leacurile recomandate de prieteni si cunoscuti. Sa zicem ca lesini la intrarea intr-un supermarket. In orice alta tara ar fi chemata o ambulanta, nu in Chile: cativa voluntari o sa te ridice pe sus si-o sa te duca in spatele cladirii, o sa te stropeasca pe fata cu apa rece si-o sa-ti toarne rachiu pe gat, ca sa te trezesti; apoi o sa te sileasca sa inghiti niste pastile pe care le-a scos din geanta o cucoana, pentru ca „o prietena de-a mea are si ea crize si-i trece cu astea”. Vei fi inconjurat de un cerc de experti care-ti vor diagnostica starea in limbaj clinic, aici orice om cu fruntea de doua degete stie multa medicina. De exemplu, un expert va spune ca ti s-a obturat o valva din creier, altul va banui o dubla pneumonie, al treilea va spune ca s-a revarsat pancreasul. In cateva minute toti vor tipa in jurul tau in timp ce unul a fost trimis la farmacie dupa penicilina, nu se stie niciodata. Uite, daca esti strain iti dau un sfat: nu lesina niciodata intr-un supermarket chilian, poate fi o experienta letala.

Atat de mare este usurinta noastra de a prescrie retete, incat in timpul unei croaziere pe un vas comercial in sudul tarii, cu scopul de a vizita splendida laguna San Rafael, la desert am primit somnifere. La cina capitanul a spus pasagerilor ca aveam sa trecem printr-o zona deosebit de agitata, dupa care nevasta-sa a trecut printre mese impartind niste pastile de al caror nume nimeni n-a indraznit sa intrebe. Le-am inghitit foarte cuminti, iar douazeci de minute dupa aceea toti dormeam sforaind, ca in povestea cu Printesa Adormita. Sotul meu mi-a spus ca in State capitanul si nevasta-sa ar fi fost judecati pentru anestezierea pasagerilor. In Chile i-am fost chiar recunoscatori.

Inainte vreme, de cum se adunau doi sau mai multi, tema de rigoare era politica; daca intr-o camera se aflau doi chilieni, precis erau trei partide politice. Mi se spune ca a fost o vreme cand aveam peste o duzina de mini-partide socialiste; chiar si dreapta, care e monolitica in restul lumii, la noi e divizata. Acum insa nu ne mai pasioneaza politica, o mentionam doar pentru a ne plange de guvern, alta activitate nationala predilecta. Nu ne mai ducem la vot cu religiozitatea cu care o faceam cand pana si muribunzii ajungeau pe targa la urne pentru a-si indeplini datoria civica; nici nu se mai intampla, ca pe vremuri, ca pe femei sa le apuce durerile facerii la vot. Tinerii nu se mai inscriu pe listele electorale, 84,3 la suta din populatie crede ca partidele politice nu le reprezinta interesele, iar un numar si mai mare se declara multumit ca nu participa deloc la treburile tarii. Pare-se ca este vorba de un fenomen al lumii occidentale. Tineretul nu e deloc interesat de scheme politice fosilizate care ne vin din secolul al XlX-lea; tot ce vrea este sa se distreze si sa-si prelungeasca adolescenta cat mai mult posibil, sa zicem pana pe la patruzeci sau cincizeci de ani. Sa nu fim nedrepti, exista si un procentaj militant in ecologie, stiinta si tehnologie, sunt si unii care desfasoara activitati sociale pe langa biserici.

Temele ca re au inlocuit politica in randul chilienilor sunt banii, care lipsesc tot timpul, si fotbalul, pe post de consolare. Chiar si ultimul analfabet poate recita pe de rost numele tuturor jucatorilor din istoria noastra si are propria lui opinie despre fiecare. Sportul acesta e atat de important ca pe strada nu vezi nici tipenie cand e meci, pentru ca toata populatia se gaseste in fata televizorului, intr-o stare catatonica. Fotbalul este una dintre putinele activitati omenesti in care se dovedeste relativitatea timpului: poti incremeni o jumatate de minut portarul care sare dupa minge, poti repeta aceeasi scena de mai multe ori cu incetinitorul sau in sens invers si, gratie fusului orar diferit de la continent la continent, sa vezi la Santiago un meci intre unguri si nemti inainte de a fi fost jucat.

La noi in casa, ca si in restul tarii, nu se dialoga; petrecerile constau intr-o serie de monologuri simultane, nimeni nu asculta pe nimeni, totul era zumzet neclar si statica, ca transmisiile pe unde scurte. N-avea nici o importanta, nimeni nu era curios sa stie ce gandesc ceilalti, nu voiau decat sa-si repete povestea proprie. La batranete, bunicul a refuzat sa poarte aparat auditiv, argumentand ca singurul lucru bun al faptului de a fi batran e ca nu mai trebuie sa auzi prostiile pe care le spun ceilalti. Cum elocvent zicea in 1983 generalul Cesar Mendoza: „Abuzam de termenul dialog. Exista cazuri cand dialogul nu e necesar. Mai necesar este monologul, caci dialogul nu-i decat o simpla conversatie intre doua persoane.” Ai mei ar fi fost absolut de acord.

Chilienii au tendinta de a vorbi in falset. Mary Graham, o englezoaica ce ne-a vizitat tara in 1822, a scris in cartea ei furnal al sederii mele in Chile ca oamenii sunt incantatori, dar vorbesc pe un ton dezagreabil, mai ales femeile. Inghitim jumatate din cuvinte, aspiram s-ul si schimbam vocalele, astfel incat „? Cómo estás, pues?” (si, ce mai faci?) devine „corn tai puh”, iar „senor” ajunge „inol”. Exista cel putin trei idiomuri oficiale: limba educata, folosita in mijloacele de comunicare, in treburile oficiale si pe care o vorbesc cativa membri ai clasei de sus cand nu sunt intre ei; limba colocviala, pe care o vorbeste poporul, si dialectul indescifrabil si etern schimbator al tinerilor. Strainul care vine in vizita nu trebuie sa dispere, chiar daca nu pricepe nimic, lumea va face tot ce-i sta in putinta pentru a-l ajuta. In plus, vorbim foarte incet si suspinam mult. Cand am trait in Venezuela, unde barbatii si femeile sunt la fel de siguri de ei si de lumea pe care calca, era usor sa-mi disting compatriotii prin felul lor de a pasi, de parca ar fi fost spioni in misiune, si prin vesnicul ton al vocii, parca si-ar fi cerut tot timpul scuze. Intram zilnic in patiseria unor portughezi ca sa-mi beau prima cafea a diminetii, in care o multime de clienti se imbrancea sa ajunga la tejghea. Venezuelenii tipau inca din usa „o cafea, repede!” si destul de curand paharul de carton cu cafea cu lapte ajungea la ei, trecand din mana in mana. Chilienii, care pe vremea aceea eram destul de multi, caci Venezuela era una din putinele tari latino-americane care primeau refugiati si emigranti, ridicam o mana tremuratoare si imploram cu un firicel de voce: „Va rog, fiti dragut, pot primi o cafeluta, domnule?” Si puteam astepta in van toata dimineata. Localnicii radeau de purtarile noastre bicisnice, iar noi eram ingroziti de grosolania lor. Cei care am trait acolo cativa ani ne-am schimbat caracterul; printre altele, am invatat sa comandam cafeaua racnind.

Acum, ca am lamurit cate ceva despre firea si obiceiurile chilienilor, o inteleg si pe maica-mea care se intreaba cum de-oi fi iesit eu asa cum sunt. Nu am nimic din pudoarea, modestia sau pesimismul rudelor mele; nimic din teama lor de gura lumii si de Dumnezeu; nu vorbesc si nu scriu in diminutive, mai degraba sunt grandilocventa si-mi place sa atrag atentia. Vreau sa spun, asa sunt acum, dupa ce-am trait destui ani. In copilarie eram un animalut ciudat, in adolescenta un fel de rozator timid – ani in sir ma poreclisera „soricel” – si in tinerete am fost de toate, de la feminista furioasa pana la hippiota cu flori in cap. Lucrul cel mai grav este ca povestesc secrete personale si straine. Ce mai, un dezastru. Dac-as trai in Chile, n-ar vorbi nimeni cu mine. Dar, iata, sunt ospitaliera, macar virtutea asta au reusit sa mi-o inculce in copilarie. Bate-mi la usa la orice ora din zi sau din noapte si-am sa alerg sa-ti deschid si sa-ti ofer primul „ceiut”, chiar daca mi-as fi rupt femurul cu putin timp in urma. Dar in toate celelalte sunt antiteza ideii de doamna pe care ai mei, cu mari sacrificii, au incercat sa ma faca sa devin. Nu e vina lor, pur si simplu mi-a lipsit materia prima; in plus, destinul meu a fost fracturat.

Daca as fi ramas in patria mea, cum am vrut mereu, maritata cu un var de gradul doi, in cazul improbabil ca m-ar fi cerut, poate ca acum as purta demn sangele stramosilor si poate ca blazonul cu caini puricosi achizitionat de tata ar trona la loc de cinste in casa mea. Trebuie sa mai spun ca, oricat de rebela mi-ar fi fost viata, pastrez cu strictete bunele maniere inculcate cu strasnicie, cum se cuvine la o persoana „decenta”. A fi decent era esential in familie. Cuvantul cuprinde mult mai mult decat poate fi explicat in aceste pagini, dar bunele maniere reprezinta neindoielnic un procent zdravan in cadrul presupusei decente.

Am cam luat-o pe miriste si trebuie sa reinnod firul, daca exista vreun fir in divagatiile astea. Asta e nostalgia: un dans lent si circular. Amintirile nu se organizeaza cronologic, sunt ca fumul, schimbatoare si efemere, daca nu le asterni pe hartie dispar in uitare. Incerc sa organizez paginile astea dupa teme si epoci, dar nu prea-mi reuseste, amintirea vine si pleaca, precum o interminabila banda a lui Moebius.

Un suflu de istorie.

Si pentru ca vorbim de nostalgie, iti mai cer putintica rabdare, caci nu pot desparti tema Chile de propria mea viata. Destinul meu e facut din pasiuni, surprize, succese si pierderi; nu-i usor de relatat in cateva fraze. Presupun ca orice viata are clipe in care se schimba soarta sau sensul drumului, cand trebuie s-o apuci in alta directie. In viata mea asta s-a intamplat de cateva ori, dar poate ca un eveniment dintre cele mai definitive a fost lovitura militara din 1973. Daca n-ar fi fost, in mod sigur n-as fi parasit Chile, n-as fi acum scriitoare si n-as fi maritata cu un american din California; nu as fi cuprinsa de nostalgie si n-as scrie aceste pagini. Si ajungem iar la politica, inevitabil. Ca sa intelegi cum a fost posibila lovitura militara trebuie sa ma refer pe scurt la istoria noastra politica, de la inceputuri pana la generalul Augusto Pinochet, care azi e un tataie senil in arest domiciliar, dar a carui importanta nu poate fi ignorata. Exista istorici care-l considera figura politica cea mai originala a secolului, desi asta nu implica in mod necesar o judecata favorabila.

In Chile, pendulul politic a oscilat dintr-o extrema in alta, noi am incercat toate sistemele politice existente si am suportat consecintele; deci nu e de mirare ca avem mai multi eseisti si istorici pe metru patrat decat oricare alta natiune a lumii. Ne studiem perpetuu, avem viciul de a ne analiza realitatea de parc-ar fi o problema permanenta care necesita solutii urgente. Capatanosii care-si petrec viata studiindu-ne sunt niste pisalogi ermetici, nimeni nu pricepe o boaba din ce spun, drept care nici nu-i baga in seama; asta nu-i descurajeaza, dimpotriva, scot in fiecare an sute de tratate academice, foarte pesimiste toate. La noi, pesimismul e de bon-ton, ideea e ca doar idiotii sunt multumiti. Suntem o natiune in curs de dezvoltare, cea mai stabila, sigura si prospera din America Latina si una dintre cele mai organizate, dar ne enerveaza cand cineva considera ca „tara merge bine”. Cine indrazneste sa spuna asa ceva inseamna ca e un ignorant care nu citeste ziarele.

De cand si-a dobandit independenta, in 1810, Chile a fost condusa de clasa sociala care avea putere economica. La inceput erau stapani de pamanturi, astazi sunt intreprinzatori, industriasi, bancheri. Inainte faceau parte dintr-o mica oligarhie de descendenta europeana, compusa dintr-o mana de familii; astazi, clasa conducatoare e mai extinsa, cateva mii de persoane au painea si cutitul. In prima suta de ani de republica, presedintii si oamenii politici proveneau din clasa de sus, apoi la guvernare a participat si clasa mijlocie. Putini totusi din clasa muncitoare. Presedintii care au avut constiinta sociala erau sensibili la inegalitatea, nedreptatea si saracia poporului, desi nu le-au cunoscut pe pielea lor. In prezent, presedintele si majoritatea oamenilor politici, cu exceptia catorva de dreapta, nu fac parte din grupul economic care controleaza de fapt tara. Exista acum paradoxul de a avea la guvern o coalitie de partide de centru si de stanga {Concertación), cu un presedinte socialist, dar economia e neocapitalista.

Oligarhia conservatoare a condus tara cu mentalitate feudala pana in 1920. O exceptie a fost in 1891 presedintele liberal José Manuel Balmaceda, care a intuit nevoile poporului si-a incercat sa duca la capat cateva reforme care loveau in interesele patronilor, cu toate ca el insusi provenea dintr-o familie bogata, posesoare a unui latifundiu urias. Parlamentul conservator s-a opus in mod feroce, s-a produs o criza sociala si politica, marina s-a revoltat in sprijinul Parlamentului si a izbucnit un razboi civil crud, soldat cu triumful Parlamentului si sinuciderea lui Balmaceda. Dar semintele ideilor sociale fusesera aruncate si in anii urmatori au aparut partidele radical si comunist.

In 1920 a fost ales pentru prima data un conducator care propovaduia dreptatea sociala, Arturo Alessandri Palma, poreclit „Leul”, provenit din clasa mijlocie, a doua generatie de imigranti italieni. Desi nu era bogat, ascendenta sa europeana, cultura si educatia sa l-au situat firesc in clasa conducatoare. A promulgat legi sociale, iar in timpul guvernarii sale muncitorii s-au organizat si au avut acces la partidele politice. Alessandri a propus modificarea Constitutiei pentru a instaura o democratie autentica, dar fortele conservatoare ale opozitiei s-au opus, desi era sprijinit de majoritatea chilienilor, mai ales de clasa mijlocie. Parlamentul (iarasi Parlamentul!) i-a pus bete in roate, i-a cerut sa abdice si sa aleaga exilul in Europa. Junte militare succesive au incercat apoi sa guverneze, dar tara si-a pierdut directia si poporul a cerut intoarcerea Leului, care si-a incheiat mandatul promulgand noua Constitutie.

Fortele armate, care se simteau marginalizate si considerau ca tara le datoreaza mult avand in vedere victoriile in razboaiele din secolul al XlX-lea, l-au instalat cu forta la presedintie pe generalul Carlos Ibanez del Campo. Foarte repede, acesta a luat masuri dictatoriale, de care pana atunci chilienii fusesera straini, lucru ce a produs o opozitie civila atat de puternica, incat tara s-a pomenit paralizata si generalul s-a vazut silit sa renunte. Atunci a inceput o perioada pe care o putem califica drept „democratie sanatoasa”. S-au format aliante de partide si stanga a ajuns la putere prin presedintele Pedro Aguirre Cerda, de la Frontul Popular, din care faceau parte si partidul comunist si cel radical. Dupa Cerda, rasturnatul de la putere Ibanez s-a unit cu fortele de stanga si asa s-au succedat trei presedinti radicali. (Desi pe vremea aceea nu eram decat un plod, imi amintesc ca, atunci cand Ibanez a fost ales pentru a doua oara presedinte, in familia mea a fost doliu.

Ascunsa sub pian auzeam previziunile apocaliptice ale bunicului si unchilor mei; n-am dormit cateva nopti, eram sigura ca ostile dusmanului ne vor distruge casa. Nu s-a intamplat nimic. Generalul invatase lectia si s-a mentinut in limitele legii.) Timp de douazeci de ani au tot fost guverne de centru-dreapta pana in 1958, cand dreapta a triumfat prin Jorge Alessandri, fiul Leului cu care nu semana defel. Leul era populist, avea idei avansate pentru timpul sau si o personalitate coplesitoare; fiul era conservator si imaginea sa era mai curand ezitanta.

In vreme ce in majoritatea celorlalte tari latino-americane se succedau revolutiile si conducatorii isi dobandeau postul cu armele, in Chile se consolida o democratie exemplara, in prima jumatate a secolului XX s-au cristalizat progresele sociale. Educatia de stat, gratuita si obligatorie, sanatatea publica la indemana tuturor si un sistem de asigurari sociale dintre cele mai inaintate de pe continent au permis dezvoltarea unei intinse clase mijlocii educate si politizate, ca si a unui proletariat cu constiinta de clasa. S-au format sindicate, centrale muncitoresti, de functionari si studentesti. Femeile au dobandit drept de vot si procesul electoral s-a perfectionat. (Alegerile din Chile se produc la fel de civilizat ca bautul ceaiului la hotelul Savoy din Londra. Cetatenii se asaza „la coada” ca sa voteze si nu se produce nici cea mai mica altercatie, chiar daca spiritele politice sunt incinse. Barbatii si femeile voteaza in localuri separate, supravegheate de soldati pentru a se evita tulburarile sau fraudele. De cu o zi inainte nu se vand bauturi alcoolice, iar magazinele si birourile sunt inchise; in ziua votului nu se munceste.)

Preocuparea pentru dreptatea sociala a atins si Biserica Catolica, enorm de influenta in Chile si care, prin intermediul noilor enciclice, s-a straduit mult sa sprijine schimbarile produse in tara. Intre timp, in lume se afirmau doua sisteme politice opuse, capitalismul si socialismul. Pentru a tine piept marxismului, in Europa se nascuse crestin-democratia, partid de centru cu mesaj umanist si comunitar. In Chile, unde promitea o „revolutie in libertate”, crestin-democratia a ras alegerile din 1964, invingand dreapta conservatoare si partidele de stanga. Triumful categoric al lui Eduardo Frei Montalva, cu o majoritate crestin-democrata in Parlament, a marcat o piatra de hotar; tara se schimbase, se presupunea ca dreapta avea sa devina istorie, ca stanga n-avea sa mai aiba nici o sansa si crestin-democratia avea sa guverneze in vecii vecilor, dar planul n-a iesit si in cativa ani partidul a pierdut sprijinul popular; dreapta n-a fost pulverizata, cum se pronosticase, iar stanga si-a revenit din esec si s-a organizat. Acum fortele erau impartite in trei parti egale: dreapta, centrul si stanga.

La sfarsitul mandatului lui Frei Montalva tara era cuprinsa de frenezie. Dreapta voia sa-si ia revansa, se simtea expropriata de bunurile ei si se temea sa nu piarda definitiv puterea pe care si-o aratase ostentativ; clasele de jos se simteau frustrate pentru ca nu erau reprezentate de crestin-democrati. Fiecare treime si-a prezentat candidatul: Jorge Alessandri pentru dreapta, Radomiro Tomic pentru crestin-democrati si Salvador Allende pentru stanga.

Partidele de stanga s-au unit intr-o coalitie numita Unitatea Populara, din care facea parte si partidul comunist. Statele Unite s-au alarmat, cu toate ca sondajele il estimau castigator pe candidatul dreptei, si a pus la bataie cateva milioane de dolari pentru a-l combate pe Allende. Fortele politice erau atat de impartite, incat Allende, cu proiectul sau numit „calea chiliana catre socialism” a castigat la limita, cu treizeci si opt la suta din sufragii. Pentru ca nu se obtinuse majoritatea absoluta, Congresul trebuia sa ratifice alegerile. In mod traditional, fusese desemnat candidatul cu cele mai multe voturi. Allende era primul marxist ajuns la presedintie intr-o tara prin vot democratic. Ochii lumii s-au intors catre Chile.

Salvador Allende Gossens era un medic carismatic, fusese ministru al Sanatatii in tinerete, senator timp de mai multi ani si etern candidat la presedintie din partea stangii. Obisnuia sa se ia singur in ras spunand ca pe mormantul lui se va putea citi epitaful „aici zace viitorul presedinte al Chile”. Era un om curajos, loial cu prietenii si colaboratorii, marinimos cu adversarii. Avea faima de infumurat pentru ca se imbraca elegant, ii placeau viata buna si femeile frumoase, dar era foarte serios in convingerile sale politice, aici nu mai putea fi acuzat de frivolitate. Adversarii preferau sa nu-l infrunte direct, caci avea faima ca poate intoarce orice situatie in favoarea sa. Voia sa realizeze reforme economice profunde in cadrul Constitutiei, sa extinda reforma agrara initiata de guvernul precedent, sa nationalizeze intreprinderile private, bancile si minele de cupru, care erau in mainile unor companii nord-americane. Propunea sa se ajunga la socialism respectand toate drepturile si libertatile cetatenesti, experienta inca neincercata pe atunci.

Revolutia cubaneza avea deja zece ani de viata, in ciuda eforturilor Statelor Unite de a o anihila, si existau miscari de gherila de stanga in multe tari latino-americane. Eroul indiscutabil al tinerilor era Che Guevara, asasinat in Bolivia, al carui chip de sfant cu basca si trabuc devenise simbolul luptei pentru dreptate. Era perioada razboiului rece, cand o paranoia irationala a impartit lumea in doua ideologii si a stabilit politica externa a Uniunii Sovietice si a Statelor Unite timp de cateva decenii. Chile a fost unul din pionii sacrificati in conflictul acela dintre doi titani. Administratia Nixon s-a decis sa intervina direct in procesul electoral chilian. Henry Kissinger, ministru de externe, care recunostea ca nu stia nimic despre America Latina, pe care o considera curtea din dos a Statelor Unite, a spus ca „n-avea nici un rost sa vedem cum o tara devine comunista din cauza lipsei de responsabilitate a locuitorilor ei si sa nu facem nimic”. (In America Latina circula urmatorul banc: „Stii de ce nu sunt lovituri militare in Statele Unite? Pentru ca acolo nu exista o ambasada a SUA”) Lui Kissinger calea democrata spre socialism a lui Salvador Allende i se parea mai periculoasa decat revolutia armata, pentru ca ar fi putut contagia restul continentului ca o epidemie.

CIA a pus la cale un plan pentru a evita ca Allende sa ajunga la presedintie. Mai intai a incercat sa miruiasca niste membri ai Congresului ca sa nu-l ratifice si sa convoace al doilea scrutin, in care ar fi fost doar doi candidati, Allende si un crestin democrat sprijinit de dreapta. Cum mituirea n-a reusit, a planuit ca generalul René Schneider, comandantul-sef al Fortelor Armate, sa fie sechestrat chipurile de un comando de stanga, de fapt o grupare neofascista, in ideea de a provoca haosul si o interventie militara. Generalul a murit incasand un glont in aceasta incaierare si planul a avut un efect contrar: un val de oroare a cuprins tara si Congresul in unanimitate l-a inscaunat la presedintie pe Salvador Allende. Incepand cu acest moment, dreapta si CIA au complotat pentru a rasturna guvernul de Unitate Populara, chiar cu riscul distrugerii economiei si lungului traseu democratic al tarii. Au pus iii actiune planul numit „destabilizare”, care consta in taierea creditelor internationale si intr-o campanie de sabotaje pentru a provoca ruinarea economica si violenta sociala, in acelasi timp, seduceau cu cantece de sirena militarii, in definitiv cartea cea mai importanta din joc.

Dreapta, care controleaza presa din Chile, a organizat o campanie de teroare, incluzand afise cu soldati sovietici care smulg copii din bratele mamelor pentru a-i duce in gulaguri. In ziua alegerii, in 1970, cand triumful lui Allende era evident, poporul a iesit sa sarbatoreasca; niciodata nu se vazuse o manifestatie populara atat de masiva. Dreapta ajunsese sa dea crezare propriei sale campanii menite a produce frica: s-a baricadat in case, convinsa ca „zdrentarosii” infierbantati aveau sa se dedea la tot felul de marsavii. Euforia populara a fost extraordinara – lozinci, steaguri si imbratisari – dar na fost nici un exces si in zori manifestantii s-au retras la casele lor, ragusiti de atata cantat. A doua zi, in fata bancilor si agentiilor de voiaj din cartierul de sus vedeai cozi lungi: lumea isi retragea banii si cumpara bilete de avion ca sa fuga in strainatate, convinsa ca tara avea sa urmeze acelasi drum ca si Cuba.

Pentru a-si manifesta sprijinul fata de guvernul socialist, a venit in vizita Fidel Castro, ceea ce a sporit panica celor din opozitie, mai ales cand au vazut primirea facuta controversatului comandante. Lumea s-a adunat de-a lungul drumului care merge de la aeroport in centrul orasului Santiago, totul organizat de sindicate, scoli, asociatii profesionale, partide politice etc, cu steaguri, lozinci si orchestre, basca multimea anonima care a venit sa priveasca spectacolul din curiozitate, cu acelasi entuziasm cu care, dupa niste ani, avea sa-l primeasca pe papa. Vizita barbosului comandant cubanez s-a lungit peste masura: douazeci si opt de zile, timp in care a strabatut, insotit de Allende, tara de la nord la sud; eram extenuati, dar nu se poate nega faptul ca alaiul a umplut aerul de muzica si ras, cubanezii s-au dovedit incantatori. Dupa douazeci de ani aveam sa cunosc o parte dintre cubanezii exilati la Miami si mi s-au parut la fel de simpatici ca cei de pe insula. Noi, chilienii, atat de seriosi si solemni, am avut un soc: nu stiam ca viata si revolutia pot fi tratate cu atata veselie.

Unitatea Populara era populara, dar nu si unita. Partidele din coalitie se bateau precum cainii pe fiecare bucatica de putere, Allende avea de infruntat nu numai opozitia dreptei, ci si criticile din interior, care cereau viteza de actiune mai mare si mai mult radicalism. Oamenii puneau stapanire pe fabrici si pe pamanturi, obositi sa tot astepte nationalizarea intreprinderilor private si extinderea reformei agrare. Sabotajele dreptei, interventia americana si greselile guvernului lui Allende au dus la o criza economica, politica si sociala extrem de grava. Inflatia a atins oficial indicele de trei sute saizeci la suta pe an, desi opozitia sustinea ca trecea de o mie la suta; gospodina se trezea in fiecare dimineata fara sa stie cat o va costa o paine. Guvernul a inghetat preturile produselor de baza; industriasii si agricultorii au dat faliment. Penuria era atat de mare, ca se statea cu orele la coada in speranta de a dobandi un pui rahitic sau o cana cu ulei, dar daca aveai bani, cumparai ce-ti poftea inima pe piata neagra. Cu felul lor moderat de a se exprima si a se purta, chilienii vorbeau de „codita”, desi aceasta se intindea pe trei strazi, si se opreau la ea fara sa stie deloc „ce se da”, din pura obisnuinta. Rapid, asta s-a transformat intr-o adevarata psihoza, cum se strangeau trei persoane, automat se asezau la rand. In felul asta am cumparat tigari, desi n-am fumat in viata mea, am dobandit unsprezece borcane cu ceara de pantofi si un galon de extras de soia, despre care nu stiu nici acum la ce se foloseste. Aparusera profesionisti ai cozilor, care castigau un ban tinand locul altora; aflu ca si copiii mei isi rotunjeau banii de buzunar in acest mod.

In ciuda problemelor si a climatului de confruntare perpetua, poporul era plin de entuziasm pentru ca simtise prima data ca-si tinea soarta in propriile maini. Artele, folclorul, miscarile populare si studentesti au cunoscut o adevarata renastere. Mase de voluntari plecau la tara sa alfabetizeze oamenii; apareau carti care costau cat o revista, pentru ca fiecare camin sa aiba o biblioteca. Dar dreapta economica, clasa de sus si o parte a celei mijlocii, mai ales gospodinele, care sufereau din cauza penuriei, il detestau pe Allende si se temeau ca nu cumva regimul sa se perpetueze, ca al lui Fidel Castro in Cuba.

Salvador Allende era var cu tatal meu si a fost singurul din familia Allende care a ramas in contact cu maica-mea dupa plecarea tatei. Era bun prieten cu tatal meu vitreg, astfel ca am avut mai multe ocazii sa fiu langa el cat timp a fost presedinte. Desi n-am colaborat cu guvernul sau, acesti trei ani de Unitate Populara au fost categoric cei mai interesanti din viata mea. Niciodata nu m-am simtit mai vie ca atunci si nici n-am mai participat ca atunci la o comunitate si la evenimentele unei tari.

Privind lucrurile din perspectiva actuala, se poate spune ca marxismul a murit ca proiect economic, dar cred ca unele postulate ale lui Salvador Allende nu si-au pierdut forta de atractie, de exemplu cautarea dreptatii si a egalitatii. Ideea era un sistem care sa dea tuturor aceleasi oportunitati si crearea „omului nou”, motivat nu de castigul personal, ci de binele comun. Credeam ca omul poate fi schimbat prin indoctrinare; refuzam sa vedem ca in alte locuri, unde se incercase impunerea sistemului cu o mana de fier, rezultatele erau foarte indoielnice. Pe atunci inca nu se intrezarea prabusirea lumii sovietice. Premisa dupa care natura umana e susceptibila de o schimbare atat de radicala pare acum o naivitate, dar atunci era aspiratia suprema pentru multi dintre noi. Ideea s-a intins ca un foc in Chile. Trasaturile noastre tipice, pe care le-am mentionat mai sus, precum sobrietatea, oroarea de a iesi in evidenta, de a fi mai presus de ceilalti, generozitatea, tendinta de a negocia inainte de a te infrunta, mentalitatea legalista, respectul pentru autoritati, resemnarea in fata birocratiei, gustul pentru discutii politice si multe altele, si-au gasit fagasul perfect in proiectul Unitatii Populare. Chiar si moda a fost afectata. Au fost ani in care revistele pentru femei prezentau modele imbracate in textile artizanale grosolane si incaltate in bocanci proletari; se purtau bluze facute din saci de faina albiti in clor. Eu raspundeam de rubrica de decoratiuni interioare a revistei la care lucram si pariul meu era sa fotografiez camine primitoare si placute realizate cu costuri minime: lampi facute din oale, covoare din panza groasa de canepa, mobilier de pin vopsit in culori inchise si ars cu lampa de acetilena ca sa para vechi. Ii ziceam „mobilier calugaresc” si ideea era ca oricine si-l putea fabrica singur din patru scanduri si-un ferastrau de mana. Era perioada asa-numitului DFL2, adica iti puteai cumpara o locuinta de maximum o suta patruzeci de metri patrati, la un pret minim si cu avantaje la plata impozitului. Majoritatea locuintelor erau cat un garaj pentru doua masini; a noastra avea nouazeci de metri patrati si ni se parea un palat. Mama, care se ocupa de rubrica de bucatarie a revistei Paula, trebuia sa inventeze retete ieftine care sa nu contina produse de negasit; avand in vedere ca lipsea aproape totul, creativitatea ei era pusa la grea incercare. O artista peruviana care ne-a vizitat in perioada aceea a intrebat mirata de ce chilienele se imbracau ca niste leproase, traiau in cotete ca de caine si mancau precum fachirii.

In ciuda multiplelor probleme infruntate de populatie in perioada aceea, de la penurie la violenta politica, trei ani mai tarziu Unitatea Populara a avut si mai multe voturi la alegerile parlamentare din martie 1973. Incercarile de a rasturna guvernul prin sabotaje si propaganda nu avusesera rezultatele scontate si-atunci opozitia a aplicat ultima faza a conspiratiei si a provocat un puci militar. Noi chilienii n-aveam idee despre ce poate insemna asta, ne bucuraseram de o democratie indelungata si solida si ne laudam ca eram diferiti de alte tari de pe continent, pe care le numeam dispretuitor „republici bananiere” si unde mai tot timpul cate un caudillo punea mana pe guvern prin forta armelor. Nu, asta nu ni se poate intampla, pentru ca in Chile pana si soldatii erau democrati si nimeni n-ar indrazni sa ne violeze Constitutia. Ignoranta pura, caci daca ne-am fi uitat prin istoria noastra am fi cunoscut mai bine mentalitatea militara.

Cand mi-am facut documentarea pentru romanul meu Portret in sepia, aparut in 2000, am aflat ca in secolul al XIX-lea fortele noastre armate au purtat mai multe razboaie, dovedind tot atata curaj cata cruzime. Unul dintre momentele cele mai faimoase din istoria noastra a fost cucerirea inaltimii de la Arica (iunie 1880) in timpul razboiului Pacificului, impotriva Perului si Boliviei. E vorba de un promontoriu inalt si inexpugnabil, doua sute de metri abrupti deasupra marii, unde se gaseau numeroase trupe peruviene sprijinite de artilerie grea si aparate de un parapet lung de trei kilometri facut din saci umpluti cu nisip si inconjurate de un camp minat. Soldati chilieni s-au aruncat in lupta cu cutitul intre dinti si baioneta la arma. Multi au cazut sub gloantele inamice ori au sarit in aer calcand pe mine, dar nimic nu i-a oprit pe ceilalti, care au ajuns pana la fortificatii si au trecut peste ele, infierbantati la sange. I-au spintecat pe peruvieni cu cutitele si baionetele si au cucerit promontoriul intr-o fapta vitejeasca ce a durat cincizeci si cinci de minute; dupa care i-au asasinat pe cei ramasi in viata si pe raniti si au jefuit orasul Arica. Un comandant peruvian s-a aruncat in mare pentru a nu cadea in mainile chilienilor. Figura viteazului ofiter aruncandu-se de pe faleza calare pe calul sau negru cu potcoave de aur face parte din legenda teribilului episod. Razboiul a fost castigat mai tarziu cu victoria chiliana in batalia de la Lima, pe care peruvienii si-o armntesc ca pe un masacru, cu toate ca textele de istorie din Chile asigura ca trupele noastre au ocupat orasul in buna ordine.

Istoria o scriu invingatorii in felul lor. Fiecare tara isi prezinta soldatii in lumina cea mai favorabila, ororile sunt trecute sub tacere, raul e nuantat, iar dupa o batalie castigata toti sunt eroi. Cum crescusem in ideea ca Fortele Armate chiliene erau compuse din soldati obedienti aflati sub comanda unor ofiteri ireprosabili, am avut o surpriza teribila marti, 11 septembrie 1973, cand i-am vazut in actiune. Salbaticia a fost atat de mare, incat s-a spus ca ar fi fost drogati, cum se presupune ca ar fi fost si cei care au cucerit promontoriul de la Arica (imbatati, aceia, cu „bautura dracului”, adica un amestec exploziv de rachiu si praf de pusca). Au inconjurat cu tancurile palatul La Moneda, sediul guvernului si simbolul democratiei noastre, apoi l-au bombardat din aer. Allende a murit in palat; versiunea oficiala a fost ca s-a sinucis. Au fost sute de morti si atatea mii de prizonieri, ca stadioanele si chiar cateva scoli au fost transformate in inchisori, centre de tortura si lagare de concentrare. Sub pretextul ca elibereaza tara de o ipotetica dictatura comunista care s-ar fi putut produce in viitor, democratia a fost inlocuita cu un regim de teroare care a durat saptesprezece ani si a lasat urme timp de un sfert de secol.

Imi amintesc frica: un permanent gust metalic in gura.

Praf de pusca si sange.

Ca sa ai idee despre ce a insemnat puciul militar, trebuie sa-ti imaginezi ce-ar simti un american sau un englez daca soldatii ar ataca cu armament de razboi Casa Alba sau palatul Buckingham, ar produce mii de morti, printre ei presedintele Statelor Unite sau regina si primulministru britanic, ar suspenda pe termen nedefinit Congresul sau Parlamentul, ar destitui Curtea Suprema, ar suspenda libertatile individuale si partidele politice, ar instaura cenzura absoluta asupra mijloacelor de comunicare si s-ar consacra lichidarii oricarui glas disident. Si-acum imagineaza-ti ca aceiasi soldati, posedati de un fanatism mesianic, s-ar instala pentru o lunga perioada la putere, porniti sa elimine din radacina adversarii ideologici. Asta s-a intamplat in Chile.

Aventura socialista s-a sfarsit tragic. Junta militara, condusa de generalul Augusto Pinochet, a aplicat doctrina capitalismului salbatic, cum a fost numit experimentul neoliberal, dar n-a stiut ca pentru ca acesta sa functioneze in mod echilibrat e nevoie de o mana de lucru care sa-si exercite plenar drepturile. Pentru a distruge chiar si ultima samanta de gandire de stanga si a implanta un capitalism nesabuit, au exercitat o represiune brutala. Chile n-a fost un caz izolat, lunga noapte a dictaturilor a cuprins o buna parte din continent timp de mai bine de un deceniu. In 1975 jumatate dintre latino-americani traiam sub o guvernare de tip represiv, multe dintre ele sprijinite de Statele Unite, care detin un rusinos record in a rasturna guverne alese de alte popoare si a sprijini niste tiranii pe care nu le-ar tolera la ei acasa, precum Papa Doc in Haiti, Trujillo in Republica Dominicana, Somoza in Nicaragua si atatea altele.

Imi dau seama ca scriind toate astea sunt subiectiva. Ar trebui sa le povestesc fara patima, dar asta ar insemna sa-mi tradez convingerile si sentimentele. Cartea de fata nu vrea sa fie o cronica politica sau istorica, ci o serie de amintiri, intotdeauna selective si influentate de experienta si ideile proprii.

Prima parte a vietii mele s-a terminat in acel 11 septembrie 1973. N-am sa ma lungesc prea mult, am povestit deja asta in ultimele capitole ale primului meu roman si in cartea mea de memorii Paula. Familia Allende, vreau sa zic, cei care n-au murit, n-au fost inchisi sau au trecut in clandestinitate, a plecat in exil. Fratii mei, care erau in strainatate, nu s-au mai intors. Parintii, care erau ambasadori in Argentina, au ramas la Buenos Aires o vreme, pana cand au primit amenintari cu moartea si au trebuit sa fuga. In schimb, familia mamei, majoritar adversara inversunata a Unitatii Populare, a sarbatorit cu sampanie puciul militar. Bunicul detesta socialismul si abia astepta sa se termine cu guvernul lui Allende, dar n-a dorit niciodata ca asta sa se intample cu pretul democratiei. Era ingrozit sa vada la guvernare militarii, pe care ii dispretuia, si mi-a spus categoric sa nu ma bag in necazuri; era insa imposibil sa stai deoparte. Batranul ma urmarea de luni de zile si-mi punea intrebari incuietoare, cred ca banuia ca in curand nepoata-sa avea sa dispara. Cat stia oare din cele ce se petreceau afara? Traia izolat, aproape ca nu iesea pe strada si contactul lui cu realitatea era mijlocit de presa, care ascundea si mintea. Poate ca singura persoana care-i relata cealalta fata a medaliei eram eu. La inceput, am incercat sa-l tin informat, in calitatea mea de ziarista aveam acces la reteaua clandestina de zvonuri care, in perioada aceea, a inlocuit sursele de informare serioase, dar am incetat curand sa-i mai dau vesti proaste ca sa nu-l deprim si sa-l sperii. Incepeau sa dispara prieteni si cunoscuti, cateodata unii se intorceau dupa saptamani de absenta, cu priviri de nebun si urme de tortura. Multi au cautat adapost in alte tari. Mexic, Germania, Franta, Canada, Spania si alte tari i-au primit la inceput, dupa o vreme au incetat, pentru ca valul de chilieni se ingrosa cu mii de alti exilati latino-americani.

In Chile, unde prietenia si familia sunt foarte importante, s-a intamplat un fenomen care se explica doar prin efectul fricii in sufletul societatii. Tradarea si delatiunea au curmat multe vieti; era de ajuns o voce anonima la telefon pentru ca prost-numitele servicii de „inteligenta” sa puna mana pe cel acuzat si sa nu se mai stie de el. Oamenii s-au impartit intre cei care sprijineau guvernul militar si cei care erau contra; convietuirea a fost distrusa de ura, neincredere si frica. Acum, democratia s-a instaurat de mai bine de un deceniu, dar dezbinarea e inca palpabila, chiar in sanul multor familii. Chilienii au invatat sa taca, sa nu auda si sa nu vada; cat timp ignorau faptele, nu se simteau complici. Cunosc oameni pentru care guvernul lui Allende reprezenta lucrul cel mai subred si periculos posibil. Pentru acestia, persoane care se lauda ca traiesc dupa principii crestinesti stricte, nevoia de a-l distruge a fost atat de imperioasa incat nu si-au pus la indoiala metodele. N-au facut-o nici macar atunci cand un tata disperat, Sebastián Acevedo il chema, s-a stropit cu benzina si si-a dat foc, sacrificandu-se ca un bonz in piata Concepción, in chip de protest pentru ca ii erau torturati copiii. Au ignorat violarea drepturilor omului – ori s-au prefacut ca o ignora – ani in sir si, spre mirarea mea, inca mai intalnesc unii care neaga cele petrecute, in ciuda evidentelor. Pot sa-i inteleg: se agata de convingerile lor asa cum ma agat si eu de ale mele. Parerea lor despre guvernarea Allende este aproape identica cu cea pe care o am eu despre dictatura lui Pinochet, cu deosebirea ca in cazul meu scopul nu scuza mijloacele. Crimele comise pe ascuns ani in sir au iesit, inevitabil, la lumina. A spune adevarul este inceputul reconcilierii, desi ranile nu se vor cicatriza curand, caci responsabilii represiunii nu si-au recunoscut vina si nu sunt dispusi sa ceara iertare. Faptele regimului militar vor avea impunitate, dar nu mai pot fi ascunse si nici ignorate. Multi gandesc, mai ales tinerii care au crescut fara spirit critic si fara dialog politic, ca ajunge cu scurmatul in trecut, ca trebuie sa privim inainte, dar victimele si rudele lor nu pot uita. Poate ca trebuie sa asteptam sa moara si ultimul martor al acelor timpuri si abia atunci sa inchidem acest capitol al istoriei noastre.

Militarii care au luat atunci puterea nu erau modele de cultura. Vazute de la distanta multilor ani care au trecut, lucrurile pe care le spuneau te fac sa razi, numai ca atunci efectul era mai curand ingrozitor. Exaltarea patriei, a „valorilor crestine occidentale” si a militarismului a atins cote ridicole. Tara era condusa ca o cazarma. Ani la rand tinusem o rubrica de umor la o revista si o emisiune usurica la televizor, dar in climatul acela nu mai aveam ce face: de fapt, n-aveai de ce rade, poate doar de guvernanti, ceea ce te putea costa viata. Cred ca unica portita de umor era „martea cu Merino”. Amiralul José Toribio Merino, un general al juntei, se intalnea saptamanal cu presa si-si dadea cu parerea pe diverse teme. Ziaristii abia asteptau perlele acelea de clarviziune mentala si intelepciune. De exemplu, cu privire la schimbarea Constitutiei prin care se dorea legalizarea instalarii militarilor la putere in 1980, spunea cat se poate de serios ca „importanta prima pe care i-o vad este ca e importanta”. Dupa care amiralul explica pe intelesul tuturor: „in elaborarea acestei Constitutii au prevalat doua criterii: cel politic, sa spunem cel platonic-aristotelic in acceptiunea clasica greaca, si pe de alta parte criteriul militar absolut, care vine de la Descartes, pe care-l vom numi cartezian. In cartezianism, Constitutia se regaseste pe de-a-ntregul, in acel tip de definitii extraordinar de pozitive, care cauta adevarul fara alternativa, in care unu plus doi nu pot face decat trei, drept care nu exista alta alternativa decat trei ” Iar in ipoteza ca ziaristii ar fi putut pierde firul discursului, Merino lamurea imediat:„ Si adevarul apare astfel in fata adevarului aristotelic, sau a adevarului clasic, sa zicem, incat rezultau anumite nuante care faceau necesara cautarea lui; ceea ce are o importanta enorma intr-o tara ca a noastra, care-si cauta cai noi, forme noi de viata

Acelasi amiral a justificat hotararea Guvernului de a-l numi in fruntea economiei, spunand ca studiase economia ca hobby la cursurile Enciclopediei Britanice. Cu aceeasi candoare spunea ca „razboiul este cea mai frumoasa profesiune dintre toate. Caci ce e razboiul? Continuarea pacii, in care se infaptuieste tot ce nu se poate infaptui pe timp de pace, pentru a-l duce pe om la dialectica perfecta, adica la nimicirea dusmanului”.

In 1980, cand aceste minuni apareau in presa, eu nu mai eram in Chile. Am ramas o perioada, dar cand am simtit ca represiunea mi se strangea ca un lat in jurul gatului, am plecat. Vazusem cum se schimba tara si oamenii. Incercasem sa ma adaptez si sa nu atrag atentia asupra mea, cum imi cerea bunicul, dar era imposibil pentru ca in calitatea mea de ziarista aflam multe. La inceput, teama era ceva vag si greu de definit, ca un miros urat. Nu dadeam crezare vestilor sinistre care circulau, argumentand ca nu existau dovezi, iar cand eram pusa in fata lor ziceam ca erau exceptii. Ma credeam la adapost pentru ca „nu ma bagam in politica”, dar in acest timp adaposteam fugari disperati acasa la mine sau ii ajutam sa sara gardul vreunei ambasade unde puteau gasi azil. Presupuneam ca daca ma arestau as fi explicat ca o faceam din ratiuni umanitare; evident, eram cu capul in nori. M-am umplut de zgaibe pe tot corpul, nu puteam sa dorm, daca auzeam o masina pe strada dupa ora stingerii tremuram cu orele. M-a trebuit un an si jumatate sa inteleg ce riscam. In cele din urma, in 1975, dupa o saptamana extrem de agitata si periculoasa, am plecat in Venezuela, luand cu mine o mana de pamant chilian din gradina. O luna mai tarziu, barbatul si copiii mei erau cu mine la Caracas. Cred ca simt ce simt multi chilieni care au plecat in perioada aceea: vinovatie ca mi-am parasit tara. M-am intrebat de mii de ori ce s-ar fi intamplat dac-as fi ramas, ca atatia altii care s-au opus dictaturii din interior, pana cand au reusit s-o invinga in 1989. Nimeni nu-mi poate da raspunsul, dar de un lucru sunt sigura: daca n-as fi trecut prin experienta exilului, n-as fi ajuns scriitoare.

Din clipa in care am traversat cordiliera Anzilor, intr-o dimineata ploioasa de iarna, a inceput procesul subconstient de a-mi inventa o tara. Am mai zburat peste acest lant muntos de mai multe ori si de fiecare data ma emotioneaza, pentru ca amintirea acelei dimineti ma copleseste, neschimbata, de cum privesc de sus spectacolul superb. Singuratatea infinita a crestelor ninse, a haurilor vertiginoase, a cerului de un albastru adanc simbolizeaza despartirea mea de Chile. Nu mi-am imaginat ca aveam sa lipsesc atat de mult. Eram convinsa, ca mai toti chilienii, cu exceptia militarilor, ca, data fiind traditia, in curand soldatii aveau sa se intoarca la cazarmile lor, ca se vor organiza alegeri si vom avea un guvern democratic, asa cum avuseseram mereu. Totusi, ceva-ceva tot am intuit eu in ce priveste viitorul, pentru ca prima noapte la Caracas, in pat strain, am petrecut-o plangand intruna. Presimteam pesemne ca ceva se sfarsise definitiv si ca viata mea isi modifica violent cursul. Nostalgia s-a instapanit incepand cu noaptea aceea si nu mi-a dat drumul multi ani, pana la caderea dictaturii, cand am calcat iarasi pe pamantul patriei. Pana atunci, traiam privind spre sud, pandind vestile de acolo, asteptand clipa intoarcerii, iar intre timp imi selectam amintirile, schimbam anumite fapte, exageram sau ignoram altele, imi nuantam emotiile, construind astfel, incetul cu incetul, tara asta imaginara in care mi-am infipt radacinile.

Sunt exiluri care musca si altele care sunt precum focul care mistuie.

Sunt dureri de patrie moarta care urca de jos, de la picioare si de la radacini si in curand omul se sufoca, nu mai recunoaste spicele, chitara nu mai canta, nu mai exista aer de respirat, nu mai poate trai fara pamant si-atunci cade in genunchi, nu pe pamant, ci in moarte.

PABLO NERUDA, „Exiluri”, din Cantece de ceremonie.

Printre schimbarile importante aduse de sistemul economic si de valorile implantate de dictatura a ajuns la moda ostentatia: daca nu esti bogat, fa mata datorii ca sa pari ca esti, chiar daca umbli cu ciorapii gauriti. Consumismul este astazi ideologia din Chile, exact ca in cea mai mare parte a lumii. Politica economica, negocierile si coruptia – care a atins niveluri fara precedent in tara – au zamislit o noua casta de milionari. Un lucru pozitiv este ca s-a spart zidul care separa clasele sociale; numele de vaza nu mai reprezinta singurul pasaport cu care esti acceptat in societate. Cei care se considerau aristocrati au fost maturati din peisaj de tineri intreprinzatori si tehnocrati, cu motocicletele lor cromate si Mercedes Benz-urile lor, si de cativa militari care s-au imbogatit in posturi-cheie in guvern, in industrie si in sistemul bancar. Pentru prima data vedeai oameni in uniforma pretutindeni: in ministere, universitati, fabrici, saloane, cluburi etc.

Intrebarea de rigoare este de ce cel putin o treime a populatiei a sprijinit dictatura, cu toate ca pentru cei mai multi viata n-a fost defel usoara si chiar sustinatorii guvernului militar traiau cu frica. Represiunea a fost generala, desi au suferit mai mult cei de stanga si saracii. Cu totii se simteau urmariti, nimeni nu se simtea pe deplin liber de mana lunga a statului. E adevarat ca informatia era cenzurata si ca functiona o masinarie de propaganda menita sa spele creierele; adevarat este si ca opozitia s-a organizat platind cu multi ani si mult sange; dar asta nu explica popularitatea dictatorului. Procentul din populatie care l-a aplaudat n-a facut-o doar din frica, chilienilor le place autoritarismul. Au crezut ca militarii aveau sa „curete” tara. „S-a terminat cu delicventa, nu mai exista ziduri manjite cu graffiti, totul e curat si multumita orei stingerii barbatii ajung devreme acasa”, imi spunea o prietena. Pentru ea asta compensa pierderea drepturilor cetatenesti, era o pierdere care n-o afecta in mod direct; avea norocul ca niciunul dintre copii sa nu fi fost concediat fara indemnizatie sau arestat. Pot intelege ca dreapta, care din punct de vedere istoric nu s-a caracterizat prin apararea democratiei si care in anii aceia s-a imbogatit ca niciodata, a sprijinit dictatura, dar ceilalti? Este o intrebare la care n-am gasit un raspuns satisfacator, doar ipoteze.

Pinochet a personificat tatal intransigent, in stare sa impuna disciplina. Cei trei ani de Unitate Populara au fost ani de experimente, de schimbare si dezordine; tara era obosita. Represiunea a pus capat politicianismului, neoliberalismul i-a obligat pe chilieni sa munceasca si sa-si tina gura, sa fie productivi pentru ca industria sa fie competitiva pe piata internationala. S-a privatizat aproape totul, chiar si sanatatea, educatia si asigurarile sociale. Nevoia de supravietuire a impulsionat initiativa privata. Acum Chile nu exporta doar mai multi somoni decat Alaska, dar si picioare de broasca, puf de gasca si usturoi afumat, printre alte sute de produse netraditionale. Presa nord-americana lauda triumful sistemului economic si-i atribuia lui Pinochet meritul de a fi transformat o tarisoara saraca in vedeta Americii Latine; dar datele statistice nu aratau distributia bogatiei, nu se stia nimic de saracia si lipsa de siguranta in care traiau cateva milioane de persoane. Nu se vorbea despre cantinele comune din localitati la care mancau mii de familii (au fost peste cinci sute doar in Santiago) si nici despre faptul ca mila privata si bisericeasca incerca sa tina locul protectiei sociale ce revine statului. Nu exista nici un for deschis in care sa se discute actiunile guvernului sau ale intreprinzatorilor – astfel companii particulare au pus mana pe serviciile publice si firme straine pe resursele naturale, precum padurile si marea, care au fost exploatate foarte ne-ecologic. S-a creat o societate nemiloasa pentru care castigul e sacru; daca esti sarac, e vina ta, daca te plangi, precis esti comunist. Libertatea consta in existenta unui mare numar de marci din care poti alege tot ce poti cumpara pe credit.

Cifrele cresterii economice pe care o aplauda Wall Street Journal nu insemnau dezvoltare, caci un procent de zece la suta din populatie detinea jumatate din avutia nationala si existau o suta de oameni care castigau mai mult decat cheltuia statul cu toate serviciile sociale. Conform Bancii Mondiale, Chile este una dintre tarile cu cea mai proasta repartitie a venitului, la rand cu Kenya si Zimbabwe. Directorul unei corporatii chiliene castiga la fel sau chiar mai mult decat omologul sau din State, in timp ce un muncitor chilian castiga cam de cincisprezece ori mai putin decat unul nord-american. Chiar si azi, dupa mai bine de un deceniu de democratie, inegalitatea economica e inspaimantatoare, pentru ca modelul economic nu s-a schimbat. Cei trei presedinti care i-au urmat lui Pinochet erau legati de maini pentru ca dreapta controleaza economia, Congresul si presa. Cu toate astea, Chile si-a propus sa devina o tara dezvoltata intr-un interval de zece ani, lucru foarte posibil, cu conditia sa se redistribuie bogatia intr-un mod mai echilibrat.

Cine era de fapt Pinochet, soldatul asta care a marcat atat de puternic Chile cu revolutia lui capitalista si cu cele doua decenii de represiune? (Conjug verbele la trecut, desi el n-a murit inca, pentru ca traieste inca in recluziune si tara incearca sa-l uite. Apartine trecutului, dar umbra lui continua sa provoace durere.) De ce era atat de temut? De ce era admirat? Nu l-am cunoscut personal si n-am trait in Chile in cea mai mare parte a guvernarii sale, drept care nu ma pot pronunta decat asupra faptelor sale si despre ce au scris altii despre el. Presupun ca pentru a-l intelege trebuie sa citesti romane ca Sarbatoarea tapului de Mario Vargas Llosa si Toamna patriarhului de Gabriel Garcia Marquez, pentru ca avea multe in comun cu figura tipica a unui caudillo latino-american, atat de bine descrisa de acesti autori. Era un om aspru, rece, alunecos si autoritar, lipsit de scrupule si de simtul lealitatii, doar fata de Armata ca institutie, nu si fata de tovarasii lui de arme, pe care i-a asasinat cand i-a venit bine, de exemplu pe generalul Carlos Prats si altii. Se credea alesul lui Dumnezeu si al istoriei pentru a salva patria. Ii placeau decoratiile si fastul militar; era egomaniac, a creat pana si o fundatie care-i purta numele, menita a-i proslavi si pastra imaginea. Era viclean si neincrezator, avea purtari prietenesti si reusea sa fie simpatic. Admirat de unii, urat de altii, temut de toti, e posibil sa fi fost personajul cu cea mai mare putere din istoria noastra si pe perioada cea mai lunga.

Chile in inima in Chile se evita sa se vorbeasca despre trecut. Generatiile mai tinere cred ca lumea a inceput cu ei, ce-a fost inainte nu intereseaza. Iar la ceilalti mi se pare ca decelez un soi de rusine colectiva pentru cele petrecute in timpul dictaturii, cam la fel cum s-o fi simtit Germania dupa Hitler. Tineri si batrani incearca sa evite conflictul. Nimeni n-are chef sa se ambaleze in discutii care ar putea invrajbi si mai mult lumea. Pe de alta parte, marea majoritate e prea preocupata sa ajunga la sfarsitul lunii cu un salariu care n-ajunge si sa-si vada tacuta de treaba, ca sa-si pastreze locul de munca, ca sa se mai ocupe si de politica. Se presupune ca daca cercetezi prea mult trecutul „destabilizezi” democratia si ii provoci pe militari, temere nefondata, caci democratia s-a consolidat in ultimii ani, adica dupa 1989, iar militarii si-au pierdut prestigiul, in plus, vremea pudurilor militare a trecut. In ciuda problemelor multiple – saracie, inegalitate, crima, droguri, gherila – America Latina a optat pentru democratie si Statele Unite incep sa priceapa ca politica lor de a sprijini tiraniile nu rezolva nici o problema, doar creeaza altele.

Lovitura militara n-a aparut din senin; fortele care au sprijinit dictatura erau acolo, dar nu ne daduseram seama. Anumite defecte ale chilienilor care inainte statusera ascunse au tasnit la suprafata in toata splendoarea lor in acea perioada. Nu e posibil ca de pe o zi pe alta sa se organizeze represiunea la o scara atat de vasta fara ca tendinta totalitara sa fi existat intr-un sector al societatii; dupa cum se vede, nu eram atat de democrati precum credeam. In ce-l priveste, guvernul lui Salvador Allende nu era atat de inocent cum imi place sa mi-l inchipui; au existat si atunci prostie, coruptie, ingamfare. In viata reala, eroii si ticalosii se cam confunda, dar va asigur ca in timpul guvernarilor democratice, inclusiv pe timpul Unitatii Populare, nu s-a pomenit cruzimea pe care natiunea a patimit-o de fiecare data cand au intervenit militarii.

Ca mii de alte familii chiliene, Miguel si cu mine am plecat impreuna cu copiii pentru ca nu voiam sa traim intr-o dictatura. Era in 1975. Tara aleasa pentru a emigra a fost Venezuela, una din ultimele democratii ramase in America Latina cea scuturata de puciuri militare si una din putinele care ne dadea viza si permis de munca. Spune Neruda:

Cum pot trai atat de departe de ce-am iubit, de ce iubesc? De anotimpurile invaluite in abur si fum rece?

(Curios, lucrul de care mi-a fost cel mai dor in anii aceia de exil voluntar au fost anotimpurile din tara mea. In verdele etern al tropicului m-am simtit profund straina.) in anii saptezeci, Venezuela traia apogeul bogatiei petrolului: aurul negru tasnea din pamant ca un rau nesecat. Totul parea usor, cu un minimum de munca si cu relatii potrivite oamenii traiau mai bine decat oriunde; banii curgeau garla si erau cheltuiti fara rusine intr-o petrecere interminabila: era poporul care consuma cea mai multa sampanie din lume. Pe noi, care trecuseram prin criza economica a guvernului Unitatii Populare, cand hartia igienica era un lux, si care fugiseram de o represiune teribila, Venezuela ne-a paralizat de uimire. Eram incapabili sa ne potrivim trandaviei, risipei si libertatii acestei tari. Noi, chilienii, cei atat de seriosi, de sobri, prudenti si iubitori de regulamente si legalitate, nu intelegeam veselia dezlantuita si nici indisciplina. Obisnuiti cu eufemismele, sinceritatea ne jignea. Eram cateva mii si in curand ni s-au alaturat cei care fugeau de „razboiul murdar” din Argentina si Uruguay. Unii purtau urme recente ale captivitatii, cu totii aveau o infatisare de oameni infranti.

Miguel a gasit de lucru intr-o provincie din interiorul tarii, eu am ramas in Caracas cu copiii care ma implorau zilnic sa ne intoarcem in Chile, unde-si lasasera bunicii, prietenii, scoala, adica tot ce cunosteau. Despartirea de sotul meu a fost fatala, cred ca a fost inceputul sfarsitului nostru ca mariaj. Nu eram o exceptie, majoritatea casniciilor plecate din Chile au terminat prin a se destrama. Departe de pamant si de familie, cuplul se pomeneste singur, dezgolit si vulnerabil, fara presiunea familiei, carjele sociale si rutina care-l sustin in mediul sau. Circumstantele nu ajuta deloc: oboseala, teama, nesiguranta, saracie si confuzie; iar daca sunt despartiti si geografic, ca in cazul nostru, pronosticul e sumbru. Daca n-au noroc si legatura nu e foarte puternica, dragostea moare.

N-am reusit sa ma angajez ca ziarista. Ceea ce facusem in Chile nu era de mare ajutor, in parte si pentru ca exilatii obisnuiau sa-si umfle pregatirea si nu mai erau crezuti; erau falsi doctori care abia terminasera liceul si medici adevarati care ajungeau soferi de taxi. Eu nu cunosteam pe nimeni, iar acolo, ca in toata America Latina, daca n-ai relatii nu faci nimic. A trebuit sa-mi castig painea cu munci nesemnificative, nici nu merita sa povestesc. Nu intelegeam temperamentul venezuelenilor, confundam profundul lor simt egalitarist cu manierele proaste, generozitatea lor cu pedanteria, emotivitatea lor cu lipsa de maturitate. Veneam dintr-o tara in care violenta se institutionalizase, cu toate astea eram socata de rapiditatea cu care isi pierdeau controlul si sareau la bataie. (intr-o seara, la cinema, o cucoana a scos pistolul din geanta pentru ca ma asezasem din greseala pe locul ei.) Nu le stiam obiceiurile; de exemplu, ca nu spun aproape niciodata „nu”, considerand ca e prea grosolan, preferand sa spuna „veniti maine”. Plecam sa caut de lucru, eram intervievata foarte amabil, mi se oferea cafea, mi se strangea mana cu fermitate si mi se spunea „veniti maine”. A doua zi reveneam si lucrurile se repetau. Pana la urma ma dadeam batuta. Simteam ca esuasem in viata: aveam treizeci si cinci de ani si credeam ca nu-mi mai ramanea nimic, decat sa imbatranesc si sa mor de plictiseala. Amintindu-mi acum de perioada aceea imi dau seama ca oportunitati erau, dar nu le vazusem: eram incapabila sa dansez dupa ritmul celorlalti, aveam orbul gainilor si eram tematoare. In loc sa fac un efort ca sa inteleg si sa cunosc tara care ma primise atat de generos, eram obsedata sa ma intorc in Chile. Comparand acea experienta a exilului cu conditia mea actuala de emigranta, constat cat de diferita e starea de spirit. In primul caz, omul pleaca cu forta, ori fugind ori fiind expulzat, si se simte ca o victima careia i s-a furat jumatate din viata; in al doilea caz, omul pleaca in aventura, prin propria sa decizie, simtindu-se stapan pe soarta sa. Exilatul priveste spre trecut si-si linge ranile; emigrantul priveste spre viitor, gata sa profite de sansele care i se ofera.

La Caracas, noi chilienii ne intalneam ca sa ascultam discuri de Violeta Parra si Victor Jara, sa schimbam intre noi postere cu Allende si cu Che Guevara si sa repetam de mii de ori zvonurile din patria indepartata. De fiecare data maneam empanadas; a ajuns sa-mi fie sila de ele, nici acum nu mai pot sa le mananc. In fiecare zi soseau alti compatrioti cu relatari teribile si asigurandu-ne ca dictatura era pe punctul sa pice, dar treceau luni si parea tot mai puternica, in ciuda protestelor din interior si a uriasei miscari de solidaritate internationala. Nimeni nu mai confunda Chile cu China, nimeni nu ne mai intreba de ce nu purtam palarii cu ananas; figura lui Salvador Allende si evenimentele politice asezasera tara pe harta. Circula o fotografie, devenita celebra, cu junta militara si Pinochet in mijloc, cu bratele incrucisate, ochelari de soare si falca de buldog, un adevarat cliseu al tiranului latino-american. Cenzura stricta a presei a facut ca majoritatea chilienilor ramasi in tara sa nu aiba habar de existenta acelei miscari de solidaritate. Traisem un an si jumatate sub cenzura si nu stiam ca afara numele Allende devenise un simbol: iesind din Chile, am fost uimita de respectul plin de reverenta pe care-l producea numele meu. Din pacate, consideratia nu m-a ajutat sa gasesc un loc de munca de care aveam atata nevoie.

De la Caracas ii scriam bunicului, de la care nu avusesem curajul sa-mi iau ramas-bun, caci n-as fi putut sa-i explic motivele care ma faceau sa fug fara sa admit ca nu-i ascultasem sfaturile de a nu ma vari in necazuri. In scrisori ii pictam viata noastra in culori trandafirii, dar nu trebuia sa fii deosebit de perspicace pentru a ghici nelinistea printre randuri si cred ca bunicul a dedus adevarul. Curand, corespondenta a devenit nostalgie pura, exercitiu rabdator de rememorare a trecutului si a pamantului pe care-l parasisem. Am reinceput sa-l citesc pe Neruda si il citam in scrisorile mele catre bunicul, uneori el imi raspundea cu versuri din alti poeti, mai vechi.

N-are sens sa ma intind prea mult asupra acelor ani, sa vorbesc de lucrurile bune si rele care mi s-au intamplat, de pilda amoruri nereusite, eforturi si dureri – le-am povestit mai devreme. Ajunge sa spun ca mi s-a accentuat sentimentul de singuratate si acela de a fi o straina eterna pe care-l aveam din copilarie. Eram debransata de la realitate, scufundata intr-o lume imaginara, in timp ce alaturi de mine copiii imi cresteau si casnicia mi se ducea de rapa. Incercam sa scriu, dar nu faceam decat sa ma invartesc la infinit in jurul acelorasi idei. Noaptea, dupa ce familia se ducea la culcare, ma inchideam in bucatarie si tacaneam cu orele tastele masinii Undenoood, umpland pagini intregi cu aceleasi fraze, dupa care le faceam bucatele, ca Jack Nicholson in thrillerul ala care a dat cosmaruri lumii, Shining. N-a ramas nimic de pe urma acelor eforturi, doar hartie rupta. Si asa au trecut sapte ani.

Pe 8 ianuarie 1981 am inceput alta scrisoare pentru bunicul meu, care pe atunci avea aproape o suta de ani si era pe moarte. De la prima fraza am stiut ca nu era o scrisoare ca toate celelalte si ca poate nu avea sa ajunga nicicand in mainile destinatarului. Scriam ca sa-mi descarc teama: batranul acela, depozitarul amintirilor mele, era pe punctul de a parasi aceasta lume. Fara el, care era ancora mea in tara copilariei mele, exilul parea definitiv. Am scris deci despre Chile si despre familia de demult. Aveam material cu asupra de masura din sutele de povesti pe care le auzisem ani in sir din gura lui: supermasculii fondatori ai stirpei noastre; bunica mea care deplasa zaharnita doar prin energie spirituala; matusa Rosa, care a murit la sfarsitul secolului al XlX-lea, a carei fantoma venea noaptea sa cante la pian; unchiul care a vrut sa traverseze Anzii intr-un dirijabil – si atatea alte personaje ce nu trebuiau date uitarii. Cand le povesteam copiilor mei lucrurile acestea, ei se uitau la mine cu mila si-apoi isi ridicau ochii spre tavan. Dupa ce plansesera in nestire ca voiau inapoi acasa, Paula si Nicolas se aclimatizasera in fine in Venezuela si nu mai voiau sa auda de Chile, cu atat mai putin de rudele lor trasnite. Nici nu mai luau parte la discutiile nostalgice ale exilatilor, la incercarile esuate de a gati feluri chiliene cu ingrediente caraibiene si nici la jalnicele aniversari ale sarbatorii noastre nationale pe care le improvizam in Venezuela. Copiii mei se rusinau de conditia lor de straini.

Curand am pierdut directia acelei scrisori ciudate, dar am continuat sa scriu fara pauza timp de un an intreg, la capatul caruia bunicul murise, iar eu aveam pe masa din bucatarie primul meu roman, Casa spiritelor. Daca mi s-ar fi cerut atunci sa-l definesc, as fi spus ca era o incercare de a-mi redobandi tara pierduta, de a-i aduna laolalta pe cei raspanditi, de a reinvia mortii si a pastra amintirile care incepeau sa se stearga in vartejul exilului. Nu pretindeam putin lucru. Acum ofer o explicatie mai simpla: muream de pofta sa spun povestea.

Am o imagine romantica a unui Chile incremenit la inceputul deceniului al saptelea. Ani in sir am crezut ca, atunci cand va reveni democratia, totul avea sa fie ca inainte, dar si imaginea asta incremenita era o iluzie. Poate ca locul de care mi-e dor n-a existat niciodata. Cand vin in vizita trebuie sa confrunt tara reala cu imaginea sentimentala pe care am purtat-o cu mine timp de douazeci si cinci de ani. Pentru ca am trait atata vreme in strainatate, tind sa exagerez virtutile si sa uit trasaturile dezagreabile ale caracterului national. Sa uit de clasismul si de ipocrizia clasei de sus, sa uit cat de conservatoare si machista e cea mai mare parte a societatii, sa uit autoritatea zdrobitoare a Bisericii Catolice. Ma inspaimanta ranchiuna si violenta pe care le produce inegalitatea, dar in acelasi timp ma induioseaza aspectele bune, care n-au disparut in pofida celor petrecute, de pilda familiaritatea directa a relatiilor noastre, felul dragastos in care ne dam binete sarutandu-ne, umorul sucit care ma face sa rad intotdeauna, prietenia, speranta, simplitatea, solidaritatea in nefericire, simpatia, curajul neimblanzit al mamelor, rabdarea celor sarmani. Am construit imaginea tarii mele ca pe un puzzle, alegand acele piese care se potrivesc scopului meu si ignorandu-le pe celelalte. Chilele meu e poetic si saracut, drept care dau de o parte evidentele acestei societati moderne si materialiste, in care valoarea personala se masoara prin bogatia dobandita corect sau incorect, si ma incapatanez sa vad peste tot semne ale tarii mele de atunci. Mi-am mai creat o versiune a mea insami ca persoana fara nationalitate, sau mai bine zis, cu mai multe nationalitati. Nu tin de un teritoriu, ci de mai multe, sau poate doar de acela in care se petrece fictiunea pe care o scriu. N-am pretentia sa stiu cat sunt fapte adevarate si cate le-am inventat, pentru ca sarcina de a trasa o linie de demarcatie ma depaseste. Nepoata mea Andreea a scris odata o compunere pentru scoala in care a spus: „imi placea imaginatia bunica-mii.” Am intrebat-o la ce se referea si mi-a raspuns fara sa stea pe ganduri: „Tu iti amintesti niste lucruri care nu s-au intamplat niciodata.” Dar nu facem toti asa? Se spune ca procesul cerebral al imaginatiei si acela al amintirii sunt atat de asemanatoare incat devin inseparabile. Cine poate defini realitatea? Oare nu totul este subiectiv? Daca noi doi asistam la acelasi eveniment, ni-l vom aminti si-l vom povesti in feluri diferite. Daca-i auzi pe fratii mei povestind despre copilaria noastra, ai impresia ca fiecare a trait pe alta planeta. Memoria e conditionata de emotie; ne amintim mai mult si mai bine lucrurile care ne-au emotionat, cum ar fi bucuria unei nasteri, placerea unei nopti de amor, durerea unei morti apropiate, trauma unei rani. Cand ne povestim trecutul ne referim la momentele acute-bune sau rele – si omitem imensa zona cenusie a fiecarei zile.

Daca n-as fi calatorit niciodata, daca as fi ramas ancorata si in siguranta in mijlocul familiei, daca as fi acceptat vederile si regulile bunicului, mi-ar fi fost imposibil sa-mi recreez sau sa-mi infrumusetez propria existenta: aceasta ar fi fost definita de altii, iar eu n-as fi decat o veriga in plus din lungul lant al familiei. Tot schimbandti-mi locul, am fost obligata sa-mi reajustez de cateva ori destinul si am facut-o aproape fara a-mi da seama, zapacita, pentru ca eram mult prea ocupata sa supravietuiesc. Aproape fiecare viata seamana cu oricare alta si poate fi povestita pe tonul cu care citesti cartea de telefon, cu exceptia cazurilor cand cineva se hotaraste sa-i puna accente si culoare. In ce ma priveste, am incercat sa cizelez niste amanunte si sa-mi creez legenda mea privata, astfel ca atunci cand ma voi afla intr-o clinica de geriatrie asteptand moartea, sa am material cu care sa-i distrez pe ceilalti batranei senili.

Prima carte am scris-o tacanind la masina fara nici un plan, asa cum o scriu si pe asta. Mi-a fost necesar un minim de studiu, pentru ca o aveam toata inauntru, nu in cap, ci undeva in piept, unde ma apasa ca o sufocare permanenta. Am povestit despre orasul Santiago din vremea tineretii bunicului de parca m-as fi nascut atunci; stiam precis cum se aprinde un felinar cu gaz aerian inainte de aparitia electricitatii in oras, tot asa cum cunosteam soarta a sute de prizonieri din Chile in chiar clipele acelea. Am scris in transa, de parca mi-ar fi dictat cineva, privilegiu pe care l-am atribuit fantomei bunica-mii, care imi sufla totul la ureche. O singura data am mai primit acest dar de a scrie o carte dictata parca din alta dimensiune, atunci cand am scris, in 1993, Paula. Atunci precis a fost vorba de ajutorul spiritului binefacator al fiicei mele. Si de fapt cine sunt aceste spirite care traiesc cu mine? Nu le-am vazut plutind pe culoare invaluite in cearsafuri, nu e nici pe departe vorba de ceva atat de interesant. Nu sunt decat amintirile care ma asalteaza si care dobandesc o consistenta materiala. Lucru ce mi se intampla cu oamenii si chiar cu Chile, aceasta tara mitica, atat de dorita incat a ajuns sa inlocuiasca tara cea adevarata. Aceasta tara din capul meu, cum zic nepotii mei, este o scena pe care asez si scot dupa plac obiecte, personaje si situatii. Doar peisajul ramane adevarat si imuabil; in maiestuosul peisaj chilian nu ma simt straina. Ma cam nelinisteste tendinta asta de a transforma realitatea, de a inventa memoria, nu stiu pana unde ma poate duce. Mi se intampla oare la fel si cu oamenii? Daca ar fi sa-i revad pentru o clipa doar pe bunicii mei si pe fata mea, i-as recunoaste oare? Pesemne ca nu, pentru ca tot cautand sa-i pastrez in viata, amintindu-mi de ei in cele mai mici amanunte, i-am schimbat si i-am impodobit cu niste calitati pe care poate nici nu le aveau; le-am atribuit un destin mult mai complex decat cel pe care l-au trait. Oricum, am avut noroc, pentru ca scrisoarea aceea catre bunicul meu muribund m-a salvat de la disperare. Datorita ei am gasit un glas si o modalitate de a invinge uitarea, care este blestemul ratacitorilor ca mine. In fata mea s-a deschis drumul fara intoarcere al literaturii, drum pe care m-am silit sa merg in ultimii douazeci de ani si pe care intentionez sa-l urmez atata timp cat ma vor suporta rabdatorii mei cititori.

Cu toate ca acel prim roman mi-a dat o patrie fictiva, eu continuam sa tanjesc dupa cealalta, cea lasata in urma. Guvernul militar din Chile se intarise precum o stanca si Pinochet domnea cu putere absoluta. Politica economica a celor numiti Chicago boys, adica economistii discipoli ai lui Milton Freedman, fusese impusa cu forta, caci altminteri ar fi fost imposibil. Intreprinzatorii se bucurau de privilegii enorme, muncitorii isi pierdusera majoritatea drepturilor. Cei care traiam in strainatate ne gandeam ca dictatura era inamovibila, dar in tara crestea o opozitie curajoasa, care in cele din urma avea sa recupereze democratia pierduta. Pentru asta a fost nevoie sa se renunte la nesfarsitele ranchiune si pizme de partid si acestea sa se uneasca in asa-numita „Concertacion”, dar asta s-a intamplat de-abia dupa sapte ani. In 1981 putini erau cei care-si imaginau asemenea posibilitate.

Pana atunci, viata mea la Caracas, unde am stal/. Cec ani, se scursese in deplin anonimat, dupa aceea cartile melc au atras cumva atentia. Am renuntat pana la urma la liceul unde lucram si am plonjat in incertitudinea literaturii. Aveam in cap alt roman, de data asta situat undeva in Caraibe; credeam ca terminasem cu Chile si ca era timpul sa revin cu picioarele pe pamantul care, incet-incet, devenea patria mea adoptiva. Inainte de a incepe Eva Luna, a trebuit sa fac o documentare serioasa. Pentru a descrie cum miroase un mango si cum arata un palmier, trebuia sa ma duc la piata sa miros fructul si-apoi sa vad arborii, lucru inutil in cazul unei piersici sau al unei salcii din tara mea. Chile este un loc pe care il port in mine atat de adanc, incat am impresia ca il stiu pe dinafara, dar daca scriu despre alte locuri trebuie sa le studiez.

In Venezuela, taram splendid cu barbati pozitivi si femei frumoase, m-am eliberat in fine de disciplina inculcata in scolile englezesti, de rigoarea bunicului, de modestia chiliana si de ultimele vestigii ale formalitatii pe care mi-o daduse faptul de a fi crescut intr-o familie de diplomati. A fost prima data ca m-am simtit bine in pielea mea si nu m-a mai interesat parerea celorlalti. Intre timp, casnicia mea se deteriorase iremediabil, iar dupa ce copiii au zburat din cuib si s-au dus la universitate motivele de a ramane impreuna n-au mai stat in picioare. Am divortat de Miguel in termeni amicali. Am fost atat de usurati de hotararea noastra, incat la despartire ne-am facut plecaciuni japoneze minute in sir. Eu aveam patruzeci si cinci de ani, dar n-aratam rau pentru varsta mea, cel putin asa credeam, pana cand maica-mea, optimista de ea, m-a avertizat c-am sa-mi petrec restul vietii singura. Totusi, dupa trei luni, in timpul unui lung turneu de promovare in Statele Unite, l-am cunoscut pe William Gordon, barbatul care mi-era scris in destin, cum ar fi zis bunica mea clarvazatoare.

Tara din capul meu inainte sa ma intrebi cum se face ca o stangista cu numele pe care-l am a ales sa traiasca in imperiul yankeu, trebuie sa-ti spun ca asta n-a fost rezultatul unui plan, nici pe departe. Ca aproape toate lucrurile esentiale din viata mea, s-a petrecut intamplator. Daca Willie ar fi locuit in Noua Guinee, precis ca acum as fi acolo si-as purta pene. Presupun ca exista oameni care-si planifica viata, dar in ce ma priveste am incetat de mult cu treaba asta, fiindca nu-mi reuseste niciodata. Cam o data la zece ani privesc in urma si vad harta calatoriei mele, daca se poate numi harta: seamana mai curand cu o farfurie plina cu taitei. Daca traim destul de mult si privim in urma, e limpede ca nu facem decat sa ne invartim in cerc. Ideea de a ma instala in State nu mi-a trecut niciodata prin minte, eram convinsa ca CIA provocase puciul militar din Chile doar ca sa-mi distruga mie viata. Cu varsta, am devenit mai modesta. Singurul motiv care m-a facut sa ma alatur milioanelor de imigranti care umbla dupa American dream a fost viata luxoasa la prima vedere.

Cand am aparut eu, Willie avea in spate doua divorturi si un rozariu de amoruri de care abia de-si mai amintea, era de opt ani singur, viata lui era un dezastru si continua s-o astepte pe blonda inalta a visurilor sale. De cum s-a uitat in jos si m-a zarit prin modelul covorului, l-am informat ca in tinerete fusesem o blonda inalta, chestie cu care i-am captat atentia. Ce m-a atras la el? Am ghicit ca era un om puternic, din cei care cad in genunchi, dar se ridica imediat. Era altfel decat chilianul obisnuit: nu se plangea, nu dadea vina pe altii pentru problemele lui, isi asuma karma, nu cauta o mamica si era limpede ca n-avea nevoie de o gheisa care sa-i aduca micul dejun la pat si sa-i aseze seara hainele pentru a doua zi pe scaun. Nu avea scoala spartana, ca bunicul meu, caci era clar ca se bucura de viata, dar avea aceeasi soliditate stoica. In plus, calatorise mult, ceea ce ne atrage pe noi, chilienii, oameni insulari. La douazeci de ani facuse ocolul lumii cu autostopul si dormind prin cimitire, locuri foarte sigure, dupa cum mi-a spus: nimeni nu intra acolo noaptea. Cunoscuse mai multe culturi, avea o minte deschisa, era tolerant si curios. Ca sa nu mai zic ca vorbea spaniola cu accent de bandit mexican si avea tatuaje. In Chile doar delicventii se tatueaza, asa ca mi s-a parut foarte sexy. Stia sa comande mancare in franceza, italiana si portugheza, balmajea cateva cuvinte in rusa, in tagalo, in japoneza si mandarina. Dupa niste ani, am descoperit ca le inventa, dar era prea tarziu. Ba chiar era in stare sa vorbeasca engleza, in masura in care un american reuseste sa domine limba lui Shakespeare.

Am stat impreuna cateva zile, dupa care a trebuit sa-mi continui turneul, dar cand acesta s-a terminat am decis sa ma intorc la San Francisco pentru o saptamana, sa vad daca reusesc sa mi-l scot din cap. O atitudine foarte chiliana, orice compatrioata de-a mea ar fi facut la fel. Noi dam dovada de o hotarare feroce in doua cazuri: cand trebuie sa ne aparam copiii si cand e vorba sa punem gheara pe un barbat. Avem instinctul cuibului extrem de dezvoltat, nu ne multumim cu o aventura, vrem sa formam un camin si, daca se poate, sa facem si copii, ce oroare! Vazandu-ma aparand la el acasa neinvitata, Willie a incercat sa scape, panicat, dar nu e un adversar serios pentru mine. I-am pus piedica si l-am placat ca la rugbi. Pana la urma a recunoscut, cam fara voie, ca eu ma apropiam cel mai mult de tipul blondei inalte si ne-am casatorit. Era anul 1987.

Ca sa raman cu Willie eram dispusa sa renunt la multe, dar nu la copiii mei si la scris, drept care imediat ce mi-au iesit actele de rezidenta am inceput procesul mutarii Paulei si lui Nicolas in California. Intre timp, ma indragostisem de San Francisco, un oras vesel, tolerant, deschis, cosmopolit, atat de diferit de Santiago! San Francisco a fost intemeiat de aventurieri, prostituate, comercianti si predicatori ajunsi aici in 1849, atrasi de febra aurului. Am vrut sa scriu despre acea perioada nemaipomenita de lacomie, violenta, eroism si cucerire, perfecta pentru un roman. La jumatatea secolului al XlX-lea, drumul cel mai sigur pentru a merge in California venind de pe coasta de rasarit a Statelor Unite sau din Europa trecea prin Chile. Vapoarele traversau stramtoarea lui Magellan sau inconjurau Capul Horn. Erau odisei periculoase, dar si mai rau era sa traversezi continentul nord-american in diligenta sau jungla infestata cu malarie a istmului Panama. Chilienii au aflat ca se gasea aur inainte ca vestea sa se raspandeasca in Statele Unite si-au navalit in masa, pentru ca au o lunga traditie minereasca si le place aventura. Avem si un nume pentru nebunia asta a noastra de a bate drumurile: zicem ca suntem „amusinatori”, pentru ca mergem precum cainii care miros o urma, fara un tel precis. Simtim nevoia sa fugim, dar de cum trecem cordiliera incepem sa ne topim de dor si pana la urma ne intoarcem. Suntem calatori buni si emigranti prosti: nostalgia ne calca pe urme.

Familia si viata lui Willie erau haotice, dar in loc s-o rup la goana, cum ar fi facut orice persoana rezonabila, eu m-am aruncat cu capul inainte si in stil chilian, precum soldatii care au cucerit pintenul de stanca de la Arica in secolul al XlX-lea. Eram decisa sa-mi cuceresc locul in California si in inima acestui barbat, cu orice pret. In Statele Unite toti, cu exceptia copiilor, descind din oameni care au venit din alte locuri, cazul meu n-avea nimic special. Secolul al XX-lea a fost secolul emigrantilor si refugiatilor, niciodata pana atunci lumea nu asistase la deplasarea masiva a atator oameni care fugeau de violenta sau de saracie. Familia mea si cu mine suntem parte a acestei diaspore; nu e atat de rau precum pare. Stiam ca n-aveam sa ma integrez complet, eram cam batrana pentru a ma topi in faimosul creuzet yankeu: am aspect de chiliana; visez, gatesc, fac amor si scriu in spaniola; majoritatea cartilor mele au o aroma latino-americana neindoielnica. Eram convinsa ca nu voi ajunge sa ma simt californiana – nici nu pretindeam asta – aspiram, cel mult, sa obtin un carnet de conducere si sa invat destula engleza ca sa pot cere de mancare la restaurant. Nu banuiam ca aveam sa obtin mult mai mult.

Mi-a luat niste ani sa ma adaptez in California, dar procesul a fost amuzant. M-a ajutat mult faptul ca am scris o carte despre viata lui Wilie, El plan infinito, pentru ca m-a obligat sa strabat California si sa-i studiez istoria. Tin minte ca la inceput eram jignita de felul direct in care vorbesc los gringos, pana am priceput ca de fapt majoritatea dintre ei sunt politicosi si plini de condescendenta. Ma uluia hedonismul lor, dar ambianta m-a molipsit si am sfarsit prin a ma balaci intr-un jacuzzi inconjurata de lumanari parfumate, in timp ce bunicul se rasucea pesemne in mormant vazand atata desfranare. M-am integrat intr-o asemenea masura in cultura californiana, incat practic meditatia si merg la psihanalist, desi trisez mereu: in timpul meditatiei inventez povesti ca sa nu ma plictisesc, la ora de terapie inventez altele ca sa nu se plictiseasca psihiatrul. M-am acomodat ritmurilor acestui loc extraordinar, am locuri preferate unde-mi pierd timpul rasfoind carti, plimbandu-ma si trancanind cu prietenii; imi plac rutinele mele, anotimpurile, stejarii mari din jurul casei, aroma cestii de ceai, prelunga lamentatie nocturna a sirenei care anunta vapoarele din golf ca e ceata. Astept nerabdatoare curcanul de Thanksgiving Day si splendoarea kitsch a Craciunului. Particip chiar si la picnicul obligatoriu de la 4 iulie. Apropo, e ceva foarte eficient acest picnic, ca totul de pe aici: conduci masina in viteza, te instalezi la locul rezervat dinainte, asezi cosurile, inghiti mancarea, bati un pic mingea si repede acasa ca sa eviti traficul de varf. In Chile, un astfel de proiect ne-ar lua trei zile.

Americanii au un simt special al timpului: n-au deloc rabdare, totul trebuie sa fie rapid, chiar mancarea si sexul, pe care restul lumii le trateaza ceremonios. Au inventat doi termeni intraductibili: snack si quickie, ce desemneaza mancatul in picioare si amorul la iuteala Adesea tot in picioare. Cartile cele mai populare sunt manualele: cum sa devii milionar in zece lectii usoare, cum sa dai jos cinci kilograme intr-o saptamana, cum sa-ti revii dupa divort etc. Lumea umbla tot timpul dupa trucuri si scurtaturi ca sa scape de tot felul de chestii dezagreabile: uratenie, batranete, grasime, boala, saracie si esec in orice domeniu.

Nu inceteaza sa ma socheze fascinatia acestui popor pentru violenta. Pot spune ca am trait vremuri interesante, am vazut revolutii, razboi si crima urbana, ca sa nu mai vorbesc de brutalitatile loviturii militare din Chile. Casa noastra din Caracas a fost calcata de hoti de saptesprezece ori; ne-au furat aproape tot, de la un deschizator de conserve pana la trei automobile, doua luate de pe strada, al treilea dupa ce-au daramat usa garajului. Bine ca niciunul n-avea intentii rele, ba o data ne-au lasat si un bilet de multumire pe usa frigiderului. In comparatie cu alte locuri de pe pamant, unde un copil poate calca pe o mina in timp ce merge la scoala si sa ramana fara picioare, Statele Unite sunt sigure ca o manastire, dar cultura e dependenta de violenta. O dovedesc sporturile, jocurile, arta; ce sa mai spun de cinema, e groaznic. Americanii nu vor violenta in viata lor, dar simt nevoia s-o experimenteze prin ricoseu, ii incanta razboiul, cu conditia sa nu fie la ei acasa.

Rasismul, in schimb, nu m-a socat, desi Willie sustine ca ar fi problema cea mai grava din tara, pentru ca am suportat timp de patruzeci si cinci de ani sistemul de clase din America Latina, unde saracii si populatia metisa, africana sau indigena traiesc inexorabil segregati, ca si cum asta ar fi lucrul cel mai normal de pe lume. Cel putin in State exista constiinta conflictului si majoritatea americanilor lupta aproape tot timpul impotriva rasismului.

Cand vine in vizita in Chile, Willie e obiectul curiozitatii amicilor mei si copiilor de pe strada, din cauza aspectului evident de strain, pe care il accentueaza cu o palarie australiana si niste cizme de cowboy. Ii place tara mea, zice ca seamana cu California de acum patruzeci de ani, dar se simte strain, asa cum ma simt si eu in Statele Unite, inteleg limba, nu si „cheile” ei, cifrul. Cand ne vedem cu prietenii, particip putin la conversatie pentru ca nu cunosc evenimentele sau oamenii despre care se vorbeste, in tinerete nu am vazut aceleasi filme, n-am dansat dupa chitara epileptica a lui Elvis, n-am fumat marijuana si nici n-am iesit sa protestez impotriva razboiului din Vietnam. Nu pricep bancurile politice, fiindca nu vad mare diferenta intre democrati si republicani. Iti dai seama cat de straina sunt, daca nici macar n-am luat parte la fascinatia nationala pentru scandalul amoros al presedintelui Clinton: dupa ce-am vazut de paisprezece ori la televizor chiloteii domnisoarei Lewinsky, mi-am pierdut orice interes. Si baseball-ul e un mister pentru mine; nu pricep neam pasiunea pe care o poate trezi un grup de grasi asteptand o minge care nu mai vine niciodata. Nu ma potrivesc nici din punct de vedere social: port matase in timp ce restul populatiei merge in tenisi, cer bif tec pe cand ceilalti au cazut in cap dupa tofu si ceai verde.

Ceea ce apreciez cel mai mult la conditia mea de emigrant este fantastica senzatie de libertate. Eu provin dintr-o cultura traditionala, dintr-o societate inchisa, in care fiecare poarta inca de la nastere karma stramosilor si in care ne simtim vesnic observati, judecati, paziti. Onoarea patata nu se spala niciodata. Daca un plod fura niste creioane colorate la gradinita, ramane marcat pentru toata viata, in schimb, in State trecutul n-are importanta, nimeni nu te intreaba de nume, fiul unui asasin poate ajunge presedinte Cu conditia sa fie alb. Poti sa comiti greseli, fiindca alte ocazii gasesti din plin, ajunge sa pleci in alt stat si s-o iei de la inceput; spatiile sunt atat de vaste, incat soselele nu se termina niciodata.

La inceput, condamnat sa traiasca cu mine, Willie era tot atat de incomodat de ideile si obiceiurile mele chiliene pe cat eram eu de ale lui. Existau probleme majore: eu incercam sa-mi impun demodatele mele norme de convietuire fata de copiii lui, el n-avea nici cea mai mica idee despre romantism; si probleme minore: eu habar n-am sa manuiesc aparatele electrocasnice, iar el sforaie. Treptat, le-am depasit. Poate ca o casnicie asta inseamna, nimic mai mult: sa fii flexibil. Ca emigranta, am incercat sa-mi pastrez virtutile chiliene care-mi plac si sa renunt la prejudecatile care ma faceau sa ma simt ca intr-o camasa de forta. Am acceptat tara asta. Ca sa iubesti un loc trebuie sa participi la viata comunitatii si sa dai ceva pentru multele lucruri primite; cred ca am reusit. Admir multe lucruri in Statele Unite, altele doresc sa le schimb, dar nu se-ntampla trie reu asa? O tara, ca si un sot, e tot timpul susceptibila de ameliorare.

La un an dupa ce m-am mutat in California, in 1988, situatia din Chile s-a schimbat pentru ca Pinochet a pierdut plebiscitul si tara s-a pregatit sa reinstaureze democratia. Atunci m-am intors. Tematoare, pentru ca nu stiam ce voi gasi, si aproape ca n-am recunoscut orasul Santiago si oamenii, totul se schimbase in anii astia. Orasul era plin de parcuri si de cladiri moderne, era invadat de masini si comert, era energic, accelerat si progresist; persistau insa obiceiuri feudale, de exemplu servitoarele cu sorturi albastre care plimbau batranei prin cartierul de sus si cersetorii la fiecare semafor. Chilienii se purtau prudent, respectau ierarhiile si se imbracau intr-un stil conservator, barbatii purtand cravata si femeile fusta, iar in multe birouri guvernamentale si in societati private functionarii erau in uniforma, te puteai crede intr-un avion. Mi-am dat seama ca pentru multi dintre cei ramasi in Chile si care au trait vremuri grele, noi, cei care plecaseram eram considerati tradatori; ei credeau ca in strainatate viata era mai usoara. Si invers, sunt exilati care ii acuza pe cei ramasi de colaborare cu dictatura.

Candidatul gruparii Concertacion, Patricio Aylwin, castigase alegerile cu o marja foarte mica, prezenta militarilor continua sa fie coplesitoare, oamenii erau inca speriati. Presa continua sa fie cenzurata; ziaristii care mi-au luat interviuri, obisnuiti sa fie prudenti, imi puneau intrebari naive si prevazatoare, dupa care nu publicau raspunsurile mele. Dictatura facuse tot posibilul pentru a sterge istoria recenta si numele lui Salvador Allende. In avionul de intoarcere, vazand golful San Francisco de sus, am suspinat obosita si mi-am spus fara sa ma gandesc: in fine, acasa. Era prima data de cand plecasem din Chile, in 1975, ca ma consideram „acasa”.

Nu stiu daca „acasa” este locul in care traiesc sau nu e decat Willie, pur si simplu. Am stat impreuna niste ani si am impresia ca el este singurul teritoriu de care apartin, in care nu sunt o straina. Impreuna am trecut peste multe, peste mari succese si mari pierderi. Durerea cea mai mare a fost pierderea fiicelor noastre; in decurs de un an Jennifer a murit dupa o supradoza si Paula din cauza unei boli genetice rare, numita porfirie, care a adancit-o intr-o coma prelungita din care n-a mai iesit. Willie si cu mine suntem puternici si incapatanati, ne-a fost greu sa recunoastem ca ni se sfasiase inima. A fost nevoie de timp si terapie pana sa putem sa cadem unul in bratele celuilalt si sa plangem impreuna. Doliul a fost o lunga calatorie in infern, din care am iesit gratie lui si scrisului.

In 1994 m-am intors in Chile cautand inspiratie, de atunci o fac in fiecare an. Mi-am gasit compatriotii mai relaxati si democratia mai ferma, dar conditionata de prezenta militarilor, inca puternici, si a senatorilor pe viata numiti de Pinochet pentru a controla Congresul. Guvernul mentinea un echilibru dificil intre fortele politice si sociale. M-am dus in cartierele unde pe vremuri oamenii se organizau si luptau. Preotii si maicutele progresiste, care traisera toti anii acestia printre saraci, mi-au spus ca mizeria era neschimbata, dar solidaritatea disparuse, iar acum alcoolismul, violenta domestica si somajul se adaugau criminalitatii si drogurilor, care ajunsesera problema cea mai mare printre tineri.

Consemnul era sa se treaca sub tacere trecutul, sa se munceasca pentru viitor si sa nu fie provocati sub nici o forma militarii. Comparativ cu restul Americii Latine, Chile trecea printr-un moment bun de stabilitate politica si economica, desi mai existau cinci milioane de saraci. Cu exceptia victimelor represiunii, a rudelor lor si a catorva organizatii care vegheau la respectarea drepturilor omului, nimeni nu pronunta cu voce tare cuvintele „disparuti” si „tortura”. Situatia s-a schimbat cand Pinochet a fost arestat la Londra, unde se dusese sa-si faca un control medical si sa-si incaseze comisionul pentru o afacere cu arme, acuzat de asasinarea unor cetateni spanioli de un judecator care a cerut sa fie extradat in Spania. Generalul, care conta inca pe ajutorul neconditionat al Fortelor Armate, traise timp de douazeci si cinci de ani izolat printre adulatorii care misuna intotdeauna in jurul puterii si, cu toate ca fusese avertizat de riscuri, a facut totusi drumul increzator in impunitatea sa. Surpriza pe care a avut-o in momentul in care a fost arestat de britanici nu se poate compara decat cu aceea pe care au avut-o ceilalti chilieni, care se obisnuisera cu gandul ca era de neatins. Eram intamplator la Santiago cand s-a petrecut evenimentul si, in rastimp de o saptamana, am constatat cum se deschidea cutia Pandorei si cum tot ce ramasese ascuns sub straturi groase de tacere incepea sa iasa la suprafata. In primele zile au fost manifestatii furibunde ale pinochetistilor, care amenintau nici mai mult nici mai putin ca declara razboi Angliei si trimit un comando militar care sa salveze prizonierul. Presa, speriata, vorbea de afrontul impotriva Excelentisimului Senator pe Viata si a onoarei si suveranitatii patriei; dar dupa o saptamana manifestatiile de strada se cam topisera, militarii nu scoteau o vorba si mass-media schimbasera tonul, vorbind acum de „fostul dictator arestat la Londra”. Nimeni nu si-a inchipuit ca englezii i-ar da drumul lui Pinochet ca sa fie judecat in Spania, cum de fapt nici nu s-a intamplat, dar teama care plutea in aer a disparut rapid in Chile. In cateva zile, militarii si-au pierdut mare parte din prestigiu si putere. Acordul tacit de a trece sub tacere adevarul a luat sfarsit gratie acelui judecator spaniol.

Am mers atunci in sud, m-am abandonat inca o data naturii prodigioase a tarii mele si mi-am reintalnit prietenii credinciosi, de care sunt acum mai aproape decat de fratii mei, pentru ca in Chile prietenia e eterna. M-am intors in California cu forte proaspete, gata de lucru. Mi-am ales o tema cat mai departata de moarte si am scris Afrodita, o carte de divagatii despre mancare si amor, singurele pacate capitale care merita osteneala. Am cumparat o gramada de carti de bucate. Si tot atatea de erotism, am explorat cartierul gay din San Francisco, batand cu saptamanile magazinele porno. (O documentare de acest gen ar fi fost foarte dificila in Chile. Iar in ipoteza ca asemenea material ar fi existat, n-as fi indraznit sa cumpar: era in joc onoarea familiei.) Am invatat multe. Pacat ca am dobandit atat de tarziu asemenea cunostinte, cand nu mai am cu cine sa le pun in practica: Willie mi-a declarat ritos ca n-are de gand sa atarne un trapez de tavan.

Cartea asta m-a ajutat sa ies din depresia produsa de moartea fiicei mele. De atunci am scris o carte pe an. Adevarul e ca nu ideile imi lipsesc, ci timpul. Cu gandul la Chile si la California, am scris Fiica norocului, apoi Portret in sepia, carti in care personajele se misca intre aceste doua patrii ale mele.

Ca sa inchei, vreau sa mai adaug ca Statele Unite s.111 purtat foarte frumos cu mine, mi-au permis sa fiu eu insami sau orice alta versiune a mea pe care mi se nazare s-o creez. Prin San Francisco trece toata lumea, fiecare cu bagajul lui de amintiri si sperante; orasul e plin de straini, eu nu sunt o exceptie. Pe strazi auzi toate limbile pamantului, exista locasuri de rugaciune pentru toate religiile, miroase a mancare din zonele cele mai departate. Putini se nasc aici, majoritatea sunt straini nimeriti in rai, asa ca mine. Nimanui nu-i pasa cine sunt sau ce fac, nimeni nu ma cerceteaza nici nu ma judeca, ma lasa in pace – chestie care are si un revers: daca pic moarta pe strada, nimeni nu baga de seama, dar, in fine, e un pret mic pentru libertate. Pretul pe care l-as plati in Chile ar fi foarte mare, pentru ca acolo diferentele nu sunt inca apreciate. In California singurul lucru care nu se tolereaza este intoleranta.

Observatia nepotului meu Alejandro despre cei trei ani care-mi mai raman de trait ma obliga sa raspund la intrebarea daca vreau sa-i traiesc in Statele Unite sau in Chile. Nu stiu. Sincer, ma indoiesc ca as fi in stare sa-mi las casa. Vizitez Chile o data sau de doua ori pe an si, cand ajung, multe persoane par multumite sa ma vada, dar cred ca sunt si mai multumite cand plec, inclusiv maica-mea, care sta cu frica in san ca nu cumva fiica-sa sa faca vreo prostie, de exemplu sa apara la televizor vorbind despre avort. Sunt fericita cateva zile, dar dupa doua-trei saptamani incepe sa-mi fie dor de tofu si de ceai verde.

Cartea asta m-a ajutat sa inteleg ca nu trebuie sa iau o hotarare: pot sa am un picior aici si unul dincolo, pentru asta exista avioanele, iar eu nu fac parte dintre aceia care nu zboara de frica terorismului. Am o atitudine fatalista: nimeni nu moare nici cu un minut mai devreme sau mai tarziu decat ii este scris. Deocamdata, California este caminul meu si Chile teritoriul nostalgiei mele. Inima nu mi-e sfasiata, doar a crescut. Pot trai si scrie oriunde. Fiecare carte vine sa completeze „tara asta din capul meu”, cum zic nepotii mei. De-a lungul lentului exercitiu al scrisului m-am luptat cu demonii si cu obsesiile mele, mi-am explorat colturile memoriei, am salvat de la uitare povesti si personaje, am furat vieti straine si cu materia asta prima am construit un loc pe care-l numesc patria mea. De acolo sunt.

Sper ca aceasta lunga diatriba sa fi raspuns intrebarii acelui necunoscut despre nostalgie. Fireste, nu trebuie sa crezi tot ce-am spus, am tendinta sa exagerez si, cum te-am avertizat de la bun inceput, nu pot fi obiectiva atunci cand e vorba de Chile; sa spun mai degraba ca nu pot fi obiectiva aproape niciodata. Oricum, lucrurile cele mai importante despre calatoria mea prin aceasta lume nu apar in biografia sau in cartile mele, ele s-au petrecut aproape imperceptibil in camarile secrete ale inimii. Sunt scriitoare pentru ca m-am nascut cu auz bun pentru povesti si pentru ca am avut norocul sa am o familie excentrica si un destin de pelerin ratacitor. Meseria literaturii m-a definit: cuvant cu cuvant, am creat omul care sunt si tara inventata in care traiesc.

SFARSIT