Ion nicolae bucur - sargetius, ciclul dac, cartea a treia

Capitolul  I
SE INTINDEA ZVONUL

atrinii, impovarati de ani, isi mai aminteau de vremurile de altadata, cind Porolissumul reinviase pe ruinele cetatii dace cu acelasi nume, dupa ce legiunea inaltase alaturi un castru in care forfoteau centurioni, decurioni, legionari si sclavi publici. De atunci urbea crescuse neincetat, cele trei asezari — Magnus, vicul libertilor si veteranilor, Serdos, vicul colonilor adusi din imperiu, si Marodava, vechea vatra a dacilor — mai instarite si mai intinse, se unisera, vechiul amfiteatru fusese reconstruit inca de pe timpul lui Antonius Pius, iar colonia atinsese o asemenea dezvoltare, incit impa­ratul Septimius o inaltase la rangul de municipium Septimium Porolissense. De mult Magnus, Serdos si Marodava nu mai constituiau niste vicuri razlete, ci devenisera parti de neseparat ale cetatii. Ramasese numai o obisnuinta sa se spuna ca Marodava era cartierul dacilor, caci scurgerea anilor, opre­listile si actiunile procuratorilor si preotilor contribuisera in egala masura ca cei ce se trageau din fostii stapini ai acelor meleaguri sa se contopeasca in multimea adusa de legiune. Timp de peste o suta de ani, Porolissumul cunoscuse prospe­ritatea, cele citeva mici rascoale si scurte navaliri neprici­nuindu-i prea multe pagube. Pe timpul lui Septimius Severus se vorbea despre un Porolissum felix intr-o Dacia felix. De citva timp insa multe se schimbasera. Navala gepizilor ar fi prefacut totul in ruine si scrum, daca nu sarea la timp in ajutor legiunea de la Potaissa. Reparatiile noi facute de-a lungul zidului de aparare, mai ales in partea dinspre amfiteatru, erau o marturie a grelelor lupte pe care trebuise sa le dea legionarii din Cohors I Palmyrenorum Porolissense. De multa vreme, cei veniti din imperiu si localnicii traiau in buna intelegere si intrajutorare. Virstnicii povesteau deseori nepotilor despre faptele pline de vitejie ale celor doi oa­meni bravi: Butes si Dicomes, cei ce savirsisera in aceste parti impacarea romanilor cu dacii.

La dirzenia celor doi inaintasi se gindea batrinul Degidus, iscusitul olar a carui faima ajunsese pina la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, in timp ce tragea incet dupa el poarta, indrep­tindu-se cu pasi rari, nesiguri, spre olarie. Invins de povara anilor, vasele le modela acum Offas, ajutat de sclavi. Erau insa zile cind lucra la roata si nepotul sau, Sargetius, un tinar bogat ce se bucura de o frumoasa apreciere in Porolissum.

— Offas, ai pregatit amforele pentru Napoca? striga Degidus din usa, cu voce tremurinda, punind mina streasina la ochi, sa razbata cu vederea slaba prin umbra deasa din atelier.

— Toti zeii cu tine, bunule Degidus! Sint gata pentru drum. Dar de ce te-ai mai obosit incoace?

Batrinul il mustra zimbind, ridicind toiagul spre el:

— Offas, sa nu superi zeii! De cind muncesti alaturi de mine, m-ai vazut vreodata ostenind?

Ochii lui Offas lucira. Il iubea si-l respecta mult pe omul napadit de ani din fata sa. Rise zgomotos, in timp ce isi ster­gea miinile pe tunica de postav cenusiu, veche si rupta.

— Haide, loveste-ma! Zeul Silvanus mi-e martor, nici nu ma gindesc sa ma feresc! Acolo unde dai tu, batrine, creste carnea pe mine! isi umfla el pieptul puternic. De multe ori ma gindesc cu duiosie la anii cind rupeai cite o joarda pe spatele meu. Acum unul este olarul Offas, primul dupa mesterul Degidus, cel ales de zei!

Sprincenele negre si bogate ale lui Offas jucau deasupra ochilor, pierzindu-se in parul stufos ce-i cadea pe frunte.

Inima batrinului Degidus incepu sa bata cu putere, rasco­lita de cuvintele olarului. Facu un pas, vrind sa patrunda in atelier. Auzind scirtiitul portii dinspre drum, se opri si se in­toarse, il vazu pe Sargetius intrind, insotit de doi preoti: unul era Suriacus, de la templul lui Mithras din cartierul Serdos, pe celalalt nu-l cunostea. Socotind ca nu statea bine sa se arate neprimitor de oaspeti, le iesi in cale:

— Ma bucur de oaspeti, Mare preot! Tu, nepoate, te-ai intors sanatos, ai calatorit bine?

— Rog zeii sa-ti dea viata lunga, bunicule! se inclina Sargetius. Sint tare ca piatra. La inapo­ierea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, am insotit alaiul lui Callicles, Marele preot al templului lui Jupiter, dintr-o provincie indepartata de la rasaritul imperiului, Frigia. A auzit de faima olariei tale si, fiind in trecere pe aici, arde de nerabdare sa-ti vada va­sele.

Batrinul isi atinti privirea asupra marelui preot, pe a carui mantie luceau fire de aur. I se prosterna cu multa cu­cernicie si spuse, aratind spre Offas:

— Sa nu miniem zeii! Olaria mai poarta inca numele meu, insa de citiva ani renumele ii este pastrat de Offas, cel mai dibaci olar de prin aceste parti. Dar sa nu intirziem, se lasa seara si n-o sa mai vedem asa bine inauntru.

Intrara unul dupa altul, urmind pe marele preot din Fri­gia. Din indemnul lui Offas, sclavii adusera citeva opaite si luminile lor alungara umbra deasa. Cei doi preoti se oprira in partea din stinga unde, pe rafturi de lemn aliniate de-a lungul peretelui, se insirau vase si statuete aranjate dupa marime. Offas lua unul, un fel de glastra frumos colorata, si incepu s-o incerce lovind-o cu degetul. Un sunet melodios se imprastie in jur. Privirile preotilor cuprinsera rafturile in lung si in adinc, incarcate cu oale pintecoase, largi la gura, cu buze rasfrinte, strachini si tipsii de toate marimile, cesti dace scunde si opaite cu mai multe gauri, lucrate la roata sau numai de mina, cani cu cozi de diferite forme, bune pentru bautul vinului, iar pe doua rinduri, jos, nume­roase amfore inalte si zvelte, cu gituri lungi si subtiri ca de lebede. La capul raftului din mijloc, marele preot al templu­lui lui Jupiter zari un sir de patru cupe, frumos vopsite cu albastru, pe care erau desenate scene cu legionari, coloni si daci. Inainta cu o curiozitate sporita. Privindu-le, deslusi pe ele istoria Daciei romane, tot ce se petrecuse pe aceste me­leaguri timp de peste o suta de ani.

— Cine e mesterul care le-a maestrit? intreba el, uimit de semnificatia limpede a scenelor.

— Eu m-am jucat cu vopselele! rise Sargetius. Iar iscu­sinta zugravirii chipurilor de oameni am invatat-o de la el, adauga, aratindu-l pe Offas.

Marele preot tacu un timp, privind cupele. Sargetius ii vorbise mult despre Offas, pe drumul lung facut impreuna, insa nu la asta se gindea acum. Pe una din cupe, scena re­prezenta o multime de oameni opunindu-se legionarilor care, cu sulitele intinse, ii impingeau in lungul drumului.

— Triburi barbare navalitoare vin tot mai numeroase dinspre rasarit si miazanoapte. Ele incearca sa se statorni­ceasca prin aceste locuri, spuse, intorcindu-se spre Sargetius. Crezi ca daca Roma isi va retrage legiunile, populatia nu le-ar urma?

— Nu m-am gindit la asta, nu stiu ce sa cred! Cind am lucrat aceste cupe, am vrut numai sa fac ceva frumos. Dar sa mergem mai departe, sa vedeti tot.

Sargetius facu semn lui Offas si, inlaturind sclavii, se asezara amindoi, fiecare la cite o roata. Din lutul maiestrit cu degetele, incepura sa se inalte doua forme ce devenira doua cupe largi, cu picior scurt. Cei doi preoti ii priveau, minunindu-se.

— Cind framint lutul la roata ma simt altul, rosti Sar­getius, apropiindu-se de marele preot. Incep sa cuget mai adinc, incerc sa patrund tainele vietii si ale lumii. Poate ca ei, olarii, sint adevarati filozofi. Acum sa-mi spui ce anume ti-a placut, Mare preot, pentru ca vreau ca oboseala ta, venind pina aici, sa fie rasplatita. E o mare cinste pentru noi ca vasele si statuetele noastre sa ajunga pina in Frigia. Primesti orice ti-ar face placere!

Marele preot ramase un timp pe ginduri.

— As vrea cele patru cupe cu desenele frumos maestrite. Ma voi ruga lui Jupiter si la toti zeii pentru sanatatea ta si a celor dragi tie! Asta, daca te lasa inima

Sargetius se gindi la bucuria cu care le va primi Alliana. Dar cuvintul nu si-l mai putea intoarce.

— Fie, Mare preot! Voi incerca sa fac altele

— Aici toate sint minunate, insa nu se cade sa ma lacomesc, abuzind de darnicia voastra. Mi-ar mai place acele doua statuete cu pani si satiri.

— Nu vrei si pe zeita Libera, atit de mult cautata si adorata pe aici? il intreba batrinul. Dupa ce primesti cele alese, vom trece alaturi, in villa nepotului. La noi este obi­ceiul sa omenim oaspetii. Acolo, ne vom adapa la intelep­ciunea ta, Mare preot.

In tricliniul villei lui Sargetius, gustara ceva si golira nu­meroase cupe. Pe fetele lor imbujorate se oglindea taria vinu­lui baut. Dupa o vreme, marele preot Callicles se intoarse spre batrinul Degidus, pregatit sa-l intrebe ceva:

— Ai spus ca fara Offas, iscusitul mester olar, atelierul ar fi fost de mult inchis. Pe el de ce nu l-ai chemat sa ospa­teze alaturi de noi? E un om minunat.

— Nu se cadea sa-l pun alaturi de un Mare preot!

— Il ai cumva ca sclav? Nu i-am vazut semnul

— Nu, Offas e om liber. La noi lucreaza cu plata.

— Poate ca atelierul o sa-i ramina lui, interveni Sar­getius. Eu nu am de gind sa ma ocup de modelatul lutului.

— Stiu! Cind eu voi pleca la zei, aici totul se va des­trama! murmura batrinul, neimpacat in sinea lui.

Marele preot se misca nelinistit in scaun, trecindu-si dege­tele prin barba alba.

— De la un timp, tot mai putini oameni spun ca pleaca la zei, incepu el. Prin Misia, Frigia si Caria multa lume ur­meaza invatatura acelui galilean. Noua credinta se inta­reste, lupta marilor preoti nu mai este ajutata de Roma. Am venit prin partile acestea poftit de Marele preot de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa si impins de dorinta de a cunoaste oamenii, despre care se vorbeste pina departe in tarile rasa­ritului. Sa nu va suparati daca indraznesc sa va intreb ceva: dacii au fost nimiciti cu totul de legiunile Romei?

Marele preot Callicles vazu cum ochii batrinului Degidus incepura sa luceasca. Dupa o scurta sovaiala, se hotari sa puna intrebarea al carei raspuns il urmarea:

— Voi sinteti daci sau romani? Adica tu, batrine, si tu, Sargetius, ce va socotiti?

Inalt si bine facut, in puterea celor treizeci de ani abia impliniti, Sargetius arata pe drept cuvint un barbat voinic, energic si frumos. Se ridica in picioare si incepu sa se plimbe prin tricliniu. Marele preot il urmari cu privirea, asteptind raspunsul.

— Daca e sa vorbim drept, rosti el, in Dacia nu prea mai sint nici romani si nici daci. De fapt, in tot imperiul numarul romanilor adevarati este destul de mic. Ce sintem noi? Cred ca stie mai bine bunicul, el cunoaste radacinile din care ne tragem.

Batrinul se misca vioi, cu toti cei optzeci de ani ai sai, bucuros ca marele preot ii dadea prilejul sa-si arate originea.

— Ce sintem noi, ne-o vei spune tu, Mare preot! Eu iti voi arata numai care este obirsia noastra. Inaintasii mei au avut singe dac. Bunicul se numea Dicomes, feciorul lui Sarmis, cel care a unit in rascoala pe daci si pe sclavi, conducindu-i in luptele purtate cu legiunile imperiului. Tatal meu a fost fiul lui Dicomes, iar mama, fiica unui colon venit din insula Lesbos. Eu am avut trei copii, un baiat si doua fete, cu nevasta care se tragea dintr-un veteran roman si o daca. Feciorul — tatal lui Sargetius — a cazut intr-o lupta, cind Porolissumul s-a gasit in pericol de a fi cucerit si darimat de o hoarda navalitoare de gepizi, iar sotia lui, o fiica a Romei de toata frumusetea, l-a urmat la zei peste citiva ani. Copiii — Sargetius si Opilia — au fost crescuti mai mult de mine Ne intrebam si noi, Mare preot, continua batrinul dupa o scurta pauza, ce sintem, daci sau romani? Tu ai putea sa ne spui.

— Singele vostru e destul de amestecat, incepu marele preot dupa un timp de gindire, insa nu trebuie sa uitam ca pe linie barbateasca va trageti din poporul viteazului Decebal. Eu zic ca sinteti mai mult daci, decit romani.

— Asa ne socotim si noi, intari batrinul, dar asta nu ne mai foloseste la nimic!

— Nu se stie! relua marele preot, zimbind. In partile acestea imperiul este destul de subred, iar in vinele tinarului curge singe de la acela care ar fi fost rege, daca alunga le­giunile.

— Poate ca nu e bine spus asa, Mare preot, se simti dator Sargetius sa intervina. Nu imperiul e subred in aceste parti, ci dusmanii lui sint multi. Daca vor veni vremuri grele, vom porni dincolo de Danuvius, unde au inceput sa plece cei mai grijulii.

Tonul cu care vorbise il facu pe marele preot sa-l pri­veasca mirat si rece:

— Am crezut ca am in fata un barbat cu suflet de cape­tenie! Ai de gind sa-i parasesti pe cei care, simtind in vinele lor singe dac, nu se vor indura sa paraseasca pamintul stra­mosesc?

— Roma va avea grija de toti! raspunse Sargetius, ca­ruia nu-i placea directia discutiei.

Marele preot se ridica de la masa.

— A venit timpul sa va parasesc. E destul de tirziu, vreau sa ma odihnesc. Cit mai stau la Porolissum, sper sa te mai vad, Sargetius. Iar la plecare, nu voi uita sa salut pe batrinul Degidus si pe iscusitul Offas. Pentru cele patru cupe daruite, ma voi ruga zeilor sa va tina sanatosi si sa va dea fericire!

Ramasi singuri, bunicul si nepotul privira mult timp dupa ei. In linistea serii, se auzeau tot mai incet pasii garzii ce-l insotea pe marele preot. Cind in jurul lor se stinse orice zgomot, batrinul se intoarse spre Sargetius si-l intreba:

— Ce ai aflat pe la Ulpia Traiana Sarmizegetusa? Se retrag legiunile dincolo de Danuvius?

Sargetius raspunse cu voce potolita:

— N-am simtit nici o miscare. Tot ce se aude, sint numai zvonuri!

oarele scapatase dupa crestele muntilor de dincolo de Marodava. Padurea, cu frunzis proaspat de primavara, im­prastia mireasma placuta de verdeata si flori. Cercul mare, luminos al lunii se ridica peste culmile ce se lasau, spre ra­sarit, catre valea riului Samus.

Pe poteca ce se razletea din drumul Napocai, serpuind de-a lungul povirnisului, mergea cu pasi repezi un tinar. Robust, puternic, calca apasat, urmind coborisul iute al po­tecii, gata sa se sprijine in toiagul ce-l stringea in mina. Diurpanneus — acesta ii era numele — grabea pasii cu gindul la clipa intilnirii cu Opilia. Dupa imbracaminte, avea infa­tisarea oricarui flacau al Daciei romane traitor prin vicurile insirate de-a lungul vailor: pantaloni si incaltaminte ca ale dacilor, tunica si centura cum purtau romanii. Venea de acasa, de dincolo de munti, din tinutul strabatut de riurile mari Hierasus si Pyrethus, loc al dacilor liberi. Era bogat, avea mosie intinsa si stina cu o mare turma de oi. Daca cineva l-ar fi intrebat cine este, raspundea linistit:

— Sint cioban cu plata la stina lui Sargetius Gemellinus Felix, unul din quatorvirii colegiului de conducere de la Porolissum.

Intr-un loc se opri, cautind sa-si dea seama unde a ajuns. In vale, sclipeau luminile la casele din cartierul Serdos, iar mai in sus, cele de la Marodava. Toata lumea din Porolis­sum folosea tot numele vechi de Marodava, desi in scriptele aedililor , quaestorilor si tabularilor fusese romanizat in acela de Marodivus. La vederea luminilor, inima lui Diurpanneus incepu sa bata cu putere. Nu mai avea mult de mers pina la Surillius, omul care ii cunostea taina.

Taberna lui Surillius se inalta pe locul ocupat altadata de taberna lui Theodotos, greu de recunoscut acum. Cimpul din­tre Magnus si Serdos se acoperise cu case de toate mari­mile, lasind intre ele o piata larga unde se tinea in fiecare saptamina tirgul, cu multime de vinzatori si cumparatori din Porolissum si de prin vicurile apropiate. Prin mijlocul pietei trecea via Ulpia Traiana Sarmizegetusa, prelungindu-se spre for, in centrul municipiului. Dincolo de drum, in fata taber­nei, deasupra usii careia spinzura nelipsita firma, scrisa cu litere de culoare galbena: „La infratirea neamurilor”, se ridica, impunatoare, pe temelie de piatra, pravalia lui Syne­thus, negustorul cel mai bogat din aceasta parte a Daciei romane.

Surillius isi romanizase numele: din cel dac, Surilio, in Surillius. Era cunoscut drept un om potolit, se purta fru­mos cu oricine si se straduia sa nu-l supere pe bogatul negus­tor vecin. Pe clienti ii servea el si sclavul sau, un baiat de saptesprezece ani, iar la bucatarie se ajuta de o batrina sclava. Fiind barbat in putere — abia trecuse de jumatatea vietii — cei pusi pe scandal nu uitau niciodata ca bratele si pumnii lui Surillius ii puteau arunca usor afara. Taberna avea doua incaperi destul de mari. De obicei numai o data pe sapta­mina, cind piata se umplea de multimea venita sa cumpere sau sa vinda, devenea neincapatoare, iar el abia prididea cu treaba.

Devreme, Surillius servi cu vin in incaperea retrasa pe doi din clientii sai obisnuiti: Anicetus, actorele fermierului Lae­tius Vitalis si Bellinus, tabularul Serdosului. Multi vorbeau ca legaturile lor nu pareau a fi curate. Tabularul, sclav pu­blic, stia sa sustraga cu dibacie ceva din banii cuveniti impe­riului, iar actorele vindea pe ascuns o buna parte din recolta de la ferma lui Laetius Vitalis.

Cind in incapere se strecurara Anthus, aedilul de la tem­plul lui Apollo din cartierul Magnus, si Servius, sclav al ne­gustorului Synethus, Bellinus le facu semn sa se aseze la masa lor.

— Zeul Apollo sa va tina sanatosi si sa va dea viata lunga! saluta sclavul timid, asezindu-se pe scaun.

— Numai sa-l lase Anthus, ca el e cu cheile templului, glumi actorele, slobozind un hohot de ris.

Tabularul cauta sa le dea curaj:

— Lasa ca ne ajuta zeii pe toti. Vorbim dupa ce goliti si voi cite o cana de vin. Ti-o fi foame, Servius?

Sfios, sclavul tusi usor.

— Nu sint flamind, stapine, am mincat

Bellinus isi umfla pieptul: ii spusese „stapine”. El, sclav public, se simtea cineva.

— Ei, Servius, te-ai rascumparat? il intreba pe sclav.

— Nu, stapine, zeii nu vor sa ma ajute! Nu stiu ce sa

— E necajit, sarmanul! interveni aedilul. Lacomul de Synethus i-a marit iarasi pretul rascumpararii. Bietul om, ar mai avea nevoie de vreo cincisprezece denari! Te roaga sa-i dai tot tu, ca e greu sa se incurce in datorii si la altul.

Tabularul se prefacu ingrijorat:

— Anthus, te-ai gindit bine? Poate ca Synethus nici n-are de gind sa-i dea libertatea. De sapte-opt ori a sporit suma pretinsa si tot de atitea ori Servius a venit sa-i impru­mut bani.

Sclavul sari in picioare. Ochii ii luceau plini de speranta.

— Ti-i dau pe toti inapoi, stapine! ii dau cu zeciuiala tocmita, numai sa ma vad liber! N-am sa cunosc odihna nici o clipa, pina nu iei si ultimul denar, si pina

— Si pina nu cumperi sclava aia, pe care vrei sa ti-o faci nevasta. Nu-i asa?

— Da, stapine! Zeii sa-ti dea sanatate!

Bellinus isi intoarse privirea spre aedil. El ii tinea soco­teala cheltuielilor.

— Ce zici, Anthus, pierd denarii pe care ii dau lui?

— Sa n-ai teama! Sa zicem ca Servius, devenit om liber, uita sa-si plateasca datoria. Dar eu sint martor, spun ca s-a rascumparat cu bani de la tine, asa ca il poti face oricind sclavul tau.

Tabularul incepu sa zimbeasca. Si ce — gindi el — nu s-au mai vazut sclavi publici, care sa aiba servi vikarii ? Continua cu voce tare, inveselit:

— Te pui tu chezasie, Anthus?

In timp ce vorbeau, in incapere intra un decurion, in­sotit de doi legionari. Surillius le servi vinul cam in sila. Stia ca nu va scapa de ei, decit atunci cind vor cadea sub masa. De la o vreme, nu numai la Porolissum, ci in toata Dacia slabise disciplina in armata. Populatia era jefuita fara masura de tabulari, decurioni si legionari.

Tocmai se pregatise sa inchida taberna. Se simtea cam obosit. Picotea de somn pe scaunul de linga tejghea. Tresari auzind usa deschizindu-se. Nu-i venea sa creada. Inchise ochii si-i deschise, clipind des. Vederea nu-l insela: era el, Diur­panneus. Sari in picioare, intimpinindu-l.

— Ai venit? Ai gasit-o? il intreba in soapta.

— Am venit! N-am gasit-o!

Intelegindu-i mihnirea, Surillius incerca sa-l imbarbateze:

— Ti-am mai spus, Diurpanneus, niciodata o fata rapita nu e in pericol sa-si piarda viata

— Ci libertatea! Poate sa ajunga sclava, sa fie siluita si chinuita de stapini ticalosi!

— Citeodata zeii mai fac si minuni.

De aproape un an, Diurpanneus isi cauta disperat sora furata, pe Diegia. Intr-o frumoasa zi de vara, in plina in­florire a celor optsprezece ani, fata ramasese singura la stina in timp ce baciul si ciobanii plecasera sa sperie un urs ce se invatase la oi. La inapoiere n-au mai gasit-o, iar cautarile lor au ramas zadarnice. Mai tirziu, unul din ciobani a aflat de la o batrina ca vazuse patru oameni ducind o fata ce se zbatea sa scape. Urcasera grabiti coasta muntelui, tinind-o numai catre apus.

De atunci, Diurpanneus rascolise Dacia in cautarea fetei, ratacise prin partile Porolissumului, se oprise la ferma lui Sargetius, in apropiere de riul Samus, se imprietenise cu el, o cunoscuse pe Opilia, sora lui, si o indragise.

— Sa nu te grabesti, schimba vorba Surillius. Nu trebuie sa te duci in seara asta la ei.

— S-a intimplat ceva? il intreba Diurpanneus ingrijorat.

— Nimic rau. Mai devreme a fost aici Offas, a baut o ulcica de vin si a plecat grabit. La noapte porneste spre Napoca, incarcat cu vase de tot felul. Mi-a spus ca au un oaspete, un mare preot venit de departe, dornic sa vada olaria batrinului. Dar ia sa gustam si noi ceva, cu tine mi-a pierit somnul. Sa trecem in incaperea de alaturi, mai sint si altii, nu strica daca auzim ce mai vorbeste lumea

Surillius aduse cirnati si doua ulcele cu vin. Diurpanneus incepu sa manince, atent sa prinda ce vorbeau tabularul, acto­rele, decurionul si legionarii. De cite ori intra intr-o taberna, nu uita sa traga cu urechea in jur, cu speranta ca va putea descoperi un semn, oricit de slab, despre locul unde s-ar gasi Diegia. Vinul incepuse sa-i incalzeasca, toti vorbeau tare, izbucnind in hohote de ris. Asculta ce povestea actorele Anicetus:

— Luptam in amfiteatrul de la Ulpia Traiana. Eu eram mirmilonul, iar unul de pe malurile Eufratului, retiarul. Cu plasa si cu tridentul in mina, retiarul ma alergase mult, de vreo doua ori m-am aflat in primejdie, ma incurcam in plasa aruncata de el cu multa dibacie. Eu, de cite ori am luptat in arena, aveam grija sa iau bine seama adversarului. Cind observam pe fata lui spaima de moarte, eram convins ca-l voi rapune fara prea multa greutate. Am facut citeva miscari agere, l-am zapacit, si a uitat de plasa, iar eu l-am doborit fulgerator la pamint. Cind i-am pus piciorul pe piept, pre­gatindu-ma sa-l strapung cu spada, el a inceput sa ma roage:

„Iarta-ma, lasa-mi viata! Ma fac sclavul tau! Cybela sa te ajute!” Eu am apasat pe spada, am auzit-o cum piriia prin pieptul lui. Auzi, prostul, se gindea la iertare! Pai daca as fi fost eu in locul lui, el m-ar fi crutat?

Incaperea rasuna de risul gros, hodorogit al decurionului. Se vedea ca ii placuse povestea actorelui.

— Ala a fost o javra fricoasa, nu gladiator! hurui el, dupa ce se potoli din ris. Sa va spun eu una, cu un centurion. Ne gaseam in lupta cu o ceata de astingi vandalici, dincolo de Samus. Centurionul fusese incercuit de citiva barbari. Vazind ca nu are alta scapare, sarise de pe cal si se bagase intre picioarele animalului, pindind pericolul si retragindu-se cind intr-o parte, cind in alta. Nu stiu cit va fi aratat de fricos, ca reusise sa-i faca pe astingi sa se prapadeasca de ris, uitind sa-l mai atace. Cind l-am despresurat, nu te puteai apropia de el, asa de tare era imputiciunea din pantalonii lui.

Cei de la masa tabularului izbucnira in ris. Decurionul se ridica si se apropie de Diurpanneus. Vazuse ca lui nu-i pla­cuse povestea cu centurionul.

— Cine esti tu? Nu te-am mai vazut pe-aici!

— Nici eu pe tine! raspunse Diurpanneus, fara sa-l pri­veasca.

Surillius prinse dintr-o ochire pericolul:

— Tribune, esti baiat cumsecade! sari el, impingindu-l inapoi spre masa de la care plecase. Poate ca omul este suparat!

— Si daca e suparat, ce-mi pasa mie?! mormai decurio­nul, abia tinindu-se pe picioare. De vrea sa-l las in pace, sa plateasca vinul baut de noi!

— Lasa asta, tribune, nu e nici o paguba, n-ai nimic de plata! cauta Surillius sa-l potoleasca.

Diurpanneus se salta in picioare si-l privi rece. Facu un pas spre el cu pumnii strinsi.

— Pe el, legionari! striga decurionul, tragindu-si spada. Legionarii sarira de pe scaune. Unul se impiedica si cazu de-a lungul mesei, iar celalalt se repezi spre Diurpanneus. Primi o lovitura sub barbie, prabusindu-se si el. Cu o miscare agera, Diurpanneus trase cutitul de la briu si se intoarse spre decurion:

— Armata Romei a ajuns o banda de latroni betivi! rosti el, aruncindu-i o privire plina de scirba. Daca nu parasesti taberna numaidecit, te arunc afara!

Surillius nu vedea cum ar putea sa-i potoleasca. Starea incordata se prelungi citeva clipe, curmata de zgomotul usii de la intrare trintita cu putere. In fata lor se opri Sargetius.

— Ce se petrece aici? intreba el, dindu-si seama ca sosise la timp. Decurioane, iti ordon sa pui la loc spada, altfel vei fi dus in fata comandantului cohortei tale! Iar tu, ce cauti? Pentru ce ai parasit stina? i se adresa lui Diurpanneus.

— E un dac salbaticit! rise in batjocura decurionul.

Pe Sargetius il sageta un fior de minie. Dintr-o lovitura i-ar fi doborit pe militarul prins de taria vinului. Cauta sa se stapineasca. Zimbi, vorbind mai potolit:

— E cioban la turmele mele si, tot stind prin paduri si munti, poate ca i s-a cam asprit sufletul. Pe toti zeii, decu­rioane, de cind armata imperiului a inceput sa se bata cu ciobanii?

La vederea lui Sargetius — quattorvirul — tabularul Belli­nus se ridicase speriat, pierind in intunericul de afara. Dupa el plecara si ceilalti. Cu totul potolit, decurionul se lasa greu pe scaun.

Sargetius facu semn lui Diurpanneus sa-l urmeze. Trecura de templul lui Mithras din cartierul Serdos si patrunsera in Marodava. Lumini rare sclipeau pe la ferestre. Lumea se culcase demult. Departe, la marginea padurii, pe malul piriu­lui Zerdis, in partea in care altadata fusese casa lui Sagitulp, un ciine latra nehotarit, tragind a somn.

— Am venit ieri de la Sarmizegetusa, incepu Sargetius. Timp de doua saptamini am tot cautat-o pe Diegia prin par­tile acelea. Am trecut de Tibiscum, spre Lederata, am ajuns pina la intrarea riului Rabo in munti, pe drumul ce duce la Drobeta, dar nu i-am dat de urma, n-am aflat nimic. Sa stii ca n-am tinut-o numai pe drum. Oprindu-ma pe la taberne, m-am abatut pe la fermele si stinile din cale, prefacindu-ma cumparator de oi. Nimeni nu stia nimic.

Diurpanneus ofta:

— Mi-am pierdut orice speranta! Peste putin timp se implineste un an si, cu o fata, mai ales cind este frumoasa, se pot petrece multe! Ma bate gindul ca s-a intimplat o nenorocire!

— Oricit de ticalos ar fi un barbat, nu omoara o femeie in floarea tineretii!

— Sargetius, imi cunosc sora. Mi-e teama ca, impinsa de disperare, si-a curmat viata!

— Sa nu ne pierdem firea. O vom mai cauta si-n vara asta. Poate ca vom prinde vreun semn de undeva. Acum sa-ti spun ce am vazut si auzit la Sarmizegetusa. Acolo, panica s-a intins mai mult decit aici. Am aflat ca acum citiva ani imparatul Gallienus a fost aproape hotarit sa-si retraga legiu­nile din Dacia. Se spune ca procuratorii si tribunii au pastrat taina, de frica haosului ce s-ar fi creat. Se pare ca Roma inca nu stie ce sa faca: sa duca dincolo de Danuvius numai legiunile, sau sa treaca toata populatia. In seara asta a fost la mine un mare preot, am vorbit despre toate, el s-a aratat convins ca multa lume nu se va clinti din loc, mai ales dintre aceia care mai simt in vinele lor curgind singe dac.

— Si tu crezi ca s-a inselat?

— Nu se hotaraste asa de usor Roma sa renunte la o provincie atit de bogata!

— Nu se grabeste Roma sa paraseasca Dacia! Sau nu te vei decide tu sa ramii aici?

— Ma crezi un instrainat de neam, Diurpanneus?

— Numai tu poti sa stii ce framinti in suflet!

Sus, in poiana in care se inaltase vechea cetate a tarabo­stilor Marodavei, rasuna un strigat de huhurez pe care padurea il aduse in ecouri repetate spre vale. Printre copacii ce stra­juiau drumul, luna lumina pavajul neted din lespezi de piatra bine rostuite.

— Cit am intirziat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, relua Sargetius dupa o lunga tacere, m-au tulburat mult cele vazute acolo. Vile mari, bogate si frumoase, forul, palatul augustalilor, amfiteatrul, termele, pravalii incarcate cu mar­furi, lume vesela, frumos imbracata! Toate astea te faceau sa te crezi la Roma. M-am gindit de multe ori: ce ar fi ajuns Sarmizegetusa, daca Dacia n-ar fi fost subjugata, iar vajnicul Decebal ar fi trait pina la adinci batrineti? Ce ar fi devenit tara noastra, daca Sarmis reusea sa alunge legiunile romane?

Ajunsera in poarta villei. Dincolo de casa batrinului Degi­dus, la olarie, se zarea lumina. Offas se pregatea sa plece la Napoca.

illa procuratorului Iustus Valentinus se inalta, frumoasa si impunatoare, intre for si casa augustalilor, acolo unde se incrucisau cele trei cai principale ale Porolissumului: via Septimia, via Hadriana si via Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Inainte de a urca pe treptele de marmora ale scarii, printre coloanele zvelte cu capiteluri in stil corintian, oaspetele era primit cu un cuvint de bun venit: „SALVE”, maestrit cu alb in mozaicul de culoare rosie. Inauntru, casa arata inca­patoare si bogata: atriu cu compulviu si impulviu, perystil lung, sustinut de coloane suple din marmora alba, cu portice arcuite, tricliniu cu statui ce se pierdeau in iedera si tran­dafiri, tabliniu si exedra largi, in care puteau fi primiti numerosi oaspeti, si multe alte incaperi ce faceau placuta si plina viata a doua familii. In villa procuratorului locuia si sora sa, Metella, impreuna cu fiica ei, Alliana. Sotul Metellei, tribunul Caius Flavius, cazuse in marea batalie cu gotii de la Abrittus, in Moesia, in anul 905 de la intemeierea Romei. Cum sora, ramasa vaduva, nu voise sa-si mai lege viata de un alt barbat, Iustus Valentinus isi impartise villa in asa fel, incit cele doua familii sa nu se stinghe­reasca una pe alta, mai ales ca Metella — o ma­troa­na mica la trup, bruneta si vioaie — se dove­dise de un mare ajutor in casa de cind Vale­ria, sotia lui, cazuse greu suferinda si parasea rar patul.

Sosise ziua cind Callicles, marele preot din Frigia, era asteptat sa faca procuratorului vizita de plecare, asa cum impuneau relatiile oficiale. Toti ai casei si prietenii mai apro­piati se aratara dornici sa fie de fata, sa primeasca binecu­vintarea marelui preot al templului lui Jupiter. Unul dintre ei era si Laetius Vitalis, bogatul fermier, intotdea­una prezent in casa lor. De multe ori staruise ca Metella sa primeasca sa-i fie sotie, insa ea refuzase cu neclintita hotarire.

In aceasta zi el venise cu mult inaintea celorlalti, de pe la vremea prinzului.

— As aduce jertfa toate turmele mele de oi si de capre, numai ca tu sa fii fericita! sopti el Allianei, mingiind-o usor pe obraz.

Ochii fetei scinteiara, intelegea aluzia.

— Sint fericita, Laetius Vitalis, nu doresc sa-mi dea zeii altceva! Vezi-ti de turmele tale!

— Sa-mi lasi copila in pace! il ameninta in gluma Metella.

— Jupiter mi-e martor, scumpa Metella, nu vreau in ruptul capului ca atita gingasie sa ajunga in miinile unui barbat care n-ar sti cum sa o respecte!

— Te pricepi la vorbe, Laetius Vitalis, cine stie ce ascunzi in suflet! murmura Metella.

Alliana se arunca pe pat, infundindu-si fata in perna:

— Are cine sa-mi umple viata de multumire, Laetius Vitalis! Nu e nevoie de jertfele tale catre zei!

Bogatul fermier se aseza pe un scaun, avind grija sa-si potriveasca bine toga, lucrata dintr-o tesatura scumpa de lina, adusa de negustori de prin partile Bizantului.

— Un barbat poate sa aiba minte si curaj, sa fie chiar frumos, dar daca pastreaza in el apucaturi barbare, niciodata nu va sti sa implineasca voile unei frumuseti ca tine, adauga el, clatinind capul.

Fata il auzise deseori rostind astfel de cuvinte, intot­deauna tintea sa loveasca in Sargetius.

— Bunica a fost daca, am si eu ceva singe dac, asa ca zeii nu vor face prea mare greseala; amindoi avem in noi ceva singe de barbar! i-o intoarse Alliana, rasucindu-se pe perna.

Dincolo, in tabliniu, asteptind sosirea marelui preot, pro­curatorul se intretinea cu Decius Sabinus, tribunul coman­dant al formatiei militare Cohors I Palmyrenorum Porolissen­sium. Vestile aduse de tribun nu erau prea imbucuratoare, insa nici nu-l ingrijorau prea mult pe procurator.

— Spune, ce ai mai auzit? il intreba Iustus Valentinus.

— Un centurion din cohorta mea, venit de curind din­spre Singidunum si Siscia, s-a mirat vazind aici atita liniste. Acolo, navalirea gotilor face ca legiunile sa se retraga spre Tracia. La podul de la Drobeta, a auzit pe un negustor ce se indrepta catre Roma cu tot avutul, strigind ca Dacia a devenit via gentium — drum al popoarelor — si, se inte­lege, este vorba de barbari.

— Panica a fost si pe-aici, dar s-a potolit repede!

— Daca gotii vor cuceri Moesia, se va taia calea de retra­gere a legiunilor din Dacia, continua tribunul.

— Se va gasi alta, mai lunga, insa destul de sigura, prin partea de miazazi a Panoniei. Dar ce te-a gasit astazi, Decius Sabinus? Te-a invins teama? Te poarta gindul sa parasim cu cohorta aceste locuri, sau vrei sa pleci numai tu?! Pe Synethus il inteleg, cauta sa-si puna averea la adapost, dar tu ce ai de pierdut? Tunica, sandalele, spada?!

Tribunul isi sterse ochii lacrimosi si umflati. Ca centurion, traise multi ani la un castru din Iudeea, unde se imbolnavise de o chinuitoare boala de ochi. Tot acolo, fata lui se inne­grise atit de mult, incit nu-si mai revenise. In fiecare prima­vara, de cum il vedea putin soarele, se bronza ca un egiptean, desi de neam era gal: blond, inalt, bine facut.

— Nu e vorba de mine, Iustus Valentinus, ci de mul­timea adusa aici de Roma. Ce vor face atitia oameni, daca se retrag legiunile?

— Intr-o vreme, s-a vorbit ca imparatul Galienus se gindea sa ordone parasirea Daciei.

— Poate ca totusi acest ordin se va da odata. Se spune, si de citva timp se tot intinde zvonul, ca multi de la Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa si din alte parti au plecat deja spre Danuvius.

— Se grabesc! Sint din cei ce se tem ca isi vor pierde averea, admise procuratorul, privindu-l indelung. Decius Sabinus, daca socotesti ca aici nu te mai gasesti in siguranta, te las sa pornesti spre Roma. Si asa suferi destul din cauza ochilor. Dar nu mi-ai spus, ce se aude cu gepizii?

— A, da, nu uitam sa raportez. Iscoadele noastre de la un castru dinspre miazanoapte au descoperit dincolo de hotar o hoarda de gepizi, ascunsa in padurile din apropiere. Poate ca barbarii se pregatesc sa navaleasca.

— Au mai incercat ei si au fost alungati. Totusi, trebuie sa ne pregatim. Sa trimitem intr-acolo ceva intariri

Procuratorul tacu la intrarea contubernalului.

— Marele preot a sosit! raporta el.

De talie potrivita, cu pornire spre ingrasare, Iustus Valen­tinus arata inca un barbat in putere. Brunet, cu parul scurt, ondulat, cu fata rotunda si gitul gros, impunea respect mai ales prin ochii mari si negri, patrunzatori. Isi aseza bine toga, ii potrivi faldurile si, insotit de tribun, trecu in tricliniu, unde fusese pregatita masa pentru inaltul oaspete. Dupa ei intrara si ceilalti: Metella, Alliana si Laetius Vitalis. Doi sclavi adusera pe Valeria, sotia procuratorului, ajutind-o sa mearga.

La un semn al lui Iustus Valentinus, contu­bernalul intro­duse pe marele preot, urmat de preotul Suriacus si de aedilul templului sau, care aducea darurile.

— Marele Jupiter si toti zeii sa-i dea sanatate augustului nostru imparat! incepu marele preot, oprindu-se la citiva pasi in fata procuratorului, rostind salutul oficial ce se folosea pentru inaltii functionari ai imperiului — guvernatori, procu­ratori, generali — pentru ca acestia il reprezentau pe stapinul Romei in functiile ce le detineau. Te salut, Iustus Valen­tinus, continua el, ma rog zeilor pentru tine! Ma bucur ca ei m-au ajutat sa cunosc un barbat brav, plin de curaj, care apara imperiul in aceste locuri atit de indepartate de dru­murile mari ale lumii!

— Ma inclin cu smerenie in fata Marelui preot al Marelui Jupiter, fericit de onoarea ce-mi face! raspunse procuratorul. Toti zeii sa-ti dea viata lunga, bunule Callicles! Pentru noi este o mare cinste ca te-ai obosit sa vii pina aici.

Iustus Valentinus il conduse la masa incarcata cu tot felul de bunatati, dintre care nu lipsea vinul cel mai bun aflat in Dacia. Marele preot binecuvinta masa, dupa ce intona o rugaciune catre zei, secondat de preotul Suriacus, avind grija sa adauge si citeva urari de sanatate si fericire pentru cele trei femei.

Gustara din bucate, golind citeva cupe de vin, printre glumele si valurile de ris cu care fiecare cauta sa onoreze pe inaltul oaspete. Niciodata nu se stia ce se urmareste prin vizita unui mare preot: misiuni tainice din partea Romei, sau insarcinari speciale hotarite in adunarile secrete ale mari­lor preoti. Traiau vremuri tulburi, anarhia militara dainuia de mult timp, imparati erau alungati sau omoriti, generali se proclamau imparati cu ajutorul armatei, ca la rindul lor sa fie parasiti de legiunile care prin aclamatii faceau din alti militari stapini ai Romei, triburi barbare navaleau din miaza­noapte si rasarit, ducind cu ele mii de captivi destinati scla­viei, cei trecuti la invatatura galileanului sufereau persecutii si torturi ce ingrozeau chiar si pe aceia care continuau sa aduca jertfe zeilor. De multe ori Justus Valentinus se bucurase, stiindu-se departe de Roma, intr-un loc si post ce nu era rivnit de pretendentii la functii mai inalte in armata si in administratia imperiului.

Asezat linga Metella, Laetius Vitalis se misca nerabdator. Astepta ca discutia sa se indrepte spre situatia din Moesia si, mai ales, de la Roma. Vazind ca procuratorul si tribunul se fereau sa se arate ingrijorati, bogatul fermier se hotari sa puna el intrebarea:

— Ma rog zeilor pentru sanatatea ta, Mare preot! in­draznesc sa-ti cer un indemn. Vii tocmai din Frigia, ai fost la Atena, spui ca ai stat mult la Roma. Ce ma sfatuiesti sa fac? Sa-mi string averea, sa-mi iau turmele si sa ma indrept spre locurile de dincolo de Danuvius, sau sa stau pe loc linistit?

Marele preot il privi indelung. Nu se grabi si nu cauta sa dea un raspuns limpede.

— Ai spus ca vin de departe. E drept ca de citva timp am umblat cam mult. Insa noi, Marii preoti, nu ne ocupam de politica facuta de Roma, credinta in zei isi are propriile greutati. Dar, pentru ca ma rogi sa-ti dau un sfat, pot sa-ti spun numai ce gindesc, raminind sa faci asa cum crezi ca e mai bine.

Procuratorul si tribunul isi incordara atentia, convinsi ca marele preot nu voia sa dea in vileag scopul venirii sale la Porolissum, sperind ca vor putea sa prinda ceva din spusele lui.

— Cind un om este respectat si iubit de cei in mijlocul carora traieste, cred ca e bine sa nu-i paraseasca, continua marele preot. Asta numai daca acolo unde se duce nu in­tilneste prieteni mai buni sau rude mai apropiate. Eu nutresc convingerea ca omul gaseste binele doar in locul unde poate sa-l si faca.

— Eu o am pe Alliana, pentru ea mai traiesc! Nu stiu ce hotarire sa iau! murmura Metella ingrijorata, vazind ca Marele preot se ferea sa spuna ce stie.

— Da, Metella o are pe Alliana! Fata asteapta sa se decida Sargetius, asa ca orice sfat rise Laetius Vitalis.

Marele preot il privi mai intii mirat, apoi intelese si in­cepu sa zimbeasca. Rosti rar, clatinand incet capul:

— Il cunosc mai bine de cind am fost sa vad atelierul batrinului Degidus. Sargetius e un barbat brav! Va pot spune, fara teama ca ma insel: orice s-ar intimpla aici, el nu va parasi aceste locuri, nu va pleca din Dacia!

Ridicindu-se in picioare, bogatul fermier Laetius Vitalis izbucni intr-un hohot de ris, in care plutea satisfactie ames­tecata cu o unda de rautate. Batu din palme, facindu-i pe toti atenti:

— Mare preot! striga el. La stina mea, cind un cioban vrea sa duca o mioara undeva, ii ia mieluselul si pleaca, iar blindul animal il urmeaza oriunde, trece si prin foc. Poate ca si el se va tine dupa cineva, daca acea fiinta porneste

Ochii Allianei se umezira. Intelegea aluzia, niciodata nu se gindise la plecare.

Ocolind sa dea un raspuns Metellei, marele preot con­tinua cu aceeasi liniste, intarita de increderea acordata celor in mijlocul carora se gasea:

— Traim vremuri in care lumea trece prin mari framin­tari si prin mari prefaceri. Noi, Marii preoti, stim multe, de aceea sintem ingrijorati. Asa cum ai spus, Laetius Vitalis, am mers de multe ori la Atena si la Roma. L-am cunoscut pe Marele Plotin, filozoful cel mai invatat din zilele noastre. Ma bucur de prietenia lui, iar el de protectia imparatului Gallienus si a sotiei sale, Salonina. Filozofia si invatatura lui mi se par cuprinzatoare si adinci. In cele sase eneade — cum au fost grupate dizertatiile lui de catre discipolul sau Por­firios — vorbeste despre purtare si virtute, despre viata si moarte, despre cer si stele, despre eternitate si timp, despre trup si suflet, iar in ultima, ca o finalizare a convingerilor sale, despre existenta si credinta. Ceea ce ma tulbura mult este faptul ca acel om, care mai crede inca in zei si le aduce jertfe, a ajuns la concluzia ca totul provine de la o putere suprema unica, singura care calauzeste viata oamenilor. Binele, fericirea, libertatea sufletului, vietuirea dincolo de moarte sint date oamenilor de acea putere absoluta, in care el vede cu totul altceva decit niste zei. Filozoful Ammonios Saccas din Alexandria, al carui discipol a fost si el — marele Plo­tin — s-a atasat in tinerete la invatatura galileanului, apoi a revenit la zei. Cu toate persecutiile pornite de Roma impo­triva celor trecuti la noua credinta, numarul lor creste ne­incetat. La ce a folosit edictul imparatului Decius, ca toti crestinii care vor refuza sa aduca jertfe zeilor sa fie intem­nitati, infometati si torturati? Ce a obtinut imparatul Gallie­nus dind edictul ca preotii noii credinte sa fie decapitati, iar ceilalti credinciosi pusi in lanturi si trimisi ca sclavi publici pe santierele de drumuri, foruri si amfiteatre?

Preotul Suriacus asculta cu infrigurare. Cele spuse de marele preot il tulburau. Nu se mai putu stapini:

— Si in Dacia sint din cei trecuti la noua credinta. Pe unii, preotii si armata i-au facut sa plece, dar numarul lor

— Acolo de unde vin eu, in Frigia, Caria, Misia si Capa­docia, ei s-au inmultit, lupta a ajuns sa fie grea. Nu se mai feresc, nu se mai ascund, spun pe fata ca urmeaza noua credinta. Se aduna si se roaga acelui galilean, sa le mintuiasca sufletele..

Neincrederea procuratorului in marele preot se topise. In tot ce spusese nu aratase ura, nu indemnase la persecutii, fusese patruns numai de ingrijorare, de nesiguranta asupra viitorului. Convins ca acel om al zeilor stia si gindea mai departe, dincolo de ceea ce dezvaluise, socoti ca prilejul nu trebuie pierdut:

— Dupa felul cum ne-ai vorbit, Mare preot, zeii imi sint martori ca nu ma insel: ne-ai invrednicit cu multa cin­stire, deschizindu-ti sufletul

— Sa stii ca nu gresesti, Iustus Valentinus! Voi duce cu mine amintiri placute de aici din Porolissum!

— Te rog sa-mi spui, ce te ingrijoreaza mai mult: soarta credintei in zei, a oamenilor sau a imperiului?

Marele preot incepu sa zimbeasca. Pe fata lui acoperita de barba bogata, alba, se asternu o unda de compatimire.

— Sint om batrin, Iustus Valentinus, cu zilele numarate! Ma ingrijoreaza numai soarta oamenilor! Nu vad prea departe vremea cind celelalte doua se vor prabusi deodata — si credinta in zei, si imperiul — una nu va putea dainui fara cealalta. V-am spus ca noi, Marii Preoti, stim multe. Relele nu vin de la zei, iar lumea nu va fi salvata prin credinta in invatatura acelui galilean. Nenorocirile cad asupra oamenilor pornite tot de la oameni: mici sau mari, tabulari sau pro­curatori, centurioni sau generali, preoti sau imparati. Ma poarta gindul departe, prevad ca va veni o vreme cind filo­zofii vor descoperi cu uimire ca religia noastra, credinta in zei, a fost curata, deschisa, apropiata de toata faptura. De ce sa ne incintam cu sperantele, Iustus Valentinus? Marile prefaceri care se apropie nu vor putea fi oprite nici de tine, nici de mine si nici de nimeni!

Marele preot ramase citeva clipe adincit in ginduri, pri­vind in jos. Cei din jur taceau, cuprinsi de admiratie si evlavie. Deodata salta capul si un suris ii inflori pe fata.

— M-a uimit, relua el, ceea ce am gasit acum citeva zile in atelierul de olarie al acelui batrin, Degidus. Adevarata opera demna de marii artisti ai grecilor. Pe patru cupe mode­late din lut s-a povestit pe scurt, cum nu se putea mai frumos, istoria Daciei romane. Dupa cum mi s-a spus, ele au fost maestrite de Sargetius. Minunat barbat!

Alliana se infiora, fata ei se imbujora.

— Ma voi duce sa le vad! murmura ea.

— Nu le vei mai gasi, frumoasa fata! M-a rugat sa-mi aleg ceva ce mi-a placut mai mult, iar eu m-am lacomit, am cerut cupele. Le am la mine. Daca vreti sa le admirati, pot fi aduse. Sint afara, in grija insotitorilor mei.

— Vreau sa le privesc numai o clipa, Mare preot! il ruga Alliana tulburata.

Contubernalul le aduse repede si cupele trecura una dupa alta prin miinile celor de fata, impresionati de nuantele culo­rilor, simplitatea liniilor, claritatea formelor. Fiecare cauta cuvinte cit mai alese in admiratia sa. Printre exclamatiile ce se rosteau, la un moment dat rasuna strigatul plin de indig­nare al lui Laetius Vitalis:

— Astfel de desene nu puteau fi facute decit de un mare dusman al imperiului!

Toti se intoarsera spre el, mirati.

— Uite, Iustus Valentinus, continua bogatul fermier cu vocea sugrumata de minie, ascunzindu-si greu satisfactia. Uite o dovada ca cel ce a mesterit aceste cupe asteapta cu nerab­dare ca Roma sa paraseasca Dacia! Se vede limpede pe una din ele cum populatia ataca legiunile, se opune plecarii. Cele patru scene pictate pe cupe vorbesc cu toata claritatea despre cele patru etape din stapinirea acestei provincii: prima — cucerirea, a doua — colonizarea, a treia — romanizarea, iar ultima — alungarea legiunilor. Uite la ce viseaza acela care e quattorvir in Porolissum: doreste plecarea cohortelor de aici. Iata ce fel de fiu al Romei este Sargetius Gemellinus Felix! Cum vezi asta, Iustus Valentinus?

Procuratorul lua din mina lui Laetius Vitalis cupa pe care se distingea bine, in culori vii, cum populatia Daciei se sim­tea mai legata de pamintul pe care traia, decit de Roma, si-i alunga legiunile. Pe fata lui bruneta singele navali dintr-o data. De minie, se invineti, miinile ii tremurau.

— Pe toti zeii, la orice m-as fi asteptat din partea lui, dar la asta nu! il voi chema in for, va fi judecat in fata multimii! Vom avea marturie aceasta cupa, pe care o s-o punem la vederea tuturor. Un astfel de om nu poate sa mai ramina in colegiul de conducere a treburilor municipiului!

Se apropie de marele preot, tinind cupa sus, si ii vorbi cu ton schimbat cu totul:

— Jupiter mi-e martor ca nu vreau sa te supar! Trebuie sa ma intelegi! Aceasta cupa o opresc la mine. Celelalte trei ramin ale tale, Mare preot. Ele povestesc bine ce s-a petrecut in Dacia.

— Cum iti este voia, Iustus Valentinus! murmura usor intristat marele preot. Eu nu vad lucrurile asa. Laetius Vitalis greseste. Poate ca te inseli si tu

Tinindu-se de bratul mamei, Alliana isi stapinea greu lacrimile. Il ura din suflet pe Laetius Vitalis, daca ar fi avut putere, il zdrobea pe loc. Il vedea pe Sargetius in primejdie si nu gasea o cale prin care sa-i vina in ajutor. In sufletul ei era furtuna si flacari. Si totusi isi dadea seama ca trebuie sa intreprinda ceva, sa impiedice lovirea barbatului de care isi simtea viata legata.

— Mama, ajuta-ma sa oprim ticalosia! sopti ea la ure­chea Metellei. Nu pot sa indur!

— Ce putem sa facem noi? Sint treburi de barbati! Fata nu lua in seama raspunsul mamei. Un gind o fulgera.

Simti un fior, ca o sagetare, prin tot trupul. Incepu sa tre­mure, deveni palida, cu o lucire metalica in ochi. Se apropie de Iustus Valentinus cu o incordare ce-i strivea fiinta. Facu o sfortare grea, vorbind incet, cu voce potolita:

— Nu sint oameni din Dacia, unchiule, cei ce se lupta cu legiunile si le alunga! Trebuie sa va uitati mai bine pe cupa. Da-mi-o, sa-ti arat eu

Procuratorul dorea din tot sufletul ca fata sa poata dovedi ca dreptatea este de partea ei. Ii intinse cupa, pe care ea o prinse cu o lacomie greu stapinita.

— Da, am spus bine, nu sint locuitori ai Daciei romane! continua ea, slobozind un oftat de usurare. Sint poate

O roti de citeva ori si ridica mina.

— Iustus Valentinus, ia-i cupa! se repezi Laetius Vitalis.

Dar totul se dovedi prea tirziu. Cu o miscare bine simu­lata, fata se prefacu ametita, se rasuci intr-o parte, isi pierdu echilibrul, repezi cupa cu putere pe lespezile de marmora ale tricliniului si se prabusi alaturi de cioburile imprastiate.

Urmarind scena, marele preot pricepu ce se petrecea. El nu-si pierdu cumpatul ca ceilalti. Cu toata virsta inaintata, se apleca si incerca sa ridice fata. Il ingrijora numai daca in cadere nu se lovise. Pieptul Allianei salta cu putere, in coltul gurii ii rasarise un zimbet. Vazindu-i fata, un suris plin de intelegere lumina figura marelui preot.

Metella isi conduse fiica pina la un scaun, in timp ce batrinul murmura, clatinind usor capul:

— Tinarul poate sa fie fericit: fata il iubeste atit de mult, incit este gata sa se sacrifice pentru el. Noi sa-i legam fapta de situatia in care se gasea, s-o luam asa cum trebuie. Pe Sargetius il socotesc un mare artist si totodata un barbat cu noroc. Nu ma indoiesc ca, din dragostea ce-i incalzeste sufletul, va face o alta cupa, poate mai frumoasa. Va sfa­tuiesc sa dati uitarii cele petrecute!

— Cum sa uitam, cind sintem convinsi ca urmasul bar­barilor este dusman al imperiului? striga Laetius Vitalis plin de furie.

— Daca asa vezi lucrurile, atunci potrivnicii Romei sint toti aceia care au parasit Dacia, precum si cei ce se gindesc la plecare, adauga marele preot cu aceeasi liniste

Callicles inca vorbea cind usa se deschise si in tricliniu intra Sargetius. Vesel, cu privirea limpede, adinca, se opri la citiva pasi, rostind salutul obisnuit, rugind zeii sa le dea sanatate si viata lunga.

— Dar ce se intimpla aici? intreba el, vazind raceala cu care era privit de procurator si tribun, fara sa-i raspunda la salut. Ma asteptam sa gasesc numai veselie si voie buna!

— Doresti ca legiunile sa paraseasca Dacia, Sargetius? il intreba procuratorul, fara ocol, cu voce taioasa.

— Nu vad rostul intrebarii, raspunse el, privind zecile de cioburi imprastiate pe pardoseala.

Ridica unul, il cerceta indelung, apoi continua:

— Nu stiu ce s-a petrecut aici. Dar daca este ceva in legatura cu cele zugravite pe cupa care s-a spart, raspunsul meu este limpede: de la preceptorul meu am invatat ca ii este permis artistului sa se avinte cu mintea cit mai departe. Unii arata prin arta lor cum ar fi infernul, desi nimeni nu l-a vazut. Altii, cum zeitele fac dragoste cu oamenii, cu toate ca nici un muritor n-a strins la piept vreun trup viu si cald de-al lor. Cine se crede indreptatit sa sustina ca Roma nu-si va retrage niciodata legiunile de aici?

Alliana se salta de pe scaun, se apropie si isi petrecu mina sub bratul lui. Ochii ei mari, adinci, pluteau in lacrimi.

— Si cine a putut sa faca o astfel de fapta? Cine a spart frumoasa cupa? intreba el tulburat.

Cu acelasi suris plin de bunatate, marele preot dadu un raspuns care mari si mai mult framintarea lui Sargetius:

— Fiica zeilor, fecioara care se sprijina de tine!

a villa mare si veche, cu urme proaspete de reparatii, a carei curte larga, plina cu pomi, se intindea din drumul para­sit — ce dusese in vremurile de demult sus in cetate — pina prin locurile unde in aceleasi vremuri se ridicau magaziile, grajdurile si ergastulele lui Decimus Silvanus, se adunase lume multa. Acolo era sediul Colegiului saracilor din Porolissum. Casa si curtea apartinusera unui bogat negustor de cereale, plecat dincolo de Danuvius, inca de la primele zvonuri despre retragerea legiunilor de catre Roma, pentru a stavili nava­lirea gotilor in Moesia. Villa ramasese mult timp pustie, se darapanase, iar curtea o napadise balariile, pina in prima­vara anului din urma cind Sargetius, ales quattorvir, pusese in joc influenta sa in colegiul de conducere al municipiului si obtinuse cedarea ei catre Colegiul saracilor. Inainte, cei din colegiu se adunasera intr-o incapere mica, lipita de casuta modesta a lui Offas, olarul, pe care de multi ani membrii il realegeau ca magister , tot asa cum pe Metrobius il tineau comagister. Metrobius era unul din numerosii sclavi ai lui Laetius Vitalis. Bogatul fermier incuviintase citorva, printre care si lui Metrobius, sa intre in Colegiul saracilor, dornic sa se arate in Porolissum drept un stapin cu mult suflet. Adevarul era insa altul: de cind il cumparase, il stapinea mindria de a avea un sclav mai invatat decit preceptorii de acolo, care stia tot atit de multe despre lume cit un filozof sau un geometru. Offas si Metrobius se dovedeau potriviti pentru indeplinirea celor doua functii. Puneau suflet in tot ce faceau, de aceea membrii colegiului ii priveau cu dragoste calda si respect deosebit. In Sargetius vedeau un mare ocro­titor, a carui influenta urca pina sus, la procurator. Se stia in Porolissum ca intre quatorvirul tinar, frumos si bogat, si nepoata lui Iustus Valentinus se infiripase o dragoste puternica, sincera, curata.

In fiecare zi de sarbatoare, saracii si sclavii din colegiu se adunau in curtea larga, prinzeau impreuna si petreceau pina seara. In astfel de zile prinzul se pregatea din ceea ce aducea fiecare, din fondurile colegiului si din danii primite de la oameni milostivi. Multi sclavi nefericiti socoteau colegiul ca fiind familia lor. In fiecare an — asa se stabilise inca de la constituire — in prima duminica a lui iunie, magisterul si comagisterul prezentau in fata adunarii situatia incasarilor, a contributiilor si a cheltuielilor.

Soarele trecuse de mult de amiaza. Saracii si sclavii sta­teau in curtea colegiului adunati in grupuri. Vorbeau, as­teptindu-i pe Offas si pe Metrobius. Erau dupa o masa bo­gata, cu bucate de mai multe feluri, se impartise vin din bel­sug. Toti stiau ca cei doi conducatori se pregateau sa le vor­beasca. Dinspre padurea din apropiere trecea peste ograda colegiului o usoara adiere cu miros de frunzis proaspat de fag si iarba cruda.

In mijlocul celui mai numeros grup asezat in apropierea gardului, vorbea Erastus, sclav al bogatului Synethus. Ne­gustorul il invoise numai pe el sa se inscrie in colegiu.

— Da, Servius se chinuieste degeaba, spunea el. De cite ori a strins banii pentru rascumparare, de atitea ori stapinul i-a marit pretul. Il tot poarta cu vorba. Nu-l bate, nu-l pune la treburi grele, il lasa liber noaptea, si asta fiindca stie ca Servius se duce si munceste la altii pentru citiva asi . Acum, sarmanul, s-a imbolnavit! Nu e de mirare daca zeii nu-l vor lua la ei. Eu unul, jur pe Proserpina, daca as fi fost asa de chinuit, ma lipseam de rascumparare, ori il omoram pe Synethus!

— Asta o spui aici, fata de noi! se porni altul, vazind ca Erastus nu mai zice nimic. De unde sa stim ca tu nu esti omul lui de incredere? Cum se face ca, dintre toti sclavii sai, numai pe tine te-a invoit sa intri in colegiul nostru?

Erastus incepu sa rida:

— Jupiter mi-e martor, jur ca nu stiu, insa banuiesc ceva. Daca presimtirea mea e adevarata, aflati ca nu m-am lasat prins. De cite ori ma intorc seara de la colegiu, Syne­thus ma asteapta, incearca sa afle ce se vorbeste pe aici. Ma intreaba despre multe: care sclavi au fost torturati de sta­pinii lor si ei ce au spus, daca saracii ii vorbesc de rau pe cei bogati, cine s-a mai rascumparat, care sarac a fost facut sclav pentru ca nu si-a platit datoriile, si fel de fel de in­trebari de felul asta. Eu am simtit ce urmareste, de aceea nu-i spun decit ce vreau.

— Adica, ce ai simtit?

— Cum, tu ma crezi atit de prost, incit sa uit ce ne spune mereu fratele Metrobius? Procura­torul, tribunul si multi dintre cei bogati se tem ca aici in colegiu s-ar putea sa se puna la cale vreo rascoala a saracilor si sclavilor. Re­volte au mai fost in Dacia romana, mai ales pe la Ampe­lum si pe la Brucla.

— Ar mai trebui si cite-o razvratire! hurui vocea groasa a unui sclav voinic, roscovan, cu cautatura rece. Numai asa ne-am mai racori nitel sufletele cu ticalosii!

— Bine, dar in rascoale piere multa lume! sopti cineva cu teama. Cum sa lupti cu

Roscovanul ii lua vorba:

— Da, cad aproape toti cei ridicati impotriva asupririi, dar sint ucisi si din aceia care tortureaza sclavii, jefuiesc saracii, se imbogatesc pe suferinta noastra! Eu unul i-as zobi cu multa pofta capul lui Laetius Vitalis. Ce va uitati cu teama, si ce va mirati atita? Nu stiti ce a patit Crispina? Femeie saraca, ramasa vaduva cu trei copii, a fost incintata de bogatul fermier sa-i cedeze pamintul pe care isi are casa, in schimb el s-a legat sa-i dea o bucata de loc in alta parte, precum si banii trebuinciosi sa-si ridice alta, mai buna. Invinsa de saracie, femeia a primit invoiala. Laetius Vitalis isi pusese de gind sa-si largeasca mult curtea, cu o iesire noua de la villa lui bogata, spre for. Crispina a inceput sa-si darime casa, dar dupa putin timp ticalosul a-ntors-o, i-a spus ca nu mai are nevoie de pamintul ei. Acum se chinu­ieste, sarmana, intre cei doi pereti ramasi nedarimati, peste care a injghebat un fel de acoperis. Nu stiu ce o sa faca la iarna, ca aici e ger de crapa lemnele.

— Poate s-o gasi cineva sa-i dea o mina de ajutor, mur­mura o femeie ce statea la spatele roscovanului.

— Cine? Noi, sclavii? intreba, intorcindu-se spre ea. Nu ne lasa stapinii, iar cei saraci muncesc pe la altii atit de mult, incit nu le rarnine timp nici sa se odihneasca.

Roscovanul tacu, intorcind capul in partea spre care cei­lalti se uitau mirati. De grupul lor se apropia plingind o fe­meie. Asteapta sa-si spuna necazul.

— Zeii nu vor sa ne ajute! se vaita ea printre suspine. Am aflat ca Synethus il face pe Zenos sclavul lui!

Femeia tacu, stergindu-si lacrimile cu dosul palmei. Cei din jur o priveau cu mila, stiau ca in curind Zenos urma sa-i fie sot. Sarmani si vaduvi, amindoi cu copii, uniti, spe­rau sa-i creasca mai usor in saracia lor.

— Eu n-am aflat decit astazi ca Zenos a luat bani de la el, altfel nu l-as fi lasat, se porni din nou femeia. Acum ce sa fac, incotro s-o apuc?! El alearga ca un nebun, poate o gasi pe cineva sa-l ajute. Cica Synethus se duce miine la Zenos cu tabularul Bellinus, sa-i faca actul de sclav. Am fost adineaori la Offas, i-am spus si lui. Era cu Metrobius, nu prea au avut timp sa ma asculte

Invins de mila, roscovanul se apropie de ea si o strinse la piept. Pe fata lui plutea un zimbet sub care se ascundea revolta.

— Linisteste-te! Daca i-ai spus lui Offas, nu va lasa in necaz, o incuraja el. Sa speram ca zeii nu dorm, au ei grija sa pedepseasca ticalosi ca Synethus si ca Laetius Vitalis!

— Poate de aceea intirzie atita. Or fi prea multe aju­toare de dat si colegiul n-o fi avind destui bani, adauga Erastus, iesind mai in fata, spre a fi mai aproape de fe­meie. Daca era cu Metrobius, e o speranta, au facut ei multe lucruri bune. Hei, dar uite-i ca au iesit! schimba el vorba, privind spre villa. Sint veseli, zeii ne ajuta, cred ca au reusit sa impace toate necazurile

De sus de pe scara colegiului, Offas batu tare din pal­mele lui mari de olar, facind semne in toate partile pentru adunare. Linga el Metrobius tinea in mina un papirus.

Se strinsera in graba, nerabdatori sa asculte ce vor spune magisterul si ajutorul sau.

Offas isi roti privirea pe deasupra lor, schitind un zim­bet larg. Pletele si barba ii jucau in suflarea vintului po­tolit ce cadea dinspre padure. Incepu sa vorbeasca, stapinin­du-si greu vocea groasa, puternica:

— Nici acum nu-mi place cum v-ati asezat! Aici sintem frati, formam cu totii o mare familie, ne gasim in casa co­legiului nostru. Iarasi v-ati grupat, cei liberi de o parte, iar sclavii de alta. Si chiar asa, femeile s-au tras deoparte de barbati. Pai ce spuneti, sintem sau nu frati? Eu zic ca e bine sa va amestecati: barbati, femei, liberi si sclavi, toti laolalta. Asa sa faceti intotdeauna.

Se produse o foiala scurta. Fiecare se duse alaturi de cel pe care ar fi dorit sa-l aiba in apropiere. Offas urmarea miscarea, surisul sau se deschise si mai mult. Relua:

— Uite ce frumos va sade! Asa aratati mai infratiti, mai legati. Nu stiti ca numai prin unire vom putea infrunta greutatile si potoli necazurile? Acum sa ma ascultati in li­niste, am sa va spun care a fost situatia colegiului nostru in rastimpul anului ce s-a scurs. Din ceea ce s-a strins de la fiecare, ne-am descurcat bine, desi mai sint unii cu con­tributia nedata. Eu si fratele Metrobius am chibzuit mult si cum ii cunoastem bine pe fratii nostri, pe unii i-am scutit de plata, pe altii ii mai pasuim pina vor putea stringe banii ce-i datoreaza, iar pe cei carora am socotit ca nu le sta bine sa fie intre noi, i-am scos din colegiu. Fratele Metrobius o sa va spuna de pe papirus care este situatia fiecaruia.

Metrobius incepu sa strige numele celor ce nu-si plati­sera contributia, precizind daca era iertat, pasuit sau scos dintre ei.

— Are cineva ceva de propus? intreba Offas, dupa ce Metrobius sfirsi de citit. Poate ca noi ne-am inselat. E bine sa indreptam greseala. Ginditi-va mai mult la cei pe care i-am alungat.

— Pai, daca numai astia sint, eu zic ca ati gresit! striga roscovanul, apropiindu-se de scara. Mai sint si altii care, desi au platit, trebuie sa-i dam afara! Nu cred ca voi sa nu-i cunoasteti.

Se intinsera murmure de aprobare in toate partile. Offas salta miinile, facindu-le semn sa taca. Relua cu voce mai aspra:

— Fratele nostru a spus bine, mai sint si altii, ii stim si ii vom scoate din colegiu, cu toate ca au achitat tot ce se cuvenea. Cu aceia vom proceda insa in asa fel, incit ni­meni sa nu cunoasca adevaratele motive ale excluderii. Sint unii mai slabi, nu-si tin gura, spun tot ce se vorbeste aici, fara sa-si dea seama ca fac mult rau acestei mari familii a noastra. Sint altii trimisi alaturi de noi ca iscoade, veniti sa ne tradeze, fata de acestia trebuie sa fim neinduratori. Si acum sa trec mai departe, sa va spun cum am folosit banii colegiului. In anul care s-a scurs, au plecat la zei sapte din­tre fratii nostri: trei oameni liberi si patru sclavi. Noi am facut cheltuieli pentru a-i inhuma omeneste, am pus la capul fiecaruia piatra de mormint, pe care i s-a sapat nu­mele si s-a scris ca a fost inmormintat prin grija Colegiului saracilor. Tot in acest an am rascumparat pe trei dintre fratii nostri, care si-au luat nume de oameni liberi: Fabri­cius Nexos, Fabricius Dexter si Fabricius Nonia. Eu si fra­tele Metrobius ne-am gindit sa-l rascumparam si pe sclavul Servius de la Synethus, pentru asta cerem dezlegarea voas­tra. Servius s-a chinuit prea mult, daca nu ne grabim, aju­torul nostru i-ar putea veni prea tirziu. De fapt noi vom completa numai restul, pentru ca el mai are ceva denari strinsi. Il intreb pe fratele Erastus, ce crede, vom putea sa cadem la invoiala cu lacomul de Synethus?

— O sa mareasca din nou pretul rascumpa­rarii!

— Sa dam tilharului cit cere! striga roscovanul. Si, daca ne-o veni vreodata bine, sa luam inapoi banii cu virf si indesat!

— Vom plati, caci avem de ajuns, relua Offas. Vom mai da bani si pentru altceva: ne-am gindit sa ajutam pe vaduva Crispina sa-si inalte la loc casa stricata din in­demnul lui Laetius Vitalis.

— O facem si pe asta! incuviinta roscovanul. Daca nu vom avea denari destui, s-o ajutam care cu ce putem: unii cu munca, altii cu lemne, cu caramida

— Bani sint, asa am socotit eu si fratele Metrobius. Si vom mai gasi inca pentru ceva: astazi a venit plingind sora Iunilla, ne-a spus ca tabularul o sa-l dea pe Zenos ca sclav lui Synethus, pentru neplata unei datorii. Colegiul trebuie sa-i ajute, sint fratii nostri. Eu as zice ca n-ar fi rau, daca sora Iunilla ar da fuga dupa fratele Zenos si l-ar aduce in­coace, ii dam cit trebuie, sa se plateasca de Synethus chiar in seara asta.

— Fugi, Iunilla, nu mai sta! o indemna roscovanul, intorcindu-se spre ea si impingind-o usor.

— Sint multe si grele durerile omenesti! continua Offas, slobozind un oftat, privind dupa Iunilla cum se indeparta in fuga, plingind. Si acum, fratilor si surorilor, daca soco­titi ca eu si fratele Metrobius am facut bine, asa cum am cheltuit banii colegiului nostru, sa saltati cite o mina in sus. Iar de nu, noi ne vom da la o parte, ca voi sa alegeti pe altii mai buni, mai

Printre zecile de brate ridicate, roscovanul isi facu loc cu coatele, pina ajunse in fata lui Offas:

— Eu n-am saltat mina, Offas, ai vazut bine, mie mi se pare incurcata folosirea banilor! Cit timp ai vorbit, am tot facut socoteli in gind, nu-mi iese cum

— Crezi ca am oprit ceva pentru noi? il intreba Me­trobius, lasind loc unui suris.

— Nu, raspunse roscovanul, rizind si el, banuiesc ca ati mai pus de la voi. Am socotit ca din ceea ce s-a putut stringe, abia daca ajungea pentru cele sapte inhumari. Asa ca nu inteleg cum ati facut, ce ati facut?! Noi am vrea sa stim

Roscovanul astepta ca Offas sa vorbeasca, magisterul era dator sa lamureasca incurcatura descoperita. Dar el ridea, privind spre poarta. Intoarsera toti capetele intr-acolo Il vazura pe Sargetius apropiindu-se, insotit de Diurpanneus.

— O vorba din batrini spune cam asa: „Vorbesti de lup si lupul la usa!” Frate Gallius, ii raspunse roscovanului, caci acesta ii era numele, colegiul nostru a avut bani, fiindca ne-a ajutat bunul Sargetius. El este sprijinul nostru.

Apropiat destul de mult, Sargetius prinse ceva din cele spuse de Offas. Vorbi din mers:

— Ce bani? Cu ce v-am ajutat eu? intreba stapinindu-se sa nu rida, cu privirea atintita spre Offas.

— Zeii sa-ti dea sanatate si viata lunga, Sargetius! striga roscovanul, ridicind deasupra capului o mina cu pum­nul strins. Tu intotdeauna faci ceva pentru saraci si pentru sclavi.

— Stai, Gallius, vezi ca gresesti! N-am dat nici un aju­tor, numai am platit dinainte partea pentru acest cioban al meu, spuse, intorcindu-se spre Diurpanneus. Este om sarac, de mult m-a tot rugat sa vorbesc cu Offas, sa-l primeasca si pe el in colegiu. Altceva poate a dat bunicul Degidus. Ei, ce ziceti, il primiti si pe ciobanul meu?

Ocolind un raspuns sau o confirmare directa, Offas schimba vorba, desi sensul ramase acelasi:

— Asa e ca astazi am avut un prinz mai bogat ca nici­odata? Multe din bucate ne-au fost aduse de la ferma lui.

Din multe parti se pornira multumiri, laude si rugaciuni catre zei pentru sanatatea lui Sargetius. Cu toata modestia lui, aceasta manifestatie spontana il bucura, ii dadea o adinca satisfactie. Se gindi ca era potrivit ca, la atitea dovezi de recunostinta, sa raspunda cu o gluma, al carei efect il pre­vedea:

— Eu v-as indemna ca, daca nu sinteti multumiti de modul cum Offas si Metrobius au gospodarit colegiul in acest an, sa va alegeti alt magister si un alt comagister Dar sa lasam la o parte gluma, continua el. Nu traim timpuri prea bune. Poate ca va veni o vreme cind voi cei din colegiu va trebui sa dovediti ca sinteti uniti, ca ii ascultati si ur­mati pe cei ce va conduc. Dar toate astea la timpul lor, acum sa ne vedem de prezent. Cred ca stiti pentru ce am venit incoace. Sint, ca si voi, dornic sa-l ascult pe Me­trobius.

Offas si Metrobius coborira de pe treptele scarii, apro­piindu-se de Sargetius. Din adunare, unii se strinsera in ju­rul lor, altii se imprastiara.

In fiecare zi de sarbatoare, spre seara, Metrobius vorbea celor dornici sa-l asculte.

Se framintase mult Laetius Vitalis sa afle ceva din tre­cutul sclavului sau si totdeauna se izbise de mutenia lui tare ca stinca. Metrobius tacea insa numai cind era intrebat des­pre el, despre viata lui. In mijlocul celor din colegiu era un om volubil, gata oricind sa invete pe altii, sa explice cit de mult se intinde lumea, sa povesteasca fapte din istoria popoarelor, sa spuna ce credea despre zei si despre noua credinta in invatatura galileanu­lui si, mai ales, sa vorbeasca, despre cele ce se puteau stringe in sufletele oamenilor. Dupa tinuta, se vedea ca nu dadea importanta lucrurilor si fap­telor marunte. De inaltime potrivita, legat, brunet, cu pri­vire vie, adinca, pe fata lui incadrata de parul incalcit si barba ravasita plutea in permanenta o unda de meditatie si umor. Laetius Vitalis ramasese cu o teama ascunsa fata de sclavul invatat. Nelinistea isi avea obirsia din cuvintele ne­gustorului de la care il cumparase:

— Cel ce mi-a vindut acest sclav mi-a spus cinstit ca era stapinit de frica lui, desi nu incercase in nici un fel sa-i faca vreun rau. Ai grija cum te porti cu el.

La inceput il urmarise din umbra, ingrijorat sa nu puna ceva la cale. Se vazusera multe viile si ferme arse de focurile aprinse de sclavi, fie din disperare, fie din ura si razbunare. Avea si momente cind punea sa-l tortureze, la fel ca pe cei­lalti. Metrobius nu se ferea, nu se umilea, nu cerea iertare, privea in jurul sau cu o lucire in ochi ce oglindea, in egala masura, scirba si compatimire. Il banuise trecut la noua cre­dinta, dar se convinsese de totala lui indiferenta fata de zei si de invatatura galileanului. In cele din urma, Laetius Vi­talis cedase: il invoise sa se inscrie in Colegiul saracilor, lasindu-i mai multa libertate. Parasise gindul de a-l vinde, nu­mai din ambitia de a fi stapinul unui sclav invatat, pentru ca prin asta ii crestea prestigiul.

Sargetius si Offas, urmati de ceilalti, pornira spre fa­gul cu coroana bogata din coltul dinspre padure al curtii, locul unde de obicei ascultau prelegerile sclavului filozof. In mers, Sargetius il lua de brat si il intreba cu ton in care rasuna pornirea spre gluma:

— Frate Metrobius — ii spuse frate, ca si cum si el fa­cea parte din Colegiul saracilor — astazi despre ce vrei sa ne vorbesti?

Metrobius mergea privind in jos. Raspunse, fara sa salte capul:

— Despre multe. Niciodata nu ma pregatesc anume. Pornesc de la ceva in legatura cu cele petrecute peste zi, ori de la o intimplare mai proaspata. Sint atitea lucruri de spus oamenilor

Ajunsi sub frunzisul des al fagului, se asezara pe iarba in jurul scindurii batuta pe patru pari, pe care sedea Metrobius cind le vorbea. Pe fetele multora se oglindea nerab­darea, curiozitatea.

— Vad dupa privirile voastre cit sinteti de dornici sa ma ascultati, si asta ma bucura, incepu Metrobius cu voce calda, potolita. Oamenii sint lacomi sa afle multe, pentru ca nu inteleg multe din ale vietii. Putem sa ne intrebam: De ce o parte din oameni sint buni si cealalta rai?

— Buni ca Sargetius, rai ca Synethus! striga roscovanul.

— Ca ei si ca altii, relua Metrobius. De ce unii sint uriti, iar altii frumosi? De ce printre noi vedem firavi, ne­putinciosi, alaturi de oameni grasi, voinici? De ce unii in­teleg cu mintea mai usor, altii mai greu? intrebari de fe­lul acesta se pot pune oricite vreti, insa numai la putine s-a gasit un raspuns. Poate ca unele vor chinui filozofii inca timp indelungat. Eu unul n-am gasit bun nici un raspuns din cele date pina acum. Asa, de pilda, invatatii spun ca tot ce exista pe lume provine din patru lucruri: aer, apa, pamint si foc, straduindu-se sa ne explice cum tot ce ne in­conjoara se trage din aceste elemente. Este usor oricui sa in­teleaga ce este apa si lutul, insa aerul si focul nu. Mai ales focul. Avem foc din paie sau din lemne, dar citeodata mai cade si din cer, ori izbucneste din adincul pamintului. Ca sa iasa din incurcatura, oamenii au nascocit zeii. Sa nu va mire, da, i-au nascocit: unul pentru foc, altul pentru apa, si multi altii, pentru toate cite le stiti. Dar nu numai ca i-au plas­muit cu mintea, atribuindu-le unele insusiri, ci ii si cioplesc, le fac chipuri din lemn, din piatra sau din lut, asa cum maes­treste fratele Offas. V-ati intrebat vreodata ce este un zeu si ce putere are el? Cum ar putea sa ne ajute o bucata de lemn, de piatra, sau de lut? Si daca mii de oameni il au acasa frumos cioplit pe zeul Silvanus, inseamna ca atitia Silvanusi sint? Iar daca chipul de lut ars ti-a scapat din mina si s-a spart pe pardoseala, inseamna ca a murit, a pierit zeul? Nu va spun toate astea ca indemn sa nu mai credeti in idoli, ci sa ne intrebam, poate vom reusi sa inte­legem: exista ei sau nu? Un zeu adevarat, cu viata, eu miscare, cu putere de a te ajuta, ori de a-ti face rau, n-a vazut nimeni, si n-o sa intilneasca niciodata, pentru ca asemenea, fiinte nu exista. Vad ca unii se mira, poate ii infricoseaza cele ce spun, altii se supara. Le cer iertare, de aceea pentru astazi numai atit va spun. Uite ca Iunilla l-a adus pe fratele Zenos. Eu si Offas trebuie sa mergem sa-i dam denarii cu care sa scape de Synethus.

e la Erastus, Synethus nu reusi sa afle ce se hotarise la Colegiul saracilor, in legatura cu rascumpararea lui Servius. Negustorul urmarea cu lacomie sa nu scape din mina banii sclavului. De aceea pindea momentul potrivit, la apropierea, sfirsitului, spre a-i face actul de eliberare, luindu-si plata. De citva timp Servius cazuse greu bolnav. N-ar fi facut asta, daca descoperea locul unde isi tinea ascunse economiile, caci dupa moarte tot ce era al sclavului raminea stapinului.

De dimineata, Synethus se scula ingrijorat, tinind-o drept la ergastule, sa vada daca Servius mai era in viata. Gasindu-l intr-o stare mult inrautatita, trimise dupa tabularul Bellinus. Bolnavul ii spuse gemind ca banii ii tinea la ba­trinul Anthus, aedilul templului Apollo, ca trebuie sa-l aduca si pe el. Linistit si bucuros — se si vedea cu denarii sclavului muribund in palma — Synethus trecu in curte unde incepu sa se ocupe de negustorie. Marunt si gras, cu ochi mici, ce aratau siretenie, aproape chel, stia sa-si con­duca treburile cu multa usurinta, fara sa alerge prea mult. In pravalia lui mare si aratoasa, peste drum de taberna lui Surillius, se vinturau neincetat clientii, ieseau din taberna si intrau in pravalie, ori ieseau din pravalie si intrau in ta­berna. Dincolo se intindea piata larga dintre Magnus si Serdos, locul unde se stringea lumea in fiecare saptamana.

In acea zi negustorul trebuia sa fie cu ochii-n patru: era tirg, veneau multi „prostanaci” — cum ii placea sa-i numeasca pe cei din imprejurimi, de prin vicuri — de la ei scotea cele mai mari profituri. Trecu prin pravalie, prin magazii si prin beciuri, cerceta daca toate erau in ordine si, multumit, lauda sclavii de incredere, spunindu-le ca in acea zi vor avea mincare mai buna si vin mai mult. Nu avusese niciodata vilic nici actore pentru supravegherea sclavilor ori pentru tinerea socotelilor. Cind se pripasise de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, incepuse negustoria vinzind maruntisuri la o taraba de lemn.

Sclavul trimis veni repede cu tabularul, gasit in taberna, unde isi bea vinul de dimineata..

— Jupiter si Mithras sa te ajute, Bellinus! il saluta el vesel. Pina-l aduce pe Anthus, poate vrei sa gusti ceva.

Cu toata bogatia sa, negustorul arata respect tabularului, desi acesta era sclav public la oficiul darilor. Cu el aranja ce avea de dat pentru imperiu, si cit mai putin.

— Zeii sa-ti dea sanatate, Synethus! Pentru ce m-ai chemat? Ma grabesc, astazi e multa lume venita, am treaba!

— Bine, lasa ca pleci numaidecit. Sa-mi faci, actul de eliberare pentru Servius. Sclavul e pe moarte, de ce sa nu-i iau banii strinsi? Ai si tu partea ta, Bellinus! ii spuse, clipind des.

Zimbetul impietri pe buzele tabularului: de la el impru­mutase bani sclavul, urmind sa-i primeasca inapoi indoit!

— Asta nu pot, Synethus, nu pot! I-am dat multi denari. Daca moare, ii pierd pe toti. Mai bine mi-i iau inapoi de la Anthus!

La o astfel de incurcatura, negustorul nu se asteptase. Cauta in graba o cale de iesire. Pierdea o parte din pretul rascumpararii, dar tot se alegea cu ceva.

— Lasa ca ne impacam noi, iti restitui ce i-ai dat scla­vului.

— Dublu, asa am intelegere cu el! Te invoiesti?

Synethus nu mai avu timp sa raspunda. O pocnitura, urmata de zornaieli pe lespezile de piatra, il facu sa se in­toarca speriat. Privi si ramase incremenit: doi sclavi scapa­sera din miini o amfora plina cu untdelemn, umplind curtea de ulei si cioburi. Paguba era mare. Furia parca ii lua ve­derea. Striga sclavii de incredere si le porunci sa-i bata cu vergile pe cei doi vinovati. De prezenta tabularului aproape ca uita. Se potoli cind auzi pe cineva apropiindu-se, vorbindu-i:

— In loc sa-i bati, dupa ce ti-au facut paguba, mai bine le dadeai o fringhie cu care sa fi legat amfora. O duceau usor agatata de un par pus pe umeri. Nu vrei sa-i ierti?

Cel ce-i vorbea era Sargetius. Venise insotit de Offas.

— Un stapin poate sa faca ce vrea cu sclavii sai! ras­punse rizind, inclinindu-se cu respect. Zeii imi sint martori ca ma bucur de venirea unui quattorvir in pravalia mea! Daca vreti sa cumparati ceva, sint gata sa va servesc chiar eu.

Sargetius ii spuse ca era numai in trecere, cu el avea treaba Offas. Cind auzi ca magisterul Colegiului saracilor venise sa-l rascumpere pe Servius, negustorul se schimba dintr-o data. Facu un semn cu ochiul tabularului, pregatindu-se sa lupte pentru un pret mare.

— Nu-l vind, Offas, sclavul e aproape insanatosit! Iar daca l-as elibera, nu-mi da colegiul cit vreau eu

Cu voce mieroasa, il lauda, se vaita ca avea nevoie de el, apoi ceru un pret mult mai mare decit acela pe care spe­rase sa-l obtina de la sclav. Repeta ca n-ar fi dispus sa-l vinda.

— Colegiul nu are atitia bani, murmura Offas cu totul descurajat. Tu pretinzi un pret cu care se pot cumpara patru, cinci sclavi sanatosi, buni de munca!

— Plateste-i, Offas, cit mai lipseste dau eu! il indemna Sargetius. Cind faci o fapta buna, nu te opresti in drum.

Cuvintele lui Sargetius facura pe lacomul negustor, mai indatoritor. Vinzindu-l pe Servius, ieseau bine socotelile cu tabularul, raminind pe deasupra banii strinsi de sclav pen­tru rascumparare. Se temea numai ca el sa nu moara inainte de a fi dus la colegiu.

Soarele se ridicase pe cer mai sus de vremea prinzului, cind Offas ajunse cu Servius la sediul colegiului, unde puse doua batrine, iscusite in vindecarea bolilor, sa-l ingrijeasca.

Bucuros ca totul se sfirsise atit de bine in acea dimineata, Synethus trecu sa-si supravegheze sclavii, care albia mai pri­dideau sa serveasca multimea de cumparatori. Era singura zi din saptamina cind alerga de dimineata pina seara, fara sa simta oboseala, lacom sa-si sporeasca bogatia.

Pe la inceputul dupa-amiezii, cind caldura era toropi­toare, un tinar ce nu arata sa fi trecut de mult de douazeci de ani, imbracat cu toga subtire de vara, intra in taberna lui Surillius si intreba de pravalia lui Synethus. Tabernagiul il privi mirat, apoi rise cind ii dadu raspunsul:

— In loc sa fi cotit la stinga, spre taberna, daca o apucai la dreapta intrai drept in curtea ori in pravalia lui. De nu te grabesti, poti sa stai sa te odihnesti.

Tinarul ceru mincare si vin. Se aseza la o masa mai retrasa, in dreptul ferestrei, unde intirzie pina spre seara, privind spre usa de la intrarea in pravalia de peste drum. Multimea se rarise, piata ramasese aproape goala. Socoti momentul potrivit, iesi din taberna, isi potrivi bine toga si intra la Synethus. De cum il vazu, negustorul sari de pe scaun, gata sa strige. Tinarul ii facu semn sa taca.

— Ce cauti aici? izbucni, dupa ce alunga sclavul care il adusese, intr-o pornire nestapinita.

Tinarul se pregatise pentru o astfel de primire, de aceea asteptase sa se rareasca lumea. II privi indelung, saltind din umeri.

— De ce ai venit?! ridica Synethus pumnii amenintator. Nu ti-au fost destul ticalosiile facute la Ulpia Traiana Sarmizegetusa? Ai auzit ca am agonisit ceva si vrei sa te in­frupti?

— Ce vorbe frumoase, de buna primire, rosteste unchiul bogat, fata de nepotul sau sarac! se porni tinarul, asezindu-se pe scaun. Haide, da-ti mai departe drumul, varsa ve­ninul din suflet si, dupa ce te usurezi, vom sta linistiti de vorba. Ca sa nu fii ingrijorat, afla ca n-am venit sa-ti iau nimic din avere. Iar daca sederea mea la tine te supara, voi cauta sa locuiesc la altcineva.

— Si ai sa umbli fara capatii prin Porolissum? Am auzit de la buna si sarmana ta mama cite scandaluri ai dezlantuit acolo, in Ulpia Traiana. Cind ai de gind sa te potolesti, Euphoros? Cind o sa-ti vina minte in cap? Si de ce ai pornit incoace?

Euphoros il asculta zimbind. Ochii negri, vii, plini de si­retenie, ca ai unchiului sau, si tot iscoditori, luceau cu cli­piri dese. Fata ovala, bruneta, cu un semn de cicatrice in obraz — parca pus anume, spre a arata ca nu era lipsit de curaj — parul scurt, ondulat, negru ca abanosul, inalt numai atit cit trebuie sa fie un barbat bine facut, toate contribuiau in egala masura la pastrarea frumusetii pure a inaintasilor sai greci, veniti in Dacia de prin partile Corintului. Eupho­ros intristase multe fete din Sarmizegetusa.

— M-am schimbat, unchiule! raspunse rizind. De la un timp mi-a venit mintea la cap, m-am potolit!

— Dupa ce ti-ai imbolnavit mama, ai parasit-o, lasind-o cu sufletul napadit de durere!

— Cine poate sa stie de ce boleste un om? Nu vreau sa spun ca nu i-am pricinuit suparari, insa sint unii care trec prin adevarate torturi sufletesti si tot traiesc. Sclavii si scla­vele se zbat intr-o suferinta nesfirsita, mai ales cind zeii le-au dat si un stapin rau. Da, unchiule, am devenit cu totul altul. Sint pornit pe fapte mari si, daca zeii imi vor ajuta, poate ca va veni vremea cind negustorul Synethus din Po­rolissum se va mindri cu nepotul sau!

Pe fata grasa, puhava a negustorului jucau umbre de ne­incredere, curiozitate si nerabdare. Venirea lui Euphoros n-o vedea cu ochi buni. Prin minte ii treceau tot felul de pre­supuneri.

— Poate ca Proserpina s-a trezit prea din noapte, de aceea am avut un semn rau inca de dimineata. M-am in­trebat tot timpul — si astazi am avut o zi minunata, mi-au iesit cistiguri nesperate — sa ma fi inselat semnul acela, sa nu dau de nici un necaz? Si uite ca stapina infernului n-a dormit, mi te-a trimis pe tine! Asa, zici ca esti pornit pe fapte mari, vrei sa ma faci sa ma mindresc cu tine?! Ce fapte, Euphoros? Sa lupti in arene, ca gladiatorii, sa inve­selesti multimea, ca mimii?!

Euphoros se apleca si-l batu usor pe genunchi:

— Traim timpuri de mari prefaceri, unchiule!

— Tocmai de asta, ma baiete, imi veni gindul ca ar fi bine sa-ti dau cit trebuie ca s-o pornesti spre Roma sau Atena. Tu nu vezi ca pretutindeni, aici, la Napoca si la Ampelum, multi au inceput sa faca pregatiri de plecare?

— Sa faca, unchiule! Cu cit le vor sfirsi mai repede si vor pleca, cu atit mai bine pentru mine. Cind se va anunta si retragerea legiunilor din Dacia, eu voi fi omul cel mai puternic de pe aceste meleaguri, voi fi

— Cum sa fii puternic?! Tu vrei sa ramii?! Ce ai sa faci prin pustietatile de aici, prin locurile parasite de oa­meni?

Cu o miscare sprintena, Euphoros se apropie mai mult de el, se apleca si incepu sa-i vorbeasca in soapta:

— Nu stiu daca ai auzit ca dincolo de Danuvius a fost unul, Regalianus, ce se dadea drept urmas al lui Decebal. A incercat sa ia locul lui Gallienus, sa devina imparatul Romei, dar a fost prins si omorit. El s-a ridicat prea sus cu preten­tiile, fara sa-si dea seama ca nu sosise momentul potrivit

— Si tu ce ti-ai pus de gind?

— Sa ajung rege al Daciei. Al acestei provincii ramasa li­bera si fara o capetenie, dupa ce legiunile vor trece dincolo de Danuvius!

Synethus clatina cu putere capul si se freca la ochi.

— Nu cumva visez?! Nu-mi vine sa cred ceea ce aud! Iar daca sint treaz, atunci tu nu mai esti in toate mintile, au patruns in tine duhurile rele! Cum a putut sa-ti traz­neasca prin minte asa ceva?

— Stai, unchiule. Te-ai pornit, asteapta, n-am terminat, asculta-ma! Sa stii ca daca ramin in villa ta, nu trebuie sa ma dai drept nepotul tau, ci un tinar caruia i-ai acordat ospitalitate. De acum inainte, eu ma numesc Rundacitulp. E un nume curat de dac, cuprinde in el si cuvintul „daci”: Run-daci-tulp. In Dacia romana sint destul de multi cei care vorbesc limba Romei, insa in sufletele lor se socotesc tot daci.

— Asa sint si pe-aici unii: Sargetius, Surillius

— Eu, unchiule, voi spune ca ma trag dintr-un taraboste dac, pe care acea capetenie, barbatul acela viteaz numit Sarmis — ales rege de dacii si sclavii rasculati — il sortise sa-i fie urmas. Daca vor pleca legiunile, nu este drept sa ramina cineva rege in Dacia parasita de Roma?

— Si cine o sa te creada, ma baiete?! Tu nu vezi ca te asemeni mai mult cu un grec de linga Acropole, din Atena, decit cu un vlastar al unui dac?

— In primul rind, unchiule, am o dovada. Am pus mina pe un pergament ramas de la rasculatii de atunci, un mesaj al lui Sarmis catre un taraboste. Uite, ti-l arat si ti-l citesc. Este scris in limba dacilor, cu semnele scrisului nostru. Cu­nosc destul de bine limba lor.

Euphoros trase pergamentul de la briu, il desfasura cu febrilitate si i-l arata. Se vedea ca era vechi, cu scrisul sters de vreme prin unele parti. Il citi rar, apasind pe fiecare cuvint:

„Sarmis catre Bur..

Hotarire si spe.. Asa cum.. spus.. legiunile.. putea.. copleseas.. Noi nu.. si vom.. la ultima suflare. Tu sa te.. sa aduci ajut.. fratii nostri. Si daca zeii. dorinta.. clipa mortii ca tu..iar.. vei fi..rege al Daciei..

— N-am inteles nimic, Euphoros!

— Stiu, n-aveai cum sa intelegi. Acum ti-l citesc com­pletind partile sterse, asa cum voi sustine ca au fost scrise, numindu-l pe acel taraboste, Burodus:

„Sarmis catre Burodus,

Hotarire si speranta,

Asa cum adesea ti-am spus, nu vom inceta lupta. Daca legiunile ne incercuiau, puteau cu usurinta sa ne copleseasca. Noi nu ne vom retrage si vom continua sa rezistam pina la ultima suflare. Tu sa te grabesti, sa aduci ajutoare, dacii de dincolo de munti sint fratii nostri. Si daca zeii au sortit ca eu sa cad, dorinta mea fierbinte in clipa mortii este ca tu sa ramii capetenia rasculatilor, iar dupa ce alungi legiunile, vei fi primul rege al Daciei eliberate.

Cu lacomia trezita, Synethus smulse perga­men­tul din mii­nile lui Euphoros si privindu-l indelung, murmura:

— Si cum ai de gind sa faci?

— Mai intii voi cauta sa dau de stire printre cei care se mai socotesc cu singe dac, ca un urmas de rege al Da­ciei traieste si se pregateste sa fie capetenia lor, dupa pleca­rea legiunilor.

— Cel care l-a avut, stie ca acest pergament se gaseste la tine? Banuieste ca tu l-ai luat?

— Nu, n-are de unde.

— Era un urmas de-al tarabostelui? Se gindea ca ar putea sa devina rege al Daciei parasita de Roma?

— Nu. Mi-a spus ca l-a gasit in coliba unui batrin singuratic, dupa moartea si inhumarea lui de catre un pa­durar.

— Stiu eu ce sa te indemn?! Ar fi minunat sa am ne­potul, rege in Dacia! Ma tem insa — ceea ce a mai ramas din singele dac, mai fierbe inca — mi-e frica sa nu ne la­sam oasele pe-aici. Dar cum zvonul se intinde

— Care zvon?

— Se vorbeste tot mai mult ca vor fi retrase legiunile dincolo de Danuvius. Hei, Euphoros, m-ai tulburat de tot, cu venirea ta n-am sa-mi mai pot vedea de negustorie.

— Nu Euphoros, ci Rundacitulp! il corecta, ridicindu-se in picioare si pornind cu pasi rari sa masoare incaperea in lung si-n lat. Eu, unchiule, de cind am pus mina pe acest pergament, am tot umblat prin Dacia, am cautat sa stau de vorba cu cit mai multi batrini. Acum cunosc destule: nume, intimplari, fapte petrecute pe timpul lui Decebal, apoi in revolta condusa de Sarmis. Ai spus ca in Porolissum este unul Sargetius, ce se socoteste mai mult dac. Nu crezi ca ar fi bine sa incep intii cu el?

— Da, asa se tine! Asa vorbeste lumea, cica ar fi ur­mas de capetenie daca. Se poarta insa ca un adevarat roman. E in colegiul de conducere al acestui municipiu, are ferma bogata si e indragostit de nepoata procuratorului. Banuiesc ca nu se gindeste sa ramina aici. Fata va pleca impreuna cu mama si unchiul ei, iar el, daca o iubeste cu adevarat, nu se poate sa n-o urmeze. Hei, nepoate, nici nu indraznesc sa gindesc ca ar fi cu putinta ca un neispravit ca tine, o lichea care a facut atitea ticalosii la Ulpia Traiana, sa fie ajutat de soarta sa ajunga rege al Daciei libere!

— E tot asa de cu putinta, cum a fost cu tine: un sarac pripasit de aiurea, ajuns mare bogatas al Porolissumului. Asta nu mira pe nimeni. Stii, unchiule, cind imi faceam loc prin multime, am intrebat cind pe unul, cind pe altul, unde sta negustorul Synethus. Si ce raspuns crezi ca am primit? „Cine, ciinele de Synethus? Hotomanul ala de negustor?” Si te blestemau in toate felurile.

— Ei, gura lumii! Intotdeauna saracimea i-a dusmanit pe cei bogati. Tu nu te lua dupa ei.

Synethus il privi indelung, zimbindu-i. Uitase de obo­seala zilei si de socoteli. Se salta de pe scaun si rosti, inclinindu-se:

— Marite rege, poate esti istovit de drum si infometat. Mergem la villa, sa pun sa-ti pregateasca tot ce poftesti. Si, cum un rege trebuie sa aiba un contubernal, ti-l daruiesc pe sclavul Erastus. El te va insoti oricind si oriunde!

etella il stia pe Sargetius plecat la ferma, impreuna cu Diurpanneus, de aceea se invoise ca Alliana sa ramina la Opilia toata dupa-amiaza. De cind cu spargerea cupei intre Sargetius si Iustus Valentinus isi facuse loc multa raceala. Daca n-ar fi fost la mijloc Alliana, pe care procuratorul o adora, l-ar fi scos pe Sargetius din administratia Porolissum­ului.

Retrase in exedra villei, fetele nu mai conteneau cu risul, pornit din te miri ce.

— Chiar te prinsese ameteala, atunci cind ai cazut si ai sfarimat cupa de pardoseala? o intreba Opilia, inchizind un ochi, semn ca n-o credea.

— Dar trebuia sa fac ceva, s-o fac sa dispara

— Altfel nu te mai iubea Sargetius, nu? De ce n-ai spart-o in capul lui Laetius Vitalis?

— Poate ca n-as fi facut rau. Ma alegeam cu o bataie buna de la unchiul Iustus, dar ma razbunam, si pentru Sar­getius si pentru mine.

— Te-ai fi purtat ca o adevarata daca!

— Sa stii ca sint, asa cum te socotesti si tu. Numai ca parul tau e mai blond decit al meu, iar albastrul ochilor mai deschis. Asta inseamna ca amindoua sintem dace, insa eu m-am nascut la umbra, iar tu la soare! rise ea.

Trecusera prea multi ani. Daca despre Diegis mai poves­teau batrinii, de Carsida nimeni nu auzise. Cine ar mai fi recunoscut in trasaturile fetei de atunci pe Opilia de astazi? Acelasi trup bine facut, aceeasi privire senina, adinca si dirza, aceeasi mindrie si bunatate! Peste viforul anilor, parca se renascuse Carsida.

— Si va porni o daca spre Roma?!

— La ce te gindesti, Opilia?

— O data cu retragerea legiunilor, pleci si tu cu Iustus Valentinus.

— Si tu cu Sargetius! Vom merge impreuna.

— Eu?! De ce sa ratacesc intr-acolo?

— A, da, Diurpanneus! Vezi cum sint? Ma gindesc numai la mine. Daca te-a indragit, sa mearga cu noi la Roma!

Pe fata Opiliei se asternu o umbra de tristete.

— Daca-i sint draga! sopti ea oftind. Daca ma iubeste, sa ma urmeze la Roma! Te intreb, Alliana, ce ai sa faci tu, poate ca Sargetius n-o sa paraseasca Dacia, te vei hotari sa ramii cu el?

Intrebarea Opiliei o zapaci. Nu se gindise niciodata la o asemenea eventualitate.

— Dar mama si unchiul Iustus?! se ingrijora ea, nestiind ce sa raspunda. Sargetius va merge cu mine! izbucni, abia stapinindu-si plinsul.

In atriu rasunara pasi grei si voci de barbati.

— Au venit. Sterge-ti ochii, sa ne prefacem ca ridem! In pragul exedrei se ivira Sargetius si Diurpanneus.

— Ce se petrece cu voi? De ce plingi, Alliana? o in­treba Sargetius, saltind-o in brate.

Diurpanneus facu la fel cu Opilia.

— Spune tu, Opilia, ce s-a intimplat?

— Am vorbit despre voi. Ne-am intrebat ce veti face, daca se retrag legiunile de-aici, si

Ca sagetat, Sargetius simti un fior prin inima.

— Alta data sa nu mai vorbiti despre asa ceva. Asta nu-i treaba de fete! le mustra el, stringind pe Alliana la piept.

— Sargetius, te-a cautat un sclav de-al lui Synethus. A spus ca a venit cineva de la Sarmizegetusa, vrea sa vor­beasca ceva cu tine, schimba vorba Opilia, incercind sa se sloboade din bratele lui Diurpanneus. I-am spus ca te in­torci spre seara.

— N-o fi vrind sa ma duc eu acolo?!

— Nu, vine el aici, cind se lasa amurgul, continua Opilia.

Sargetius nu mai vorbise cu Synethus din ziua cind Offas il rascumparase pe Servius. Bine ingrijit, sclavul de­venit libert se insanatosise repede. Desi nu-si recapatase in totul puterile, incepuse sa lucreze cu plata alaturi de Offas, in atelierul de olarie al batrinului Degidus. Fostul sclav lo­cuia intr-o camaruta din villa Colegiului saracilor, unde facea si pe intendentul.

Spre seara, Sargetius si Diurpanneus stateau de vorba pe treptele largi ale scarii de marmura a villei, nerabdatori sa afle cine era si pentru ce venea strainul de la Ulpia Traiana. Ceea ce ii deosebea de la prima vedere era barba lui Diur­panneus, lunga, blonda, crescuta in voie, pe cind Sargetius se purta intotdeauna proaspat ras, ca orice roman ce se con­sidera de conditie nobila. Cind auzira poarta, amindoi iesira in calea lui Euphoros.

— Ma rog Marelui Zamolxis pentru sanatatea voastra! saluta noul venit, oprit la citiva pasi, inclinindu-se, ducindu-si la piept mina dreapta ce-i iesea de sub toga.

Pe Sargetius il mira salutul mai mult decit pe Diur­panneus. In Dacia, numai cei pierduti prin adincuri de vai si munti mai pastrau credinta in Zamolxis.

— Ne rugam si noi zeilor pentru sanatatea ta! raspunse Sargetius, privindu-l cu o curiozitate sporita. Cum se face ca stii limba pe care astazi n-o mai poti auzi oriunde in Dacia, doar prin vicurile razlete din fundul vailor?

— Fata de daci, sint dator sa vorbesc in graiul strabu­nilor! rosti Euphoros cu multa stapinire de sine. Ma port ca un roman, pentru ca altfel n-as putea umbla atit de usor peste tot prin Dacia. Apasa pe umerii mei o grea chemare! Nu trebuie sa cunosc linistea pina nu o indeplinesc! Cum, voi nu mai folositi limba marelui nostru Decebal? Sau o faceti din precautie?

Banuiala si curiozitatea sporira la Sargetius. Poate ca procuratorul si tribunul se foloseau de aceasta iscoada, pen­tru a afla ce simtaminte poarta el in suflet?! Intimplarea cu acea cupa sparta de Alliana nu le dadea pace? Si apoi, noul venit vorbea de o „chemare” pe care o avea de indeplinit. Spusese asta mai inainte de a arata cine e si de unde vine, asa cum se cuvenea.

— Noi vorbim limba noastra, adica a Daciei romane, ras­punse Sargetius, desi o intelegem destul de bine si pe cea daca. Dar nu-mi sta bine sa nu fac pe amfitrionul. Sa mer­gem in casa. Vom sorbi cite o cupa de vin, vom vorbi, ne vom cunoaste mai bine. El este Diurpanneus, actorele de la ferma mea, unul din oamenii mei de incredere, de care nu ma feresc niciodata.

In tricliniu, Euphoros nu se aseza pe scaunul aratat de Sargetius. Ramase in picioare.

— Ma numesc Rundacitulp, incepu el cu emotie, cautind sa ia o pozitie solemna. La obirsie, ma trag dintr-un taraboste, unul care a luptat alaturi de Sarmis, viteazul ales de rasculati sa fie rege dupa alungarea legiunilor din Dacia. Chipul nu-l am leit de dac curat, pentru ca de la zdrobirea rascoalei, printre inaintasii mei — ca si printre ai vostri — au mai fost unii de alte neamuri, din cele ce s-au asezat pe pamintul nostru. Adesea sint asemuit cu un grec, si asta se vede bine pe fata mea: seaman cu mama, ea a fost o fru­moasa fiica a Eladei. Am insa sufletul indurerat al dacului. Sint pornit sa fac din nou Dacia o tara nesubjugata, cu un popor liber!

— Adica o tara cu popor iesit dintr-un aluat nou, pre­ciza Sargetius, stapinindu-si neincrederea. Eu nu te opresc, Rundacitulp, nu te abat de pe drumul pe care vrei sa mergi. Nu vad insa pentru ce ai venit la mine? Sint cetatean onest al Daciei romane, si tot asa se socoteste si Diurpanneus

Vinul baut incepea sa-si arate efectul. Se simteau bine, desi cele auzite il tulburasera pe Sargetius. Dupa un rastimp de tacere, pe fata lui Euphoros isi facu loc un zimbet plin de caldura, o inflacarare retinuta, parca pregatita dinainte:

— Nu ma mira faptul ca imi vorbesti cu atita lipsa de incredere, ci ma bucura. Asta intareste in mine convingerea ca se poate bizui cineva pe tine, fara nici o teama. De cind am venit in Porolissum, am cautat sa prind cine se mai soco­teste urmas al dacilor. Stii ca fata de un necunoscut omul da drumul mai usor la tot ce gindeste, nu se fereste de el.

— Si ce ti-au spus? intreba Sargetius rizind.

— Ceea ce-am aflat m-a indemnat sa vin incoace cu toata increderea. Trebuie sa fii alaturi de mine, Sargetius, iar cind legiunile vor parasi Dacia, sa intemeiem aici o tara noua, libera! Tu vei fi alaturi de mine, ai sa ma ajuti sa o conduc

Sargetius facu ochii mari:

— Cum sa o conduci? Te si vezi rege, Rundacitulp?

— De drept trebuie sa fiu! Asa a fost cuvintul de moarte al lui Sarmis, omul pe care eu il pun alaturi de Decebal.

Privindu-l cu uimire, Sargetius se ridica in picioare. El se tragea de-a dreptul din Sarmis, insa nu-i trecuse niciodata prin minte ca ar putea sa devina rege.

— Am si dovada, se grabi Euphoros, vazind schimbarile ce se succedau pe fata lui Sargetius, in timp ce tragea de la briu pergamentul. Citeste! Asta a fost voia marelui Sarmis! Urmasul acelui taraboste, al carui nume este cam sters pe pergament, eu sint. Strabunicul meu a fost tarabostele Bu­rodus

Sargetius nu-l mai asculta, desfasura sulul si incepu sa citeasca. Miinile ii tremurau usor. Atingerea pergamentului, tinut odinioara in miini de catre bravul sau stramos, il facu sa se infioare.

— Cine poate sa stie ce s-a petrecut in acele vremuri indepartate? murmura el, intinzind pergamentul spre Eu­phoros. Asadar, spui ca te tragi din acel taraboste Burodus? Dealtfel, chiar daca eu as intelege altceva, acum tot nu ar avea nici o insemnatate. A trait in Marodava, a avut cetatea aci aproape, sus in poiana, un taraboste Burio, si el om de incredere al lui Sarmis. Asa am aflat de la cei batrini. Multi tarabosti l-au urmat pe capetenia rascoalei.

— Da, au fost. Am auzit si eu de unii dintre ei: Burio, de care spui tu, Dagio, Chertebalos, cu feciorii lui Rhesos si Dapyx, Burodus, stramosul meu, Vezina, un preot — mare invatat — Burillo Toate astea le stiu de la bunicul — tata a murit de tinar — tot de la el am si acest pergament. Mi l-a lasat in clipa cind si-a dat sfirsitul.

Cele rostite de Euphoros cu atita siguranta si iuteala il descumpanira pe Sargetius. Noul venit cunostea multe ama­nunte despre trecut, iar pergamentul constituia o dovada graitoare. Simti cum singele incepea sa-i alerge navalnic prin trup. Nu se mai putu stapini:

— Rundacitulp, vei fi rege al Daciei! rosti el cu vocea usor sugrumata de inflacarare. Vom lupta cu totii, vom face ca legiunile sa grabeasca plecarea, te vom recunoaste ca rege, asa cum a fost voia viteazului nostru inaintas! Daca se va dovedi insa ca esti o iscoada tradatoare, sau un uzurpator al dreptului de a fi rege, noi cei care te urmam te vom omori fara mila! Jur ca voi sta alaturi de tine, si te incre­dintez ca razbunarea va fi ingrozitoare!

Euphoros — caruia de acum inainte toti ii vor spune Rundacitulp — se salta palid de pe scaun, cu privirea arza­toare si hotarirea intarita. Se si vedea rege al Daciei.

— Jur in fata voastra, in numele Marelui zeu Zamolxis, ca nu voi da inapoi din fata nici unui pericol, ca nu voi cu­noaste linistea si odihna pina cind Dacia nu va fi libera!

Miscat de juramint, Diurpanneus rupse si el tacerea:

— Acelasi legamint fac si eu, Rundacitulp! Dar sa nu uiti un lucru: cind ma prinde minia, sa stii ca sint mai rau decit Sargetius! Daca ne-ai mintit, sau ne vei trada, iti voi improsca cenusa in cele patru vinturi! Stramosii nostri ii ardeau de vii pe tradatori.

— Asa sa faci, frate Diurpanneus! intari Rundacitulp.

— Acum ne va fi mai usor, relua Sargetius cu inflaca­rarea nepotolita. Vom da in taina sfoara prin tara, printre cei ce se mai socotesc urmasii dacilor, ca il avem intre noi pe acela care ne va fi rege, cind legiunile vor parasi Dacia.

ia Dacia Traiana din Ulpia Traiana Sarmizegetusa se lungise mult, pe masura ce colonia inaltata din ordinul im­paratului Traian trecuse dincolo de zidul de aparare. Spre capatul ei dinspre apus, de sub dealul din apropiere, aseza­rile se mai rareau. In acel amestec de case marunte si saraca­cioase se puteau distinge doua cladiri invecinate. Una — ate­lierul de fierarie al lui Timocles, iscusitul faurar, din hornul caruia toata ziua urca domol o suvita de fum, iar prin usa larg deschisa se imprastiau pina departe loviturile de ciocan pe nicovala. Cealalta — villa lui Castinus, negustorul de sclavi, ascunsa intr-o curte larga, imprejmuita cu zid inalt de piatra, intotdeauna inchisa si tacuta. Timocles se bucura de faima nu numai ca mester faurar, ci si ca om cinstit, potolit, cu suflet bun. Cele doua calfe ale sale — Cletus si Dassius — lucrau cu dragoste si placere, ca si cum stapinul atelierului era tatal lor.

Intr-o zi de inceput de vara — trecuse de amiaza — Ti­mocles si Cletus plecara sa duca unui negustor topoarele, sapele si secerile lucrate.

Ramas singur in atelier, Dassius sufla in foc cu foalele, incalzea fierul si-l batea cu oboseala multa si spor putin. Numai cind se ajuta cu Cletus, cind loveau amindoi cu cio­cane grele in fierul intors cu maiestrie de mester, il intin­deau si-l lateau de parca ar fi fost moale ca lutul olaru­lui. In cele din urma stinse focul de pe vatra, puse sculele la locul lor, inchise usa si porni plin de voie buna spre casa. Statea departe, aproape ca tre­buia sa taie in doua Sarmizegetusa, sa iasa intre dealuri si, dupa un scurt urcus, sa ajunga la casa lui mica, ascunsa intre pomi, la marginea pa­durii. Iesit in via Dacia Traiana, se opri o clipa si privi soarele. Mai era timp pina sa scapete dupa creasta muntelui din apro­piere. Sovai sa treaca pe linga terme si prin for, ca si cum se temea sa nu imprastie din fericirea ce-i umplea sufletul. Se hota­ri, traversa pe partea stinga si o apuca pe o poteca, facind un mic ocol pe dinafara orasului. Era devreme, nu voia sa se grabeasca, desi dorul si caldura arzatoare din su­flet il impingeau sa zboare. Fericirea lui era Diegia! Nu putea sa mai traiasca viata decit avind-o alaturi de el. Din­cotro fusese adusa, nu reusise sa afle. Fata nu cunos­tea locul unde se gasea, de aceea nu-si dadea seama in ce directie se lasa tinutul din care latro­nii o rapisera. De cite ori facea ocolul Sarmi­zege­tusei, urmind poteca, lui Dassius ii placea sa re­tra­ias­ca zbuciumul din acele zile de grea framin­tare. Cind auzise vaietele dinspre villa lui Casti­nus, se strecurase printre atelier si zidul ce imprej­muia curtea negustorului de sclavi, se urcase in nucul ce se intindea peste acoperisul fie­ra­riei, ascunzindu-se in frunzis. Pina atunci nu mai privise nici­odata in curtea bogatului vecin. In cadrul unei ferestre za­brelite, vazuse chipul fru­mos al fetei, incadrat de parul bogat, auriu, cu ochii plutind in lacrimi. Din clipa aceea isi pierdu­se linistea si somnul. Framintarea il chinuise multe zile, pina reusise sa afle printr-unul din servi domestici ai negustorului cine era fata si ce soarta o astepta.

Castinus nu se ocupa numai cu negustoria de sclavi, era si capetenie de latroni ce rapeau fete si femei de dincolo de hotarele imperiului, pe care el le vindea in afara Daciei. Dovezile de cumparare a acestor victime sortite sclaviei le obtinea de la unul din tabularii oficiului public din cartierul sau.

Cind Castinus se pregatea sa plece cu noi sclavi spre Tomis, zeii se aratasera induratori cu Diegia: sosise vestea inaintarii gotilor in Moesia. Negustorul se vazuse astfel nevoit sa-si amine plecarea, iar dupa citeva zile cazuse bol­nav. In vremea aceea, mesterul Timocles nu stia de ce Das­sius ii ceruse bani mai des decit oricind, pe care ii dadea lui Saturnius, sclav de curte al lui Castinus, ajutindu-l sa se rascumpere, iar acesta, drept recunostinta, ii usurase sa ajunga la fata si s-o convinga sa-l urmeze. Tirziu, dupa mie­zul noptii, cind curtea era pustie, reusise sa o scoata din villa nesimtit de nimeni. Cu o zi inainte, Saturnius deve­nise libert, astfel ca in dimineata ce urma parasi Ulpia Tra­iana Sarmizegetusa, indreptindu-se spre Ampelum. Cind Das­sius dusese pe Diegia acasa, buna lui mama ramasese impie­trita in prag, strigindu-i miniata:

— Ce duhuri rele te-au indemnat sa iei copila dintre ai ei? De unde ai adus-o? Sau e straina! Ai cumparat-o de la vreun negustor de sclavi?

El izbucnise in ris:

— Nu, mama, n-am cumparat-o. Am rapit-o de la hotul de Castinus! Am scapat-o de sclavie!

De atunci Diegia ramasese ascunsa la ei, iar batrina o ingrijise ca pe propria-i fiica. Ar fi vrut sa o duca la familia ei, insa nu stiau unde. Trecuse toamna, iarna, apoi prima­vara. Intre Dassius si Diegia se infiripa dragostea nestavi­lita a tineretii. Pentru amindoi zilele pareau prea lungi, as­teptau nerabdatori caderea serii, cind el revenea acasa. Acum de mult ei sint sot si sotie.

Grabind pasii, Dassius zari printre fagii rari lumina opai­tului de la caminul sau drag. Stia ca Diegia il astepta cu ar­zatoare dragoste. La scirtiitul portii, iesi in prag, asa cum facea totdeauna. O saruta si intra, cuprinzindu-i mijlocul cu bratul.

— Ai venit, dragul mamei? il primi batrina, privindu-l la lumina slaba a opaitului.

— Da, mama, am plecat mai devreme. Dar ce, dupa vorba parca esti cam intristata. Nu cumva te-a necajit Diegia?

— Nu m-a suparat zeita mamei, altele sint grijile! Poate ca Cibela, mama zeilor, ne pune la grele incercari! Dar spune-i tu, Diegia mama, ce s-a petrecut astazi!

Cu presimtire rea in suflet, Dassius le privi pe rind.

— Ar fi mai bine sa maninci, pe urma afli si de su­parare! il indemna batrina, stergindu-si ochii de lacrimi.

— Nu-i vorba de suparare, mama, murmura Diegia, ine­cindu-se in plinsul pe care nu-l mai putea invinge, ci de in­grijorare! Eu si el va trebui sa luptam cu tilharul! Dassius, spre seara am iesit in curte sa ingrijesc florile, asa cum fac de obicei. La rastimpuri ma saltam, privind peste zaplaz in calea ta. Stiam ca nu e vremea sa vii, dar asa fac atunci cind se apropie amurgul. O data am catat in lungul potecii in clipa cind Ursan a inceput sa miriie, apoi sa latre. Eu, in joaca, l-am asmutit. Nu ma gindeam ca s-ar afla cineva prin apropiere. De cind m-ai adus aici nu m-a suparat nimeni, iar eu nu m-am temut de nimic. Ciinele a iesit pe poarta si s-a repezit latrind spre copacii de linga ograda noastra. Am privit dupa el, banuiam vreo jivina de-a padurii. Am vazut cind dintr-un tufis au iesit doi oameni in fuga, pierind in padure.

— De asta te-ai speriat asa tare, Diegia?! se mira el, strin­gind-o la piept.

— Nu, dragul meu, nu m-am temut fiindca ei s-au apro­piat de ograda noastra, ci pentru ca pe unul l-am semuit cu vilicul lui Castinus. Ce stiu eu?! Poate ca zeii

Dassius o privea ingrijorat.

— Crezi ca nu te-a inselat vederea, Diegia?

— Ar fi bine, m-as bucura. Dar l-am recunoscut dupa mersul lui schiopatat. A fost vilicul lui Castinus!

Fata lui se intuneca. Gindi ca negustorul de sclavi da­duse de urmele Diegiei si, totodata, aflase cine o rapise de la el. Statu un timp in cumpana: sa dea lupta fatis cu oamenii lui Castinus, sau sa caute o cale de a le dejuca intentiile. Se hotari:

— Tu, mama, ramii acasa, iar eu cu Diegia mergem sa dormim in alta parte noaptea asta!

— Sa te duci, baiatul maniei, dar sa imbuci ceva la iuteala.

— Nu, mama, n-am vreme de pierdut! Sintem in pericol. Pe ea vor ei sa puna mina. Sa stai fara teama, am eu grija de ei!

Fara prea multa pregatire, Dassius lua pe Diegia de mina si pornira in fuga spre vale. Nu-si potolira goana decit cind patrunsera printre casele de pe via Dacia Traiana, calea de plimbare a tineretului. Linistiti, s-au indreptat spre casa lui Cletus, cealalta calfa a mesterului Timocles. Pe la miezul noptii, impreuna cu alti prieteni de-ai lor, pindira si alun­gara cu bitele patru oameni care cautau sa se apropie de casa in care batrina astepta cu opaitul aprins zorile, napadita de teama.

A doua zi, la atelier, povestira cele petrecute peste noapte. Timocles era un om dintr-o bucata. In cei cincizeci de ani de viata invatase multe despre oameni si despre legile im­periului. Ascultindu-i pe tineri, isi schimba nerabdator greu­tatea trupului de pe un picior pe altul, rasucindu-si nelinistit virfurile mustatilor lungi si aspre. Il vazura scotindu-si sortul de piele cu care lucra la nicovala, apoi imbracindu-si tunica cea curata.

— Voi sa va vedeti de lucru. Eu ma duc la Castinus sa stau nitel de vorba cu el. Daca pina acum n-a aflat cine este Timocles, astazi o sa-i spun!

Viclean, negustorul de sclavi banui pentru ce venise fau­rarul. De aceea cauta sa se prefaca bucuros de vizita:

— Toti zeii sa te tina, vecine! incepu el. De mult do­resc sa te vad venind pe la mine, sa golim citeva cupe de vin, sa ne intrebam de sanatate. Cu un prieten mester iscusit ca tine, oricine se poate mindri

— Lasa astea, Castinus! i-o reteza Timocles. N-am venit de dragul tau! Spune-mi, ce te-ai apucat sa faci azi-noapte? Tu ai uitat ca Dassius e calfa mea, ca cine il loveste are de-a face cu mine?

Negustorul isi dadu seama ca nu avea nici un rost sa taga­duiasca, sa sustina ca nu stie nimic despre cele petrecute.

— Ai si aflat, mestere? il intreba rizind. Am crezut ca hotul n-are curaj sa-ti spuna.

— Care hot?

— Cel care mi-a furat sclava cea tinara si frumoasa!

— Dar daca hotul esti tu, Castinus? ii striga faurarul negru de minie. Cum ai putut sa

Fara sa-si piarda cumpatul, negustorul trecu la ame­nintari:

— Voi anunta garda de legionari. Ma voi plinge ca ai intrat la mine in curte, m-ai batjocorit, m-ai facut hot!

Timocles il sageta cu ochii lui mari:

— Da, esti hot de sclavi! Pe fata ai furat-o de undeva de dincolo de muntii de la rasarit de soare!

— Am actul de cumparare, incheiat de tabularul oficiului.

— Si ala e un tilhar, continua mesterul. S-a imbogatit, ca si tine, din furtisaguri! Acum, Castinus, sa te duci sa-i anunti pe legionari, iar eu voi pleca spre guvernator. Ar fi bine sa se stie ce fel de negustor esti tu!

Amenintarea faurarului il facu pe Castinus sa-si piarda stapinirea. Simtea ca va scapa din miini nu numai fata, socotita un cistig bun, ci ca se spulbera si faima de negustor cinstit si bogat. Prins de minie si disperare, incepu sa strige vilicul si sclavii aflati in apropiere. Mesterul nu se infricosa. Puternic si vinjos, se repezi si-l insfaca de piept cu o mina, iar cu cealalta isi trase cutitul de la briu si-l ridica amenin­tator, indreptindu-l spre gitul negustorului. Fata lui se facuse vinata de minie.

— Daca mai strigi, spal jungherul asta-n tine! Eu poate ca n-oi muri, caci sint in stare sa ma lupt cu douazeci de vilici de-ai tai. Dar pe tine te casapesc intr-o clipita! Si sa mai stii una, Castinus: cind sclavii te vor vedea mort, se vor apropia de mine impinsi de dorinta de a-mi multumi, bucurosi ca au scapat de un tiran ca tine! Mai striga, daca vrei sa te zbati ca un pui de gaina prin praful din curte!

Tremurind, palid, negustorul schimba vorba, incercind sa scape din mina faurarului:

— Da-mi drumul,Timocles! Ce te-ai aprins asa? Am glumit. Ati vazut ce puternic e mesterul? se adresa apoi el sclavilor adunati in jur. Numai cu o mina te salta si te iz­beste de pamint. V-am chemat sa va duceti in ograda, aveti acolo treaba de facut. Haide, plecati mai repede! Dar esti rau la minie, vecine!

Pregatindu-se sa-si puna cutitul la briu, Timocles mur­mura, suflind greu, prada furiei:

— Asa, Castinus! Sa stii ca mai sint si oameni cu care nu trebuie sa te joci! Daca nu-ti opreai sclavii, sa stii ca eram hotarit sa te trimit la Proserpina!

Negustorul se trase citiva pasi inapoi.

— Si ce vrei de la mine, Timocles? il intreba, negasind cum sa inceapa, spre a ajunge la impacare.

Faurarul ii arunca o cautatura plina de dispret. Punindu-si miinile in solduri, ii vorbi raspicat:

— Pe hotii din imperiu n-o sa-i stirpesc eu. Am auzit ca la Roma sint altii mai ticalosi. Eu nu-ti cer decit atit: sa parasesti pentru totdeauna gindul de a pune mina pe fata, iar de calfa mea sa nu te atingi! Sa stii ca Diegia si Dassius sint de mult soti. Daca mai incerci o data, jur pe toti zeii ca-ti retez beregata! De m-ai inteles, Castinus, ar fi bine sa te pregatesti de plecare. Se tot intinde zvonul ca Roma isi va retrage legiunile din Dacia.

Timocles se intoarse si pleca spre poarta, fara sa-l salute. Ramas locului impietrit, negustorul il urmari cu privirea pina il vazu pierind dupa coltul zidului de piatra ce-i imprejmuia curtea.

Capitolul II
SETE DE LIBERTATE

n partea de sus a Ampelumului, in locul unde valea se ingusta mai mult, se vedea de departe taberna „La bucu­ria lui Bachus”, zidita din caramida, pe temelie de piatra. Tabernagiul — Tenax — era un trac voinic, gras si lat in spete, cu un ochi lipsa, pierdut in desele incaierari dintre cei prinsi de taria vinului. Acolo cu greu putea cineva sa tina o taberna. Sleiti de munca din galeriile prin care spargeau stincile in cautarea aurului, sclavii si cei ce munceau cu plata se aruncau seara asupra strachinilor cu cirnati si a oalelor cu vin, potolindu-si foamea si setea. De multe ori se stirneau incaierari in urma carora pardoseala raminea plina de cio­buri si tandari. Multi tabernagii, adusi de speranta unei im­bogatiri, fusesera nevoiti sa plece mai saraci decit venisera. Numai tracul cu firma „La bucuria lui Bachus” se tinea tare, ajunsese sa fie temut de toti.

La o masa mai retrasa din fundul tabernei, stateau de vorba mai multi oameni: sclavi, liberti si din cei ce munceau cu plata. Toti cautatori de aur si toti doboriti de munca grea pe care le-o cerea legulul Aelius Marius. Il ascultau pe Pollio, un sclav cu gitul scurt si gros, cu fata aproape pa­trata si cu privire taioasa, rece, care saltase pumnul mare si greu, izbind cu putere in masa de facu sa sara canile cu vin:

— Pe Saturn, ca nu glumesc! rasuna vocea lui groasa, ce parea un huruit. Cind voi simti ca legiunile se retrag, ma fac nevazut prin paduri, ramin in Dacia! Am sa ma descurc eu, n-o s-o duc mai rau decit traiesc acum ca sclav!

— Vrei sa ratacesti alaturi de fiarele din codri? il in­treba, cu voce pitigaiata, libertul Silius, asezat in fata lui.

Pollio se uita lung la el si rise:

— Tu nu te gindesti sa ramii din doua motive: primul, ca acum esti un om liber si acolo in imperiu te vei putea descurca in vreun fel. Iar al doilea, ca asa pirpiriu cum esti, n-ai putea s-o duci mult prin acele locuri salbatice.

— Dar de ce prin paduri, Pollio? intreba Artemidorus, si el tot sclav, tot asa de voinic, brunet, cu privire vie.

— Dar unde? Sa ma prinda legionarii? O data fugit, nu vor mai pune mina pe mine. Iar de s-ar intimpla sa intil­nesc vreunul, ii zdrobesc teasta cu un colt de stinca!

— Eu gindesc ca cei ce ramin ar putea sa se adapos­teasca prin castrele, vicurile si cetatile pustii, continua Arte­midorus. Vor alege cele mai frumoase viile, pravalii, taberne

Pollio slobozi un hohot de ris, batind iarasi cu pumnul in masa. Privirea lui se lumina:

— Zeii au inceput sa-ti descurce mintea, Artemidorus! Stii ca asa s-ar putea sa fie? Banu­iesc ca legiunile se vor cara inainte, dupa ele vor fugi cei bogati, iar la urma sara­cimea.

— Eu zic ca, de va fi sa plece, legiunile parasesc Dacia in urma tuturor, isi dadu Silius parerea.

— Chiar si asa, relua Pollio, aici nu se va mai gasi ni­meni sa se impotriveasca celor ascunsi prin paduri. Pe toti zeii, parca se face lumina si in capul meu! Cei ramasi pe loc nu vor avea decit de ales: viile, pamint de munca, ferme parasite

— Vor mai fi si altii, il intrerupse Saturnius. Eu, cum stiti, am venit de curind de la Ulpia Traiana, cunosc ce se vorbeste pe-acolo. Se spune ca urmasii dacilor nu se gin­desc sa paraseasca pamintul stramosilor lor.

Scapat de la Castinus, cu certificatul de eliberare la briu, Saturnius nu avusese curaj sa ramina in Sarmizegetusa. Ple­case la timp. Dupa fuga Diegiei, negustorul pusese sa-l caute pe sclavul eliberat, platise bine, iar legionarii rascolisera peste tot, fara sa-i dea de urma. Sosit la Ampelum, noul libert se angajase la legulul Aelius Marius, fiind repartizat in galeria unde lucra echipa din care faceau parte Pollio si Artemidorus.

Nonus, om liber, trecut la invatatura galileanului, inter­veni clatinind din cap:

— Da, vor mai fi si altii care nu vor pleca. Pentru ce sa ne ducem in imperiu? Sa suferim persecutii, sa fim supusi la chinuri? Asa cum voi, sclavii, visati sa va vedeti liberi, noi nadajduim sa avem liniste, sa ne putem ruga fara teama celui atotputernic. Credinciosii din Ampelum nu-l vor parasi pe martirul Vitellius, binefacatorul ucis pentru ca a dat aju­tor bolnavilor doboriti de ciuma care a bintuit prin aceste parti in anii de dupa supunerea Daciei. In basilica noastra se pastreaza scrisa povestea vietii triste a acestui mucenic, ajuns din tribun sclav, apoi sfint.

In taberna tumultul sporise. Cei de la mesele din jur vor­beau si rideau zgomotos. In coltul opus al incaperii, mai multi legionari stateau in jurul unui decurion, toti cu ulcele in miini.

— Priviti armata Romei, sopti Pollio, intorcindu-se spre masa militarilor. Nu mai este decit o adunatura de secaturi, de neispraviti. Daca sclavii s-ar stringe in cete de lupta, avind in fruntea lor un conducator cum a fost acel Sarmis, armata asta de netrebnici ar fi zdrobita, iar sclavia din im­periu desfiintata!

— Sint mai hoti decit latronii de codru! adauga Silius.

— La Sarmizegetusa lumea s-a saturat de silniciile si jafurile legionarilor! intari Saturnius.

— Este o vorba, relua Pollio, pestele de la cap se impute. De cind generalii si alte capetenii se bat intre ei, dornici si lacomi sa ajunga imparati, dezordinea si destra­balarea a cuprins toata arma­ta Romei. Si-atunci, pentru ce legionarii si de­curio­nii nu si-ar face de cap? Vedeti voi, eu nu ma pricep sa privesc in firea lucrurilor, asa cum le patrunde un filozof. Nu stiu ce ma face sa cred ca impe­riul este asemenea unei case cu lemnaria numai putregai, pe care cea mai slaba furtuna poate s-o prabuseasca. De multe ori m-am gindit ca, daca zeii m-au sortit sa fiu sclav, ar fi fost un

— Tu ai suflet bun, Pollio! il intrerupse Nonus. Poate ca n-o sa se scurga mult timp pina treci la noua credinta. Cind vei deveni om liber, vei veni linga noi in basilica si vei

Nonus tacu, vazind ca nici unul de la masa nu-l mai asculta. La spatele lui Pollio se oprise tabernagiul, ii soptea ceva la ureche. Asa gras si voinic cum era, Tenax nu putea sa vorbeasca incet, incit cei din jur intelesera despre ce era vorba:

— Dazia e la mine in bucatarie. Te cauta. Plinge de ti se rupe inima. Cica spre seara a plecat cu tatal ei sa duca min­care unui aurar greu bolnav, care nu are pe nimeni. Spune ca tu il cunosti.

— E Dexip, confirma Pollio.

— Au mers amindoi la locul acela nenorocit, relua taber­nagiul, unde legulii isi au ergastulele, iar aurarii liberi — bor­deiele. S-au apropiat de coliba lui Dexip, fara sa-si dea seama ca legionarii urmaresc sa nu se scoata aur pe ascuns, sa nu se vinda pe sub mina. Tu stii ca legulii platesc bine pe militarii care prind hoti de aur.

Pollio incepu sa rida:

— Auzi vorba, cum sa nu stiu?! Si ce au patit?

— L-au prins pe tatal fetei. Cica ar fi gasit citiva graunti galbeni in sinul lui.

— Si l-au dus? intreba Pollio, sarind in picioare.

— Nu. Un legionar il tine legat de fagul de la coltul tabernei.

Dazia si tatal ei, aurar din stramosi, lucrau cu plata tot la legului Aelius Marius. Fata il iubea in taina pe Pollio, iar el ii simtise dragostea, insa — sclav fiind — socotise ca era mai bine sa-si infringa pornirea.

— Tu crezi ca tatal ei a luat aur de la vreun sclav? il intreba pe tabernagiu, frecindu-si nervos sprinceana.

— Da de unde, Pollio?! Dazia banuieste ca legionarii, luptindu-se cu el sa-l lege, i-au strecurat in sin citiva graunti. Ce nu fac hotii astia, ca sa scoata bani de la leguli! Stii cine l-a prins? Decurionul de colo din colt, cu soldatii de linga el.

Pollio isi sprijini capul in miini. Nu-l mai asculta.

— Eu va las, incheie Tenax. Vezi ce faci, dar sa nu iasa cu bataie, ca altfel ai de a face cu mine!

— Tine-o pe fata in bucatarie, ii spuse, saltind capul. Tu sa nu te amesteci. Vad eu ce-o sa fac.

Cei din jurul mesei asteptau cu nerabdare. Pollio statea linistit, urmarind miscarea de la masa din apropierea tejghe­lei, lunga de ajungea pina la usa, cu mai multi aurari in jur. Continuind sa priveasca intr-acolo, incepu sa vorbeasca in soapta, aplecindu-se spre Artemidorus:

— Il vezi pe Catus? Du-te si cheama-l incoace. Sa vie fara sa se bage de seama.

Catus ajunse repede, desi facuse un ocol pe linga usa din­spre bucatarie. Isi clatina incet capul, in timp ce Pollio ii vorbea printre dinti, cu grija sa nu fie auzit de cei de la masa vecina:

— Sa facem in asa fel, incit sa nu ne poata invinui ni­meni, sa para ca totul s-a iscat din intimplare, adauga el in incheiere. Ne prefacem ca ne lovim, ne repezim buluc afara, apoi

Catus se salta in picioare. Intelesese ce va urma.

— Ma duc sa-i pregatesc pe ai mei. Dupa aceea vin sa ma iau cu tine la harta. O sa iasa bine!

Taberna, slab luminata de patru opaite agatate pe cei patru pereti, era plina de oameni. La masa decurionului, un legionar cinta incet, inconjurat de ceilalti.

— Te-nvat eu minte, grec puturos, sa nu-ti mai bati joc de mine! striga dintr-o data Catus, facindu-si loc printre mese.

Pollio ridica pumnul. Catus se retrase citiva pasi. Arte­midorus si Saturnius se repezira dupa el. De la masa lui Catus citiva sarira in ajutor.

In citeva clipe incaperea se umplu de miscare, strigate si injuraturi. Invalmaseala se mari, usa se deschise si cele doua tabere inclestate rabufnira afara. Curiosi, multi iesira sa ur­mareasca bataia. Imbrincindu-se, Pollio, Artemidorus si alti citiva se trasera spre fagul unde legionarul pazea pe tatal Daziei. Acesta se indepartase citiva pasi, spre taberna, curios sa vada mai bine inclestarea. Ingramadindu-se unii in altii, ceata lui Pollio il prinse la mijloc, il lua in viltoare, il dobori la pamint, rupindu-i sulita, fara ca el sa aiba timp sa se fereasca. Soldatul incerca sa-si traga spada, dar se opri, se intoarse, aducindu-si aminte de cel legat. Uita de cadere. Se indrepta in fuga spre fag. Era insa prea tirziu.

Cind decurionul afla cele petrecute afara, incepu sa rida cu pofta, incercind sa-si inece necazul. Intinse legionarului o cana cu vin si-l indemna sa bea, apoi continua:

— De mult ma rugase Aelius Marius sa-i prind un hot. Vrea sa bage frica in sclavii si aurarii care fura graunti de aur. Ne-a scapat barbarul, au zburat si denarii mei!

Pollio, Artemidorus si tatal Daziei se trasera, dupa un mic ocol prin padure, spre bucataria tabernei. Intrara pe usa din dos. Tenax, bucuros ca treaba reusise de minune, fara stricaciuni, le aduse vestea ca legionarii se linistisera. Fata sedea intr-un colt, imbujorata, cu parul auriu frumos imple­tit in cosite strinse in jurul capului. Privea spre Pollio cu o inflacarare oglindita de sclipirea lacrimilor ce-i inundau ochii albastri ca cerul. Trecuse printr-o mare spaima. Asezat pe o lavita, batrinul — tatal ei — statea impietrit ca o sta­tuie, cu ochii atintiti asupra unui punct de pe peretele din fata lui, stringindu-si cadentat falcile, prada furiei.

Tabernagiul, spatos ca Pollio, se opri in fata lor, punin­du-si miinile in solduri:

— Pe Hercule, Pollio, nu m-am asteptat sa fii atit de istet, pe cit esti de puternic si de curajos. Pentru ca mi-ai facut aceasta bucurie — am si eu ceva pe suflet impotriva decurionilor si legionarilor — va dau sa gustati dintr-un vin adus de curind dinspre Apulum. Cum sa nu fiu bucuros? Eu sint trac, voi stiti asta, tracii sint frati de singe cu dacii. Du­rerea fetei era si durerea mea. Daca n-ar fi fost in taberna la mine, ti-i doboram pe militari asa cum face cosasul cu balariile din lan!

Mai la o parte, Pollio nu scapa din ochi pe Dazia. Era frumoasa fata dacului, la virsta vietii inflacarate, abia impli­nise nouasprezece ani. Dragostea ei de mult ii incalzea sufle­tul, ii schimbase felul de a privi viata.

— Haide, Pollio, salta cana si goleste-o! il indemna tabernagiul. Si tu, Dazia, zvinta-ti ochii de lacrimi. Eu stiu ca dacii nu pling in fata durerii, sint intocmai ca noi, tracii. Iar daca lacrimile iti curg pentru fapta lui, multumeste-i! Poate ca va veni o vreme cind si el iti va fi recunoscator pentru fericirea pe care i-o vei da! Jur pe toti zeii ca nu glumesc, Pollio nu este omul care sa ramina o viata intreaga sclav!

Spusele lui Tenax uimira pe batrin. Nu intelegea el bine, sau tracul stia ca fiica-sa il iubeste pe sclav! Se in­fiora. Pollio era un om de nadejde, insa lipsit de libertate. Cum ar fi putut sa-si lase fata sa devina sotia unui astfel de om, fara nici un fel de drepturi, cu viata in mina sta­pinului?

— Eu trebuie sa multumesc, rupse el tacerea, dar nu stiu fata de cine sa-mi arat recunostinta. Pe mine m-a scapat acest om, continua, aratindu-l pe Artemidorus, iar tu il lauzi pe celalalt.

— Multumeste-le la amindoi! rise tabernagiul.

e citeva zile vremea se schimbase. Cerul, acoperit de nori plumburii, cernea neincetat picaturi mici si dese de ploaie. De-a lungul vailor si in fata intrarilor in galerii se scurgeau suvite de apa, lasind in urma lor un strat de mil alb-roscat, cleios. Vremea inchisa facea ca aurarii si sclavii sa fie tot mai posomoriti.

Dar nu numai starea timpului intrista sufletul lui Pollio. Aelius Marius, legulul, angajase copii firavi, mici la trup, care, pentru o plata neinsemnata, se strecurau dupa aur prin cele mai inguste scobituri si crapaturi in stinca. Bucatile de piatra, strinse in gramezi, erau scoase afara din „baia” de aur si duse sfarimatorilor, sclavi voinici sau aurari platiti, veniti de prin vicurile din imprejurimi, care le zdrobeau cu ciocane grele de fier pina ramineau cit un bob de griu. Ve­nea apoi rindul batrinilor si femeilor sa continue macinarea, la „piua”, pina ce totul se prefacea intr-un nisip marunt. Frecat de nenumarate ori pe o scindura lata de lemn moale, putin inclinata spre un capat, pe care curgea o suvita de apa, nisipul lasa pina la urma vederii un strat de spuma ames­tecat cu graunti mici. Era semn ca aurul putea fi cules. Cel ce facea spalarea apasa usor pe scindura cu un burete bine stors, pina sugea toata spuma, il salta incet, apoi culegea cu multa migala firicelele de aur. Cu Pollio, legulul se purta destul de curios: cind il punea sa supravegheze lucrul la „mori” si la spalatul nisipului, cind il trata tot asa de rau ca pe oricare alt sclav. O data cu mohorirea vremii, stapinul il trecuse la sfarimatul pietrelor aduse de copii de prin sco­bituri, crapaturi si brine. Inciudat, lovea indirjit cu cioca­nul, ca si cum ar fi dusmanit stincile din care sfarimaturile erau scoase.

Spre prinz norii se bulgarira, apoi soarele se arata vesel, luminind vaile si padurile, alungind negura catre crestele muntilor. Se apropia timpul cind clopotul trebuia sa sune pentru masa, in scurta odihna zilnica. Pollio se opri din lucru, sprijinindu-se in coada lunga a ciocanului. Vintul ii flutura pletele si barba. Cata indelung in vale, spre cei ce munceau la macinatul nisipului si la spalarea lui. Altadata, printre fetele si femeile de acolo o zarea si pe Dazia. Privi­rea ii aluneca pe partea cealalta a vaii, spre poteca pe care venea sau pleca ea de la lucru. Dintr-o data simti o rascolire in suflet: o fata cobora printre fagii rari. Era Dazia?! O vede ca sare piriul, trece pe linga „mori” si continua sa urce. O recunoscu bine, era ea. O urmari apropiindu-se, numarindu-i pasii.

— Toti zeii sa fie cu tine, Pollio! dadu ea binete, pu­nind la picioarele lui o traista.

— Nu stiu carui zeu sa-i multumesc pentru ca te-a adus! raspunse el, privind-o cu dragoste.

— Am venit asa Incepu ea incurcata. Ti-am adus sa gusti ceva. Stiu ca legulul

Niciodata Dazia nu venise, ca astazi, sa-i aduca mincare. Fata nu mai astepta sa-i spuna ca ii era foame. Privi im­prejur, alese un loc, apoi intinse pe iarba o bucata de pinza alba din in. Ceilalti spargatori ii priveau cu zimbete pline de intelesuri. Stiau ca de mult Dazia cauta sa fie cit mai aproape de sclavul voinic si frumos, cumparat de legulul Aelius Marius numai de citiva ani, de la un negustor venit de prin partile Bizantului. Povestea vietii lui Pollio n-o stia nimeni, el n-o spusese nimanui. Fiu al unor oameni cumpa­tati, cu stare buna, implinise numai douazeci de ani cind se vazuse inconjurat de garda de legionari, pus in lanturi si dus la temnita, iar mai tirziu vindut ca sclav. Fusese pe timpul cind se pornise o adevarata vinatoare dupa cei tre­cuti la noua credinta in invatatura galileanului. Devenit sclav, nu se plinsese de tragedia vietii sale. Cine l-ar fi cre­zut ca nu facea parte dintre cei persecutati pentru credinta? Faptele pledau impotriva lui, fusese prins in apropierea unor astfel de oameni si de casa in care ei se adunau. Se inrada­cinase in sufletul sau convingerea ca ceea ce se petrecea era vointa zeilor, o incercare a lor.

Asezat pe iarba, urmarea linistit miscarile Daziei. Fata scoase mincarea din traista si o puse pe bucata de pinza. Poate ca zeii il harazisera acestor meleaguri, gindi el, pri­vind-o cu dragoste.

— Nu stiu daca o sa-ti placa ce-am adus sopti ea.

— Ia sa vad.

Pollio se trase mai aproape si incepu sa infulece cu pofta. Vechea framintare nu-i dadea pace: de ce sa incurajeze iu­birea acestei copile, cita vreme el, ca sclav, nu putea sa-i asigure fericirea?

— Ti-am adus si putin vin, zise ea, intinzindu-i un ul­cior mic, cu gitul strimt, infundat cu frunze.

Il lua, bau cu pofta, apoi isi sterse mustatile si barba.

— De ce, Dazia, nu mai vii la lucru?

— Nu ma lasa tata.

— Te-o fi vazut ca te apropii prea mult si prea des de un sclav, iar el nu-ti vrea raul.

Obrajii fetei se imbujorara. Isi propti privirea in pamint:

— Tata spune ca or sa vina timpuri grele. Cica noi sa stam ascunsi, cind legionarii or duce lumea departe de aici, spre Roma. Tata si mama nu vor sa plecam, ca neamul nostru de aci se trage.

— Pe mine ma vor lua! murmura Pollio, cu ochii atin­titi asupra fetei, sorbind-o cu privirea.

— N-au sa mai aiba timp!

— De ce? Crezi c-am sa mor?

Ochii ei se deschisera mari, lucind in lacrimi.

— Nu te-or duce de-aicea! Tata vrea sa te rascumpere Un fior sageta trupul lui Pollio. De ce sa-l cumpere, si cu ce? Legulul era om lacom, nu s-ar fi invoit asa usor. Dar fata nu-l lasa sa se framinte:

— Tata s-a dus taietor de lemne in padure, nu vrea sa mai fie aurar. Acolo sus, in munte nu se teme de nimic. Vrea sa te cumpere, apoi sa te lase liber. Nu poate sa uite ca tu l-ai scapat atunci

Pollio se trase mai aproape de ea, luindu-i miinile in pal­mele sale mari.

— Tu ai sa-mi fii stapina, Dazia! Unii sclavi, mai ales slabi de suflet, sint indemnati de zeii cei rai sa-si iubeasca stapinele.

— De zeii cei buni, vrei sa zici! rise ea.

Daca n-ar fi fost sclavi si aurari prin preajma, ar fi strins-o la piept si ar fi sarutat-o cu patima.

— Sa spui bunului tau tata sa nu grabeasca strinsul bani­lor si cumpararea. Daca legiunile pleaca, prind clipa priel­nica si fug in munti.

— Sa fii sclav fugar, latron?!

Pollio incepu sa rida:

— La cine sa mai fiu sclav, Dazia? Cind Roma va pa­rasi Dacia, cei ramasi pe loc vor fi liberi, stapini.

Si, dupa o vreme, relua, straduindu-se sa ia o mina de intristare:

— Dar poate ca tot sclav o sa ramin! Sclav, tot aici!

— Sclav, aici? Al cui? se grabi ea sa-l intrebe, putin speriata.

— Sclavul tau, Dazia!

Napadita de fericire, fata murmura:

— Eu voi fi sclava ta!

Pollio tresari. Clopotul suna reluarea lucrului. In toate partile se pornira bataile de ciocane si huruitul morilor de piatra, intarite de ecoul muntelui. Fata strinse pinza, puse vasele in mica traista si pleca in graba. Acum nu se mai in­doia de dragostea lui.

Lucrul se pornise cu spor, ca intotdeauna dupa odihna. Pollio lovea indirjit cu ciocanul, nu fiindca ar fi vrut sa sparga cit mai multa piatra, ci pentru ca asa reusea sa-si potoleasca zbuciumul din suflet. Dupa un timp se mai potoli, truda isi gasi o cadenta de calm. Incepu sa zimbeasca. Va ramine in Dacia, isi va trai restul vietii alaturi de Dazia, vor avea o casa mare si frumoasa, isi vor creste impre­una copiii!

Dar intr-o clipa toate visurile ce le faurea zburara ca fulgerate. De dupa coltul stincii din apropiere rasunau tipete de copil. Un supraveghetor biciuia crunt cu flagrunul pe un baiat culegator de pietre. In urma lor venea legulul Aelius Marius.

Sint momente cind sufletul omului, trecind brusc la stari cu totul opuse, capata porniri greu de stapinit, de cele mai multe ori negindite. Printr-o astfel de schimbare trecu Pollio. Arunca din mina ciocanul, se repezi la supraveghetor, il apuca de piept si-l trinti cu putere la pamint. Puse apoi miinile in solduri, suflind greu. Legulul se oprise la citiva pasi si-l privea impietrit.

— Tocmai tu, Pollio, sa faci asta?! clatina el din cap, cu voce nu prea minioasa si nici cu prea multa pornire, ci cu uimire.

— Da, stapine, eu! Pune sa ma bata acum, de ce sa lasi pe deseara! Ce asa de mare rau a facut copilul?

In ochii legulului aparu o lucire metalica. Vechea lui teama de o rascoala a sclavilor se reaprinse. Nu se mai putu stapini:

— Asa te-a invatat prostanaca aia de daca astazi, cind ti-a adus de mincare?!

Pollio strinse pumnii.

— Sa nu vorbesti asa de ea, stapine!

— Faci pe revoltatul? Cum de te-ai salbaticit asa?! Trebuie sa facem ceva ca sa te mai potolim

Legulul striga sa vina oameni din echipa de paza. Le porunci sa-l puna in lanturi, apoi sa-i traga douazeci de flagrune. Pina seara si altor sclavi banuiti de pornire spre rascoala li s-au pus catuse la picioare.

La sfirsitul saptaminii, in ziua de odihna, zi calduroasa de vara, se strinsera mai multi sclavi la umbra unui fag de linga ergastulele lui Aelius Marius. Unii aveau lanturi la picioare, altii se aflau slobozi. Privirile lor erau indreptate spre Pollio. Sclavii vedeau in el o capetenie pentru zilele de grele incercari pe care le asteptau cu infrigurare.

— Esti vesel, Pollio, spuse unul. Fata dacului nu s-a temut de legul, ti-a adus in fiecare zi mincare.

— Sa lasam fata in pace! Asadar, ce vom face daca se va adeveri zvonul ca Roma paraseste Dacia? V-ati gindit vreunul?

Sclavii se uitara unii la altii mirati. Catus nu rabda sa intirzie raspunsul:

— Ce astepti de la noi, Pollio? In capul tau zeii stau totdeauna treji. Spune ce socoteli ti-ai facut, sau ce trebuie sa facem?

— Da, asa este! intarira mai multi deodata.

— Vreti ca legulul sa va duca dincolo de Danuvius, legati in lanturi unii de altii, tirindu-va prin praful drumurilor, insetati si infometati?

Artemidorus se misca ingrijorat. Lanturile ii zornaira.

— Sa nu asteptam pina ne leaga! rosti el cu pornire.

— Ai si uitat ca nu trebuie sa vorbim tare? il mustra Poliio. Linga noi se intinde padurea. Toata lumea stie ca ea are urechi. Spui sa nu asteptam pina ne leaga. Dar tu nu vezi ca ai lanturi la picioare? Totul este sa ne purtam in asa fel, incit sa-l facem pe legul sa ne scoata catusele. Lacom si dornic sa gaseasca aur cit mai mult, isi da seama ca nu putem munci cu spor avind picioarele in lanturi. Am sa incerc eu, pentru ca eu l-am suparat si tot eu trebuie sa-l imbunez. Intrebarea pe care v-o pun este: Atunci cind eu ma voi impotrivi fatis, voi veti sari la lupta? Trebuie sa nu uitati un lucru: o data porniti, nu ne mai oprim, altfel ajungem sa ne leganam spinzurati de crengile fagilor de pe coasta. Si asta tocmai cind am fi mai mult ca oricind aproape de libertate!

— Taci! Vine ciinele! sopti Catus, privind spre ergastule. Supraveghetorul se opri linga ei. Se vedea ca era plic­tisit si muiat de caldura.

— Ce vorbeati, sclavilor, ce puneati la cale? ii intreba cascind lung. De ce ati tacut cind m-am apropiat eu?

— Ne-a cam topit caldura! Ne trage la somn! raspunse Artemidorus.

Pollio gindi ca nu era bine sa-l lase la banuiala:

— Am ris de Catus, interveni el. Cica in tinerete a fost la un alt stapin, prin Tracia de jos, il pusese sa pazeasca o bostana de pepeni. Intr-o zi, pe o caldura ca asta, statea si motaia pe malul inalt al unui riu. Pe nesimtite, citiva copii s-au apropiat pe furis si unul, mai curajos, i-a dat brinci. Pina sa iasa el din girla, copiii au luat pepeni si au fugit.

Artemidorus, si dupa el ceilalti, se pornira pe ris. Rise si supraveghetorul. Sclavii pricepusera ce urmarise Poliio. In gind, fiecare se minuna de istetimea lui. Cum de putuse sa nascoceasca o astfel de poveste, atit de repede?

— Asa s-a intimplat, Catus? il intreba supraveghetorul.

— Da, stapine, asa am patit! raspunse el cu supunere, stiind ca ii placea sa i se spuna astfel.

Inveselit, supraveghetorul pleca mai departe, spre alte grupuri. Obisnuia sa umble printre sclavi, sa le ia obiectele mesterite.

— Asa, Pollio, rupse tacerea Catus, se vede ca stii ce tre­buie sa faci, in orice imprejurare ne-am gasi. Pentru asta eu zic ca tu sa ne fii capetenie!

— Da, tu sa ne conduci cind vom porni lupta! intarira ceilalti cu insufletire.

In zilele ce urmara, legulul ramase mirat cind vazu cu cit spor lucrau toti din echipa lui Pollio. Se apropie de el, urmarindu-i mult timp miscarile. Cind se oprea pentru o scurta odihna, sclavul il privea cu un zimbet de om supus, lipsit cu totul de ura.

— Asa, Pollio! Ma bucura vrednicia ta! nu se putu ab­tine legulul sa nu spuna. N-am priceput ce te gasise atunci

El se opri din lucru, sprijinindu-se in coada ciocanului:

— Poate ca tot mai esti miniat pe mine, stapine! Am fost un prost nesocotit in ziua aceea, cind te-am suparat. Sper ca o sa te milostivesti si o sa-mi ierti greseala!

Legulul nu mai auzise asemenea cuvinte rostite de un sclav. In ele rasunau nu numai supunere, ci si respect. Altii, cind cereau iertare, plingeau, ii cadeau la picioare si-i saru­tau sandalele, oricit de prafuite sau de noroioase ar fi fost. La o atitudine atit de plina de demnitate din partea unui om in lanturi, se cuvenea sa raspunda cu un gest de mari­nimie. Se intoarse spre supraveghetorul care il insotea, vorbind cu voce potolita:

— Sa scoti lantul lui Pollio! Daca si ceilalti ar fi ca el, treaba ar merge de minune, iar noi am fi fara grija.

Pina spre sfirsitul verii, multi sclavi scapara de lanturi.

a Ampelum, ca pretutindeni in Dacia romana, zvonurile se intindeau cu o iuteala nebanuita, intretinute mai ales de cei bogati, de negustori si de functionarii de la oficiile publice. Noua patrundere a gotilor in Moesia, cu inaintarea spre miazazi si apus, adusese un val de neliniste. Temerile ca legiunile se retrag dincolo de Danuvius erau intarite si de masurile luate de procuratori, legati si tribuni pentru prote­jarea bunurilor imperiului si pentru intarirea ordinei. Zvo­nurile se indesira si mai mult in ziua cind garzi de legionari aparura pe strazi, in jurul minelor de aur si de-a lungul vaii, prin locurile unde se gaseau spargatorii de pietre, morile de macinat pietrisul, spalatorii de nisip si culegatorii de aur. Intarirea pazei avu ca urmare o alta masura luata de magis­ter aurariarum si de leguli: rarirea cit mai mult cu putinta a aurarilor liberi si liberti, localnici si de prin imprejurimi. Teama ca acestia sa nu sara in ajutorul sclavilor, in caz de rascoala, era mare. Dar nimeni nu stia ce ginduri nutreau legulii, in legatura cu zvonurile ce circulau.

Pollio n-o mai vazuse de mult pe Dazia. Nu atit dorul de ea ii marea nelinistea, cit teama ca se intimplase o neno­rocire. Rabdare avea multa, iar increderea in dragostea ei se pastra tot atit de puternica. Venise toamna, fagii aratau ca niste pete mari, galbene-aramii printre brazii padurii ce im­braca povirnisurile vaii. Dupa o zi de munca grea la spartul pietrelor, tot timpul sub ochii lui Aelius Marius, Pollio se trasese linga gardul de maracini ce imprejmuia ergastulele. Se lungise pe iarba. Pusese miinile sub cap si privea albastrul nesfirsit al cerului. Soarele se lasase dincolo de crestele mun­tilor. Din susul vaii se intindea peste Ampelum o picla albastruie.

— Pollio, sint eu, Dazia! auzi un glas soptit, insotit de fosnete slabe de frunze uscate.

Speriat, se intoarse, sprijinindu-se intr-un cot, apoi se salta in capul oaselor, incercind sa patrunda cu privirea printre gradelele de maracini. Recunoscuse vocea draga, si totusi nu-i venea sa creada. Incerca sa se ridice in picioare.

— Stai jos, sa nu se bage de seama ca vorbesti cu cineva din afara gardului! il opri fata.

— Dar vreau sa te vad, Dazia, dragostea mea!

— Acum nu este vreme pentru asta! De citeva zile ma zbat sa pot ajunge sa-ti vorbesc. Tata a fost la Aelius Marius, a incercat sa te cumpere. Legulul ne cunoaste bine, o data, fiind la vinatoare, a venit la noi in casa sa se adaposteasca de ploaie. Nici n-a vrut sa auda de vinzare, a spus ca tu esti cel mai istet si vrednic sclav al lui

— Si ti-ai dat seama ca a mintit! rise el.

— Pollio, nu glumi! A spus ca nu te vinde nici daca te-ar cintari in aur. A mai zis ca stie de mine ca ma tin dupa tine si daca vreau

— Eu am sa vin linga tine numai daca voi reusi sa fiu liber!

— Legulul i-a spus tatei ca daca fata lui i-a indragit atit de mult sclavul, atunci sa ma vinda lui, sa-i fiu si eu sclava, iar el ne va lasa sa ne traim viata impreuna.

— Si tu vrei sa duci viata de sclava, alaturi de mine, Dazia?

Daca ar fi putut sa patrunda mai bine cu privirea printre gradelele gardului, Pollio ar fi vazut ca fata tremura. In­telese zbuciumul ei dupa vorbele inecate de suspine:

— Daca altfel nu se poate, vom trai si ca sclavi! Simti un val de caldura imprastiindu-i-se prin tot trupul.

Dragostea ei era sublima, mergea pina la sacrificiu. Daca ar fi fost linga el, ar fi strins-o la piept si i-ar fi potolit lacri­mile cu sarutari. Izbucni in soapte apasate:

— Dazia, iubirea mea, tu vei fi sotia unui om liber! Sa stai acasa linistita, sa ma astepti cu incredere. Il vei vedea intr-o zi pe Pollio al tau venind printre fagii padurii.

— Toti zeii cu tine, Pollio! Te voi astepta toata viata!

Fata se indeparta in fuga suspinind. El asculta fosnetul pasilor ei prin frunzele uscate pina se pierdu incetul cu incetul.

Toamna se facea tot mai rece. Pollio nu primea nici un semn din partea Daziei. De cind garzile fusesera intarite, fata nu mai putea sa se apropie de imprejmuirea ergastulelor. Aelius Marius inca nu se hotarise sa puna sclavii in lanturi. El isi facuse altfel socotelile: se gindise sa-i lase liberi ca inainte, sa le sporeasca portiile de mincare, sa nu-i mai pedepseasca, lacom sa scoata cit mai mult aur. Si intr-a­devar, niciodata legulul nu-i vazuse atit de aprigi la munca si asa de supusi.

Intr-o dimineata, cind soarele abia apucase sa alunge ceata din lungul vaii, Aelius Marius trecu pe la toate locurile de munca, asa cum de mult nu mai facuse. Multumit de mersul lucrului, ar fi vrut sa plece, cind, la gura unei galerii, un sclav ii iesi inainte, se arunca la pamint si incepu sa vorbeasca:

— Toti zeii sa-ti dea sanatate! Daca stapinul are o clipa de ragaz si bunatate sa ma asculte

Legulul se opri, privind cu multa curiozitate sclavul, pe care il stia vrednic si intotdeauna supus.

— Ia spune, sclavule, ce te framinta!

— Stapine, in galena asta a iesit la iveala aur mult! Intr-o scobitura s-a dat peste o vina groasa plina cu graunti

— Ma, sclavule, tu aiurezi?! se tulbura dintr-o data legu­lul, facind un pas spre el.

— S-a gasit o suvita bogata, stapine, dar a fost ascunsa de nici nu se mai cunoaste locul!

Fata legulului deveni stacojie, chinuit de intrebari. Daca sclavii furau aur si stringeau bani pentru rascumparare? Gindul ii alerga mai intii la Pollio. Oare de unde facuse rost de denari dacul, tatal acelei fete prostute, care pusese ochii pe sclav? Nu din aurul ascuns, scos pe furis si vindut negustorilor? Hotarirea o lua repede. Striga ca toti sclavii din acea galerie sa fie scosi afara. Trimise dupa supraveghe­tori si garzi, dadu ordin sa se aduca lanturi si alese locul pentru tortura.

De departe, Pollio urmarea cu neliniste si curiozitate agi­tatia, banuind ca se petrece ceva neobisnuit. Vazu iesind din galerie pe nefericitii care scobeau in sinul muntelui. Doi dintre ei erau Artemidorus si Catus. Auzi cum legulul porun­ceste sa se inceapa torturile. Spinzurati cu capetele in jos, pe trupurile goale ale sclavilor rasunara pocnetele flagrunelor minuite de patru supraveghetori. Loviturile cadeau ritmic, fara ca vreunul sa se vaiete sau sa ceara indurare, stateau cu ochii inchisi, stringind falcile.

Pollio se simti sagetat prin inima. Parasi lucrul si porni cu ciocanul pe umar spre locul de tortura. Era pentru multi un semn si un semnal. Ajuns linga legul, se propti bine pe picioare si rosti cu voce grava de rasunara stincile:

— Opreste schingiuirea asta neomeneasca, stapine! Aelius Marius se intoarse, fulgerindu-l cu privirea. Se pregati sa-i raspunda, dar Pollio i-o lua inainte:

— Esti convins, stapine, ca ei au dat peste un loc cu aur si l-au ascuns? Asta ti-a spus-o ticalosul de Timacus?

— Cum de nu m-am gindit si la tine? se intreba legulul, lovindu-se cu palma peste frunte. Tu stii, furi alaturi de ei, altfel nu venea dacul acela cu fata, sa-mi ceara sa te vind! Spune, Pollio, arata-mi, unde e vina de aur pe care astia au ascuns-o? Altfel pun sa te tortureze si pe tine! Daca in timpul cit se scurge un clepsidru, nu ma duceti la locul acela, va omor pe toti!

— Sa ma crezi pe mine, Aelius Marius, nu pe Timacus! Nu s-a mai gasit nici un loc bogat in aur, de anul trecut incoace!

Legulul trecu printr-un moment de ameteala. Oare auzise bine? Sclavul ii spusese pe nume — Aelius Marius — si nu „stapine”!

— Ai uitat ca-mi esti sclav si-ti sint stapin? tipa el, negru de minie, intorcindu-se spre supraveghetorii si legio­narii strinsi in jur. Legati-l in lanturi!

Pollio se trase un pas inapoi, invirtind ciocanul pe dea­supra capului.

— Cine se apropie de mine ii sfarim capul! tuna el. Da, din clipa asta nu-mi mai esti stapin. Imi iau libertatea! Cine vrea sa scape de sclavie, sa vina linga mine!

Mai multe zeci de sclavi se strinsera in jurul lui, cu cio­canele ridicate. Decurionul si legionarii pregatira spadele si sulitele.

— Trage-te la o parte, decurioane, cu legionarii tai, daca vrei sa scapi cu viata! il ameninta Pollio, apropiindu-se de Artemidorus, hotarit sa-l dezlege.

Legulul si supraveghetorii se indepartara ingroziti. Din mai multe parti izbucnira semnale de alarma. Sclavii se grupara pentru lupta. Dar tot asa de repede incepura sa soseasca supraveghetori, paznici, legionari. Legulul prinse curaj. Porunci ca rasculatii sa fie prinsi si omoriti.

Strinsi unii intr-altii, urmindu-l pe Pollio, sclavii se trasera spre desisuri, pregatiti sa raspunda oricarei lovituri.

La marginea padurii avu loc ciocnirea: scurta, apriga, singeroasa. Cind Pollio sari in ajutorul lui Catus, simti virful unei sulite strapungindu-i umarul. Ca fulgerul repezi ciocanul in capul legionarului, il dobori si-i trase spada de la briu. Soldatii dadeau lovituri necrutatoare, socotind izbinda de partea lor. Dar tocmai cind nimeni nu se astepta, din rindul sclavilor ramasi in afara luptei se desprinse o ceata, indreptindu-se cu strigate spre cei incaierati pe viata si pe moarte. Chiotele lor, intarite de ecoul stincilor si al padurii, produsera nedumeriri, nestiindu-se in ajutorul carei parti sareau. Situatia se lamuri in clipa cind oamenii legulului in­cepura sa cada unul dupa altul. Decurionul prinse momentul, grupa legionarii si lua pozitie de aparare; vedea ca numarul mare al sclavilor il coplesea. La rindul sau, Pollio prinse si el clipa potrivita, se hotari sa se desprinda din lupta, dind semnalul de retragere spre padure.

Cind dinspre Ampelum aparu centurionul cu ajutoare puternice, graba lui se dovedi de prisos: nu mai putea sa-i ajunga din urma pe fugari. Vestea se intinse ca fulgerul. Cohorta isi puse centuriile in stare de alarma, iar garzile intarite.

Spre seara, oamenii trimisi de Aelius Marius sa aduca pe fata dacului au gasit casa goala. Dazia fugise.

Tirziu, dupa miezul noptii, ceata sclavilor rasculati se opri intr-o poiana, sus, pe un virf de munte, departe de Ampelum. Tot timpul, in mers, Pollio se gindise la Timacus. Cum de mai avusese curajul sa ramina alaturi de ei? De ce nu se temea ca-si va primi pedeapsa?

Luna se ridicase pe cer si lumina zarile. Pollio ii strinse pe toti in jurul sau si incepu sa le vorbeasca rar, cu multa framintare:

— Poate ca tot pe aceste creste vor fi poposit si sclavii care acum aproape o suta si cincizeci de ani s-au rasculat si l-au urmat pe Sarmis, pornind tot de acolo, din Ampelum. De astazi sintem liberi, insa noi trebuie sa dovedim ca stim sa ne folosim libertatea. A sosit momentul sa luam o noua hotarire. Vreti sa mergem laolalta si sa ne aparam, ori ne imprastiem, descurcindu-se fiecare cum poate?

— Raminem impreuna cu totii! Te urmam pe tine! ras­punse Artemidorus, iar ceilalti intarira.

— Daca asta va este voia, acum sa pedepsim tradarea! Se afla in mijlocul nostru Timacus. Din cauza lui cei patru frati ai nostri au fost atit de crunt torturati. Sa ne raspunda ce a urmarit, ce a vrut sa faca, scornind acea minciuna?

Pollio tacu. Rana din umar il durea, dar n-o lua in seama. Il uimea faptul ca Timacus se pregatea sa raspunda fara teama. Ii zarea bine fata la lumina lunii.

— Daca ma vedeti ca zimbesc, sa nu va mirati! se porni Timacus plin de insufletire. Cum sa nu fiu vesel, daca ma vad liber? Acum am capatat ceea ce am dorit toata viata: libertatea! Multe nopti nu s-a lipit somnul de mine, chinuit de gindul de a intra in rindul oamenilor, de a fi stapin pe soarta mea. Pe fratele Artemidorus, pe fratele Catus si pe ceilalti doi frati ii rog sa ma ierte. Ei au fost pentru noi martirii. Dar sa raspund la intrebarea capeteniei noastre. Da, Pollio, am stiut de mult ca tu si altii va prega­teati pentru lupta. Ma dogorea dorinta sa va urmez. Insa voi ezitati, tot intirziati lovitura. M-am framintat mult, pina m-a sagetat gindul sa-l intarit pe legul, iar prin el pe tine. Nu mai puteam indura sa traiesc inca o iarna in galerii si ergastule. Nu puteam suporta gindul ca, daca se retrag legiunile, voi fi dus inapoi in imperiu tot ca sclav. De aceea am scornit povestea cu vina de aur, urmarind sa-l innebunesc pe Aelius Marius, sa-l imping sa-i chinuie pe Arte­midorus si pe Catus, la care stiam ca tii mult, pentru ca tu sa te dezlantui, asa cum ai facut astazi. Pentru asta mi-am pregatit si eu o ceata, tot in taina, pindind sa ne unim cu voi in clipa prielnica. Asta e totul! Daca am gresit, judecati-ma si pedepsiti-ma!

Ascultindu-l, Pollio ii dadea dreptate. Ceea ce provocase Timacus fusese hotaritor.

Incheierea o facu Artemidorus:

— Ce sa ne mai zbuciumam?! Sa multumim cu totii fratelui Timacus! Durerile ce le-am suferit s-au schimbat in fericire.

ra lui Laetius Vitalis impotriva lui Sargetius se adincise din ziua cind, in casa procuratorului si fata de marele preot Callicles, trecuse prin acea umilitoare infringere. De atunci bogatul fermier cautase diferite cai si mijloace prin care sa loveasca in cel mai tinar quattorvir al Porolissumului. Unele intimplari petrecute — dese lipsuri de oi si capre, semanaturi batatorite pe suprafete intinse, pomi rupti in livada si multe altele — Sargetius le punea in strinsa lega­tura cu dusmania acestuia, tinind seama ca fermele lor se aflau alaturi. Laetius Vitalis nu se multumea insa numai cu raul facut, cauta si alte moduri prin care sa-l loveasca mai dureros. In venirea la Porolissum a lui Euphoros — cunoscut de toti sub numele de Rundacitulp — vedea o urzeala ce-l nelinistea si-l indirjea. O intrebare incepuse sa-l framinte: cei trei tineri — pentru el toti aveau singe de dac — Sargetius, Rundacitulp si Diurpanneus puneau in taina ceva la cale. Incercase sa-si arate ingrijorarea fata de procurator si de tribun, insa neincrederea acestora, izvorita din aprecierea de care se bucura quattorvirul, facuse ca totul sa se spulbere.

Se chinuise mult pina gasise alt mijloc de lovire. Daca banuiala se adeverea, avea un avantaj dublu: dovedea dra­gostea si devotamentul sau fata de imparat, zdrobind tot­odata dusmanul. Calea de atac trecea pe la fiul procurato­rului, Lucullus. Cei din Porolissum stiau de chefurile si scan­dalurile lui, dar le treceau cu vederea. Fiind slabiciunea mamei, greu chinuita de boala, tatal nu trecuse la masuri severe impotriva lui. Procuratorul se convinsese ca fiul sau devenise un om pierdut, inca de cind traise la Roma. De la un timp intervenise in comportarea lui o schimbare: il cunoscuse pe Metrobius in tricliniul lui Laetius Vitalis. De multe ori il cerea stapinului si-l lua cu el la taberna cea mai luxoasa din Porolissum, situata intre for si amfiteatru, locul de intilnire al „lumii bune”. Taberna „La bogatia lui Cressus” — o cladire inalta, cu coloane de marmura la intrare — avea bucatarie buna, vinuri alese si cele mai frumoase femei, toate in cautare de bani si de placeri.

La o masa frumos lustruita din sala cea mare a tabernei, stateau de vorba Lucullus, Metrobius si alti citiva tineri, prie­teni de-ai lui Lucullus. La inceput, lui Metrobius nu-i placuse anturajul lor, totusi nu-i evitase. Cine il cunostea mai bine, se convingea ca sclavul era preocupat sa observe lumea. Avea si momente cind, parca dezamagit si scirbit, incepea sa goleasca una dupa alta cupele, devenea tacut si nimeni nu-i mai intra in voie.

— Vrei s-o schimbi pe Marciana? il intreba, rizind, pe Lucullus, unul din tineri, in timp ce salta cupa. Poate ca n-ar fi bine

— De ce nu? Plictiseala de o femeie impinge pe barbat la dezgust, si asta face sa-i scada barbatia, raspunse Lucullus, lasindu-se mult spre spate. Am gasit alta mai frumoasa. Dar pe Marciana inca o mai pastrez. Pentru zile grele! Tu ce spui, filozofule? se intoarse catre Metrobius, batindu-l usor pe spate.

Sclavul raspunse absent, fara sa-l priveasca.

— Nimeni n-a descoperit pina acum misterul. Chemarile si cautarile dintre barbat si femeie sint mult mai adinci, mai pline de neinteles, ascund o taina

Un altul de la masa interveni, plictisit:

— Eu zic ca nu e nici o taina. Totul se datoreste faptului ca exista zei si zeite. Zeii au facut partea barbateasca, iar zeitele pe cea femeiasca. Nu pleaca totul de acolo?

— Tu vezi, ca toata lumea dealtfel, tocmai pe dos lucru­rile, relua Metrobius. Oamenii, in credinta si teama lor, soco­tesc ca zeii au facut totul si stapinesc totul, pe cind eu am o convingere contrarie: zeii si zeitele sint niste neputincioase zamisliri ale mintii preotilor.

— Daca nu crezi in ei, atunci tu la ce te rogi? Ai trecut la noua credinta? De ce nu ne-ai destainuit pina acum? continua acelasi tinar sa-l intrebe, ceva mai inviorat.

— Nu v-am spus, pentru ca n-am trecut. In aceasta pri­vinta, pina si inteleptul Plotin se incurcase

— Cum, l-ai cunoscut pe sublimul Plotin? se grabi Lucullus.

Metrobius stia ca fiul procuratorului ascultase la Roma prelegerile filozofului. Avu un moment de sovaire, apoi raspunse:

— Timp de citiva ani am fost sclavul lui.

In loc sa se arate mirat, Lucullus incepu sa rida zgomotos:

— Glumesti?! Vrei sa-ti bati joc de noi, sclavule? Daca ti-ar fi fost stapin Plotin, te-as fi vazut pe-acolo. Am fost de multe ori in casa acelui om minunat.

Fara sa apara vreo schimbare pe fata sa, Metrobius nu incerca sa dea inapoi — spusese ceva ce nu se petrecuse in­tocmai — dar nici adevarul nu intelegea sa-l dezvaluie. Con­tinua, cautind explicatii cit mai usor de crezut:

— Nici nu se putea sa ma fi intilnit. Eu am fost sclavul lui in anii cind traia la Alexandria, cetatea de la Nil a inte­lepciunii, unde el era discipol al lui Saccas, alt mare invatat al timpului

— Atunci, inseamna ca si tu esti filozof, Metrobius! il intrerupse Lucullus. Pina acum am crezut ca vorbesti frumos si adinc numai din intelepciunea ta si a vietii. Spune mai departe, de ce se incurcase inteleptul Plotin?

Analiza: Motiv literar - o componenta structurala a textului oricarei opere literare Proiect: Badaranii-piesa de la Cassandra

Metrobius privi pe rind tinerii din jur. Erau frumosi, bine hraniti si ingrijiti, purtau toge albe din tesaturi scumpe, aratind bogatia parintilor. El, sclavul, avea tunica obisnuita a sclavilor, numai ca era dintr-un material mai bun, lucru cu care se falea Laetius Vitalis. Banuia ca fiul procurato­rului nu se alesese cu prea multe cunostinte din prelegerile ascultate la Roma. Trase cu putere aer in piept si-l slobozi cu un usor oftat. In coltul gurii ii flutura un zimbet ce oglin­dea scepticismul.

— Eu de mult nu mai cred in nimic. Ascultindu-l pe Plotin, am ajuns la convingerea ca de fapt nu stim mare lucru, bijbiim in intunericul necunoasterii. Ce este in esenta filozofia lui? Un amestec de elemente pitagoreice, aristote­lice, stoice, epicuriene si sceptice. Framintindu-le, el a ajuns sa creada intr-un fel de zeu sau spirit, eliberat de materie, indepartat de lumea in care traim, sa propavaduiasca asce­tismul. Eu nu m-am impacat cu o astfel de filozofie, iar pina la urma nici cu a altora. Scepticii nu cred in nimic, se indoiesc de toate. Adevarul nu este la indemina omului — spun ei — oricit ar cauta de adinc in firea lucrurilor. Dupa ei, intelept cu adevarat nu poate fi decit cel ce tra­ieste netulburat, senin si linistit, fara nici un fel de framintare.

Lucullus nu se putu stapini:

— Asadar, nu crezi in nimic. Asta inseamna ca esti un discipol al scepticilor?

— Poate ca da, si totusi nu este asa, relua Metrobius. A fost un timp cind am sperat sa gasesc lumina in filozofia lui Origen. El a strins multe texte de-ale cartilor sfinte, a cautat sa le explice, sa construiasca o temelie pe care sa se sprijine religia cea noua, izvorita din invatatura acelui gali-lean. Nu m-am ales din filozofia lui decit cu o noua dez­amagire.

— Bine, si pina la urma la ce rezultat ai ajuns? Crezi in ceva sau nu? interveni din nou Lucullus.

— Da, cred in firea lucrurilor. Nutresc convingerea ca oamenii vor reusi cindva sa desluseasca multe taine din tot ce ne inconjoara si ne sperie. Ei vor lamuri ca fulgerul, traznetul, furtunile, cutremurele, focul ce iese din pamint, ploaia, zapada, tot ce vedem si ne uimeste, nu sint decit schimbari ce au loc in firea lucrurilor. Vor dovedi ca ele s-au produs de cind e lumea si se vor repeta la nesfirsit, fara puterea zeilor sau a altor fiinte socotite mai presus decit oamenii. Aceasta e marea taina: firea lucrurilor.

Metrobius facu o pauza, pastrind zimbetul slab ce-i lumina fata. Clatina de citeva ori din cap si continua:

— Dar convingerea mea merge si mai departe. Cred ca oamenii vor patrunde adinc in firea lucrurilor. Va veni o vreme cind omul va putea sa inteleaga ce se ascunde in firea lucrurilor, sa se ridice mai presus de toate.

— Si o sa puna focul la treaba?! izbucni un tinar rizind. Cum sa faci asta cu flacarile? Cu apa mai inteleg: unii geo­metri au nascocit un fel de roti care se misca, dar cu focul??

Pe Lucullus incepu sa-l stapineasca ideea ca sclavul Metro­bius ascundea totusi ceva. Cum de ajunsese un astfel de om tocmai la Porolissum, atit de departe de Roma, Atena si Alexandria? Gindul ii porni navalnic in alta directie:

— Despre sclavie nu ne spui nimic, Metrobius? il intreba inviorat, scapat de moleseala produsa de taria vinului.

Metrobius il privi mirat pe Lucullus. Incepu sa zimbeasca rece, raspunzind intristat:

— Cunosc bine sclavii si pe stapinii lor. Sclavia isi are zilele numarate, pina la urma tot va pieri. Va fi mai bine? Intr-o anumita masura da, oamenii vor trai cu convingerea ca sint liberi pe destinul lor. Insa prevad ca se vor gasi alte forme de impilare, tot atit de rele, unele poate mai injosi­toare, mai pline de cruzime. Astazi un stapin de sclavi tot e ingrijorat de soarta lor, pentru ca pierzindu-i — ma gindesc la moarte — sufera o paguba. S-ar putea ca in impi­larea ce va veni, sa nu se sinchiseasca nimeni de moartea celor chinuiti, a celor neajutorati si neprotejati.

— Ma tulburi de tot, Metrobius! Adineauri ai spus ca privesti cu incredere omul, ca el este capabil sa se ridice mai presus de toate si acum il arunci in groapa cu murdarii.

— Tot asa cred si acum. Numai ca nu va fi asa de usor de ajuns acolo. Rautatea, lacomia, trufia, setea de bogatie si de putere nu vor putea fi invinse atit de repede. Cindva, toti oamenii vor fi egali in drepturi si-n indatoriri.

— Ce se petrece cu tine, Metrobius?! exclama Lucullus, ridicindu-se inflacarat in picioare. Pina acum nu mi-ai vorbit niciodata cu atita convingere. Daca tata ar sti ce gindesti, nu te-ar mai lasa sclav. Cine esti, cum de ai ajuns in sclavie, cine se ascunde sub tunica aia de sclav?

Metrobius izbucni intr-un hohot de ris:

— Nu-ti pune astfel de intrebari, Lucullus! Multi sclavi n-au nici o idee despre ei insisi: cine sint, de unde au venit. Cei ce s-au nascut dintr-o sclava si au trecut din stapin in stapin, nu sint legati nici de locuri, nici de oameni.

— Am sa vorbesc cu Laetius Vitalis, se grabi Lucullus. Il voi ruga sa-ti dea libertatea. Iar de nu se va invoi, te voi cumpara eu sau il voi indemna pe tata sa o faca. El, ca procurator, va putea ca, in cadrul legilor, sa ordone eliberarea.

— Si mai departe la ce te gindesti? il intreba sclavul, vazindu-i inflacararea si framintarea.

— Ma bate gindul sa infiintam in Porolissum o scoala, al carei renume sa ajunga pina la Atena si pina la Alexandria Egiptului.

— Prea tirziu, Lucullus! murmura Metrobius. Roma va parasi in curind Dacia. Cine stie ce va fi pe aici?!

— Marciana! A venit Marciana! striga unul din tineri, pe care lunga discutie filozofica il plictisise de moarte.

Bruneta, cu parul negru, sclipitor, fluturat in mers, cu ochii vii, arzatori, Marciana se apropie de ei, stringind in jurul trupului ca de statuie, cu forme pline de gratie, peplu­mul din tesatura subtire, albastra.

— Stapinul tabernei a trimis un sclav sa ma caute. De ce m-ati chemat? intreba ea, privind spre Lucullus.

— Eu i-am spus sa te aduca, Marciana, ii raspunse Metro­bius. Stapina mea, nevasta lui Laetius Vitalis, vrea sa stea de vorba cu tine. Are nevoie de un ajutor, nu stiu ce se gindeste sa te roage.

Fata pufni in ris:

— Cum e cu putinta ca femeia unui fermier atit de bogat sa ceara ajutor la una ca mine? Prin Porolissum umbla vorba c-ar fi strigat in for, in auzul tuturor, sa fie strinse si duse toate „stricatele” de aici. Era pe vremea cind Laetius Vitalis intirzia nopti de-a rindul cu fetele, in taberna asta. Da-l zeilor cei rai, e batrin, cine se mai uita la el?

— De cumintenia si desteptaciunea ta nu ma indoiesc!

— Cumintenia mea, Metrobius?! Ma faci sa rid!

— Da, a ta, Marciana! intari el cu convingere. Tu arati pe fata ceea ce faci, cinstit, fara prefacatorie, nu incerci sa ascunzi nimic. In ce masura este mai demna de respect acea sotie de negustor, de fermier sau de patrician care cauta dra­goste pe ascuns cu centurioni tineri? Cine nu banuieste de ce multe neveste de fermieri isi petrec timpul mai mult la fermele lor, insotite de cite un actore, vilic sau sclav voinic, poate si frumos?

Ascultindu-l pe Metrobius, Marciana sorbi de citeva ori din cupa lui Lucullus. Era toata numai viata si incintare.

— Si ce vrea de la mine „matroana” lui Laetius Vitalis? Eu n-am fost niciodata „incurcata” cu barbatul ei. Nici nu vad ce as putea sa-i spun, ma tem ca n-o sa ma creada!

— Sa te duci, Marciana, o indemna Lucullus. Ca femeie, poate sa aiba nevoie de altceva, tu ai s-o intelegi.

— Asa am sa fac, ceda fata. Daca va incerca ceva, miinile mele se vor infige zdravan in parul ei!

Singur in tricliniul bogat al villei sale, Laetius Vitalis, nelinistit si nerabdator, golise citeva cupe de vin, in astep­tarea lui Metrobius cu Marciana. De dimineata trecuse pe la procurator. Iustus Valentinus nu-si precupetise laudele pentru inimosul quattorvir, a carui activitate ii multumea pe toti, iar Alliana era fericita cind ii auzea vorbind astfel despre Sargetius. La plecare, Metella il sfatuise sa nu-l mai pone­greasca pe tinar in fata fetei.

Daca nu va obtine nimic prin Marciana, mai avea si alte cai de lovire. Auzind pasi in atriu, se intoarse cu fata spre usa, asteptind sa apara in cadrul ei fata sau Metrobius. Ramase dezamagit cind il vazu pe actorele de la ferma. Pe fata lui isi facu loc ingrijorarea:

— Ce e, Anicetus? S-a intimplat ceva? De ce ai plecat de la ferma? se grabi sa-l intrebe.

— Toti zeii sa te tina, stapine! il saluta actorele, rizind cu gura larg deschisa, pe a carui fata cu falci mari si ochi mici se oglindea satisfactia servului ce savirsise o fapta socotita importanta, ceruta de stapin. E bine, continua el. Am furat din turmele lui Sargetius douazeci de oi si zece capre. Acum e toamna, va iesi o pastrama minunata!

Supararea incepu sa se spulbere de pe fata lui Laetius Vitalis.

— Ai facut in asa fel, incit sa nu fie nici un fel de banu­iala? Sa stie de asta numai sclavii cei mai de incredere!

— Jur pe Proserpina, stapine! Nu ne-a simtit nici vintul! Ciobanii lui sint turbati, cauta peste tot. Mai trag nadejde ca le vor gasi ratacite prin vreun colnic din padure.

— Ia vino mai aproape, il indemna Laetius Vitalis in­veselit, intinzindu-i o cupa. Bea, poate ca esti obosit si in­setat. Sa stii, Anicetus, ti-am mai spus-o, daca ma multumesti, te rasplatesc bine!

Actorele goli cupa cu lacomie. Isi sterse mustatile si barba, uitindu-se adinc in ochii stapinului, supus ca un ciine.

— Vorbeste, Anicetus! Vad ceva in privirea ta.

— Jupiter nu doarme, stapine! Mai am o veste, care cred ca o sa te bucure, spuse clipind siret.

— E vorba tot de el?

— Poate, stapine, stiu eu?! Tu o sa le judeci mai bine. Alaltaieri am pus doi din sclavii nostri de la stina sa asculte pe ascuns ce vorbeau ciobanii lui. Au auzit mai mult ce povestea batrinul baci, Hadciper, pe care il are acolo ca om de incredere. Cica dupa ce se vor retrage legiunile, cei ce ramin in Dacia vor avea o capetenie de singe dac, care s-ar trage dintr-o capetenie de a lor. L-au vazut cum se bucura, cind a strigat ca n-o sa treaca mult si o sa fie din nou o Dacie libera.

Aceasta veste il tulbura pe Laetius Vitalis. Intinse mina dupa o noua cupa de vin.

— Batrinul acela n-a rostit nici un nume?

— Nu, stapine! La urma Hadciper i-a pus pe ciobani sa jure pe zei ca n-o sa sufle o vorba la nimeni.

Laetius Vitalis il prinse pe actore de umeri cu amindoua miinile si incepu sa-l zguduie plin de multumire:

— Zeii imi sint martori, Anicetus! Iti vorbesc din suflet. Daca-mi iese bine lovitura, vei fi un om liber, cu pamintul tau, cu casa si averea ta! Acum pleaca, vreau sa ramin singur.

Abia iesise actorele, cind Metrobius impinse usor pe Marciana in tricliniu, iar el se retrase. Fata se astepta sa gaseasca acolo pe sotie, asa cum ii spusese sclavul, nu pe Laetius Vitalis. Cind il vazu tresari, schimbindu-si plecaciunea in pro­vocare. Se trezi in ea increderea si siguranta femeii ce se stie frumoasa si dorita de barbatul din fata.

— Pe Cibela, nu m-am asteptat, Laetius Vitalis, sa folo­sesti astfel de trucuri, spre a ma face sa vin in casa ta! Vrei sa-l faci gelos pe Lucullus, pentru ca ma cam neglijeaza?

— Jupiter sa ma pedepseasca, Marciana, daca nutresc pentru tine ginduri rele! Au venit zile frumoase, luminoase, zeii isi intorc fata spre tine, Marciana!

Fata pufni nelinistita, nu-i placea vorbaria lui. Raspunse dupa ce se aseza pe un scaun, mai mult trintindu-se, de­gajata:

— Lasa-ma cu palavrele tale, Laetius Vitalis! De cind te-a prins mila de mine?

Laetius Vitalis se apropie de ea. O cuprinse cu bratul peste umeri si o strinse la piept.

— Tot asa de repezita ai ramas. Pe mine intotdeauna ai stiut cu multa siretenie sa ma indepartezi. Dar nu-ti port ciuda pentru asta, sint un om aproape batrin. Il mai doresti pe Sargetius?

— Pe cine?! Pe increzutul ala de neam barbar? Duca-se la Proserpina! Se crede barbat frumos, nu vrea sa se incurce cu una ca mine. Lasa ca-l cunosc eu!

Ochii lui Laetius Vitalis lucira. Umplu o cupa si i-o in­tinse. Dupa ce sorbi de citeva ori, fata continua:

— Dar ce, nu cumva l-a luat la goana nepoata procu­ratorului, gisculita aia spalacita, care se crede atit de fru­moasa? Daca mi-ar incapea in mina, as gasi eu cum sa ma razbun pentru nepasarea si dispretul cu care ma priveste in­totdeauna!

— Minunat! Asa te vreu, Marciana! Facem amindoi o alianta: nu ne vom lasa pina nu-l lovim crunt pe urmasul barbarilor!

Fata lasa cupa, privindu-l mirata.

— Pentru asta m-ai chemat?! Cu asta vrei sa-mi infru­musetezi zilele? Ti-ai facut socoteala gresit, Laetius Vitalis, inseamna ca nu-l cunosti pe Sargetius! Eu nu pot sa fiu o momeala pentru el. Trebuie sa cauti alta, mai mironosita, mai nevinovata, mai nestiutoare intr-ale vietii.

— Te inseli, Marciana. Cu ceea ce am planuit, voi lovi in plin. Stii ca la vinatoare se intimpla sa arunci sulita in­tr-un mistret si-l dobori pe cel de alaturi.

— Ai in cine sa ochesti, pentru a-l atinge pe el? il in­treba fata, privindu-l rece si hotarita.

— Am, Marciana! Daca vom reusi sa dam pe fata miselia, nu numai ca ne vom razbuna, ci vom dovedi si dra­gostea noastra pentru imperiu, pentru imparat, pentru Roma. De citva timp s-a pripasit pe linga el un alt barbar, cu numele de Rundacitulp.

— L-am vazut. S-o fi numind cum spui tu, dar n-are mutra de dac, asa cum n-am eu infatisare de vestala.

— Pentru el te-am chemat, Marciana. Vreau sa aflam cine este, de unde vine, ce cauta aici si, mai ales, de ce se intilneste atit de des cu Sargetius. Trebuie sa pui in joc toate farmecele tale de femeie, sa-l zapacesti pe Rundaci­tulp, sa nu-l lasi pina nu afli de la el tot ce ne-ar putea folosi. Ma leg in fata zeilor, Marciana, ca vei avea cu ce sa-ti inalti o villa in mijlocul Porolissumului! Iti voi da bani sa-ti faci toate poftele!

Fata se salta de pe scaun, indepartindu-l de linga ea.

— Si daca o sa-ti calci cuvintul, Laetius Vitalis?

— Pe toti zeii, Marciana, nu trebuie sa te indoiesti!

— Lasa zeii! Ei nu mi-au dat niciodata sa maninc. Te mai intreb inca o data: daca n-ai sa-ti tii promisiunea?

— Vrei sa-ti ofer ceva de pe acum?

— Nu, nu vreau, insa trebuie sa stiu pretul. Suma s-o incredintezi patronului tabernei „La bogatia lui Cressus”. Ce zici, Laetius Vitalis? Poate voi ajunge si eu bogata ca acel Cressus!

a inceput, Pollio nu stiu incotro sa porneasca. Intreaga ceata se vazuse libera mai repede decit sperase. S-ar fi in­departat de Ampelum, dar nu se putea hotari s-o paraseasca pe Dazia. Dupa citeva zile de la lupta, o parte din sclavi se razletisera care incotro credea ca se va ascunde mai bine, desi Pollio, Timacus si Artemidorus incercara sa-i retina. Un sclav fugar, haituit, infometat si fara adapost, sfirsea intot­deauna prin a fi prins, daca nu cadea sfisiat de fiare prin paduri. Cei ramasi gasira un adapost bun in pestera dintr-o vale neumblata, a carei gura pornea din tufarisul de pe povirnisul muntelui. Cautara sa se pregateasca pentru infrun­tarea iernii. Suferinta nu-i descuraja, priveau viitorul cu in­credere si speranta. La rastimp de doua, trei zile, unul din­tre ei cobora in vale pina spre Ampelum, culegind vesti.

Venise rindul lui Artemidorus.

Peste noapte, vremea se schimbase. Un vint rece cu spic de ploaie marunta se pornise dinspre miazanoapte. Intirzierea lui Artemidorus il nelinistea pe Pollio. Cu rabdarea to­pita, il lua pe Timacus si urcara pe platoul de pe stinca din apropierea pesterii, locul de unde privirea razbatea pina de­parte printre povirnisurile vaii. Jos se zarea Ampelumul. Pollio se rezema ghebosat de trunchiul unui brad, cu miinile infundate adinc in buzunarele sumanului, iar caciula inde­sata pina peste urechi. Linga el, Timacus se misca fara stare, cu palmele virite una contra alteia pe minecile largi ale co­jocului. Dedesubtul lor se intindea padurea ca un covor aruncat peste virfurile verzi, galbene, ruginii ale copacilor ce-si lepadau frunzisul.

— Ce te framinta, Timacus, de nu stai locului?

— Vremea asta pacatoasa! Si Artemidorus! Tu ai destula incredere in el? il intreba, oprindu-se in dreptul lui.

— Ca in tine si-n mine!

— Sa ma pedepseasca zeii, poate ca judec cu rautate! Mi-e teama sa nu se fi dus la legulul Aelius Marius.

Pollio il sageta cu privirea:

— Ca in schimbul libertatii sa ne tradeze?

— Sau a pornit singur intr-alta parte! Au trecut trei zile de cind a plecat. Trebuia sa se intoarca de ieri.

Cu miscari incete, Pollio isi strinse mai bine sumanul pe trup si se intoarse, rezemindu-se de brad cu celalalt umar. Vorbi mai mult murmurind, ca pentru sine:

— Daca intirzie, inseamna ca va aduce o veste mare. In curind va cadea zapada. Vom sta zile intregi inchisi in pestera, fara sa stim ce se petrece jos. De multe ori ma framinta gindul ca poate am gresit sau am fost lipsit de curaj.

— Ce vrei sa spui? il intreba Timacus cu ingrijorare sporita.

— Cred ca era mai bine daca porneam spre miazanoapte, prin partile Porolissumului. Ne-am fi amestecat printre ta­ietorii de lemne prin paduri, pina se limpezeau lucrurile in Dacia.

Timacus dadu roata de citeva ori micului platou, facind salturi scurte, cu pasi marunti, pentru a se incalzi. Se opri apoi dintr-o data in fata lui Pollio:

— Te-ai gindit ce o sa facem, daca Roma nu paraseste Dacia?

Cu fata adapostita intre colturile gulerului sumanului, Pollio raspunse, mai mult reflectind:

— Adesea in viata, omul se descurca in cele mai grele imprejurari, tocmai cind nu mai vede nici o scapare, cind crede ca totul este pierdut. Tot asa si noi: daca legiunile nu vor pleca, vom gasi o cale. Imi pun nadejdea in tatal Daziei si in alti oameni de treaba ca el. Pe linga ei putem trai, pina vom fi dati uitarii de cei ce ne cauta. Tot e mai bine sa ratacesti liber, decit sa scobesti prin galeriile lui Aelius Marius.

Tacu, zguduit cu putere de Timacus:

— Se aude un chiot! E al lui Artemidorus! Nu ma insala auzul, e semnul nostru de recunoastere!

Pollio asculta, saltindu-si caciula de pe urechi.

— Sa nu te fi inselat suieratul vintului.

Chiotul se repeta dupa un timp, limpede, mai aproape.

— Sa ne fereasca zeii de rau! Sa stii ca s-a intimplat ceva! sopti Timacus ingrijorat.

— Mergem in calea lui. Sa ne grabim! murmura Pollio, pornind in jos pe poteca.

Nu mersera mult pina il intilnira pe Artemidorus, urcind printre copacii rari ai padurii. Dupa el venea Dazia, iar in urma tatal ei. Se apropiau cu pasi iuti, mai mult in fuga.

— Trebuie sa fugim cit mai degraba! incepu Artemido­rus suflind greu. Se pregateste incercuirea vaii si prinderea noastra!

— Stai si te odihneste putin, il indemna Pollio, pornind in intimpinarea fetei. Nici nu poti sa mai vorbesti de atita alergare.

Ajunsi in pestera, se asezara in jurul focului. Artemido­rus povesti fara ragaz cele aflate cit statuse in vale:

— Legulul Aelius Marius a dat sfoara peste tot ca da libertate acelui sclav fugar care va destainui locul unde ne ascundem, iar daca acesta va fi un om liber, s-a legat sa-l rasplateasca din plin cu o mare suma de bani. Toate astea mi le-a spus Tenax. Un timp am stat ascuns la el. Si cum zeii cei rai nu dorm, s-a gasit un pacatos dintre cei ce s-au raz­letit de noi, il stiti cu totii, Oxus. Cind un sclav s-a nascut in sclavie, ii e greu sa duca lupta vietii, se sperie ca un copil ratacit prin multime. Spre norocul nostru, tabernagiul a tras cu urechea la cele ce vorbeau un centurion si un decurion, in timp ce goleau canile de vin. Se vede treaba ca amindoi se gindeau sa obtina rasplata buna de la legul pen­tru prinderea noastra. Mai ales a ta, Pollio. Partea rea este insa ca tracul n-a inteles bine cind vor porni sa ne incercuiasca — astazi sau miine — de aceea trebuie sa ne grabim. Eu zic sa plecam neintirziat!

Privirile se intoarsera spre Pollio. Pe fata lui impietrita, plutea o unda de ingrijorare plina de framintare.

— Vor sa ne incercuiasca, zici? repeta el, si incordarea se destinse, iar stapinirea de sine spori. Ei uita ca nu au atitia legionari in cohorta de la Ampelum cu care sa umple vaile si muntii. Da, vom pleca, dar nu pe lumina, ci pe in­tuneric. Cunoastem cu totii ce se povesteste despre rascoala sclavilor condusi de Sarmis. Intotdeauna cetele lui, ascunse prin munti, s-au miscat de la un loc la altul numai in miez de noapte. Vom merge pe poteci necunoscute lor, batato­rite de fiarele codrului, prin locuri neumblate, indreptin­du-ne cit mai mult spre crestele muntilor de la miazanoapte. Astazi, dupa caderea serii, la cel dintii cintat al cocosilor de padure, pornim.

Restul zilei trecu in infrigurarea asteptarii. Pregatirile nu luara mult timp. Sclavii fugari aveau putine lucruri, mai mult arme de aparare, faurite de fiecare in rastimpul zilelor de libertate: maciuci agere din lemn tare, sulite maestrite cu multa migala, bine lustruite, cu virf de fier ascutit ca bri­ciul, pavaze improvizate din bucati de lemn scobite, prevazute cu legatura din fringhii de tei, iar la fiecare nu lipsea de la briu cutitul. Citiva dintre ei reusisera sa faca rost de spade scurte de legionari si scuturi din piele groasa, batute pe margini cu bumbi de bronz.

Tot timpul Pollio se stradui sa se arate vesel, cautind sa insufle fiecaruia curaj si incredere. Statu mult de vorba cu Dazia si cu tatal ei. Spre seara, vazindu-i ca inca nu se ho­tarau sa plece, incerca sa-i indemne:

— E timpul sa porniti. Trebuie ca inainte de se lasa noaptea sa ajungeti in vale. Mai departe mergeti acasa si pe intuneric.

Dazia privea intristata cind spre Pollio, cind spre tatal ei. Clipa cea grea sosise. O coplesea ingrijorarea de viata omului a carui dragoste o purta in suflet. Nu rosti nici un cuvint, numai lacrimile se pornira siroaie.

— Pai, flacaule, sa nu te ingrijesti de noi. Putem sa ne intoarcem acasa la orice vreme din noapte, raspunse batrinul, trecindu-si degetele prin barba deasa, carunta.

Arata un om nu prea inalt, cu fata prelunga, osoasa, destul de ager si vinos pentru virsta lui. Pletele lungi, alta­data de un blond aramiu, erau aproape albe.

— Batrine, esti tatal ei, te privesc ca pe un parinte. Daca zeii vor fi induratori, eu si ea ne vom trai viata im­preuna. E bine sa plecati, sa ne lasati sa luptam cu toata strasnicia de va fi nevoie, ca eu sa nu fiu chinuit de grija voastra, in toiul inclestarii!

Batrinul continua sa-si treaca degetele prin barba. Pe masura ce-l asculta, pe fata lui rasarea un zimbet slab, iz­vorit din dragoste pentru tinarul sclav, al carui curaj si is­tetime il scapase de temnita. Raspunse indemnului cu multa liniste, fara graba:

— Cei ce te insotesc, flacaul meu, au visat sa traiasca si zile de libertate adevarata. Zeii s-au milostivit si v-au facut sa scapati din miinile legulului. Ar fi pacat ca unii dintre voi sa-si piarda viata atit de repede cind nici n-au gustat din fericirea data de traiul in deplina tihna. Trebuie sa ocoliti lupta. Ingrijorarea mea va cuprinde pe toti, nu se rasfringe numai asupra ta si a fetei.

— De mult gindesc si eu la fel, se grabi Pollio. Insa, de ne vom vedea impresurati, sa ne lasam prinsi si pusi in lan­turi?

— Dar eu n-am rostit astfel de vorbe, nu m-am gindit la un astfel de indemn, relua batrinul. Vezi tu, Pollio, cei din neamul meu, cu obirsia din glia pe care o calcam, au un obicei pastrat din strabuni: la orice treaba pornesc, ei pun raul inainte.

Din vale rasunara urlete de salbaticiuni, repetate de cres­tele muntilor ce strajuiau povirnisurile. Strajile vesteau pe­ricolul. Se pornise incercuirea.

— Intotdeauna e bine ca omul sa puna raul inainte, nu­mai asa sporeste prevederea! ii linisti batrinul, cu un suris ce arata adinca intelegere a lucrurilor. Acum trebuie sa ma urmati fara sovaire. Nu e vreme de pierdut nici o clipa!

Departe in zare, spre rasarit, se intindea pe deasupra muntilor geana alba a zorilor. Vremea se potolise, arata semne de inseninare. Fugarii scapasera din incercuire si de urmaritori. Legionarii ii cautau mult in urma, dincolo de lantul stincilor prapastioase ce se profilau in lumina palida a diminetii. Cine putea sa cunoasca muntii Ampelumului, pina la cimpia ce se lasa catre apus, mai bine decit tatal Daziei? Daca cineva ar fi cautat obirsia fetei, ar fi desco­perit ca se tragea dintr-o viteaza si bogata vita de tarabosti, trunchi robust si ramuros frint la subjugarea Daciei. Din tata-n fiu urmasii acestui neam pastrasera taina locurilor de ascuns. Batrinul alesese cea mai sigura cale de scapare: pa­trunsese cu ei intr-o alta pestera, apropiata de aceea in care se adapostisera, a carei gura se pierdea in crapatura unei stinci, ii purtase prin sinul muntelui, scotindu-i intr-o padure de brazi, feriti de orice pericol, in alta vale.

Soarele se ivi de dupa creste, inundind vaile cu o lumina slaba, cetoasa, rece de toamna tirzie. Din poiana in care se odihneau se vedea o vale larga ce se intindea sub ei, depar­tindu-se pina dincolo de zari. Se stiau liberi, o libertate ca a fiarei de codru: in fiecare clipa trebuiau sa fie gata de fuga sau de aparare. Linga Pollio statea Dazia, trista, ta­cuta, cu ochii rosii de neodihna si plins.

— D-apai e vremea sa plecam, eu si fata! rosti batri­nul, scuturindu-se de cetina uscata prinsa pe zeghe. Tu nu ne mai grabesti, Pollio? il intreba cu un suris plin de bu­natate.

— Trebuie sa ne rugam zeilor pentru sanatatea ta, ba-trine! Cit despre graba, ce sa mai vorbim?! Daca am fi dat lupta cu legionarii

— Ar fi fost pacat de vietile voastre! Acum, stiindu-va afara de pericol, pot sa spun pentru ce v-am insotit. Aici, pe virful muntelui, iti vorbesc cu inima deschisa, Pollio. Care parinte nu intelege framintarea si chinul copilului sau? Acum mi-a venit mie rindul sa va indemn: plecati cit mai degraba, nu va lasati invinsi de oboseala. Stiu ca aveti hrana putina, insa cu ajutorul zeilor, o sa va descurcati intr-un fel. Tu, Pollio, sa ai grija de tine, nu de Dazia. De-ti va fi cu putinta si inima te va impinge, stii unde poate fi gasita. Povata mea este sa porniti spre miazanoapte, tinind-o tot pe marginea padurilor din sus, dinspre creste. Cind ajungeti aproape de Porolissum, ocoliti-l cu grija, luati-o catre ra­sarit pina treceti muntii dincolo, la fratii nostri daci liberi. Eu si fata ne vom ruga zeilor sa va dea ajutor pe lunga voastra cale de ratacire fara odihna!

Batrinul prinse fiica de mina si lua drumul intoarcerii. Sclavii ii urmarira cu privirile, pina disparura dupa un dimb.

Diurpanneus parasise de multa vreme Porolissumul, in­tr-o noua incercare de cautare a Diegiei. Umbla nestingherit, de cind Sargetius ii daduse act, scris de tabular, in care arata ca il avea ca baci cu plata la turmele sale, iar cei sase daci insotitori purtau dovezi ca erau ciobanii sai. Facuse fara odihna citeva ocoluri pe la fermele si vicurile dintre Apulum, Ampelum, Brucla si Potaissa, prefacindu-se porniti in cautarea de oi si capre de vanzare. Hotarirea o luase din ziua cind Offas auzise de la un mestesugar, in trecere pe la Colegiul saracilor, ca o fata, Diegia, ar fi fost cumparata ca sclava de un fermier ce-si avea mosia undeva intre Apulum, Ampelum si Potaissa. In apropiere de Potaissa, unde il in­demnase o femeie sa se duca, aflase de o sclava cu acel nume, insa nu se alesese decit cu o noua dezamagire: aceea nu era sora lui. Obosit de cautare si coplesit de tristete, pornise de-a dreptul peste munti spre ferma si stina lui Sargetius. Il grabea si apropierea iernii.

Intr-o seara, strinsi in jurul focului, mincau pastrama de capra, fripta pe jar, si beau la rastimpuri din ulcioare, mo­lesiti de dogoarea flacarilor. Stateau sub un colt de stinca, in jurul careia strinsesera un strat gros de iarba si frunze uscate, bun pentru odihna. Vorbeau fara grija, stiind ca pina departe nu se simtea urma de om. In linistea ce se intindea in jurul lor, rasunara in apropiere trosnete de vreascuri. Isi incordara auzul.

— Sa fie vreo jivina? sopti unul, incercind sa strapunga cu privirea intunericul dintre copacii rari, marit de flacarile ce pilpiiau deasupra jaragaiului.

Tihna pieri. Se rasucira toti deodata in partea din care alte trosnete se repetara, punind miinile pe maciuci. Diur­panneus se ridica in picioare si se lipi cu spatele de stinca. Stia ca ursii nu se apropie de foc, iar zimbrii fug cind simt miros de om.

— Daca esti om ratacit si ai gind bun, vino la lumina, fara teama de noi! indemna el cu voce potolita. Iar de ne dai roata cu porniri dusmanoase, indeparteaza-te, altfel te facem praf cu maciucile! Sa stii ca noi nu sintem o ceata de latroni.

Cineva tusi din intuneric. Se auzira alte trosnete.

— Gindurile noastre sint curate. Nu stiu daca si ale voastre sint la fel! se auzi printre copaci.

Ca la un semn, si ceilalti sarira in picioare, indepartindu-se de foc. Puteau sa fie usor strapunsi de sageti bine tin­tite, cei din intuneric fiind ajutati de lumina flacarilor.

— Sa se apropie de foc unul dintre voi! striga Diur­panneus, cautindu-si cutitul la briu.

Se auzira citiva pasi, insotiti de pietre rostogolite in vale.

— Dupa imbracaminte, nu pareti a fi de-ai stapinirii! vorbi omul din umbra. Aratati mai mult ca cei ce se trag din daci.

Dintre copaci se ivi Pollio, atent la miscarile lor, continuind sa vorbeasca:

— De ce sa va ascund adevarul? Sintem citiva sclavi fugari, scapati de la minele de aur ale Ampelumului. Rata­cim spre rasarit, pina trecem dincolo, la dacii liberi. Ne-am putea bizui pe bunatatea si sprijinul vostru?

Diurpanneus se apropie de el. Cuvintele rostite raspicat, cu sinceritate si durere de Pollio, ii sporira increderea. Cu toate acestea, nu se arata lipsit de prevedere:

— De cele mai multe ori si cei mai rai latroni tot asa incep sa vorbeasca celor pe care vor sa-i prade! Dar cu noi n-o sa va mearga! il ameninta el, cautind sa-l incerce.

Pollio salta caciula. Pe fata lui mult slabita, ce parea si mai innegrita, se contura un zimbet. Raspunse amenintarii:

— Daca ar fi sa ne luptam, noi v-am dobori! Sintem de doua ori mai multi decit voi. Avem nevoie de cineva care sa ne ajute, nu sa-l jefuim. Sintem barbati in toata firea, nu mi-e rusine sa-ti spun ca foamea si frigul cauta sa ne in­vinga. Am avea pe unde sa ne adapostim pe aici, fara sa fim prinsi? se grabi, inviorat de speranta.

— Cine sa va mai prinda? Se vorbeste ca legiunile vor parasi Dacia, asa ca ramineti ca oameni liberi. Dar ne luaram cu vorba, uitind de infometarea voastra. Adu-ti tova­rasii de drum linga foc. O zi, doua vom imparti cu totii merindele noastre. Te mai intreb inca o data, sinteti cu ginduri curate?

Pollio izbucni in ris:

— Curate ca aurul pe care ne-am chinuit din greu sa-l scoatem la iveala din adincul muntelui, pentru imbogatirea altora. Artemidorus, Timacus! striga el, punand miinile pilnie la gura. Veniti incoace!

Se strinsera in jurul focului, a carui vatra o largira pen­tru un cerc mai mare. In citeva clipe, din merindele si vinul cetei lui Diurpanneus nu mai ramase farimitura si picatura.

— Pina ajungeti unde ati pornit o sa suferiti de foame, murmura Pollio, batind cu un taciune in spuza din fata lui. Am fost flaminzi ca lupii spre sfirsit de iarna. Nici nu stiu cum sa va multumesc. Asadar, toti sinteti daci?

Diurpanneus raspunse:

— Da, daci. Vad ca te ingrijesti de noi ca nu mai avem merinde, dar voi ce o sa faceti? Peste una sau doua zile vaile si padurile se vor imbraca in haina groasa de omat. Va prinde iarna prin creierii muntilor, fara hrana, fara im­bracaminte buna

— Decit sclavie, mai bine suferinta ca oameni liberi! se grabi Timacus. Nu ne mai putem intoarce din drumul ales!

Apropierea se facuse, nu mai putea fi vorba de banuiala de nici o parte. Diurpanneus isi trecu privirea pe fetele sla­bite ale sclavilor, impurpurate de dogoarea focului. Gasise o cale de a-i ajuta:

— Eu zic sa mergeti cu noi. Stapinul fermei unde vom ajunge miine este un barbat de isprava, cu sufletul plin de omenie.

Sclavii se miscara, cercetindu-l cu teama. Timacus clatina din cap, aratindu-si neincrederea:

— De acolo am putea fi dati cu usurinta pe mina gar­zilor!

— Mergeti fara grija, oameni buni! Nimeni nu va vrea raul! Dupa ce il veti cunoaste pe cel la care va duc, o sa-mi multumiti cu recunostinta. Tu ce zici? il intreba pe Pollio.

— Te vom urma! Facem o incercare. Sa stii ca nu ne vom lasa usor prinsi. Acolo vom putea sa muncim, sa platim gazduirea?

— Ce sa lucrati pe timp de iarna? relua Diurpanneus, rizind. Poate sa curatati staulele de omat. Dar nu va ingri­jiti de asta, cel la care va duc e un om bogat.

— Mi-e teama sa nu ma vad iarasi in lanturi! murmura un sclav marunt si slab, cu privirea infricosata.

Risul lui Diurpanneus rasuna pina departe.

— Uitati de sclavie, oameni buni! Dati-o duhurilor rele! La primavara vom vedea ce va fi de facut, pina atunci se pot intimpla multe. Cind va da coltul ierbii, poate ca si eu voi avea nevoie de ajutorul vostru. A trecut mai mult de un an de cind mi-a fost furata sora si — ce stiu eu ce au facut zeii?! — Ma tem ca acum se afla pe undeva vinduta ca sclava. N-a auzit nici unul dintre voi de o sclava Diegia? Acum apropie douazeci de ani, virsta plina de primejdie pen­tru o fata.

— Noi stim de Dazia! sopti un sclav.

— Dazia e alta fata! sari Pollio, tulburat de gindul ca si ea ar putea fi rapita, pierzindu-i-se urma. Daca ne va fi cu putinta, te vom ajuta din rasputeri! il incredinta el.

Pe toti ii doborise oboseala si somnul. Adormira repede. In jurul lor se intindea linistea padurii si a muntilor.

ustus Valentinus se intoarse spre fereastra si privi mul­timea ce forfotea pe via Septimia, intre for si amfiteatru, ingramadita pe pirtia ingusta dintre troienele de zapada. Ninsese citeva zile potolit, ingrosind stratul de omat. Tinea miinile la spate, framintindu-si nervos degetele. Ala­turi de masa lui de lucru, asezat pe un scaun, statea Laetius Vitalis. Tacea. Isi dadea seama ca reusise sa-l supere, insa in acelasi timp sa-l si convinga ca Sargetius se dovedea un dus­man al Romei, al imperiului. Vazind ca procuratorul parca uitase de prezenta sa, bogatul fermier se misca, tusind usor:

— Eu plec, Iustus Valentinus. Faci asa cum vei crede mai bine si cum iti cere obligatia raspunderii pe care ti-a incredintat-o imparatul. Eu ma simt cu cugetul impacat.

Procuratorul se intoarse si-l invalui intr-o privire absenta, din care nu lipsea o unda de sila si de plictiseala.

— Ma voi ruga zeilor, continua Laetius Vitalis, deschizind usa, sa-ti arate calea cea mai buna! Eu vad cum peri­colul se apropie!

Ramas singur, Iustus Valentinus se aseza pe scaunul de la masa de lucru si isi sprijini capul in miini. Inca din toamna vestile primite de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa si de la Roma nu erau linistitoare. Se vedea tot mai izolat in acel colt indepartat al imperiului, in pericol sa ramina incercuit de triburile navalitoare venite dinspre rasarit si miazanoapte. De mai multe ori se gindise sa plece, sa-si ceara inlocuirea din postul de procurator, dar o hotarire ferma inca nu luase. N-ar fi vrut sa apara in ochii imparatului drept unul care dezerteaza de la datorie, tocmai in momentul cind imperiul se gasea sub pericolul unei noi navaliri a gotilor in Moesia si Tracia. Vestea adusa de Laetius Vitalis il descumpanise: Sargetius urzea ceva in taina impotriva imperiului! Putea el ca procurator sa ia drept adevarate cele povestite de o fe­meie? Pe Marciana o cunostea destul de bine, ii provocase dese suparari prin legatura cu Lucullus si prin scandalurile stirnite prin taberne. Ordonase contubernalului ca un decurion, insotit de citiva legionari, sa mearga la negustorul Synethus, sa-l aduca neintirziat pe Rundacitulp. Ceruse sa-l anunte si pe tribunul Decius Sabinus. Impreuna cu el, spera sa scoata adevarul de la cel ce se socotea urmas al regilor daci si viitor rege al Daciei libere, stabilind totodata ce rol avea Sargetius in acea actiune. Tribunul veni repede. Inalt, cu parul rosu, cu ochii verzi-cenusii si cu gitul gros, arata ca un gladiator ajuns la gradul de tribun. La aceasta asemuire con­tribuia si cicatricea lunga ce-i brazda obrazul drept, din su­sul urechii pina sub barbie, semn al unei napraznice lovituri de spada, primita in batalia cu gotii de la Abrittus, acolo unde isi gasise moartea imparatul Decius. Se aseza pe scaun, dupa ce rosti salutul obisnuit fata de comandantul sau. Cer­cetindu-l, ochii mari si negri ai procuratorului nu-l gasira nelinistit de chemare, lucru care il facu sa se enerveze:

— Poate sa se si prabuseasca imperiul, tribune, si tu tot cu aceeasi nepasare ai sa privesti cele ce se intimpla!

— Dar ce, chiar s-a petrecut ceva? A venit ordinul ca se retrag legiunile din Dacia? il intreba, intorcindu-se greoi in scaun, impiedicat in miscari de tunica prea strimta pen­tru trupul lui masiv.

— Esti numai cu gindul la plecare!

— Si la lupte, cind am cu cine sa le dau.

— Poate ca ai sa ajungi general, comandant al noii ar­mate a Daciei libere! Cel mai de incredere si mai incercat militar al noului rege!

— Ce vorbe sint astea, Iustus Valentinus?!

— Socotesc ca un comandant de cohorta ca tine, care — stiu eu ce ginduri nutresti?! — nu-si informeaza superiorul ca in Porolissum s-a ivit un pretendent, ce se da drept ur­mas de-al lui Decebal si se pregateste sa devina rege la momentul prielnic, inseamna ca a si trecut de partea lui!

Risul gros al tribunului facu sa rasune incaperea:

— Si tu crezi asemenea povesti? Le-am auzit si eu, dar nu le-am luat in seama. De fapt, daca imparatul paraseste Dacia, n-avem ce pierde. Cei ce ramin vor trebui sa aiba si ei o capetenie, un rege, ceva Cine va fi acela, nu ne intereseaza.

Nepasarea cu care vorbea tribunul il irita pe procurator si-l facu sa ridice tonul:

— Tu uiti ca Dacia lui Decebal incepuse sa fie un pericol pentru Roma? Daca se repeta

Tribunul il privi mirat.

— Dacia lui Decebal, Iustus Valentinus, adica acea Dacie de atunci, plina de oameni viteji, cumpatati, cu dragoste de neam, nu asta de astazi, locuita de un amestec de nea­muri ce s-au contopit.

— Crezi ca si-au uitat toti obirsia, Decius Sabinus? Cei ce se stiu cu singe dac mai spera.

— Si asta e tot nimic! Si apoi, Iustus Valentinus, sa fim drepti: ei se cred acasa, pe pamintul lor. Eu, cum stii, sint de neam gal. Daca as fi trait in Galia

Tribunul tacu, vazind usa deschizindu-se. Rundacitulp intra, calcind stapin pe sine, imbracat cu tunica frumoasa, din cel mai scump postav adus de prin partile orientului, peste care purta o pelerina cu falduri bogate, captusita cu blana de lup, usoara, cu par marunt. Era pregatit sa infrunte orice amenintare din partea procuratorului, si totodata sa se arate cit mai mladios, punindu-si in joc toata iscusinta si siretenia. La rindul sau, Iustus Valentinus nu se asteptase sa vada un tinar asa de vioi, cu atita distinctie in tinuta. Se gaseau fata in fata doi oameni porniti sa se infrunte. Ceea ce intarea hotarirea lui Rundacitulp era increderea fara li­mite in Sargetius, barbat curajos si masurat in toate, vlastar al tarabostilor din neamul Dicomes de la Carsidava. Se ho­tarise sa braveze in fata procuratorului, patruns de convin­gerea ca el si ceilalti luptatori — Diurpanneus, cu daci liberi de dincolo de munti; Pollio, cu sclavi fugari, al caror numar incepuse sa creasca; Offas, cu cei din Colegiul saracilor — erau gata sa infrunte orice pericol la chemarea sa.

De unde inainte se gindise sa-l tina in picioare si la dis­tanta pe periculosul pretendent, Iustus Valentinus ii arata un scaun in partea opusa, fata in fata cu tribunul.

— As vrea sa stiu mai intii, incepu el, care iti este nu­mele adevarat: Euphoros sau Rundacitulp.

— Amindoua, Euphoros-Rundacitulp! raspunse fara graba. Asa este astazi in Dacia, mai toti sintem urmasii celor contopiti pe aceste meleaguri. Din partea bunicii dinspre mama am primit numele de Euphoros, iar pentru tata, am fost numai Rundacitulp.

Procuratorul nu banui ca cele auzite erau scorneli ticluite la iuteala. De fapt Rundacitulp chibzuise mult asupra raspun­surilor, atent sa prinda rostul chemarii sale acolo.

— Asadar, ai si ceva singe dac? interveni tribunul.

— Poate chiar mai mult! raspunse fara sa ezite.

— Curios! murmura procuratorul. Cei de singe dac sint mai balani, la fata, par, ochi. Tu arati curat grec

— Asta nu e totdeauna regula, Iustus Valentinus, se grabi tribunul. Eu am vazut copilul unei evreice brunete, pe care il avusese cu un centurion de neam gal. Ei bine, micutul era aidoma mamei, fara nici un fir de par blond.

— Sa zicem! Te asemeni mult cu unchiul tau Synethus. Dar asta nu schimba cu nimic gravitatea incercarii tale, con­tinua procuratorul. Ce te-a facut sa te gindesti ca ai putea deveni rege al Daciei? Iti dai seama in ce situatie te-ai pus?

Ascultindu-l, Rundacitulp tresari: intelesese. Cu iuteala fulgerului, in minte ii aparu imaginea Marcianei. Se incre­zute mult in ea, o indragise si mai mult, ii facuse unele des­tainuiri.

— Oricine se socoteste pretendent este dusman al impa­ratului, al imperiului, iar eu am datoria sa

— Dar eu nu m-am gindit niciodata sa iau locul celui ce stapineste Roma, imperiul Il intrerupse, intarindu-si cu­rajul.

— Cum ar putea cineva sa ajunga rege al Daciei altfel, decit punind la cale o rascoala, incercind sa alunge legiunile de aici? De unde ai tu acest drept?

Rundacitulp trase de sub tunica pergamentul scris de Sarmis si-l intinse procuratorului, raspunzind in acelasi timp la intrebare:

— Daca strabunicul meu a fost ales de Sarmis sa-l ur­meze ca rege al Daciei, stranepotul lui are acelasi drept, in clipa cind tara dacilor va fi din nou libera!

— Cind va izgoni legiunile? striga Iustus Valentinus.

— Nu, cind vor parasi ele acest pamint, din ordinul Romei. Se petrec astazi, continua el dupa o scurta ezitare, mari prefaceri in lume, schimbari pe care nu le mai poate opri nici Roma, nici imparatul. Din fierberea ce cuprinde popoarele vor iesi noi asezari

Cine il cunostea pe Metrobius, nu se putea sa nu inteleaga ca Rundacitulp folosea cuvinte retinute din prelegerile filo­zofului sclav, ascultate de el la Colegiul saracilor.

— Aceste prefaceri, continua cu mai multa aprindere, se vor infaptui din ciocnirea a doua puteri de nestavilit: de o parte, noua credinta in invatatura galileanului, iar de cealalta, navalirile barbare dinspre rasarit si miazanoapte. Colo­sala infruntare va duce la schimbarea lumii: se va destrama imperiul, va slabi puterea Romei, vor fi altele gindurile si legaturile oamenilor. Poporul ramas in Dacia va avea nevoie, Iustus Valentinus, de un conducator. Daca acea capetenie voi fi eu sau altul, acest lucru nu vad de ce l-ar mai interesa pe imparat, din moment ce legiunile vor parasi meleagurile noastre! Pentru asta nu inteleg de ce esti atit de suparat.

Procuratorul si tribunul se privira unul pe altul stinjeniti, impresionati de cele auzite. Ascultindu-l, Decius Sabinus se gindea la Galia lui, cu inflacarare, invaluindu-l pe Rundaci­tulp intr-o unda de adinca pretuire. Vedea cu mintea apro­pierea eliberarii popoarelor.

— Tot ce ai rostit sint ginduri de dusman al imperiului! curma procuratorul tacerea ce domni un timp. Datoria mea este sa te trimit legat la guvernatorul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, insotit de o garda puternica. Se stie ca toti pretendentii prinsi si-au sfirsit zilele in spinzuratoare.

Iustus Valentinus vorbea cu ton potolit, lipsit de o hotarire ferma, ca si cum el insusi se indoia de cele rostite. Nesiguranta si neconvingerea lui nu le scapa Rundacitulp. Prinse momentul si trecu pe o pozitie de aparare, fara sa slabeasca atacul:

— Pentru imperiu, Iustus Valentinus, relua el cu mai multa fermitate, viata unui om nu conteaza. Trebuie sa catam insa ceva mai adinc in firea lucrurilor — erau cuvinte folosite des de Metrobius — sa privim pe deasupra timpului si a departarilor, sa vedem ce s-ar putea petrece. Dupa mine, imperiul nu este altceva decit oamenii si popoarele ce tra­iesc intre hotarele lui. Nu socotesti ca ar fi bine pentru Roma, pentru imperiu, ca in Dacia sortita de zei sa devina un fel de via gentium, sa existe o capetenie, un rege supus Romei, care sa-i apere aici hotarele atit de nesigure? Eu ast­fel de ginduri nutresc, Iustus Valentinus! Sint gata sa ma leg ca Dacia va ramine mai departe supusa imparatului! Asta numai daca legiunile vor fi retrase dincolo de Danuvius, altfel

— Altfel, ce? intreba tribunul nerabdator, uimit de cele auzite, gindindu-se la o amenintare.

— Altfel nu se va porni nici rascoala, nici lupta cu le­giunile, nici semanare de ura intre cei care mai au in ei mindria ca sint urmasi ai dacilor si ceilalti.

Rundacitulp prinsese bine momentul. Pornirea lui Iustus Valentinus se muiase, iar pe tribun il socotea de partea sa. Continua pe un ton mult potolit, ceea ce placu procura­torului:

— Dealtfel, nu uit ca daca m-ar impinge zeii cei rai sa fac vreun pas gresit, n-as fi lasat. Il am linga mine pe Sarge­tius, un barbat brav, cinstit, sincer, care m-ar opri la timp. N-ar mai fi nevoie sa ma socotesti tu dusman, Iustus Va­lentinus, pentru ca in clipa cind mi-ar descoperi tradarea, as fi un om cu desavirsire pierdut!

— Depinde! Tradator al cui?! murmura procuratorul.

— Al imperiului, al imparatului! raspunse cu convingere, desi stia ca in sufletul lui Sargetius tradarea se intelegea numai a Daciei, a celor ce se trageau din daci.

Tribunul se salta de pe scaun si incepu sa masoare inca­perea cu pasi rari, cu zgomotul pierdut in covorul gros si moale.

— Eu zic sa-l lasam in pace, Iustus Valentinus. Asa cum stau lucrurile, nu vad nici un pericol din partea lui. Si apoi, continua el dupa o clipa de gindire, poate ca legiunile nu vor fi retrase de aici niciodata.

Procuratorul il asculta, clatinind din cap aprobator, in timp ce privea spre usa deschisa de contubernal. Intra grabit Lucullus.

— Toti zeii sa-ti dea sanatate, tata! saluta el din mers, indreptindu-se spre un scaun. Am venit pentru ceva uimitor, care va face faima Porolissumului!

— La ce trasnaie te-ai mai gindit?! il intreba mirat, invaluindu-l intr-o privire calda, parinteasca.

De cind se imprietenise cu Metrobius, Lucullus se poto­lise cu totul. Chefurile si scandalurile de altadata devenisera simple amintiri. Rar mai facea cite o petrecere, insa si aceea cu destula cumpatare si liniste. Iustus Valentinus aflase si, pe masura ce vazuse schimbari in bine la fiul sau, pe care il socotise pierdut, tot mai mult il pretuia pe inteleptul sclav.

— Nu e trasnaie, tata. Prin ceea ce vrem noi sa facem, Porolissumul va porni inaintea Sarmizegetusei!

— Adica al Ulpiei Traiana! il corecta batrinul.

— Tot una e. Eu si Metrobius ne-am gindit sa infiintam o scoala de inalta invatatura, o academia. Ca la Roma, la Atena si la Alexandria din Egipt. Vor veni sa asculte pre­legerile noastre multi tineri din Dacia, dornici de invatatura. Viata va pulsa aici mai vie, mai frumoasa, mai luminoasa. De mult nutream in suflet aceasta dorinta, insa abia astazi am reusit sa-l fac pe Metrobius sa-mi promita ajutorul sau. Va fi minunat, tata!

— Cum, sa fii ajutat de un sclav?

— Sclavia lui e cu cintec, tata, banuiesc ca ne ascunde ceva. O vom lamuri si pe asta mai tirziu. Va veni si el sa asculte prelegerile, continua, aratindu-l pe Rundacitulp, pre­cum si Sargetius, si multi altii. Poate ca o sa vii chiar si tu, cu tribunul

— Vom face o academia, Lucullus! Ma bucura ca ti-ai gasit un scop in viata. Va fi scoala a doi filozofi: Metro­bius si Lucullus, al caror renume se va intinde pina departe. Acum e timpul sa mergem la masa. Voi puteti pleca, eu mai ramin putin cu Rundacitulp.

Dupa ce tribunul si Lucullus iesira, procuratorul il lua de brat pe Rundacitulp si-l impinse spre fereastra:

— Esti tinar si ambitios, dar mai gindeste-te. Nu te arunca intr-o ratacire plina de pericole, si nu scapa nici o clipa din vedere ca ai pe Sargetius linga tine. In el cloco­teste singe dac. N-as vrea sa-ti dai seama prea tirziu, cind nimeni nu te-ar mai putea scapa de razbunarea lui!

Capitolul III NAVALIREA HOARDEI

rocuratorul privea de la fereastra miscarea de pe via Septimia, intre for si amfiteatru. Venise primavara. Soarele trimitea revarsari de lumina peste gradinile cu pomi inflo­ririti.

Prin multimea zgomotoasa si vesela, Iustus Valentinus descoperi pe Metrobius si Lucullus, vorbind si gesticulind in­conjurati de mai multi tineri. In Porolissum luase fiinta academia dorita de ei. Inceputul fusese modest, insa cu vremea numarul celor ce veneau sa asculte prelegerile se marise, atrasi de talentul si gindirea sclavului filozof. La citeva prelegeri participase si procuratorul, insotit de tribun si de centurionii cohortei. Viata lui Metrobius se schimbase, se bucura de libertate, umbla imbracat cu tunica din stofa scumpa, era admirat si respectat. Inriurirea lui se facuse atit de mult simtita, incit indata dupa topirea zapezii, tinerii din Porolissum incepura sa iasa la plimbare in tunici asemana­toare cu ale sclavilor. De cind se infiintase academia, un suflu nou de viata se simtea peste tot: mai multa agitatie, mai mult optimism, discutii mai aprinse si — ceea ce parea cu totul curios celor in virsta — sclavii socotiti in rindul oamenilor, fara desconsiderare, fara batjocorire.

Procuratorul ii urmari cu privirea pina se pierdura in multimea ce se ducea si venea dinspre amfiteatru. Nu reusea sa-si schimbe gindul de la Metrobius. L-ar fi facut de mult libert, pentru ca o lege noua data de senatul de la Roma prevedea ca sclavul care fugea si cerea protectia oficiului public, dupa gravitatea faptelor puse in sarcina stapinului, putea sa fie trecut in rindul sclavilor publici. In virtutea acelei legi, in calitatea sa de procurator, ar fi putut impinge lucrurile pina acolo, incit sa-l elibereze. Ceea ce nu reusea sa inteleaga Iustus Valentinus era refuzul hotarit al sclavului de a cere ajutor unui oficiu public. Faptul ca Laetius Vitalis nu se invoia sa-i redea libertatea, n-ar fi constituit o pie­dica, daca el ar fi dorit-o. De la Metrobius gindul sau trecu pe nesimtite la tribunul Decius Sabinus. Intirzierea lui il ingrijora. Ar fi trebuit sa se inapoieze inca de ieri, asa cum ii daduse dispozitii la plecare. Trecusera zece zile de cind fusesera chemati la Ulpia Traiana Sarmizegetusa toti co­mandantii de legiuni si de cohorte din Dacia.

Se intoarse de la fereastra si se indrepta spre masa de lucru, pregatit sa citeasca rapoartele aduse de curieri in cursul diminetii, cind intra contubernalul, raportind ca tri­bunul sosise si cerea sa fie primit. Vestea il inviora.

— Am intirziat, Iustus Valentinus, incepu Decius Sa­binus, cu fata impietrita, stergindu-se de sudoare. Trebuia sa aflu cit mai multe despre cele petrecute dincolo de Danuvius.

— Din nou o revolta a vreunui general, care vrea sa devina imparat? Toti au prins pofta sa ajunga stapini ai Romei!

— Nu, Iustus Valentinus, e altceva, mai grav. Alaltaieri a ajuns la Ulpia Traiana Sarmizegetusa vestea ca gotii, multi ca frunza si ca iarba, au patruns in Moesia, hotariti sa se stabileasca definitiv in cimpia manoasa a Traciei. Popu­latia fuge ingrozita, hoardele pirjolesc totul in calea lor. Guvernatorul a si primit ordin sa trimita intr-acolo o parte din cohortele legiunilor din Dacia, iar imparatul se pregateste pentru o grea batalie cu ei. Ce zici de astea, Iustus Valen­tinus, nu crezi ca si noi sintem in pericol?

— Ce sa zic? Nu te stiam atit de fricos!

— Ce ne facem daca Moesia va fi cucerita? Gotii se vor intoarce impotriva Daciei si o vor cotropi!

— Chiar esti de nerecunoscut, tribune! Tu ai uitat bata­liile in care hoardele lor au fost decimate? Te asigur ca si de data asta legiunile Romei le vor trece printr-un nou macel.

— Nu e totuna, Iustus Valentinus! Atunci au fost putini, doar citeva zeci de mii. Acum se vorbeste de doua sau trei sute de mii de barbari. Mai multi decit armata Romei.

Tribunul tacu. Auzea afara strigate al caror inteles nu-i venea sa-l creada:

— Gepizii! Navalesc gepizii!

Decius Sabinus se repezi spre fereastra. Vazu multimea fugind ingrozita. In fata cladirii se opri un decurion, desca­leca in graba si se repezi inauntru. Tribunul alerga spre usa. Reveni insotit de curier:

— Spune ca o hoarda de gepizi a atacat castrul cel nou de pe Samus, i-a zdrobit pe aparatori si continua sa inain­teze in goana cailor. Jefuiesc, omoara, iau captivi, dau foc fermelor si vicurilor

— Opreste-te, tribune! striga procuratorul, saltindu-se de pe scaun. Un comandant militar nu se pierde la aflarea unui pericol! Ia spune, decurioane, ce s-a petrecut acolo?

Decurionul inainta un pas, pregatindu-se de salut.

— Lasa, nu e vreme de salut, raporteaza mai repede!

— Gepizii au trecut peste Samus la ivirea zorilor, incepu el, insa nu ne-a prins nepregatiti, aflasem din timp apropie­rea lor. Centurionul Flavius Quintus a scos din castru mai mult de jumatate din centurie si a ascuns-o intr-un loc, de unde putea sa-i loveasca mai usor. Cind gepizii au dezlantuit atacul, noi cei de afara le-am cazut in spate. A fost o batalie crunta, dar scurta. Soarele nu se ridicase mult pe cer cind hoarda s-a indepartat urlind, in goana cailor, pierzindu-se in padurile din lungul riului. O parte din castru a ars. Pier­derile noastre n-au fost prea mari. Asa mi-a ordonat cen­turionul sa raportez.

— Si altceva?

— Centurionul Flavius Quintus se temea, relua decu­rionul, ca s-ar putea ca gepizii sa se indrepte incoace, spre Porolissum. Centuria noastra a ramas in apropierea castrului, dar a trimis iscoade pina departe in jur.

Procuratorul redeveni militarul incercat:

— Decurioane, pleci imediat inapoi si raportezi centu­rionului ca ordinul meu este sa ramina pe loc, sa lupte cu navalitorii pina la sacrificiu! Va primi neintirziat ajutorul nostru. Hoarda care inainteaza spre noi va fi zdrobita!

Decurionul saluta si iesi. Procuratorul se intoarse spre tri­bun cu un suris ce oglindea neliniste:

— Inainte de venirea ta, am admirat de la fereastra fru­musetea acestei zile de primavara, fara sa banuiesc ca ma asteptau atitea griji si necazuri. Tribune, nu avem timp de pierdut, trebuie sa facem pregatirile si sa pornim in graba!

In tot Porolissumul se intinse ca fulgerul vestea navalirii gepizilor. Pretutindeni se isca panica, multi incepura sa caute locuri mai ferite de ascuns, sau se gindeau sa fuga spre Na­poca. Apoi, cu trecerea timpului, se potolira. Barbatii se adu­nara in grupuri pe ulite, discutand cu aprindere zvonurile, indreptindu-se spre for, in apropierea caruia era oficiul pu­blic al procura­turii, nerabdatori sa afle vesti noi. Pentru cei mai in virsta erau inca proaspete in minte cele petrecute cu cincisprezece ani in urma, pe timpul domniei imparatului Gallienus, cind Porolissumul fusese impresurat de navalitori, iar zidurile castrului de pe dealul din apropiere darimate. Alungarea lor se facuse dupa lupte grele, cu ajutor sosit in graba de la Napoca si Potaissa.

Printre cei ce asteptau in for alte vesti era si grupul for­mat de Sargetius, Metrobius, Lucullus si Offas, ce statea re­tras linga casa augustalilor. Vorbeau cuprinsi de ingrijorare. Gindul lui Sargetius alerga spre ferma, unde se aflau de citeva zile Opilia si Alliana. Isi punea speranta in Diurpanneus si Pollio, amindoi ascunsi cu cetele lor la stina de sub dealul ce se inalta dincolo de ferma, spre rasarit. Nu banuia ca gepi­zilor le venea mai usor sa se indrepte spre Porolissum, daca urmareau sa dea mai intii lupta, sa zdrobeasca centuriile care aparau granita, apoi sa porneasca la jefuire si la luarea de captivi. Peste grupurile adunate se intinse un val de teama in momentul cind trei centurii coborira din castru, pe linga amfiteatru, indreptindu-se spre miazanoapte. Zvonurile se in­tetira: unii spuneau ingroziti ca gepizii se apropiau in goana cailor, altii ca s-au oprit undeva pe riul Samus, in partea unde cimpia era mai larga, mai bogata. Spre seara se intinsese din nou panica, cei mai fricosi parasira casele si por­nira in graba pe drumul spre Napoca. Si tot spre seara, Sar­getius, Metrobius si Offas cerura contubernalului sa-i intro­duca la procurator. Acesta ii primi imediat.

— Sargetius, n-ai plecat la ferma sa aduci fetele?! in­treba mirat, ridicindu-se de pe scaun. Metella e tare ingri­jorata!

— Nu, n-am plecat, Iustus Valentinus. In calitatea mea de quattorvir nu trebuie sa parasesc Porolissumul. Am trimis acolo doi oameni de incredere. In aceste momente de grele incercari, poate ca va fi mai multa nevoie de mine aici.

Procuratorul se lasa din nou pe scaun, facindu-le si lor semn sa se aseze.

— Asa! Acum sa-mi spuneti de ce-ati venit. Vreti sa luptati impotriva navalitorilor, alaturi de centuriile pastrate aici pentru apararea Porolissumului?

— Vrem ceva mai mult, Iustus Valentinus, raspunse Sar­getius, asezindu-se pe scaunul cel mai apropiat de masa. Ne gindim sa intarim apararea, sa-ti venim in ajutor cu forte mai puternice, socotind ca nu este de pierdut nici o clipa.

— Am trimis curieri la Napoca si la Potaissa, legiunea va porni incoace citeva centurii. Inteleg ce vreti voi, dar e greu sa strangi oameni de incredere, hotariti sa lupte.

Sargetius intinse mina spre Metrobius si spre Offas:

— Venirea lor nu-ti spune nimic, Iustus Valentinus? Me­trobius este la academia idolul tineretului, iar Offas — magisterul Colegiului saracilor din Porolissum.

— Ei si? Ce pot ei sa faca?

Facind semn lui Sargetius, Metrobius se grabi sa ras­punda:

— Eu de mult am inteles, Iustus Valentinus, ca cei tineri reprezinta o forta puternica. Totul este sa stii sa-i inflaca­rezi, sa-i faci sa te asculte si sa te urmeze. Ei, tinerii, cind sint convinsi de adevarul unei cauze, se arunca in lupta cu tot sacrificiul, iar insufletirea lor nu cunoaste margini. Cu voia ta, Iustus Valentinus, vreau sa string pe cei care imi asculta prelegerile, sa-i organizez pe grupe de lupta si miine in zori sa vin cu ei alaturi de cele doua centurii oprite aici!

— Asta vrem sa facem si noi, cei din Colegiul saracilor! urma Offas. Vor fi multi gata sa lupte, alaturi de Sargetius. Cine ajuta colegiul nostru mai mult decit el? Asa ne-am gindit, sa pornim o data cu ceilalti impotriva hoardei de nava­litori!

Mai inseninat la fata, procuratorul se misca in scaun, privindu-i cu admiratie si recunostinta.

— Sa stiti ca si eu m-am gandit ca, in cazul unui pericol de nestavilit, sa chem populatia in ajutorul centuriilor. Daca sinteti hotariti, sint gata sa va dau tot sprijinul!

Plin de avint, Sargetius se ridica in picioare nerabdator:

— Nu numai sprijin, ci si arme, Iustus Valentinus! De fapt pentru asta am venit. Avem nevoie urgenta de spade, sulite, arcuri, sageti si scuturi. Si mai este ceva: sa dai ordin tribunului, plecat cu cele trei centurii, sa nu atace hoarda, s-o atraga spre Valea Zimbrilor si sa astepte sosirea noastra.

— Asa, imi place cum vorbesti, Sargetius! Ai si luat ton de comandant. Tu sa fii capetenia cetelor ce le veti forma! Vei avea si armele necesare. Sa nu avem odihna pina nu alungam pe barbari!

Ramas singur, procuratorul relua sirul gindurilor de mai nainte de venirea lor. Vedea cu mintea marea incercuire in care se gasea: la miazazi, dincolo de Danuvius, gotii, iar la miazanoapte, in apropierea sa, gepizii. Dacia romana se afla in pericolul de a fi rupta de imperiu sau de a fi parasita de Roma. In inlantuirea reflectiilor ce le facea, ii aparu ima­ginea lui Rundacitulp. Un fior ii sageta inima. Cei trei: Sar­getius, Metrobius si Offas nu actionau pentru el? Punind mina pe arme, nu vor porni o rascoala? Se cuvenea sa fie atent, sa le urmareasca miscarile. Numai increderea in Sar­getius il mai linisti.

Metrobius dovedi insusiri alese. Strinse tinerii ce-i urma­reau prelegerile si le vorbi. In plina noapte, ajutat de Lucullus, ii organiza pe grupe de lupta si le distribui arme de la magazia cohortei. Dincolo, la Colegiul saracilor, Offas, cu sprijinul lui Sargetius, reusi sa stringa numerosi saraci si sa le dea arme. La ivirea zorilor, unitatile de lupta ale tine­rilor si saracilor, impreuna cu cele doua centurii pastrate pentru apararea Porolissumului, pornira pe carari tainice spre Valea Zimbrilor. In fruntea lor mergea procuratorul insotit de Sargetius. Spre seara ajunsera la locurile stabilite pentru fiecare centurie si fiecare pilc de luptatori din grupul tine­rilor si saracilor. Toata noaptea ce urma, iscoade bine alese urmarira miscarile din tabara dusmana. Spre uimirea lor, in zori — cand asteptau cu incordare inceperea luptei — se in­tinse fulgerator vestea ca hoarda pierise in padurile de dincolo de Samus. Ce se intamplase? Navalitorii asteptau intariri? Pregateau o lovitura printr-un mare ocol, facind o manevra de incercuire? Fugisera de teama? Astfel de intrebari fra­mintau pe procurator, in clipa cind strajile anuntara sosirea unei solii de pace, trimisa de capetenia gepizilor. In fata acestei situatii, Sargetius ceru invoirea procuratorului si porni in goana calului de-a dreptul prin paduri, spre ferma sa din cotul cel mare al riului Samus.

upa ce strabatea Porolissumul printre cartierele Maro­dava si Serdos, piriul Zerdis ocolea templul lui Mithras si Cringul lui Pan, apoi se indrepta spre rasarit, serpuind printre dealuri pana se varsa in raul Samus. Acolo, la locul de intilnire, pe malul sting al Samusului, se intindea ferma lui Sargetius, ramasa mostenire de la bunicii dinspre mama. Co­nacul fermei era o villa rustica, mai mica decit aceea de la Porolissum, fara atriu si peristyl. In spatele villei, spre deal, se intindeau doua constructii lungi de lemn: intr-una se in­sirau incaperile-locuinte ale sclavilor, iar in cealalta, maga­ziile si staulele. Alaturi, pe o cuprindere mare de-a lungul Samusului, la vale, era ferma lui Laetius Vitalis, conside­rata de tabular drept cea mai intinsa si bogata mosie din aceasta parte a Daciei. Vecinatatea il infuria mult pe bogatul fermier, il chinuia gindul ca urmasul dacilor va ramane sta­panul fermei sale, dupa parasirea Daciei de catre Roma. Mai departe, in susul Samusului se intindeau padurile si plaiurile pe care pasunau turmele lui Sargetius, iar in partea opusa, in josul apei, pe bratul de intoarcere al cotului riului, erau pajistile pentru turmele lui Laetius Vitalis. Pentru a ajunge de la o stina la alta pe drumul cel mai scurt, trebuia trecut de doua ori prin apa adinca si repede, de aceea ciobanii lor se vedeau foarte rar.

Asezarea celor doua stine, despartite de cotul impadurit al riului, usurase in mare masura adapostirea pe timpul iernii a cetei de daci liberi a lui Diurpanneus si a celei de sclavi fugari a lui Pollio. Diurpanneus se ducea des la Porolissum, impins de dorul dupa Opilia si de stradania de a o gasi pe Diegia. Totodata, era un bun ajutor pentru Sargetius si Rundacitulp la pregatiri, pentru ziua cind se va porni retragerea legiunilor. Inca din toamna doi flacai din ceata lui plecara peste munti, cu indemnul de a stringe cit mai multi oameni si a-i pregati pentru lupta. Cit despre Pollio, focul lui rama­sese acelasi: dorul de Dazia. Rabdase cu taria data omului de speranta, convins ca venirea primaverii va aduce fata la ferma. Cind se topise zapada, Offas pornise spre Ampelum cu un car de vase, trasese la taberna lui Tenax si-l rugase sa cheme pe Dazia cu tatal ei. Sfirsitul fusese asa cum pre­vazuse: dacul nu se incredea decit in oameni pe care ii cu­nostea bine. Cu toata potrivirea raboajelor ce le aveau, batrinul se aratase de neinduplecat:

— Te du sa spui lui Pollio ca pe fata i-o dau, ca si eu l-am indragit mult, dar n-o poate lua de-aici nimeni far-de el! De unde sa stiu ca rabojul nu-i furat sau pierdut, ori ca el n-a plecat la zei, doborit de vreun misel? Sa-mi las fata pe miini straine, s-ajunga sclava? Cind o fi cu putinta, i-o aduc eu!

Pollio se imprietenise cu batrinul Hadciper, baciul tur­melor, ajutindu-l la treburi. Artemidorus, aciuat pe linga actorele Velleius, omul de incredere de la ferma, devenise un fel de vilic. Numai Timacus statea mai mult cu sclavii fu­gari, ferindu-se sa fie vazuti de oamenii lui Laetius Vitalis.

Asa se desfasura viata la ferma, cind Opilia si Alliana s-au hotarit sa se duca acolo, dornice sa-si desfete privirile la frumusetea pomilor infloriti. Apoi mai era si noul oaspete al fermei: un pui de urs. Ursuletul fusese gasit de sclavii lui Pollio scheunind linga trupul mamei zdrobita de copitele si strapunsa de coarnele zimbrilor. Dar sufletul de fata ascunde multe: Opilia tinea sa fie mai mult timp in apropierea lui Diurpanneus, iar Alliana stia ca Sargetius va veni acolo o data cu inceperea lucrarilor de primavara.

In dupa-amiaza zilei cind decurionul aducea la Porolis­sum vestea navalirii gepizilor, Alliana si Opilia se aflau linga tarcul puiului de urs, inveselindu-se de ghidusiile lui: se ca­tara pe prepelecii infipti de Artemidorus, alerga prin ocol sau se urca pe tarc pina-l oprea plasa de curpeni, bine im­pletita, care acoperea tot birlogul lui. Fetele il urmareau cu incintare.

In linistea ce le inconjurau, auzira strigatele actorelui. Vel­leius le cauta. Avea vocea sugrumata de ingrijorare. Aflind de navalirea gepizilor, isi pierduse capul. Diurpanneus era plecat la stina, impreuna cu Pollio. Cei doi oameni trimisi de Sargetius adusesera actorelui cuvintul stapinului in legatura cu ascunderea fetelor, apararea fermei si imprastierea turmelor sus in munti, in caz de pericol. Se stia din batrini ca nava­litorii se fereau sa dea lupta fatisa cu centuriile, cautind sa atace mai mult fermele si stinele, pierind dincolo de hotar in paduri cu prazile si cu turmele. Diurpanneus se intoarse seara tirziu si, aflind vestile, pleca impreuna cu Velleius inapoi la Pollio. La stina se sfatuira si cu batrinul Hadciper, care vazuse in lunga lui viata multe navaliri din miaza­noapte. Strinsera la un loc sclavii fermei, pe cei din ceata lui Pollio si dacii lui Diurpanneus si ii impartira, unii pen­tru apararea villei, iar altii a stinei. Dimineata, oameni alesi ca straji, se indreptara spre locurile de pinda. Ziua trecu in liniste. Spre seara panica se intinse dintr-o data: la Velleius veni inspaimintat Anicetus, actorele lui Laetius Vitalis — uita de ura dintre stapini — si ii ceru ajutor. Oamenii lui luasera urmele unei cete de gepizi, si numai uniti i-ar fi putut alunga. Totul s-a petrecut cu o iuteala ametitoare: actorele Anicetus lovi dinspre riu, iar de la deal Diurpanneus cu Pollio. Prinsi ca intr-un cleste, gepizii slobozira valuri de urlete, pierind in hatisuri.

Alliana si Opilia au stat mult timp in villa, cuprinse de teama, cu toate ca se simteau impinse de curiozitate sa vada lupta. Stiind ca cetele plecate se aflau dincolo de ferma lui Laetius Vitalis, pe plaiul in urcus dintre riu si padure, in linistea ce cuprinsese toata valea, fetele iesira din casa si aler­gara spre fundul ograzii. De pe un dimb privira indelung, cu miinile streasina la ochi, nereusind sa desluseasca ceva prin picla groasa. In incordarea si ingrijorarea lor, nu simtira nici o miscare prin tufisurile din apropiere, pina in clipa cind bratele puternice a doi gepizi le-au strins cu putere, le-au astupat gurile si au disparut cu ele in padure. Privindu-i, fetele se ingrozira de chipurile infricosatoare ce le purtau in goana cailor: plete lungi, aramii, slinoase, lungi pina peste umeri, ochi spalaciti cu cautaturi crude, falci puternice, mus­tati pleostite si barbi incalcite.

Se lasa seara si apoi noaptea. Ei strabateau fara oprire paduri neumblate, vai cu povirnisuri repezi, plaiuri intinse si inainte de ivirea zorilor sosira in tabara. Dusera fetele in fata lui Gerthorund, capetenia hoardei, un barbat tinar, voi­nic, cu parul auriu, fata singerie si pieptul lat, imbracat cu un fel de tunica din blana de lup, bine rostuita pe trup. Patrunse de racoarea noptii si de spaima, se ingrozira la vederea lui. Nu pricepura nimic din tot ce vorbeau cei ce intrau si ieseau din cortul captusit cu postavuri colorate, pardosit cu covoare groase, pina in clipa cind il adusera pe un mosneag, un captiv pe care capetenia il tinea ca sclav si il folosea ca talmaci.

Cind Gerthorund afla ca in puterea lui se gasea nepoata procuratorului, izbucni intr-un hohot nestavilit de ris si batu cu piciorul in pamint. Porunci sa se pregateasca un cort bun pentru fete.

ub un fag de la marginea unei poiene din padurea in care pregatise lovirea gepizilor, procuratorul astepta solia na­valitorilor. Ziua frumoasa de primavara era spre sfirsit, soa­rele coborise catre crestele muntilor. Doua zile Metrobius, Lucullus si Offas alergasera fara ragaz, indeplinind tot ce le ceruse Sargetius, iar Rundacitulp il urmase pe quattorvir pretutindeni. In scurtul rastimp de incordare, procuratorul nu scapase din vedere pe Lucullus si Metrobius. Sclavul filo­zof se bucura de respect printre tinerii din Porolissum.

Asezat pe o buturuga, Iustus Valentinus cerceta pe rind pe fiecare, cu gindul pornit departe. Situatia i se parea des­tul de incilcita. Imperiul era subred. Imparatii se proclamau si se alungau de armata. Rascoalele popoarelor asuprite de Roma se tineau lant. Noua credinta in invatatura gali­leanului schimba sufleteste oamenii. Triburile barbare din afara imperiului navaleau in hoarde nepotolite, jefuiau, omo­rau, si se retrageau fulgerator. Cu toate acestea se obisnuise, insa de doua zile il framintau alte ginduri, lipsite de contu­rare. Intrezarea prin negura viitorului ridicarea unor impre­sionante puteri noi, emanate de la cei multi: saracii si sclavii. Nemultumiti de soarta, se vor uni, vor lupta sfarimind to­tul, aducind indreptari noi. Apoi mai erau si tinerii. Si ei reprezentau o forta, si ei incepeau sa vada lumea cu alti ochi; pentru multi sclavia era o stilcire a demnitatii omului. De la tineri, gindul ii reveni iarasi la Metrobius. Iustus Valen­tinus incepu sa zimbeasca. Intui ca aceste framintari nu con­stituiau de fapt propriile sale idei, ci crimpeie din prelegerile sclavului filozof. Ca o scinteie, un gind il fulgera: Ce ar fi sa-l descoasa de-a dreptul pe Metrobius? Pina ce garda va aduce de la Sarnus solia gepizilor va trece timp. Dar gindul ce-l fulgera il si infiora: daca sclavul il va infrunta cu vorbe nepotrivite? Totusi, se hotari. Incercarea tot trebuia facuta odata.

— Haideti sa rupem tacerea! Spuneti ceva, tu, Offas, ori tu, Metrobius! indemna el, cautindu-si o pozitie mai buna pe buturuga.

Offas il privi incurcat. Despre ce ar putea sa vorbeasca procuratorului? El stia sa framinte si sa modeleze lutul, nu sa vorbeasca frumos. Murmura tulburat:

— Eu ce sa spun? Sa-l auzim pe Metrobius! El are totdeauna ceva de lamurit

Privirile se indreptara spre sclav. Indemnul procurato­rului nu-i rascolise linistea. Incepu sa vorbeasca fara graba:

— Vrei sa rupem tacerea, Iustus Valentinus?! Despre ce am putea sa vorbim? De fapt, fiecare om poarta multe in suflet si ele ii vin in minte mai ales in clipele cind sta de vorba cu sine insusi. Gindurile ramin insa de cele mai multe ori in noi, nu ne incumetam sa le dezvaluim si altora. Si stii de ce? Pentru ca oamenii care stau de vorba cu ei insisi sint indeosebi sclavii si saracii. Daca cineva izbuteste sa se apro­pie de sufletele lor, sa le cistige increderea, mintile acestor oameni se dezleaga, inimile lor se deschid.

Procuratorul il invalui intr-o unda de admiratie. Facu semn la toti sa se aseze. Repeta indemnul cu multa caldura:

— Spune mai departe, Metrobius! Zici ca poti sa-i faci si pe sclavi sa-si deschida inimile?

— Cine nu le-a patruns in suflete, Iustus Valentinus, nu are cum sa-i inteleaga. Asa umiliti si chinuiti, cum sint, se simt oameni in momentele cind stau de vorba cu ei insisi. Stii ce devin ei in acele clipe, Iustus Valentinus? Niste re­voltati, gata sa se ridice impotriva ordinii lucrurilor. Atunci doresc sa se intimple ceva: potop si cutremur, foc si lava, seceta si uragane, sa piara tot. Ii cunosc destul, suferinta lor m-a zguduit adinc. Pentru asta am pornit in lume, sa vad ce este sclavia, sa patrund cu mintea in gindul sclavilor, sa-mi dau seama ce

— Cum vine asta?! il intrerupse procuratorul, uimit peste masura. Tu n-ai fost, tu nu esti sclav?!

Metrobius isi strinse falcile. Sosise momentul sa se destainuie. Fata lui se impietri. Fusese furat de propriile-i reflectii, nu mai putea sa dea inapoi:

— Nu, Iustus Valentinus! Nu sint si n-am fost nici­odata sclav! raspunse cu un zimbet plin de o liniste lucida. Cu mine s-a petrecut un fapt nemaiintimplat vreodata.

Tribunul isi descheie tunica si-si slabi centura, tulburat de cele auzite. In fata sa se afla un om cunoscut de multa vreme, dar pe care totusi in fond nu-l cunoscuse. Insa cel mai framintat parea Offas. Magisterul Colegiului saracilor il avea pe sclav de mult timp ca ajutor. Ce se petrecea cu el?! Il chinuiau duhurile rele?

— V-am rascolit sufletul, si este de inteles, continua Me­trobius. Sa nu mergeti cu gindul pina acolo, incit sa incepeti acum sa va temeti de mine. Imi pare rau ca nu-i aici si Laetius Vitalis. Dar, presupunind ca l-as imbuna cu vorbele mele, ce ar insemna un stapin de sclavi schimbat in bine, fata de miile de schingiuitori? Nu stapinii de sclavi sa fie buni, ci sclavia sa dispara!

Rundacitulp il ascultase la inceput din curiozitate, apoi din interes. Cele auzite il contrariau. Cum sa se desfiinteze sclavia?! N-ar mai avea cine munci pamintul fermelor, n-ar mai exista ajutoare pentru negustori! Si ce s-ar face impe­riul cu atitea lucrari de drumuri si de constructii publice? Nu se mai putu stapini si-l intrerupse pe Metrobius:

— Cind nu va mai fi sclavia, saracia si foametea se vor intinde pretutindeni! Puterea regilor si imparatilor nu sta numai in armata, ci si in numarul sclavilor. Puterea vine de la bogatie, iar aceasta la rindul ei de la sclavie!

— Da, da, Rundacitulp! rise Metrobius. Sa stii ca nu gresesti, in adevar puterea purcede mai mult de la sclavie. Marii faraoni, regi ai Egiptului, depre care au ramas multe insemnari in piatra si pe papiruse in biblioteca cea mare de la Alexandria, au reusit sa inalte monumente uriase numai pentru ca a existat sclavia, fiindca au avut putere sa faca din popor robi. Cit despre tine, Rundacitulp, cauti sa fii de partea lui Synethus. Ce s-ar face bogatul si lacomul negustor, sau unul ca Laetius Vitalis, fara sclavi?

Stind cu coatele pe genunchi si cu capul sprijinit in miini, Lucullus il privea dintr-o parte. Isi aminti de „ratacirile” sale filozofice, in taberna „La bogatia lui Cressus”. Inca de atunci incoltise in mintea lui gindul ca Metrobius nu este sclav. Oare cine ar putea sa fie? Cu ce scop a infiintat aca­demia? Aceste intrebari, si altele, il facura sa nu dea impor­tanta discutiei despre sclavie. In cele din urma, se hotari chiar s-o curme:

— Schimbi firul vorbelor cum vrei tu, Metrobius. Despre sclavie am auzit multe de la tine. Dar cum se face ca, desi sclav, sustii totusi ca nu esti?

— Sint Metrobius, si trebuie sa ramin Metrobius-sclavul. Altfel prea multi tineri din Porolissum ar fi zguduiti su­fleteste. Ei iubesc in mine, in egala masura, filozoful si scla­vul. Acest lucru sa nu te surprinda, de fapt de mult nu ma mai socotesc sclav, si asta Iustus Valentinus a vazut-o. Lae­tius Vitalis nu se mai poarta cu mine ca un stapin fata de sclav. Si am inteles de ce, mai ales de cind academia din Po­rolissum a ajuns sa fie cunoscuta pina departe. Dar v-am pus destul la incercare rabdarea. Tu stii, Lucullus, am ascul­tat prelegerile lui Plotin si pe ale lui Ammonius Saccas, am fost la Alexandria Egiptului si la Roma, am umblat si prin alte parti, dar nu ca sclav, ci ca om liber. Pe atunci eram tinar, cunosteam bine filozofia lui Pitagora, pe a lui Aristotel, pe stoici si epicurieni. Toate aceste filozofii, chiar si a lui Plotin, nu m-au ajutat sa gasesc raspuns la intrebarile ce-mi chinuiau sufletul si mintea. Una din ele m-a framintat cel mai mult: de ce sclavii sint socotiti de stapinii lor in rindul animalelor? Iata dar marea nenorocire a vremurilor noastre: o parte din oameni a inrobit pe cealalta. Aceasta framintare m-a impins sa indur un timp viata de sclav. Imi dadeam seama ca numai traind alaturi de ei, suferind ca ei, isi vor deschide inimile fata de mine, voi reusi sa patrund adinc in cugetul lor. Am trait viata de sclav si am cautat sa fiu so­cotit cu adevarat sclav. In vremea aceea, aveam un prieten foarte apropiat sufleteste, pe care il iubeam ca pe un frate. Si el ma avea in inima la fel. I-am destainuit ce gind ma framinta: vream sa traiesc viata de sclav timp de zece ani, apoi sa redevin liber, sa pun bazele unei filozofii a sclaviei, sau, mai bine zis, a unei filozofii impotriva sclaviei. Am facut legamint, l-am insemnat pe un pergament si l-am in­tarit cu sigiliul unui oficiu public. La implinirea celor zece ani, aratind dovada scrisa, oricine mi-ar fi fost stapinul, avea obligatia sa-mi redea libertatea, primind in schimb pretul platit la cumpararea mea. Pergamentul acela nu l-am luat cu mine, de teama sa nu-l pierd. Acum, cei zece ani s-au scurs. In acest rastimp am schimbat sase stapini, unul mai rau decit altul. Dintre toti aici de fata, numai Offas stie ca in urma cu doua saptamini m-a cautat un negustor din Insula Rodos — acolo traieste prietenul meu — care mi-a adus pergamentul si banii necesari rascumpararii. Asadar

— Dar nu va fi nevoie de nici un ban! izbucni procu­ratorul, tulburat peste masura. Esti liber, Metrobius! Ti-ai reluat libertatea chiar din clipa asta!

— Stai, Iustus Valentinus, iti cer putina ingaduinta, mai am ceva de spus. Acesti zece ani mi-au dat putinta sa in­teleg ingrozitorul chin al sclavului: nu infometarea, nici tor­turile, nu munca istovitoare, ci deznadejdea, naruirea oricarei sperante. Aflat intr-o astfel de stare sufleteasca, totul in el se destrama, devine mincinos, fura, linguseste, uraste, pierde simtamintul de om si cade in rindul animalelor. Iata dar care este infioratorul adevar. Acum, Iustus Valentinus, intelegi de ce tinerii din Porolissum s-au schimbat asa de mult, de ce privesc cu alti ochi sclavia, socotindu-i pe sclavi ca pe niste semeni egali lor. Dar va trece multa vreme pina cind toata lumea se va convinge de acest lucru.

— Asadar, acesta esti, Metrobius?! murmura procura­torul. Si ce ai de gind sa faci? Pleci din Porolissum?

Metrobius rise, stergindu-si sudoarea de pe fata.

— Am spus-o, Iustus Valentinus. Ramin Metrobius, sclav eliberat si sarac. Nu pot parasi Colegiul saracilor si pe Offas, nici pe Sargetius si Lucullus, ori pe tinerii de aici, si nici pe tine, Iustus Valentinus!

Procuratorul zimbi mult inveselit — ii placuse incheie­rea — se intoarse si-l cauta cu privirea pe contubernal:

— Ce se aude? N-a sosit solia?

— Tocmai pentru asta am venit, raspunse acesta. Am vazut-o urcind incoace cu garda noastra.

— Sa-i aduci mai repede pe trimisii capeteniei barbare!

Se ridica de pe buturuga. Il miscase mult cele povestite de Metrobius, de aceea schimbase vorba. Nu uita insa sa raspunda dovezii de dragoste si respect ce o avusese din partea omului invatat, care traise in sclavie numai pentru a-si potoli setea de cunoastere, din nazuinta de lupta impotriva raului:

— Iti sintem recunoscatori, Metrobius, pentru ca ai in­dragit aceste locuri. Si, ca sa-ti arat inalta mea pretuire, ma leg in fata zeilor ca, dupa ce alungam pe gepizi si ne mai linistim, voi pune sa se inalte alaturi de for o cladire ase­menea unui templu. Acolo va fi academia din Porolissum, condusa de filozoful Metrobius!

In fata lui Iustus Valentinus se aduse solia lui Gertho­rund, formata din batrinul sclav talmaci si doi gepizi, unul tinar, inalt, iar celalalt marunt, mai in virsta.

— Ne rugam zeului nostru pentru sanatatea ta! incepu cel tinar in limba lui, fara ca cei de fata sa inteleaga vreo vorba. Am venit cu ginduri bune.

Talmaciul repeta in limba Romei cele spuse. Procuratorul raspunse la salut in numele imparatului.

— Capetenia noastra, Gerthorund, vrea sa traiasca in pace cu voi, romanii. De aceea iti va trimite inapoi fetele, pe Alliana si pe Opilia! continua cel tinar.

Auzind rostit numele fetelor, Iustus Valentinus pali. Ba­trinul talmaci nu-l lasa sa se framinte prea mult:

— Cele doua copile au fost rapite de la o ferma. Una ne-a destainuit ca e nepoata ta. Ele se gasesc acum in tabara lui Gerthorund si, daca nu te invoiesti cu ceea ce-ti cere, le va face sclavele sale, va pieri cu ele in padurile fara sfirsit de la miazanoapte.

Tremurind, procuratorul privi in jur, cautind pe cineva. Uitase ca Sargetius plecase spre ferma.

Gepidul cel tinar arata conditiile, iar batrinul le talmaci:

— Gerthorund cere sa-i dai pamintul de dincolo de Samus. Vrea sa se aseze acolo cu hoarda lui. El se leaga sa nu mai navaleasca dupa prazi. Dar si tu trebuie sa-l incredintezi ca centuriile tale nu-l vor ataca. Va aduce fetele numai dupa ce va avea dovada ca respecti intelegerea.

Iustus Valentinus isi pierdu de tot cumpatul. Privirea lui se tulbura. La o astfel de nenorocire nu se asteptase. Se gasea prins intre doua conditii grele: pe fata — se gindea la Alliana — nu putea s-o sacrifice, lasind-o in miinile gepizilor, iar din cuprinsul imperiului nu intelegea sa cedeze nimic fara stirea imparatului. Daca Sargetius ar fi fost de fata, ar fi putut amindoi sa ia hotarire.

— Din granitele imperiului nu cedam pamintul cerut! interveni tribunul, vazind ca procuratorul se pierduse cu totul. Capetenia voastra sa se multumeasca mai bine cu o rascum­parare buna: aur, griu, vite si altele. Sa ne dea fetele, sa paraseasca Dacia si sa nu mai navaleasca peste hotarul nostru!

Solul cel tinar se multumi sa clatine din cap, semn ca nu primea propunerea. De mult Gerthorund cauta un loc bun pentru a se aseza cu hoarda. Intimplarea cu rapirea fetelor o socotea drept un ajutor trimis de zei. Se pregati sa nu cedeze.

Vazind ca tacerea se prelungea, Metrobius se ridica de pe busteanul pe care sta si incepu sa vorbeasca rar, fara ton de amenintare:

— Iustus Valentinus, iti vorbeste acum un om liber, unul care n-a trecut prin viata fara sa nu inteleaga cele ce se petrec in jurul sau. Socotesc ca imperiul este destul de subred. De acum inainte tot mai multe hoarde se vor napusti peste hotarele lui, atrase de bogatie si de o viata mai implinita. Ele sint intocmai ca fluturii si gizele de noapte: atrase de lumina, se reped spre flacara, fara sa stie ca-si ard aripile. Patrunzind in imperiu si stabilindu-se intr-un loc, aceste po­poare navalitoare se vor pierde repede, topindu-se printre cei in mijlocul carora s-au asezat. Se apropie framintarea cea mare si contopirea neamurilor, Iustus Valentinus! Se vor trage alte hotare, iar intre ele se vor vorbi alte limbi, izvorite din ames­tecul graiurilor. Pentru ce atunci sa te asezi impotriva prefa­cerilor? De ce sa nu fie salvate vietile si sufletele celor doua copile? Primeste cererea gepizilor, intareste prin legamint conditiile lui Gerthorund si te vei convinge ca, desi ai prici­nuit un rau, pe care si asa imperiul si Roma nu l-ar simti, ai facut ceva bun pentru cei ce traiesc in Dacia!

Batrinul sclav talmacise la rastimpuri gepidului tinar cu­vintele rostite de Metrobius. Pe masura ce asculta, fata i se lumina de un zimbet plin de sperante. De cind vazuse cele doua fete nutrea pornirea ca, dupa linistire, sa-si caute o astfel de sotie.

Cei din jur asteptau hotarirea procuratorului. Nimeni nu banuia ce framinta el in minte. Grija de Alliana, asupra careia se revarsa dragostea lui parinteasca, il facea sa fie prevazator. Se intoarse spre tribun, apoi spre decurionul ce comanda garda ce insotise solia, si ordona:

— Decurioane, vei merge cu batrinul sclav pina in tabara lui Gerthorund cu o solie din partea mea. Iei cu tine doi legionari. Pe acesti doi soli gepizi ii declaram ostateci. Ei nu vor fi eliberati, decit cind ne vor aduce fetele!

— Dar Gerthorund nu le va da pina nu va sti daca te invoiesti sa se aseze pe pamintul de linga Samus, lamuri batrinul sclav talmaci, apropiindu-se de procurator si soptindu-i: Pot sa-i spun ca ceri si eliberarea mea? Solul cel tinar ii este frate, nu-l va lasa in miinile voastre. Ma voi ruga zeilor tot restul vietii pentru sanatatea ta!

Iustus Valentinus redeveni stapin pe sine. Nu se mai temea de viata fetelor. Rosti cu hotarire:

— Sa-i spui lui Gerthorund ca primesc sa se aseze pe pamintul cerut, ii las ragaz trei zile. Daca va indrazni sa se apropie de fete, cei doi soli vor fi spinzurati, iar hoarda lui nimicita!

Batrinul sclav talmaci gepidului tinar cuvintele procura­torului, apoi parasi poiana, insotit de decurion si de doi legionari.

erthorund asculta pe batrinul sclav, rizind cu pofta, pina in clipa cind acesta ii vorbi despre conditiile eliberarii fetelor. Izbucni deodata, sagetindu-l cu priviri pline de ura:

— Mi-ai tradat fratele, sclav ticalos! Nu se putea ca, vazindu-te in mijlocul alor tai, sa nu incerci sa-i ajuti. Tre­buia sa ma fi gindit din timp la asta. Spui ca te-a cerut si pe tine? O sa te dam! Cum? Vom vedea! Cu romanii vreau sa traiesc in buna intelegere. Ce va fi mai tirziu, nu stiu

Tacu. Apoi, parca aducindu-si aminte de batrin, il alunga. Afara, in intuneric, talmaciul se opri, nehotarit incotro s-o apuce, framintat de intelesul vorbelor auzite. Un gind ii licari in minte: sa asculte ce va mai spune Gerthorund. Porni inainte, inselind vigilenta strajilor, facu un ocol si se apropie de cortul lui prin spate. Se infiora cind inauntru rasuna vocea groasa a capeteniei gepide:

— Le vom da fetele! Ele sint pentru noi un ajutor trimis de zeul nostru Wodan. Vom putea sa ne asezam aici si sa traim in pace cu romanii. Dar pe ticalosul de batrin, fiindca ne-a tradat solia, il vom omori incercind pe el sagetile!

Infricosat, batrinul se indrepta in fuga spre cortul unde stia ca se aflau fetele inchise. In fata corturilor imprastiate pe plaiul ce urca in panta domoala, pilpiiau flacari deasupra vetrelor. Se ascunse intr-un tufaris, asteptind ca somnul sa-i invinga pe cei ce mai stateau in jurul focurilor. Cind cocosii taberei vestira miezul noptii, se pregati sa porneasca. Dar nu apuca sa faca nici o miscare, ramase tintuit locului. Cu tot auzul sau slabit de virsta, distingea alaturi un fosnet, ca si cum cineva il pindea:

— Iesi incoace, batrine! auzi de dincolo de tufaris. Te caut de mult timp. Vrei sa scapi fetele?

Recunoscu vocea. Era a unui flacau gepid, crescut si ingrijit mai mult de el. Iesi, calcind incet, bintuit de indoiala si teama.

— De unde stiai ca sint aici? Pentru ce ma cauti? ii

In fata lui, tinarul se contura in intuneric ca o pata neagra. Se opri in apropierea lui.

— Vreau sa te ajut, mosule. Stii cum se gindeste Gerthorund sa-ti pedepseasca tradarea?

— Am auzit, flacaule! De tine nu ma feresc, vreau sa fug, sa fiu departe la ivirea zorilor, dar nu-mi da pace inima sa las pe cele doua copile prada deznadejdii. Incerc numai sa trec pe linga cortul lor, sa le soptesc ca in curind vor fi eliberate. Durerea si spaima din suflete nu cred ca le lasa sa doarma.

Tacu dintr-odata, auzind cum flacaul ride infundat.

— De ce te bucuri? Tu nutresti alte ginduri?

— Da, sa le scap de aici. Nu trebuie sa ajungi la cort, pentru ca ele nu mai sint acolo. Cind a cazut intunericul, Gerthorund si celelalte capetenii asteptau nelinistiti intoarce­rea voastra, a soliei plecata la romani. Eu am dat fuga la fete. Poate ca a fost spre norocul lor stradania ta de a ma invata limba Romei. Le-am taiat legaturile si le-am scos din tabara. Acum stau ascunse in padure. Miine la revarsatul zorilor vor pleca mai departe. Aflind ca Gerthorund a pus sa te omoare, m-am gindit ca singura ta scapare a ramas fuga. Te-am cautat mult, pina mi-a dat in gind sa te astept prin preajma cortului fetelor. Sa mergem la ele, batrine! Tu te vei descurca mai usor, pornesti cu ele mai departe in plina noapte.

— Nu cumva pui la cale vreo ticalosie, Grimhild?

— Asa iti spune sufletul? Sint crescut la pieptul tau, am invatat multe de la tine. As fi gata sa plec cu voi, dar sint gepid, dusmanit de romani.

Batrinul il imbratisa cu dragoste:

— Grimhild, feciorul meu, zeii imi rasplatesc rabdarea si caldura cu care te-am crescut si invatat! Daca ei imi vor ajuta, voi face tot ce-mi sta in putere si te voi lua la noi.

Miscat adinc, tinarul il apuca pe batrin de mina si se pierdu cu el in intuneric. Din tabara, se porni primul cintat al cocosilor, de dupa miezul noptii

Soarele se inaltase catre vremea prinzului. Batrinul mergea inainte, iar dupa el fetele. Dupa doua zile de chinuri, spaima lasase pe fetele lor semne care poate ca nu se vor mai sterge niciodata. Opilia se tinea mai dirza, se pregatise sufleteste pentru viata de captiva. Alliana se mingiia cu speranta ca Iustus Valentinus va gasi o cale de intelegere cu capetenia gepida. Si mai era ceva: amindoua pastrasera in suflete in­crederea ca alesii lor — Sargetius si Diurpanneus — nu vor cunoaste odihna pina nu le vor scoate din tabara lui Gertho­rund. Tinind-o pe marginea unei paduri, batrinul le indemna la mers, urmind o poteca batuta de fiarele din codru. Le povestea tot ce-i trecea prin minte, oprindu-se mai des la intimplari legate de cresterea lui Grimhild. Ceea ce facuse tinarul il tulburase peste masura. Intr-un loc le ajuta sa treaca peste trunchiul unui copac doborit de furtuna, le privi fetele palide si incepu sa zimbeasca:

— Daca cineva m-ar vedea, si-ar inchipui ca sint dus de doua zeite, care vor sa se inveseleasca luind cu ele un mos­neag, glumi el, pentru a le potoli teama.

— Zeite chinuite! murmura Alliana.

— Da, fetele mosului. Citeodata si ele se lasa prinse si purtate prin tabere de luptatori, dornice sa-si mai petreaca timpul.

Se intoarse din nou si le privi. Clatina din cap si isi continua mersul vorbind:

— Sa ma ierte zeii daca pacatuiesc, dar voi nu aratati a fi romane, ci mai mult dace. In tinerete, cu mult inainte de a cadea captiv, am stat cu centuria prin apropiere de Ampe­lum, pe valea riului Aureus, unde am cunoscut fete de daci curati. Ma gindesc ce s-or fi zbatind tinerii ce v-au indragit! Doar nu vor face nesocotinta sa patrunda in tabara lui Gerthorund. Gepizii sint ca fiarele de codru cind prind un dusman

— Taci! Se aude ceva! sopti speriata Opilia.

Se oprira, ascultind cu incordare. Pe povirnisul de pe cealalta parte a vaii, printre tufisurile si copacii rari, se iveau si se pierdeau de-a lungul unei carari mai multi gepizi. Alergau in galopul cailor. Batrinul le trase repede in dreptul unui desis.

— Daca zeii sint cu noi, poate ca nu ne-au vazut! le incuraja el. Sa ne afundam in padure si sa grabim mersul. Trebuie sa va tineti tari, fetelor!

Cautara sa alerge prin locurile in care desisurile erau mai bogate in frunzis. In urma lor ropotele se auzeau tot mai aproape.

— Vin dupa noi! murmura Alliana ingrozita. Mosule, mai bine sa stigam dupa ajutor!

— Daca ne aud, ne dam singuri in miinile lor. Sa ne grabim! In sus padurea e mai deasa.

Nu inaintara prea mult. Caii gepizilor se vedeau aproape. Padurea rasuna deodata, pina departe in susul si josul vaii, de strigatele fetelor, cerind ajutor. Batrinul cauta in graba un loc de aparare. Privirea ii cazu pe trunchiul unui fag, rupt mai sus de o statura de om, ros pe dinauntru de putre­gai, formind o scorbura adinca. Se repezi si impinse in ea fetele, iar el ramase afara, pregatit pentru lupta. Dupa citeva clipe se vazu prins intre sulitele gepizilor.

— Ce, batrine, asa de lacom esti? Ai furat amindoua fetele? Una nu-ti era de ajuns? rise unul dintre ei.

— Inapoiati-va la tabara si spuneti ca nu ne-ati gasit! ii implora el. Ma voi ruga zeilor pentru voi!

— Vorbesti ca si cum nu l-ai cunoaste pe Gerthorund! relua cel ce glumise. Avem porunca sa te aducem inapoi, viu sau mort. Haide, scoate-le de acolo, sa le urcam pe cai. Dupa atita drum si spaima, trebuie ca sint frinte de oboseala.

Batrinul isi trecea privirea de la unul la altul, tinind sulita bine strinsa in miini, hotarit sa se impotriveasca, sacrificindu-si viata. Pentru el, acolo sau in tabara lui Gertho­rund, tot moarte era.

— Pe mine nu ma veti duce viu in fata lui! striga el. Daca aveti un pic de omenie in voi, lasati-ne sa plecam departe!

Padurea rasuna de hohotele de ris ale gepizilor.

— Ti-ai pierdut mintile, mosule? il batjocori altul. Pe fete nu trebuie sa ni le dai tu, le luam noi. Cit despre tine, daca vrei sa fii dus mort la Gerthorund, o vom face si pe asta!

Porniti sa-l batjocoreasca pe batrin, gepizii nu simtira ca din partea de sus a plaiului se apropiau pe brinci mai multi oameni. Deodata padurea rasuna de chiote de lupta. Doua topoare, minuite cu dibacie de dupa trunchiurile fagilor, doborira doi gepizi. Alt gepid cazu ca traznit, izbit in cap de o maciuca.

Batrinul nu apuca sa se dumireasca ce se intampla. Neclintit cu sulita in mina, acoperea cu trupul sau gura scor­burii. Cei trei gepizi ramasi in viata, vazind pericolul, se avintara spre desisul padurii, nu inainte insa ca unul dintre ei sa repeada sulita in pieptul mosneagului.

Totul se petrecu repede ca o parere. Cind iesira, fetele se vazura intre Pollio, Artemidorus si baciul Hadciper, amin­doua coplesite in egala masura de bucurie si intristare. Dar nu era vreme de pierdut. Cu multa indeminare si pricepere, Hadciper trase virful sulitei din rana, puse frunze si cirpe pe pieptul batrinului talmaci, stringindu-l bine cu fese, apoi il rezema de trunchiul scorburos.

— Sintem plecati toti in cautarea voastra, povesti Pollio, asezindu-se pe o buturuga. Nu stia nimeni ce s-a intimplat si incotro, s-o apucam. Sargetius cu Diurpanneus va cauta in partea cealalta, spre tabara hoardei. Noi ne gaseam dincolo de coama dealului, pe coasta. Daca nu strigati, erati pierdute.

oata noaptea Diurpanneus si Pollio au rascolit padurile si vaile din apropierea fermei, fara sa dea de urmele fetelor. Spre ziua, Timacus le aduse vestea ca niste taietori de lemne intilniti in partea dinspre apus zarisera doi gepizi in galopul cailor, purtind in brate cite o femeie. Dimineata Diurpanneus se gindi sa dea de stire lui Sargetius, dar pina la urma se hotari ca, insotit de cei mai curajosi dintre oameni, sa por­neasca spre tabara gepizilor, iar Pollio cu Artemidorus sa faca un ocol spre rasarit si miazanoapte.

In seara zilei cind Sargetius sosi, gasi ferma aproape pustie. O batrina sclava ii povesti cele intimplate. Fara sa-i mai astepte, sari pe cal si se indrepta spre plaiul unde Gertho­rund isi avea tabara. Abia spre ziua reusi sa-l intilneasca pe Diurpanneus. Se sfatuira indelung. In plina zi nu se puteau apropia prea mult de navalitori. Se hotarira sa pindeasca orice miscare in tabara gepizilor. Nu asteptara prea mult cind printre tufisuri zarira siluete de calareti. Inaintau urmind ocolurile largi ale unei poteci. Momentul nu trebuia pierdut. Sargetius sari ca o naluca asupra gepidului care mergea in frunte, inclestindu-si miinile in gitul lui. Amindoi se pra­valira de pe cai la pamint. Spre cel de al doilea se arunca Diurpanneus, tot asa de fulgerator. Ceilalti gepizi — erau numai cinci — vazindu-se inconjurati de o duzina de oa­meni — ceata de daci a lui Diurpanneus — nu incercara sa se opuna. Gepidul cazut in miinile lui Diurpanneus se lasa moale, ca si cum se bucura ca fusese prins. Era Grimhild. Numai Sargetius cu gepidul doborit se mentineau in in­clestare.

— Daca asta a fost voia zeilor! rosti Grimhild in limba Romei, fapt care il mira pe Diurpanneus. Ma vazui si in miinile romanilor!

Ceilalti se dadura intr-o parte, privind lupta pe viata si pe moarte dintre cei doi. Cind Grimhild deslusi lucind in miinile lor cutitele, incepu sa strige de rasuna valea:

— Opriti-va! Nu trebuie sa moara nici unul dintre voi! Tu, romanule, tine seama ca ai in fata ta pe Gerthorund, capetenia hoardei de gepizi. Iar tu, Gerthorund, e bine sa te gindesti ca ai nevoie de prietenia unei capetenii romane!

Cei doi se desclestara o clipa, Grimhild le urmarea misca­rile. Vazindu-i ca se pregateau sa se infrunte din nou, por­niti sa se loveasca de moarte, flacaul incepu sa rida, spunindu-le in gluma:

— Jur pe Wodan ca amindoi sinteti plecati sa dati de urmele fetelor si amindoi vreti sa le gasiti! De ce sa va luptati? Mai bine cautati-le impreuna. Poate ca umblind alaturi unul de altul va veti imprieteni si le veti afla mai repede.

Diurpanneus se arunca intre ei, atent sa faca fata oricarei lovituri. Banuia ca asa cum flacaul vorbea limba Romei, o stia si capetenia gepida pe care o insotea.

— Da, acesta este adevarul, recunoscu el. Cautam fetele! Pentru eliberarea lor vom lupta cu pretul vietii! Voi ce stiti de ele?

— Ne-au scapat! raspunse Gerthorund, punindu-si cuti­tul la cingatoare. Au fugit peste noapte, scoase din tabara de un batrin. Sintem plecati in cautarea lor.

— Poate ca pina acum ele au fost gasite si prinse de cetele tale, il privi Sargetius cu neincredere. Stiu ca ai trimis solie in tabara romana, insa nu cunosc intelegerea la care ai cazut cu procuratorul. De aceea, ca sa fim incredintati de eliberarea lor, va luam cu noi, pe tine si pe tinar. Eu ma numesc Sargetius, tu?

— Ai auzit! Sint Gerthorund!

— Spune-le, Gerthorund, sa dea de veste ca esti la noi. Viata, nu-ti va fi in pericol, cit timp hoarda va astepta linis­tita inapoierea ta. Iar daca fetele au fost gasite, sa le aduca acolo de unde le-au rapit, la ferma de pe riul Samus!

Peste valea larga a Samusului incepuse sa se intinda picla inserarii. Asezati in jurul unei mese, sub un mar incarcat de flori, stateau linistiti de vorba. Se ospatasera bine, golind mai multe rinduri de cupe, uitind ca in dimineata acelei zile se infruntasera ca dusmani de moarte.

— Gerthorund, acum ai prieteni printre romani, incepu Grimhild. Sa te asezi cu hoarda prin apropiere, sa faci ca gepizii sa traiasca asa cum isi duc viata oamenii de aici. Eu unul as vrea ca de astazi sa arunc de pe mine blanurile si cozile de salbaticiuni. De mult sint chinuit de dorinta de a vedea cum arata un for, amfiteatrul, termele! Batrinul pe care l-ai tinut ca sclav mi-a fost ca un adevarat parinte. De la el am aflat multe despre romani, despre Dacia, despre imperiu si de toata lumea. Si pe tine te-a invatat limba Romei

— Daca vreti sa raminem prieteni, il intrerupse Sargetius, sa traiti alaturi de noi, trebuie sa luati obiceiurile noastre si sa vorbiti limba noastra. Aici in Dacia a trait un popor brav, muncitor, vesel, cu multa dragoste de tara. Roma l-a invins, i-a cotropit pamintul, imperiul si a intins hotarele peste tara lui. Acum cei ce traiesc pe aceste meleaguri sint urmasi de-ai dacilor amestecati cu romanii, vorbesc limba Romei si, desi mai simt curgind prin trupurile lor singe dac, isi dau seama ca nu mai pot sa intoarca din mers atitea prefaceri. Tu ce ai de gind sa faci, Gerthorund? Nu poti s-o tii numai pe navaliri si jafuri!

La intrebarea atit de fatis pusa, Gerthorund se imbujora, isi privi blana frumoasa ce-i acoperea pieptul si parca se rusina.

— Nu stiu! raspunse incurcat. Ma gasesc in miinile voastre, iar fratele meu intr-ale procuratorului. Acum nu mai pot ca, in schimbul fetelor, sa-l scap. Trimisesem solia cu ginduri bune. As vrea o impacare cu romanii. De aceea n-am facut pradaciuni, n-am pus foc fermelor si vicurilor voastre, ca altadata. Prinderea fetelor o socotisem drept un ajutor dat de zei.

Sargetius ramase un timp pe ginduri, batind usor cu degetele in masa. Ar fi vrut sa fie de fata si procuratorul.

— Spune-mi, Gerthorund, tu ai vrea sa te asezi cu hoarda inlauntrul hotarelor imperiului? il intreba.

— Asa gindisem! Sa iau o bucata de pamint pe Samus.

— Ca un cuceritor, ori ca o capetenie care vrea sa se supuna Romei cu tribul sau?

Gerthorund nu-si pusese o asemenea intrebare. Raspunse nehotarit, cautind sa aleaga vorbele:

— Nici eu nu stiu cum. As vrea sa vietuim in pace.

— Esti hotarit sa traiesti in prietenie cu noi, Gerthorund? Te intreb asta, pentru ca mintea mea alearga cu totul in alta parte. Nu cumva nutresti nazuinta sa te asezi cu hoarda pentru totdeauna in Dacia? Poate ca a ajuns pina la voi zvonul ca Roma isi retrage legiunile de aici.

— Eu nu stiu de-asta, raspunse Gerthorund. Si chiar de-as fi aflat, tot asa faceam. Daca imperiul paraseste Dacia, aici va fi pamint, case, ferme, viile.

Sargetius se intoarse mai mult spre el:

— Dar nu va pleca toata lumea! rise, batindu-l usor pe spate.

Tacu. Privirea i se intuneca, iar risul ii impietri pe buze. Daca gepizii devin un pericol pentru cei ce vor ramine in Dacia? Daca Gerthorund urmareste sa cotropeasca vicurile si fermele? Un fior il rascoli, masurindu-l cu privirea:

— Daca as sti ca celor ce nu vor pleca le va fi dat sa indure lovituri din partea ta, te-as omori cu miinile mele!

Pe Gerthorund nu-l speriara cuvintele lui Sargetius. Ii potoli teama cu un raspuns potrivit:

— Dacia are si alti vecini, mai rai si mai lacomi decit gepizii mei. Ii uiti pe goti? Desi sintem de acelasi neam, ei ne urasc de moarte. Vrei prietenia mea sau pe a gotilor?

Sargetius nu mai avu timp sa raspunda. Sari in picioare si pornit in calea fetelor. Imbracate curat si odihnite, sufe­rinta prin care trecuse nu lasase urme prea adinci. Pe fetele si in privirile lor plutea o umbra, ca si cum inca nu se sim­teau in deplina siguranta. Cind il vazu pe Grimhild, Opilia nu se putu stapini sa nu strige, aratindu-l cu mina:

— El ne-a salvat! El ne-a scos din tabara gepida! Gerthorund arunca spre flacau o cautatura rece. Pentru el, unele lucruri erau de neinteles. Stia ca batrinul talmaci fugise cu fetele.

Capitolul IV
TIRGUL NEVESTELOR

argetius se desparti de batrinul Degidus destul de supa­rat. Bunicul il mustrase. Gindi ca poate anii ce-i ducea in spate ii slabise mintea, nu mai putea intelege framantarile de acum ale lumii. Porni spre atelierul de olarie, rotindu-si din mers privirea pe deasupra padurii, spre pintenul de stinca unde se inaltase altadata cetatea, in timp ce in minte ii re­venira cuvintele batrinului:

— Ai face bine — daca mai simti curgind prin vinele tale putin singe dac — ca atunci cind pui la cale ceva pentru ajutorarea neamului, sa te uiti indelung sus, spre ruinele cuibului de viteji!

Pentru ce sa priveasca intr-acolo? El nu este un urmas de-al tarabostelui care a stapinit cetatea. Dar vorbele batri­nului continuau sa-i rasune in urechi:

— Si de cite ori vezi acele ziduri, sa-ti aduci aminte de povestea lui Burio, adica a lui Butes. Numai asa te va in­demna sufletul ce trebuie sa faci!

Supararea se pornise de cind cu venirea lui Rundacitulp, caruia nu-i spunea in alt fel decit „vintura lume”. Insa in cea mai mare masura il tulburase alte spuse ale lui:

— Strabunicii si stramosii te privesc, Sargetius, de linga Marele Zamolxis! Ei stiu ca tu ai ramas ultima lor speranta!

Ce trebuia sa inteleaga el prin asta, batrinul nu voise nici­odata sa-i spuna. Se multumea doar sa pufaie de mihnire si batrinete, miscindu-se nelinistit de la un loc la altul. In sinea lui, Sargetius nu se indoia ca bunicul il iubeste. De multe ori se gindea la Rundacitulp. In acele momente il in­fiora un sentiment de respect, de supunere fata de acela in care incepuse sa vada intruchiparea poporului dac liber, a unei Dacii reinnoite. In clipele de mare framintare nu-si mai gasea locul, il cauta pe Metrobius si se cufundau in discutii, facind cele mai ciudate presupuneri asupra schimbarilor pe care le-ar putea aduce viitorul apropiat. Ajunsese sa inteleaga ca regele simboliza unirea strinsa a dacilor in fata primejdiei.

Din usa atelierului il zari pe Offas lucrind la roata lui de olar. Se lupta cu lutul, il modela parca in dusmanie, in­crancenat, absorbit de munca si de ginduri. Parul negru ii cadea pe frunte in suvite incilcite. Imbracase de-a dreptul pe piele tunica veche, cenusie. Miinile ii erau intr-o continua miscare, pareau ale unui automat.

— Dar ce te supara lutul? Astazi il framinti prea tare, ii spuse, oprindu-se linga roata.

Scos din ginduri, Offas salta spre el privirea:

— Citeodata asa lucrez! raspunse, fara sa zimbeasca. Te vad vesel, ai si de ce, daca ne gindim la spaima prin care ati trecut, tu si Diurpanneus. Ma rog zeilor pentru fericirea voastra si a fetelor!

— Te-am urmarit din usa cum lucrai si mi-am zis: iata pe magisterul Colegiului saracilor si capetenia cetei de saraci luptatori. Privit dintr-o parte, prin lumina cenusie patrunsa prin fereastra, te asemanai cu Prometeu ferecat de stinca. Ce-ti tulbura sufletul, Offas?

Olarul incepu sa-si curete palmele pe poalele tunicii, asa cum facea intotdeauna. Lucra singur in atelier, ceilalti erau afara dupa treburi, la scosul lutului din groapa sau la prega­tirea lemnelor pentru cuptorul de ars vasele.

— Nu-mi dau seama daca ma nelinisteste ceva! Cite nu zboara prin mintea omului!

— Si la ce meditai?

— La multe. La Grimhild, la tine, la Rundacitulp

— La Metrobius nu?

Offas zimbi. In ochi i se aprinse o lucire vie.

— Pe el il port in suflet, mai ales de cind am aflat cine este si stiu ca nu mai e supus sclaviei. Le-am spus celor din colegiu ca locul de comagister trebuie incredintat unui sclav, ca urmeaza sa aleaga pe altul in locul lui, si ei au ales

— Pe cine?

— Tot pe el. A strigat unul din adunare ca il socoteste pe Metrobius mai sclav decit toti sclavii. Iar de sarac

— Dar spre Grimhild de ce ai ratacit cu mintea? Citeva clipe Offas il privi fara sa-i raspunda. Se ridica de pe scaunul sau de olar si-i puse mina pe umar:

— Vezi tu, sufletele oamenilor poate ca sint la fel, desi unii umbla imbracati in toge, altii in tunici de sclavi, iar multi mai poarta pe trupuri blanuri de animale. La toate astea cuget, le framint in mine, dar numai Metrobius ar putea sa ma lamureasca. Si m-am mai gindit la ceva: la fiica mea, Iunilla. I-as dori un sot ca Grimhild. Intr-o dimineata a venit in atelier gepidul si a ramas aproape pina la amiaza. S-a minunat de mestesugul meu.

Offas se apuca sa aseze intr-un loc mai ferit vasele lucrate. Sargetius il ajuta la treaba, in timp ce gindul ii zbura la Grimhild si la incurcatura procuratorului cind aflase ca fetele, scapate din tabara gepizilor, se gaseau in siguranta. De bucurie, Iustus Valentinus trimisese sa-l aduca pe fratele lui Gerthorund in cortul sau. Se aratase binevoitor, golind im­preuna multe cupe de vin. In aceeasi seara au si ajuns la intelegere: Gerthorund se aseza cu hoarda sa in afara Daciei, in apropiere de hotarul imperiului si se lega sa nu mai faca navaliri dupa jafuri. In schimb, obtinuse incuviintarea ca tri­misi de-ai lui sa poata veni la Porolissum dupa cumparaturi — imbracaminte, podoabe, lucruri de gospodarie — platite cu aur, cu chihlimbar si cu blanuri cautate.

— Te-ai apucat sa muti dintr-un loc in altul oalele numai ca sa-ti faci de lucru. Spune-mi, Offas, ce-ti mai arde sufle­tul?

Fata olarului se umbri. Murmura, cu o unda de retinere:

— Se petrec fapte in care nu vreau sa ma amestec. Eu am in singe ceva de grec si de persan, n-am nimic de dac. Nu trebuie sa ma bag in ceea ce pregatiti voi, cei ce va socotiti urmasi ai dacilor.

Sargetius incepu sa rida. Il cunostea bine pe olar, il iubea mult, cu incredere netarmurita.

— Ti-am spus ca atelierul asta e numai cu numele al bunicului, ca de fapt iti apartine. Stii ca-ti ramine pentru totdeauna?

— Nu inteleg unde vrei sa ajungi!

— Asculta, Offas, daca legiunile parasesc Dacia, tu pleci?

— Incotro s-o apuc eu? Am femeie, copii Cum sa pornesc pe drumul pribegiei?

— Atunci de ce nu vrei sa te alaturi noua?

Mai luminat la fata, Offas se opri din lucru, punindu-si miinile in solduri:

— Ai adus-o bine cu vorba. Acum afla ce ma arde in suflet: nu-mi place de Rundacitulp! O fi urmasul acelui taraboste, pe care Sarmis il sortise sa ramina rege al Daciei, insa nu vad in el capetenia unui popor. Daca ma intrebi pentru ce, iti raspund ca asa imi spune inima. Ce e in sufle­tul omului se vede pe fata lui

— Banuiesc de unde vine pornirea! murmura Sargetius cu amaraciune. Cum stai mai toata ziua alaturi de bunicul, nu se putea sa nu ajungi sa gindesti la fel ca el!

— Poate ca te inseli. De multe ori l-am auzit pe batrin rostind de unul singur prin curte numele lui Rundacitulp, insa fata de mine a vorbit prea putin despre el.

— Adineauri mi-a strigat, suparat, ca ar fi bine sa pri­vesc din cind in cind sus, spre locul unde a fost cetatea

Offas il strapunse cu privirea:

— Ti-a spus ce trebuia. Batrinul s-a gindit ca numai asa iti vei mai aminti de inaintasii tai!

Sargetius se trase citiva pasi inapoi, mirat.

— Ce se petrece astazi cu tine, Offas? Nu cumva si Metrobius il are in suflet la fel ca tine pe Rundacitulp?

— Nu pot sa-mi dau seama. Mi-a spus, in ziua cind ne aflam cu totii strinsi in jurul procuratorului — eram in asteptarea soliei gepizilor, tu plecasesi spre ferma — ca Rundacitulp arata ca o fata fricoasa, care fusese luata sa lupte cu navalitorii. Dar sa-l lasam in pace, tu poate ca stii mai multe! Spune-mi, ramii acasa, sau mergi cu mine spre colegiu?

— Daca nu te stinjenesc, pot sa te insotesc.

Curtea larga a colegiului arata plina de viata de cind Servius locuia in incaperea din spatele villei vechi. Pe o banca, sub un mar, aproape de intrare, stateau de vorba Metrobius si Servius. Vazindu-i, Metrobius ii intimpina:

— Numai bine si sanatate va doresc! Va spun si eu ca oracolul de la Delfi: daca nu veneati voi, veneam eu. Ma pregateam sa plec spre atelierul de olarie. Acolo vad minu­nile iesite din mina omului. Parca aud cum vorbeste lutul, imi istoriseste trecutul de framintari al pamintului: de cind a luat el fiinta, cum au prins viata oamenii, animalele

— Asa, Metrobius! il intrerupse Sargetius. Cind te por­nesti, esti ca o roata impinsa de suvoiul apei. Ursitoarele te-au inzestrat cu darul frumos al vorbirii. Dar nu ti-am raspuns la salut. Ce sa cer zeilor pentru tine?

Metrobius se porni sa rida cu pofta:

— Sa le spui sa-si faca o groapa mare, sa intre toti in ea, sa se acopere cu pamint mult si sa lase oamenii in pace! Ori sa se duca la Vezuviu, sa se arunce prin gura in care fierb pietre topite.

— Ia sa-mi spui, are sau nu are treaba aici Offas? Vreau sa stiu daca a plecat de la atelier numai ca sa scape de mine.

— La Colegiul saracilor este intotdeauna ceva de facut. Necazurile si durerile celor saraci si umili nu contenesc nici­odata. Am pregatit tot ce trebuie pentru ospatul nostru de miine.

Si adauga, schimbind tonul spre gluma:

— Avem noroc cu unul Sargetius, care nu uita sa trimita din cind in cind cite ceva pentru prinzul celor aflati in lip­suri. Astazi veneam intr-acolo nu numai sa vad minunatele forme noi ale lutului, ci si pe tine.

Zimbetul impietri pe fata lui Sargetius.

— Dar ce-aveti astazi toti cu mine? M-a luat ia rost bunicul, m-a judecat Offas, acum te pregatesti tu

— Eu le am gindite de mult. Nu sint ca o roata de apa impinsa de suvoi? E bine sa cunosti si ce framint eu.

— Daca aici nu e prea grabnica treaba, va propun sa facem cale intoarsa. Mergem la mine. Poate ca acolo, incal­ziti de taria unui vin bun, ma veti judeca mai aspru!

Luara drumul inapoi. Din mers, Sargetius salta privirea pina deasupra pintenului de piatra, raminind cu ochii atin­titi spre locul pe care se inaltase altadata cetatea. Acum dadea alt inteles cuvintelor batrinului. Vedea cu mintea strajerii de pe vremuri cum sunau din cornuri si tulnice, vestind plecarea la vinatoare a tarabostelui, cum comatii mergeau agale pe drumul ce serpuia coborind, din care nu mai ramasesera decit urmele, schimbate intr-o poteca ingusta, vedea flacaii intrecindu-se de sarbatoarea coronaei — a belsugului — fiecare dornic sa iasa invingatorul, sa fie alesul celei mai frumoase fete, si zarea prin negura trecutului mesele bogate, pline de veselie, cu stapinul cetatii in mijlocul multimii.

— Sa va spun ce am mai facut, incepu Metrobius. Alal­taieri, dupa spectacolul din amfiteatru, un gladiator m-a rugat sa trec pe la scoala lor. M-am dus astazi de dimineata, in­sotit de Grimhild. Tinarul gepid aproape ca nu se mai desparte de mine. M-am vazut numaidecit inconjurat de oamenii aceia sortiti sa moara in arena, m-au rugat sa-i lamuresc cum e cu lupta pentru eliberarea sclavilor. Le-am spus ca eu nu pun la cale nici o rascoala, iar ei m-au intrebat: „Cine indeamna tineretul din Porolissum sa se ridice pentru pieirea sclaviei?” Mi-a fost destul de greu sa-i fac sa inteleaga ca, de fapt, eu nu fac altceva decit sa spun in prelegerile mele ceea ce gindesc si ceea ce cred despre oameni, despre zei si credinta, despre sclavie, despre bine si rau. Ce sa mai lungesc, vorba. Pina la urma gladiatorii s-au legat sa se ridice, o data cu tine­retul la lupta fatisa pentru curmarea sclaviei. Incep sa cred tot mai mult ca Porolissumul va fi prima urbe din imperiu care va ramine fara sclavi. Asa cum este asezat, departe de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la marginea imperiului, poate ca Roma nici nu se va amesteca in cele petrecute aici.:

— Zici ca la scoala gladiatorilor—a fost si Grimhild. De ce nu l-ai adus incoace? il intreba Offas.

— L-am lasat acolo. Mai bine zis, a vrut el sa ramina, ii raspunse, si schimba vorba: Tu m-ai ascultat, Sargetius? Privesti cam de mult in susul povirnisului. Ti-e teama ca pe-acolo va navali din nou vreo hoarda?

— M-am uitat asa

— Stiu, nici nu trebuie sa-mi spui. Cind privesti in­tr-acolo, nu se poate ca inima ta sa nu bata altfel. De citva timp tot vreau sa te intreb: Te increzi mult in Rundacitulp? Crezi ca e calea cea mai buna, sa-l urmezi?

— Pentru ceea ce ne straduim sa facem, ma incred! raspunse, descumpanit de intrebare. Sint hotarit sa lupt ala­turi de el! Tu stii, Metrobius, despre ce este vorba. Alta cale nu vad.

— Crezi ca numai eu stiu? A aflat si Iustus Valentinus!

Uimit peste masura, Sargetius se opri si se dadu un pas inapoi, invaluindu-l intr-o privire rece:

— Tu ai pofta de glume astazi! Ce v-a gasit pe toti? Nu cumva la mijloc e o urzeala dibace, prin care se cauta sa fim impiedicati de a porni ceea ce pregatim cu atita rab­dare?

Pieptul lui Sargetius se incordase: in ochi ii lucea o fla­cara aprinsa de ingrijorare. Fata ii impietrise. Metrobius ii prinse zbuciumul si cauta sa-i spulbere neincrederea:

— Noi incercam sa te ajutam sa izbutesti in lupta. Da, Iustus Valentinus a aflat nu numai ce se pregateste pentru Rundacitulp, continua Metrobius, intorcindu-se din mers si asteptindu-l, ci si alte lucruri, la care cred ca nu te-ai gindit. De aceea am vrut sa vin astazi la tine. Pentru Iustus Valen­tinus nu mai este o taina ca Rundacitulp va fi proclamat rege al Daciei libere si, in plus, ceea ce nu stii tu, e ca el a con­simtit sa ramina supus Romei, daca hotarele imperiului se vor muta inapoi pe Danuvius.

Sargetius merse un timp privind in jos, apoi salta capul. Pe fata lui se savirsea o schimbare cu totul opusa. Vorbi cu mult calm:

— Da, il inteleg! Ma mira numai faptul ca a fost la procurator si mie nu mi-a spus. Vezi, Metrobius, tu le intorci cum vrei cu filozofia ta. Ai spus odata ca fata de cel ce ti-ar sta in cale, te-ar impiedica sa infaptuiesti ceva, e bine sa te arati prieten, sa-l convingi ca ceea ce vrei sa pornesti este si in folosul lui. Pentru procurator, cind ceva se face in interesul imperiului, e ca si cum ar fi in scopul sau. Se poate ca voua sa nu va placa Rundacitulp. In momentul de fata insa intereseaza numai unirea celor ce se simt legati de acest pamint cu cei ce se mai gindesc la umbrele stramosilor lor, adica a celor hotariti sa ramina pe loc. Rundacitulp se trage dintr-un taraboste pe care un inaintas de-al meu il sortise sa-i urmeze ca rege. Daca prin el vom realiza acea unire

— Tu esti doara vlastarul acelui viteaz, il intrerupse Offas.

— Ce vrei sa spui cu asta? Gindesti ca eu as fi in drept

— Da, intari Offas, tu ar trebui sa fii rege! Tu esti singurul mostenitor al puterii pe care au avut-o Sarmis, Decebal si inaintasii lor. Metrobius ar putea sa-ti lamureasca mai bine asta.

Ajunsi in dreptul villei se oprira la poarta.

— Vad ca astazi v-ati pornit sa ma tulburati, toti la rind, mai lipseste numai Diurpanneus!

— Si Pollio! rise Metrobius. Nici el nu paraseste Dacia.

Sargetius socoti ca discutia se continua inutil:

— Sa raminem intelesi, Rundacitulp este barbatul pe care il vom recunoaste ca rege! Vreau sa indeplinesc in totul voia strabunicului meu intrat in legenda.

Intrara. In tricliniu era racoare si liniste. Golira tacuti citeva cupe de vin. Metrobius gindea ca-l suparase pe Sarge­tius. In atriu se auzi fosnet de picioare tirsite. Usa se deschise incet si intra batrinul, suflind greu.

— Nu va supar mult. Mi-a spus Opilia ca sinteti numai voi trei; era bine sa fi fost si Diurpanneus.

Sargetius ii sari inainte, ajutindu-l sa se aseze pe un scaun. Il indemna sa soarba putin vin, apoi sa spuna ce dorea. Batrinul lua cupa cu mina tremurinda.

— Poate ca te-am suparat, Sargetius, cu cele ce ti-am spus astazi. Totul a pornit dintr-o ingrijorare de om batrin. Dupa ce ai plecat la olarie, am stat si am chibzuit indelung. Acum si eu zic ca tu vezi bine lucrurile. Ca acela va fi Run­dacitulp sau altul, asta e treaba voastra, a celor care ramin pe loc. Eu am venit numai sa va sfatuiesc sa dati sfoara in tara, ca lumea sa stie din vreme, sa nu inceapa, prada dis­perarii, sa alerge ingrozita ca ramine in pustiu, cind legiunile si oficiile publice vor pleca. Pentru asta, uite ce m-am gindit: se apropie vara, pe la jumatatea lui cuptor se tine Tirgul nevestelor, locul de intilnire al celor ce se mai simt daci. Trebuie sa dati vestire sa vina acolo cit mai multi, si sa va duceti si voi, adica tu, Sargetius, cu Rundacitulp si Diur­panneus. Stiu eu?! N-ar strica sa-i luati si pe Metrobius, Offas, Pollio, daca ii trage inima. Asta am vrut sa va spun. Dar voi sa faceti asa cum ginditi mai bine. Sa nu va luati dupa spusele unui batrin, daca mintea va poarta altfel. Eu ma voi ruga zeilor pentru voi!

Cei numiti de batrin s-au sfatuit multe zile in sir, dupa care au pornit oameni peste tot prin Dacia, sa duca vestea, printre cei ce se mai socoteau daci, ca la Tirgul nevestelor din acel an va veni si omul sortit sa devina rege dupa retragerea legiunilor.

e mult timp mesterul Timocles, iscusitul faurar din par­tea de sus a Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, arata nelinistit. De dimineata, venise la atelier, lucrase citva timp fara pofta, apoi isi scosese sortul de piele, imbracase iarasi tunica si ple­case spre for.

Populatia marii colonii trecea printr-o vie framintare de cind sosise vestea ca gotii patrunsesera in Moesia si inaintau spre Tracia, fara ca legiunile imparatului Claudius sa-i poata opri. Unii socoteau Dacia ca si rupta de imperiu. Catre Roma nu se mai pornea prin cheile inguste ale riului Rabo, spre Drobeta, ci pe partea cealalta, prin Tibiscu, spre Viminacium. Guvernatorul provinciei luase masuri de pastrare a ordinii, ascunzindu-se gravitatea situatiei. Zvonurile se im­prastiau totusi, pornite mai ales de la militari. Pina la Ulpia Traiana se-ntinsese spaima si cruzimea navalitorilor. Pe unde treceau, nu lasau in urma lor decit ruine, singe si scrum. Asa povesteau negustorii, curierii si alti oameni veniti de dincolo de Danuvius, fugiti din calea hoardelor in Dacia, unde se simteau in mai multa siguranta.

Faurarul nu se gindea sa paraseasca Dacia. Alaturi de atelier, in curtea bogatului negustor de sclavi Castinus, rasu­nau bocanituri si strigate. Dassius si Cletus, calfele stiau ca vecinul se pregatea sa plece la Roma. Ascultind zgomotele ce veneau de acolo, Dassius nu putea sa-si alunge din minte cele petrecute cu un an in urma, cind negustorul incercase sa-si ia inapoi sclava, pe Diegia. Ramasi singuri dupa plecarea meste­rului, intarira focul — aveau de forjat niste scoabe pentru un dulgher — dornici sa arate sporul la treaba in lipsa lui. Se intreceau batind fierul pe nicovala, cind o femeie intra in fuga in atelier, strigind:

— Fugi, Dassius, latronii ti-au furat nevasta si copilul!

Era o vecina de linga casa lor. Din iarna Diegia devenise mama. Pentru amindoi, copilul — micul Diurpanneus — era soarele vietii lor. Dassius nu se indoia ca ticalosia pornea tot de la Castinus. Intr-o clipa au stins focul si inchis ate­lierul. Au alergat la brutarul de peste drum, prietenul lui Ti­mocles, au luat ajutoare si cai, pornind in galop spre plaiul pe care isi avea casuta. Ajuns acolo, puse ajutoarele sa incercuiasca padurea, iar el dezlega ciinii si patrunse cu ei prin tufisuri. Gindea ca fugarii, ducind cu ei o femeie cu copil, nu avusesera timp sa se indeparteze prea mult. Se desfasura o adevarata vinatoare, in care ciinii se dovedira de mare ajutor. Din cei patru oameni trimisi de Castinus, doi reusira sa fuga, iar doi cazura sub loviturile urmaritorilor.

In for se adunase multa lume, mai ales mestesugari, negustori si militari. De sus, de pe crestele Muntelui cel Mare , sufla peste Ulpia Traiana Sarmizegetusa o boare racoritoare. De multa vreme Ulpia Traiana devenise un loc de atractie si de odihna pentru patricienii imbuibati si plictisiti ai Romei. Dupa cei peste o suta cincizeci de ani de la cucerirea Daciei, colonia ajunsese cea mai populata asezare din aceasta pro­vincie. Cine se putea rupe de acele locuri atit de frumoase, fara sa le regrete?

Mesterul Timocles plecase spre for nerabdator sa afle noi vesti. Facuse mai multe ocoluri prin larga raspintie din care porneau cele trei cai principale: via Ulpia Traiana, via Dacia Traiana si via Roma, strabatuse de citeva ori drumul dintre casa augustalilor si amfiteatru, prinse si ascultase grupurile de curiosi, lacomi sa afle ultimele zvonuri. Se hotarise sa se in­toarca la atelier, cind se auzi strigat de cineva din mijlocul unei adunari de mai multi barbati ce stateau de vorba in apropierea soclului pe care se inalta statuia de marmura a lui Traian. Intorcindu-se, vazu pe doi dintre cei mai buni prieteni de-ai sai: Sedatius, dulgher cu faima, si Liccannius, brutarul, care de la un timp dadea semne de grabnica imbo­gatire, iar alaturi de ei un tinar centurion — nepotul bru­tarului — un gladiator voinic si lanistul Epipodius. Se in­drepta intr-acolo dornic sa schimbe citeva'vorbe.

— Haide, Hefaistos ! il indemna brutarul, cum obisnuia sa-i spuna in gluma. Vino sa ne spui daca te mai potrivesti cu patronul tau. Te vazuram cum treceai tantos.

Timocles se opri linga ei si rise:

— Nu stiu la ce fel de potriveala te gindesti! Schiop, cum vezi, nu sint, iar de urit ai putea sa intrebi femeile. Sa stii, Liccannius, pe mine unul ma mai tin puterile! in­cheie el, izbucnind si mai tare in ris.

— Lasa, nu te mai preface ca n-ai inteles, continua bru­tarul. Voi faurarii ar trebui sa mesteriti cit mai multe virfuri de sulite si de sageti, spade lungi si scurte, tridente si orice este bun de lupta. Nu se stie daca n-o sa fim nevoiti sa ne aparam de hoardele navalitorilor. Ori te paste alte gin­duri

Facind ochii mari, ca si cum s-ar fi aratat surprins, mes­terul faurar cauta un raspuns potrivit momentului si glumei:

— Pe Jupiter! Nu cumva, Liccannius, te-ai si hotarit sa coci piine pentru barbari? Ai putea sa cistigi si mai mult.

— Da, da, am auzit ca ei platesc bine, lasa in urma numai ruine si scrum! adauga Sedatius, dulgherul.

— Ehei, nu ma prind ei! Barem intr-o imprejurare grea, ca aceea pe care o asteptam, sa-mi foloseasca banii cheltuiti cu nepotul meu sa ajunga centurion. Cind o sa-mi spuna el ca trebuie s-o iau din loc, am sters-o spre Lederata, apoi la Singidunum, unde am un frate. Gotii pot sa patrunda pina acolo. Tu, dulgherule, continua brutarul abia stapinindu-si risul, ai putea sa ramii, lucrezi dulgherie si timplarie pentru corturile hoardei.

— Sa stii ca barbarii, dupa ce se vor aseza locului, vor incepe sa-si inalte case de lemn, piatra si caramida, i-o in­toarse dulgherul, semn ca gluma brutarului nu-l suparase. As vrea sa stiu de la centurion, el a sosit de curind dinspre Danuvius, poate ca stie: Ce ar fi de facut, daca se vesteste ca vine hoarda navalitoare si n-am mai avea timp de fuga?

Centurionul raspunse cu timiditate, dupa ce tusi incet de citeva ori:

— Cel mai bun lucru e sa te ascunzi, sa nu te arati pina cind barbarii n-au pornit mai departe. Se intelege, mai tre­buie si ceva noroc. In multe cazuri prind, leaga si duc cu ei numerosi captivi. Dar pina aici nu vor ajunge. Ei se feresc de munti, sint oameni mai mult de cimpie, le place sa alerge in goana cailor toata ziua. Va spun ceva, sopti el facindu-le semn sa se stringa in jurul sau, care nu trebuie sa se auda. Cind am venit incoace, de la Drobeta am intovarasit pe drum un centurion, curier din garda imparatului, aducea un mesaj catre guvernatorul Daciei. Ne-am intovarasit, l-am fa­cut sa-mi destainuie ce se vorbeste prin tabara stapinului Romei. Mi-a dezvaluit cu teama ca pe aici o sa fie pericol. Roma se gindeste sa paraseasca aceasta provincie, sa-si re­traga legiunile. Dupa cite am inteles, in acel mesaj ordinul ar suna cam asa: daca armata romana ii invinge si alunga pe goti, toata lumea ramine pe loc — adica militarii si functio­narii — iar daca barbarii n-au putut fi opriti, trebuie sa paraseasca in graba cetatile, castrele si oficiile publice, luind tot ce se poate duce.

— Acum pricep de ce se pregateste cu atita zor hotul de Castinus, vecinul meu! se mira faurarul, a carui ingrijorare incepea sa creasca. Da, el stie multe, poate sa afle din timp orice. Negustorii hoti sint in strinse legaturi cu alti hoti: tabulari, dispensatori si alti functionari de-ai oficiilor. Si voi ce aveti de gind sa faceti? O sa stati cu miinile in sin, rugindu-va la zei?

— Eu o sterg inaintea legiunilor! se grabi lanistul. Ma duc in alta parte cu gladiatorii mei.

— Cu cei care au de gind sa te urmeze, Epipodius! i-o reteza gladiatorul. Eu unul m-am decis sa ramin pe loc pina in ultima clipa.

— Te gindesti sa te imbogatesti, luind din ce parasesc altii? il intreba cu amaraciune lanistul.

— Si de ce nu? Decit sa ramina hoardelor barbare

Celorlalti le pierise pofta de glume, mai ales brutarului si dulgherului.

— Dar tu ce-ai de gind? il intreba brutarul pe faurar. Te-ai grozavit de multe ori ca n-ai sa faci nici un pas afara din Ulpia.

— Da, m-am laudat! raspunse, rostind rar vorbele. M-as fali si acum, daca as sti ca nu ajung gotii pina aici!

Mesterul faurar tacu, intorcindu-se in partea spre care pri­veau ceilalti. Pe via Ulpia Traiana lumea parea intrata in panica. Uitind de cele vorbite, pornira cu totii intr-acolo. Multimea se scurgea spre cartierul in care se afla atelierul lui Timocles. Ingrijorat, faurarul iuti pasii, luind-o inaintea celorlalti. Intotdeauna se temuse de foc, in atelierul sau car­bunii nu se stingeau pe vatra toata ziua, iar acoperisul putea fi usor mistuit de flacari. Il zari pe Cletus apropiindu-se in fuga. Acesta il vazu, se opri linga el:

— Mestere, sa mergi repede la atelier! Trebuie sa-l opresti pe Dassius. Se nenoroceste daca il omoara pe Castinus!

Timocles il asculta fara sa inteleaga. Stia ca negustorul de sclavi se pregatea de plecare. Sa fi nutrit oare Dassius gindul unei razbunari pina in ultima clipa? ii trecu prin minte. Vecinul sau nu mai incercase s-o fure pe Diegia, de cind el il amenintase cu atita hotarire. Porni alaturi de calfa care, suflind greu, ii povesti pe drum tot ce se petrecuse.

— S-a strins multa lume, mai ales dintre cei saraci. I-a dus Dassius intr-acolo, incheie Cletus, alergind dupa mesterul care, pe masura ce afla de cele intimplate, marea si grabea pasii.

Ajuns la poarta lui Castinus, mesterul ramase uimit. Curtea negustorului era plina de saracime, fiecare cautind ceva bun de luat. Carele, imprastiate prin curte, zaceau golite, rastur­nate, incarcaturile lor pierisera ca fumul in vint. Sclavii ne­gustorului stateau ascunsi, ingroziti de puhoiul de oameni infu­riati, in partea din fund a ograzii ardea un hambar.

Disperat, Timocles incepu sa-l strige pe Dassius. Il si vedea leganindu-se in latul spinzuratorii, iar sotia si copilul ramasi fara sprijin. Isi iubea mult calfele, pierderea orica­ruia dintre ei doi o privea ca pe o nenorocire. Ocoli in fuga curtea ingrijorat, cautindu-l peste tot. Nimeni nu stia unde se gasea. Cletus, mai norocos, il descoperi intr-un beci. Incon­jurat de citiva tineri ca si el, Dassius il judeca pe Castinus, inainte de a-l trimite la Proserpina. De sus din prag, mes­terul striga atit de tare, incit cei dinauntru se speriara:

— Opreste-te, Dassius! Ti-au luat mintile duhurile rele? Cobori treptele, sarind din doua in doua, se repezi la el si-l zgiltii cu toata puterea:

— Ar trebui sa te snopesc in bataie! Cine o sa te scape din miinile garzilor pentru cele ce ai facut?

Aprins de minie, gifiind, Timocles il privi indelung pe Castinus. Negustorul, cu fata alba ca varul, trintit la pamint, cu miinile si picioarele legate, tremura, ingrozit de spectrul mortii.

— Iarta-ma, Timocles! il ruga, invaluindu-l intr-o privire plina de disperare. Esti vecinul meu, am gresit! Scapa-mi viata si-ti las toata averea mea, iti dau toti

— Care avere, Castinus? il intrerupse mesterul, mai po­tolit, bucuros ca sosise la timp. Nu mai ai nimic: nici avere, nici sclavi de vinzare. De ce nu mi-ai ascultat sfatul, Cas­tinus?

In beci se lasase o tacere grea.

— Te implor, Timocles, iarta-ma! Voi aduce jertfe bo­gate zeilor, ma voi ruga toata viata pentru sanatatea ta, daca-mi cruti zilele! A fost o nebunie ce am incercat sa fac!

Incordarea se prelungi citva timp.

— Iti las viata, Castinus, rasuna vocea aspra a mesteru­lui, nu fiindca mi-ar fi mila de tine, ci spre a salva pe acest tinar nesocotit, care s-a lasat prada pornirii spre razbunare. Eu as fi facut altfel: te asteptam undeva in munti si te tri­miteam la Proserpina fara sa ma mai tem de garzi. Acum ai scapat. Trebuie sa juri insa ca, o data plecat, nu te vei in­toarce si nu te vei duce cu nici o plingere la guvernator. Alt­fel, pe toti zeii, daca a treia oara imi mai incapi in mina, vei fi un om mort! Jura, Castinus!

Iesira afara din beci. Timocles cu calfele sale reusira cu greu sa potoleasca furia multimii, pina l-au vazut pe negustor plecat. Inapoiati in atelier, mesterul il mustra pe Dassius:

— Am inteles pornirea ta, a fost in joc viata Diegiei si a copilului. Dar dupa ce i-ai scapat, nu ti-ai dat seama ca savirseai o fapta necugetata? Daca il omorai pe negustor, nu mai aveai alta scapare decit sa fugi in munti, altfel te as­tepta spinzuratoarea!

Cele petrecute cu Castinus infiorara pe multi din Ulpia Traiana Sarmizegetusa: fermieri, negustori, mestesugari, func­tionari. Zvonurile despre cele savirsite de saracime s-au ex­tins cu iuteala. Bogatii, intrati in panica, isi vedeau averea si viata in pericol, de aceea incercau pe toate caile sa obtina pedepsirea cit mai aspra a celor vinovati. Negustorul Castinus nu mai fusese vazut. Un calator venit dinspre Singidunum povestea ca il intilnise la Viminacium, in drum spre Roma. Un timp Timocles si-a tinut ascunsa calfa, de teama sa nu fie prinsa de legionari, apoi cu vremea toate se potolira. Viata isi relua cursul obisnuit, Dassius si Diegia s-au intors acasa cu micul Diurpanneus. Vechea temere de negustorul de sclavi se topise.

Intr-o seara, pe la calendele lui iulie, Dassius se arata atit de fericit, cu atita verva si neastimpar, incit o tulbura pe Diegia. Aflase oare ceva de fratele ei Diurpanneus? se intreba ea cu sufletul plin de speranta. Dupa cina, se asezara pe prispa casei, la lumina lunii ce se ivise de dupa crestele muntilor. Alaturi de ei statea batrina, ghemuita, linistita, cu gindurile ei.

— Spune-mi, de ce esti atit de vesel? il intreba Diegia, lasindu-si capul pe pieptul lui.

— O sa pornesc departe pentru citeva zile!

— Ai auzit ceva de Diurpanneus? se grabi ea cu nesta­vilita speranta. Mi-e atit de dor de cei de acasa!

— Nu, n-am auzit, dar sper sa aflu ceva acolo unde merg.

Urma o clipa de tacere. Dassius trase adinc aer in piept si-l slobozi cu o usoara suierare. Nu era un oftat, ci mai mult o descarcare si o infrinare a nerabdarii.

— Astazi am aflat o veste care ma face sa nu mai am stare. Imi vine sa cint, sa strig de bucurie, sa va iau in brate si sa joc cu voi. Cica cei din miazanoapte au gasit pe acela ce ne va fi rege, daca legiunile vor pleca peste Danuvius. Dacia va fi din nou libera, vom avea iarasi un conducator viteaz, ca Decebal! Vestea asta a inceput sa umble numai intre ai nostri. Se spune ca au trimis in taina vorba in toate partile ca, cine vrea si ii sta in putinta, sa mearga la Tirgul nevestelor din anul asta. Acolo se vor afla lucruri noi, se vor pune multe la cale. Ce zici, mama, s-o iau pe Diegia cu mine?

Batrina isi aduna cu greu gindurile. Vorbi cu voce stinsa:

— La Tirgul nevestelor am fost si eu pe vremuri. E mult de atunci Se aduna multa lume pe un virf de munte, departe de aici. Daca ma mai ajuta tinerea de minte, inainte sa ajungi acolo, poposesti la Ampelum, apoi urci si treci peste citeva creste. Ai sa poti tu sa nimeresti, baiatul meu?

— Cum sa nu, mama? Doara n-o sa ma duc singur! Or sa porneasca multi, si o sa-ntilnesc in cale si mai multi.

— Acolo, la Tirgul nevestelor, e frumos! relua batrina, clatinind capul de aduceri aminte. Te vezi numai intre lume de-a noastra. Eu zic sa plecati amindoi, dar baiatul sa nu-l luati cu voi. Aveti mult de mers, ar fi prea obositor sa-l pur­tati in brate, v-ar strica toata bucuria, iar eu as ramine

— Dar nu te las aici, mama! Te duc la mesterul Timocles, a primit cu bucurie sa te gazduiasca pina ne inapoiem.

Dassius isi petrecu o mina pe dupa mijlocul Diegiei, stringind-o cu dragoste la piept.

— Daca-l intilnim acolo pe Diurpanneus?! ofta ea.

— La ce te gindesti? De-l vom gasi, aducem pe Diurpan­neus cel mare sa-l vada pe Diurpanneus cel mic.

Linga ei batrina isi soptea singura, facindu-si mai vii amintirile. Incepu sa vorbeasca rar, ca si cum si-ar fi povestit siesi:

— Mi-a spus buna mea legenda muntelui pe care se tine Tirgul nevestelor. Cica prin partile de acolo, pe unde stra­bunicii nostri gaseau in munti mult aur, o gaina fermecata oua in fiecare zi cite un ou de aur si-l lasa sa patrunda adinc prin crapaturile stincilor. Aurul asta il scoteau cautatorii daci ce scobeau dupa el. Dupa ce tara a fost cotropita, gaina a zburat, chipurile sa nu mai dea aur dusmanului, si s-a oprit pe virful unde se string in fiecare an cei de singe dac. Se spune ca mult timp si-a lasat ouale acolo, dar cum Marele zeu n-a vrut ca Dacia sa mai fie libera, sfisiata de durere, gaina fermecata a zburat in alta parte

Batrina tacu. Dinspre padure se auzi strigatul unei pasari de noapte. Dassius strinse bratul trecut peste mijlocul Diegiei; iar ea, drept raspuns, isi salta cu duiosie copilul la sin.

e sus, de pe virful turtit al muntelui ce gazduia in fie­care an Tirgul nevestelor, se vedea pina departe valea larga a riului Aureus. Locul era o infratire a celor care, desi ne­voiti sa vorbeasca limba cuceritorului, isi pastrau neschimbate imbracamintea si obiceiurile strabunilor. In partea cealalta a muntelui, spre apus, coborau dealuri impadurite ce se invalurau pina dispareau in cimpia neteda pierduta in zare. Tirgul nevestelor de pe Muntele Gainii devenise locul de intilnire al celor ce traiau prin vaile muntilor, imprastiati pina departe spre miazanoapte si miazazi, sau prin vicurile ce se insirau de-a lungul Aureusului. De cind au inceput si cum au inceput sa se adune isi mai amintesc doar batrinii si o povestesc ca pe o legenda. Nimeni din cei in viata nu apucase acele vremuri de grea urgie. Fusesera anii de bejenie, de umilire si cazna a dacilor prinsi si dusi pe santiere sub amenintarea flagrunelor, urmati de anii de rascoala a dacilor si sclavilor ridicati la lupta pentru alungarea legiunilor Romei, cind, condusi de Sarmis, mersesera din izbinda in izbinda, pina la tradarea care facuse ca totul sa fie inecat in singe. In anii aceia de grea cumpana, dacii ascunsi in locuri tainice prin paduri, vai si munti, nemaiputind indura singuratatea, se adunau in miez de vara pe virf de munte, sa se vada ruda cu ruda, frate cu frate, bunic cu nepot, sa se intrebe de sanatate si sa-si inta­reasca nadejdea ca Marele zeu se va indura si va ierta poporul dac, redindu-i libertatea si viata tihnita de altadata. Dar anii aceia grei au avut un sfirsit. Cu trecerea timpului, s-a ajuns la o impacare a romanilor cu dacii, asa cum au facut la Porolissum, cu mult in urma, cei doi daci bravi: Butes si Dicomes. Virful de munte a devenit tot mai mult tirgul de intilnire si de petrecere a celor de singe dac. Si cum viata isi cere drepturile, a ramas locul de vedere si de indragire a flacailor cu fetele, de intemeiere a unor noi casnicii. In fie­care an asteptau cu nerabdare sorocul si porneau veseli spre virful de munte al legendarei gaini cu oua de aur.

In cea de a cincea zi dupa idele lui iulie, intreaga vale a Aureusului si inaltimile dimprejur incepura sa prinda viata. Din toate partile, perechi, familii si cete urcau spre virful tesit, locul tirgului. Verdele padurilor si al plaiurilor, albas­trul nesfirsit al cerului, imbracamintea fetelor, femeilor si barbatilor se contopeau intr-un joc de culori si lumini ce incintau ochii si inimile. Guvernatorul, procuratorii, militarii si functionarii oficiilor publice stiau ca Tirgul nevestelor e o sarbatoare a dacilor. Nimeni nu incerca sa le stanjeneasca petrecerea. Urcusul nu parea greu din nici o parte. Unii por­neau pe jos, insiruindu-se pe poteci serpuitoare, altii veneau calari pe cai sau indemnind la mers vreun magar ce-si purta samarul incarcat. Pe virful tesit ajungeau si carele, tinind-o pe drumeagul ce ocolea muntele. Spre seara, pe plaiul de pe virf forfotea lumea. Graba multa se vedea la cei ce pregateau lucrurile aduse pentru vinzare: le alegeau, le rinduiau bine, cautind sa fie cit mai placute la vedere. Unii se opreau sa admire marfurile, altii faceau schimburi dupa preturi cu­noscute din trecut. Intelegerea se facea repede, fara prea sta­ruitoare tocmeala.

Intr-o parte a plaiului, aproape de un tapsan, Offas isi intinsese amforele, oalele, cestile, opaitele si statuetele aduse pentru vinzare. Infipsese in pamint mai multi prepeleci pe care agatase vase mici si usoare, cu cozi sau toarte, ori opai­turi si statuete legate cu sfori de diferite culori. Avea si un ajutor: pe Iunilla, fiica lui, o fata subtire, cu ochi adinci, negri, cu fata mica, prelunga, aratind atit de plapinda, incit nu parea sa fie copila virtosului olar. Iunilla abia implinise saisprezece ani.

In alta parte, spre locul faurarilor, intr-o vilcea, erau in­tinse pe jos numeroase unelte si lucruri marunte din fier, aduse de Dassius si Diegia, veniti cu un caraus platit de mes­terul Timocles, al carui car se afla tras alaturi. Pe o vatra de pamint bine batatorita, Dassius rinduise, dupa marime, topoare, barzi, sfredele, cutitoaie, virfuri de sageti si de sulite, scoabe, piroane si alte lucruri de folos in gospodarie.

Peste tot pe virful tesit al muntelui erau gramezi de cergi, sarici, cojoace, blanuri, tesaturi, ciubere, coveti sau alimente: brinza, pastrama, miere, fructe si zarzavaturi.

In dimineata celei de a sasea zi dupa idele lui iulie incepu tirgul. Era prima, din cele trei zile, cit dura Tirgul neveste­lor. Ziua se anunta frumoasa. Soarele se ridicase deasupra coamelor impadurite, alungind in funduri de vai picla dimi­netii. Cel ce mai venise in alti ani aici nu scapa din vedere o deosebire izbitoare, mai ales in purtarea barbatilor. Ca si altadata, cind doi se intilneau, isi faceau intii urari de sana­tate, apoi se apropiau unul de altul, intrebindu-se in soapta:

— Ai auzit ca nu e departe ziua cind Dacia va fi din nou libera? Sa ne ajute Marele zeu!

— Cica o sa avem un rege. Se trage din viteazul Decebal. As vrea s-apuc si ziua aceea!

— Sa nu uiti, poimiine, cum trece de amiaza, ne intilnim sub coasta, in Poiana Mestecenilor! il vom vedea pe cel ce ne va fi rege. A venit insotit de mai multi barbati ageri de prin partile Porolissumului. Zeul Zamolxis sa le dea sa­natate!

Dar cine mai cunoscuse Tirgul nevestelor in alti ani mai era izbit de alta deosebire: in acest an numarul barbatilor in putere parea mult mai mare. Prin multimea vesela, plina de insufletire, se aflau si cei veniti de la Porolissum. Umblau despartiti, fiecare urmarind altceva. Diurpanneus se gindea sa nu lase locsor necercetat, nutrind speranta ca poate va da de urmele Diegiei. Pollio si Dazia, insotita de bunul ei tata, se tineau de mina, strecurindu-se printre oameni, hotariti sa nu se mai desparta niciodata. Grimhild ratacea alaturi de Metrobius, flacaul gepid nemaisaturindu-se sa priveasca si sa cunoasca lucruri si fapte dintr-o lume cu totul noua pentru el, nerabdator totodata sa ajunga mai repede spre locul unde Offas isi vindea oalele, invins de dorul dupa Iunilla. Numai Sargetius si Rundacitulp stateau retrasi la umbra unui copac, aproape de Poiana Mestecenilor, la citeva sute de pasi de plaiul tirgului.

La o rascruce de drumuri, Pollio vazu strinsa lume multa. Cu Dazia de mina, isi facu loc mai in fata. In mijlocul unui cerc de oameni, un batrin cu imbracamintea zdrentuita in­demna un urs sa joace, stirnind hazul celor din jur. Fara sa ia seama la multime, ursul se arata linistit si ascultator: sarea pe labele dinapoi intocmai ca un om, se culca pe burta si pe spate, se prefacea ca doarme sau se catara pe un prepeleac ingropat bine in pamint. Cind batrinul intinse spre privi­tori o ulcica de pamint, asteptind ca fiecare sa dea cit il lasa inima, Pollio scoase din chimir si-i puse o mina de bani. Ursarul facu ochii mari, privindu-l mirat: barbatul ce se arata atit de darnic nu parea prea bogat. Se gindi — drept multumire pentru darnicia lui — sa faca ceva care sa ui­measca multimea. Scutura intr-un anumit fel lantul si batu in toba de lemn cu palma bine intinsa la gura ei, scotind sunete usor modulate, ascutite si infundate. Ursul tresari, mormai de citeva ori, se linse pe bot, apoi incepu sa-si ro­teasca in toate partile capul, ca si cum ar fi cercetat fata fiecaruia dintre cei ce-l inconjurau.

— Face-ti roata mai mare! ii ruga batrinul. Vreau sa va arat ceva ce n-ati mai vazut.

— Lupta-te cu ursul, mosule, daca vrei sa-ti dau un denar! striga unul spelb, slab si adus de spate, care duhnea a vin.

Batrinul il cintari din ochi cu mila:

— Zeii vad si stiu totul! Pentru ceea ce am facut pina acum, n-ai dat nimic. Nu ma astept sa fii darnic nici de-acum incolo.

— Uite colea, relua spelbul, sunind in mina citeva mo­nede, daca o sa-mi placa, ti-i dau pe toti. Vreau sa te vad luptindu-te cu ursul, sa-l culci la pamint!

Fara sa-l mai ia in seama, batrinul continua sa bata in toba si sa zornaie lantul, facind semne ca lumea sa se traga inapoi.

— Asa, acum sa nu va speriati. Ursus al meu ma asculta mai bine ca un copil. Stati linistiti si taceti din gura.

Apoi, dintr-o data schimba tonul, vorbi cu ton porunci­tor, repetind rar si accentuat:

— Ursus, la cea mai frumoasa! Cea mai frumoasa, Ursus! Cea mai frumoasa mai frumoasa frumoasa si tragea intr-un anumit fel de lantul legat de belciugul trecut prin nasul lui, ca si cum il indemna sa porneasca intr-o anumita parte.

Ursul incepu sa umble prin fata multimii mormaind si, la un semn facut de batrin din lant, pe care nimeni nu-l lua in seama, se opri in fata Daziei.

— Ai un barbat voinic si chipes ca un zeu! rosti batri­nul. Nu ma indoiesc ca, din multa dragoste ce-i porti, nu te temi de el. Acum, zeito, sa nu-ti fie frica nici de Ursus al meu!

Fara sa vrea, Dazia se trase un pas inapoi, stringindu-l de mina pe Pollio.

— Daca esti cea mai frumoasa, zeita mea, Ursus stie, vrea sa te arate tuturor. Aproprie-te de el si mingiie-l pe cap cu mina.

— Pollio, ce sa fac?! murmura, fata, stingherita de privi­rile celor din jur.

— Mingiie ursul fara teama, sint eu cu tine!

Fiecare nevasta tinara nutreste convingerea nestramutata ca barbatul ei este mai istet, mai curajos, mai puternic decit altii, are incredere netarmurita in el. Dazia intinse mina si-l mingiie usor pe blana de pe cap, in timp ce animalul mormaia satisfacut.

— Sa stai linistita, zeita mea, fara frica! o incuraja ba­trinul, continuind sa indemne ursul prin lant, prin sunete de toba si prin vorbe: Ia-o in brate, Ursus! Ia-o in brate!

Cu tot curajul ei si cu toata increderea in Pollio, Dazia incepu sa tremure. Nu se trase inapoi, astepta. Ursul o cu­prinse cu labele peste mijloc, o facu se se indoaie spre spate, o lua in brate ca pe un copil si, mormaind de placere, ocoli cu ea cercul facut de multime. Cei din jur priveau cu rasu­flarea oprita, numai Pollio ridea, urmarind atent miscarile animalului, cu mina strinsa pe praselele cutitului infipt in teaca de la briu. Dupa ce facu ocolul, ursul se opri in fata lui Pollio si, parca leganind pe Dazia, astepta.

— Ia-ti zeita, bunule om, asta asteapta Ursus! Ia-o in brate din labele lui!

Ca si cum Dazia lipsise de mult de linga el, Pollio o lua repede si o strinse cu dragoste la piept. Din iuteala, foile si camasa fetei se saltara, iar genunchii ei albi, frumosi, se aratara o clipa vederii tuturor. In acel moment de fericire deplina, Pollio isi aminti de anii sai de sclavie, de zilele cind tinjise dupa libertate. Vazu in urs o fiinta chinuita, si in su­flet il napadi o mila fara margini; o pornire de a face ceva pentru el. Ursul se retrasese in mijlocul cercului, se asezase pe labele dinapoi si isi lingea botul satisfacut.

— Cui nu i-a placut, sa nu dea nimic! scormoni batrinul darnicia privitorilor, intinzind spre ei ulcica.

Pollio lasa pe Dazia din brate si se apropie de mosneag.

— Imi vinzi ursul? il intreba, hotarit sa-l duca departe in padure si sa-i dea drumul.

Batrinul se opri si-l cerceta mirat.

— Crezi ca se cistiga multi bani cu el? ii raspunse tot printr-o intrebare, clatinind capul cu tristete. Tirgul neves­telor se tine numai o data pe an, iar prin vicurile pe unde umblam in zilele de sarbatoare nu ne alegem cu mare lucru, il am de mic, era un pui cind l-am gasit in padure. L-am crescut cu grija si mila.

— As vrea sa mi-l vinzi! insista Pollio. Iti dau cit imi ceri! starui el, sub privirile pline de uimire ale celor din jur, si mai ales ale Daziei, care tacea de teama sa nu-l supere.

Mai luminat la fata, batrinul incepu sa zimbeasca.

— As putea sa-ti iau banii, zise oftind, caci daca mila te impinge sa-i dai drumul in padure, eu as fi in cistig: Ursus vine de oriunde indarat acasa. Mi-a mai scapat de citeva ori noaptea si, cind am ajuns la coliba mea, l-am gasit in usa. Ma astepta.

— Il duc mai departe! murmura Pollio, cu hotarirea muiata.

— Doresti binele ursului, facindu-i rau! striga cineva din spatele multimii.

Pollio recunoscu vocea; era Metrobius. Acesta isi facu loc printre oameni, iesind in fata.

— Daca batrinul a crescut ursul de mic, continua Me­trobius, ii va fi greu sa traiasca in padure, sa-si caute hrana, sa-si faca un birlog, sa se apere. Se va simti parasit, va cauta oameni, iar acestia inspaimintati, il vor ucide. Povestea ani­malului asta imblinzit se aseamana cu aceea a unui sclav: Cica un stapin, miscat de bunatatea sclavului sau batrin, care il crescuse si il slujise toata viata, voise sa-i dea libertatea. „Mai bine omoara-ma, stapine!” i-a spus plingind nefericitul. „Asa neputincios cum sint, sub povara anilor, incotro as putea s-o apuc, unde as mai gasi adapost?” Acel stapin a inteles ca pentru batrinul sclav libertatea era prea tirzie. In loc sa-i aduca fericire, devenea pentru el suferinta. Poate ca si ani­malul acesta, daca ar putea vorbi, tot asa ar spune.

Cei din jur ascultau inmarmuriti cuvintele pline de adevar rostite de Metrobius. Batrinul isi privea ursul cu ochii inecati in lacrimi. Ca trezit dintr-un vis, Pollio scutura capul, baga mina la briu, o scoase plina cu bani si-i puse pe toti in ulcica. La plecarea de la Porolissum, Sargetius ii daduse cu inima larga, stia ca o va intilni pe Dazia, sa aiba ce cheltui, fara retinere. Tinind fata de mina, iesi din multime petrecut de cautaturi pline de mirare. In apropierea lui Metrobius zari pe Grimhild cu Iunilla. Privirea lui se incrunta. Tinarul gepid tinea in brate o cusca in care se zbatea o veverita, alergind in colivia rotitoare. Lumea din jur facea mult haz de zbaterea ei. Rascolit, nu se mai putu stapini:

— Povestea ursului s-a potrivit bine cu a batrinului sclav, dar nu poti sa ma inseli, spunind ca merge si la veverita! se adresa el lui Metrobius, masurindu-l rece, ca si cum nu s-ar fi cunoscut.

Smulse colivia din bratele lui Grimhild, fara ca acesta sa incerce vreo impotrivire, se indrepta spre copacul cel mai apropiat si o deschise. Veverita ramase locului citeva clipe, nehotarita, apoi sari afara, facu un salt si incepu sa se ca­tere sprintena pe trunchiul gros, disparind in frunzis. Me­trobius o urmarea zimbind.

— Ce-ti trebuie veverita, Grimhild? il intreba inciudat si inveselit totodata de fapta facuta. Tu sa ai grija de cea­lalta veverita! rise, aratind-o din ochi pe Iunilla.

— Si tie ce-ti trebuia urs? i-o intoarse Metrobius, luindu-l de brat si pornind mai departe.

Soarele se ridicase mult deasupra capetelor. Caldura se arata pe fetele oamenilor, rabufnind in broboane de sudoare, insufletirea crestea. Flacaii se tineau dupa fete, iar ele isi roteau ochii dupa ei, rosindu-se. Asa se desfasura Tirgul nevestelor, cu rinduiala: in prima zi, cautarea; in cea de a doua, tinerii isi sopteau vorbe de dragoste, iar in a treia se intelegeau parintii. De aceea, flacaii din acea parte a Daciei nu obisnuiau sa spuna ca se duc la tirg, ci ca merg sa-si aleaga nevasta. Si cum vorba din batrini nu se dezminte nici­odata — cind doi se cauta, se gasesc — in dupa-amiaza pri­mei zile bilciul isi schimba infatisarea. La tot pasul intilneai perechi ce se pregateau sa ramina impreuna pentru toata viata.

Diurpanneus vedea atita multime, incit nu-i venea sa creada ca nimeni nu stie ceva de Diegia. Ratacise pe toate cararile, se oprise acolo unde era strinsa mai multa lume, ascultase, atent sa-i auda numele rostit de cineva. Trecuse de-a lungul cararii faurarilor, privise topoarele, barzile si cutitele lui Dassius, catase de citeva ori spre femeia culcata alaturi de car, cu fata acoperita de marama, fara sa-si in­chipuie ca era sora pe care o cauta. Pornise mai departe co­plesit de intristare. Noaptea aproape ca n-a inchis ochii. A vorbit mult cu Sargetius, amindoi ingrijorati de starea lui Rundacitulp. Spre seara le spusese ca se simtea atit de bol­nav, incit abia mai putea sa umble. Intamplarea o socoteau drept un semn rau pentru actiunea lor.

A doua zi, in zori, Diurpanneus porni din nou in cautare, decis sa intrebe pe unii si pe altii, daca n-au auzit de o fata de dincolo de muntii de la rasarit si vinduta ca sclava. Se gasira si din aceia care il descurajara: poate ca n-o fi fost vinduta in Dacia, iar imperiul era mare. Citiva, mai rauta­ciosi, sau prinsi de taria vinului, il batjocorira:

— Ce mai cauti o fata care a fost furata? Alege-ti mai bine una de aici. Vad ca esti barbat frumos!

Sau altii:

— Pentru ce te mai framinti? Femeia se simte bine in bratele oricarui om, numai puternic sa fie. Alunga din gind orice speranta!

Ar fi putut sa-i doboare dintr-un pumn, dar nadejdea nu-l lasa prada unei porniri ce s-ar fi sfirsit cu bataie si invalma­seala. Cind au plecat din Porolissum, batrinul Degidus le-a amintit o credinta ramisa din stramosi:

— Zeii pedepsesc pe cei care in zilele de tirg strica vese­lia multimii! Sa va feriti de oamenii pusi pe harta.

Tot intrebind si ascultind, nu-si dadu seama cind ajunse la Offas. Olarul vinduse aproape toate vasele. Linga car stateau Grimhild si Iunilla, iar ceva mai la o parte, Metro­bius. Schimba citeva vorbe cu ei si relua cautarea descurajat, framintat de ginduri. Facuse oare bine, stind o buna parte din timp la Porolissum, in apropierea Opiliei? Nu era o pedeapsa venita de la zei, intemeindu-si fericirea tocmai cind Diegia se va fi gasit in cea mai neagra deznadejde? intrebarile se succedau si se spulberau intr-un joc lipsit de coerenta aruncind lumini si umbre in sufletul sau. Pornise fara sa-si aleaga cararea, cercetind fetele femeilor intilnite. Nici nu stia ca ajunsese iarasi pe cararea faurarilor, cind deodata se auzi strigat:

— Diurpanneus! Diurpanneus!

Se opri locului ca traznit. Gindurile pierira fulgerate. Nu reusi sa prinda din ce parte fusese strigat. Se intoarse.

— Diurpanneus! Diurpan

Era strigat de femeie care plingea, prada disperarii si sperantei. Din nou se intoarse, dar nu avu timp sa vada ce se petrece. Doua brate se prinsera de gitul lui.

— Diurpanneus! gemu Diegia, sarutindu-l cu infocarea dorului nestins, fara sa-si mai poata stavili lacrimile.

— Diegia, tu esti? Nu-mi incearca zeii prea mult suferinta? striga el, indepartind-o de la piept, lacom s-o vada mai bine.

Se trase un pas inapoi speriat. Era prada duhurilor rele?! Femeia din fata sa nu putea sa fie sora rapita: arata prea frumoasa, cu obrazul prea sanatos. In mintea lui, tot cautind-o de doi ani, imaginea sorii se redusese la aceea a unei sclave: slabita, indurerata, chinuita. In jurul lor lumea, strinsa in cerc, ii privea cu nestavilita curiozitate, fara sa inteleaga ce se intimpla.

— Eu sint, Diegia! Eu, fratele meu drag! Lacrimile ii curgeau pe fata, trupul tremura chinuit de incordare. Dar dincolo de suspine si tulburare, Diurpanneus simtea un suflet plin de multumire, dornic de viata. In aceeasi clipa, Dassius isi facea loc prin multime. Diegia se intoarse si-l impinse spre Diurpanneus. Dintr-o ochire, Dassius il recunoscu: ii povestise de nenumarate ori Diegia despre el, il descrisese in culorile cele mai vii.

— Esti Diurpanneus! ii spuse, prinzindu-l de umeri si zguduindu-l cu putere. Am vorbit mult despre tine si te-am dorit. Vino linga carul nostru. Altfel s-ar putea sa ramin fara lucrurile aduse pentru vinzare.

Soarele se apropia sa coboare dupa creste. In Poiana Mestecenilor stateau toti la rind pe un bustean: Sargetius, Offas, Metrobius, Pollio, Diurpanneus, Dassius si Grimhild. In apropiere, pe iarba, linga un tufis de aluni, Diegia, Dazia si Iunilla povesteau si rideau. Barbatii vorbeau rar, fiecare framintindu-si propriile ginduri. Sargetius si Diurpanneus nu puteau sa inteleaga schimbarea lui Dassius, din clipa cind il zarise pe Rundacitulp culcat sub adapostul injghebat din crengi si frunzis. Atmosfera de tihna se spulbera in clipa cind Dassius intreba, cu o pornire pe care ceilalti n-o inte­legeau:

— Si chiar pe asta vreti voi sa-l faceti rege?!

Sargetius il sageta cu o cautatura aspra. Ce voia sa spuna, cind abia se cunoscusera? Ce stia el despre lupta lor? Ii raspunse pe un ton in care vibra o unda de mustrare:

— Port in suflet hotarirea nestramutata de a indeplini dorinta vitejilor nostri strabuni, a celor care si-au varsat singele pentru o Dacie libera! Voia strabunicului meu inde­partat a fost ca din neamul lui Rundacitulp sa fie ales regele.

— Eu stiu ca din alt neam, se grabi Dassius. Era vorba de un taraboste al carui nume incepea cu Bur. Nu se mai intelegea ce era scris pe un pergament, fusese sters de vreme.

Cu fata impietrita, Sargetius il prinse de umeri, stringindu-l cu putere. Ce voia sa spuna? ii batjocorea?

— Ai vazut tu acel pergament? De unde stii? Dassius incepu sa rida, desi crisparea lui Sargetius n-o intelegea. Nu vedea legatura dintre Rundacitulp si pergament.

— Cel pe care il pregatiti sa fie rege este, dupa neam, un grec din Ulpia Traiana Sarmizegetusa! Cum l-am vazut, l-am recunoscut dintr-o ochire!

— Dar pergamentul ramas de la Sarmis? intreba Sar­getius cu totul tulburat, rotindu-si privirea pe fetele celorlalti.

Toti il ascultau cu incordare. Numai Metrobius zimbea cu o satisfactie greu ascunsa.

— Acel pergament l-am avut eu, continua Dassius, dar l-am pierdut, ori mi l-a furat cineva. Am dat de el in coliba unui batrin, care a trait singur, pustnic, mai sus de casa noastra, pe coasta muntelui. Isi dusese zilele in atita saracie incit, dupa moartea lui, a fost unicul lucru ce l-am putut lua de-acolo. Ma mira ca ati pus de gind sa aveti un astfel de om ca rege! murmura el, privind in jos, apoi deodata salta capul, rostind raspicat: Dar n-am spus bine „sa aveti”, ci „sa avem”, ca si eu port in mine singe de dac. Iar de va veni vremea sa ascultam de un rege, el trebuie sa fie pe placul acelora pe care ii va conduce!

— De cind l-am vazut, mi-am dat seama ca acest Rundacitulp ascunde ceva in suflet. Cautatura lui nu este aceea a unui om sincer, cu inima deschisa! zise Metrobius, satisfacut ca lucrurile luau o astfel de intorsatura.

— Numele lui este Euphoros. Stiu ca are un unchi bogat la Porolissum, negustor sau asa ceva, adauga Dassius.

O schimbare ca un cutremur zgudui adinc pe Sargetius. Cine ar fi reusit sa-i patrunda in suflet, si-ar fi dat seama ca din acea clipa avea in fata un alt om. Cu vocea sugrumata de minie, palid, se intoarse spre ceilalti:

— Diurpanneus, Pollio, Offas, mergeti cu mine! Pentru ca a inselat tot ce avem mai scump in suflete, ne vom rafui! Trebuie sa socotim fapta lui drept o adevarata tradare!

Veni si cea de a treia zi a tirgului, cind, dupa obicei, se ajungea la intelegerea dintre parintii tinerilor. In fiecare an ziua incepea linistita: perechile si familiile lor se stringeau linga un car, sub un copac sau la un adapost injghebat in pripa, intrau in vorba, luind-o pe departe, intrebindu-se daca vitele erau sanatoase, daca semanaturile fusesera bune, daca strinsesera miere multa si despre alte treburi de gospodarie, treceau apoi cu vorba la copii si de acolo la nunta ce trebuia pregatita. Cind intelegerea era ca si facuta, cele doua mame se retrageau pe nesimtite, isi vedeau de treaba lor: intindeau pe iarba o bucata mare de pinza alba, pe care puneau de-ale mincarii, bucate aduse de acasa, sau cumpa­rate din bilci. Pe la vremea prinzului, virstnicii si tinerii se ospatau din plin, iar dupa amiaza vinul isi arata cu priso­sinta puterea. Seara vuia muntele de veselie, de strigatele si chiotele celor ce se pregateau de plecare catre casa.

In anul acesta insa, cea de a treia zi se desfasura altfel. De dimineata, barbatii — mai ales aceia care aveau fata sau flacau — traira o indoita insufletire: una, nuntirea tinerilor, iar cealalta, speranta ca in acea zi vor vedea pe cel ce le va fi rege. Se facu totul in graba, intelegerea dintre parinti merse repede, ospatul nu se prelungi, iar vin se bau numai atit cit cerea buna cumpatare, fiecare socotind ca nu se cade sa se duca tulburat la minte in fata capeteniilor, si mai ales a celui pe care sperau sa le fie rege.

Nu trecuse mult din amiaza cind Poiana Mestecenilor se umplu de oameni, mai ales barbati mai virstici. Pe o movila, in mijlocul poienii, stateau cei veniti de la Porolissum, la care se alaturase Dassius.

Cind Sargetius ridica bratele, cerind liniste, intreaga adunare amuti. Cei de pe margini se strinsera si mai mult, micsorind cercul. Miscat, patruns de semnificatia adinca a momentului, palid, cu un zimbet usor in coltul gurii, Sar­getius incepu sa vorbeasca:

— Astazi traim o clipa inaltatoare. Se ivesc zorile Daciei libere! Daca Marii nostri inaintasi — Burebista, Decebal, Diegis si Sarmis — ne-ar vedea de acolo de sus din cer, nu s-ar putea ca sufletele lor sa nu tresalte de multumire. Da, se intaresc sperantele in renasterea unei Dacii noi, si acest lucru rezulta din numarul mare al celor veniti sa ne asculte. Sint semne ca legiunile romane vor fi retrase dincolo de Danuvius. Cei ce ramin pe loc vor fi cu adevarat liberi, iar tara va inflori ca altadata!

— Vrem sa-l vedem pe cel ce ne va fi rege! striga un barbat voinic, care dadea semne de nerabdare.

Sargetius se pregatise pentru un astfel de moment, din clipa cind Rundacitulp redevenise Euphoros.

— Il vreti pe rege? intreba el adunarea. Priviti in jurul vostru. Fiecare dintre voi ar putea sa fie regele, numai sa dovedeasca suflet, iubire pentru popor, sa arate ca este hotarit si viteaz, intelept si bun. Priviti-l pe cel de alaturi si, de va fi voia zeilor, il veti vedea pe cel care ne va fi rege. El este intre noi, putem sa ne rugam pentru sanatatea si intelep­ciunea lui. Miine, ajunsi la casele voastre, sa va ginditi la aceasta clipa inaltatoare, sa va pregatiti pentru chemarea cea mare, sa va fauriti arme si sa gasiti cit mai multi tova­rasi de lupta! Dar mai presus de toate, sa stiti ce vorbiti si fata de cine vorbiti, pentru ca oamenii Romei sa nu creada ca se porneste vreo rascoala. Ma rog zeilor sa plecati cu ini­mile sus, sa va intariti pentru lupta si sa ne intilnim sana­tosi!

Pe deasupra adunarii plutira urale infundate. Multi isi aruncara in sus caciulile, sumanele si tot ce le venea la indemina, aratindu-si astfel insufletirea si bucuria. Dintre cei ce stateau in fata lui Sargetius se desprinse un batrin albit de ani. Incepu sa urce cu pasi rari pe movila. Pletele ii jucau in adierea usoara a vintului.

— Tot ce a spus feciorul este bine, incepu el aratindu-l pe Sargetius, si noi asa vom face! Dar nu stim cine este, nu ne-a spus ce semn ne va da atunci cind va veni vremea. Il vedeti? Este voinic si frumos, are o privire care te patrunde si te incalzeste. Luati-i seama cit de mult aduce cu capeteniile de altadata ale poporului dac. Si daca e asa, cum sa nu ne incredem in el si in vorbele lui? Pai, feciorule, il masura batrinul cu privirea, eu unul te urmez si ma bat cu dusmanul pina il bag in infern! Ma voi ruga intr-una zeilor sa te ajute, sa ne porti la izbinda!

Din nou izbucnira urale. Tot timpul Metrobius statuse linistit mai la o parte, asezat pe o piatra. Indata ce batrinul sfirsi, se apropie de Sargetius, ridica miinile, facind semne pentru liniste. Vorbi potolit, asa cum obisnuia cind isi tinea prelegerile:

— Cind treci pe o punte, trebuie sa te uiti bine unde calci, altfel poti cadea in apa. Asa cum vreti sa porniti, mi se pare ca nu luati seama bine unde puneti piciorul. Ca sa nu ma intelegeti gresit, poate ca e mai bine sa facem o mica socoteala. Sa zicem ca am avea un pumn de griu, pe care l-am impartit in trei gramajoare separate: intr-una boabele care ar fi romanii curati, in alta dacii curati, iar in cea de a treia locuitorii acestei provincii care au singele altoit. As vrea sa-mi spuneti cinstit: care gramajoara ar fi mai mare, a dacilor curati, a romanilor curati sau a celor cu singele amestecat?

— Pai de ce ne mai intrebi, feciorule? se grabi batrinul care vorbise mai inainte. Cine nu stie ca cea mai mare gra­majoara e a celor ce sint de vita noua? Dar ce spun eu? Auziti, oameni buni, eu zic ca cele doua gramajoare laolalta n-ar fi cit gramajoara celor ce se trag din altoiul dacilor cu romanii!

— Socoteala cam asa este, relua Metrobius. Intre cei ce traiesc acum in Dacia sint multi cu singele amestecat. Daca asa stau lucrurile, va intreb: e bine, e drept si cinstit ca, dupa retragerea legiunilor de aici, numai cei ce se stiu urmasi de-ai dacilor — desi poate ca au in singele lor si citeva picaturi de alt neam — sint indreptatiti sa creada ca ei reprezinta tara? Numai ei trebuie sa-l aleaga pe rege sau pe cel ce va fi intr-un fel capetenie? Nu socotiti ca facind astfel s-ar da drumul unui izvor de ura intre cei pe care zeii i-au sortit sa traiasca laolalta pe aceste meleaguri? Si atunci, uite ce zic eu: cind va veni momentul acelei grele incercari, sa ne unim toti cei ce vrem sa raminem pe loc, sa ne alegem capetenii dintre barbatii care se vor dovedi cei mai viteji si mai iubitori de popor, si sa traim infratiti. Eu zic ca acesta e cuvintul pe care fiecare dintre noi trebuie sa-l duca si sa-l spuna acasa, celor in mijlocul carora traieste! Doresc tuturor numai bine, noroc si multa sanatate!

Metrobius se retrase si se aseza din nou pe piatra. Cuvin­tele rostite de el contineau atita adevar, incit adunarea ramase un timp tacuta, tulburata. Dar batrinul nu avu stare, se urca iarasi linga Sargetius. Indemna la veselie si curaj:

— Ce ati ramas asa? Ce, n-a grait bine? Asa este! M-am uitat la ei, la astia de pe movila, toti sint niste cape­tenii, dar nu vor sa ne-o spuna. Eu, de cind am venit, nu m-am lasat pina n-am aflat cite ceva despre fiecare. Pot sa va si spun: el — intinse mina spre Sargetius — la Porolissum e o capetenie, cica e quattorvir. Celalalt — aratindu-l pe Diurpanneus — e dac curat, un taraboste de dincolo de muntii de la rasarit. Asta — Offas — e capetenie de-a sara­cilor din Porolissum, iar el — Pollio — e tot o capetenie, de-a sclavilor, care nu s-au lasat pina nu si-au capatat liber­tatea. Sa stiti ca l-am lasat inadins la urma pe cel care ne-a vorbit cu atita omenie. Si el este un fel de capetenie, cica tot tineretul de acolo il urmeaza, nu iese din cuvintul lui.

Batrinul facu o scurta pauza, dupa care rosti tare si rar, cautind sa fie auzit de intreaga adunare:

— Ce mai stati, capeteniilor? Faceti asa cum socotiti ca e bine, iar noi va vom urma! Toti zeii sa fie cu voi!

Interventia lui Metrobius si completarea facuta de batrin provocara o schimbare adinca in gindurile lui Sargetius. Actiunea ce se incepea ii aparea dintr-o data de o amploare greu de stapinit si greu de dus. Se vedea dator totusi sa incheie intr-un fel adunarea. Salta bratele, cerind liniste, apoi vorbi cu convingere potolita:

— Acum stim ce ne asteapta, ne dam seama ce trebuie sa facem. Da, sa ne unim cu totii, de orice singe am fi cei ce raminem, sa orinduim lucrurile asa cum va fi mai bine! Sa nu uitati: noi nu ne socotim capetenii! Cind va sosi momentul, le vom alege. Pina atunci, sa ne ferim de cei pe care ii banuim ca ar putea sa ne tradeze, sau ne-ar fi dusmani de moarte in momentele grele. Ne despartim patrunsi de gindul ca viitorul nostru va fi legat de taria si hotarirea noastra! Rog zeii sa ne calauzeasca, si gindurile si pornirile!

Poiana rasuna mult timp infundat de urale. Multimea incepu sa se imprastie. Soarele cobora dincolo de creste. Pe deasupra vailor se intindea un val de picla albastruie, imbracind inaltimile.

Virful tesit al muntelui, unde traise legendara gaina cu oua de aur, ramasese gol. Tirgul nevestelor luase sfirsit. Numai cei de la Porolissum mai intirziau in Poiana Meste­cenilor. Euphoros trebuia judecat si pedepsit, insa fiecare incerca sa se sustraga si cauta motive: Diurpanneus se pre­gatea sa plece degraba cu Diegia si Dassius la Porolissum, iar de acolo sa treaca in fuga muntii, sa linisteasca mama indurerata de rapirea fiicei. Pollio tinea sa faca un ocol pe la Ampelum, cu Dazia, pentru ca proaspata lui sotie sa-si ia unele lucruri, in vreme ce Offas avea nevoie de un popas la Alburnus Maior, sa faca aranjament pentru un nou transport de vase. Metrobius n-ar fi vrut sa se amestece in judecarea si pedepsirea unui „pierde-vara”, cum ii placea sa-l numeasca pe Euphoros. Fiecare, cautind sa se dea la o parte, se arata grabit sa-si vada de treburile proprii.

In sufletul lui Sargetius crestea furia din doua cauze: una, pornirea impotriva ticalosului care avusese atita cute­zanta, iar alta, teama ca desfasurarea evenimentelor putea sa le-o ia inainte, sa-i prinda nepregatiti. Cei sase oameni pusi de Synethus sa-i pazeasca nepotul se facusera nevazuti. Nu se indoia ca fugarii pornisera in goana spre Porolissum.

Era spre seara cind Metrobius explica scurt, cu multa convingere ca, din moment ce Euphoros s-a dat drept pre­tendent la a deveni rege al Daciei, numai dacii se puteau socoti inselati in buna lor credinta, deci lor le revenea dreptul sa-l judece si sa-l pedepseasca. Urmarea nu intirzie: Offas cobori cu carul spre Alburnus Maior, Pollio — cu Dazia si tatal ei — pornira de-a dreptul peste munti catre Ampelum, iar Metrobius pleca grabit la Porolissum, insotit de Grimhild. Intunericul prinse in Poiana Mestecenilor numai pe Sargetius, Diurpanneus, Dassius si Diegia, impreuna cu ceata de daci a lui Diurpanneus, care pazea pe Euphoros legat sub adapostul de frunzare. Stateau tacuti in jurul focului. Timpul se scurgea incet. Cind Closca-cu-pui rasari pe cer, sarira in picioare. Sosise momentul. Il scoasera de sub frunzar si-l legara de un copac din apropierea vetrei de jar pe care jucau flacari, fiecare framintat de alte ginduri; cu alte temeiuri pentru pedepsirea ticalosiei: Sargetius, furios pentru slabiciu­nea de care daduse dovada, incredintindu-se in vorbele unui aventurier, iar Diurpanneus inciudat de rusinea ce o resim­tea, gindind ca s-ar fi putut intimpla ca un grec viclean sa ajunga rege al neamului sau. In Dassius mocnea cite ceva din furia lui Sargetius si din ciuda lui Diurpanneus. La lumina focului, fata lui Euphoros lucea palida, impietrita de groaza. Din tinarul frumos, vioi si elegant de altadata, ramasese numai o aratare chinuita. Toti trei ar fi vrut sa-l judece, desi acest lucru le parea de prisos. Ce socoteala puteau sa-i ceara? Ce sa-l intrebe si ce fel de judecare sa-i faca?

In apropiere, asezati roata, stateau flacaii din ceata lui Diurpanneus, asteptind sa vada sfirsitul.

— Eu as vrea sa ne spuna: Cum a ajuns pergamentul in miinile lui? rupse Dassius tacerea.

— Raspunde, Euphoros! striga Sargetius, ca trezit la realitate, stringind pumnii.

— Am fost indemnat de zeii cei rai! Numai ei, si duhu­rile rele, au facut sa-mi rasara in minte gindul ca as putea sa ma dau drept urmas al acelui taraboste, altfel

— Si cum ai ajuns sa-l ai? il intrerupse Dassius cu ton rece.

— Cu bani. Am platit. De la prietenul tau Cletus am aflat, dar nu el mi l-a dat. Mi-a spus odata intimplator ca tu ai un pergament ramas de la Sarmis, prin care lasa pe un taraboste ca rege al dacilor. Acel nume, Burodus, este o nascocire a mea.

— Vreau sa stiu cine ti-a dat pergamentul! insista Dassius.

— O batrina, Aelia — tu o cunosti — care mergea deseori pe la mama-ta. N-a fost prea greu pina i-am dat de urma. Femeia, neputinciasa si saraca, s-a aratat lacoma, cind a auzit ca e vorba de bani. Nu stiu cum a facut, dar mi l-a adus.

— Ai savirsit o ticalosie! striga Dassius, sagetindu-l cu ura. Pentru asta iti vei primi rasplata!

Euphoros il infrunta:

— Dar tu tot n-ai fi facut nimic cu el, nu te tragi din acel taraboste. Stiu unde l-ai gasit.

Linistea cu care raspundea Euphoros spori minia lui Sargetius. Era ca un vulcan gata sa erupa. Totusi se stapini. Il intreba cu ton rece, ascunzindu-si pornirea:

— Trec peste toate, Euphoros, chiar si peste modul cum mi-ai batjocorit buna-credinta, insa un lucru tin neaparat sa stiu: prin ce te-ai legat in fata procuratorului?

— Nu-inteleg ce vrei sa spui?!

— Ai mers de mai multe ori la Iustus Valentinus, lucru de care mie nu mi-ai spus. Dupa ce am aflat, am asteptat. Recunosti sau nu? Sa nu uiti ca eu ti-am acordat toata increderea!

— Prima oara am fost dus cu forta, luat de un decurion.

— Te-ai legat ca, devenit rege al Daciei parasita de imperiu, sa tii mai departe tara supusa Romei, ca si cum legiunile inca s-ar afla aici. Asta e o dovada ca in sufletul tau nu nutreai hotarirea de a face sa renasca Dacia lui Decebal, iar poporul sa fie stapin in tara lui! La inceput, cum te credeam cu sufletul curat, mi-am zis ca in situatii grele ne e permis sa facem orice, numai sa inselam dusmanul, si am tot asteptat sa-mi spui ce urmareai. Acum insa, cind stiu cine esti, ma stapineste convingerea ca, o data ajuns rege, te inconjurai de o ceata de nemernici, de vintura-lume, ca si tine, gata oricind sa vinzi tara!

— Sa-l dam mortii mai repede, acum nu e vreme de pier­dut, indemna unul din flacaii ce-l insoteau pe Diurpanneus.

— Daca va atingeti de mine, procuratorul va spinzura pe cei vinovati. Oamenii mei au si pornit intr-acolo! ame­ninta el ingrozit.

— Iustus Valentinus stie. Nu va regreta pierderea unuia care pregatea o rascoala! i-o intoarse Diurpanneus.

— La moarte cu el! strigara deodata mai multi flacai.

Sargetius se gasea in pragul luarii unei hotariri. Nu vedea ce pedeapsa mai potrivita se cuvenea tradatorului. In linistea ce se lasa citeva clipe, auzi calcatura de om ce se apropia in fuga. Se intoarse si isi incorda atentia.

— Pregatiti-va de lupta! indemna el scurt, pornind in calea celui ce venea, care nu putea fi decit una din straji.

O umbra se napusti dintre tufisuri, oprindu-se in fata lui, suflind greu:

— Vin legionarii! suiera ingrijorat.

— Il dam mortii! se auzi, seaca, vocea lui Sargetius, parca nesigur daca ceea ce hotara era bine.

— Legionarii inconjoara muntele si Poiana Mestecenilor, adauga straja, cu rasuflarea nepotolita.

Cuprins de disperare, Euphoros incepu sa strige dupa ajutor. Pina in aceasta clipa se consolase cu speranta ca nu vor avea curajul sa mearga atit de departe cu razbunarea.

— Sa-l lovim toti deodata! indemna Diurpanneus. Toti trebuie sa ne aparam neamul, sa nu se spuna ca tu, Sargetius, l-ai ucis. Alaturi de tine, si eu am jurat ca vom pedepsi tra­darea si miselia!

Intr-o fulgerare, barzile si cutitele, aruncate cu setea ras­platirii ticalosiei, strapunsera trupul lui Euphoros. In citeva clipe in poiana se intinse din nou linistea.

— Sa ne rugam zeilor ca acest nemernic sa fie singurul tradator al luptei noastre! murmura Sargetius.

Sosi si straja trimisa in partea opusa, spre apus. Si pe acolo aparusera legionari care urcau muntele. Pericolul era mare. Dassius ar fi vrut sa fuga cit mai repede cu Diegia, dar Sargetius il opri. In situatii grele, numai cel ce este cu ade­varat viteaz poate sa-si arate insusirile de luptator.

— Vom merge strinsi laolalta, sopti el. Taiem valea, apoi o tinem tot catre miazanoapte, pe povirnisul celalalt.

Se desfasura o adevarata intrecere intre ei si zorile ce incepeau sa lumineze plaiul. Toti tineri si aprigi la lupta, erau hotariti sa loveasca fara sovaire. Aproape de drum, doi legionari ii vazura, dar nu incercara sa-i opreasca. Sunara din trompete, disparura in vale, de-a curmezisul povirnisului. Apucara sa taie drumul in fuga.

Se socoteau scapati, cind de dupa un colnic aparura citiva legionari. Dassius si Diurpanneus dadura primele lovituri, in timp ce Sargetius se repezi spre decurionul care ii comanda. Se petrecu tocmai ce gindise: sa treaca printre ei, fara sa-i raneasca sau sa-i rapuna, ca astfel sa raspunda in fata legilor numai de moartea lui Euphoros. Decurionul nu primi lupta, ordona retragerea, luind-o la fuga spre desisul padurii.

Pornira mai departe. Incepuse urcusul. Sargetius framinta in minte cele petrecute, fara sa poata intrevedea sfirsitul. De unde aflasera legionarii si cum de sosisera atit de repede, cind pina la castrul de la Alburnus Maior era o departare destul de mare? Si apoi, nu-si dadea seama daca scapase din incercuire.

Cei sase oameni ce formau garda lui Euphoros n-au plecat spre Porolissum si nici nu s-au oprit undeva prin apropiere. Unul dintre ei, pus de Synethus sef al garzii, urmase intocmai porunca bogatului negustor: daca se intimpla ca viata nepo­tului sa fie in primejdie, sa nu sovaie nici o clipa, sa ceara ajutor militarilor.

Se luminase. Soarele arunca razele peste crestele inalte, alungind spre vai negura. In fata fugarilor, pe inaltimi, se zareau plaiurile acoperite cu iarba deasa si aspra. Mersesera fara oprire. Socoteau legionarii ramasi mult in urma, devale.

Sargetius iesi la marginea padurii, cerceta intinderile de-a lungul povirnisurilor, incercind sa gaseasca o poteca, cind deodata rasunara semnale date cu trompeta. Fusese vazut. Din mai multe parti, din tufisuri si vilcele se ivira cete de legionari. Pentru o clipa, socoti totul pierdut. Obositi, cople­siti de numarul mare, trebuiau sa se apere, sa loveasca fara crutare. Incerca sa gaseasca un loc bun pentru aparare. La citeva sute de pasi, padurea inainta in sus ca un pinten, cu copaci marunti, desi si stufosi. Se indrepta intr-acolo. Diegia nu putu suporta starea de incordare, cazu infrinta de greul urcusului. Dassius si Diurpanneus incepura s-o poarte pe rind in brate. Nu mai aveau spor la inaintare. Legionarii se apropiau. Sargetius decise sa se opreasca si sa primesca lupta. Dar ce se petrecu in acel moment, a fost ca o lovitura de trasnet. Din alta margine de padure se auzira sunete de corn. In plai navalira mai multe cete de oameni, acoperind cerul cu strigatele lor. Dintr-o parte se apropiau legionarii, iar din cealalta ajutoarele, trimise parca de zeii cei buni, ca o adevarata minune.

Ciocnirea se dezlantui scurta, cruda, hotaritoare. Dar tot atit de fulgerator lua sfirsit. Loviturile pline de curaj date de cetele aduse de Offas si Pollio obligara pe militari sa bata in retragere si in cele din urma sa se faca nevazuti in padure.

— L-ati rapus pe tradator? intreba Offas, aruncind din mina toporul, al carui tais lucea de singe.

Privindu-l cu recunostinta, Sargetius ii confirma printr-o usoara clatinare a capului.

— De multe ori te-ai mirat, relua Offas, de ce eu, Metrobius si batrinul Degidus nu ne puteam impaca sa te vedem tinind in preajma ta un vintura-lume! Si mai voiai sa-l ai ca rege!

Sargetius murmura, coplesit de incordare:

— Daca nu era Dassius, n-am fi aflat ticalosia, am fi mers din gresala in gresala. Ceea ce s-a petrecut este pentru mine o grea lovitura, trebuie sa iau toata raspunderea faptelor asupra mea. Tu si Pollio porniti degraba cu ceilalti devale. La Porolissum trebuie sa spuneti ca n-ati vazut nimic si nu stiti nimic, pentru ca astfel procuratorul sa puna urmaritori numai dupa mine. Fara indoiala, el va afla de cele intimplate din mai multe parti: de la guvernator, de la cohorta din Ampelum si de la Synethus.

— Pornisem amindoi, eu si Offas, povesti Pollio, spre Alburnus Maior. N-am mers mult si am intilnit legionari indreptindu-se in sus. N-ar fi fost nici o banuiala, daca Offas nu l-ar fi recunoscut pe sclavul pus de Synethus capetenie a garzii lui Euphoros. Am dat repede sfoara printre barbatii ce coborau de la tirg si, toti ca unul, s-au aratat gata sa lupte. Cind am vazut atita insufletire, parca mi-a crescut, inima. Presimt, Sargetius, ca asta e inceputul. De-acum ina­inte trebuie sa ne tinem tari!

Capitolul V
DESTAINUIRILE UNUI BATRIN

ei ce-l vedeau pe Synethus plimbindu-se prin for cu toga scumpa, de un alb imaculat, se mirau. Niciodata bogatul negustor nu se aratase astfel in multime. Cind iesea din pra­valie — si asta rareori — cu treburi la oficiul public al dari­lor, trecea grabit, fara sa priveasca in jur. Acum insa, mergea agale, se oprea uneori locului, pierdut in ginduri, apoi pleca mai departe agitat, gesticulind cu mina ce-i iesea de sub toga, ca si cum se afla in pragul luarii unei hotariri grele. Venise in for indata dupa-amiaza, masurindu-l cu pasii in lung si in lat, uitindu-se intruna spre fereastra unde stia ca lucreaza procuratorul. Aflase de doua zile cele petre­cute la Tirgul nevestelor si ramasese ingrozit de moartea napraznica a nepotului sau. Il tortura durerea si spaima de cite ori ii revenea in minte Sargetius, a carui razbunare banuia ca se va intinde pina la el.

In for, multimea se plimba linistita si vesela. Soarele se lasa catre seara. Synethus plecase de acasa decis sa intre la procurator. Isi pusese in gind sa-i arate intregul adevar, apoi sa-i ceara protectia. Dar cind ajunsese in for, hotarirea lui se muiase. De citeva ori pornise spre cladirea oficiului public si se oprise din drum, sovaind, framintat de intrebari. Daca procuratorul il gasea vinovat? De ce si-a incurajat nepotul sa porneasca pe un asemenea fagas plin de primejdii? Si daca Iustus Valentinus il socotea un dusman al imperiului, al impa­ratului?

Astfel de ginduri il chinuiau, cind il vazu pe Laetius Vitalis. Bogatul fermier umbla intotdeauna elegant imbracat, se purta cu distinctie. De obicei nu-i placea sa stea de vorba cu oricine in vazul lumii. In aceasta zi, insa, nelinistit de zvonuri — cel mai proaspat fiind acela ca tineretul din Porolissum se ridica fatis, cerind eliberarea sclavilor — simtea nevoia sa afle ce treaba l-a adus in for pe lacomul negustor. Se opri in fata lui, schitind un zimbet nedefinit:

— Pe toti zeii, Synethus, aproape sa nu te mai cunosc! incepu el. Ce se petrece cu tine, ai pofta sa te plimbi? Ori ai venit la pinda, vrei sa-i prinzi pe datornicii care au cam uitat soroacele de plata? Sa nu te superi, am glumit

Pe negustor il bucura atentia lui, il stia cel mai bun prieten al procuratorului. Se arata indatoritor:

— Ma rog zeilor pentru sanatatea ta, Laetius Vitalis! Iti doresc din suflet numai fericire! Am iesit sa mai vad lumea, ca de, viata nu e asa lunga. Cu ce ne alegem cind va fi sa plecam la zei? Cit despre datornici, e bine sa nu mai vorbim de ei!

— Vrei sa spui ca-ti mai datorez ceva?

— Chiar daca o mai fi, nu asta ma framinta acum

Fermierul slobozi un hohot de ris zgomotos. Multi dintre cei ce treceau prin apropierea lor intoarsera capetele. Lumea il cunostea drept om de viata, se incurca des cu fetele de la taberna „La bogatia lui Cressus”. Se apropie de urechea lui Synethus, soptindu-i:

— Nu cumva te rogi acum Afroditei? Poate ca esti chinuit de mingiierile unei femei frumoase Vad prin apro­pierea noastra pe Marciana. O doresti?! Stiu ca nepotul tau

— Care nepot?

Laetius Vitalis izbucni din nou in ris, se trase iarasi linga el si-i sopti, tinindu-l de toga:

— De mine sa nu te feresti, am aflat totul de multa vreme. Rundacitulp, tinarul care va fi rege al Daciei dupa plecarea legiunilor, stiu ca-ti este nepot!

— Si altceva n-ai mai auzit? il intreba ingrijorat, apu­cindu-i mina ce-i iesea de sub toga.

— Ce? S-a intimplat ceva?

Negustorul ii slobozi mina. Se intoarse, privind speriat in jur.

— Nu-mi dau seama daca fac bine ca spun. Tie nu-ti ascund: da, era nepotul meu!

— Cum, era, acum nu mai e? Ce a patit?

In ochii lui Synethus lucira lacrimi.

— E mort, Laetius Vitalis! A fost ucis departe de aici, la Tirgul nevestelor, aproape de Alburnus Maior.

Fermierul salta capul. Il sageta cu privirea:

— Cum a fost cu putinta? Ce a cautat el tocmai pe muntele acela? L-a atacat vreo ceata de latroni?

— N-au fost latroni, Laetius Vitalis, nu stiu bine ce s-a intimplat, banuiesc numai. Poate ca Sargetius a aflat ca sub numele de Rundacitulp se ascundea nepotul meu, Euphoros!

Cu totul schimbat la fata, Laetius Vitalis il apuca de umeri si-l zgudui cu putere. In ochii lui juca o scinteiere plina de satisfactie. Nu se mai putu abtine:

— El l-a omorit? El, urmasul barbarilor?

— Da, impreuna cu altii! Cica au dat o lupta cu legio­narii plecati sa-i prinda si

— Le-a scapat?

— Ca prin minune. Le-au sarit in ajutor cei veniti la tirg. Nu pot sa-mi inchipui ce au vrut sa puna la cale acolo si ce s-a intimplat! Venisem cu gindul sa ma duc la procura­tor, dar

Tacu, speriat de bucuria ce radia pe fata lui Laetius Vitalis. Era oare atit de vesel, pentru ca murise Euphoros?

— Zici ca vrei sa mergi la Iustus Valentinus? Banuiesc ca te chinuie teama de Sargetius. Sa nu fii speriat. Daca in adevar s-a intimplat nenorocirea, barbarul nu mai are nici o scapare. Sint convins ca acum legionarii i-au dat de urma.

Ura lui Laetius Vitalis impotriva lui Sargetius, care de mult timp mocnea neputincioasa, izbucni cu intensitate spo­rita. Moartea lui Euphoros il bucura, iar ingrijorarea lui Synethus il lasa cu totul indiferent.

— Vrei sa ma insotesti la procurator? il intreba. Il fac pe Iustus Valentinus ca in seara asta sa trimita garda la villa urmasului barbarilor, sa-l prinda si sa-l inchida in car­cerile de sub tribunele amfiteatrului.

— N-a venit acasa, cine stie pe unde sta ascuns!

Laetius Vitalis cata spre soare, voia sa vada cit mai era pina se insereaza. Il apuca de brat si porni cu el spre oficiul public. Procuratorul se astepta la venirea lor, dar nu la amindoi in acelasi timp. Nici nu avea nevoie de explicatii, cunostea ce era in sufletul fiecaruia. Il asculta linistit pe fer­mier, desi il supara dusmania ce vibra in vocea lui.

— Iustus Valentinus, intotdeauna ai fost de partea bar­barului, nu mi-ai dat dreptate. Acum trebuie sa procedezi cu energie, altfel te faci partasul pregatirii unei noi ras­coale! incheie Laetius Vitalis cu o satisfactie nedisimulata.

Procuratorul zimbi sters, cu stapinire de sine.

— Stiu tot ce a raportat centurionul comandant al legio­narilor care au dat lupta cu ei. Au gasit pe acel Rundacitulp sau Euphoros mort, legat de un copac. Daca v-ati fi aflat in locul lui Sargetius, si daca acela in care v-ati increzut se dovedea un uzurpator de drepturi, un tradator al unui lega­mint, ce i-ati fi facut? Banuiesc ca acolo, la Tirgul neves­telor, cineva l-a recunoscut si a dat pe fata ticalosia. Pentru mine, ceea ce urmarea sa faca acel Euphoros era curata nebunie. In imperiu s-au ridicat multi pretendenti, unii au sustinut ca se trag din viteazul Decebal, cum a fost acel Regalianus, ce se voia stapin al Romei, ucis de roxolani

— Dar, Iustus Valentinus sari Laetius Vitalis.

— N-am terminat! il opri procuratorul, ridicind mina. Banuiesc ce vrei sa spui. N-am uitat ca ma gasesc aici in slujba imperiului, a imparatului. N-as vrea sa ma intelegeti gresit. Sargetius a infaptuit un omor, iar legile pedepsesc crima, asta pe de o parte. Pe de alta parte, lupta data cu legionarii este o razvratire, de aceea am dat ordin garzilor sa-l urmareasca, sa-l gaseasca si sa-l prinda. La mine, ca procurator in aceasta parte a Daciei, alte simtaminte pentru el nu exista. Insa ca om, nu uitati ca am familie: sotie, sora, fiu, nepoata — lucrurile se schimba, Euphoros trebuia pedepsit pentru mirsavia facuta. Asadar, sa fiu bine inteles de voi: procuratorul a ordonat urmarirea, prinderea si in­temnitarea lui Sargetius, acuzat de omor si razvratire! ac­centua, privindu-i pe rind, apoi continua cu voce potolita: Ce ai vrut sa mai spui, Laetius Vitalis? Ai incercat de citeva ori sa ma intrerupi.

Fermierul se misca incurcat in scaun:

— Ce am vrut eu, ai spus tu, Iustus Valentinus. Am cre­zut ca n-ai de gind sa-l arunci in carcere pe barbar. Nu ma indoiesc ca, daca-l prinzi, il trimiti la Roma sa fie spinzurat pe via Ostiana, acolo unde sint pedepsiti capeteniile de rascoale!

Procuratorul intoarse capul spre fereastra. Pe Sargetius il cunostea bine, era sigur ca legionarii nu vor reusi sa puna mina pe el. Cine nu-l iubea si cine n-ar fi fost gata sa-l ascunda de urmaritori? Alaturi ii avea pe Offas si pe Metro­bius, cu saracii si tinerii din Porolissum nu s-ar fi putut lupta nici chiar el, desi era procurator. Pe linga toate acestea, mai era la mijloc Alliana, ii cunostea dezastrul din suflet. Avea motive intemeiate sa fie retinut in masurile luate. O clipa gindul ii rataci spre Gerthorund. Daca Sargetius fugea in tabara gepizilor, n-ar mai fi fost cu putinta prinderea lui. De la rapirea fetelor, ei ramasesera prieteni. Vedea cum situa­tia din aceasta parte a Daciei devenea tot mai nesigura. La alungarea gepizilor sarisera in ajutor saracii si tinerii, ale caror capetenii erau Offas si Metrobius.

— Pentru asta ai venit la mine, Synethus? il intreba, cautind sa rupa tacerea ce se prelungise prea mult. Te rog sa ma crezi ca-ti inteleg durerea. Mai pot face ceva pentru tine?

Negustorul tusi, parca surprins. Raspunse, incurcindu-se:

— Vezi, Iustus Valentinus, eu tot ma tem de el! Mi-e frica de-o razbunare a lui. Stii, l-am tinut in villa mea pe Euphoros

Procuratorul se ridica in picioare, semn ca ei trebuiau sa se retraga. Il incuraja pe negustor:

— Il cunosc bine pe Sargetius, nu-l cred in stare sa-si piarda vremea, razbunindu-se. Du-te si-ti vezi linistit de negustoria ta, Synethus! Cit priveste durerea ce o incerci, asa a fost voia zeilor!

Tacu. Il vazu pe contubernal intrind. Raporta din usa:

— A sosit curierul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa!

— Si este ceva urgent?

— Poate ca mai mult grav! raspunse contubernalul, in­tinzindu-i un pergament. E un mesaj din partea guverna­torului.

Desfasura sulul si citi in soapta. Il reciti, facind pauze intre fraze si, pe masura ce timpul trecea, crestea pe fata lui tulburarea si paloarea. Spuse contubernalului ca poate sa plece. Incepu sa se plimbe prin incapere, mergind de la masa la fereastra si inapoi. Laetius Vitalis si Synethus il urmareau cu presimtiri rele. Un timp se opri la fereastra si privi la multimea vesela ce trecea prin for. Deodata se intoarse, se apropie citiva pasi si se opri in fata lor. Amindoi tresarira la vocea lui cu totul schimbata:

— Lasati la o parte orice alte ingrijorari si socoteli! Incepeti sa va stringeti lucrurile! Cred ca nu va ginditi sa ramineti pe aceste meleaguri, printre barbari!

— Dar ce s-a intimplat, Iustus Valentinus? se grabi Laetius Vitalis, alergind cu gindul spre Roma.

— Am primit vestea pe care de mult o asteptam. Guver­natorul imi ordona sa pregatesc in graba cohorta si oficiile publice, in curind se va parasi Dacia. La Ulpia Traiana Sar­mizegetusa plecarile au si inceput. Gotii au inaintat pina in Tracia si, daca nu vor fi zdrobiti in batalia spre care cauta sa-i atraga imparatul, totul este pierdut. Celor de aici nu le ramine altceva de facut decit sa porneasca degraba spre Roma.

Fermierul si negustorul se privira descumpa­niti, parca nu le venea sa creada, se obisnuisera cu zvonurile.

— Ce mai stati? Nu este vreme de pierdut! Sa fim intelesi: cind iesiti de aici, nu suflati nimanui nici o vorba. Vom ingriji noi sa dam de veste populatiei prin oficiile publice, atunci cind va sosi momentul.

Procuratorul suna clopotelul. Ordona contuber­nalului sa cheme pe tribunul Decius Sabinus, cu toti centurionii din cohorta sa.

Afara, Laetius Vitalis si Synethus se oprira aproape de for, nehotariti incotro sa porneasca. In jurul lor multimea se plimba linistita, vesela si zgomotoasa. Soarele coborise, gata sa scapete dupa crestele de dincolo de Marodava. Peste in­treaga vale a Porolissumului se intindea o pinza subtire, albastuie de picla, anuntind sfirsitul zilei calduroase de vara.

— Laetius Vitalis, te iert de orice datorie! se porni Synethus, rupind tacerea. Sa plecam amindoi, inaintea cohor­tei si a oficiilor. Vom merge impreuna in mai multa sigu­ranta pina la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, iar acolo vom vedea. Avem sclavi multi. Pe cei mai de incredere ii punem sa ne apere.

Ascultindu-l, fermierul clatina capul a descurajare:

— Crezi ca vei primi de la ei vreo mina de ajutor, atunci cind vei fi atacat de latroni? Fii sigur ca nu asteapta decit un prilej potrivit pentru fuga, dornici sa se vada liberi. Daca vrei sa pleci, pe mine sa nu ma astepti. N-am de gind sa parasesc Porolissumul inaintea procuratorului. Sint hotarit sa nu-mi las averea in mina barbarului Sargetius!

— Dar el va urma fata, Laetius Vitalis!

— Nimic nu ma indreptateste sa cred asta. Sufletul unei femei nu este atit de usor de inteles. Sa nu uitam ca acum el este urmarit pentru omor si razvratire, se afla intr-o situatie

Dinspre amfiteatru se intinse peste for un val de murmure si strigate. Laetius Vitalis uita sa continue ce voia sa mai spuna. Din multime, unii pornira in fuga intr-acolo.

— Sa fie vreo noua navalire de-a gepizilor? se intreba Synethus cuprins de teama.

— Sau poate o rascoala, adauga Laetius Vitalis. Procu­ratorul crede ca numai el si noi stim de ordinul de plecare. Vestile zboara cum nu-ti poti inchipui! Vrei sa mergem? Sint curios sa aflu ce se intimpla sau ce primejdie ne mai asteapta.

In apropierea amfiteatrului, il intilnira pe Metrobius. Cobora dinspre castru urmat de patru oameni, care purtau pe umeri o targa injghebata din ramuri impletite, acoperita cu un strat de iarba, iar deasupra trupul unui om invelit cu o pinza. Vazindu-l pe fostul sau stapin, Metrobius incerca sa-l ocoleasca, dar Laetius Vitalis ii iesi inainte:

— Pe Jupiter, Metrobius, de multa vreme doresc sa-ti vorbesc! Increderea mea in intelepciu­nea ta nu cunoaste mar­gini, in aceste timpuri grele, eu si Synethus ne gasim la o adevarata rascruce

— Nu e acum momentul! murmura, fara sa se opreasca.

— Dar ce s-a intimplat? Pe cine duceti pe targa? Fostul sclav ii raspunse, schitind un zimbet plin de deceptie:

— M-am framintat mult, Laetius Vitalis, sa inteleg daca exista soarta, sau daca cele prin care trecem sint aduse de intimplare. Pe targa ducem trupul lui Lucullus!

— A cazut de pe cal? se grabi Synethus, parca bucuros ca si procuratorul va incerca o durere grea ca a sa.

— A fost zdrobit sub copite de un zimbru. Stateam dea­supra unui povirnis, asteptind sa treaca prin valea ingusta turma speriata de gonacii nostri. In incordarea momentului, priveam cu totii in partea din care se auzeau strigatele si chiotele cind, din cea opusa, s-a ivit un zimbru mare, fioros. Lucullus a facut citiva pasi, incercind sa ajunga la marginea prapastiei ori — stiu eu! — poate ca avusese de gind sa-si repeada sulita, dar deodata o parte din povirnis s-a des­prins cu el, prabusindu-se in fata fiarei. Zimbrul a mugit speriat, s-a oprit o clipa, apoi s-a aruncat asupra sarmanului Lucullus, impungindu-l si zdrobindu-l, in timp ce noi strigam si urlam ingroziti, aruncind in el sulitele. Dar la ce a mai folosit? A murit si Lucullus o data cu fiara salbatica!

— Zeilor, ce va dezlantui prapadul asta in sufletul lui Iustus Valentinus?! murmura intristat Laetius Vitalis.

Metrobius clatina capul, continuind tot asa de potolit:

— In fata mortii nu-mi pierd firea. Am avut-o de multe ori linga mine, stiu ca sfirsitul nu poate fi altul. Sint in­durerat de pierderea bunului Lucullus, de care ma legau multe lucruri. Din aceasta nenorocire am inteles ca nu exista soarta, iar intimplarea nu este decit ceva ce se leaga de moment, de ceea ce se savirseste in firea lucrurilor. In sufletul meu durerea se ascunde, nu iese in afara.

Isi strinse falcile intr-o saltare ritmica, coplesit de cele petrecute intr-un rastimp atit de scurt. Nimeni nu stia ca vinatoarea constituise numai un pretext, scopul adevarat era acela de a se intilni cu Sargetius undeva departe, intr-o pa­dure dinspre Samus. Fostul sclav-filozof nu-si pierdu sirul gindurilor, isi reaminti cuvintele cu care il oprise Laetius Vitalis:

— Te-am inteles oare bine? Parca ai zis ca amindoi va gasiti la o rascruce, doreai sa-mi vorbesti

— Ce putem sa-ti mai spunem, Metrobius?! De citeva zile zeii s-au luat la intrecere sa ne puna la grele incercari! De necazul lui Synethus stii. Acum iata altul, al lui Iustus Valentinus. Si, peste toate astea lungi el vorba, sovaind, in tine am incredere, mi-ai dovedit-o de atitea ori. Ne aflam la procurator cind a venit curierul de la Ulpia Traiana cu un mesaj: s-a dat ordinul de pregatire a parasirii Daciei. Ce ne facem, Metrobius? Ce ne sfatuiesti? Tu esti un barbat invatat, vezi departe lucrurile

Vestea nu-l tulbura. O astepta. Raspunsul, dur, rece, nu intirzie, pentru ei nu nutrea alte sentimente:

— Oameni ca voi n-ar avea pentru ce sa ramina. Eu nu va spun nici sa stati, nici sa plecati, hotariti-va singuri! Acum va las, ma duc la Iustus Valentinus sa-l ajut sa-si infringa durerea!

Fara sa-i salute la despartire, Metrobius se pierdu in multimea ce se misca in valuri, discutind cu aprindere despre moartea napraznica a fiului procuratorului. Fermierul si negustorul se privira unul pe altul, descumpaniti si descura­jati. Pornira apoi fara tel spre amfiteatru, tacuti, fiecare rumegindu-si gindurile.

In urma lor, dinspre castrul de pe virful dealului, pa­durea intindea amurgul pe deasupra forului.

iata la Porolissum se tulburase dintr-o data. Intreaga asezare parea un furnicar rascolit. Nimeni nu-si mai gasea linistea. Pe cele trei cai principale si pe ulitele inguste ce por­neau din ele se vedea lume mergind grabita sau strinsa in grupuri, vorbind agitat. Pregatirile de plecare ale militarilor si functionarilor nu mai erau simple zvonuri, cu care se obis­nuisera de mult. Sus, in castru, centuria statea gata sa por­neasca in mars, iar in cazarma de linga amfiteatru, cohorta isi incheia socotelile cu negustorii, pentru furniturile facute armatei. La oficiile publice, scribii discutau alarmati, dezo­rientati. Unii tabulari si dispensatori cu mai mult singe rece nu-si pierdeau vremea palavragind la nesfirsit. Umblau sa stringa de la populatie diferite dari si datorii, pe care nu le mai inscriau ca venituri ale imperiului, ci le treceau de-a dreptul in buzunarele lor.

Moartea atit de napraznica a lui Lucullus facuse din Iustus Valentinus — barbatul care intotdeauna dominase situatii grele — un om doborit de evenimente. De aceea tribunul Decius Sabinus isi depasea atributiile: pusese garda militara de paza la villa lui Sargetius si trimisese un decurion insotit de legionari sa ia in stapinire, ca apartinind legiunii de la Potaissa, ferma, stina si turmele sale.

Intr-o astfel de stare complexa — durere, dezorientare, nesiguranta — se gasea procuratorul cind trimise dupa Metro­bius si dupa Grimhild.

In taberna „La impacarea zeilor”, Surillius se asezase pe un scaun din apropierea unei mese la care stateau trei preoti si un aedil: Suriacus, de la templul lui Mithras, preotul de la templul lui Apollo, din cartierul Magnus, cel al templului Silvanus, si Anthus, aedilul templului Apollo. De vederea lor il ferea doua amfore inalte. In fierberea atitor vesti si zvo­nuri, tabernagiul socotea ca de la preoti se pot afla alte lucruri, de multe ori mai folositoare decit cele pornite din preajma procuratorului. Obisnuit sa asculte ce vorbesc mes­terii, isi incorda atentia sa prinda cit mai bine:

— Ce zici, Suriacus, incepem pregatirile? il intreba preo­tul templului Silvanus.

Preotul Suriacus raspunse, dupa ce sorbi din cupa:

— Fie ca mai asteptam, fie ca ne pregatim, pentru noi e totuna, nu putem lua templele cu noi.

— Nu te-nteleg, ce vrei sa spui?!

— Ma intrebi si te miri de parca n-ai sti ce se petrece dincolo de Danuvius. Pe unde au trecut gotii n-a ramas templu nedarimat.

— Cei care au trecut la credinta in invatatura galileanului sint mai uniti, interveni preotul templului Apollo. Se spune ca aranjeaza sa plece toti o data. De fapt ei au de dezlegat o adevarata sarada: daca merg in imperiu, se pot astepta la persecutii, iar de ramin alaturi de barbari, s-ar putea ca acestia sa-i lase in pace cu credinta, insa ii vor face captivi, adica sclavi.

— Eu am auzit altfel, cica nu pleaca nici unul, interveni preotul templului Silvanus.

— Aici la Porolissum, loviturile primite i-au mai rarit pe cei ce urmeaza noua credinta, lamuri Suriacus, indrep­tindu-si privirea spre preotul de la templul lui Apollo. Ar fi bine sa-ti trimiti aedilul la templu. Anthus, tu du-te, noi mai avem de vorbit!

— Acum spune, il indemna preotul templului Apollo. Am inteles ca te-ai ferit de aedilul meu.

— Trebuie sa incercam cu saracimea din Porolissum, sa nu-i mai urmeze pe Metrobius si pe Offas, olarul.

Preotul lui Apollo se misca nelinistit, privind in jur cu neincredere si teama. Il intreba pe Suriacus:

— Si cum crezi ca am putea sa facem asta?

Pregatindu-si raspunsul, Suriacus se apleca spre ei:

— Ducem dovada procuratorului ca de moartea lui Euphorus nu e vinovat numai Sargetius, ci si ei doi. Probam cu omul lui Synethus.

— Cu procuratorul nu e nici o speranta, interveni preo­tul templului Silvanus, frecindu-se pe ceafa grasa, inchizind si mai mult ochii mici, usor codati. Eu zic sa incercam ceva cu tribunul. El se arata hotarit sa-l prinda pe Sargetius, asta mi-a spus-o Synethus. Dam lui Decius Sabinus o suma de bani — e destul de lacom, dornic sa se imbogateasca — si, intr-o noapte, filozoful si olarul pier fara urme.

— Sa facem cum spui tu! intari Suriacus. Acum e tirziu, vad ca se lasa amurgul. Miine il cautam pe tribun si aranjam. Goliti-va cupele si haideti sa mergem.

In taberna se mai aflau putini oameni. Patru stateau la o masa din apropierea ferestrei, de unde urmareau agitatia din pravalia si curtea lui Synethus, pina spre piriul Zerdis, pe malul caruia se inalta villa bogatului negustor. Intre timp venise tabularul Bellinus si se asezase la masa lor.

Surillius ii privea de la tejghea, cercetind cu mintea pe fiecare. Vecinii stiau ca Synethus se pregatea in graba de plecare. Pe cei patru de la masa de linga fereastra, toti din cartierul Serdos, tabernagiul ii stia: lenesi, circotasi, betivi, pindeau momentul cind carele incarcate vor parasi curtea. Surillius pricepu ca tabularul — sclav public — pusese ochii pe pravalia si villa negustorului, ii tocmise sa le ia in sta­pinire pina in ziua cind procuratorul pleca din Porolissum. Stind linga ei, Bellinus ii indemna intruna cu vin si le vorbea, aratindu-se vesel.

Cind usa se deschise si intra Grimhild, Surillius se bucura:

— Ce, esti in trecere spre Offas? il intreba rizind, facindu-i semn sa se aseze pe scaunul de alaturi. Gepidule, ai sa te faci roman de tot. Iunilla e acum zeita si lumina ta!

Grimhild se obisnuise cu glumele lui, insa nu era momen­tul pentru ele. Il intrerupse, facindu-i semn cu mina:

— Am fost la procurator, se porni in soapta. Mi-a spus sa dau fuga la Gerthorund, sa-l fac sa nu navaleasca decit dupa ce cohorta va parasi Porolissumul. Cica hoarda ar fi trecut Samusul incoace.

Zimbetul de pe fata lui Surillius zbura. Daca gepizii navaleau, nimeni nu mai putea sa ramina pe loc, iar el era unul dintre cei ce nu se gindeau sa plece.

— Si tu crezi ca o sa-l poti opri?

— Ba! Nici nu incerc, daca ma prinde! N-a uitat de necazul ce i-am facut cu fetele, cind i-am stricat socotelile.

— Atunci nu vad de ce te grabesti?

— I-am spus procuratorului ca nu pot sa ma duc, nu vreau sa cad in miinile lui Gerthorund. Asta ar putea s-o faca numai Sargetius. Ei au ramas prieteni.

— Si ce a zis Iustus Valentinus? se grabi tabernagiul, gindindu-se la pericolul in care se gasea Sargetius.

— A tacut incurcat, pentru ca n-are de unde sa-l ia. I-am spus ca daca da ordin sa inceteze orice urmarire, voi incerca sa ma duc la el, adica sa-l gasesc

— Unde? Cum sa-i dai de urma?!

— Pentru asta am venit la tine. Stiu ca vine pe aici trimisul lui, sa afle ce se mai misca prin Porolissum.

Surillius facu ochi mari si rise:

— Ma, gepidule, sa ma incred in tine? De abia ai aruncat dupa tine blana de lup si te-ai facut hot, ca astia de pe-aici?

— Hot ca un tabernagiu, rise si Grimhild. Dar ai rab­dare, vine numaidecit Metrobius. Pe el ai sa-l crezi?

Tabernagiul il prinse de umeri, scuturindu-l cu putere:

— Stie si Metrobius ca ai fost la procurator?

— El m-a dus acolo, si tot el m-a trimis incoace.

— Stai linistit, goleste o cupa, doua. Treaba o sa mearga bine.

Surillius nu se invirti prea mult prin buca­tarie, cind in taberna intrara Metrobius si Offas. Afara se lasase intu­nericul, cei patru de la masa de linga fereastra plecara o data cu tabularul, iar alti musterii nu se mai astepta sa vina. Spuse sclavului sa incuie usa, iar el se retrase impreuna cu ceilalti in incaperea rezervata pentru clientii alesi. Le povesti cele auzite de la cei trei preoti.

— Asadar, voi amindoi, incheie el, privindu-i pe Metro­bius si Offas, ar trebui sa stati ascunsi un timp. Eu zic ca n-ar fi rau sa va duceti la Sargetius, sa asteptati cu totii la un loc. Ce o mai fi, vom vedea. Dac-o fi de luptat, plecati o data impreuna.

— Ma duc si eu acolo! sari Grimhild. Procu­ratorul a spus ca daca nu-l opresc pe Gerthorund, sa nu mai calc prin Porolissum!

— Lucrurile se incurca, murmura Offas, frecindu-si ne­linistit fruntea cu palma. Ce facem cu fetele? De cind Sar­getius a fost pus in urmarire, pe Opilia o tin la mine. Acum in aceeasi situatie ma gasesc si eu. Ce fac cu Iunilla? Daca tilharii de preoti se gindesc sa puna la cale rapirea fetelor, ca astfel sa puna mina si pe noi?

Metrobius goli cupa umpluta de sclav, fara sa-i astepte pe ceilalti. Se grabea sa spuna ce gindea:

— Lucrurile nu se incurca din cauza fetelor, ci in urma celor ce se vor petrece in Moesia. Restul sint fapte marunte, care se vor aranja de la sine: bat gotii, Dacia va deveni un adevarat infern; invinge imparatul, toata panica de acum se va destrama ca fumul in vint. Pina la lamurirea astep­tata, trebuie ca cei rai sa nu fie lasati sa faca si mai rau. Vad ca te uiti la mine nerabdator, Offas. Nu ma indoiesc ca gindul te poarta tot la fete, banuiesti ca am uitat de ele. Va intreb: unde credeti ca ar putea fi in deplina siguranta?

— Poate acolo la Sargetius, isi dadu parerea Surillius. Ce se va intimpla cu voi, se va petrece si cu ele.

— Si daca va trebui sa luptam cu garzile? intreba Offas. Le putem pune in pericol.

Ascultindu-i, Metrobius continua sa zimbeasca. Nu-i lasa sa se framinte mult:

— Pe fete le ducem in villa lui Iustus Valentinus. Vor sta cu Metella si Alliana. De acolo nu va indrazni nimeni sa le ia — si nici n-ar putea — garda procuratorului sta de veghe zi si noapte.

Surillius ofta, clatinind capul a nehotarire.

— Alliana este greu incercata, murmura el, una, urma­rirea lui Sargetius de catre legionari, cealalta, pierderea lui Lucullus!

— Tocmai de aceea, relua Metrobius. Va avea cine s-o ajute sa-si infringa durerea. Dupa ce ducem fetele acolo, plecam cu totii la Sargetius. Pina atunci, tu, Surillius, tre­buie sa ne tii ascunsi pe aici pe linga taberna. Bineinteles, cu mincare din destul si vin din cel mai bun! rise el.

Surillius se salta in picioare, amenintindu-i cu mina pe toti trei, cu o mina ce arata, sub aerul de gluma, hota­rirea lui:

— Ma uit la voi! Sa nu cumva sa va indemne vreun zeu sau duh rau la tradare, ca nu veti gasi scapare nici in gaura de sarpe! Asta n-o spun pentru Offas, in el ma incred ca in mine. Si cum nu e vreme de pierdut, sa trecem acum la treaba!

argetius statea ascuns in partea dinspre apus a Porolis­sumului, intr-o pestera din muntii de dincolo de Marodava, mai sus de poiana unde strajuise altadata cetatea tarabostilor din neamul Burio. Mergind cu pas intins, se putea ajunge acolo in rastimpul dintre doua cintari ale cocosilor, insa urcusul si gura intrarii constituiau piedici deosebit de grele, pentru cine nu cunostea semnele potecii. Inauntru, la lumina facliilor, se intindea un gol cit un templu, cu bolta ce rasuna la fiecare calcatura. Impreuna cu el erau Diurpanneus si Pollio, cu cetele lor. Toti cei cautati de garzi.

Cum la oamenii cu sufletul curat recunostinta nu are limite, cel care alerga neobosit zi si noapte, aducind vesti si cele trebuincioase, era Servius, libertul. Devenit om liber, muncise cu sirguinta, facuse economii pina la sacrificiu, fusese ajutat de Colegiul saracilor si de Sargetius, reusind sa-si ras­cumpere sotia de la Synethus. Din sclavul fricos si chinuit nu se mai recunostea nimic, se dovedea un om stapin pe sine, cu trupul invirtosat, cu sufletul intarit, gata in orice clipa sa indeplineasca orice i-ar fi cerut Sargetius si Offas.

A doua zi dupa intilnirea din taberna lui Surillius, Sar­getius privea de la inaltime, ferit vederii de tufele de brazi, cum Servius urca grabit printre stincile pravalite pe firul vaii. Era insotit de trei barbati. Negura diminetii de inceput de toamna se ridica, stringindu-se in suluri ce se rostogoleau peste creste. Soarele, ca un glob mare rosu, imbraca zarile intr-o nuanta palida rozalie. Urmarea linistit apropierea lor. Stia ca nu se ivise nici un pericol prin apropiere, privind sem­nul purtat de Servius: o ramura de brad cu o suvita de pinza alba legata la virf. Dealtfel flacaul de straja, ascuns pe dupa colturi de stinci, vestise prin lovituri scurte, ca o toaca de schit, sosirea omului de legatura. Cum nu se astepta ca fostul sclav sa aduca pe cineva, Sargetius nu-si putu invinge ne­rabdarea, cobori printre tufele de brazi catarati pe povirni­sul de piatra, intimpinindu-i. Din gura pesterii, il urmareau cu privirea Diurpanneus si Pollio. Arata de nerecunoscut, barba si mustatile, bogate, blonde, lasate sa creasca in voie, ii dadeau o infatisare cu totul schimbata, asemenea dacilor de pe Columna Traiana. Recunoscu de departe pe cei ce veneau. Avu o stringere de inima, banui ca la Porolissum se petrecea ceva. Offas putea sa fie urmarit de garzi — luase parte la lupta data cu legionarii la Tirgul nevestelor — dar ce era cu Metrobius si Grimhild? se intreba el.

Pina urcara la pestera, Offas si Metrobius povestira ce stiau despre ingrijorarea procura­torului, provocata de inain­tarea gepizilor, si despre uneltirile preotilor pe linga tribun, pentru a-l face sa-i intemniteze pe ei doi. Ascultindu-i, Sar­getius intrezarea ce va urma: o inclestare de forte pornite sa se nimiceasca. Mai intii legionarii cu gepizii, apoi o mare invalmaseala in care intrau, de o parte gepizii si legionarii, iar de cealalta cei ce nu voiau sa paraseasca Dacia.

Ajunsi sus, s-au strins cu totii pe micul platou din apro­pierea pesterii, inchis pe o parte de peretele abrupt de piatra, ferit vederii de tufisuri de brazi stufosi ce-l inconjurau. Numai vulturul ce se rotea la mare inaltime cu unduiri usoare din aripi putea sa-i vada, scrutind crestele si vaile. S-au asezat pe blocuri netede, desprinse din peretele de stinca, formind un semicerc ca intr-un mic amfiteatru. Alaturi de ei, tinarul gepid se bucura ca venise.

— Asadar, ne putem bizui pe Surillius, iar cu fetele ati facut bine, cel putin nu mai avem grija lor, incepu Sarge­tius, cautind un fagas pe care sa porneasca discutia.

— Acum ne bizuim si pe Grimhild, adauga Metrobius.

— Asta numai Offas poate s-o stie, rise Pollio, altfel nu-l aducea incoace.

Offas intelese aluzia. Rise si el. Il placea pe tinarul gepid.

— Imi vine sa cred ca zeii ne-au purtat prin atitea framintari si au aranjat astfel lucrurile, ca noi sa ne adunam laolalta. O vorba din batrini spune: Cine se aseamana, se-aduna! Ne aflam in pragul unor incercari grele. La Porolis­sum, asa cum stau lucrurile, nu e bine. Moartea lui Lucullus l-a zguduit atit de puternic pe procurator, incit l-a facut neputincios. Cred ca Iustus Valentinus doreste sa se intoarca la Roma. El nu are strabunici si stramosi inmormintati aici, ca mine, Surillius, Dassius si Diurpanneus, nu cauta liber­tatea ca Pollio, Artemidorus si Timacus, nu se gindeste sa lupte pentru binele oamenilor, ca Metrobius si ca Offas. Daca zeii ne-au legat printr-o prietenie puternica, ma intreb: sa fie oare tot voia lor ca noi, uniti, sa pornim la lupta?

— De ce sa fie voia zeilor? sari Pollio. Crezi ca ei ne-au facut pe noi, sclavii de la Ampelum, sa ne ridicam impotriva legulului Aelius Marius? Dorul de libertate ne-a adus aici!

— Pollio ti-a dat raspuns la intrebarea ce te framinta, interveni Metrobius. Da, inclin si eu sa cred ca tine: ne vom vedea pusi in fata unor incercari grele, pentru asta se cade sa stim de la ce pornim si ce vom avea de facut. Un filozof sau un geometru, cind are de rezolvat o problema, cauta mai intii sa stabileasca ce cunoaste in legatura cu ea, apoi, sprijinit pe cele stiute, incearca sa-i gaseasca dezlegarea. Asa trebuie sa facem si noi. Sa le luam pe rind: stim ca guvernatorul Daciei a dat ordin sa se pregateasca plecarea — cei bogati sint gata sa porneasca o data cu armata si cu functionarii oficiilor publice, iar preotii se zbat sa indemne pe saraci sa-i urmeze — si, de asemenea, stim ca Gerthorund vrea sa navaleasca din nou incoace. Din aceste doua stiute, noi putem

— Mai stim ca sclavii nu vor sa-si urmeze stapinii, adauga Artemidorus cu inflacarare stapinita.

— Asa este, relua Metrobius. Nu mai vorbesc de cei multi, oamenii care traiesc prin vicurile imprastiate pe intregul cuprins al Daciei, nici ei nu se gindesc sa pribegeasca departe de locurile in care s-au nascut. Asadar, din toate cele cunos­cute, pe care am putea sa le impiedicam sa nu se infaptuiasca si pe care trebuie sa ajutam sa se implineasca dupa dorinta noastra? E bine sa oprim cohorta, centuriile si oficiile publice sa nu plece? Nu! Se cade sa-i retinem pe cei bogati? La ce ar folosi? Dar trebuie sa ne opunem cu indirjire ca cei ce nu vor sa se instraineze de Dacia, sa fie dusi cu sila! Putem sa ajutam sclavii sa-si rupa lanturile, sa-si paraseasca stapinii! Si se impune sa incercam potolirea gepizilor, sa-i facem sa renunte la navalirea care ne-ar provoca multe greu­tati. Pentru asta ma gindesc ca Sargetius trebuie sa stea de vorba cu Gerthorund.

Metrobius tacu. Pe fetele celor din jur plutea o umbra de ingrijorare. Fiecare isi dadea seama ca va fi de luptat cu pericole mari, ca un timp in Dacia se va intinde haosul. In mintea fostului sclav-filozof reflectiile se inlantuiau in con­tinuare. Vazind ca nici unul nu gasea nimic de spus, relua:

— Daca ne gindim la toate cele stiute, este de presupus ca lucrurile se vor complica mult, iar actiunea noastra nu va fi usor de stapinit. Vreau sa spun ca nu putem porni nimic fara un conducator. Unul dintre noi trebuie sa fie capetenie. In focul luptelor, in toiul greutatilor, cind poate ca ne vom gasi imprastiati, va trebui sa fie cineva care, cunoscind situatia si locul fiecaruia, sa hotarasca, sa dea ordine, sa impleteasca si sa indrepte loviturile spre aceeasi tinta. Pentru raspunderea asta atit de grea, eu socotesc ca cel mai potrivit dintre noi este Sargetius! Cine crede mai bun pe altul, sa-si spuna parerea pe fata si sa hotarim impreuna.

Propunerea nu surprinse pe nici unul. Momentul nu pro­voca descumpanire si nici retinere:

— Ce sa ne mai gindim si ce sa mai alegem, Sargetius e de mult capetenia noastra! Noi asa l-am socotit si pina acum! rosti Pollio, catind spre Artemidorus si Timacus, care confirmara usor prin miscari ale capului.

— Tot el a fost capetenie si atunci cind am plecat cu saracii si tinerii, alaturi de centurii, impotriva gepizilor! adauga Offas.

— Da, Sargetius este capetenia noastra! intari Diurpan­neus. De el trebuie sa ascultam, in orice imprejurare ne-am gasi!

Sargetius nu se vazuse niciodata intr-o astfel de situatie, nu se gindise si nu se asteptase la o astfel de explozie a ata­samentului lor. Isi simti trupul strabatut de un val de cal­dura, fata i se imbujora, iar in ochi ii aparu o lucire vie. Emotia il coplesea.

Intelegind furtuna din sufletul lui, Metrobius se grabi sa-l ajute sa treaca mai usor prin acel moment de puternica in­cordare. Rosti, saltindu-se in picioare:

— Sargetius, din aceasta clipa ne esti capetenie! Noi cei de fata ne legam sa indeplinim fara sovaire hotaririle tale!

— Noi cei care am fugit din sclavie, striga Pollio, juram ca vom lupta alaturi de tine cu sacrificiul vietii!

— Si eu jur, se ridica Offas, si o data cu mine jura toti saracii din Colegiul nostru!

Luptindu-se sa-si infringa tulburarea, in sufletul lui Sar­getius se savirseau schimbari profunde, la care nu se astep­tase. Cu o miscare scurta, se ridica de pe blocul de piatra. O data cu el sari in picioare si Diurpanneus:

— Ma leg sa pornesc degraba peste munti. String cete de luptatori si le aduc incoace! Cu toata indelungata stapinire romana, noi de acolo stim ca sintem frati cu cei de aici!

Sargetius isi atinti privirea pe fata fiecaruia, cautind sa patrunda in suflet, nu pentru ca se indoia de el, ci spre a-i transmite ceva din dragostea sa. Pe toti ii pretuia si in toti avea incredere. La entuziasmul lor, raspunse potolit, dar ferm:

— Pina acum, cit am framintat impreuna aceleasi ginduri si am purtat aceleasi griji, fara ca unul dintre noi sa fie capetenie, m-am simtit mai putin impovarat. Nici n-ati astep­tat ca eu sa spun, daca ma invoiesc sa fiu conducatorul, si v-ati pornit sa-mi jurati credinta si supunere. Intr-o frin­tura de timp, ati trecut asupra mea greul ce-l purtam cu totii. Dar nu asta ma ingrijoreaza, ci intrebarea: Voi putea sa fac sa se indeplineasca nazuintele noastre? La juramintul vostru raspund tot cu un juramint: Ma leg in fata voastra capeteniilor — caci si voi sinteti capetenii — sa lupt cu pretul vietii ca pe aceste meleaguri parasite de Roma sa domneasca linistea, ordinea si dreptatea! Tu, Pollio, cape­tenie a sclavilor care vor lupta pentru a trai ca oameni liberi, trebuie sa alergi, sa stringi cit mai multi in cetele tale! Tu, Offas, capetenie a saracilor din Porolissum, cauta sa-i aduni, sa ti-i apropii, sa-i pregatesti pentru greaua incercare! Sa le spui — asa cum si Pollio sa nu uite sa spuna sclavilor — ca cine vrea sa fie stapin de casa, ograda si tarina, sa traiasca linistit si indestulat, sa vina mai intii sa lupte! Tu, Diurpan­neus, sa ne aduci cit mai multe cete de dincolo de munti! Intilnind privirea patrunzatoare a. lui Metrobius, Sarge­tius tacu. A cui capetenie putea sa fie el?

— Iar tu, Metrobius, sa ma sprijini in toate! Sa ma opresti din timp, cind vei vedea ca sint in pericolul de a ca­dea in greseala! Tu vei fi ajutorul si inlocuitorul meu! Cit despre tine, Grimhild, stiu ca vrei sa ramii si sa traiesti printre noi, tu sa ma ajuti sa-l intilnesc pe Gerthorund!

Gerthorund isi mutase de curind tabara in cotul cel mare al riului Samus. Capetenia gepizilor cautase sa se apropie de Porolissum, dar sovaise sa treaca dincoace de apa. Se temea sa nu fie surprins si incercuit de romani. Iscoadele trimise ii aduceau vesti imbucuratoare: militarii din castre se prega­teau sa plece, iar prin vicurile insirate de-a lungul vailor, populatia traia in nesiguranta. De mult visase sa cucereasca o cetate mare, cu viile frumoase, cu temple si for, pe care sa si-o faca scaun de domnie. Se oprise in cotul cel mare al Samusului, pentru ca locul era mai usor de aparat si tot­odata cel mai apropiat de Porolissum. Nutrea gindul ca in ziua cind iscoadele vor vesti plecarea centuriilor spre miazazi, sa navaleasca in galopul cailor si sa puna mina pe bogatiile ramase in cetate.

In drum spre Gerthorund, Sargetius si Grimhild se oprira pe la vremea prinzului pe o colina din apropierea riului, ascunsi intr-un desis din padure. Urcat intr-un fag batrin, ce-si inalta ramurile deasupra celorlalti copaci, tinarul gepid urmarea tot ce se misca in tabara si in apropierea ei. Zarind un calaret pe malul celalalt, gindi ca sosise momentul astep­tat. Cobori in graba si merse ascuns prin tufisuri pina aproape de el. Se opri si-l privi mai bine. Il recunoscu, era un prieten din copilarie. Facea de straja calare de-a lungul riului. Se arata vederii lui, schitind un semn sa se opreasca. Acesta nu incerca sa-l prinda, ii striga, aratind cu teama spre tabara:

— Fugi, Grimhild! Daca te prinde Gerthorund, vei fi ucis!

— Nu ma sperii de asta! ii raspunse. Du-te si spune-i lui Gerthorund sa treaca riul neinsotit de nimeni, sa urce pe colina din apropiere, unde il asteapta Sargetius! Il cheama in numele prieteniei lor, pentru binele lui si al hoardei.

Cind straja i-a dus vestea, capetenia gepida ramase mult timp pe ginduri. Pentru Sargetius nutrea porniri bune, insa o umbra de indoiala incerca pentru Grimhild. Se temea, desi nu-l credea capabil de tradare. Ar fi putut sa inconjoare fulgerator colina si sa-i prinda pe amindoi. Framintind astfel de ginduri, ii apareau in minte chipurile fetelor, al Allianei si Opilliei. Multe nopti nu-l invinsese somnul, traise cu ima­ginile lor. O astfel de sotie isi dorea, intr-o casa frumoasa ca a romanilor.

Cind Grimhild ii spuse, din copac, ca Gerthorund trece riul si porneste in sus, Sargetius incepu sa coboare dimbul spre a-i iesi in cale. Cind se vazura suficient de aproape, saltara bratele si grabira pasii unul spre altul:

— Cu toate ca ne tragem din neamuri deosebite, incepu Sargetius, trebuie ca exista intre noi o asemanare, din moment ce fiecare a avut incredere in celalalt. Rog zeii mei si pe ai tai sa-ti dea sanatate si multumire, Gerthorund!

— Sa te cam feresti de ai mei! Cind sufla ei se preface totul in gheata! ii spuse, apucindu-l cu amindoua miinile de umeri si zguduindu-l prieteneste. Dar lui Wodan tot ma rog pentru tine!

— Cind sufletele sint calde, dezgheata si suflarea rece a zeilor tai. Ma bucur mult ca ai venit, Gerthorund!

Se asezara sub fagul cel mare, lungiti pe iarba. Deasupra lor, frunzele se desprindeau, ingalbenite de inceputul toam­nei, si cadeau la pamint invirtindu-se. Gerthorund privi in sus si, printre ramuri, il zari pe Grimhild. Incepu sa rida:

— Acolo te-ai ascuns? Cind o sa pun mina pe tine, stii ce te asteapta! il ameninta cu ton de gluma, apoi cu voce mai scazuta continua, intorcindu-se spre Sargetius: Mi-a tre­cut supararea pe el. Daca nu scotea fetele din tabara mea, nu plecam dupa ele, iar noi nu ne-am fi cunoscut. Am avut pe vremuri in hoarda mea un batrin intelept, care traise multi ani in muntii de gheata, acolo unde noaptea e lunga cit o jumatate de an. El imi spunea adesea: „Cind simti ca intr-un om prinzi incredere de la cea dintii ochire, de acela sa te legi pentru toata viata!” M-am bizuit pe tine din clipa cind ti-am vazut fata!

— Tot asa m-am increzut si eu, Gerthorund. Atunci as fi putut sa te omor, dar tu nu aratai a fi omul ce trebuie pierdut, ci cistigat ca prieten. M-am straduit sa privesc in calea vremurilor.

Gerthorund il cerceta mirat. Ii spuse usor tulburat:

— Daca te-ai simtit atit de legat de mine, banuiesc de ce ai venit. Poate ca vrei sa-ti iei ramas bun pentru tot­deauna

— De la capetenia care abia asteapta sa navaleasca, sa puna stapinire pe tot ce ramine.

— Pe tot ce va fi parasit de voi, romanii! Nu vad de ce v-ar supara asta?

Sargetius se salta intr-un cot, privindu-l adinc in ochi, cu o umbra de neincredere. Gepidul de linga el se gindise cu adevarat ca va navali intr-un tinut pustiu?

— Nu, Gerthorund! Cei ce ramin nu se vor socoti parasiti de Roma, pentru ca ei nu vor pleca niciodata de pe pamintul unde sint inmormintati parintii si stramosii lor. Unii se vor opune sa fie dusi, altii se vor ascunde. Vor fi foarte multi cei ce nu se clintesc de aici. Viata isi va gasi un nou fagas pe care sa mearga inainte, se va face aici o noua rinduiala.

— Cu atit mai bine! se insufleti Gerthorund. Cuceresc cu hoarda mea numai atit cit imi trebuie si ma leg sa-i apar de alti navalitori! Ce va urma vom vedea. Gotii sint un pericol pentru toti.

Cu miscari incete, Sargetius se salta, asezindu-se pe o buturuga. Se cerea din partea lui mult tact. Era momentul:

— Am ajuns cu vorba acolo unde doream. Acum pot sa-ti spun pentru ce te-am chemat: trebuie sa stii, Gerthorund, ca eu si ceilalti — pe care i-ai cunoscut atunci la ferma mea — nu vom parasi Dacia. Ne stringem cete de lupta, ne pregatim sa ocrotim pe cei ce vor ramine. Pentru asta am socotit ca e bine sa cad la intelegere cu tine. Am venit eu, pentru ca m-au ales sa le fiu capetenie.

— Asadar, vorbim ca intre capetenii?

— Deocamdata legiunile inca n-au plecat. N-as vrea sa minii zeii, dar trebuie sa privesc in fata viitorul.

— Si ce invoiala vrei sa facem amindoi? il intreba, desi gindul ii alerga in alta parte, insa isi reveni repede, continuind sa-l intrebe: Cu tine ramin si fetele? Pe Alliana ti-ai facut-o sotie? Opillia e acum a lui Diurpanneus?

— Cu voia zeilor, in curind amindoua

— O astfel de sotie mi-as dori si eu! murmura Gertho­rund. Dar spune-mi, schimba el vorba, la ce intelegere te gindesti?

Sargetius raspunse, fara sa-l priveasca. Se uita undeva departe, printre virfurile copacilor, pe deasupra vaii.

— Poate ca zeii ne-au harazit sa ne traim restul zilelor impreuna. Iti voi gasi o fata de-a noastra, daca nutresti aceasta dorinta. Acum iti cer numai atit, Gerthorund: sa ramii pe loc cu tabara, aici pe Samus. Sa astepti linistit plecarea legiunilor. Nu porni navala si nu prapadi munca oamenilor. Daca tintesti cu adevarat sa ramii pentru tot­deauna alaturi de noi, pentru ce sa arzi vicurile sau sa distrugi Porolissumul? Tu, cu hoarda ta, n-ai putea sa inalti noi ville din caramida si piatra, ci ai continua sa traiesti tot ca acum. Dupa ce Roma va parasi Dacia, ne intilnim la Porolissum si ne intelegem. Daca vei dori sa taim impreuna ca vecini, iti vom da o parte din pamint, atit cit iti va trebui. Acolo vei avea cetatile, vicurile, fermele si villele tale. Asta e tot ce am vrut sa spun, Gerthorund!

Astepta raspunsul, dar el intirzie. Gerthorund nu se grabi. Se ridica in picioare, scuturindu-se de frunzele prinse de im­bracamintea lui din blanuri. Pe fata lui se contura un zimbet plin de intelesuri.

— Zeii ne vor indemna ce sa facem, atunci cind va sosi momentul. Daca in adevar ne leaga increderea si prietenia, trebuie sa-mi dovedesti acest lucru. Asta-seara vreau sa te am ca oaspete in cortul meu. Il iei si pe Grimhild. Mergi cu mine?

— Primesc sa fiu invitatul tau, Gerthorund! raspunse Sargetius, hotarit ca si pe aceasta cale sa puna la incercare sinceritatea capeteniei hoardei gepide.

iata in Porolissum isi pierduse cursul obisnuit. Militarii, oficiile publice si negustorii, in continua fierbere, se prega­teau de plecare. Lipsurile incepura sa se resimta, iar pretu­rile sa creasca. Amfiteatrul lua aspectul unei constructii para­site, deveni locul de joaca al copiilor, ca si forul, din care statuile au fost scoase de pe socluri. Cei care plecau, cautau sa ia cit mai multe lucruri din gospodarii. Costul vitelor si carelor depasira repede posibilitatile celor mai putin instariti, iar numeroase lucruri de casa, nemaiputind fi luate, se vindeau pe sume neinsemnate sau erau parasite prin curti.

Calendele lui octombrie era ziua sorocita de Synethus pentru parasirea Porolissumului. Inca de la cintatul de ziua al cocosilor, in jurul pravaliei si magaziilor se inteti forfota ultimelor pregatiri. Tot asa de cu noapte asteptau prin apro­piere oameni din saracime, strinsi in grupuri mici, in locuri dosnice, ferindu-se unii de altii. Nu lipseau nici cei patru insi din taberna lui Surillius, pusi de tabularul Bellinus sa pin­deasca pregatirile si plecarea lui Synethus. Pe dupa ziduri si pe linga garduri, saracimea tremura de frig si asculta zvonurile. Cind se ivira zorile, prin portile larg deschise iesira carele greu incarcate, insotite de strigatele sclavilor surugii, legati cu lanturi de loitre, care indemnau vitele. Cind ultimul car parasi curtea, multimea navali inauntru. Se dezlantui o rabufnire si o intrecere la care nimeni nu se asteptase. In citeva clipe un suvoi de oameni se scurse prin porti, destramindu-se in toate partile. In lacomia si graba lor nu stiau pe ce anume sa puna mina. Luau un lucru, mergeau cu el in brate, cautind mai departe, iar cind gaseau altul, pe care il socoteau mai bun, il aruncau pe celalalt. Cei mai multi au dat buzna in pravalie, in beciuri si magaziile insirate pe o parte a curtii, pina spre villa. In beciul de sub pravalie descoperira amforele cu vin si untdelemn, la care barbatii se repezira lacomi. Ceea ce era de asteptat, nu intirzie sa se produca: intoarse si ciocnite intre ele, vasele se varsara si se sparsera, vinul si uleiul s-au amestecat si oamenii au ajuns sa umble printr-un lichid gras, ingrosat deasupra. Se ajunse repede la imbrinceala, cearta si bataie.

Numai sus, la villa ramasa goala, lucrurile s-au petrecut altfel. Cei patru oameni tocmiti de tabularul Bellinus nu s-au oprit din fuga, au luat-o inaintea tuturor, si s-au asezat intre coloanele de marmura din fata usii mari de la intrare. Citiva incercara sa treaca printre ei, insa sclipirea cutitelor din miinile lor ii facura sa se retraga ingroziti. Toti patru se socoteau ca si stapini ai villei.

— Dati-va la o parte, puturosilor! striga o batrina sosita in urma, cu rasuflarea taiata de fuga. Ce, v-a indemnat zeii cei rai sa puneti mina pe villa si s-o vindeti pe vin?

Multi din gloata izbucnira in ris.

— Sterge-o de acolo, Spurius, ca daca ma reped la tine te fac praf! ameninta unul voinic, cu tunica rupta, prin crapaturile careia se vedea pieptul paros, invirtind pe dea­supra capului un par noduros. Jur pe Proserpina ca te palesc de-ti zboara creierii!

Cel numit Spurius statea rezemat de coloana din apro­pierea usii si se juca aruncind in sus cutitul.

— Mai bine v-ati duce la magazii, inca mai aveti timp sa gasiti cite ceva, ii indemna el. Nu stiti ce s-a vorbit prin lume, cind s-a aflat ca cei bogati se pregatesc de plecare? Cine ajunge cel dintii la o casa parasita, devine stapinul ei. Noi am sosit inaintea voastra, asa ca villa e a noastra!

Prin multimea ingramadita isi facu loc, dind cu coatele, unul marunt si slab, cu ochi ca de veverita. Tinea in mina o piatra cit pumnul. Se intoarse si indemna:

— Pe Hercule! striga el. Va speriati de cutitele lor? Daca aruncam cu pietre, intram in villa in citeva clipe. Puneti mina pe ce nimeriti si azvirliti o data cu mine!

O ploaie de pietre, cioburi si lemne se revarsa asupra celor de la intrare, o data cu intetirea strigatelor si indem­nurilor. Amenintind cu cutitele, cei patru o rupsera la fuga, apucind-o pe dupa villa. Citiva din gloata se pregateau sa patrunda inauntru, cind in multime rasunara strigate de spaima:

— Fugiti, vin legionarii!

— Vin garzile!

— Sa ne ascundem in padure!

Femeile si o parte din barbati se indepartara, intrati in panica. Legionarii, urmind un decurion, urcara pe treptele dintre coloane. Cei intrati in atriu iesira si se pierdura printre ceilalti.

— Vreau sa stiu care au sosit primii la villa! striga decurionul, privind pe deasupra multimii.

— Noi! raspunsera cei patru, iesiti ca din pamint.

Cei din fata le aruncara cautaturi pline de mirare. Inapo­ierea lor se facuse prea repede. De unde stiusera ca vine garda? Nu parea sa fie intimplare curata.

— Villa este a lor! hotari decurionul, rotindu-si pri­virea peste multime, apoi continua rizind: Acum e a lor, ca ei au sosit cei dintii, dar cine stie a cui va ramine pina la urma? Cica gepizii stau gata pentru o noua navala. Bar­barii n-or sa lase decit ruine arse.

— Cum ne vor ajuta zeii! vorbi cel numit Spurius. Decurionul incepu sa caute pe cineva prin gloata, uitindu-se in toate partile. Poate ca stia in ce parte statea se prefacea ca nu-l gaseste:

— L-a vazut cineva pe tabularul Bellinus? intreba el.

— Sint aici, decurioane! se auzi din spatele unuia voinic.

— Bellinus, sa-i inscrii pe astia patru ca stapini ai villei! Cine va incerca sa intre peste ei va fi socotit latron!

Cu murmure, injuraturi si blesteme multimea incepu sa se imprastie. Unii au pornit in fuga spre magazii, sperind ca vor mai gasi ceva. Pe portile mari ieseau oameni cu bra­tele incarcate de prada.

Seara, in taberna lui Surillius, tabularul si decurionul goleau in tihna cani de vin. Alaturi, la alta masa, cei patru isi beau si ei vinul, multumiti. Bellinus se mingiia cu gindul ca in curind, o data cu parasirea Porolissumului de catre pro­curator, armata si oficiile publice, el nu va mai fi sclav, ci om liber, stapin al villei care fusese a lui Synethus.

In toiul pregatirilor de plecare, a spaimei stirnita de zvonul ca navaleau gepizii, a lipsurilor si scumpetei, se schimbase viata plina de libertate si veselie a tinerilor. Nu se mai vedeau prin for si pe via Septimia, plimbindu-se galagiosi in grupuri sau discutind temele filozofice ale pre­legerilor lui Metrobius, ca altadata. Linistirea lor era pusa pe seama framintarilor si a panicii generale. Prin lume se zvonise ca Metrobius fugise. Unii sustineau ca el si Offas sint urmariti de garzi, alaturi de Sargetius, invinuiti de moartea nepotului lui Synethus. Altii intareau zvonul dupa care filozoful si olarul ar fi intrat intr-o ceata de latroni.

Potolirea tinerilor era insa in legatura cu altceva: puneau la cale o lovitura, sfatuiti de Metrobius. Totul pornise de la Pollio. Capetenia cetei de sclavi aflase de la Servius de plecarea lui Synethus, si-i spusese fostului sclav filozof ca el va astepta carele cu ceata lui si va elibera toti scalvii ne­gustorului.

— Dar convoiul va fi bine pazit! s-a indoit filozoful, dindu-i de inteles ca n-ar incuviinta sa se piarda vietile celor care abia gustasera libertatea.

Atunci ii venise ideea sa cheme in ajutor tinerii. I-a spus lui Pollio ca va fi ajutat de saltimbancii, mascaricii si mimii pe care-i va intilni in cale.

Sirul de care incarcate se misca incet, urcind greu povir­nisul, la jumatatea drumului dintre Porolissum si Napoca. In carul din mijloc, sub coviltir, statea Synethus cu familia. Pe de laturi mergeau oamenii tocmiti pentru paza, bine inarmati, cu priviri agere si simturi ascutite. Lumea banuia ca cei mai multi dintre ei faceau parte din cetele de latroni, care dadeau lovituri in plina zi, la drumul mare. Bine platiti, erau cei mai siguri paznici. Padurea intorcea intr-un ecou prelung scirti­itul carelor si cintecele pazitorilor imprastiati de-a lungul con­voiului. Soarele urcase catre prinz. Caldura potolita a zilei de toamna incepea sa-i traga la somn pe cei din care. Nimic nu prevestea spargerea monotoniei.

Deodata padurea rasuna de un chiot, izbucnit inaintea carului din fata coloanei. Paznicii ascultara, privind mirati intr-acolo. Sclavii surugii s-au ridicat in picioare sa vada ce se petrece. Ceea ce se arata ochilor parea ceva de necrezut: pe cele doua parti ale drumului, inaintea sirului de care, dansau numerosi saltimbanci, mimi si mascarici. Ghidusiile lor provocau hohote nestapinite de ris. Oamenii de paza grabira pasii curiosi, cautind sa ajunga acolo. Carul din fata se opri, iar dupa el si celelalte. Synethus cobori, indreptindu-se in fuga, cu teama, spre ceata celor ce dansau incurcind drumul, ii privi mirat, nereusind sa inteleaga ce faceau. Luindu-le mai bine seama, izbucni si el intr-un hohot de ris.

— Cine sintem noi? striga un mim, cu ton declamator, a carui masca infatisa un om neinchipuit de gras, intr-un moment de veselie nestavilita. Precum vedeti, sintem saltim­banci, mimi si mascarici. Umblam sa inveselim lumea. Ii aju­tam pe zeii cei buni, razboindu-ne cu cei rai. Am trecut pe la Apulum, Ampelum, Potaissa si Napoca, iar acum mergem la Porolissum. Poate credeti ca asteptam mila si ajutorul oa­menilor, citiva denari? Sa nu va ginditi la asta! Dar nici nu refuzam: cine da ceva, primim cu bucurie. Noi nici nu sintem oameni! Eu stau mai mult pe linga zeul Pan si rid mereu de risul lui

— Eu sint un duh de-al padurii, lui Silvanus i-aduc bucu­rii! rosti alt mim, cu masca ce infatisa un cap de mistret, al carui rit si ochi pareau ca rid.

— Eu sint o nimfa de-a noptii isi pitigai altul vocea, subtiind-o ca de fata, a carui masca arata un cap de femeie strident fardata, cu parul ravasit.

Altii urmara:

— Eu vin tocmai din infern

— Eu din valurile marii

— Eu din taberna lui Bacchus Si toti continuara in cor:

— Nu va temeti, in batjocura luam zeii,

Numai sa-i inveselim pe oameni,

Fara sa ne ingrijoram sau sa ne intrebam,

Daca viata e prea lunga ori prea scurta!

Cind au inceput refrenul, mai saltaret si mai vesel, li se alaturara saltimbancii si mascaricii:

— Sa ne lacomim si noi ca zeii,

Pofte si iubire este viata.

Noi omorim supararea de miine

Cu veselia zilei de azi!

Continuind sa cinte, au inceput sa faca diferite miscari, fiecare dupa masca purtata. Saltimbancii se intrecura in sal­turi si tumbe, trecind in sir neintrerupt printre paznici, in­departindu-i pe unii de altii. Mimii si mascaricii minuiau cu indeminare cite o esarfa usoara, albastra, marind si mai mult incintarea celor din jur, care uitara de ei si de rostul lor; La un moment dat, miscarile se iutira, refrenul deveni mai grav, cintat intr-un alt tempo:

— Sa ne lacomim si noi ca zeii,

Pofte si iubire este viata

Sirul trecu pe dinafara cercului facut de paznici si, intr-o fulgerare, fiecare simti pe git esarfa incolacindu-se, strinsa cu putere, si cazu ca traznit. In aceeasi clipa, navali din padure Pollio cu ceata sa, aruncindu-se asupra carelor. Izbite de to­poare, loitrele incepura sa sara in tandari, iar lanturile scla­vilor sa cada slobode. Synethus privea impietrit, asteptind ingrozit ca unul sa sara sa-l sugrume. La un suierat prelung, toti se facura nevazuti in desisul padurii, insotiti de sclavii negustorului.

Au fugit la timp. Din deal, dinspre Napoca, pe dupa coltul unui dimb, se apropiau ropote de cai. La cotitura dru­mului se ivi un decurion, insotit de mai multi legionari. Va­zura de departe paznicii lui Synethus zacind in nesimtire. El le iesi in fuga inainte, incepind sa se vaite:

— Sariti, tribune! il implora, ridicind bratele spre decu­rion. Mai multi mascarici, mimi si saltimbanci mi-au sugrumat paznicii! Apoi din padure au navalit latronii si mi-au furat sclavii! Sariti, tribune, prindeti-i! Platesc oricat!

Decurionul il privea perplex.

— Ce spune asta? ii intreba pe legionari.

— Le-ai dat prea mult sa bea, iar vinul a fost prea tare, il batjocori un legionar.

— El n-a baut atita, de-aceea n-a adormit bustean ca ceilalti, rise un altul. A ramas numai cu vedenii, zareste doar mimi si mascarici, amestecati cu latroni

Legionarii rideau in hohote.

— Spui ca platesti oricit? De unde bani, daca te-au pra­dat latronii? il intreba decurionul.

— Nu, tribune, numai pe sclavi i-au luat!

— Lasa-l ca e beat, decurioane! indemna alt legionar. Trebuie sa ne grabim, ne asteapta procuratorul.

Decurionul mai privi o data spre el, continuind sa rida:

— Cind o sa va treziti, n-o sa mai stiti nimic de masca­rici si de latroni. Pe toti zeii, dupa mine, ostasi!

Aplecindu-se in sa, decurionul strinse pintenii si porni in galop, urmat de legionari, lasind in urma un val de praf.

Unul dupa altul paznicii isi revenira. Spre seara, convoiul de care al lui Synethus se puse in miscare, indreptindu-se spre Napoca. Ceea ce nu intelegea bogatul negustor era faptul ca latronii nu i-au scotocit bagajele si nu l-au intrebat de bani.

entru a intari prietenia si intelegerea cu Gerthorund, Sargetius nu s-a grabit sa paraseasca tabara hoardei. Fusese ospatat si gazduit cu toate onorurile obisnuite la gepizi. Ar fi savirsit o mare greseala, daca nu se supunea felului lor de a se purta cu oaspetii, din prieteni i-ar fi facut dusniani. Timp de citeva zile, cit statu in apropierea lui, reusi sa-i cunoasca mai bine, sa-i patrunda in suflet. El si intreaga hoarda erau dornici de o viata ca a romanilor; sa-i imite in toate, sa invete sa scrie si sa vorbeasca frumos. Il parasi pe Gerthorund multumit si linistit.

Sosit in apropierea Porolissumului, il trimise pe Grimhild la procurator. Recunostinta lui Iustus Valentinus se arata in hotararea de a-l primi, ordonind contubernalilor ca nimeni sa nu incerce sa-l aresteze. Urmarirea lui inceta. La un astfel de gest il indemnase mai de mult Laetius Vitalis, care nutrea ceva in suflet, in framintarea lui de a gasi mijlocul de a-l face pe Sargetius sa paraseasca Dacia o data cu legiunile si oficiile publice. Gasise ca cea mai buna momeala era Alliana, de aceea nu-si afla linistea pina nu-l convinse sa ordone in­cetarea urmaririi lui.

Sargetius intra in villa procuratorului nutrind gindul de a face tot ce era posibil pentru a o vedea pe Alliana. Se afla acolo si Opilia. Nu-si dadea seama daca va fi primit de Ius­tus Valentinus cu retinere si raceala sau cu pretuirea de alta­data. Contubernalul il introduse in tabliniu si se retrase repede.

— Haide, rebelule, ce te lasi atit de mult asteptat?! il certa procuratorul.

Sargetius se opri la citiva pasi. Pe fata nu-i plutea nici o unda de zimbet. Rosti cu durere adinca, sincera:

— Iustus Valentinus, pentru o clipa sa uitam tot ce ne-a facut sa ne indepartam unul de altul. Ca omul care te-a iubit si te-a respectat intotdeauna, te rog sa primesti din partea mea cele mai curate simtaminte de mingiiere in durerea cu care zeii te-au incercat atit de greu! Pierderea lui Lucullus a lasat si in sufletul meu un gol ce nu se va umple niciodata!

Procuratorul se apropie de el si-l imbratisa. Sargetius de­venise cel de altadata: isi rasese barba si mustatile, se im­bracase si se purta cu distinctia cuvenita rangului sau.

— Iti multumesc, Sargetius! Nu m-am gindit niciodata ca pierderea dragului meu Lucullus nu te-a indurerat, si n-am privit rau nici o clipa fapta ta. Daca am pus sa te urma­reasca, am facut-o numai din datorie, obligat de raspunderea ce o am in aceasta parte a Daciei. Spune-mi, vor mai navali gepizii?

— Acum nu, Iustus Valentinus. Gerthorund asteapta sa plecati!

Cu o miscare ce parea infiorare, procuratorul se retrase un pas. Il auzise limpede: spusese „sa plecati”, nu „sa ple­cam”. Asadar Laetius Vitalis avea dreptate, Sargetius se do­vedea un dusman al imperiului. O clipa in minte ii aparu chipul lui Euphoros.

— Plecarea asta a inceput sa ma chinuiasca! murmura el. Pe tine, nu? Nutresti alte ginduri?

Pe fata lui Sargetius rasari un zimbet plin de amaraciune.

— Si pe mine ma framinta! Cu cit se porneste mai re­pede, cu atit voi scapa mai curind de starea asta de „urmarit” pentru omor, pentru razvratire.

— Dar eu am dat ordin! Voi opri pe oricine sa te

— Stiu si-ti multumesc, Iustus Valentinus! Uiti insa ca locul unde a fost pedepsit Euphoros nu se afla in tinutul ad­ministrat de tine. Dealtfel, guvernatorul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, magistratii de la Roma, imparatul pot oricind sa ordone prinderea si spinzurarea mea. Pe ei nu-i supara omorul in sine, ci faptul ca m-am luptat cu armata, ca sint un rasculat.

— Bine, se va uita si asta. Dar de ce spui „sa plecati”, si nu „sa plecam”?

— Vreau sa fiu sincer, Iustus Valentinus. Chiar daca nu era la mijloc omorirea lui Euphoros si ciocnirea cu legionarii, amindoua cantarind greu in invinuirea mea, eu tot nu plecam. Te stiu un om cu inima deschisa, iti cunosc sufletul. Ceva ce dainuie in adincul fiintei mele ma face sa ma simt puternic legat de acest pamint. O chemare de dincolo de intelegerea omeneasca imi spune ca destinul meu este altul. Cum, in ce fel? Nu-mi dau seama!

— De ar veni mai repede ordinul acela de punere in miscare! A sosit toamna, se apropie iarna, daca plecarea nu se va face nici in luna asta, e semn ca se va amina pina in primavara. Ar fi ingrozitor! Sint lipsuri peste tot, preturile nu mai pot fi stavilite, cresc de la o zi la alta, saracimea a inceput sa dea buzna peste cei ce s-au pregatit de plecare — cum au facut cu villa si pravalia lui Synethus — functionarii de la oficiile publice nu fac altceva decit sa caute motive pentru a jefui populatia, iar armata se gaseste intr-o stare de dezordine cum n-am vazut-o niciodata. Regret mult ca n-am cerut la timp inlocuirea mea de aici!

— Dupa cuvintele rostite, parca n-ai fi barbatul pe care il cunosc: procuratorul cinstit si drept, militarul hotarit si greu incercat, omul care nu se pierde in fata greutatilor.

Din usa larg deschisa a tabliniului, Laetius Vitalis il in­trerupse, inainta vorbind, fara sa priveasca spre Sargetius:

— Ce se petrece cu tine, Iustus Valentinus?! Ai inceput sa te indoiesti de puterea Romei, de maretia imperiului?

Procuratorul il privi cu un zimbet ce oglindea descu­rajare.

— Puterea Romei! Maretia imperiului! Au devenit mituri. Astfel de cuvinte s-au rostit pe timpul lui Traian, dupa cucerirea Daciei. Acum imperiul este ca o villa para­ginita, gata sa se prabuseasca! Dar ce faci, pe Sargetius nu-l saluti? Nu v-ati vazut de mult, si mai ales nu v-ati „intepat” de mult.

Fermierul se intoarse, inainta citiva pasi, izbucnind in ris.

— Zeii sint buni cu tine, Sargetius! Ai omorit un om si nu arati deloc schimbat!

— Am lovit mai multi, Laetius Vitalis! N-ai aflat inca?

Cu rautatea ascunsa dedesubtul vicleniei, fermierul ras­punse:

— Ia sa uitam toate cele ce s-au petrecut. Acel Euphoros — daca am inteles bine — a fost mai mult decit un tradator, v-a batjocorit. Si-a meritat pedeapsa! Am aflat de la Iustus Valentinus ca ai reusit sa-i opresti pe gepizi. Asta e curata minune. Ma intreb: acea capetenie s-a prostit sau tu esti alesul zeilor?!

— Ma surprinde ca acest lucru te mira, Laetius Vitalis. Ne intelegem ca intre doi „barbari”, ca intre doi oameni care presupun ca s-ar putea sa traiasca peste citva timp ca vecini, sau, stiu eu?! Poate la un loc cu totii

— Ei, stapinii. Voi, sclavii! rise Laetius Vitalis.

— Crezi ca la asta se gindesc zeii, al caror ales spui ca sint?

— Haide, gata, sa schimbam vorba! ii intrerupse procu­ratorul. De-abia v-ati vazut, si ati inceput sa va luati la harta. Sa trecem mai bine in tricliniu, sa ne linistim cu cite o cupa de vin.

Procuratorul ii impinse usor spre usa. In tricliniu, masa era pregatita. Sorbira in liniste vin cu aroma imbietoare.

— E adevarat ca ai stat citeva zile in tabara hoardei si nu ti s-a intimplat nimic? il intreba Laetius Vitalis, cautind sa gaseasca ceva de vorba.

— Tot asa de adevarat precum a fost el prins de mine si nu i-am facut nici un rau, raspunse Sargetius. Aceste po­poare navalitoare nu par atit de barbare, pe cit sintem noi inclinati sa credem. Poate ca sint impinse incoace de nevoia de a-si schimba felul de viata. Intocmai ca fluturii si gizele de noapte, care dau buzna spre flacara opaitului si cad cu aripile arse, acesti oameni vor sfirsi prin a-si fringe sulitele si rupe arcurile, pierzindu-se printre cei subjugati. Dar nu te-am intrebat, Laetius Vitalis, te simti mai bine de cind ti-ai intins stapinirea si peste ferma mea?

Raspunsul il primi fara intirziere si fara retinere:

— Tot asa de bine, cum ai sa te simti tu cind vei fi stapinul fermei mele, dupa ce noi vom parasi aceste me­leaguri.

— Din nou ati inceput?! ii mustra procuratorul.

— Nu trebuie sa te mire, Iustus Valentinus, relua Laetius Vitalis. Metrobius spunea deseori ca filozofii au reusit sa dovedeasca prin retorica lor ca atunci cind doi se urasc, de fapt ei se si iubesc. Dar uite ca veni vorba de iubire. Nu vrei sa stam noi doi aci, la o cupa de vin, si sa-l lasam pe el sa se duca la Alliana? Ca oameni mai in virsta, trebuie sa-i intelegem pe cei tineri.

Bunavointa aratata de Laetius Vitalis il mira pe Sargetius. Banui ca se petrecea ceva, lucru ce-i spori hotarirea sa re­vada fata.

Villa lui Iustus Valentinus avea mai multe incaperi decit o casa obisnuita de om bogat. In exedra din aripa unde locuia Metella cu Alliana — iar de citava vreme si Opilia — se porni o vie miscare din clipa cind batrina sclava intra buzna si le anunta ca la procurator intrase Sargetius. Sclava il iubea ca pe propriul ei copil, mai ales de cind incepuse sa vada in el pe sotul fecioarei crescuta de ea de la nastere. Fetele se insufletira dintr-o data, pregatindu-se pentru primirea unui oaspete mult dorit. In sufletul Metellei se porni furtuna, ale carei rafale aveau radacini vechi: Sargetius era urmarit pen­tru omor si razvratire, ei se pregateau sa paraseasca Dacia, iar Alliana se ofilea din zi in zi mai mult. Venirea lui la Iustus Valentinus, neadus de legionari, a facut-o sa prinda curaj. Ceva se schimbase, ii parea un semn bun. Tulburata, iesi din exedra, indreptindu-se spre bucatarie. Ramase sin­gure, fetele se pornira pe chicotit, asa cum faceau adesea cind se gaseau impreuna.

— A venit sa te ia, Alliana, sopti Opilia, scuturind-o de mina. Asta inseamna ca nu-l mai urmaresc garzile.

In ochii Allianei lucira lacrimi. Avea atita incredere in Sargetius, incit niciodata nu o incercase teama ca-l va pierde, ingrijorarea ce o napadea venea din alte cauze.

— Poate ca au inceput sa plece legionarii! murmura ea. Zeilor, oare ati savirsit minunea? gemu ea, inecind-o plinsul.

In pragul exedrei statea Sargetius.

— Zeii nu sint in stare sa ne arate astfel de miracole! rise el intrind, semn ca auzise ultimele cuvinte rostite de Alliana. Minuni, daca vor fi de facut, trebuie sa porneasca numai de la noi.

Se indrepta spre Alliana cu bratele deschise. Fara sa so­vaie, fata se arunca la pieptul lui, suspinind. Dupa ea se repezi si Opilia. De multe ori o chinuise teama ca viata fra­telui era in primejdie. Nu se putu stapini sa nu-l intrebe:

— Ai venit sa ne iei, Sargetius? Noi nu vrem sa plecam cu ei, nu ne lasa inima sa parasim Dacia!

Le strinse cu dragoste la piept, apoi, desfacindu-si bratele, le indeparta putin, cautind sa le priveasca mai bine. Stolele lor de doliu ii reaminteau de moartea lui Lucullus.

— Sinteti neschimbate, le spuse, cercetindu-le fetele. Va mai socotiti tot dace, ori v-ati dat de partea romanilor?

Salta pe fiecare cu cite un brat, rotindu-se cu ele de citeva ori. Jucindu-se, incerca sa le inveseleasca.

— Vreti sa ramineti aici? Sa traiti alaturi de gepizii bar­bari, cu hoarda lor, in corturi?

— Latronule, parca tu nu stii! il certa Opilia. Vom fi alaturi de doi rebeli, pe care-i urmaresc garzile

Dragostea lui pentru Alliana, care de citeva luni mocnea inchisa in suflet, cum stau carbunii inrositi sub spuza, se reaprinse mai puternica decit oricind. O privi cu lacomie. Parca nu-i venea sa creada ca o are in fata. Ochii ei inundati de lacrimi aratau mai adinci, mai vii, mai limpezi ca nici­odata.

In exedra intra Metella. Impietrita si indoliata, se aseza pe primul scaun intilnit in cale.

— Numai zeii pot sa spuna cit de adinc respect port mamei aceleia care este stapina sufletului meu! o saluta el inclinindu-se, mirat de schimbarea din infatisarea ei: fata bruneta, rotunda, frumoasa, vesela altadata, devenise trasa, umbrita, cu ochii adinciti in orbite, cu parul albit, iar trupul imputinat.

— Rog zeii sa-si indrepte mila spre tine si spre noi! raspunse ea la salut. Mi-a spus sclava ca te gasesc aici, la fete. Ei, te-ai impacat cu procuratorul? Cu Iustus Valentinus stiu ca n-ai fost in asa mare neintelegere

Alliana si Opilia urmareau inmarmurite cum sporea pa­liditatea pe fata lui Sargetius.

— Da, multumesc zeilor, sper ca ne-am impacat! Poate ca l-am suparat mult, desi nu mi-a spus-o. Dar fetele, de cind sint impreuna, n-au miniat pe nimeni?

Cu un colt al esarfei, Metella isi sterse lacrimile. Raspunse fara graba, straduindu-se sa-si stapineasca ingrijorarea:

— De multe ori m-am bucurat din suflet cind le-am vazut vesele. E mai bine sa nu se gindeasca la necazuri, vor veni ele si fara sa le astepte. Zbuciumul lor il stiu, el ma nelinisteste!

Metella tacu. In usa se oprise batrina sclava.

— Astazi vei fi oaspetele nostru la cina, continua ea, rostind cuvintele in asa fel, incit puteau fi luate drept in­trebare, indemn si dorinta. De mult n-ai mai stat impreuna cu noi.

Un val de caldura se imprastie prin trupul lui. Invitatia era un semn de bunavointa. Speranta in gasirea unei intele­geri din partea ei crescu. Paloarea de pe fata lui incepu sa cedeze.

— Nu stiu daca Iustus Valentinus nu se gindeste sa ma trimita undeva, raspunse cu ton scazut, aratind astfel ca nu este vorba de un refuz, ci de o evitare a unei acceptari di­recte.

Metella spuse sclavei ca ramine la cina, facindu-i semn sa iasa. Se intoarse apoi spre Sargetius, cautind sa reia firul discutiei:

— Da, zbuciumul lor ma framinta mult. Zi dupa zi astept sa aud de la Iustus data plecarii. Pe tine, urmarit de garzi, n-am fi stiut de unde sa te luam, cum sa te ascundem, sa te aparam

Asezat pe un scaun intre Alliana si Opilia, Sargetius se ridica si se inclina in fata Metellei:

— Zeii imi sint martori, veneam, daca ma chema Iustus Valentinus, oricit de mare ar fi fost pericolul! Veneam, dar nu pentru a va insoti In numele Cibelei, o implor pe mama Allianei sa ne dea dezlegarea parinteasca, pe care de mult o asteptam, ca eu si ea sa devenim soti! Sufletul imi spune ca aceasta este voia zeilor!

Ca si cum dinainte se pregatise pentru o astfel de clipa grea, Metella ramase nemiscata, fixindu-l cu o privire pa­trunzatoare. Alliana astepta impietrita raspunsul ei, ca pe o sentinta.

— De multa vreme nutrim dorinta, eu si Iustus, ca fata sa-ti fie sotie. Insa nici eu si nici el nu ne vom invoi la aceasta, daca nu te legi in fata noastra si a zeilor ca ne vei insoti acolo unde va trebui sa pornim, dincolo de Danuvius!

— Mama! gemu Alliana, fringindu-se pe scaun, cu fata ingropata intre palme. Mama, ai fost intotdeauna buna cu noi

Sargetius era pregatit, privise ca probabil un astfel de raspuns. De aceea nu se infiora, auzindu-l. Vorbi cu ton po­tolit:

— Merg cu gindul ca Alliana ar fi avut un frate, care s-ar fi gasit intr-o situatie asemanatoare cu a mea. Ca mama, ce raspuns l-ai fi indemnat sa dea?

— Acelasi, pe care il astept de la tine! ii raspunse cu voce taioasa, incercind sa se tina tare, pentru ca era convinsa ca de acea clipa depindea soarta singurului ei copil. Daca o iubesti cu adevarat, trebuie sa mergi cu noi! Nu vad de ce ai ramine sa te lupti cu hoardele navalitoare?! Paloarea acoperi din nou fata lui Sargetius.

— Ca pret al fiintei pe care o iubesc din toata inima, mi se cere sa parasesc Dacia! murmura el adinc indurerat.

Tacu un moment, privind indirjit cind spre Metella, cind spre Alliana. Rosti apoi cu o durere launtrica, grea ca o tortura:

— Imi este cu neputinta sa platesc un asemenea pret! Nu voi parasi Dacia niciodata!

Fata se salta in picioare, cu privirea ratacita.

— Sargetius, de ce rostesti astfel de vorbe?! striga cu­prinsa de disperare.

Fata impietrita a Metellei se crispa, de minie deveni pa­mintie. Ca mama, se simtea profund jignita. Se asteptase la insistente si implorari din partea lui, nu la un raspuns atit de categoric. Hotarirea ei de a nu ceda se intari.

— Si de ce esti atit de decis sa nu parasesti Dacia? il intreba cu voce in care rasuna deziluzia si durerea. De mult am vazut asta la voi — la tine si la ele — v-ati bagat in cap ideea ca ati fi mai mult daci, decit romani. Adevarul este ca stiu numai zeii cit singe dac o mai fi in voi! Nu vad pentru ce tii sa ramii aici? Te-ai gindit bine la viitorul tau?

— Nu pot sa parasesc pamintul pe care au trait stramo­sii mei!

Raspunsul Metellei veni tot atit de taios:

— Iar eu nu-ti voi da de sotie pe fiica mea!

Sargetius o privi indelung. Fusese intotdeauna buna cu el si cu Opilia. Acum parea de nerecunoscut. Se stradui sa nu o infrunte. Gasi destula putere sa se stapineasca. Ii vorbi cu ton la fel de potolit in care vibra insa hotarirea:

— Daca zeii ne-au predestinat ca noi sa nu traim viata alaturi unul de altul, Alliana va fi sotia mea, in ciuda ori­caror piedici se vor ivi in calea noastra! Nimeni nu poate sa prevada ce ne vor aduce timpul, oamenii, zeii, destinul

In linistea din exedra se auzeau numai suspinele Allianei. Alaturi de ea, Opilia isi stergea lacrimile, fericita ca va putea urma pe Diurpanneus, fara sa intilneasca opunerea nimanui.

— Opilia, sa te pregatesti sa mergi acasa! continua Sar­getius dupa o lunga pauza. Va cer iertare pentru supararea pricinuita. Va las in grija zeilor, desi nutresc convingerea ca ceea ce va fi de facut nu trebuie asteptat de la ei, ci de la oameni!

Dupa ce inchise usa exedrei, in urma lui rasunara hoho­tele de plins ale Allianei. In tricliniu, procuratorul si Laetius Vitalis il primira cu priviri pline de nedumerire, vazindu-i fata atit de impietrita si de palida. Nu se mai aseza pe scaun.

— Pot sa plec, Iustus Valentinus?

In ochii lui Laetius Vitalis lucea satisfactia. Asadar, in­telegea, sau stiuse dinainte deznodamintul?

— Te pretuiesc mult, Sargetius! il asigura procuratorul. Banuiesc ce s-a intimplat. Esti un barbat demn de admirat. Nu trebuie sa te lasi coplesit de o neizbinda, care se va dovedi poate trecatoare. Daca Roma nu va parasi Dacia, multe din cele ce ni se par astazi cu neputinta de indeplinit, miine se vor destrama ca fumul in vint!

Cele spuse de procurator intarira convingerea lui Sarge­tius ca Laetius Vitalis nu era strain de cele petrecute. Il ne­linistea numai faptul ca Iustus Valentinus avea in vedere si o eventuala revenire asupra plecarii, ceea ce ar fi complicat pentru el lucrurile.

ine urmarea mai atent modul cum se desfasura viata in Porolissum, nu se putea sa nu observe ca populatia se impartise in doua: de o parte cei care ramineau, iar de cea­lalta cei ce asteptau de la o zi la alta vestea plecarii. Se pregatisera de plecare militarii, functionarii oficiilor publice, negustorii si fermierii, ba si cite un mic mestesugar sau ne­gustor scapatat se gindeau sa plece, atrasi de mirajul unei imbogatiri.

Cele petrecute la procurator i-au adus lui Sargetius oa­recare liniste. Nu se mai stia urmarit. Offas si Metrobius se fereau insa de preoti, si luptau cu ei, pentru ca indemnau pe cit mai multi saraci sa-i urmeze. De aceea magisterul si comagisterul au ascultat sfatul lui Sargetius, raminind in atelierul de olarie. Offas si-a adus acolo intreaga familie.

Ceilalti — Pollio, Diurpanneus si cetele lor, marite cu scla­vii eliberati de la Synethus — parasira ascunzatoarea din munti si se inapoiara la ferma si stina de linga Samus. Cit despre Grimhild, tinarul gepid nu putea fi decit linga Me­trobius, iar faptul ca acolo se gasea si familia lui Offas, era alaturi de Iunilla, lucru ce-l privea ca pe un semn bun din partea zeilor. In noile conditii create, toti asteptau cu ne­rabdare ziua plecarii, dornici sa-si croiasca o noua viata.

Plutea in aer o stare de incordare si de nesiguranta. Sar­getius statea in tricliniu, abatut, sorbind din cind in cind din cupa. Ii trimisese Surillius o amfora cu vin de prin partile Apulumului. Era singur. Batrinul Degidus nu putea sa mai umble, isi traia zilele mai mult in exedra, ramasa libera dupa plecarea Opiliei. Sargetius se invoise — dupa cele intimplate la procurator intre el si Metella — ca Opillia si Diurpanneus sa devina sot si sotie. Sarbatorisera in graba nunta la ferma, apoi noua familie ramasese acolo.

Sorbind din cupa, ar fi vrut sa aiba linga el pe Offas si Metrobius. Amindoi lucrau in atelier. Filozoful se straduia cu indirjire sa invete aceea ce el numea „arta minunata a modelarii lutului”. Nu avea pofta de vin. De fapt nu avea placere de nimic. Dorul de Alliana il chinuia. Metrobius du­sese fetei mai multe papirusuri si de acolo adusese altele. Aflase ca Metella regreta purtarea de atunci, pornita din nevoia de „a-si salva copila, de a nu o lasa printre barbari”, cum repeta adesea. Mai stia totodata ca Alliana se pregatea sa fuga la Surillius, inainte de ziua plecarii procuratorului, unde el aranjase sa se ascunda. In linistea din tricliniu, auzi usa scirtiind la exedra, apoi zgomot de pasi tirsiti pe pardo­seala. Sari de pe scaun. Poate ca batrinul nu se simtea bine, il impovarau prea tare anii. Se repezi sa iasa.

— Nu te simti bine, bunicule? il intreba ingrijorat din prag, pregatit sa-l prinda in brate.

— Ba ma simt, nepoate, atit cit ma mai tine batrinetea! Tu ce faci? As fi vrut

Capul batrinului arata ca acoperit cu omat. Ochii, vii inca, pareau ca ridicau greu genele si sprincenele bogate, albe ca pletele.

— Poate ca ai pofta de o cupa de vin? Intra, bunicule! il indemna cu dragoste si respect.

— Zeii nu te-au facut degeaba asa cum esti, murmura batrinul, inaintind cu pasi marunti. Mi-ai patruns in suflet, ai inteles dorinta.

Sargetius il lua de brat si-l ajuta sa se aseze pe un scaun. Umplu doua cupe, ii intinse una si-l indemna sa bea. Batri­nul salta incet mina tremurinda si sorbi de citeva ori.

— Ma indemni ca si cum mi-ar fi de lipsa vinul, sopti el, stergindu-si mustatile si barba.

Il privi indelung. Prin multimea anilor ce-i numara ba­trinul, Sargetius zarea cu mintea departe, dincolo de umbra de viata din fata sa, pe cei ce au luptat si au suferit apasati de cotropitorii Daciei.

— A venit vremea, Sargetius! continua batrinul, suflind greu. Ai umeri puternici, brate vinjoase si cap luminat. Poate ca asta a fost voia zeilor, si tot voia lor va fi pentru ceea ce o sa vina

Sargetius se misca nelinistit, mutindu-se cu scaunul mai aproape de el. Oare batrinul isi simtea apropiindu-se ultima clipa a vietii? gindi cu ingrijorare sporita.

— Bunicule, esti bolnav

— Stai potolit, relua batrinul, inca imi mai pot duce anii. Nu de asta e vorba, ci de altceva: a sosit clipa sa trec asupra ta juramintul lasat de marii nostri inaintasi. Legamintul s-a pastrat din tata-n fiu de cei din neamul Dicomesilor. Cind tatal tau a plecat la zei, tu erai prea mic. Dar chiar de ai fi fost mai copt, el n-a apucat sa cunoasca taina neamului din care te tragi. Sa nu te poarte mintea tocmai la neamul dacilor, la intregul popor, ci la inaintasii nostri mai apropiati, la cei ce sint urmasi ai lui Dicomes Gemellinus Felix. Am stiut de atunci, de cind ai ramas orfan, ca apasa asupra mea grija de a-ti trece juramintul inca nedezvaluit tatalui tau. Nu ma asteptasem la moartea lui atit de timpu­rie si de napraznica.

Batrinul facu o pauza, pentru a mai prinde putere. Salta cupa si mai sorbi de citeva ori la rastimpuri.

— Sa ma asculti linistit, continua, punind cupa pe masa. Vei afla fapte, unele poate auzite, insa marea taina o vei cu­noaste abia acum, din destainuirile pe care ti le voi face. Asculta! Dupa ce vajnicul Decebal si-a luat viata, spre a nu cadea viu in miinile lui Traian, dusmanul lui de moarte, s-au facut incercari puternice pentru alungarea romanilor din Dacia. Cel dintii a fost Diegis, fratele lui Decebal, care a purtat prin munti lupta cu cotropitorii. A urmat apoi ras­coala, a carei capetenie o stii, Sarmis, strabunicul tau, al nostru. El a adunat sub acelasi steag pilcurile de daci, ramase fara capetenie dupa caderea vijelioasa a lui Diegis, si le-a unit cu cetele de sclavi ridicati la lupta pentru libertate. Sarmis a fost ales rege deopotriva de dacii luptatori si de sclavii rasculati. A fost o vorba din batrini, am auzit-o cind eram tinar: cica Marele Decebal lasase pergament ca el, Sar­mis, sa fie rege. In toiul rascoalei aceleia, Sarmis luase ca ajutor si-l sortise ca urmas — daca el cadea in lupta, iar Roma parasea Dacia — pe un taraboste numit Burio.

— E vorba de acel Burio, stapinul cetatii Marodava, care dupa rascoala a trait sub numele de Butes? il intreba uimit.

— Da, de el, de Burio, de Butes al nostru. Vad ca te-ai schimbat la fata, de ce te-a tulburat vestea asta?

— Atunci, pe pergamentul scris de Sarmis, adus de ti­calosul Euphoros, despre Burio a fost vorba?!

— Nu stiu de care pergament vorbesti. Mie nu mi-ai spus nimic de el, nu mi l-ai aratat niciodata.

Sargetius se repezi in tabliniu si aduse pergamentul pe care il pastra ca pe ceva sfint. Il desfasura si-l arata ba-trinului:

— Uite, bunicule, cum isi incepe Sarmis mesajul: „Sarmis catre Bur, hotarire si speranta” O parte din numele acelui taraboste este sters. Sa fie oare acest Bur Inceputul numelui lui Burio?

Batrinul lua pergamentul, se duse la fereastra, il salta aproape de ochi si-l cerceta cu atentie. Se intoarse clatinind capul.

— Nu mai vad asa bine. Semnele scrise se misca, printre ele parca ar alerga furnici. Dar sint mai multe vorbe lipsa pe el. Ai putut sa-i prinzi intelesul? As vrea sa aud ce spune!

Ascultindu-l cum citea rar, oprindu-se acolo unde scrisul era spalat de scurgerea anilor, batrinul incuviinta din cap cele auzite. Nu avu rabdare ca Sargetius sa sfirseasca:

— Nu mai incape indoiala, de el este vorba, de acel minunat taraboste devenit Butes, despre care si astazi se mai povesteste. De ce nu mi-ai aratat pina acum pergamentul? striga batrinul cu amaraciune. De multe ori m-ai suparat si te-am certat, cind te vedeam cum te aratai supus in fata acelui nemernic Euphoros, ca si cum il vedeai rege! Daca as fi stiut mai de mult

— Dar tu mi-ai spus, bunicule, ca regele era pentru ina­intasii nostri mai presus de oameni, privit si respectat ca un trimis al

— Poate ca asta a fost voia zeilor, ca tu sa suferi. Prin omorirea acelui pierde-vara, ai ajuns sa fii urmarit de garzi.

— Acum s-au potolit, procuratorul i-a oprit.

— Esti inca tinar, nepoate! Nu stii cit de intortocheate sint legile imperiului. Oricind urmarirea ta poate sa reinceapa. Pentru omor poti fi cautat timp indelungat, si toata viata. Dar sa nu te mai tulbur cu ce s-a petrecut, acum sa vedem de cele ce ar putea sa vina. Iata, asadar, si dovada ca acel Burio sau Butes fusese lasat de Sarmis sa-i urmeze. Sarmis a avut insa un fiu, pe Dicomes, acel copil minunat de care se vorbeste in povesti, cel ce i-a aruncat tatalui cutitul in arena, numai sa nu se lase sfirtecat de lei in amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa.

— Dar toate astea le-am stiut, bunicule! Dicomes a fost dat ca sclav, a ajuns aici la Marodava, a luptat si i-a alungat pe astingii vandalici, apoi, redevenit om liber, a trait sub numele roman de Dicomes Gemellinus Felix.

— Da, asa a fost cu acel barbat brav, din care ne tragem. Eu l-am mai apucat. Eram copil, poate de zece ani, cind el a plecat la zei regretat de toata lumea de aici. Acum pot sa-ti spun taina si juramintul. Te voi pune sa juri pe perga­mentul care atesta dorinta viteazului nostru inaintas, cu toate ca legamintul n-a pornit de la el, ci de la Dicomes. Ca fiu al lui Sarmis, era singurul indreptatit sa fie rege, dupa alun­garea legiunilor. In intelepciunea lui, si-a dat seama ca atit cit va trai, Dacia nu va scapa de stapinirea romana. Tatal meu a fost cel mai mic dintre copiii sai, lui i-a lasat taina neamului nostru si legamintul pe care trebuie sa-l respectam ca pe ceva sfint. Taina suna asa: Barbatul cel mai tinar in viata, care se trage din neamul lui Dicomes Gemellinus Felix, este de drept rege al Daciei, atunci cind legiunile o vor pa­rasi. Aceasta taina trebuie sa treaca de la cel mai batrin la cel mai tinar, atita timp cit neamul nostru nu se va stinge. Dar cu ea nu s-ar putea face nimic, daca nu s-ar indeplini juramintul

Batrinul se salta greu in picioare si-i facu semn lui Sarge­tius sa se ridice. Era tulburat, imiinile ii tremurau si mai puternic.

— Pune mina pe pergamentul lui Sarmis si repeta dupa mine: „Jur in fata zeilor ca in ziua cind legiunile vor fi retrase ma voi razbate sa string oaste voi lupta si nu voi lasa ca neamul meu sa fie dus de aici!” Ai jurat, nepoate, sa te tie zeii viata lunga! Acum intelegi de ce l-am urit pe acel Rundacitulp? Dar iata ca urmeaza si incercarea isteti­mii, si ea ramasa tot de la Dicomes: De ce pe linga taina mai este nevoie si de juramint?

Fata lui Sargetius se lumina de un zimbet.

— E limpede, bunicule. Nu spunind multimii taina, acel urmas ar avea dreptul sa fie rege, ci pornind in clipele grele sa stringa luptatori, sa apere neamul, sa-l duca la izbinda, sa-i redea libertatea si, daca va face toate astea, poporul il va alege cu insufletire capetenie, pentru ca este singurul in­dreptatit.

Parca intinerit, batrinul il cuprinse cu bratele si-l im­bratisa.

— Da, asta e dezlegarea lasata de el si, asa cum ai spus-o, cauta s-o porti in suflet, s-o indeplinesti!

Se indeparta cu pasi marunti si se aseza pe scaun. Obo­sise. Clipa fusese prea inaltatoare, iar inima lui slabita de ani nu-l mai ajuta sa treaca usor prin astfel de incordari.

— Acum sa ma asculti mai departe, Sargetius, mai am ceva de spus. Asa cum sint, sub povara batrinetii, poate ai crezut ca nu mai gindesc la cele ce se petrec in jurul meu. Anii pe care ii port in spate m-au invatat sa privesc altfel lucrurile, le simt, asa cum o vietate de-a padurii presimte primejdia ce se apropie. Aici in Porolissum multi sint prega­titi si asteapta ca procuratorul sa ordone plecarea — cind si el va primi dezlegare de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Dar s-ar putea ca acel ordin nici sa nu se dea. De mai bine de douazeci de ani — tu erai mic, n-ai de unde sa stii — au mai umblat de vreo patru sau cinci ori zvonuri, ba chiar si ordine de parasire a Daciei, insa pina la urma nu s-au in­deplinit. De ce nu s-ar repeta si de data asta acelasi lucru? Sa nu uiti de el in prevederile tale.

— Dar multi stau gata de plecare, si-au vindut ce au avut

Batrinul ii facu semn sa taca.

— Cei care conduc popoarele nu se impiedica in astfel de nimicuri. Cind la hotare s-a ivit pericolul, nu iau in seama greutatile si suferintele, ba, daca ar face-o, n-ar putea sa vada prea departe. Crezi ca de vei ajunge rege al Daciei, iar tara in primejdie, te vei opri de a porni la lupta ? Te vei abtine de a nu trimite femeile, copiii si batrinii la adapost in munti, de a nu le lua bucatele strinse, vitele, carele si tot ce trebuie pentru purtarea unui razboi? Vei sta sa asculti necazul fiecaruia? O capetenie nu se poate incurca in lucruri marunte. El trebuie sa vada neamul si tara ca pe un tot, ca pe o fiinta uriasa de al carei bine e dator sa se ingrijeasca. Tu esti un Dicomes! Sa stii ca neamul nostru poarta acest nume nu de la cel care s-a numit Dicomes Gemellinus Felix — si Sarmis a fost tot un Dicomes — ci se pierde in negura timpului. Dicomesii se trag din aceeasi radacina cu Marele Decebal, iar cetatea si mosia Ier — Carsidava — a fost pe-acolo prin apropiere de Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Asadar, cu toate pregatirile facute, s-ar putea ca nici de data asta legiunile sa nu paraseasca Dacia. Insa de acum inainte tu ramii legat prin juramintul facut. Stii care-ti este chemarea.

Batrinul tacu, lasind loc unui suris ce se pierdea in barba.

— La ce te gindesti? il intreba, dindu-si seama ca zimbetul era pricinuit de ceva pe care sovaia sa-l spuna.

— Stii ca legamintul trebuie dus mai departe. Tu ai da­toria sa-l treci altui Dicomes

Fata lui Sargetius se intuneca. Gindul ii alerga la Alliana.

— Te-am inteles, bunicule! Trebuie sa am urmasi

— A sosit vremea, nepoate, acum esti destul de copt. Villa asta are nevoie de o stapina. Neamul nostru nu trebuie sa se sfirseasca o data cu tine. In putinele zile pe care le mai am de trait, ma voi ruga zeilor sa te calauzeasca asa cum vor socoti mai bine. Am vazut ca ei te-au ajutat, l-au adus la Tirgul nevestelor pe acel Dassius, te-au facut sa-ti dai seama de ticalosia pusa la cale de acela care luase numele de Runda­citulp.

Cu miscari incete, batrinul se salta de pe scaun si se apropie de Sargetius. Il batu usor pe umar:

— Acum sint linistit, pot sa plec la zei! De mult am tot asteptat sa prind momentul potrivit pentru destainuiri. Sa nu uiti nici o clipa: legamintul este numai pentru urmasii neamului Dicomes si nimeni altcineva nu trebuie sa afle, iar trecerea lui asupra urmasului s-o faci numai cind vei simti ca ti se apropie sfirsitul. Mai am numai un sfat, un indemn pentru tine, Sargetius. Ai jurat ca nu vei lasa ca neamul nostru sa fie dus de aici, si poate te-ai gindit numai la daci, asa cred ca a socotit atunci Dicomes Gemellinus Felix, caci pe vremea aceea inca se mai putea vorbi de daci curati. Cu timpul, multe s-au schimbat. Daci adevarati mai gasesti numai prin vicurile razletite prin funduri de vai, pe creste de dealuri si povirnisuri de munte. Ceilalti sint ca tine, ca Opilia si ca Alliana. Singe dac mai gasesti numai pe jumatate in trupurile voastre. Uite indemnul meu: in zbaterea ta pentru acest popor trebuie sa aperi, sa nu fie dus de aici cu sila nici unul din cei ce s-au legat de acest pamint, care simt ca Dacia este pentru totdeauna tara lor. Rog zeii sa te ajute, Sargetius! Plec de aci cu inima impacata!

Batrinul iesi din tricliniu cu pasi marunti si miscari ne­sigure, in urma lui usa se inchise fara zgomot.

estainuirile lui Degidus, in legatura cu taina si lega­mintul neamului Dicomes, zguduira adinc sufletul lui Sarge­tius. Cele spuse de batrin ii reveneau intr-o repetare nesfirsita. Gindul sau se oprea deseori asupra acelei parti din juramint prin care se lega sa lupte, ca poporul Daciei sa nu fie instrai­nat. De atunci nu-si mai regasise linistea. Statea indelung de vorba cu Offas si Metrobius, alerga la ferma si la stina, se sfatuia cu Diurpan­neus si Pollio, insa cind revenea acasa era chinuit de aceeasi framintare. Nu vedea ce ar trebui sa faca, nu stia cum sa inceapa. Zilele se scurgeau, toamna inainta, incepuse sa se lase frigul, se apropia iarna.

Intr-o zi, pentru a-si mai potoli zbuciumul, iesi din villa si se indrepta spre atelierul de olarie. Offas si Metrobius munceau alaturi de ceilalti olari. Cind se ivi in usa, Metro­bius opri roata, apasind tare picioarele, desprinse lutul de pe ea si incepu sa-l framinte cu miinile.

— Sa stii, Sargetius, se porni el inveselit, cel mai bun leac pentru potolirea starii ce nu-ti da pace, e sa te asezi colea linga noi, sa te apuci sa dai viata lutului. Cind gindurile iau forma, le impietresti, le scoti din sufletul tau sa le privesti. Astfel modelate, ele nu te mai tulbura linistesc, te inalta.

Sargetius se opri linga ei.

— Ce te faci, Offas? Ti-a luat-o ucenicul inainte! Parca-l vad pe Metrobius cum, dupa plecarea procuratorului si cohortei, isi deschide un atelier de olarie linga for si-ti ia musteriii.

— Le-as tine cele mai frumoase prelegeri, modelind la roata vase si statuete minunate!

Offas nu se lasa asteptat:

— Cea mai mare multumire a unui mester este cind vede ca i-a luat-o inainte ucenicul! Ceea ce crede maiestrit frumos, poate sa devina si mai frumos.

— Uite ca stii sa si filozofezi, Offas! relua Metrobius. Ai spus un mare adevar. Numai asa in arta s-au putut face pasi inainte. Ma uimesti! Cu adevarat, in lut, lemn, piatra, marmura se pot ciopli cu dalta sau modela cu miinile cuge­tari profunde, se pot exprima tulburatoarele stari sufletesti si face nepieritoare minunate frumuseti. Sargetius, vino sa-ti arat ceva filozofie modelata de mine.

Il apuca de brat si-l impinse spre o polita pe care erau asezate mai multe statuete, vase si figurine de curind scoase din cuptor. Lua o statueta pusa deoparte, intr-un colt al raftului.

— Ce zici de asta? La ce te face sa te gindesti, privind-o? Sargetius o lua, o intoarse pe toate partile, apropiind-o si indepartind-o, clatinind usor capul.

— Precum vezi, am modelat-o numai cu degetele, lamuri Metrobius, vazindu-l ca tace.

— Daca ar fi sa-i dau un nume, i-as spune „Ginditorul”, murmura Sargetius, privind-o de departe in profil. Acest barbat, care fara indoiala n-a putut sa fie in mintea ta decit un filozof, un profet, un binefacator al oamenilor, pare ca sufera. Pe fata si-n infatisarea lui se oglindeste o profunda framintare, o retragere in sine pentru a cugeta mai adinc, fara sa arate ingrijorare sau descurajare, ci speranta si in­credere in mai bine.

Metrobius confirma cu capul, adaugind cu inflacarare:

— Prin aceasta modelare am incercat sa apropii filozofia de arta. Zac in sufletul nostru forte nebanuite

In acel moment, usa se izbi puternic de perete. La inceput au crezut ca furtuna a deschis-o. Afara vremea se schimbase, vintul se intetise, nori plumburii alergau in valuri spre apus. Cind s-au intors, au vazut-o pe Iunilla intrind in fuga, ur­mata de Grimhild. Pieptul fetei salta navalnic. Sargetius o trimisese la Alliana.

— Ce s-a intimplat, Iunilla? o intreba nerabdator, cu o unda de ingrijorare.

— E bine! raspunse fata. Nu mai pleaca nimeni! Ce e pe acolo, prin for, spre amfiteatru, te minunezi! E mare sarbatoare!

Oprit linga ei, tinarul gepid intari spusele fetei:

— A sosit vestea zdrobirii gotilor! Procuratorul a ordo­nat ca un decurion sa stea in for si, la rastimpuri, sa anunte lumea de marea victorie. Legiunile si oficiile publice nu vor mai parasi Dacia.

Inmarmuriti, se privira unul pe altul, parca nevenindu-le sa creada. Pe Sargetius vestea il descumpanise, pentru el vi­itorul se arata si mai tulbure.

— Am venit in fuga, trimisa de Alliana, rupse Iunilla tacerea. Mi-a spus ca acum poti sa te duci la ea. Crede ca te vei impaca si cu Metella. Nici nu mi-a mai dat papirus pentru tine.

— Pornesc spre for! murmura Sargetius. Mergeti si voi intr-acolo? Din nou ne gasim la o rascruce

Vestea infringerii gotilor cazuse ca un trasnet. Stirea tul­bura atit pe cei pregatiti de plecare, ale caror rosturi in gospodarii erau de mult zdruncinate, cit si pe cei hotariti sa ramina, pentru ca se vedeau lipsiti de sansa de a lua in stapinire casa, ograda, tarina mai mari, mai bogate. Din toate partile lumea se ingramadea spre for agitata. Urcat pe pie­destalul de marmura, de pe care de obicei se vorbea multimii cind erau dezbateri publice, decurionul desfasura sulul de pergament, pregatindu-se sa repete mesajul. Sargetius, Metro­bius si Offas ascultara cu infrigurare:

— „Catre populatia din intreaga Dacie — incepu el sa citeasca, tipat, fara modulari in voce — din partea guverna­torului Septimius Tertius de la Ulpia Traiana Saormizegetusa: Salut si sanatate! Anul Romei 1023 a fost harazit de zei sa se numeasca anul salvarii Daciei. Imparatul Claudius al doilea, care de acum inainte se va numi Claudius Goticul, a zdrobit hoardele de goti in marea batalie de la Naissus, in Moesia. Din cele trei sute de mii de barbari, citi au nava­lit, au fost ucisi peste cincizeci de mii, iar alte zeci de mii luati captivi. Resturile lor decimate au parasit ingrozite Moe­sia si Tracia, alungate de legiunile imperiului, pierind in ti­nuturile scitilor, de unde nu vor mai indrazni niciodata sa navaleasca. Populatia Daciei sa stea linistita, toti sa se intoarca la casele lor. Imparatul cu cohortele sale va zdrobi pe oricine va mai incerca sa calce hotarele imperiului!”

Satisfacut de sine, decurionul sari sprinten de pe piedestal si se pierdu in multimea ce forfotea prin for.

— Ce spune dascalul nostru despre aceasta uimitoare victorie?

Metrobius se intoarse mirat. Vazu linga el patru tineri, dintre cei care ii ascultau prelegerile.

— Victoriile rasunatoare nu duc intotdeauna la rezultate rasunatoare. Adesea ele sint un bun prilej de invatatura pen­tru invinsul care se gindeste la revansa, raspunse el, clatinind sceptic capul. Vor mai fi multe navaliri de-ale gotilor, gepizi­lor, vandalilor si altor neamuri, ce se vor izbi de hotarele imperiului. Eu v-am mai spus: lumea se gaseste intr-o con­tinua prefacere

Nerabdator, Sargetius il trase deoparte, altfel stia ca nu se oprea asa de curind. Il vazuse prin multime pe Grimhild, ii cauta.

— N-am putut rabda, m-am luat dupa voi, zise tinarul gepid. Am crezut ca va gasesc pe linga villa procuratorului

— De ce pe-acolo? il intreba Sargetius.

— Am vazut pe Alliana. Se plimba cu mama ei prin multime si am banuit ca trebuie sa fii si tu prin apropiere.

Sargetius nu se mai putu stapini:

— Ma duc pina la ele. Voi asteptati-ma la taberna „La bogatia lui Cressus”. De acolo vom merge la Surillius.

Surillius nu mai avea astimpar. Iesea intruna din taberna, statea in prag, privind in lungul drumului, dornic sa-i vada venind. Un fel de amaraciune, amestecata cu dezamagire, ii tulburau sufletul. Ca multi altii, traise zile de speranta, astep­tase cu negraita nerabdare mult dorita sarbatoare, cind Dacia va fi din nou libera. Vestea se intinsese ca fulgerul — un tabernagiu afla zvonurile intotdeauna printre cei dintii — aducea liniste si pace, insa indeparta in negura viitorului sansele eliberarii. In taberna mai ramasesera numai citiva oameni, multi fugisera spre for. Dupa ce bau o cupa de vin — de obicei nu bea niciodata de unul singur — Surillius iesi din nou afara si privi de-a lungul drumului in partea ce ducea spre for. Vazu un tinar apropiindu-se.

— Ce vesti noi se mai vintura prin for, flacaule? il intreba.

Tinarul se arata sfios si grabit:

— Nu stiu, nu vin dintr-acolo, ci dinspre Napoca. De la raspintie am apucat-o incoace.

— Si unde te duci? Parca n-ai fi de pe-aici.

— Nici nu sint! Caut taberna lui Surillius. Mai e mult pina acolo? Cica se lasa spre Marodava.

Tabernagiul il masura cu banuiala. Se gindi la fostul sau vecin, la Synethus, poate venea din partea lui. Apoi la Dazia, la Ampelum, poate ca-l trimisese dupa Pollio, iar in cele din urma la Dassius, de la Sarrnizegetusa.

— Pentru ce-l cauti pe Surillius? Da-l incolo! E un tabernagiu mai hot decit mine! Vino inauntru, golesti o cana de vin, si-ti spun unde-l gasesti, il indemna rizind.

Tinarul dadea semne de nerabdare si graba:

— Daca e-incoace Marodava, spuse, intinzind bratul in lungul drumului, dau eu de taberna lui!

Surillius il apuca de mina si-l strinse cu putere:

— S-a-ntimplat ceva? il cauti oare pe Sargetius?

Noul venit se dadu un pas inapoi, privindu-l cu nein­credere. Auzise ca printre tabernagii rar se gaseau oameni buni.

— Haide inauntru! Eu sint Surillius!

Il duse de-a dreptul in bucatarie, inchise usa si spuse sclavului ca nu trebuie sa intre acolo.

— Stai si te odihneste nitel. Ti-o fi foame, ti-o fi sete! De unde vii?

Neincrederea tinarului nu se topi. Se hotarise sa nu vor­beasca pina nu se convingea sa in adevar se afla in taberna cautata.

— As vrea sa beau putina apa.

Surillius izbucni in ris: 1

— Stii ca-mi placi? Nu trebuie sa te increzi atit de usor intr-un tabernagiu. Au fost pierduti multi oameni cautati de garzi. Iti dau apa, daca vrei. O sa bei tu si vin, numai sa vie Sargetius. Adineauri a trecut in jos, spre for.

Tinarul sari in picioare. Surillius il sageta cu privirea.

— Trimite dupa el, cauta-l peste tot! Poate ca legio­narii de aici n-au aflat

Infiorat si ingrijorat, nu se mai putu stapini, il apuca de umeri si-l zgudui cu putere:

— Ce pericol ne incearca?! Pe toti zeii, te trintesc de pamint, daca tot nu crezi ca eu sint Surillius!

Nu mai astepta raspunsul. Auzi in pravalie rasunind gla­sul lui Sargetius. Il slobozi pe tinar si iesi grabit din bucata­rie, in taberna nu mai era nici un client, sclavul statea in drum si-l alunga, spunind ca stapinul plecase spre for.

— Ce e cu tine aici, Dassius?! se grabi Sargetius, vazindu-l.

— Tu esti, Dassius?! se mira Surillius. Pentru neincre­derea pe care mi-ai aratat-o, ai sa mi-o platesti, flacaule!

Dassius incepu sa povesteasca, fara sa mai astepte in­demnul lui Sargetius:

— Poate ca zeii vor sa ne ajute, de aceea l-a indemnat pe Synethus sa cumpere de la legiune villa ramasa pustie dupa plecarea negustorului de sclavi care o furase pe Diegia. Ca vecin, mesterul Timocles a cautat sa lege prietenie cu el. De atunci, de cind era sa-l omor pe Castinus, mesterul pare cu totul alt om. Asa ca, indata ce a vazut ca are alaturi tot un negustor bogat, a inceput sa se ocupe de el. Poate ca si cele petrecute la Tirgul nevestelor, despre care ii povestesc mereu, l-au facut sa se schimbe, de aceea sare cu atita suflet, ma ajuta sa lucrez cit mai multe topoare, barzi, cutite, virfuri de sageti si de sulite cerute de voi. O mai fi banuind si altceva despre Synethus? Nu stiu! Mesterul mergea des la villa negustorului, iar el venea in atelierul nostru. Se duceau impreuna in for, stateau mult de vorba la taberna, golind cupe cu vin, ca si cum ar fi fost cei mai buni prieteni. Asa au mers lucrurile pina acum citeva zile. Venisem mai de di­mineata la atelier, asa ma intelesesem cu cealalta calfa. Am aprins focul si ne pregateam de treaba, cind il vedem pe mester intrind. De obicei el sosea mai tirziu. S-a oprit in fata mea, m-a masurat din ochi de sus pina jos, apoi mi-a spus: „Dassius, sa te vad daca esti cu adevarat luptator, altfel degeaba te-au tinut pe linga ei cei cu care te-ai intilnit la Tirgul nevestelor!” L-am privit mirat, am vrut sa-l intreb ceva, dar el nu mi-a dat ragaz: „Ai sa pleci numai decit la Porolissum! Sa nu ai odihna pina nu-l gasesti pe Sargetius. Trebuie sa se ascunda neintirziat!” Mi-a spus pe urma ca Synethus a platit cu bani multi pe primul contu­bernal al guvernatorului, iar acesta a aranjat ca un magis­trat sa se ocupe de pedepsirea celor care l-au ucis pe Euphoros. Au trimis garzi sa te caute si sa te intemniteze pentru omor. Mesterul mi-a facut rost de un cal bun si am plecat degraba. Pe drum, niste legionari mi-au luat calul, insa la Apulum am cumparat altul. Aproape de Napoca m-au jefuit latronii, n-am mai ramas cu nimic. Am venit incoace alaturi de o ceata de oameni cu carele, care aduceau ceva la Poro­lissum pentru cohorta. M-am despartit de ei la raspintie.

Sargetius il asculta, insa gindul lui alerga la Alliana. Abia se despartise de ea. Metella ii fagaduise ca in curind va incuviinta casatoria. Acum din nou zeii se aratau potriv­nici. Ceea ce-l ingrijora mai mult era faptul ca deocamdata nu vedea cit timp va dura urmarirea si cum va putea sa scape de magistrati.

Trecuse de miezul noptii cind, insotit de Servius si de Offas, Sargetius urca din nou spre pestera din munte, as­cunzatoarea lui tainica.

Capitolul VI
IMPOTRIVIREA CELOR MULTI

oamna se arata blinda. Vremea calduta se prelungi pina spre iarna. Vestea infringerii zdrobitoare a gotilor si renun­tarea Romei la intentia de a parasi Dacia, au adus un nou val de crestere a preturilor, mai ales la cele necesare pentru hrana. In situatia grea creata, cei de la conducerea provinciei n-au scapat din vedere ca se cerea facut ceva, spre a grabi potolirea spiritelor, ca populatia sa uite de necazuri. De aceea, la Porolissum, la Apulum si la Ulpia Traiana Sarmizegetusa se ordona lanistilor sa organizeze cit mai multe spectacole. Intotdeauna imparatii Romei stapinisera popoa­rele folosind deviza: „Panem et circenses” , pe care guver­natorii stiau sa o aplice cu deosebita iscusinta.

Dupa sosirea lui Dassius si plecarea lui Sargetius la pestera din munte, la procurator se prezenta decurionul tri­mis de la Ulpia Traiana Sarmisegetusa. Iustus Valentinus, omul legii si al disciplinei, la vederea ordinului dat de guvernator, nu cauta sa-i dea de stire sau sa-l scape intr-un fel pe urmarit, ci se multumi numai sa murmure, oftind:

— Sa faca zeii cum le va fi voia!

Nu-si ascunse ingrijorarea fata de Laetius Vitalis, de Metella si Alliana. Ferma trecuse in stapinirea Opiliei dupa casatorie, altfel ar fi fost luata din nou de lacomul vecin. Din umbra, Laetius Vitalis tinea legatura cu tribunul Decius Sabinus si cu decurionul trimis sa-l prinda pe Sargetius. Puse oameni de-ai sai sa-l caute prin imprejurimile fermei si stinii, sa-l pindeasca in apropierea villei, sa ajute garzile, numai sa dea de urmele lui.

Cit au tinut toamna si iarna, n-au aflat nici un semn despre locul ascunzatorii. Cautarea era dealtfel zadarnica, inainte de caderea zapezii, Sargetius trecuse peste muntii de la rasarit, impreuna cu Diurpanneus, Opilia, Dassius si Diegia, cu copilul. Batrina mama indurerata se vazuse dintr o data cu cinci copii: doua fete si trei flacai. Pe Diegia de mult o socotise pierduta pentru totdeauna. Acolo, lipsiti de griji, si in afara de orice pericol, au avut o iarna tihnita.

In tot acest timp, pe Laetius Vitalis il mira linistea si nepasarea cu care isi traiau viata Metrobius si Offas, ca si cum pentru ei Sargetius nu mai exista. Doua intimplari deo­sebite l-au pus pe ginduri pe bogatul fermier: prima a fost rapirea si torturarea de catre Pollio cu ceata lui, a decurionului venit sa-l prinda pe Sargetius. Cea de a doua, tablita de lemn gasita intr-o dimineata agatata de usa villei sale, pe care era scris: „Daca Laetius Vitalis nu intelege sa se astimpere, ii va lua foc ferma si tot avutul ii va fi imprastiat in vint!” De atunci el capatase convingerea ca fugarul isi aflase scaparea la gepizi. Temerea sa i-a spus-o procurato­rului. Cum Iustus Valentinus se ferea sa-l infurie pe Gerthorund, il amenintase pe fermier, cerindu-i sa evite orice provocare.

Dupa inverzirea codrului, revenirea la ferma a lui Diurpanneus cu Opilia trezi din nou banuiala ca Sergetius s-ar gasi prin apropiere. Intr-adevar, el se retrasese in ascun­zatoarea din pestera, unde era vizitat deseori de catre Offas, Metrobius, Pollio si chiar Diurpanneus. O data statuse la el doua zile si Surillius, tabernagiul.

Pe la sfirsitul primaverii, sosi vestea mortii imparatului Claudius Goticul si a proclamarii ca imparat a lui Aurelian. Barbat energic si hotarit, noul imparat porni lupta pentru intarirea autoritatii imperiale, slabita mult din timpul revol­telor generalilor sau a celor treizeci de tirani, si pentru recu­cerirea unor provincii pierdute de imperiu. Lui Aurelian avea sa-i creasca atit de mult puterea si prestigiul, incit in scurta vreme ajunse sa se proclame dominus et deus . Vestea alungarii alamanilor, prima lui victorie rasunatoare, ajunse repede in Dacia, intarind linistea militarilor si functionarilor.

Venise vara. Soarele se apropia de vremea prinzului. In gura pesterii, Sargetius isi purta privirea pe deasupra inal­timilor, urmarind cercurile largi descrise de doi vulturi in zbor lin, intr-o planare cu aripile intinse, fara nici o alta miscare. Asa cum se roteau, in acelasi cerc, nu puteau fi decit pereche, cu puii si cuibul prin apropiere. Urmarindu-i, isi aminti cuvintele batrinului Degidus, despre datoria de a lasa urmasi. Era voia zeilor ca el si Alliana sa sufere, sa nu-si poata trai viata impreuna? gindi revoltat. De alaturi, din pestera, auzea vorbind pe cei doi flacai din ceata lui Diurpanneus, ajutoare si straji. Meditarea in care era cufundat zbura cind dinspre stincile din apropiere se pornira pietrele devale. Se trase repede dupa un tufis de brazi. Il zari pe Servius coborind. Se intimplase oare ceva cu Metrobius? se intreba. Primi insa raspunsul in aceeasi clipa. De dupa stinca aparu Metrobius, iar dupa el, Grimhild. Toti trei cu fetele imbujorate de urcus, lucind de sudoare.

— Ti i-am adus! suiera Servius, rasuflind usurat, dind jos desaga de pe umar. Astazi a trebuit sa ne lungim nitel drumul. Cind sa urcam, am vazut doi legionari stind de vorba in poiana unde a fost cetatea tarabostilor pe vremuri. Ne-am zis ca poate mai erau si altii — de unde stii ce pun la cale zeii cei rai? — asa ca am facut un ocol, ne-am apropiat de pestera dinspre apus.

Baura apa limpede din izvorul ce susura prin pestera. Sargetius si Metrobius se retrasera pe micul platou ascuns intre stinca si tufele de brazi, Grimhild se intinse pe un pat de iarba, iar Servius incepu sa se pregateasca de plecare inapoi.

— Acum poti sa-mi spui, filozofule, ce ai mai facut si ce se mai misca prin Porolissum! il indemna Sergetius, in timp ce se asezau pe doua lespezi netede de piatra. M-au framintat mult gindurile. Am sa ti le spun dupa ce aflu de la tine vestile.

Metrobius tragea de o ramura a bradului din apropiere, urmarind jocul serpuitor al virfului ei. Zimbea.

— Stii ca zeii vor sa se inveseleasca pe seama mea? in­cepu el, fara sa priveasca spre Sargetius.

— Nu cumva ti-ai pus de gind sa faci vreo traznaie?!

Metrobius se intoarse, clatinind din cap afirmativ:

— Da! Desi ceea ce vreau sa fac nu e de fapt o nazbitie. Afla ca m-am hotarit sa-mi leg viata de o femeie! Va fi o fapta care va uimi lumea din Porolissum!

Sargetius nu-l credea. Il stia putin statornic in relatiile cu femeile. Nu vedea cum ar reusi sa se ingrijeasca de nevoile unei casnicii. Si apoi, cine putea sa fie aceea din Porolissum care reusise sa-l subjuge atit de puternic?

— Unii oameni — barbati si femei — poarta in suflete adevarate comori de bunatate si duiosie, continua Metrobius, vorbind rar, potolit. Dar ei nu le arata, le tin ascunse. De multe ori, vazind in jurul lor rautate, lacomie, batjocura, stricaciune, nu-si dau pe fata sufletul, cauta sa se arate la fel cu anturajul in mijlocul caruia traiesc. Daca la o astfel de stare se adauga unele intimplari care provoaca adevarate prabusiri sufletesti, oamenii devin de nerecunoscut, aluneca spre nepasare si destrabalare, cauta sa se salveze de nebunie, caci nu mai au de ales.

— Nu cumva, Marciana?! murmura Sargetius, mirat, tulburat.

Zimbetul zbura de pe fata lui Metrobius. Nu se asteptase ca Sargetius sa mearga cu gindul acolo unde trebuia.

— Da, ea este! raspunse napadit de duiosie. Vreau sa culeg aceasta mladita, sa le arat oamenilor ca e o floare fru­moasa, cu parfum suav. Pe timpul iernii, cind tu erai plecat dincolo de munti, la Diurpanneus, ne-am intilnit deseori, am stat de vorba, ne-am patruns in suflete. Am inteles cit de mult sufera, cit este de revoltata. Isi da seama ca oricum s-ar schimba, lumea tot n-ar vedea in ea decit o femeie peri­culoasa, de care sotiile trebuie sa-si fereasca barbatii. Voi arata tuturor ca in inima Marcianei se ascunde o comoara!

— Asta tot din setea ta de a cunoaste ce e in firea lucru­rilor, de a patrunde unele taine ale vietii. Asa-mi inchipui, nu?

— Se poate sa fie si asta! Eu am mai spus-o: oamenii sint buni sau rai dupa locul unde i-au aruncat valurile desti­nului. Un negustor prea cinstit n-ai sa intilnesti niciodata, desi poate ca ar dori sa fie. Un tabular care sa nu ia ceva din ceea ce este al imperiului, n-ai sa gasesti, mai ales cind e convins ca sefii lui fura fara teama. Toti se poarta dupa cum i-a aruncat valul vietii. Marciana a fost nevoita sa tra­iasca printre oameni cu purtari dubioase: betivi, lacomi, mincinosi, hoti. Intr-o astfel de lume, nu putea sa-si arate adevaratul ei suflet, iar daca ar fi incercat s-o faca, fii sigur ca ar fi fost luata in batjocura. Asa sint oamenii, si poate ca asa vor fi intotdeauna!

Asezindu-se mai bine pe lespede, Sargetius zise cu ton scazut:

— Ma voi ruga zeilor pentru fericirea voastra! Cit des­pre mine, ce sa mai spun?! Trec prin clipe cind ma revolt impotriva lor.

— A cui?

— A zeilor, a destinului, a oamenilor! Traiesc momente cind ii blestem pe goti, nu fiindca au navalit in imperiu, ci pentru ca au fost infrinti. Daca ei nu erau batuti, legiunile, oficiile publice si cei ce se pregatisera sa le urmeze poate ca ar fi plecat din toamna trecuta, iar Alliana ar fi fost acum

— Alaturi de tine, ii lua vorba Metrobius, dar nu aici in pestera. Te inteleg, insa nu sint in totul de acord cu tine. Sa nu dorim niciodata graba evenimentelor. Acum e momentul sa-mi spui ce ginduri te-au framintat. Numai asa voi putea sa-mi dau seama mai bine ce ar fi de facut, sa patrund in firea lucrurilor.

Sargetius se ridica in picioare, se misca tulburat, neho­tarit, si in cele din urma se rezema de un colt al stincii.

— Cu Iustus Valentinus ai mai vorbit? El ar putea sa ceara guvernatorului incetarea urmaririi mele.

— Zicea ca ar fi facut-o de mult, daca n-ai fi dat lupta cu legionarii. De cind la Roma e un imparat nou, de a carui severitate tremura toti, pina si guvernatorii, Iustus Valenti­nus socoteste ca o incercare n-ar fi in folosul tau si nici in al lui. Asta mi-a spus-o chiar ieri. M-a chemat sa ma intrebe daca ar fi cu putinta sa schimbam academia intr-un athenaeum, adica in loc sa-mi tin prelegerile plimbindu-ma cu tinerii prin jurul amfiteatrului, sa pun bazele unei scoli mari, intr-o cla­dire cu incaperi numeroase, sa am ca ajutoare mai multi grammaticus , iar eu sa fiu retor . Vrea sa faca asta in amintirea lui Lucullus. Inceputul as putea sa-l pornesc in villa parasita de Synethus, pina se va construi o scoala, ase­menea celor de la Roma. Dar sa revin la cele ce te framinta pe tine: Iustus Valentinus nu mai este omul care sa contri­buie plin de curaj la lamurirea unei situatii. Ce alte ginduri nu ti-au dat pace?

— Multe. Pe fiecare il socotesc bun. O idee a fost sa iau pe Alliana si sa trec dincolo muntii, la mama lui Diurpanneus. Ar fi ca un schimb: el aici, eu acolo. Alta cale ar fi sa ma duc in tabara lui Gerthorund, raminind astfel aproape de ferma si de Porolissum, gata sa pornesc alaturi de ceilalti in orice clipa.

— Inclin sa cred ca ar fi primejdios sa te bazezi atit de mult pe capetenia gepizilor. Mai ales sa duci pe Alliana in apropierea lui. Si altceva ce te-a mai nelinistit?

Tulburat, Sargetius se indeparta de coltul stincii si incepu sa masoare cu pasi rari micul platou in care se sfirsea birna.

— Parca ai venit anume astazi, sa ma faci sa cred ca nu pot gasi nici o cale de iesire din situatia in care am ajuns. Dar nu este asa, o voi lua pe Alliana si ma voi duce la mama lui Diurpanneus!

Metrobius se salta si el in picioare.

— Da, ai spus bine, nu te inseli. Am urcat pina aici sa-ti arat ca lucrurile nu par sa se schimbe, de aceea trebuie sa chibzuim bine. Poate ca Alliana va mai sta citva timp alaturi de mama ei si, cum dragostea ce-ti poarta este destul de puter­nica, va fi si hotarita sa astepte. Dupa cit vad, ai ajuns sa nu te mai gindesti ca Dacia ar putea sa fie parasita de Roma, ca aici va fi de luptat. Noi te-am ales capetenie si te mai socotim inca. Ieri ma gaseam la procurator cind a venit tribunul Decius Sabinus. Au vorbit fara sa se fereasca de mine. La Roma, noul imparat se dovedeste mina de fier. Cere tuturor sa-i execute fara sovaire ordinele. Stiu ca pe vremuri circula o gluma prin capitala imperiului: „Cind imparatul este leu, guvernatorii devin tigri!” De teama lui Aurelian, guvernatorul Daciei s-a schimbat cu totul, s-a facut fiara. Pina acum Iustus Valentinus a fost lasat sa con­duca asa cum a socotit el mai bine. Ceea ce am aflat mai important de la ei, a fost vestea adusa de un curier de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa: cica au inceput sa soseasca in Dacia alte centurii. Nu vin multe dintr-o data, ci cite una, la rastimpuri, pe cai diferite: prin Drobeta, prin Dierna sau pe la Lederata. Se intrebau si ei — procuratorul si tribu­nul — lucru la care trebuie sa ne gindim si noi: pentru ce se umple provincia asta cu militari? Procuratorul banuieste ca la Roma s-ar fi aflat de pregatirea vreunei rascoale, iar Au­relian se arata hotarit s-o zdrobeasca de la inceput. Pentru asta centuriile sosite sint indrumate mai ales spre castrele din partile de miazanoapte. Eu cred altceva. Imparatul se teme de o navalire naprasnica a gotilor si gepizilor.

— Pentru asta ar trebui legiuni intregi, nu centurii.

— Nu stiu ce sa zic, parca pluteste in aer o picla. Pre­simt ca se pregateste ceva.

Pe masura ce il ascultase, Sargetius uitase de tot ce-l chinuise pina atunci. In ochii lui limpezi si adinci se oglindi acea lucire care ii aparea in clipele de mare ingrijorare, de grea cumpana, cind trebuia sa ia o hotarire.

— La Porolissum a sosit vreuna din acele centurii? il intreba, oprindu-se in fata lui si patrunzindu-l cu privirea, ca si cum ar fi cautat sa-i afle gindurile.

— Pina acum, nu. Poate ca au ajuns abia la Ulpia Traiana.

— Te-ai gindit cam ce ar trebui sa facem?

Metrobius redeveni filozoful:

— Atunci cind o problema grea ma framinta, incerc sa patrund in firea lucrurilor, caci numai acolo pot descoperi adevarul si gasi dezlegarea. Ca sa prindem firul faptelor, socotesc ca e momentul sa asteptam desfasurarea lor, sa le urmarim cu atentie incordata si sa tragem invataminte din fiecare. Unii filozofi spun ca intotdeauna un eveniment il pregateste pe altul, ca nimic nu se naste din senin, exista o inlantuire in tot ce se intimpla in jurul nostru. Acum stim ca se aduc centurii, insa miine sau poimiine se vor produce fapte noi, care ne vor ajuta sa intrevedem ceva, sa ne pre­gatim intr-un fel.

Pe fata lui Sargetius se contura un zimbet slab. Indoiala ii umbrea sufletul. Se apleca, rupse un fir de iarba si incepu sa-l toace intre dinti, continuind sa masoare cu pasi rari micul platou.

— Ai spus ca ma mai socotiti capetenie. Daca este asa, eu te mai consider ajutorul meu, Metrobius! Vreau ca peste doua zile sa ne intilnim aici: eu, tu, Diurpanneus, Offas si Pollio! Daca imparatul este leu, iar guvernatorul tigru, noi va trebui sa fim cind lupi, cind vulpi!

estea cazuse ca un trasnet si se intinsese fulgerator in toata Dacia. Disperarea si revolta se intilneau pretutindeni, mai ales prin vicurile imprastiate de-a lungul drumurilor din vaile ascunse prin munti. Dupa ce se impinzise provincia cu centurii proaspat sosite, guvernatorul adusese la cunostinta populatiei hotarirea imparatului Aurelian de a parasi Dacia. Prin mesajul imperial, care se citi in cetati, vicuri, castre, santiere, Roma ordona ca fiecare familie sa pregateasca tot ce putea duce si sa porneasca spre Danuvius in ziua cind garzile vor vesti plecarea. Mesajul preciza ca cei ce vor cauta sa fuga sau sa se ascunda vor fi prinsi si dusi legati in lanturi, iar daca se vor opune, spinzurati. Se mai arata ca acolo unde va fi stramutata, populatia va fi bine aparata si va primi pasuni si pamint bun de munca. Totul se facea, incheia mesajul, pentru a se scurta hotarele imperiului si intari paza lor impotriva hoardelor barbare ce navaleau dinspre rasarit si miazanoapte.

Ordinul provoca o viltoare ca un uragan. Sosise intr-un moment cind, dupa zdrobirea gotilor, se potolisera zvonurile despre retragerea legiunilor si a oficiilor publice. Garzi de legionari se ivira prin vicuri si pe drumurile principale. In scurt timp militarii trecura la silnicii ce ingrozeau populatia. Prin vicurile mai razlete, n-au asteptat sa treaca termenul inlauntrul caruia oamenii trebuiau sa se pregateasca de ple­care, ci au inceput sa stringa familiile in tarcuri imprejmuite cu garduri de maracini, bine pazite de straji. Efectul nu intirzie sa se arate: indata ce au prins de veste, multi si-au luat femeile, copiii si vitele si au pierit in paduri si munti. Pe unii au reusit sa-i prinda, i-au legat cu lanturi de pari batuti adinc in pamint si le-au luat vitele. In unele parti s-au incins lupte, transformand totul in haos si nesiguranta.

Sargetius urmarise cu atentie miscarile centuriilor, cautind sa foloseasca bine timpul de asteptare. Se pregatise. La afla­rea ordinului de parasire a Daciei, el si ajutoarele sale stiau dinainte ce au de facut: el, sa stringa luptatori de prin vicuri, Offas si Metrobius sa pregateasca pe cei din Colegiul saracilor, sa-i organizeze pentru lupta; Diurpanneus sa treaca muntii, sa adune cetele pregatite inca din toamna, iar Pollio, Artemidorus si Timacus, sa dea lovituri pe la ferme si san­tiere, sa elibereze cit mai multi sclavi si sa le dea cele tre­buincioase pentru lupta. Fiecare pastra o strinsa legatura cu Sargetius prin oameni de incredere.

Intre timp insa, la Porolissum se porni o alta panica: navalirea gepizilor. Gerthorund inaintase cu hoarda sa, asa cum se intelesese cu Sargetius, urmarind sa atraga intr-acolo centuriile cohortei tribunului Decius Sabinus, in asa fel incit centuriile de curind sosite in acea parte a provinciei sa ramina fara ajutor. Si totusi, intentiile guvernatorului nu se deslu­seau limpede.

De citeva zile, Sargetius urmarea de la marginea padurii de pe deal miscarile din tarcul de linga un vie de pe valea Aureusului, pe drumul se ducea spre Potaissa. Numara legio­narii care intrau sau ieseau, incercind sa-si dea seama de numa­rul celor lasati pentru paza. Nu putea sa inteleaga de ce oamenii de pe acea vale erau impartiti: unii inchisi in tar­curi imprejmuite cu gard puternic de maracini, iar altii lasati liberi pe la casele lor. Spre seara, cobori dealul si se apropie de o curte razletita, ce se lasa spre padure. In ograda un barbat mesterea domol. Il urmarise mult timp de sus in tot ce facuse. Nu parea sa lucreze ceva in legatura cu plecarea, ci mai degraba cu raminerea pe loc. Sari peste gardul imple­tit din nuiele, indreptindu-se spre el cu grija. Cei ramasi pe deal ii supravegheau pe amindoi, gata sa sara in ajutor, iar la nevoie sa lupte. Cind ajunse la citiva pasi, omul il zari.

Se opri din lucru si-l privi mirat. Cine era, si de ce venea dinspre padure?

— Toti zeii cu tine, bunule om! saluta Sargetius, oprindu-se linga el. M-am ratacit prin partile astea. Sint de din­colo de muntele pe care se tine Tirgul nevestelor. Poti sa ma gazduiesti macar o noapte? Daca n-ai loc, pot dormi afara

Omul puse o mina in sold, iar cu cealalta incepu sa-si treaca degetele prin barba, cercetindu-l de jos pina sus.

— Cum de te-ai ratacit?! Drumul e aci devale si, de o apuci pe el in sus, te duce inapoi spre casa. Spune mai bine ca esti unul din cei fugiti, care se feresc sa nu-i prinda garzile!

— M-ar pedepsi zeii, bunule om, daca n-as recunoaste cinstit ca ai spus bine! Da, asa este, am facut prostia sa fug, si am ajuns sa-mi dau seama de greseala.

Omul se schimba la fata. Un zimbet se inchega intre mustati si barba. Isi dadea seama ca glasul celui ce vorbea il mai auzise cindva. Prin mintea lui treceau felurite pre­supuneri.

— Zici ca ai facut prostia si greseala?! murmura el, mai mult sa nu taca, straduindu-se sa-si aminteasca unde si cind il intilnise.

Banuind ca se inselase, Sargetius se grabi sa schimbe vorba:

— Sau poate ca nici tu n-ai de gind sa pleci! Sa nu te superi, daca stii ceva, invata-ma cum ar fi mai bine!

Auzindu-i din nou vocea, omul salta capul si-l scutura cu putere. Deodata izbucni in ris. In ochii lui se oglindea usurarea ce se savirsea in suflet, spulberindu-se banuiala.

— Te-ai schimbat mult! spuse, prada unei tulburari nestapinite. Te imbatrineste barba, insa urechea nu ma insala. Nu esti Sargetius? Te-am ascultat anul trecut la Tirgul nevestelor. Mi-a parut rau ca anul asta n-am fost acolo. Am auzit ca te-ai dus. Mai apoi, am vrut sa te caut, dar n-am avut cum sa-ti dau de urma.

Sargetius il asculta nemiscat. La asta nu se asteptase. Ar fi vrut sa-l imbratiseze pe omul din fata sa. O unda de pre­vedere il facea insa sa se retina. Astepta sa mai spuna ceva.

— Ai strins ceva luptatori? Viu si eu, mai aduc si pe altii, numai sa-mi spui unde-ti gasesc cetele! Aici ne stim ai care nu plecam. Ne-am vorbit sa ne ajutam, dupa ce raminem singuri. Au mai fost si altii, dar i-au prins si inchis legionarii in ocolul cu gard de maracini de la marginea vicului. Noi, cestilalti, am dat tabularului si decurionului denarii ceruti si ne-au lasat in pace. Cind o fi sa plece, ne ascundem in padure!

Omul tacu. Il cerceta cu indoiala. De ce nu-i spunea nimic? Pentru ce se uita la el atit de patrunzator?

— Haide, spune, unde putem sa te gasim?

Cit timp il privise si ascultase, Sargetius se gindise ce cale sa aleaga, cum sa puna la incercare buna-credinta a bar­batului in fata caruia se gasea.

— Pentru cele ce mi-ai spus, ar trebui sa te imbratisez ca pe un frate de lupta. Dar las sa fac asta sus, in padure, in vazul celor care ma urmeaza! La cel dintii cintat de dupa miezul noptii al cocosilor, imi gasesti ceata la fagul cel gros de la marginea poienii de pe deal, acolo unde este o coliba darapanata. Toti zeii cu tine, bunule om, daca esti in adevar asa cum arati!

Sargetius se indeparta in graba, sari peste gard si pieri in padure. Omul statu un timp pe ginduri, apoi porni in fuga spre casa.

Dupa miezul noptii, la lumina lunii, doi barbati s-au strins in brate cu dragoste si incredere, hotariti sa mearga impreuna la lupta, fara sa banuiasca defel ca din acea clipa aveau sa ramina aproape nedespartiti.

— Ma numesc Burillius! rosti cu insufletire cel imbra­tisat, dindu-se citiva pasi inapoi. Juram ca te vom urma si vom lupta alaturi de cetele tale fara odihna, sa eliberam pe cei prinsi de garzi!

— Burillius, vei fi capetenia cetei pe care ai adus-o si a celor pe care ii vom mai stringe! intari Sargetius cu recu­nostinta. Acum sa va adunati cu totii in jurul meu si sa ma ascultati

In zori, cind strajile din jurul tarcului au vazut apropiindu-se un mare numar de oameni pregatiti de lupta, n-au incercat sa se opuna. S-au indepartat in fuga pe drumul spre Potaissa.

Sargetius incepuse sa implineasca legamintul luat in fata batrinului Degidus. Toti cei inchisi in tarc se vazura eli­berati.

a Ampelum, in taberna „Bucuria lui Bacchus”, se rari­sera musteriii. Tabernagiul Tenax, tracul cel spatos, cu un ochi lipsa, se pregatise de plecare in vazul lumii, dar nu dadea semne de graba. Aranjase in asa fel lucrurile, incit sa paraseasca locul printre cei din urma, lacom sa puna mina pe cit mai mult aur. Venise in Dacia sa stringa ceva bani, apoi sa se intoarca acasa, sa cumpere pamint si sa traiasca linistit, cultivind zarzavaturi si flori. La Ampelum, in ma­sura mai mare decit in alte parti, se plateau in taina, de catre cei ce nu voiau sa plece, sume ispititoare tabularilor si centurionilor, de aceea tabernagiul dadea denari in schimbul aurului.

Era seara cind Tenax se aseza pe un scaun linga tejghea si incepu sa motaie. In taberna nu mai ramasese nimeni. Din susul vaii ajungeau pina la el zgomote surde de la ciocanele si morile care sfarimau pietrele. In lacomia lor, legulii isi chinuiau sclavii, tinindu-i in galerii pina noaptea tirziu. Cind auzi usa scirtiind, tabernagiul zimbi, mai inainte de a deschide ochii, convins ca intrase unul care aducea citiva graunti de aur, dar cind vazu pe cine are in fata, surisul i se topi pe buze. Era tatal Daziei.

— Care duh rau nu-ti da pace, batrine, sa stai linistit acasa? il intreba, mai mult ca sa-l indemne sa vorbeasca.

— Toate-s bune, multumesc zeilor! murmura batrinul, asezindu-se pe un scaun din apropierea lui.

— A venit Pollio de si-a luat nevasta? Peste citva timp n-o sa mai aveti teama de nimic, banuiesc ca o sa ramineti cu totii aici.

— D-apai unde sa plecam? intari batrinul, facindu-i semn sa se traga mai aproape. Da, a sosit Pollio, dar nu s-o ia pe Dazia! D-asta am fost trimis incoace.

Tabernagiul facu ochii mari.

— Vrea ceva bani? il intreba, cu gindul ca sclavul poate incerca sa se rascumpere de la legulul Aelius Marius.

Batrinul facu semn ca nu pentru asta venise. Se apleca si mai mult spre el, aproape de ureche, desi taberna era goala:

— Tu mai vrei sa-i ajuti pe sclavi, Tenax, asa cum o faceai inainte? Pollio isi pune multa nadejde in tine.

— Cum sa-i ajut?! Ce sa fac?

— Iti spun numaidecit, dar mai intii sa stii despre ce e vorba: Pollio e acum capetenia sclavilor fugiti de la stapinii lor. Pe linga cei cu care a plecat de-aici, a mai adunat altii, de prin partile Porolissumului, si de pe la ferme. Are trei cete mari, fiecare cu capetenia ei, dar toti asculta de Pollio.

— De ce nu-si vede de treaba! Vrea sa ajunga sa se lupte cu centuriile? Poate ca n-a sosit inca momentul

Dupa ce privi spre usa, incredintindu-se ca nu-i asculta nimeni, batrinul se apleca din nou, batindu-l usor pe umar.

— Tu n-ai de unde sa stii. Pollio are legaturi cu alte capetenii, dar nu de sclavi, ci de oameni liberi, mai ales din cei care se mai stiu cu singe dac, care nu vor sa paraseasca pamintul stramosesc. Poate ca se vor da lupte, cind legiunile vor porni spre Danuvius.

— Bine. Si ce vrea de la mine?

Cu miscari domoale, batrinul incepu sa-si framinte barba, vorbind rar, apasat, soptit:

— De citeva zile, Pollio si celelalte capetenii ale cetelor sale dau roata locului in care lucreaza mai multi sclavi: la galeriile lui Aelius Marius. Se vorbeste ca iarasi s-au mai gasit niste suvite de aur care se infunda adinc in stinca. Legulul a adus multi sclavi sa lucreze acolo. I-a imprumutat de la altii, munca nu se opreste zi si noapte. Stii ce a pus de gind Pollio? Sa elibereze sclavii care lucreaza noaptea, sa-i ia cu el.

— Sa lupte cu garzile?

— Sa se si bata, daca asta e voia zeilor! Pollio zice ca tu ai putea sa faci ceva. Ti-ar sta in putinta?

Tabernagiul se framinta pe scaun, facindu-l sa scirtiie sub greutatea trupului sau masiv.

— Stii cumva cind are de gind sa dea lovitura?

— Peste doua zile, adica in noaptea de poimiine. Se teme sa nu se sfirseasca suvita aceea de aur, sa nu fie luati inapoi sclavii de stapinii lor. Si eu as vrea sa-l ajut, e acum ca si copilul meu.

— Bine, sa faca asa cum s-a gindit, sa se pregateasca. Spune-i ca de legionari am eu grija! rise el. Ii trimit eu pe toti la Proserpina! Batrine, iti dau sa golesti o ulcica!

A doua zi, se porni zvon ca la taberna „Bucuria lui Bacchus”, tracul Tenax, plecind peste Danuvius, va da de baut oricui, fara plata. Cauta sa intinda vorba mai mult prin­tre militarii din garzi si supraveghetorii de sclavi. La ca­derea serii taberna se umplu de oameni: aurari, legionari si supraveghetori, toti porniti pe bautura cu lacomie.

Ampelumul se pierdea in linistea si intunericul noptii cind cetele lui Pollio se infiltrara printre sclavii ce munceau la lumina opaitelor si facliilor. Cei citiva legionari de paza se vazura incercuiti, prinsi si legati, iar supraveghetorii se facura nevazuti. Totul reintra in liniste cind eliberatorii si eliberatii pierira in padurea ce urca pe coasta muntelui. Cind unul din oamenii legulului ajunse la taberna tracului, o vazu plina de militari si aurari prinsi bine de taria vinului.

assius ii spusese de multe ori lui Sargetius, in noptile lungi de iarna petrecute la mama lui Diurpanneus, ca nu va avea odihna pina nu-l va face pe Synethus sa plece din Ulpia Traiana Sarmizegetusa. In primavara, la inapoiere, il gasise pe mesterul faurar pregatindu-se pentru acelasi lucru. O izbire fatisa n-ar fi fost cu putinta, negustorul isi cum­parase alti sclavi, pe doi dintre ei ii facuse vilici, iar paza villei o intarise.

Dupa vreo doua luni, Dassius se gindi sa incerce curajul vecinului. Impreuna cu Cletus, fara stirea mesterului, au chemat pe un cunoscut dintr-un vic din apropiere si l-au trimis cu un papirus la sclavul de paza la poarta lui Syne­thus, sa-l dea stapinului. Papirusul era scris ca din partea unui binevoitor din Porolissum, care il anunta ca aflase de la un prieten, despre pregatirile ce se faceau pentru omorirea lui, de catre oamenii lui Sargetius, drept razbunare, fiindca trimisese pe acel decurion sa-l prinda. Si, ca sa-l ingrozeasca si mai mult, binevoitorul il sfatuia sa ia bine seama, caci s-ar putea ca in doua saptamini sa fie mort. Ce se petrecuse in sufletul lui Synethus, nimeni nu banuia. Dupa o saptamina, plecase in graba spre Viminacium, la Roma.

Rizind, in aceeasi zi, mesterul Timocles a spus calfelor:

— Indata ce am vazut papirusul, mi-am zis ca asta e fapta lui Dassius si, cum negustorul ma credea cel mai bun prieten al sau, m-a intrebat ce sa faca, iar eu i-am raspuns ca nu are alta scapare, decit sa fuga neintirziat dincolo de Danuvius.

Dupa citirea in for, mai multe zile in sir, a mesajului guvernatorului, prin care se anunta ordinul imparatului de parasire a Daciei, s-au pornit framintari si la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. In curind se zvoni ca nimeni nu poate iesi din colonia-municipiu, decit cu o invoire speciala de la legiune. Pe toate ulitele ce duceau in afara se postara garzi. Populatia de citeva zeci de mii de suflete stia ca acum va fi silita sa paraseasca Dacia. Incercuirea nu-i jena pe militari, pe func­tionarii oficiilor publice — desi unii nu se gindeau sa plece — si pe bogatasi. Teama i-a cuprins mai mult pe mestesugari, pe negustorii nevoiasi, pe cei care traiau muncind.

Dassius si Cletus n-au inteles decit tirziu de ce mesterul se ducea tot mai des la Colegiul faurarilor. In Ulpia Traiana Sarmizegetusa se punea la cale ceva, in cea mai mare taina, de catre toate colegiile. Se convenise ca mestesugarii si saracii sa actioneze in strinsa legatura. Guvernatorul nu banuia ca Sarmizegetusa devenise un vulcan, gata sa arunce flacari si cenusa spre cer. El urmarea cele ce se petreceau in partea de miazanoapte a provinciei, de unde vestile cu fiecare zi erau mai rele.

Atacul se dadu cu hotarire. Intunericul facu sa creasca panica. Legionarii se grabira sa aprinda faclii, devenind astfel tinte bune pentru cei din cetele de mestesugari si saraci. Abia in acea noapte Dassius si Cletus si-au dat seama ca mesterul lor era capetenia cea mare, ca nimic nu se facea fara incu­viintarea lui. Cind se lumina de ziua, cei ce reusisera sa iasa din Ulpia Traiana Sarmizegetusa se odihneau departe, in muntii ce strajuiau valea riului Marisus. Dimineata guver­natorul se vazu pus in fata unei situatii greu de impacat: daca trimitea centuriile dupa fugari, lasa Sarmizegetusa fara paza, si ar fi putut s-o paraseasca si altii.

Asezati pe o buturuga, Timocles si Dassius isi vorbeau in soapta. In jurul lor poiana era plina de barbati, femei si copii. Toti se odihneau, dupa o noapte grea, plina de pericole.

— Ne-au prins bine cutitele, spangile, virfurile de sulite si topoarele facute de mine si de Cletus! murmura Dassius satisfacut.

— Ai crezut ca le pregatesti pentru cetele lui Sargetius, de aceea ai lucrat cu atita suflet si atita spor. Eu insa am stiut ca ne vor trebui mai intii noua, la Sarmizegetusa

— Adica tot pentru Sargetius! intari Dassius cu insu­fletire.

— Cum asa? Nu pricep ce vrei sa spui!

— Mestere, multi dintre cei care, ca si noi, au fugit de garzi, se string laolalta si lupta. Capetenia tuturor cetelor este Sargetius. Sau, stiu eu?! Ai putea, ori ai vrea sa fii tu, mestere, conducator in locul lui! Si tu esti o capetenie

Mesterul Timocles il invalui intr-o privire plina de mul­tumire.

— Cind il intilnesc pe acel Sargetius, iti spun daca are infatisare de barbat ce trebuie urmat si ascultat fara sovaire!

a Porolissum, procuratorul isi pierduse calmul, dindu-si seama ca nu mai poate stapini situatia. Ar fi vrut sa porneasca populatia spre miazazi, insa nu se incumeta sa dezlantuie stringerea oamenilor de prin vicuri. Astepta intariri. Erau prea multi fugiti prin paduri. Pericolul gepizilor crestea. Lipsurile si urcarea preturilor nu mai erau luate in seama. Disciplina militarilor scazuse sub orice limita. Iustus Valen­tinus urmarea atent desfasurarea evenimentelor, evitind sa dezlantuie vreo provocare. Iscoadele raportau ca se observa multa miscare la Colegiul saracilor, unde un numar tot mai mare de oameni cereau sa fie primiti, platind contributia dinainte pe un an intreg. Printre acestia multi erau sclavi.

In curtea si villa colegiului era linistea obisnuita dintr-o zi de lucru. Umbrele inserarii se intindeau peste cartierul Marodava. In incaperea in care se tineau scriptele si eviden­tele, unde rezolvau treburile comunitatii, se aflau numai ei doi, Offas si Metrobius. Pe fetele lor plutea un val de in­grijorare si oboseala: ii bucurase vestea parasirii Daciei, dar nu banuisera ca Roma va ordona sa fie retrasa intreaga populatie.

— Zici sa mai asteptam, sa nu pornim nimic? rasuna in incapere vocea groasa a lui Offas.

— S-avem rabdare. Am pregatit ce trebuia, restul mai tirziu.

— Dar Sargetius ne asteapta! Ne-a trimis vorba ca a strins oameni, a alungat garzile din vicurile de la apus de Potaissa si Napoca si apara populatia cu cetele sale.

— Si bine face! intari Metrobius cu fata luminata de un zimbet ce-l intarita pe Offas.

— Crezi ca e vreme de ris, cind atitea suflete de aici si din imprejurimi si-au pus toata nadejdea in noi?

Zimbetul crescu pe fata lui Metrobius.

— Tu esti un barbat de nadejde, Offas! Am multa in­credere in tine, dar te cam pripesti. Da, tot ce face Sarge­tius e bine, iar ceea ce urmarim noi nu este rau. Lucrurile sint atit de incilcite, incit nu-mi dau seama cum se vor descurca centurionii, tribunii si procuratorii. Vad ca te supara zimbetul meu. N-ar avea rost sa-ti ascund ce gindesc in aceste clipe. Sa stii, Offas, in fiecare om exista si o parte de nebunie. In unii mai multa, in altii mai putina. Eu am mai multa decit tine, altfel n-as fi filozof. Pentru mine e o mare sansa ca ma gasesc aici, acum, cind oamenii trec prin atit de grele zguduiri. Pot sa patrund mai adinc in firea lucru­rilor. Populatia Daciei este impartita in doua: o parte vrea sa plece, altii sa ramina. Cei ce s-au hotarit sa plece inchid in ei regretul despartirii de locurile copilariei si sint tor­turati de teama necunoscutului. Ceilalti, sint ingrijorati de altceva: ramasi pe loc, se tem, nu stiu ce se va intimpla aici, care le va fi soarta. Si unii si altii, chinuiti de intrebari, au devenit atit de indirjiti, incit au porniri impinse pina la ura. Da, Offas, multi saraci care ramin ii dusmanesc pe cei care pleaca si tot asa putem sa spunem si invers. Dar in Dacia au fost adusi sau au venit militari, coloni si sclavi, mestesugari si negustori, s-au injghebat numeroase familii noi. In cei peste o suta cincizeci de ani de stapinire romana totul s-a amestecat, a iesit un aluat nou, framintat cu singele dacilor si al celorlalti. De aceea, bunule Offas, privind adinc in firea lucrurilor, poti sa intelegi de ce se simt nefericiti: sint ingrijorati, atit cei care parasesc acest pamint, cit si cei ce ramin. Cele ce se petrec in Dacia sint fapte pretioase. Eu am nemingiierea ca nu sint si istoric. As asterne pe pergamente intimplarile care se petrec sub ochii nostri, spre a fi cunos­cute de urmasii de pe aceste meleaguri peste secole si milenii. Asta e o parte din nefericirea mea

— Sa stii ca ai ceva in tine de nebun! il intrerupse Offas. Eu ma zbucium sa pornesc lupta cu garzile si tu-mi vorbesti de cei care vor trai aici peste mii de ani!

— Ce ti-am spus, nu trebuie sa te supere si nici sa te faca nerabdator. Cind un luptator, care mai e si capetenie, nu-si stapineste pornirile, risca sa piarda batalia. Sargetius, pe acolo pe unde umbla cu cetele lui, nu se grabeste. Asteapta sa vada ce se petrece, apoi da lovitura. Tot mai mult inclin sa cred ca nu m-am inselat, are in el ceva de om cu insusiri bune pentru a conduce pe altii, numai

— Iar te-ai pornit, opreste-te! Mai bine sa mergem la Surillius, ne asteapta. Poate ca a mai primit ceva vesti noi.

Cind sa iasa, in usa ii opri Servius, speriat:

— Va asteapta in curte un decurion, cu doi legionari, le sopti cu teama. Fugiti pe usa din spatele villei, ascunde-ti-va in padure!

Fara sa ezite, Metrobius il impinse la o parte, trecu prin atriu si iesi afara.

— Zeii dorm sau nu dorm, decurioane? striga el in gluma. Cu ce am putea sa te-ajutam? Ai simtit pe cineva pe aci prin apropiere?

— Sint decurionul Sextus, se prezenta militarul, lovind cu sulita in lespezile de piatra ce pavau curtea, apoi lipind-o de frunte. Procuratorul Iustus Valentinus doreste sa vorbeasca chiar asta-seara cu magisterul si comagisterul Colegiului sa­racilor!

— Si ti-a dat ordin sa ne duci acolo?

— Da! raspunse decurionul, repetind salutul, semn ca primise instructiuni sa se poarte cu respect.

— Sa mergem, Offas! Banuiesc ca zeii nu dorm! rise Metrobius.

Cind intrara, procuratorul vorbea cu tribunul Decius Sabi­nus. Vazindu-i, Metrobius gindi ca va fi pus in situatia de a raspunde la amindoi si se pregati sa-i infrunte. Alaturi de el, Offas nu se temea de nimic: unul era mintea, istetimea; celalalt — trupul, puterea. Cind procuratorul spuse tribunu­lui ca putea sa plece la cazarma cohortei, Metrobius rasufla usurat, convins ca pe Iustus Valentinus il potolea usor, lucru pe care il facuse de multe ori.

— V-am chemat sa stam de vorba, incepu procuratorul, facindu-le semn sa se aseze pe scaune. Vreau sa aud ce stiti, iar voi sa aflati ce vesti noi mi-au sosit. Se petrec fapte ce nu mai pot fi trecute cu vederea. Sinteti prinsi si voi in acest joc infernal, pus la cale de zeii cei rai. Haideti, stati, am multe sa va spun!

— Mai astepti pe cineva, Iustus Valentinus? il intreba Metrobius, apropiindu-se cu scaunul de masa lui.

Procuratorul clatina de citeva ori capul:

— Nu, nu mai intra nimeni la mine, cit timp veti sta voi aci. Asa, acum sa ma ascultati in liniste. Pe Sargetius l-am pretuit si il pretuiesc mult. A stiut sa se inconjoare de oameni care, in aceste momente grele, se dovedesc aprige capetenii: Pollio, Diurpanneus, Offas si Metrobius. Acel sclav fugar, Pollio, umbla peste tot si elibereaza pe altii. Cetele lui de sa le spun fosti sclavi, au acum aproape taria unei cohorte. Diurpanneus, pe care multa vreme l-am crezut cioban la stina lui Sargetius, a patruns incoace cu mai multe cete de daci liberi. Vestea am primit-o astazi. Cit priveste pe Sargetius, ce sa mai spun de el?! Voi stiti mai bine decit mine!

Metrobius nu se putu stapini:

— Noi, filozofii, Iustus Valentinus, stim ca adversarul poate fi infrint, daca este derutat. Bineinteles, asta intr-o discutie filozofica. Cred insa ca se potriveste si in lupta. Cu sinceritate iti marturisesc ca, aratindu-te de partea noastra, nu vei reusi sa obtii de la noi ceea ce urmaresti!

Pe procurator nu-l suparara cele spuse de Metrobius. Il cunostea bine pe fostul sclav. Relua, fara sa-si piarda firul.

— Stiu ca ati organizat bine colegiul condus de voi: cete de saraci, cete de sclavi si chiar cete din cei care nu sint atit de saraci, dar vor sa ramina in Dacia. Mai stiu ca prin vicurile din imprejurimile Porolissumului umbla oameni trimisi de voi si-i pun pe fuga pe legionarii din garzi. Am fost informat ca procuratorul de la Apulum a dat ordin sa-i stringa in tarcuri pe cei care incearca sa fuga, sa se ascunda in paduri. Eu cred ca n-a facut bine. E greu sa-i impingi pe oameni cu de-a sila de la spate. Cine poate sa stie unde va fi mai bine! Aici, acolo?!

— Pina acum ai procedat bine, Iustus Valentinus! inter­veni Metrobius, inca nedumerit ce urmarea procuratorul.

— As vrea sa faceti si voi la fel de acum inainte!

— Ce vrei sa spui? cuteza fostul sclav.

— Sa opriti cetele voastre sa-mi atace centuriile, atunci cind vor porni populatia spre miazazi!

Offas, care tacuse tot timpul, nu se putu stapini:

— Sa lasam familiile sa fie duse cu sila?

— Sa zicem ca ae cei din Colegiul saracilor i-am „scapa”, adica i-ati duce din timp prin paduri.

Mirat de o astfel de propunere, Offas privi spre Metro­bius. Astepta ca acesta sa spuna ceva, dar nu vazu la el nici o reactie.

— N-as vrea sa se verse singe fara rost! continua pro­curatorul cu voce potolita, abtinindu-se sa ameninte.

— Iar noi nu vrem sa fie dusi, ca niste captivi, cei ce vor sa ramina! rosti Offas.

— Tu ce spui, Metrobius?

— Ca si militarii, fac ce-mi ordona comandantul! La colegiu Offas este magister

Fata lui Iustus Valentinus deveni stacojie. Ridica tonul:

— Cum, nici la tine nu mai gasesc intelegere? Voi da ordin sa va lege, sa va arunce in carcerile de sub amfiteatru!

Metrobius il infrunta:

— Ai in mina puterea, dar trebuie sa te gindesti si la urmari. Tu singur ai spus-o: ne-am organizat bine cetele de saraci si de sclavi. In clipa cind vor afla ca am fost intem­nitati, va izbucni rascoala in Porolissum. Dupa aceea, va mai urma ceva, Iustus Valentinus: vor navali gepizii. Nu se vor opri pina aici! Poti sa alegi acum: ori una, ori alta

Impietrit, procuratorul murmura intristat:

— Tocmai tu ma ameninti, Metrobius? Daca ar fi trait scumpul meu Lucullus

Ii raspunse, fara sa-l menajeze:

— Ti-ar fi spus-o el, Iustus Valentinus!

iurpanneus trecuse in graba dincolo de munti. Ajuns acasa, daduse de veste sa se adune cetele. Sederea lui Sargetius acolo, peste iarna, fusese un bun prilej pentru capeteniile dacilor liberi sa afle ce se petrecea in Dacia romana si sa-i ofere ajutorul lor. O adevarata armata, ce se putea masura cu o cohorta, s-a strins in graba si a trecut muntii peste hota­rele inca neparasite ale imperiului Romei. Diurpanneus s-a oprit in partea de rasarit a provinciei si a asezat tabara pe un virf impadurit, intr-o pozitie usor de aparat. A pus straji in jur si a trimis iscoade pina departe, catre Potaissa si Napoca. Oameni de legatura au pornit sa dea de urma lui Sargetius, trecind mai intii pe la Porolissum. Offas si Metrobius erau singurii care cunosteau miscarile micii armate ce incepuse sa se injghebeze. Sargetius conducea actiunea prin partea de mijloc a Daciei, facea miscari cind cu cetele lui Burillius, cind cu ale lui Pollio sau ale lui Timocles, dind lovituri fulgeratoare la mari departari unele de altele, producind deruta militarilor. Incordarea crestea pretutindeni. Populatia astepta nerabdatoare plecarea legiunilor.

Venise toamna. Intr-una din zile, Diurpanneus privea departe in vale, urcat pe un colt de stinca. Il nelinistea intirzierea oamenilor de legatura trimisi. Ar fi vrut ca totul sa se sfirseasca repede. Dorul de Opilia incepea sa-l chinuie. Prin picla ce acoperea valea, zari in departare doi oameni. Tineau poteca, urcind domol spre tabara. Sint trimisii lui Sargetius, gindi el, altfel strajile i-ar fi oprit si ar fi dat semnalul. Nu mai putu rabda sa astepte. Porni sa le iasa in cale. Cind se apropiara, vazu ca era un batrin care in­sotea o iscoada de-a sa, plecata spre vicurile din lungul vaii.

— Marele zeu sa te tina sanatos, frate viteaz, venit de dincolo de munti sa ne ajuti! saluta batrinul. Poate ca numai el, Zamolxis, ti-a indreptat drumul incoace! Mari silnicii se petrec prin vicurile ce se rasfira in valea noastra!

Diurpanneus il privi mai bine. Batrinul parea obosit si descurajat. Ochii secati de povara anilor ii lacrimau.

— Silnicie intilnesti in toata Dacia romana! raspunse Diurpanneus, invaluindu-l cu o privire plina de pretuire si respect. Sa mergem sus sa te odihnesti. Acolo vom chibzui mai pe indelete.

Ajunsi la tabara, s-au asezat pe un bustean fatuit, si batri­nul incepu sa povesteasca:

— S-a abatut urgia zeilor peste capetele noastre. Cica vor sa ne ia pe toti cu de-a sila, sa ne parasim vetrele moste­nite de la stramosi, sa ne treaca dincolo de Danuvius. E curata nebunie! Cine crezi ca vrea sa se duca? Din vicul unde traiesc eu, nici unul nu se gindeste sa plece. D-asta garzile au pornit sa prinda lumea si s-o tina legata in ocoale, in asteptarea plecarii. Dar nu e numai atit, am simtit ca se petrece si altceva: au inceput sa se piarda urmele unor fete, din cele tinere si frumoase. Au pornit sa umble zvonuri ca decurionii — cei cu garzile — si tabularul le vind unor negustori de sclavi. Le e greu numai pina le prind.

— Cum?! Este cu putinta o asemenea ticalosie?! striga Diurpanneus, avind in minte cele intimplate cu Diegia.

— Eu, asa batrin cum sint, relua batrinul, am ratacit printre legionari fara grija, ca ei nu se uita la neputinciosi, nu cata sa-i ia, si am prins firul. Am si eu o nepotica de saisprezece ani, tare frumusica, ii port mult grija, o tin ascunsa zi si noapte. Ieri am aflat din gura unui legionar ca doi negustori de sclavi au trecut in susul vaii cu doua carrige, acoperite cu coviltire. Ar putea sa duca usor in ele citeva fete legate bine, cu gurile infundate. Am iesit in drum nebun de disperare. Cum sa las ticalosia? Nici nu stiu cind am apucat-o pe poteca de pe coasta, unde am intilnit pe flacaul asta. I-am spus durerea ce-mi chinuie sufletul si am plins in fata lui, rugindu-l sa vie cu ceata, sa ne dea ajutor. Se vorbeste pe aci de unul, Sargetius — zeii sa-i dea sanatate! — cica alunga toate garzile din vicurile pe unde trece.

— Si noi sintem tot de-ai lui, mosule! il linisti Diur­panneus.

— Cum de-ai lui? Flacaul mi-a spus ca veniti de dincolo de munti, de la fratii daci liberi.

— Da, sintem de acolo, insa luptam alaturi de Sarge­tius. Dar sa lasam asta. Cind crezi ca vor trece inapoi acei negustori de sclavi? Sau se pot intoarce pe alta parte?

— Poate miine, ori poimiine, poti sa stii?! N-au pe unde sa se duca, tot pe-aici se intorc.

— Spune, mosule, cite vicuri sint pe vale in sus, si cam citi legionari sa fie in garzile din ele?

— Vicuri sint cinci, iar militari poate ori fi ca la o duzina.

— Stai si te odihneste, pina pregatesc ce trebuie! Saltindu-se de pe bustean, Diurpanneus porni spre bor­deiele cetelor, urmat de iscoada care-l adusese pe batrin.

A doua zi, insotit de doua cete de flacai, pindi si prinse pe cei doi negustori, care coborau paziti de patru legionari. Banuiala batrinului se adeveri: sub coviltirele carelor erau legate patru fete, sortite sa ajunga sclave.

Neomenosii rapitori — negustori si legionari — au platit pe loc nelegiuirea: doi au cazut luptind, iar ceilalti au fost spinzurati de crengile unui copac de la marginea drumului.

Diurpanneus porni apoi in cautarea tabularului care facuse actul de vinzare a fetelor, si-l dadu mortii. Inchise valea, rindui straji pentru paza si aparare, imparti cetele pe la gospodariile din apropierea gurii vaii si slobozi oamenii strinsi in ocoalele din vicuri.

Era o masura de prevedere. Iarna se lasa devreme prin acele locuri.

uvernatorul Septimius Tertius ordonase sa vina degraba la Ulpia Traiana Sarmizegetusa procuratorii de la Apulum si Porolissum, legatii comandanti ai celor doua legiuni: a XIII-a Gemina, de la Apulum, si a V-a Macedonica, de la Potaissa, precum si comandantul cohortelor trimise de imparat in Dacia, sa ajute la retragerea populatiei. Rapoartele primite de la functionarii insarcinati sa urmareasca intreaga actiune il ingrijorau peste masura. Noul imparat l-ar fi socotit un slab guvernator, daca i-ar fi aratat adevarata stare de lucruri din Dacia. Septimius Tertius, general greu incercat in multe razboaie, nu-si pierdea usor cumpatul. Se gindise sa proce­deze cu energie pentru obtinerea concomitenta a doua rezul­tate: sa curme nelinistea Romei in legatura cu pericolul unei revolte in intreaga provincie si sa potoleasca tulburarea si panica ce se intindeau in populatie. Pentru el era limpede: daca nu reusea sa opreasca la timp abuzurile la care se dedau scribii, tabularii si militarii, risca sa izbucneasca o rascoala generala, care nu putea fi stinsa fara ajutorul Romei, iar imparatul ar fi aflat totul.

Barbat in virsta, brunet, cu ochi mari si privire vie, guver­natorul avea ceva din infatisarea lui Traian, cuceritorul Daciei. Privindu-l, Iustus Valentinus se apleca si-i sopti legatului comandant al legiunii de la Potaissa, linga care se asezase:

— De multe ori soarta isi are ironiile ei. Asa imi spunea odata acel sclav-filozof, despre care ti-am vorbit, iar astazi gindul ma poarta tot la el. I-am luat bine seama lui Septi­mius Tertius, l-am privit cu o insistenta inexplicabila si am descoperit marea lui asemanare cu Traian, a carui statuie am admirat-o de multe ori in forul de la Roma si aici, la Casa augustalilor. Ironia soartei este ca acesti doi barbati sint ursiti sa ramina pentru totdeauna legati de Dacia: pri­mul, prin cucerire; al doilea, prin parasirea ei.

Legatul clatina usor capul, confirmind astfel spusele pro­curatorului. Urmarea cum guvernatorul se pregatea sa vor­beasca. Dupa incordarea ce se oglindea pe fata lui, se astepta sa-l auda rostind cuvinte de o gravitate exceptionala. Si nu se insela.

— Stiu, Iustus Valentinus! Am aflat ca acolo la Porolis­sum te vezi prins ca intre doua focuri! izbucni Septimius Tertius de-a dreptul cu atacul, fara nici o introducere. Te temi in egala masura de gepizi si de cei din Colegiul saracilor!

Multi din sala intoarsera capetele spre procuratorul de la Porolissum, a carui fata se albi de ciuda, rusine si teama.

— Dar si legiunea Macedonica a dat dovada de slabi­ciune, continua guvernatorul. De ce n-a trimis centurii im­potriva cetelor de daci liberi, care au navalit dinspre rasa­rit? Aceeasi intrebare o pun si legatului comandant al legiunii Gemina, precum si procuratorului de la Apulum! Ce aveti de spus?

Pentru ca pe el il vizase primul, Iustus Valentinus se grabi sa raspunda. Vorbi cu voce ferma:

— Sint de mult convins ca esti un om incercat in raz­boaie, Septimius Tertius. Nu pornesti niciodata ceva, fara sa chibzuiesti in ce parte trage balanta sanselor. Daca ma aratam un om cu porniri nestapinite, fata de gepizi si de cei din Colegiul saracilor — la care de curind s-au alaturat si cele­lalte colegii de-ale mestesugarilor — se dezlantuia in acelasi timp navalirea hoardei si inceperea rascoalei de nesupunere in Dacia. Vrei o astfel de revolta, Septimius Tertius? Daca o doresti, ma retrag indata, pentru ca cel trimis in locul meu sa faca intocmai cum spui. Imi pastrez convingerea ca, asa cum am procedat, n-am gresit. Asta tinind seama de situatia in care ma gasesc acolo. Dar, Septimius Tertius, ai inceput sa vorbesti folosind cuvinte ce constituie o dovada ca stii ce se petrece in aceasta provincie a imperiului. Socotesti oare ca poate fi inabusita o rascoala, fara sa se afle la Roma? Ma intreb: cui i-ar folosi provocarea unor ciocniri singeroase cu niste oameni pe care, neputindu-i supune, ii para­sesti?

— Le-ar prinde bine celorlalte hoarde navalitoare, care nu asteapta decit ca populatia sa se ridice impotriva legiu­nilor! dadu raspunsul legatul comandant al legiunii de la Potaissa, suparat si el de cuvintele aspre ale guvernatorului.

Militar patruns de disciplina, Septimius Tertius nu putea ingadui o astfel de pozitie din partea subalternilor, chiar daca aveau intr-o oarecare masura dreptate.

— Cine ar asculta prin zidurile acestei incaperi, ar crede ca aici e o adunare de batrini neputinciosi, ori de femei, ramase fara aparare! se porni guvernatorul. Incercati inutil sa va justificati greselile, lipsa de curaj si spiritul slab de prevedere. Tu trebuia sa incarcerezi de mult, Iustus Valentinus, pe cei doi care conduc Colegiul saracilor din Pololissum. Aveai datoria sa-l prinzi pe razvratitul acela, Sargetius, vinovat de omor si de impotrivire fata de armata! Puteai sa pui garzile pe urmele sclavilor fugari!

Iustus Valentinus nu se mai stapini:

— Da, se cadea sa lovesc! La Ulpia Traiana Sarmizegetusa puteau fi loviti si prinsi cei care au reusit sa fuga de acolo, unde se afla insusi guvernatorul

— Eu am urmarit cu cohortele mele miscarile gepizilor, pregatit sa-i tin in loc pina retragem populatia. Am lasat restul pe seama centuriilor sosite din imperiu, interveni legatul comandant al legiunii de la Potaissa.

— Tot asa si comandantul cohortelor trimise sa ne dea ajutor, relua guvernatorul, cind a venit la Sarmizegetusa, mi-a spus ca trebuie sa ma ingrijesc numai de plecarea uni­tatilor militare si de retragerea oficiilor publice, iar populatia civila s-o las in grija sa. Acum se plinge neputincios, ordinea si autoritatea au slabit peste tot. Legionarii din garzi se dedau la cele mai josnice silnicii, jafuri si cruzimi. Ce are de spus comandantul acelor cohorte?

Legatul Marcius Antonius, de statura herculeana, isi salta sprincenele stufoase si privi patrunzator spre guvernator. Arata ca un gladiator imbracat in uniforma de legat al im­periului. Cine il vedea, si nu facea legatura cu gradul lui in armata, banuia ca fusese folosit sa tortureze pe cei inchisi in carcerele de sub tribunele circurilor de la Roma. Vocea lui profunda, greu modulata, rasuna in sala, desi cauta sa vor­beasca potolit:

— Este mult adevar, Septimius Tertius, in tot ce ai rostit. Eu nu voi face ca ceilalti, sa nu-mi recunosc greselile! Situatia este grea, si socotesc ca trebuie cunoscuta de toti cei de fata. Avem de infruntat o armata injghebata din multe pilcuri si cete, cu capetenii ce dovedesc bune insusiri militare. Co­mandant al acelei armate este cel de care ai vorbit — Sar­getius — un tinar bine copt, despre care se spune ca ar fi jumatate roman si jumatate dac. El are cinci parti de ar­mata: pilcul celor fugiti din vicuri, cu Burillius capetenie, a pus stapinire pe asezarile ce se intind in lungul vaii riului Aureus, de la Potaissa pina in munti; pilcul sclavilor fugari, condusi de sclavul Pollio, care ataca fermele dintre Ampelum si Apulum, eliberind sclavii si luindu-i cu el; cetele celor ce au parasit Ulpia Traiana Sarmizegetusa, urmindu-l pe mesterul faurar Timocles, dau lovituri de-a lungul vaii riului Marisus, pina spre Germisara. Iar pe saracii din Porolissum cum sa-i socotim? In fruntea lor e olarul Offas. Eu socotesc ca fac parte tot din armata de nesupusi a lui Sargetius, ca si cetele de daci liberi, cu capetenia lor, Diurpanneus, care se dovedesc ca n-au trecut muntii dupa prazi. Cintarind bine lucrurile, inclin sa cred ca cele ce se petrec in Dacia pare o rascoala pornita de cei ce se trag din daci, la care s-au alaturat si ceilalti!

Guvernatorul nu se arata de aceeasi parere:

— Ce daci, Marcius Antonius, cind aici nu mai gasesti decit oameni iesiti din contopirea cu romanii?

— Dar, Septimius Tertius, nu se poate ca tu sa nu stii, relua legatul Marcius Antonius, ca in multe vicuri de prin vai, dealuri si munti sint inca destui daci curati, ca singe si infatisare. Acum insa nu e vreme sa ne intrebam daca cei ce s-au rasculat sint daci sau altceva. Eu zic, Septimius Tertius, sa ne spui ce trebuie facut, iar noi vom indeplini ordinul fara sovaire!

In sala larga se intinse pentru citva timp o liniste grea, insotita de o asteptare plina de incordare. Privirile tuturor urmareau miscarile guvernatorului. Acesta se ridica in picioare si incepu sa vorbeasca hotarit, cu acelasi ton de repros:

— Voi da ordin, Marcius Antonius! Si asta o fac nu socotindu-te un trimis al Romei, ci un legat in subordinea mea, ca si comandantii legiunilor, procuratorii si ceilalti! Ordinul meu este acesta: Iti vei retrage de peste tot cen­turiile si le vei stringe in castre! Pentru un timp, trebuie sa-i facem pe toti sa creada ca nimeni nu va fi silit sa para­seasca Dacia, daca nu-i este voia. Iarna se apropie, cei intrati in cetele de rasculati se vor intoarce la casele lor, se vor linisti. Prin tabulari si pe orice alta cale, trebuie sa indem­nam pe cei ce pleaca de bunavoie sa se indrepte spre Danuvius inca din iarna. Pina la primavara vom stramuta incoace scribii din oficiile publice. Cind vremea se va incalzi si garzile se vor putea misca usor pe tot cuprinsul Daciei, veti primi un nou ordin, pe care va trebui sa-l indepliniti nu numai fara sovaire, ci si fulgerator!

upa un ocol cu opriri de-a lungul celor doua riuri: Aureus si Marisus, Sargetius sosise la Diurpanneus, in valea celor cinci vicuri. Vestise prin oameni de legatura pe cele­lalte capetenii sa vina acolo in cea de a cincea zi dupa idele lui noiembrie. Vremea frumoasa si calduta de pina atunci se schimba dintr-o data. Dupa o ploaie marunta si deasa, se porni vint rece dinspre rasarit, iar spre seara incepu sa ninga. Venirea iernii nu-i ingrijora.

Diurpanneus alesese ca loc de conducere a cetelor sale casa ramasa pustie, incapatoare si aratoasa, parasita de un tabernagiu plecat inca din timpul verii, o villa rustica fru­moasa, cu pereti din birne groase.

In timpul zilei capeteniile incepura sa soseasca. Spre seara se strinsera in incaperea cea mai mare a villei, folo­sita de Diurpanneus ca sala de sfat. Stateau in jurul mesei lungi de brad si sorbeau vin cald din ulcele de lut. Ii astep­tau pe Burillius si Timocles. Focul din vatra ii invaluia intr-o caldura placuta, molesitoare. De afara se auzea vintul suflind in rafale, zgiltiind ferestrele.

Sargetius il privi indelung pe Metrobius, apoi il intreba:

— Spui ca n-ai reusit sa vorbesti cu Alliana?

— Nu, desi am incercat de citeva ori. Parca s-ar feri de mine.

— De ce n-ai trimis-o pe Iunilla?

Raspunsul veni de la Offas:

— Fata s-a dus, s-a zbatut cit a putut, dar de fiecare data a primit-o Metella. Nici n-a lasat-o s-o vada pe Alliana. Pe urma nu s-a mai incumetat sa mearga acolo.

Intrebarea lui Sargetius il rascolise pe Metrobius. Se simti dator sa spuna ce gindea, sa gaseasca unele explicatii:

— Tu esti un om intreg la minte, Sargetius. Nu trebuie sa-ti faci inchipuiri desarte. Sint acolo in apropierea fetei trei persoane, care nu-ti mai sint binevoitoare: Metella, Iustus Valentinus si Laetius Vitalis. Acesta din urma, o stii, intotdeauna ti-a purtat dusmanie. Daca toti trei — fiecare in felul sau — i-au vorbit de tine zi de zi, descurajind-o putin cite putin, dragostea ei s-a racit, sufletul nu-i mai tre­salta gindind la tine. Fericirea, care altadata ii incalzea inima, acum poate ca e secata. Nu-ti spun asta, tintind sa te tulbur, ci spre a te ajuta sa te obisnuiesti cu gindul ca s-ar putea s-o pierzi pentru totdeauna. Daca si cea mai tare stinca e scobita de picatura de apa ce cade clipa de clipa, zile si ani in sir, cum sa nu fie zdrobit, cu vorbe mestesugit arun­cate, sufletul unei copile nevinovate? Tu nu trebuie sa uiti, Sargetius, ca durerea Allianei e mai adinca decit a ta, stiindu-ti viata in pericol.

Ascultindu-l, Sargetius incepu sa zimbeasca, iar in cele din urma izbucni in ris:

— Si acum incerci tu sa ma faci s-o uit, folosind tot cuvinte mestesugite! Nu cumva, Metrobius, te-ai legat fata de Iustius Valentinus si de Metella ca ma vei face sa nu ma mai gindesc la Alliana?

— Eu privesc in firea lucrurilor, ma straduiesc sa pa­trund in tainele lor! murmura Metrobius. Alege numai ce crezi ca e bun, din tot ce ti-am spus. Sa nu cazi insa in gre­seala. Pe o fiinta omeneasca trebuie s-o judeci tot omeneste, sa n-o asezi in rindul zeilor. Dealtfel nici la zei — spun poves­tile— dragostea nu este nemuritoare.

Veselia lui Sargetius nu se spulbera. Increderea lui in Alliana nu avea limite.

— Voi ce ziceti? Sinteti de partea lui? ii intreba pe Offas si pe Diurpanneus.

— Eu nu-mi dau seama ce se intimpla! sopti Offas, clatinind capul, ingrijorat de cele ce s-ar putea petrece cu legatura dintre Grimhild si Iunilla.

— Haideti, mai bine sa vorbim si despre altceva, ii in­demna Diurpanneus, fara sa se arate tulburat. Opilia mi-a povestit multe despre Alliana, iar tu bine faci, Sargetius, ca-ti pastrezi nestirbita increderea in ea. Asta nu inseamna ca nu s-ar putea ca Metrobius sa aiba totusi dreptate.

In incaperea vecina rasuna tropait scurt. Usa se deschise si in cadrul ei se ivi Burillius.

— Unde sinteti voi, acolo stau si zeii cei buni! rosti el, drept salut, intrind greu, infasurat in cojocul mitos, incarcat de zapada, aducind un aer rece, proaspat.

— Ai sosit, frate Burillius? il primi Sargetius cu multa caldura, facindu-i semn sa se aseze pe scaun.

— Am venit. Asta-seara v-as fi lasat in pace, daca nu m-ar fi impins incoace vestea buna aflata. Eu zic ca e buna, dar sa vedem ce zici tu, Sargetius, ca tu esti capetenia noas­tra. Am adus cu mine un decurion si patru legionari.

Sargetius se arata nerabdator:

— Sint trimisi ca solie la noi?

— Da de unde! raspunse Burillius. Sint si ei un fel de fugari. I-am intilnit pe drum. M-au intrebat unde ar putea sa dea de cetele tale. Cica n-ar vrea sa plece din Dacia. M-am increzut in ei si i-am luat cu mine.

— Unde i-ai lasat?

— La locul de paza de la gura vaii. Tu trebuie sa ho­tarasti: ii primesti, ii socotesti prinsi?!

— Ai facut bine, Burillius. Poate ca de la decurion aflam ce se mai pregateste. O sa trimit sa-l aduca. Pina atunci stai si te odihneste, potoleste-ti foamea, soarbe o ulcica de vin.

Ninsoarea conteni spre ziua, iar cerul incepu sa se inse­nineze. De-a lungul vaii, peste vicuri si coline pluteau valuri de negura ce se destramau in inaltimi. Din zori, Sargetius puse sa se inteteasca focul pe vatra din incaperea pregatita ca sala de sfat. Toata noaptea meditase indelung, chibzuind asupra hotaririlor ce urma sa le ia. Simtea traind zile de mare rascruce. Pornise pe un drum fara oprire si fara intoar­cere, caruia nu-i intrezarea sfirsitul. Si totusi in sufletul sau nu-si facuse loc descurajarea.

In sala de sfat, asezati in jurul mesei lungi, pe banci grele din scinduri groase, lucrate in graba de dulgherul vicului, erau prezenti toti cei socotiti capetenii: Diurpanneus, Pollio, Metrobius, Offas, Timocles si Burillius. Alaturi de ei stateau citiva, adusi ca ajutoare, sau ca inlocuitori, la nevoie: Pollio il avea pe Artemidorus, Timocles venise cu Dassius, iar Bu­rillius cu un barbat falnic, Densarius, iscusit lemnar si rotar. Gerthorund il trimisese pe Grimhild. Capetenia gepizilor nu intelegea sa se socoteasca sub conducerea lui Sargetius, dar nici sa strice bunele legaturi cu el.

Sargetius, in capul mesei, isi trecea privirea dogoritoare pe fata fiecaruia, cautind cuvintele cu care sa inceapa:

— Iata-ne adunati laolalta noi cei ce ne gasim in fruntea unor oameni care, pe drept cuvint, se pot numi rasculati. Acum nu mai sintem: quattorvir, olar, retor, faurar, mester, sclav sau mai stiu eu ce, ci capetenii de luptatori. Pilcurile si cetele noastre alcatuiesc o armata de barbati aprigi, hotariti sa se impotriveasca legiunilor Romei. Odata, cind ne gaseam in pestera noastra, ascunzatoarea de linga Porolissum, o parte dintre voi m-ati vrut capetenie si mi-ati jurat supunere. Si asa am tinut-o pina acum, insa mai departe nu mai merge. Avem alaturi de noi pe fratele Timocles, pe fratele Burillius si pe cei veniti cu ei. Acestia nu m-au ales, iar eu nu i-am intrebat daca ma recunosc drept conducator, desi pina acum au dus la indeplinire tot ce le-am cerut. Capetenie a oastei noastre ar putea sa fie Timocles, Burillius, Pollio si oricare altul, daca ne punem increderea in el. Nu trebuie sa uitam ca in lupta cheia izbinzii sta mult in insufletirea cu care fiecare duce la bun sfirsit insarcinarile ce le primeste, cum isi indeamna luptatorii sa-l urmeze.

— Dar eu nu vreau pe altul capetenie! striga Burillius.

— De cind am pornit lupta, am facut numai asa cum mi-ai cerut! se alatura Timocles.

Metrobius nu-si mai putu stapini nerabdarea:

— Ceea ce-ati spus voi e frumos, dar si cuvintele lui Sargetius sint cinstite, pline de adevar. Un general pierde razboiul, daca subalternii nu sint trup si suflet alaturi de el, daca nu vad in el pe conducatorul demn de aceasta cinste. Sargetius are dreptate. A sosit momentul sa privim lucru­rile in fata, sa ne alegem capetenia, ca astfel sa devenim si mai strins uniti. Ce sa mai lungesc vorba, va intreb pe fiecare: Pe cine vrei capetenie, frate Burillius?

— Pe Sargetius! in el vad pe vitejii nostri inaintasi!

— Dar tu, frate Timocles?

Raspunsul veni de la toti ceilalti deodata. Nu mai avura rabdare sa astepte si toti in cor jurara credinta si supunere.

— Acum, frate Sargetius, te-am scos din incurcatura, relua Metrobius. Ai fost, esti si vei fi capetenia noastra pina la izbinda deplina! Iti urez multa sanatate si numai ginduri bune!

Tulburarea si paloarea cresteau pe fata lui Sargetius, in aceeasi masura in care ii sporea dirzenia. Sufletul sau era plin de ingrijorare si recunostinta. Se salta de pe scaun si incepu sa vorbeasca potolit, cu insufletire si emotie stapinite:

— La juramintul vostru, raspund cu legamintul meu de credinta, de nesovaire in fata oricaror greutati si incercari prin care voi trece! Va cer, asa cum ati jurat, sa aratati ascultare, cinste si hotarire! Inapoiati la cetele voastre, sa repetati juramintul, ca toti sa se stie prinsi pe viata in lupta noastra. Si, pentru ca in curind ne vom gasi intr-o in­clestare grea cu legiunile, cohortele si centuriile, trebuie sa luati seama ca va fi pedepsit fara crutare cel ce nu va aduce la indeplinire insarcinarile. Vor fi spinzurati fara mila cei ce ne vor trada sau vor silnici populatia ramasa fara aparare! Zeii imi sint martori, din aceasta clipa mi-am legat pentru totdeauna viata de lupta pentru apararea celor care se simt legati de aceste meleaguri! Nu voi avea odihna pina nu voi face sa revina viata plina de indestulare si liniste de alta­data. Rupta de Roma, Dacia va fi o tara noua, cu un popor nou. Diurpanneus sa nu creada ca ne gindim sa ne instrainam de fratii nostri daci liberi, ci vrem sa traim in unire si intelegere!

Pe masura ce vorbea, revenea pe fata lui stapinirea de sine, increderea si siguranta. Ar fi vrut sa se gaseasca in fata cetelor adunate, sa le intareasca speranta si curajul, sa-i oteleasca pentru lupta.

— Sa vorbesti cetelor tale, frate Pollio, relua el dupa un moment de gindire, sa le spui ca in tara noastra noua, cei care au fost sclavi vor deveni oameni liberi, cu case si pamint de munca. Cit priveste pe prietenii si vecinii nostri gepizi, urmeaza sa ne intelegem dupa ce legiunile vor parasi Dacia. Si acum sa vedem ce avem de facut. Vom trece printr-o iarna grea, cetele noastre vor avea de suferit. Avem insa multumirea ca multi din cei ramasi la casele lor primesc si gazduiesc cu inima larga pe oamenii bravi ce merg ala­turi de noi. Va trebui sa ne straduim sa marim numarul cetelor noastre, pentru ca in primavara sa raspundem ne­omeniei cu lovituri puternice. Decurionul adus de fratele Burillius ne-a dovedit ca stie multe, insa cind esti in lupta nu te poti increde usor in oricine. Fratele Pollio sa-si traga cetele spre fermele parasite, asa cum a facut fratele Timo­cles. Diurpanneus sta bine aici intre munti, iar pe fratele Burillius nu-l poate lovi nimeni in valea lui. Cu voia zeilor, ne vom tine tari, vom trece cu dirzenie prin toate incercarile!

Tacu. Isi plimba privirea pe fetele lor, ce pareau cioplite in piatra, oprind-o asupra lui Metrobius:

— Tu ramii ajutorul meu, Metrobius! Stiu ca intotdeauna ai ceva de adaugat, un sfat de dat, astept sa vorbesti

— Nu, n-am nimic! Ai spus tot ce trebuia. Restul? Asta depinde de fiecare dintre noi. Te vom urma fara sovaire, Sargetius!

nul 1025 de la intemeierea Romei nu se aratase de la inceput o mare rascruce pentru Dacia. Dupa o iarna lunga, primavara venise calduroasa si frumoasa. Prin vicuri viata se reluase in liniste si tihna, ca in vremurile de inflorire si pace de altadata. Cine urmarea insa cu atentie miscarile cohortelor si centuriilor, isi dadeau seama ca se apropia dez­lantuirea marelui uragan. Din nici o parte — dinspre valea Alutusului, de la trecatoarea riului Rabo, de pe drumul spre Viminacium — iscoadele trimise nu aduceau vestea tre­cerii legiunilor catre Danuvius. La Porolissum era un calm plin de incordare.

Spre sfirsitul primaverii, pe Sargetius il puse pe ginduri vestea ca militarii nu vor mai pleca, iar functionarii oficiilor publice se vor inapoia. Zvonul era imprastiat pretutindeni de curieri, decurioni si tabulari. In acelasi timp, o miscare domoala a cohortelor se porni dinspre miazazi spre miazanoapte, catre Napoca si Porolissum. Spre a nu se lasa surprins, puse oameni la pinda prin padurile din apropierea drumului cel mare. Nici un decurion, centurion sau tribun nu banui ca acea scurgere inceata de centurii, departate la mai mult de o zi de mers unele de altele, deplasindu-se mai mult noaptea, era ur­marita indeaproape. Cind numarul lor trecu de puterea a doua legiuni, in mintea lui Sargetius incepu sa se faca lumina: cohortele aduse din toamna in Dacia se alaturasera legiunilor de la Apulum si Potaissa.

Pe masura ce ele inaintau spre miazanoapte, se raspindi un alt zvon: se pregatea lovirea si alungarea gepizilor de la hotarul imperiului. Acest al doilea zvon, legat de primul, intarea speranta si increderea populatiei ca totul se va linisti in Dacia.

Cind socoti scurgerea centuriilor catre partile Porolissumului sfirsita, Sargetius trimise stire capeteniilor oastei sale sa stringa cetele si sa le aduca in locurile stabilite dinainte, de-a lungul sirurilor de inaltimi si prin padurile din apropierea drumului dintre Napoca si Porolissum, tintind ca la nevoie sa taie retragerea unitatilor militare spre miazazi. Nu se indoia ca odata cu armata va pleca si procuratorul Iustus Valentinus. Toate se stringeau in jurul Porolissumului, intarindu-i banuiala: de acolo va porni lovitura pe care o astepta cu infrigurare. Spre a fi mai aproape de locul unde incepea dezlantuirea actiunii ordonata de guvernator, reveni din timp la adapostul sau, in pestera din apropiere de Marodava, insotit de o garda de buni luptatori si de oameni de legatura iscusiti. Acolo, Servius si Surillius ii duceau vesti de la Metrobius si Offas. Spre a se convinge de adeva­ratele intentii ale guvernatorului si comandantilor de legiuni, ruga pe Gerthorund sa se retraga neintirziat departe de hotar. Se astepta ca, in fata acestei situatii, centuriile sa porneasca inapoi spre miazazi, dar acest lucru nu se petrecu.

Se apropia sfirsitul lui mai. Cerul parea ca un cristal albastru. De ingrijorare, Sargetius nu putea sa se odihneasca. Dupa citeva frinturi de somn nelinistit, in zori se salta de pe patul de gradele, acoperit cu iarba uscata. Auzind afara soapte, iesi din adapost, banuind ca se petrece ceva. Pe doua pietre stateau Grimhild si Metrobius.

— De ce ai intirziat atit de mult, Grimhild? il intreba pe gepid, caruia imbracamintea ii dadea infatisarea unui roman. Ce a facut Gerthorund, s-a indepartat de hotarul imperiului?

— De mult a pierit in padurile nesfirsite, dar nu s-a dus prea departe, raspunse tinarul. Gerthorund mi-a spus ca n-a simtit la romani nici un fel de pregatiri pentru un atac. Iscoadele lui i-au urmarit, au vazut cum legionarii se im­prastiau prin vicuri.

— Zici ca s-a indepartat de hotar Pot sa ma incred in tine, Grimhild? Altfel, nu stiu ce as face

Tinarul gepid il privi mirat. Niciodata nu-i aratase ne­incredere. Avusese ocazie sa se convinga.

— Altfel, am putea savirsi greseli mari, se corecta Sar­getius dupa o lunga pauza. Centuriile se imprastie prin vicuri! murmura el parca dezorientat. Poate ca te-ai intors de mult la Porolissum? Nu te-ai oprit oare la Iunilla? il intreba cu ton de gluma.

— Aseara am sosit! Stiu asta Surillius si Offas. Gerthorund m-a tinut acolo. Iscoadele lui prinsesera un decurion si citiva legionari si cata sa afle cit mai multe vesti de la ei. Au spus ca centuria lor va aduna populatia de prin vicuri si-o va impinge catre miazazi.

— Si Gerthorund i-a crezut?

— Nu stiu. Poate ca da. Altfel nu ma indemna sa ajung cit mai repede la tine.

Sargetius se inviora. De mult dorea sa se sfirseasca starea de asteptare si incordare in care isi tinea cetele si pilcurile sale.

— Dupa ce romanii au vorbit, Gerthorund i-a spinzurat?

— Le-a spus ca, daca se vor adeveri cele spuse de ei, ii lasa in viata si-i va folosi drept calauze.

Metrobius continua sa stea pe piatra pe care il gasise Sargetius, fara sa dea dovada de prea multa neliniste. Mur­mura destul de tare, cautind sa fie inteles:

— Vestea adusa este pretioasa. Se leaga bine cu aceea pe care ti-o aduc eu.

Sargetius se intoarse spre el:

— Spune! Vad ca nu prea te pripesti.

— De ieri s-a intins in tot Porolissumul zvonul ca gu­vernatorul a dat ordin ca tu sa fii prins si intemnitat. A pus si o suma pe capul tau, drept rasplata celui care va ajuta sa fii gasit.

— Si la cit a socotit pretul? il intreba rizind.

— Dupa cum se vorbea, la vreo zece mii de denari.

Sargetius privi departe peste creste. Soarele se ivise de dupa un virf de munte, imbracind vaile si povirnisurile intr-o lumina vesela. Vorbi fara sa-si intoarca privirea:

— Da, ma pretuieste cit zece sclavi! Si altceva, ce vesti mai aduci? De Alliana nu stii nimic?

— E inca la Porolissum. Am aflat asta de la Laetius Vitalis. Fermierul se pregateste in graba de plecare. L-am luat pe departe, i-am pus intrebari mestesugite pina l-am incurcat. Am inteles de la el ca si procuratorul se zoreste sa-si porneasca familia spre Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Fata lui Sargetius se imbujora.

— Tu ce crezi? La ce banuiesti ca ne putem astepta?

Primi un raspuns pe care nu-l banuise.

— Esti capetenia noastra, Sargetius, tu trebuie sa hota­rasti! Eu, la fel ca ceilalti, sint gata sa indeplinesc tot ce-mi vei cere, sa lupt din toate puterile, de va fi nevoie!

Il cerceta indelung cu privirea. Nu vedea pe fata lui Metrobius zimbetul obisnuit, ci impietrirea luptatorului su­pus si hotarit.

— Bine. Intrati in adapost si odihniti-va. Eu urc alaturi intre tufele de brazi. De acolo imi place sa privesc cum se ridica soarele pe cer si cum se imprastie negura din vai. Poate va trebui ca tu, Metrobius, sa te intorci repede la Porolissum.

Porni in sus pe poteca, ocoli coltul de stinca si se opri pe micul platou inconjurat de tufisuri de brazi stufosi. Pe acest podis agatat de munte obisnuia sa se retraga, sa-si adune gindurile. Se aseza pe o lespede de piatra acoperita cu un strat de iarba uscata, plimbindu-si privirea de-a lungul vaii, pina departe spre Porolissum. Simtea in toata fiinta lui o stare de nerabdare, de tensiune interioara. Ar fi vrut sa plece undeva, sa porneasca in vreun fel. De la o vreme incepuse sa vada lumea cu alti ochi. Situatia din Dacia o gasea cu totul in alt fel decit o socotise cu citiva ani in urma. Atunci visase ca, dupa plecarea legiunilor, Dacia ra­masa libera va avea un rege bun si viteaz, ca Decebal, si-l vazuse cu mintea pe Rundacitulp, ovationat si iubit de popor. Multe le gasea schimbate de atunci, poporul nu era numai cei care aveau ceva singe dac, iar in tara se intindea dez­orientarea si haosul. In acest an toate se invirteau intr-un cerc vicios, parca se oprisera in loc. Daca plecau legiunile, pentru ce guvernatorul mai gasea necesara lupta cu gepizii? De ce unii, mai ales cei bogati si parte din functionari, con­tinuau sa paraseasca Dacia? De ce procuratorii si guvernato­rul nu ordonau urmarirea si prinderea sclavilor fugari, al caror numar era in continua crestere?

Astfel de intrebari, si inca altele, il ingrijorau si-l descum­paneau. Daca s-ar fi aflat intr-o lupta fatisa, cu un adversar ale carui intentii le cunostea, hotarirea lui ar fi fost mai puternica si mai limpede, iar sufletul mai linistit. Avea momente cind toate ii pareau atit de incilcite, incit se simtea ca un om ratacit intr-o padure nesfirsita. Simtea apropiindu-se furtuna, dar nu-si dadea seama cum va incepe si cum se va desfasura dupa dezlantuire.

Se infiora auzind sunete de corn dinspre vale. Asculta plin de incordare. Cei de straja dadeau semnale. Le deslusi bine. Se vestea pericol. Cobori grabit spre intrarea in pestera.

— Metrobius, Grimhild, veniti dupa mine! le striga, pornind in jos pe poteca.

Oamenii de legatura alergara in pestera, fiecare cautind sa-si pregateasca desaga, saua si calul, pentru drum lung. Sargetius il vazu pe Offas urcind in fuga. Grabi pasii. Olarul se aseza pe o buturuga, incercind sa-si potoleasca rasuflarea.

— Navalesc gepizii! striga el, cind socoti ca Sargetius se apropiase destul si-l putea auzi.

Zimbi, continuind sa coboare. Cum sa navaleasca hoarda, cind Grimhild ii spusese ca Gerthorund se retrasese departe de hotar?

— Stai, Offas, linisteste-te! Zici ca navalesc gepizii? Lasa-i sa vina! Stii ca sint prietenii nostri!

Offas il sageta cu ciuda. Gasea linistea lui fara rost.

— Ia spune, Offas, ce se intimpla la Porolissum? il intreba Metrobius, asezindu-se si el pe o buturuga.

— Aseara, dupa ce tu si Grimhild ati plecat de la taberna, eu am ramas sa mai ascult ce vorbeste lumea despre urma­rirea lui Sargetius si despre pretul pus pe capul lui. Se facuse tirziu, eram gata sa pornesc spre casa, cind Surillius s-a apropiat de mine si mi-a soptit: „Sa nu pleci. Se vintura si alte zvonuri. Poate ca va trebui sa pleci degraba la Sar­getius!” N-a trecut mult si un decurion insotit de doi le­gionari a deschis usa tabernei, trintind-o cu putere de perete, s-a oprit in prag si-a inceput sa strige: „Dau navala hoar­dele de gepizi! Au infrint o parte din centuriile noastre, iar celelalte lupta din rasputeri sa le opreasca. Cine vrea sa scape, sa fuga spre Napoca. Pe unde trec ei nu ramine decit singe si scrum!” Au intrat apoi inauntru. Lumea s-a strins in jurul lor. Ne-a spus ca de sus, de pe virful unde se afla castrul din apropierea amfiteatrului, se vede departe cerul inrosit de flacarile vicurilor care ard. Cica navalesc gepizi multi ca frunza si ca iarba. Impreuna cu altii, am dat fuga spre for. Am vazut trecind care incar­cate, o invalmaseala de oameni ingroziti, tipete, plinsete, blesteme, lume intr-un sir nesfirsit se scurgea intruna pe dru­mul spre Napoca.

Cei trei ascultau inmarmuriti, fiecare framintat de alte ginduri: Grimhild se socotea banuit de ceilalti ca le as­cunsese adevarul. Pe Metrobius il purta mintea spre o in­telegere tainica intre gepizi si romani, pentru a face populatia sa se retraga spre miazazi, iar Sargetius era impartit intre increderea in capetenia hoardei si banuiala ca totul se facea cu un anumit scop: simularea unui atac din afara, spre a provoca spaima si panica.

Sargetius se intoarse si privi soarele. Cu cai buni puteau sa-i ajunga pe cei ce fugeau speriati spre Napoca.

— Fiecare clipa incepe sa fie pretioasa! Offas, dupa ce ai vazut ce se petrece cu multimea, ai plecat incoace, nu ti-ai strins cetele? Va fi o intrecere intre noi si ei. Trebuie sa le-o luam inainte, altfel se pierde multa lume!

— M-am dus la Surillius si, prin oameni de legatura, am dat de stire sa se adune la locul stabilit, in padure. Si am mai facut ceva, continua Offas dupa o scurta sovaire, am spus ca in timp ce ai nostri se string — nu stiu daca prin asta am facut bine — sa duca zvon peste tot, sa nu dea crezare la ce se aude, ci sa astepte vesti de la tine.

— Zeii te-au sfatuit asa cum trebuie, Offas! intari in graba Sargetius. Mai intii sa oprim retragerea populatiei. Poate vom fi nevoiti sa ne opunem centuriilor si, stiu eu?! sa luptam cu gepizii. Tu imi mai dai vreun sfat, filozofule? continua, intorcindu-se spre Metrobius. Cred ca de acum se porneste adevarata lupta!

— Nu inteleg ce se petrece. Ti-am spus ca tu ordoni ce trebuie sa facem. Sint gata, ca si Offas, sa indeplinesc ce-mi vei cere. Daca ai vrea sa-mi dezvalui ce gindesti in clipa asta, poate ca as gasi sa-ti dau un raspuns la intrebare.

— Iti spun repede si scurt. De mult ma chinuie banuiala ca guvernatorul pune la cale ceva si iata ca se adevereste. Acum ma gindesc ca nu e bine sa lasam centuriile sa stringa prea multa lume la un loc. Ingrozita, multimea ar da cre­zare zvonurilor, s-ar lasa impinsa oriunde, iar garzile ar lovi fara mila pe oricine s-ar impotrivi. Altfel totul se va sfirsi in Dacia!

— De mult am vazut in tine omul sorocit sa conduca multimile! Te urmam cu pretul vietii noastre, Sargetius! izbucni Metrobius,imbratisindu-l.

irul nesfirsit al celor plecati in pribegie se scurgea fara incetare spre valea larga, unde se oprea imprastiindu-se prin paduri, asteptind vestea de inapoiere la casele lor. Se zvonise prin invalmaseala ca undeva inainte cete de luptatori li­nisteau lumea ingrozita, incredintind-o ca gepizii n-au pornit nici o navala, totul fiind pus la cale de catre militari, pentru ca populatia sa paraseasca Dacia. Pina sa prinda de veste despre cele petrecute in vale, multi legionari cazura in miinile cetelor lui Diurpanneus, pornite sa stringa un numar cit mai mare de arme.

A doua zi, pe la vremea prinzului, Sargetius primi de la Offas vestea trecerii coloanei de care a procuratorului Iustus Valentinus. Incepu in mare graba sa-si pregateasca cetele, hotarit sa-l opreasca, iar de se va opune, sa-i zdro­beasca garda. Era pentru el ultimul prilej cind putea sa obtina din partea Mettelei lamurirea definitiva a legaturii dintre el si Alliana. Cauta cea mai potrivita pozitie. Alese un loc unde drumul trecea prin padure intr-o vale cu povirnisuri repezi. Dupa-amiaza se ivi coloana mult asteptata, inainte mergea o formatie de calareti de marimea unei cen­turii, apoi procuratorul, cu prietenii si contubernalii sai, in­conjurat de garda, urmati de carele cu familiile, iar ca in­cheiere a coloanei, o alta formatie de calareti.

Iustus Valentinus vorbea cu Laetius Vitalis, cind dintr-un lastaris rasari Metrobius, calare pe un cal marunt, sprinten. Fostul sclav ii vorbi din mers:

— Iustus Valentinus, nu stiu ce parere ti-ai format despre mine. Toata viata m-am straduit sa cunosc adevarul. Am cautat sa stau cu fata la pericol, din oricare parte a venit el, si am stiut sa-mi infring suferinta si revolta. M-ai crezut numai filozof, dar sa stii ca sint si luptator. Sint trimis de Sargetius. Vrea sa-ti vorbeasca.

Procuratorul il privi si rise.

— Indrazneste sa dea lupta cu aproape trei centurii de-ale mele?

— Se poate masura si cu o legiune! Sa stii, Iustus Va­lentinus, ceea ce ati pus la cale voi — guvernator, procura­tori si comandanti de legiuni — nu se va indeplini! Abia de acum inainte veti intelege cit de puternica este multimea, cind are in fruntea ei capetenii care stiu sa o conduca!

Laetius Vitalis se apropie de el. De multe ori se mindrise cu fostul sau sclav.

— Esti un om invatat, Metrobius, nu are nici un rost sa ratacesti prin paduri si munti alaturi de latroni! Ma leg fata de Iustus Valentinus ca, daca mergi eu noi, iti voi da banii necesari sa infiintezi un athenaeum, iti vei inalta o villa, vei trai o viata plina de multumire.

— Cei care ramin in Dacia vor avea nevoie de multi grammaticus si de retori! Ce hotarire iei, Iustus Va­lentinus?

Metrobius nu avu timp sa primeasca raspunsul. Prinse la timp miscarile a doi contubernali ce cautau sa-i taie dru­mul. Dadu pinteni calului, sari alaturi cu drumul si pieri in galop pe sub crengile copacilor. In urma lui, Laetius Vitalis izbucni intr-un hohot de ris.

— Mai bine ca v-a scapat! ii linisti procuratorul. Stii, n-am pofta, Laetius Vitalis, sa vad centuriile batindu-se cu latronii.

Chema primul contubernal si ordona ca cei trei centu­rioni sa pregateasca centuriile si garda pentru aparare. Dar nu avu timp. Dinspre padure, pe cele doua laturi ale dru­mului, cete de luptatori cu sulitele si topoarele ridicate inaintau gata de lupta. Centuria dinainte se vazu incercuita de dacii lui Diurpanneus, iar aceea care incheia convoiul, de sclavii lui Pollio. Dintr-o ochire, procuratorul cintari situatia centuriilor sale. Se trezi in el militarul incercat de altadata. Inclestarea trebuia oprita cu orice chip. Dadu pin­teni calului, se salta in sa si striga de rasuna padurea:

— Nu ataca nimeni! Centurionii sa vina la mine! Garda se strinse zid in jurul sau. Dinspre centuria din fata, galopind pe la marginea padurii, se apropia Sargetius. Iustus Valentinus si Laetius Vitalis il privira mirati, fara sa-l re­cunoasca. Dupa barba deasa si pletele lungi ce-i fluturau in suflarea slaba a vintului, vedeau in el un luptator ce se asemana aidoma cu sutele de daci ciopliti in marmura pe Columna Traiana de la Roma.

— Ma bucur ca te vad, Iustus Valentinus! Ma rog zeilor pentru sanatatea ta! saluta Sargetius, inclinindu-se in sa, aratind respectul cuvenit. Pentru ce te grabesti atita?

Procuratorul continua sa-l priveasca. Uimirea se schimba in admiratie. Avea in fata un brav luptator si un barbat frumos, imbracat ca dacii liberi ai lui Diurpanneus. Vazind ca nu-i raspunde, Sargetius continua, accentuind:

— Nu inteleg pentru ce atita graba?! Stii bine ca nu s-a pornit nici o navala de-a gepizilor. Poti sa-mi spui, Iustus Valentinus, de ce s-a pus foc vicurilor, de ce populatia este chinuita si batjocorita? Te-ai facut partas neomeniei?

Procuratorul nu raspunse. Si pe el il revolta ordinul dat de guvernator si modul cum comandantii legiunilor si co­hortelor au inteles sa insele poporul pentru parasirea Daciei. Descurajat si suparat, salta privirea spre virfurile copacilor, slobozind un oftat adinc, dar in aceeasi clipa rasuflarea se opri in piept, ca si cum cineva il sugrumase: prin frunzis se ascundeau luptatori, pregatiti sa repeada asupra celor de pe drum sagetile, barzile si sulitele lor.

— Oamenii de sus sint din cetele tale, Sargetius? intreba, uitind de raspunsul ce trebuia sa-l dea.

— Sint din cei ce nu vor sa paraseasca Dacia, Iustus Valentinus. S-au urcat in copaci, continua rizind, dornici sa-l vada pe procuratorul de la Porolissum cum fuge de teama gepizilor.

— Au fost momente cind puteam sa te prind, sa te trimit legat guvernatorului, dar n-am facut-o. Te-am pretuit mult, Sargetius, insa acum totul s-a schimbat. Spune-mi, ce vrei de la mine?

Raspunsul ce trebuia dat era tocmai ceea ce Sargetius ur­marea sa-l intrebe pe procurator.

— Vreau sa-mi lamuresti doua lucruri, Iustus Valentinus, apoi vei fi liber sa-ti urmezi drumul. Noi nu oprim cu sila pe nimeni, daca nu doreste sa ramina in Dacia. Iata despre ce este vorba: in primul rind, vreau sa stiu ce urmareste guvernatorul, iar in al doilea, daca Alliana este cu tine, voi putea s-o iau?

Ceva mai linistit, pe fata procuratorului se contura un zimbet.

— Ca procurator si militar, nu pot sa dau pe fata se­crete de stat. Daca tu ai avut vreodata un simtamint bun pentru mine, nu-mi cere acest lucru. Cit priveste cea de-a doua intrebare, Alliana e cu noi, impreuna cu Metella. De vei cauta s-o smulgi, fara voia ei, onoarea de barbat, de unchi si de militar nu m-ar lasa sa privesc nepasator la o astfel de silnicie.

Sargetius strinse intre pinteni calul, apropiindu-se mai mult de procurator. Vorbi cu voce stapinita, in care vibra speranta si dragostea:

— Cuvintele tale au reinviat in sufletul meu respectul si admiratia nutrite totdeauna pentru tine. Iti voi menaja onoarea ta de om si de procurator, Iustus Valentinus! Nu te voi sili sa-mi spui ce urmareste guvernatorul. Cit despre Alliana, ma voi supune in totul hotaririi ei. Vrei sa ma insotesti pina la carul in care calatoresc ele?

Cind convoiul se oprise, Alliana intrebase luptatori din cetele lui Burillius, pusi sa strajuiasca drumul, daca Sargetius venise cu ei. Raspunsul primit o tulburase cu totul, ceva din suflet ii spunea ca el o cauta. Auzind tropote de cai apro­piindu-se, inima incepu sa-i bata cu putere. Asculta in­cordata:

— Depun respectele mele cele mai curate la picioarele tale, Metella! recunoscu vocea draga, pe care de mult n-o mai auzise. Zeii au fost buni cu mine, m-au ajutat sa va intilnesc. Doresc sa aduc salutul meu si Allianei, daca nu ai nimic impotriva. Ce stim noi, Metella, care-i voia zeilor?

Alliana facu un salt, iesi de sub coviltir, mai inainte ca Metella s-o poata opri. Ceea ce vazu, nu-i venea sa creada. Era el, ori un zeu ii iesise in cale s-o chinuiasca? Dragostea pe care toti trei — Metella, Laetius Vitalis si Iustus Valen­tinus — incercasera sa i-o stinga, se reaprinse ca o vapaie. Nu-si imaginase un Sargetius cu barba si plete, frumos ca un zeu.

— Alliana, iubirea si sufletul meu! izbucni el, privind-o cu o pornire arzatoare.

Plinsul o ineca, pieptul ii salta navalnic, ochii inotau in lacrimi. Nu se mai putu stapini:

— Sargetius! Sargetius! se framanta, intinzind spre el bratele, prada disperarii.

Dragostea nu infrinse puterea lui de a-si infrina pornirea, barbatul si luptatorul se dovedira tari, asa cum trebuiau sa fie in clipele grele. Zbuciumul Allianei era dovada tariei legaturii lor. Puse intrebarea, al carei raspuns hotara viitorul:

— In fata zeilor si a oamenilor, Metella, te rog sa in­cuviintezi ca Alliana sa-mi devina sotie!

Metella privi disperata spre fata, apoi se intoarse catre Iustus Valentinus si Laetius Vitalis.

— Zeii stiu ca fiica mea nu-ti mai poarta dragoste! Pentru ce ne chinuiesti? se tingui ea.

— Alliana vrea sa traiasca alaturi de oamenii care au indragit acest pamint! adauga Sargetius, sigur de simta­mintele fetei.

Laetius Vitalis arunca o gluma, spusa cu rautate:

— Se traieste bine linga barbari, cu timpul devii ca ei

— Nu, nu pot sa-mi las fata! gemu disperata Metella, indreptindu-si privirea spre Iustus Valentinus. Tu, fratele meu, nu spui nimic? Nu vrei sa ma ajuti sa trec prin aceasta clipa grea?

Procuratorul raspunse pe un ton de om impacat cu soarta:

— Chiar de ne-am lupta, n-am putea invinge. Totul ramine la voia Allianei, ea are de ales!

— Mama, sa ma ierti pentru durerea ce-ti pricinuiesc! o implora fata printre suspine. Ma voi ruga zeilor toata viata pentru tine, buna si nefericita mea mama!

Ii lua miinile si incepu sa le sarute, udindu-le cu lacrimi. Apoi deodata salta capul, cata cu ardoare in jur si, mai inainte ca Metella s-o poata impiedica, sari fulgerator din car.

— Sa ma ierti, scumpa mea mama! Eu ramin cu el in Dacia!

In aceeasi clipa, sari si Sargetius de pe cal, se repezi la ea si-o imbratisa.

— Jur pe toti zeii, Alliana! Nu voi avea liniste pina nu te voi face sotia cea mai fericita din Dacia! rosti apoi, stringind-o cu dragoste la piept.

Nu mai era nimic de facut, iubirea lor iesise invingatoare. Procuratorul deveni omul cu singe rece, se intoarse spre primul contubernal si cei trei centurioni, ordonindu-le sa pre­gateasca plecarea, fara sa ia in seama plinsul sfisietor al Metellei.

— Te las in voia zeilor! Soarta pe care o vei avea, tu ti-ai ales-o, Sargetius! striga Iustus Valentinus in loc de salut. Din aceasta clipa, ne despartim poate pentru tot­deauna!

Ultimele cuvinte rostite de el cazura ca un trasnet, o ingrozira pe Metella. Si tot ca un trasnet rasuna plinsul sfisietor al ei:

— Nu-mi parasesc copilul! Ramin alaturi de tine, fata mea! Faca zeii ce vor cu noi!

Era tot ce dorise cu putere Sargetius. Facu un semn si sunetele de corn ale garzii sale vestira cetele sa se retraga spre padure.

Umbrele inserarii se intindeau peste crestele muntilor. Intr-o poiana din mijlocul padurii, departe de drumul ce vuia de multimea ingramadita, in scurgerea neincetata spre valea unde se oprea, Sargetius se retrasese cu Alliana si Metella. Cele petrecute peste zi, desfasurate atit de fulgerator, le istovise. Stateau tacuti pe iarba moale, sub frunzisul bogat al unui fag. Cu involburare in suflete, Sargetius si Alliana se invaluiau unul pe altul in unde de dragoste fierbinte. In apropiere, garda se grabea sa injghebeze un adapost din frun­zare. Deodata rasunara departe sunete de corn. Sargetius sari in picioare. Asculta atent. Strajile vesteau pe cineva, apropiindu-se de poiana. Nu era pericol. O auzi pe Alliana, murmurind speriata:

— Laetius Vitalis! il aduc pe Laetius Vitalis! Printre copaci, insotiti de patru oameni, Offas si Pollio impingeau pe Laetius Vitalis legat de miini. Porni grabit si mirat in calea lor. Alliana il urma.

— Ce s-a intimplat? ii intreba el nerabdator. Ce a facut?

— Astazi n-a facut nimic, raspunse Offas, dar a facut destule inainte. Cei din Colegiul saracilor n-au vrut sa le scape din mina.

— Eu am sarit numai sa-i eliberez sclavii, lamuri Pollio.

— Ati dat lupte cu centuriile lui Iustus Valentinus? continua ingrijorat Sargetius, banuind ca incalcasera ordinul sau.

— Da de unde! raspunse Pollio. Spre seara, ne-am pre­facut ca trecem oamenii nostri dintr-o parte in alta a dru­mului. Ne pregatisem. S-a dezlantuit o scurta invalmaseala, greu de descurcat, intre noi si ei, l-am dat jos de pe cal pe Laetius Vitalis si i-am infundat bine gura. Cind procuratorul a bagat de seama, pierisem in padure. L-am adus sa-l judecam!

— Tu sa-i ceri socoteala, Sargetius! Pe tine te-a dusmanit mai mult omul asta cu suflet negru! se grabi Offas.

— Poate ca ar trebui dus in fata celor carora le-a facut un rau mai mare: saracii din colegiu, sclavii lui, altii mur­mura Sargetius, privind spre Alliana. Tu ce zici, nu ei au dreptul sa-l pedepseasca?

In ochii fetei scinteiau lacrimi. Amintirile multor zile de copilarie fericita in casa lui Iustus Valentinus erau legate si de prezenta bogatului fermier. Il stia rau la suflet, insa o ingrozea gindul ca ar putea sa fie impinsa razbunarea pina la a-l ucide.

— Nu voi putea indura toata viata amintirea ca el, omul care a fost nelipsit din casa noastra, sa-si piarda viata intr-o astfel de imprejurare. Pentru fericirea noastra, Sargetius, te rog sa-l ierti! il implora inecata de suspine.

— Ajuta-ma, Alliana! Ma voi ruga zeilor in fiecare clipa pentru tine! gemu Laetius Vitalis, ingrozit de moarte.

Sargetius trecea printr-un moment greu. Nu voia sa-si intristeze proaspata sotie din prima zi a unirii lor, dar nici sa se arate o capetenie sovaitoare. Il privise intotdeauna cu scirba pe Laetius Vitalis, nu se temuse de incercarile lui de a-l lovi si nu nutrise pornirea spre o rafuiala crunta. Con­sidera ca un nemernic ca el nici nu merita o astfel de razbunare.

— Sint gata sa-l iert. Insa acest om, a carui rautate a cunoscut-o intreg Porolissumul, trebuie sa fie judecat de sara­cii lui Offas si de sclavii lui Pollio!

Alliana indrepta spre cei doi o privire rugatoare:

— Offas e bun, el n-o sa-mi umbreasca fericirea. O are pe Iunilla si se gindeste la soarta ei. Dar lui Pollio, ce sa-i spun, pe el cum sa-l implor?!

Ce rost mai avea razbunarea, din moment ce Laetius Vitalis parasea Dacia? il fulgera un fior pe fostul sclav. Prin omorirea lui nu s-ar indrepta nimic din raul facut. Sclavii ramasi in Dacia vor sti sa-si faureasca alta viata, ei vor fi oameni liberi. Ticalosi ca cel din fata lui n-au sa mai poata lovi si chinui. Se hotari:

— Pentru tine, Alliana, sint gata sa-i dau drumul acestui om cu sufletul plin de rautate!

— Nici saracilor nu le-ar folosi la nimic judecarea lui, spuse Offas. Atunci cind mi-a venit gindul sa-l prind, m-am gindit la tine, Sargetius. Zic si eu ca Pollio, sa-l lasam sa plece pe acest nemernic!

Privirea lui Laetius Vitalis se atinti asupra lui Sargetius. Tot ce fusese demnitate de om in el pierise. Astepta ultimul cuvint al aceluia pe care il privise ca pe un urmas al bar­barilor.

— Dezlegati-l! Il scoateti la marginea padurii si-l lasati sa se duca dupa ceilalti! zise Sargetius, fara sa-l mai invred­niceasca in vreun fel cu privirea.

O lua pe Alliana de mina si se indrepta spre copacul sub care ii astepta Metella. Peste padure se intindeau umbrele inserarii. Flacarile focului din mijlocul poienii aruncau in jur o lumina ce imbraca totul in forme si culori mereu schim­batoare.

Era trecut de miezul noptii. Linistea se tulbura la rastim­puri de strigatele vietatilor padurii. Sub adapostul de frun­zare, Sargetius statea cu miinile sub cap, privind prin golul de la intrare licareala neintrerupta a stelelor. Alaturi de el dormea Alliana. Se intoarse, se apleca si o saruta usor. Ea se misca, zimbi in vis si isi continua somnul. In noianul gindurilor si ingrijorarii ce-l napadeau, deslusi soapte dinspre focul ce pilpiia in poiana. Asculta cu rasuflarea retinuta. Reusi sa prinda ceva:

— Pirjolul se intinde! Sargetius trebuie sa stie!

Se ridica incet, cu grija sa nu tulbure somnul Allianei, si porni calcind usor spre cei ce vorbeau. Erau Grimhild si seful garzii. Tinarul gepid nu-i lasa timp sa intrebe, se porni navalnic:

— De ieri Porolissumul e in flacari! Aseara am sosit acolo. Lumea il parasea ingrozita, blestemindu-i pe gepizi. Asa s-a intins zvonul, ca hoarda noastra a ajuns acolo si a pus foc!

— Gerthorund unde se gaseste acum?

— Acolo unde s-a retras, asteapta vesti de la tine. Focul a cuprins mai mult de jumatate din ulite, s-a intins dinspre amfiteatru spre for. Cind am plecat ajunsese in cartierul Serdos. Poate ca acum a patruns si in Marodava.

Sargetius se intoarse spre seful garzii:

— Sa-mi aduci repede calul! Pregateste patru oameni sa ma insoteasca! Tu astepti aici, Grimhild. Despre Gerthorund vorbim cind ma intorc. Pina se vor ivi zorile sint inapoi. Altceva, ce s-a mai petrecut la Porolissum?

— Fumul era prea gros, n-am putut sa vad prea multe. Casele au ramas pustii. Peste tot misunau numai militari, raspunse tinarul, apoi adauga sfios, dupa o scurta pauza: Stiam unde isi ascunsese Offas familia, am luat-o si am adus-o incoace

Un fior strabatu trupul lui Sargetius. Sari pe cal si se pierdu in noapte, urmat de cei patru din garda. Cind ajunse in poiana unde altadata se inalta cetatea lui Burio, vazu Porolissumul arzind. Simti inima stringindu-i-se de revolta si neputinta. Pirjolul nu mai putea fi stavilit, iar pedepsirea celor care savirsisera ticalosia nu trebuia sa intirzie. Gindi ca Iustus Valentinus de aceea se grabise, pentru a nu fi so­cotit partas la o astfel de fapta.

Cobori in galopul calului pe vechiul drum al tarabostilor, patrunse in ograda si alerga spre villa. Flacarile rabufneau prin acoperis si ferestre. Unde era batrinul? Trebuia sa-l ga­seasca! Ajuns in fata intrarii, se repezi in atriu, pierind in valurile de fum. Cei din garda se oprira afara ingroziti, asteptind sa-l vada iesind, dar el nu se arata. La lumina pirjolului se priveau chinuiti de remuscari. Sargetius o tinu drept spre exedra, unde stia ca batrinul statea mai tot timpul. Pa­trunse in mica incapere invaluit de fum. Se opri o clipa si asculta. Auzind un geamat pe pardoseala de mozaic, in col­tul din apropierea ferestrei, se repezi intr-acolo, il gasi, il ridica si se napusti cu el spre atriu. Dar nu reusi sa ajunga: drumul era inchis. Se prabusise plafonul. Flacarile il dogoreau din toate partile. Simtea ca se inabuse. Se lasa jos, pe pardosea­la fumul era mai rar, dogoarea mai slaba, inainta pe brinci pe coridorul ce ducea spre iesirea din spatele villei, gasi usa incuiata, se propti in zidul opus si impinse cu toata puterea, tabliile cedara, sari afara, se indeparta si-l puse pe batrin pe iarba. Arunca din spate tunica din care ieseau flacari. Simtea pe miini usturimile arsurilor. Cind ii scoase batrinului camasa, vazu ca acesta tine ceva in sin: pergamentul scris de Sarmis catre Burio!

— Ai venit, Sargetius? il auzi murmurind printre gemete. Zeii si-au adus aminte sa ma ia la ei!

— Sa te tii tare! Ai sa vezi Dacia libera, bunicule!

— Am avut grija de pergament. Sa-l pastrezi ca pe ceva sfint! Sa nu uiti legamintul lasat de inaintasii nostri!

— Imi tin juramintul! Am pornit lupta. Toti cei ce au indragit pamintul Daciei ma urmeaza!

La lumina flacarilor, deslusi un zimbet rasarit pe fata batrinului. Se lupta din rasputeri sa-si infringa durerile.

— Sa porti tuturor de grija, pamintul Daciei i-a infratit pe toti. Si nu uita, sa nu lasi sa se stinga neamul Dicomesilor!

Nu stia ce sa faca, ce ajutor sa-i dea. Tot corpul il avea plin de arsuri. Batrinul tacea, continuind sa scoata gemete intr-o rasuflare slaba, ca pilpiitul unei luminari ce se stinge. Se aseza linga el. Incerca sa-i vorbeasca, dar nu-i mai ras­punse, il privi mult timp in tacere. Stia ca se sfirsise.

Deasupra Porolissumului, cerul parea o cupola uriasa, inrosita de flacari, ce se sprijinea pe crestele muntilor din jur. Dincolo de villa, atelierul de olarie era si el in flacari.

riasa manevra de inselare, stringere si impingere spre miazazi a populatiei din Dacia era condusa de Septimius Tertius, ajutat de legatul Marcius Antonius. Celelalte ope­ratii militare de aparare cadeau in grija comandantilor celor doua legiuni: Gemina si Macedonica. Guvernatorul venise in partile de sus ale provinciei, de unde planuise sa declan­seze colosala miscare de parasire a Daciei, dirijind intreaga actiune instalat in castrul de pe virful dealului de la margi­nea Porolissumului. La inceput, prevederile sale s-au dovedit bune. Simularea atacului gepizilor si arderea vicurilor din acea parte au provocat deruta in populatie care, ingrozita de zvonurile ce se schimbau de la o zi la alta, cauta scapare spre miazazi. Septimius Tertius era convins ca, pe masura ce multimea se va ingramadi pe drumul spre Napoca, garzile o vor putea stapini cu mai multa usurinta. Urmase apoi ar­derea Porolissumului. Ordinul se executase in graba si, de sus din castru, guvernatorul privise cum se mistuia in furia flacarilor o asezare ce cunoscuse prosperitatea in timpul stapinirii romane. A doua zi ajunse la el vestea opririi lui Iustus Valentinus de catre rasculatii care nu voiau sa paraseasca Dacia. Ruinele Porolissumului inca mai fumegau cind ordo­nase legatilor comandanti ai celor doua legiuni sa adune cohortele si sa se pregateasca de lupta. Asa cum raportasera iscoadele trimise, ciocnirea avea sa se dezlantuie undeva intre Porolissum si Napoca. Pentru a-i reusi o manevra de ama­gire, apoi de invaluire, dispuse ca inaintea coloanei militare sa fie impinsa multimea — barbati, femei si copii — prinsa de-a lungul drumului. Dupa citeva zile, ciocnirea dintre cele doua tabere era asteptata sa izbucneasca dintr-un moment in altul.

Sargetius nu cunostea in toate amanuntele intentiile gu­vernatorului, se baza mai mult pe presupuneri, rezultate din desfasurarea intregii actiuni. Intelesese ca se apropia ziua hotaritoare. Odata cu arderea Porolissumului, se astepta sa inceapa retragerea grosului legiunilor, lasind in urma lor ruine si cenusa. Dupa inhumarea batrinului Degidus si dupa duce­rea Allianei cu Metella la un adapost sigur, se simtea mai liber in miscari, cu sufletul usurat si cu hotarirea sporita. Toata puterea mintii sale si-o concentra numai asupra grelei inclestari cu cohortele. O noapte intreaga somnul nu se prinse de el, chinuit de intrebarea ce-si punea: era bine sa se ma­soare fatis, sa primeasca o lupta hotaritoare, ori sa se lanseze in scurte si dese atacuri de hartuiala pe tot parcursul drumu­lui? Era spre ziua cind in mintea lui rasari scinteia: sa faca tot ce e cu putinta pentru a amina ciocnirea, pina obtinea ajutorul gepizilor. Simti un val de caldura, de incredere si speranta, prin tot trupul. Infiorat, sari in picioare si chema la sine pe celelalte capetenii.

Intr-o poiana din apropierea cimpului provizoriu al le­giunii Gemina, guvernatorul Septimius Tertius statea in fata cortului, bucurindu-se de frumusetea zilei si a privelistilor. Catre apus, padurile urcau in departari pe crestele muntilor, in valuri ce-si schimbau formele si culorile, pierzindu-se in picla albastruie a dupa-amiezii de vara. Era multumit de tot ce pregatise, gindea ca in cel mult doua sau trei saptamini va putea sa raporteze imparatului retragerea populatiei si parasirea Daciei. Plimbindu-si privirea peste atita frumusete, vazu venind dinspre intrarea principala pe primul sau con­tubernal. Nerabdator, se ridica si-i iesi in cale:

— A sosit vreun curier de la Ulpia Traiana? il intreba, gindindu-se la un mesaj trimis de Roma.

— Nu. A venit un sol din partea rasculatilor, raspunse contubernalul sovaind.

Septimius Tertius il masura cu o privire mustratoare:

— Ce rasculati?! In Dacia nu s-a revoltat nimeni! Contubernalul lua pozitia militarului in fata comandan­tului:

— Septimius Tertius, eu sint contubernal, nu caut sa pa­trund taine ce privesc pe guvernator. Totusi, a venit un trimis din partea lor, a cetelor ce opresc populatia. Vrea sa-ti vorbeasca.

— Sa-l aduci repede incoace! Ma gasesti in cort.

Cel trimis de Sargetius era Dassius. El se aratase gata sa faca incercarea, oricare ar fi fost primejdia.

Cind guvernatorul il vazu pe tinar intrind, avu o stringere de inima. O clipa il fulgera gindul la o rascoala pornita de cei care se socoteau urmasi ai dacilor. Facu semn contubernalului sa iasa, iar lui Dassius sa se apropie, continuind sa-l cerceteze cu privirea.

— Ma rog zeilor pentru

— Lasa zeii! il opri guvernatorul. Spune-mi, cine te-a trimis si pentru ce-ai venit?

— Iti aduc salutul lui Sargetius, Septimius Tertius! Eu sint din Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Te-am vazut de multe ori in for. Sint faurar, calfa de-a mesterului Timocles.

— Esti dintre cei care au fugit in acea noapte de acolo? Si ce vrea capetenia cetelor de latroni?

— Sint dintre aceia care nu se indura sa paraseasca Dacia, Septimius Tertius! Daca il socotesti pe Sargetius capetenie de latroni, e ca si cum ai vrea sa spui ca, atunci cind legiu­nile Romei au cucerit Dacia, n-au gasit aici un popor viteaz, care s-a impotrivit cu inversunare. Dar iti va spune el ce fel de capetenie este. Eu sint trimis numai ca sa te anunt ca vrea sa-ti vorbeasca. Are numai ginduri bune pentru tine, Septimius Tertius!

— De ce n-a avut curaj sa vina? striga guvernatorul cu ciuda.

— Nu ma indoiesc ca stii, nu numai de ce n-a venit, ci si ca nici nu trebuia sa incerce

— Ce vrei sa spui?!

— Tu ai indrazni sa vii in tabara noastra, Septimius Tertius? Eu mi-as pune viata in joc, as ramine aici zalog, daca ai face asta! Sargetius a dat dovada ca este o adevarata capetenie. L-a avut prins pe procuratorul Iustus Valentinus, dar l-a lasat sa plece. Tu ai fi facut asta?

Guvernatorul incepu sa zimbeasca. Indrazneala tinarului ii placea. Asa si-i inchipuise pe daci, oameni care nu puneau ascunzisuri in vorbe.

— Sa zicem ca as vrea sa-l ascult. Dar unde? Acolo unde se gaseste el, la tabara lui?

— Nu! Va veni in apropiere, unde te roaga sa mergi si tu. Sa stii ca nu s-a pus la cale nici un viclesug pentru a te prinde. Iti vei lua o garda cit vrei de tare, caci si el, din prevedere, vine insotit de garda.

Mult timp, guvernatorul ramase tacut, pe ginduri. Stra­batu cu mintea drumul pina la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, apoi mai departe, pina dincolo de Danuvius. Avea cale lunga de mers. Trebuia sa incerce ceva. Multimea nu va fi usor de impins pina acolo.

— Voi merge! rupse el tacerea, ridicindu-se in picioare. Si, facindu-i semn sa-l urmeze, iesi din cort.

Cele doua garzi au fost oprite la o departare de o suta de pasi de copacul cu coroana bogata sub care Sargetius se intilni cu guvernatorul. Numai ei doi. Puteau sa vorbeasca orice, fara teama ca vor fi auziti de cineva. Se gaseau fata in fata doi barbati ale caror chipuri se asemanau cu cei doi mari inaintasi: Septimius Tertius aducea cu Traian — cuce­ritorul, iar Sargetius, cu Sarmis — sufletul rascoalei celei mari din acea vreme.

— Salut pe guvernatorul Daciei! incepu Sargetius. Rog zeii ca numele sau sa nu fie blestemat de cei ce vor ramine aici!

— Si eu te salut, Sargetius! Daca zeii vor fi sortit ca numele meu sa fie hulit, al tau va fi preamarit! Trebuie sa recunosc, stiu aproape tot despre tine si despre faptele tale. Ti-a intrat in cap ca vei reinvia Dacia lui Decebal?

Inima lui Sargetius se strinse. Singele ii pieri din obraz. Nu uita ca se hotarise sa se stapineasca. Avea nevoie sa cistige timp.

— Cuvintele tale nu ma supara. Ma gindesc numai ca, daca voi parasiti Dacia, ce va mai pasa de cele ce se vor petrece aici? Spui ca vreau sa reinviez Dacia lui Decebal. Din nefericire, acest lucru nu mai e cu putinta. Vom face numai o Dacie libera, cu un popor nou, iesit dintr-un aluat framintat cu singe roman si dac. Am venit sa gasim o cale. Nu inteleg ce urmaresti, Septimius Tertius!

Guvernatorul zimbea. Nu se temea de lupta cu cetele lui Sargetius. Nu-i credea atit de temerari.

— Sa zicem ca nutresc ginduri bune! Ce intelegere vrei?

In sufletul lui Sargetius licari o raza de speranta.

— As vrea sa nu se piarda oameni, nici din pilcurile mele si nici din legiunile tale. Ceea ce tintesc sa-ti cer, e usor de indeplinit: sa lasam pe fiecare om sa hotarasca asa cum ii este voia. Cine vrea sa plece, noi nu-l oprim, iar cine vrea sa ramina, voi sa nu-l duceti cu sila!

— De ce spui ca nu vrei sa moara nimeni?

Sargetius incepu sa rida fara retinere:

— Ai spus ca ma cunosti, Septimius Tertius! Multimea pe care o impingi din urma cu garzile n-o vei putea duce prea departe. Pilcurile mele, cu capeteniile lor, sint hotarite sa se opuna, iar la nevoie sa dea lupta cu cohortele si centuriile tale. Ar fi o inclestare fara rost, s-ar pierde vieti nevinovate de o parte si de alta!

— Esti asa cum mi te-am inchipuit! murmura guverna­torul incruntat. Trebuia sa ma gindesc ca cel ce-si trage ra­dacinile din acel Sarmis, nu putea sa se arate altfel

— Un latron, cum iti place sa ne numesti.

— Daca strabunicul tau alunga legiunile, Dacia ajungea departe. Poate ca trecea in fruntea popoarelor. De aceea tot ce s-a notat despre el de catre scribi si istorici, a fost ars din ordinul imparatului Hadrian. Nici in tine nu vad un latron, dar ce pot sa fac? Imparatul Aurelian a hotarit sa fie re­trasa populatia din Dacia, iar eu nu fac altceva, decit sa indeplinesc ce mi s-a cerut. Altfel, as porni legiunile peste Danuvius, as lasa sa ne urmeze numai cine vrea.

— In ciuda ordinului primit, Septimius Tertius, iti sta in putere sa-i faci pe multi scapati!

— Iar tie, iti sta in putere sa eviti o ciocnire singeroasa cu legiunile, din care ai iesi zdrobit!

Sargetius se arata impaciuitor. Isi atinsese in buna masura scopul urmarit:

— Voi stringe capeteniile de cete si vom chibzui. Miine, pe seara, iti voi trimite raspunsul. Poate ca zeii ne vor arata calea cea buna! Pina atunci, opreste orice silnicie!

Se despartira. Sargetius cistigase ragazul necesar.

Dupa doua zile, pilcurile de cete cu capeteniile lor astep­tau ascunse in padurile de pe coline, urmarind miscarile din campurile injghebate in graba de legiuni la caderea serii. Cind se lumina de ziua, pe povirnisul domol al dealului cu plaiul punctat de copaci rari, cohortele incepura sa se desfasoare in linii de lupta. In partea opusa a vaii, Sargetius aseza cetele conduse de Pollio si Timocles la fel in linie, ca astfel adver­sarul sa creada ca ii stateau forte slabe in fata si sa porneasca la atac. Intre cele doua tabere, in partea de jos a vaii, era ingramadita multimea de care, vite si oameni impinsa de garzi.

De pe o inaltime, guvernatorul privea increzator cum inaintau centuriile sale.

Marea inclestare se dezlantui in momentul cind pe creasta pe care statea Sargetius incepura sa se ridice valuri de fum. Septimius Tertius banui ca rasculatii pusesera foc padurii. Ordona ca trompetistii sa sune inceperea atacului, fara sa tina seama de vestea adusa de iscoade. Din urma se auzeau strigate si chiote insotite de ropote de cai.

Cind liniile se ciocnira, din spate navali hoarda gepizilor in iures nestavilit. Lovitura lor cazu ca un trasnet. O parte din centurii se intoarsera si primira lupta. Din cele doua parti ale vaii se aruncara in batalie cetele lui Diurpanneus si ale lui Offas.

Cind vazu ca din multimea ce se imprastiase, barbatii se intorceau sa lupte, guvernatorul ordona sa sune retragerea si regruparea. Nu-si dadu seama decit tirziu ca savirsise o greseala tactica. O parte din legionari avura timp sa se re­traga, altii, incercuiti, continuara sa se apere. In mijlocul cetelor, capeteniile luptau cu vitejie. Ca o naluca, Sargetius trecea dintr-o parte in alta, indemnind si lovind.

Vazind ca batalia se putea sfirsi cu un dezastru pentru legiunile sale, Septimius Tertius arunca in lupta centuriile de rezerva. Sargetius facu la fel cu cetele lui Burillius. In toiul inclestarii, legatii comandanti ai celor doua legiuni se dovedira militari incercati, prinsera momentul potrivit si rupsera lupta.

Sargetius cistigase batalia, dar o platise scump. Pierduse multi oameni, printre care doi dintre cei mai bravi: Offas si Pollio.

ltimele centurii s-au scurs imprastiate catre Danuvius, unele prin valea Alutusului si prin trecatoarea riului Rabo — spre Drobeta, altele prin Tibiscu — spre Viminacium. Cei ramasi pentru totdeauna pe aceste meleaguri rasuflau usurati, ca dupa un prapad care ii ingrozise. Pe deasupra Daciei plu­teau valuri de picla groasa cu miros de fum si scrum. Pe unde se retrasesera, cohortele si garzile lasasera in urma lor numai ruine. In afara de Porolissum, arsesera parti din Na­poca, Potaissa, Apulum si Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Stapinirea romana luase sfirsit, dupa o suta saizeci si cinci de ani de ocupatie. Din Dacia lui Decebal n-au mai ramas decit muntii, vaile, riurile si cimpiile. Erau altele asezarile si casele. Erau altii oamenii: se nascuse un popor nou. Popu­latia se simtea descatusata, dar suferea, privind ingrijorata viitorul. Se vedea neprotejata inauntru si neaparata la hotare.

Printre oameni s-au dezlantuit dusmanii si patimi. Aceia pe care soarta ii incercase mai greu, cu tot avutul mistuit de flacari, dusmaneau pe cei ce scapasera fara pierderi. Cei mai curajosi, mai repezi in hotariri au luat in stapinire case si paminturi bune. Cine sa-l apere pe cel firav la trup, de cel vinjos si lacom? Cine sarea in ajutorul aceluia pradat in plina zi, cind pretutindeni domneau incordarea si haosul? Cine sa se opuna cetelor de latroni, care nu se sfiau sa in­conjoare vicurile si sa le jefuiasca?

La toate acestea s-au adaugat doua nenorociri mari, ade­varate flagele: foametea si molima. Erau infometati cei ramasi pe ulitele nearse ale asezarilor, de la Porolissum pina la Sarmizegetusa. Se simteau pretutindeni lipsurile. De mai mult de un an, cei ce nu voiau sa paraseasca Dacia n-au putut sa munceasca in liniste pamintul si sa ingrijeasca vitele, au trait ascunsi de teama garzilor. Erau zile de vara, o vreme mai calduroasa si mai secetoasa decit in alti ani. Foametea si ciuma se intinsera ca pirjolul, aducind durere si moarte. Molima pornise dinspre Sarmizegetusa, unde inainte de ple­carea legiunilor se ingramadise multa lume, intinzindu-se cu repeziciune de-a lungul drumului cel mare, pina la Porolissum.

Cimpia manoasa a Samusului, pe o mare intindere in jurul cotului cel mare, trecuse in stapinirea gepizilor. Gerthorund nu incuviintase nimanui sa patrunda in ferma lui Sargetius, il asteptase. El se instalase in ferma vecina, cu villa mare si frumoasa, parasita de Laetius Vitalis. Cind Sar­getius sosise acolo cu Alliana, capetenia gepida daduse drumul unei petreceri ce se lungise mai multe zile. Repetase de mai multe ori dorinta de a avea o sotie ca Alliana sau ca Opilia. Diurpanneus, mistuit de dorul sotiei, lasase o parte din cete linga muntele din care izvora Alutusul, iar cu restul trecuse dincolo, la mosie, o luase pe Opilia si se inapoiase la ferma, unde era Sargetius.

Dupa caderea in lupta a lui Pollio, Artemidorus devenise capetenie a cetelor fostilor sclavi. Sargetius isi punea multa nadejde in el. Ca si ceilalti — saraci, liberti, veterani, meste­sugari — fostii sclavi cautau sa puna stapinire pe cite o casa parasita si o bucata de pamint bun de munca. Nu se indepartau prea mult de tabara, singurul sprijin pentru apa­rare. Printre cei ramasi se gaseau destui din aceia care vedeau in sclavi tot sclavi. Incercau sa-i prinda, sa-i lege si sa-i puna la munca.

Metrobius devenise un alt om. Nu mai era filozoful care se straduia sa patrunda adinc in sufletele oamenilor, sa in­teleaga sensul vietii si rostul lumii, ci luptatorul pentru aju­torarea celor saraci aflati in suferinta. Dupa moartea lui Offas, ramasese la conducerea cetelor pornite de la Porolis­sum, a celor din Colegiul saracilor. Se inapoiase cu ele acasa, acolo unde ulitele erau pline de ruine si cenusa, unde molima incepuse sa faca ravagii.

Burillius se retrasese cu cetele sale in vicurile imprastiate de-a lungul riului Aureus, intre Potaissa si Alburnus Maior. Pe valea lui era mai multa liniste, molima nu patrunsese in­tr-acolo. Tot din cauza molimei, Timocles nu se inapoiase cu cetele la Sarmizegetusa, se oprise in muntii ce strajuiau valea riului Marisus.

Sargetius pornise spre Porolissum insotit de garda puter­nica si de numerosi oameni de legatura, pentru ca in fiecare zi sa cunoasca ce se petrecea in Dacia ramasa fara aparare si fara legi.

Capitolul VII
IN NEGURA DESTINULUI

alcind cu pasi rari, ginditor, prin ograda cu pomii in­carcati de rod, Sargetius se opri in partea de sus, la marginea padurii, pe unde venea drumul dinspre Porolissum. Soarele invaluia imprejurimile in lumina potolita a unei dupa-amiezi de inceput de toamna. Se simtea fericit alaturi de Alliana, dar nu impacat cu sine. Se cadea sa plece neintirziat, in multe locuri era asteptat sa intareasca ordinea si apararea. Poporul se vedea parasit, fara conducator, lasat prada celor lacomi si cetelor de latroni. Zvonurile ii umpleau sufletul de ingrijorare. Oamenii de legatura aduceau vestea ca pretu­tindeni numele lui se rostea cu caldura si nadejde.

Il apasa pe constiinta o grea raspundere: calea de a fi condusa tara strabunilor, redevenita libera. Era el indreptatit sa fie rege? Nu se vor ivi oare dusmanii si lupte pentru pu­tere? Si apoi, ce organizare se potrivea mai bine pentru tara: dupa legile romane sau dupa vechile datini dace, pe care unii batrini si le mai aminteau? Era bine sa tina rupta orice legatura cu Roma?

Astfel de intrebari il tulburau, ii umbreau fericirea si ii sporeau nerabdarea de a pleca. Nu luptase el cu pretul vietii ca populatia sa nu fie dusa dincolo de Danuvius? Nu uita nici legamintul facut fata de inaintasii sai. Stia ca va trece multa vreme pina va fi din nou alaturi de proaspata lui sotie.

Negasind o dezlegare situatiei in care se zbatea, se in­versuna si pe Metrobius. Nu el l-a facut sa inteleaga ca traieste intr-o Dacie cu un popor nou, spulberindu-i speranta renasterii tarii lui Decebal?

— Este o lege a istoriei, ii spusese fostul sclav filozof, dupa evenimente zguduitoare, niciodata viata unui popor nu mai revine la ceea ce a fost inainte!

In linistea ce-l inconjura, auzi voci apropiindu-se dinspre Porolissum, din susul drumului. Il vazu pe Metrobius, insotit de Grimhild si Iunilla. Il astepta, pregatit sa-l intimpine cu vorbe bune. Dar inima lui se strinse, privirea ii ramase atin­tita pe imbracamintea lor saracacioasa si rupta.

— Am primit vestea si ti-am iesit inainte. Ai facut bine ca i-ai adus si pe ei, zise, facindu-le semn cu mina sa se opreasca.

Pe fata adinc crestata de suferinta a lui Metrobius rasari un zimbet. Vorbi clatinind capul:

— Le cam incurci! Cred ca uitasesi de ei. Inteleg mira­rea ce se oglindeste pe fata ta: nu te asteptai sa ne vezi cu o astfel de infatisare. Sa stii ca de cind m-am intors la Poro­lissum am inceput sa redevin filozoful de altadata. Intristarea noastra nu trebuie sa treaca si asupra ta, e bine sa-ti pastrezi limpezimea sufleteasca dinainte. De multe ori omul lupta intarit de nadejdea ca la sfirsitul stradaniilor sale va gusta linistea si fericirea, insa uneori ceea ce a sperat sa dobindeasca piere sub un nou val de durere. In Porolissumul cazut prada flacarilor, cei ce traiesc in putinele case ramase nearse si in bordeiele sapate prin imprejurimi se zbat infruntind molima si foametea.

— Si toate astea nu trebuie sa ma intristeze?

Metrobius clatina iarasi din cap si porni inainte, continuind sa vorbeasca.

— Sa mergem! Se lasa seara. Daca ai stringe in sufletul tau, Sargetius, toata durerea celor ramasi in Dacia, n-ai mai putea sa savirsesti ceea ce toti asteapta de la tine. Pentru asta nu te judec rau. Ai facut bine ca te-ai retras citeva zile aici. Ai dat, pentru scurt timp, uitarii grijile. Aveai nevoie de reculegere, de intarire. Citi generali, satisfacuti de victorii, n-au privit peste miile de trupuri ale celor cazuti in lupte, fara sa auda gemetele si strigatele ranitilor?

— Crezi ca nu ma doare sufletul?

— E mai bine sa nu vorbesti, ci numai sa asculti!

Apoi, intorcindu-se spre Grimhild si Iunilla, continua rizind:

— Priveste o noua familie a Daciei libere! Intocmai ca saminta care incolteste si rasare dupa ce fructul a putrezit, asa se va inmulti populatia de aici. Cind am venit dinspre Sarmizegetusa spre Porolissum, am vazut in lungul drumului multi tineri printre cei ramasi. Ei, acestia care abia incep viata, se dovedesc curajosi si hotariti, privesc viitorul cu incredere.

In ochii lui Sargetius luci o flacara:

— Au ramas si destui batrini, murmura el.

Metrobius urma:

— Da, n-au plecat multi. Banuiesc si unde te poarta gindul. Au stat pe loc mai ales cei ce stiau ca prin trupul lor mai curge ceva singe dac. Ei, tinerii, nu s-au intrebat ce singe au, care le e obirsia, nu s-au indurat sa paraseasca locurile copilariei

— Iunilla si Grimhild vor trai alaturi de mine si de Alliana, il intrerupse intristat Sargetius, avind in minte chi­pul lui Offas. In toiul luptelor si in timpul urmaririi cohor­telor, Grimhild ne-a fost de mare ajutor. Si-a cistigat cu prisosinta dreptul de a se socoti cetatean al Daciei. Dar mi-ai spus sa tac si sa te ascult. Asta e tot ce-ai vrut sa-mi vorbesti?

Metrobius il apuca de brat, incetinindu-si mersul, lasind tinara pereche sa mearga inainte. Relua cu ton potolit si nestavilita convingere:

— A sosit vremea sa pornesti lupta de curmare a raului. Trebuie sa ai grija de popor

Sargetius se opri, masurindu-l mirat cu privirea.

— Nu-mi vorbi nimic, continua Metrobius, indemnindu-l la mers. Lasa-ma sa ma descarc de tot ce vreau sa-ti spun. Da, e momentul sa pornesti. Pretutindeni intilnesti teama si nesiguranta. Cete de latroni jefuiesc ziua in amiaza mare. Ticalosia isi arata fata in atitea forme, cum nici nu-ti poti inchipui. Poporul Daciei are nevoie de un conducator ener­gic. Acel conducator esti tu, Sargetius! Tara te asteapta!

— Bine, dar eu

— Ai rabdare, inca n-am spus tot. Poate ca te apasa greutatea grijilor, poate ca nu stii cum si cu ce sa incepi, dar nu asta este esentialul. Din scrierile unor istorici de la Atena si de la Roma, mi-am putut intruchipa in minte pe Decebal, de care poporul a ascultat cu supunere, urmindu-l fara sovaire in lupte. Crezi tu, Sargetius, ca pe timpul lui n-au existat in aceasta tara oameni ticalosi, lacomi si rai? Eu iti spun ca da! Sa nu crezi ca Decebal trebuia sa fie prezent peste tot, pentru ca cei mizerabili sa-si stapineasca pornirile. Nu, Sargetius! A fost destul sa stie toti ca acolo, la Sarmize­getusa, se gasea un rege blind si bun cu cei ce se supuneau cuvintului sau, dar necrutator si crud cu cei ce incalcau legea, obiceiul, omenia. Asta lipseste acum Daciei: o capetenie de care toti sa asculte, sa aiba temere, sa-l respecte si sa-l iubeasca. La asta iti da dreptul si obirsia ta, de urmas al aceluia pe care puterile cerului nu l-au ajutat sa elibereze atunci tara, al vi­teazului si luminatului Sarmis. Si-ti mai da dreptul lupta ta, de a nu lasa legiunile sa duca de aici cu sila populatia!

Adinc tulburat, Sargetius murmura clatinind capul:

— Cine poate banui care va fi acela pe care poporul il va alege sa-i fie conducator?!

— Numele tau e rostit cu respect, incredere si speranta pretutindeni. Prin toate asezarile, mari si mici, oamenii pe tine te socotesc capetenie, de la tine asteapta curmarea sufe­rintelor, intarirea increderii in viitor.

— Daca ai fi solul unui dusman, as spune ca acesta a ales pe cel mai potrivit. Tu nu esti trimisul celor care ar putea sa vorbeasca in numele poporului Daciei.

— Tocmai pentru ca nu sint trimis, iti vorbesc in nu­mele lor!

— De aceea nu aduci deloc vorba despre tine?

Metrobius nu raspunse. Nu intelegea unde ii alerga gindul.

— Daca poporul ma socoteste conducator, trebuie ca si pe tine te priveste la fel. Cine a fost ajutorul meu in lupte? Cine mi-ar fi luat locul daca eu cadeam? Nu tu? Acum pot sa-ti spun ce-mi incarca sufletul. Am avut clipe de so­vaire, au fost momente cind mi-am dorit o viata tihnita, alaturi de Alliana, dar nu m-am gindit niciodata ca atunci cind poporul ar fi in primejdie, sa nu fiu gata de lupta. Cele spuse de tine mi-au intarit hotarirea! Dealtfel sorocisem ca peste citeva zile sa pornesc spre Apulum, spre Sarmizegetusa si oriunde ar fi nevoie.

Sargetius tacu, privind in jos. Parca il framinta ceva. Relua:

— Vrei sa spui ca nu-i greu sa fii conducatorul unui popor? il intreba, calcind rar.

Parerea lui Metrobius veni plina de convingere:

— Nu este greu, atunci cind cel ales stie sa se inconjoare de oameni de nadejde, cu sufletul pentru binele multimii. Pe tine te urmez, Sargetius, oriunde, numai sa linistim poporul, sa-i redam tihna de altadata. Dupa aceea, vreau sa-mi vad visul implinit: sa pun bazele unui athenaeum in care tinerii mai bine inzestrati ai Daciei sa capete cunostinte de geome­trie, retorica, istorie si filozofie, asa cum se invata la Roma, Atena si la Alexandria Egiptului.

— Asa vom face, Metrobius! Sa mergem la villa. Se lasa seara si trebuie sa ne pregatim de plecare!

Ca readus la realitate, Metrobius se infiora. Clatina capul cuprins de tristete:

-— Acum pleci singur, Sargetius. Eu te voi urma mai tirziu. Trebuie s-o gasesc pe Marciana. In Porolissumul in ruina, inca n-am reusit sa aflu unde se adaposteste. Poate are nevoie de ajutorul meu.

Seara tirziu, era luminatie mare in tricliniu. Il aveau ca oaspete pe Gerthorund. Metella se simtea ca la ea acasa, luase conducerea pregatirilor pentru ospat. Mai erau veniti Dassius si Diegia, cu micul Diurpanneus, care adusesera cu ei pe Dazia, greu indurerata dupa pierderea lui Pollio. Intre ei, Metrobius cauta sa intretina o atmosfera de veselie. In­cepuse sa povesteasca o gluma, cind actorele Velleius intra insufletit si anunta sosirea lui Diurpanneus cu Opilia. Iesira cu totii. In fata villei, la lumina facliilor ii vazura inconju­rati de o duzina de tineri.

— Sa te tina zeii, marite rege! strigara toti intr-un glas, cind in fata lor aparu Sargetius.

El se opri pe treapta de sus, intre coloanele de marmura ale villei. De cite ori se auzea strigat din multime cu „marite rege”, simtea o apasare in piept. De la strabunicul sau Sarmis nu mai rasunasera acele vorbe, rostite de popor. Privi in jur, ca si cum se astepta sa vada pe altcineva salutat de cei din josul scarii. Urmari curios pe Diurpanneus cum se apro­pie cu supunere si respect.

— Sa traiesti, marite rege! striga el cu fata impietrita de fiorul momentului. Eu si alte capetenii de daci liberi, in­sotiti de cei ce traiau pe mosiile noastre, ne-am parasit casele din bogata vale a Hierasusului, am trecut incoace, si aici vrem sa raminem! Dincolo de munti, pina la Pyrethus si Tyras au patruns gotii: Fac jafuri, schingiuie, omoara, pun foc caselor si duc in robie pe cei prinsi. Noi am socotit ca n-are rost sa ne masuram, fara sorti de izbinda, cu hoarde de care s-a speriat Roma, ci sa venim aici, unde, la adapostul muntilor, vom putea sa tinem piept navalitorilor!

Metrobius prinse tulburarea lui Sargetius, se grabi:

— Sinteti bineveniti cu totii pe aceste meleaguri! Ca sa ne dam seama daca cele rostite de voi au fost o gluma sau un adinc adevar, intrati in tricliniu, golim citeva cupe si stam de vorba.

Fara sa se mai poata stapini, Diegia sari de gitul lui Diur­panneus, sarutindu-l cu dragoste de sora, cu ochii inecati in lacrimi. Alaturi, Alliana o imbratisa pe Opilia. Venirea lor pentru totdeauna ii bucura. Singura, trista, retrasa intr-un colt al tricliniului, statea Dazia. Ii privea pe rind si se gindea la Pollio. Il iubise mult pe capetenia fostilor sclavi, pe care nu-l va mai vedea niciodata. La lumina lampii de argint agatata de plafon si a flacarilor jucatoare ale celor patru faclii de la colturile incaperii, ochii ei mari, limpezi si umezi luceau ca doua diamante. In veselia si miscarea de acolo, nimeni nu lua in seama staruinta cu care Gerthorund ii cerceta fiecare trasatura a chipului.

Mincara si baura cu voie buna. La sfirsit, Sargetius facu semn tuturor sa-l asculte:

— Asta-seara trebuie sa lamurim lucrurile. Daca ar fi si ceilalti trei barbati bravi: Burillius, Artemidorus si Timocles, ne-am gasi strinsi toti cei care am luptat si am fost capetenii de cete. Stim ca avem mult de trudit si de alergat. Ne asteapta incercari si suparari mari, pina vom face ca tara sa ajunga din nou asa cum a fost altadata: Dacia Felix.

— Sa-ti dea zeii sanatate, marite rege! striga unul din flacaii veniti cu Diurpanneus.

Sargetius il privi indelung, cu un zimbet ce arata neimpacare.

— Din nou mi se spune „marite rege”, relua el, cu ace­easi voce potolita. Tocmai despre asta vreau sa va vorbesc. Il rog pe fratele Metrobius sa ma asculte cu atentie. Astazi spre seara el mi-a spus cuvinte care mi-au dat de gindit, m-au tulburat. Acum tara este libera, stapinirea Romei a luat sfirsit, dar poporul se lupta din rasputeri cu foametea, cu molima, cu latronii si cu alti oameni ticalosi. In atitea lipsuri, neorinduiala si suferinta, credeti ca asta ii trebuie poporului, un rege? Eu gindesc ca nu!

In linistea din tricliniu, multi se miscara, cautind sa-si potoleasca tulburarea.

— Sint gata sa lupt! continua el, rotindu-si privirea pe fetele lor. Sint pregatit sufleteste sa alerg si sa trudesc, numai sa vad pe aceste paminturi din Dacia indestulare si fericire! M-as rusina fata de mine insumi, as umili-o pe scumpa mea Alliana, daca m-as lasa furat de dorinta seaca a maririi, intr-o tara care nu este inca tara, cind peste tot se intilneste deznadejde si durere. Metrobius spune ca poporul asculta si se supune mai usor unui rege. Eu zic ca multimea urmeaza cu devotament pe acela care iubeste dreptatea, care e hotarit s-o ajute, pedepsind fara sovaiala pe cei ce fac rau!

— Dar trebuie sa fie unul de care sa asculte toti! inter­veni Metrobius. Nu poate exista o tara, fara un conducator mai mare peste celelalte capetenii

— Dar care nu are nevoie sa i se spuna „rege”! intregi Sargetius. Ei, ce zici, Diurpanneus? Ce spuneti voi, cei veniti cu el?

— Daca nu vrei sa fii rege, ramii capetenia care ai fost pina acum! intari Metrobius. Toti te vom asculta si vom indeplini poruncile tale.

Cuvintele lui se pierdura in strigatele pline de insufletire ce facura sa rasune incaperea.

Sargetius stia sa se stapineasca. Rosti cu voce potolita:

— Peste doua zile vom porni! Nu vom cunoaste linistea si odihna pina cind in tara nu va fi ordine si belsug!

A trecut de mult miezul noptii. In tricliniu au ramas numai ei doi: Sargetius si Gerthorund. Se privesc unul pe altul, sorbind rar din cupe. Pe fetele lor se oglindesc framintari launtrice: in sufletul lui Sargetius bintuie ingrijora­rea, iar in cel al lui Gerthorund, tulburarea. Gindul lui Sar­getius alerga departe. Gotii se apropiasera de hotarele neaparate ale tarii. Vedea cu mintea hoardele lor patrunzind prin vaile muntilor de la rasarit si miazazi, pornite sa ia in stapinire pamintul lasat fara aparare de legiunile Romei. Se astepta sa auda de la capetenia gepizilor cuvinte de ame­nintare, conditii grele de stapinire a unei parti din Dacia, in schimbul legamintului de a nu se alatura acelor hoarde, ci de a lupta impotriva lor.

Tulburarea lui Gerthorund izvora insa dintr-o cauza pe care Sargetius n-o banuia.

Asa cum stateau si se priveau, pareau hotariti sa se in­frunte, fiecare impins de ceea ce ii ardea sufletul. Sargetius simti o stringere de inima cind ii vazu zimbetul rece, rasarit intre mustatile lungi si barba deasa.

— Ma mai crezi prietenul tau, Sargetius? curma el ta­cerea.

— Pina acum asa te-am socotit. Nu inteleg la ce te gindesti.

— Te intreb asta, fiindca prietenia noastra ar putea sa se strice. A sosit momentul

Sargetius nu-si putu ascunde ingrijorarea:

— Vrei sa treci alaturi de goti?

— S-ar putea si asta, desi cu ei intotdeauna ne-am dus­manit!

— Atunci, de ce sa stricam prietenia, de unde-ar fi sa vina supararea? S-a petrecut ceva de care eu nu stiu?

Gerthorund salta cupa, sorbi, apoi izbucni in ris:

— Pentru asta am vrut sa stau de vorba cu tine, pentru ceea ce ar fi sa ne desparta, sa ne impinga la dusmanie: vreau ca Dazia sa fie sotia mea! Si va fi, chiar daca tu te vei impotrivi!

— Alte ginduri nu mai nutresti, Gerthorund?

— Sa m-alatur gotilor? Nu, n-am sa fac asta! Altceva vreau. Sa ma duc mai spre apus, prin partile de dincolo de munti, unde se intinde o cimpie neteda si manoasa, de-a lungul riului Pathissis. Cu toate ca sintem de acelasi neam si am pornit din aceleasi tinuturi din inghetatul miazanoapte, noi gepizii ne deosebim mult de goti, ne ferim de ei. Ce zici, Sargetius, mi-o dai pe Dazia? Ori va trebui sa ne batem

Privindu-l indelung, Sargetius clatina usor capul, facindu-l sa-i inteleaga dezamagirea:

— Multumirea mea ar fi mare, daca Dazia va primi sa-ti fie sotie, iar prietenia noastra s-ar intari. Dar sa ma invoiesc sa ti-o dau, impotriva dorintei ei, asta nu se va intimpla niciodata! Tu l-ai cunoscut bine pe Pollio. Dragostea lor a fost fierbinte si curata. Ea, fiica unui om liber, se in­dragostise de el inca de cind traia ca sclav, scobind stincile in cautarea aurului. As putea sa fac o astfel de fapta eu, omul linga care Pollio a luptat, in care s-a increzut, fata de care s-a aratat supus, gata in orice clipa sa-si sacrifice viata pentru izbinda noastra? Daca as fi cazut in lupta, iar Pollio ar fi fost in viata, si tu i-ai fi cerut sa-ti dea pe Alliana de sotie, ar fi putut el sa se faca partasul unei atit de ticaloase siluiri, s-o arunce in bratele tale, stilcindu-i su­fletul? Tu esti un barbat frumos si tinar, Gerthorund! Tre­buie sa te porti in asa fel, incit sa-i cuceresti sufletul, s-o faci sa doreasca sa-si traiasca viata alaturi de tine. As vrea sa ma intelegi, Gerthorund!

— Crezi ca am ajuns sa cer dragoste unei femei prin rugaminti? Am atitea! Nici una n-a indraznit sa mi se impotriveasca. Tu sa mi-o dai, pe urma o imbunez eu. N-ai bagat de seama? De cind m-am asezat cu tabara in hotarul Daciei, in cimpia de dincolo de Samus, si traiesc in apropie­rea ta, mi-am schimbat imbracamintea si infatisarea, am in­vatat mai bine limba voastra, caut sa iau din obiceiurile voastre. Asta-seara am privit-o indelung, am vazut cit este de frumoasa. Imi place Dazia

Sargetius slobozi cu putere aerul din piept, murmurind:

— Fara voia ei, nu ti-o pot da, Gerthorund! O astfel de fapta, pentru care as fi chinuit de remuscari toata viata, nu pot sa fac!

— Daca nu mi-o dai tu, o voi lua eu! Iar de te vei impotrivi, ne vom bate! Acum in Dacia nu mai sint legiu­nile romane, asa ca nu ma tem prea mult.

— Cei care au ramas isi vor apara pamintul cu mai multa strasnicie de cit o faceau legionarii adusi de Roma din toate colturile lumii! Dar tu nici n-ai incercat s-o cuceresti pe Dazia

Tacu un timp privind in ochii lui Gerthorund. Vedea pe fata lui hotarire. Avea de luptat cu foametea, molima si neorinduiala din tara, gotii erau aproape de hotare, iar pe gepizi ii stia aprigi si cruzi cind porneau la lupta. Relua cu un ton in care vibra dorinta calda de impacare:

— Tin mult sa raminem prieteni, Gerthorund! Sa nu impingem oamenii la moarte, fara folos. Miine, inainte sa pleci spre tabara ta, vei primi raspunsul. Acum este tirziu. E timpul sa mergem sa ne odihnim. Se spune ca noaptea si somnul sint buni povatuitori.

A doua zi, dimineata, Sargetius cauta sa se arate mai vesel decit in seara trecuta. Prinse momentul prielnic, desi se gasea in toiul pregatirilor de plecare, o lua pe Dazia si porni cu ea printre pomii din ograda, in sus pe coasta. Incepu sa-i vorbeasca indata ce se indepartara destul de villa:

— Spune-mi, Dazia, daca eu rosteam aseara in fata tu­turor ca ma socotesc rege al Daciei, tu ai da ascultare cuvintului meu?

Fata il privi mirata. O unda de teama si de intristare ii cuprinse sufletul. Ce voia Sargetius de la ea? O legatura ascunsa, rusinoasa, cind avea o sotie atit de tinara si de frumoasa? Regele in mintea ei era un barbat viteaz si pu­ternic, caruia nu te puteai impotrivi, pentru care poporul nutrea o dragoste aprinsa, amestecata cu teama puternica. Tremura, insa nu de frica, ci de prapastia ce o simtea deschizindu-se in sufletul ei. Murmura, doborita de ingrijorare, plecindu-si privirea spre pamint:

— Pentru mine esti de mult „regele”, asa mi-a spus-o el, bunul meu Pollio! Ce ascultare trebuie sa dau cuvintului regelui?

Sargetius ii lua mina si i-o strinse cu caldura, marindu-i si mai mult tulburarea. Gestul lui ii intari banuiala si teama. Ramase descumpanita, auzindu-l rostind cuvinte la care nu se asteptase:

— Dazia, am pornit lupta cu legiunile impins de un legamint pe care l-am facut fata de inaintasii mei si de faptul ca simt in vinele mele curgind singe dac. Cind te privesc, vad in tine o fiica a comatilor lui Decebal. Tu ai singele mai curat decit al meu, Dazia! Stiu ca l-ai iubit mult pe bravul Pollio, iar dragostea lui a fost tot asa de fierbinte ca a ta. Iti va fi greu sa-ti infringi durerea, dar trebuie sa faci ceea ce-ti cer! Acum Dacia nu mai este subjugata, insa noi avem de luptat, pentru a o pastra libera, pentru a o face puternica si bogata. Tu si eu avem radacini mai adinci in acest pamint decit multi altii. Daca iti voi cere, Dazia, sa-ti fringi inima, sa-ti calci pe suflet, sa sacrifici frumusetea vietii pentru a ajuta tara si poporul ei, vei avea curajul s-o faci? In aceasta clipa, tu esti pretul cel mai scump ce mi se cere, in schimbul caruia voi putea impiedica dezlantuirea unor lupte grele. Sacrificiul tau va insemna salvarea a mii de vieti, acum cind tara are mare nevoie de luptatori.

Pe masura ce il asculta, fata ei imbujorata incepea sa paleasca. Isi lasa capul pe umarul lui si, stapinindu-si greu suspinele, il intreba:

— Spune-mi, ce trebuie sa fac?

Sargetius o cuprinse peste mijloc si o strinse la piept.

— Sa primesti sa devii sotia lui Gerthorund!

Cu o miscare repezita, fata se smulse din bratele lui, sagetindu-l cu o cautatura taioasa.

— Sa fiu femeia barbarului? Sa traiesc in cortul unei tabere ratacitoare?

Pieptul incepu sa-i salte navalnic, paloarea sa se schimbe in vinetiul disperarii, iar din ochi se pornira lacrimile. Isi acoperi fata cu miinile si incepu sa plinga cu suspine pu­ternice:

— De ce zeii au fost atit de rai cu mine! Nici de dra­gostea unui sclav n-am avut parte! As vrea sa mor, sa ma duc la el, sa-l caut acolo in lumea zeilor si a duhurilor!

— Potoleste-te, Dazia! Acum nu este timp de plins! Gerthorund mi-a spus ca, daca nu te dau, va navali si te va lua. As putea eu sa-l las sa faca o asemenea fapta? Cine stie cite vieti se vor pierde, cita durere se va abate asupra noastra! I-am spus ca nu te voi impinge spre el impotriva vointei tale, ca te voi apara cu tot ce-mi sta in putere!

In mintea fetei se oglindea mare, limpede, chipul lui Gerthorund, asa cum o privise cu staruinta in seara ce trecuse.

— Daca ar fi linga noi Metrobius, continua Sargetius, ti-ar spune ca de multe ori soarta unui popor s-a gasit in cumpana grea, a stat in puterea unei femei sa-l salveze. Tu esti o adevarata daca, Dazia. Aceia care au cazut alaturi de marele Decebal iti cer prin mine sa-ti ajuti neamul, sa te jertfesti pentru cei ce n-au vrut sa paraseasca acest pamint indragit al lor!

Dazia salta capul dintre palme. Lacrimi in siroaie ii iz­vorau din ochi. Era toata numai incordare.

— Nu pot! Nu pot sa fac asta! gemu ea, prada deznadejdei. De acolo din cer de la zei, Pollio m-ar vedea!

— Daca intr-adevar el ar putea sa te vada, Dazia, nu ma indoiesc nici o clipa, te-ar indemna sa faci pasul pe care ti-l cer. Alaturi de el au mers la lupta multi sclavi, acum oameni liberi in Dacia, care au apucat sa simta aerul liber­tatii. Daca pentru salvarea ta va trebui sa ne batem cu ge­pizii, vor merge la lupta si cetele lor, multi dintre cei iubiti de Pollio isi vor pierde viata. Crezi tu, Dazia, ca o astfel de nenorocire n-ar indurera sufletul lui? Primeste sa fii sotia lui Gerthorund, Dazia! Ti-o cere asta acela in care tu vezi pe regele Daciei! Caile vietii sint mult intortocheate, durerea si fericirea ies la iveala tocmai de acolo de unde nimeni nu se asteapta. Poate ca dragostea lui Gerthorund va reusi sa-ti incalzeasca inima, sa te simti fericita. Te las sa te gindesti, Dazia, acum ti-e sufletul prea zbuciumat. Raspunsul tau il voi avea fara vorbe, in timpul prinzului: daca te asezi la masa alaturi de el, voi intelege ca ai satisfacut rugamintea mea. Iar de nu

Cind tricliniul s-a umplut de cei care se asezau la masa, fata lui Sargetius se destinse intr-un zimbet plin de usurare. Cu ochii inecati in lacrimi, Dazia isi facu loc alaturi de Gerthorund.

e sus, de pe dealul ce strajuia Porolissumul in partea de miazanoapte, unde era castrul, cobora incet o femeie. Avea imbracamintea zdrentuita, fata si trupul plin de bube, palida, cu calcatura nesigura. Ajunsa in vale, ocoli amfiteatrul — o ruina — si o apuca spre for, tinind-o drept catre ceea ce fusese inainte cartierul Magnus. Din cele trei cai principale de circulatie ale Porolissumului — via Hadriana, via Septimia si via Ulpia Traiana Sarmizegetusa — nu mai ramasese decit pavajul desfundat, acoperit de ziduri prabusite: cara­mida, moloz si cenusa. Se sfirsise frumosul Porolissum si, odata cu el, viata plina de voie buna de acolo.

Femeia zari de departe apropiindu-se o batrina. Trebuia sa se intilneasca pe poteca ingusta cu ea. Privi speriata in jur, cercetind ruinele ce strajuiau drumul, cata un loc sa se strecoare in dosul unui zid, nu-l gasi, dadu s-o ocoleasca, dar batrina ii taie calea, batind amenintator cu toiagul in pavaj:

— Tot n-ai plecat la zeii cei rai, ticaloaso? ii striga stropsind printre stirbiturile dintilor.

Adunindu-si puterile, chinuindu-se, femeia incerca sa calce mai repede, sa se indeparteze, fara sa reuseasca.

— Curvo, adusa aici de duhurile rele si de Proserpina! Putoare, ai stirnit minia zeilor, d-aia ne-au trimis molima si foametea! continua sa tipe dupa ea batrina.

Din partea opusa se apropiau mai multi barbati si femei. Calcau incet printre darimaturi, insirati unii dupa altii. Ba­trina ii zari, se intoarse din drum, si glasul ei pitigaiat rasuna din nou printre zidurile ramase fara acoperisuri:

— Prindeti-o, puneti mina pe ea! S-o omorim cu pietre, ca numai asa aducem indurarea zeilor!

Femeia se opri ingrozita. Se vedea prinsa din doua parti. Cauta cu privirea un loc de retragere. In jurul ei, numai ruine, caramida, moloz. Crezu ca se salveaza fugind inapoi, dar picioarele fara vlaga n-au ascultat-o. Batrina ii taie calea si incepu s-o loveasca la intimplare cu toiagul. Alaturi de ea, una din femeile din sir o apuca de par, iar un barbat ridica pumnul si o izbi in fata.

— Se bucura zeii! Uite ce multumiti sint! Trimiteti-o la Proserpina! suiera printre stirbituri batrina, lovind nepu­tincioasa unde nimerea cu toiagul in femeia prabusita in praf si moloz.

In acel moment, dinspre for aparu un barbat in plina pu­tere. Grabi pasii si ajunse la ei.

— Opriti-va, oameni rai si fara mila! La o parte, ca va sfarim! striga el imbrincindu-i.

Batrina se trase citiva pasi inapoi speriata, dar isi reveni repede, privindu-l pe noul venit.

— He, he, ia te uita! molfai ea, rizind printre stirbituri. N-am stiut ca Metrobius mai traieste! De unde-ai mai iesit si tu, trimis al duhurilor rele? De mult tu indemnai lumea sa nu se mai roage la zei, d-asta ne-a cazut pe cap atita ne­norocire!

Metrobius se grabi sa ridice femeia, fara sa ia in seama vorbele batrinei. Cind cei din jur il auzira murmurind in­fundat si indurerat, se trasera inapoi rusinati.

— Marciana, dragostea mea, de mult te caut! Unde-ai stat ascunsa pina acuma?

O privi mai bine. Infatisarea ei il ingrozi. Intelese ca fata zacuse de ciuma. Cauta sa se indeparteze cit mai repede. O lua in brate si porni spre cartierul Serdos, fara tinta, urmarit o vreme de blestemele celor ramasi in drum, privind dupa el. Ajuns in piata larga, pustie, in care se inaltau ruinele tabernei lui Surillius si pravaliei lui Synethus, o lasa pe o lespede de piatra, fosta treapta de jos a scarii de la intrarea in taberna. Se aseza alaturi si rasufla adinc, invins de oboseala. Cerceta indelung fata fetei. De slabiciune si zbucium, ea adormise.

Statu astfel mult timp, adunindu-si gindurile. Gasind-o, se linistise. Tresari, auzind pasi. Dinspre ruinele templului lui Mithras se apropia un barbat pornit catre batrinete, lung si slab, saracacios imbracat. Privindu-l mai bine, il recunoscu: Suriacus, preotul.

— Domine ! Ce s-a intimplat? murmura el, repezindu-se spre Marciana. Ai venit, Metrobius! De mult te asteapta

Metrobius se vazu in incurcatura. Preotul rostise domine. Un astfel de cuvint era folosit numai de cei trecuti la credinta in invatatura galileanului. Intinse mina si-l opri, prinzindu-l de tunica zdrentuita:

— Stai, Suriacus! S-o lasam sa se odihneasca! Am gasit-o cazuta in drum, lovita fara mila de niste oameni rai. Spune-mi, ce se petrece cu tine? Ai parasit pe zeul Mithras si ai trecut la noua credinta?

Raspunsul il primi pe cale ocolita:

— Acum doi ani tu tineai o prelegere in poiana din padu­rea de linga amfiteatru. Erai inconjurat de tineri. Plin de curiozitate, m-am apropiat si te-am ascultat. Poate ca tu nici nu m-ai vazut. Cuvintele tale m-au tulburat mult atunci. Spuneai ca omul se gaseste intr-o vesnica si nestapinita cautare, in dorinta lui de a cunoaste ce se petrece in jurul sau, de a intelege ce sint norii, fulgerul, tunetul, ce e cerul si ce se gaseste dincolo de el, ce sint zeii, daca ei exista sau nu

— Poate ca nu m-ai inteles tu, Suriacus. Despre zei nu puteam sa spun altceva, decit ca nu exista. Port in mine aceasta convingere inca de cind ma aflam in Alexandria Egip­tului.

— Am ascultat multe atunci, nu mi le mai amintesc bine. Stiu numai ca din ziua aceea a inceput sa se clatine credinta mea in zei. In templul tacut, stind singur, priveam statuia de marmura, o pipaiam, ma infioram de raceala ei si, asa cum spuneai tu, vedeam in ea numai o piatra frumos cioplita de miini mestere si nimic mai mult. Cu citiva ani inainte, am insotit un mare preot la atelierul de olarie al batrinului Degidus, unde lucra Offas. Acolo am auzit pe unul din ei spunind — nu stiu care, Sargetius sau Offas — ca in momen­tele cind modelau lutul, incercau sa patrunda tainele vietii, ale mortii, a tot ce ne inconjoara.

— Si nu spuneau bine?

— Toate astea au facut sa se zdruncine credinta mea in zei. In acea vreme nu m-am destainuit nimanui. Eram preot, imi traiam zilele din venitul templului. Au urmat nenorocirile: legiunile au parasit Dacia, apoi au venit foametea si molima. Doborit de boala, am fost luat de un om bun si dus in borde­iul lui, scobit in coasta muntelui, dincolo de Marodava, aproa­pe de ruinele villei in care aveati voi Colegiul saracilor. Acolo s-au strins cei trecuti la noua credinta, acolo s-a infiripat un vic nou numai din bordeie. Dincolo de Magnus, in virful dealului, nu departe de drumul spre Napoca, s-au strins cei ce mai cred in zei, si ei tot in bordeie. Cind am invins boala, trecusem la noua credinta, si acum o urmez din tot sufletul. M-am insanatosit cu ajutorul ei, al Marcianei, m-a ingrijit cu un devotament de sora.

— A trecut si Marciana la credinta in invatatura galileanului?

— Cu mult inaintea mea! O buna parte dintre cei care s-au facut sanatosi au fost obladuiti de ea. Unii au vazut in faptele ei adevarate minuni. Si ea a fost greu bolnava, abia de curind s-a insanatosit. Dar asa slabita, se duce des dincolo de amfiteatru, unde ingrijeste citiva doboriti de boala. De acolo venea cind au intilnit-o acei oameni rai. Pe aici au murit de ciuma multi oameni, si Surillius.

Preotul tacu, vazind-o miscindu-se. Marciana gemu usor si ofta, apoi deschise ochii. Isi aminti cu greu de cele petrecute. Pe Metrobius nu-l vedea, acoperit de trupul preotului. Gindi ca numai el, Suriacus, o scapase si o dusese pe lespedea de piatra.

— Vietile noastre sint legate! murmura Metrobius privind departe spre Marodava.

— Ale cui? il intreba mirat preotul.

— A mea si a Marcianei.

Abia acum ea ii recunoscu vocea. Incerca sa se ridice, insa puterea n-o ajuta.

— Metrobius! sopti inecata de suspine. Dragul meu Metrobius!

Auzind-o, se intoarse spre ea, soptindu-i:

— Stai linistita, Marciana! Te-am gasit, scumpa mea, de acum inainte nu ne vom mai desparti!

— Ai venit, Metrobius! M-am rugat mult Celui Atotpu­ternic pentru tine. Au fost clipe cind am crezut ca nu mai esti in viata. Eu m-am schimbat mult, nu mai sint aceea pe care ai lasat-o cind ai plecat la lupta, mi-e sufletul plin de noua credinta.

— Dar nici eu nu m-am intors acelasi, Marciana! Ma stapinesc alte simtaminte, vad altfel oamenii, lumea

Fata reusi sa se salte intr-un cot:

— Sa pleci repede, Metrobius! Molima mai bintuie inca si

— Nu indrazneste ea sa dea lupta cu mine, scumpa mea!

— Ma voi ruga Lui pentru sanatatea ta!

Era spre seara, cind toti trei trecura pe linga ruinele villei lui Sargetius si ale atelierului de olarie, din care se vedea numai cuptorul intreg, bun pentru ars vasele, si ajunsera la bordeie.

Dupa doua zile, Metrobius pleca pe urmele lui Sarge­tius. Filozofia lui era acum alta, sufletul ii era plin de o pornire noua, de o alta intelegere pentru oameni.

argetius a ales Apulumul ca loc mai potrivit, de unde sa conduca treburile noii Dacii. Hotarele se restringeau la un teritoriu mai mic decit Dacia romana, caci tinutul ce se in­tindea in partea de miazazi intre munti si Danuvius, de la Drobeta pina dincolo de Alutus, cazuse sub stapinirea gotilor, dupa ce si ultimele centurii trecusera fluviul in Moesia. Pina se linisteau vecinii si intarea ordinea inauntru, se gindise sa-si stabileasca granita pe crestele muntilor de la miazazi si dinspre rasarit, spre a le putea apara mai usor de hoardele barbare navalitoare. Apulumul era situat in mijlocul tarii. Isi stabilise resedinta, cu oficiile de conducere a treburilor tarii, in cladirile inconjurate de ziduri groase de piatra, unde fusese cazarma legiunii.

Adunase toate capeteniile in sala cea mare a pretoriului. A dat dezlegare ca fiecare sa aduca si alti barbati de incredere, buni luptatori, bune ajutoare. Totodata, a facut chemare sa se prezinte la sfatul tarii toti scribii ramasi in Dacia, care lucra­sera pe santiere, la ferme si in oficiile publice. Inceputul de organizare pe intreg teritoriul nu se putea face fara sa se consfinteasca prin acte scrise drepturile si bunurile fiecarui cetatean. Legile aveau sa ramina tot cele folosite pe timpul stapinirii romane.

Inconjurat de citeva capetenii, Sargetius intra urmat de mica garda care il insotea pretutindeni. La vederea lui, un fior de imbarbatare cuprinse ca un val intreaga sala. Dintr-un colt, trompetistii vestira sosirea conducatorului. Totul fusese pregatit sa se desfasoare intr-o anumita ordine, dar, cind nimeni nu se astepta, un batrin rasari dintr-o data in fata lui. Isi lua caciula in mina si rosti cu infiorare, din adincul sufletului:

— La vederea ta, zeii mi-au facut indemnul sa-ti ies in cale, sa-ti urez bun venit! Daca ar fi sa ascult de pornirea ce-mi arde inima, as striga cu toata puterea: Sa traiesti, marite rege! Sa stii ca am ani multi, iar bunicul meu a avut si mai multi. Mi-a spus ca era copil cind a murit viteazul Decebal si a fost cotropita tara. Batrinul isi mai aducea aminte de revolta dacilor, uniti cu sclavii, impotriva stapinirii romane, a caror capetenie a fost acel barbat intelept si plin de curaj numit Sarmis. Eu nu ma feresc, ti-o spun in fata: s-a zvonit din multe parti ca tu te-ai trage chiar din el. Si-atunci ma intreb: de ce sa nu fii regele nostru, daca esti vlastar de rege? Nu te-ai ridicat tu ca poporul sa nu fie dus cu sila pe melea­guri straine? Zeii imi sint martori — asta s-a petrecut cind ai fost sus, la Tirgul nevestelor — in clipa cind te-am vazut acolo, mi-am zis ca, daca Dacia va ajunge libera, tu si nimeni altul ii va fi rege. De atunci port in suflet aceasta credinta. Daca vorbele mele te supara, sa-l ierti pe un batrin care nu si-a mai putut domoli focul din inima! Poate ca in clipa asta cei care si-au varsat singele alaturi de Decebal si de Sarmis ne privesc din lumea zeilor, cu ochii inecati in lacrimi. De ar putea sa dea glas sufletelor, vorbele graite de mine le-ar fi rostit ei ca un cintec venit din cer. Si-acum, asculta indemnul unui batrin: sa fii bun si iertator cu tara, dar aprig si neindu­plecat _cu dusmanii ei! Si chiar daca te superi, eu tot strig: Sa traiesti, marite rege! Toti zeii sa-ti dea sanatate, sa te ajute sa conduci cu intelepciune si blindete poporul Daciei noi!

— Traiasca regele! rasuna sala de strigatele pornite din toate partile, amestecate cu urale.

Asa cum nu prevazuse intimpinarea batrinului, Sargetius nu se astepta nici la izbucnirea lui Metrobius. Il vazu repezindu-se si imbratisindu-l pe batrin, apoi, tragindu-se insu­fletit la o parte, cu un zimbet ce-i lumina fata, incepu sa vorbeasca limpede, curgator:

— Batrine, cuvintele tale pline de intelepciune si de dragoste de tara au adus poporului un rege, iar noua, celor mai tineri, o buna mustrare! Faptele mari asa se fac: cu mult curaj, cu sufletul deschis, pornite la momentul potrivit! Sa stam si sa ne intrebam toti din aceasta sala: ce am asteptat? S-ar fi cuvenit ca el, cel pe care il urmam si-i ascultam porun­cile, sa fi venit in fata noastra, sa spuna ca se socoteste rege al Daciei, iar noi trebuie sa i ne supunem? Daca ar fi facut asta, ne-ar fi dezamagit si scirbit! Ar fi fost primul semn ca cel care ia in miinile sale destinele tarii e un om mindru, plin de el, lacom de marire, cu porniri aspre de stapin. Noi nu avem nevoie de un astfel de rege, ci de un conducator bun, cu dra­goste de popor si de tara. Batrinul a spus o vorba: cica a aflat ca Sargetius se trage din Sarmis, adica ne-a dat de inte­les ca ar fi urmas de rege. Eu zic altfel: Sargetius se trage din neam de rege, dar noi nu pentru asta il vrem, ci pentru ca a fost cel dintii care s-a ridicat la lupta! Soarta noastra depinde acum numai de noi. Avem un rege. Trebuie sa-l urmam, sa-i dam ascultare, sa ne supunem lui! Sa strigam cu totii: Traiasca regele Sargetius si Dacia noastra noua!

Uralele si strigatele celor din sala s-au prelungit multa vreme. Trompetistii incepura sa sune, ca si cum anuntau sosirea regelui, iar multi sa aplaude, ca la un spectacol in amfiteatru.

Sargetius ascultase impietrit pe cei doi vorbitori spontani, coplesit de cuvintele lor rostite din inima, cu caldura, pline de indemn sanatos. La izbucnirea uralelor il strabatu o sagetare: se simti puternic, ascultat si respectat. Parca plutea pe umerii intregului popor. Pasi tulburat si hotarit spre locul de unde vorbisera ceilalti, urmarit de priviri. Rosti cu emotie si inflacarare:

— Recunostinta nu se va topi niciodata in sufletul meu, pentru iubirea, insufletirea si increderea voastra. Cine a luptat alaturi de mine, stie ce fel de om sint. Unii isi mai amintesc de pedepsirea lui Euphoros, care ne-a inselat sub numele de Rundacitulp. Judecata noastra de atunci a fost aspra, nu pen­tru ca acel ticalos urmarise sa fie rege, ci pentru ca pornise pe calea vinzarii. Ca rege, in grija mea neabatuta fata de popor si de tara, voi pedepsi fara crutare tradarea! Pe vremuri, in Dacia regele primea intarirea din partea marelui preot. Acum, in lipsa lui, se cade sa ne legam prin juramint unii in fata altora. Eu, Sargetius, rege al Daciei noi, jur ca voi sluji cu devotament, neodihna si hotarire tara si poporul!

— Traiasca regele! striga cineva, si sala se umplu de urale.

— Iar voua, celor care va gasiti aici, si prin voi intreaga tara, va cer la rindul meu sa-mi jurati credinta, ascultare si su­punere!

Ca un tunet juramintul izbucni din toate piepturile, apoi se pornira din nou uralele.

— Si acum sa trecem la fapte, relua Sargetius. De la inceput e bine sa se stie ca in Dacia noua sclavia a pierit! Scribii tarii vor aduce la cunostinta tuturora ca am dat cuvint ca sclavii sa fie deindata eliberati oriunde s-ar gasi. Cei ce se vor dovedi ca fac altfel, vor primi pedeapsa aspra. Pentru munci in tarini si pe ogoare, pentru treburi in gospodarii se pot folosi oameni cu plata, tocmiti pe unul sau mai multi ani, ori numai cu ziua, dupa intelegere. In tara noastra nu vor fi patricieni, plebei, liberti, veterani, ci numai cetateni ai Daciei noi, toti cu aceleasi drepturi si cu aceleasi indatoriri. Stiu ca greutatile ce ne stau in fata sint mari, dar si hotarirea noastra de a le invinge este puternica. Ca sa pot conduce tara, am nevoie de ajutoare bune, imprastiate pe tot cuprinsul tarii. Dacia noastra noua va fi impartita in mai multe tinuturi, fiecare cu capetenia lui, un fel de taraboste sau procurator.

In tinutul Sarmizegetusa — caruia noi nu-i vom mai spune si Ulpia Traiana — capetenie va fi iscusitul Timocles. In tinutul Apulum, va fi bravul Artemidorus, iar de la Ampelum pina la Potaissa ii punem pe strasnicul Burillius, care cunoaste bine acele locuri. Pentru tinutul unde au izvoarele Maris si Alutus ce se lasa pina la muntii dinspre rasarit il avem pe Diurpanneus, acolo el s-a asezat cu dacii adusi de pe valea riului Hierasus. In sfirsit, pentru partea de tara ce se intinde de la Napoca pina la hotarul de dincolo de Porolissum capetenie sa fie inteleptul Metrobius. Acolo se afla si gepizii, cu ei va trebui sa traim in buna intelegere. Fiecare capetenie sa-si aleaga scribii, din cei ce se gasesc aici in sala, sa inceapa sa stringa oaste, sa intareasca paza si ordinea in tinutul sau. Eu nu voi pregeta sa trec pe la fiecare, sa colind tara, sa ascult pasurile poporului, ca impre­una sa ne straduim sa indreptam relele care s-au abatut asupra Daciei. Capeteniile garzii mele vor fi Dassius si Timacus. Toamna a sosit, iarna se apropie, trebuie sa ne gaseasca pregatiti. Astazi tara e saraca, nu are visterie, dar vom face una si o vom umple, caci bogatii avem destule, numai sa stim sa le folosim. Aurul este acum al nostru, trebuie sa-l scoa­tem din sinul muntilor. Vom trimite sare pina departe spre miazazi si vom aduce marfurile trebuin­cioase. Vom munci pamintul si vom creste turme de vite. Toate astea sa le facem fara sa uitam o clipa ca avem nevoie de o armata buna, pre­gatita cu multe arme, ca in momentele de primejdie sa ne aparam hotarele. Voi, capetenii de tinuturi, sa alegeti pe cei mai curajosi si isteti tineri, sa-i faceti buni militari, iar pentru conducere sa va inconjurati de oameni cinstiti, porniti sa faca numai bine. Cind in Dacia va curge belsugul, vom fi cu totii bogati, vom avea un trai si o viata fericita!

Sargetius tacu. Il vedea pe batrinul care vorbise miscindu-se nelinistit, ca si cum cauta prilejul sa mai spuna ceva. Il invalui cu o privire plina de pretuire.

— Vrei sa ne mai dai un indemn, batrine? il intreba, facind un semn spre cei din apropiere, spre a-i afla numele.

— Decibalus, marite rege! sopti cineva.

— Te ascultam, bunule Decibalus! Ce nume frumos ai! Cum tu ai inceput astazi sa vorbesti cel dintii, poate ca numele tau ne este de bun augur. Poate ca prin tine ne vorbesc inain­tasii.

— Marite rege, ne-ai spus lucruri cum nu se poate mai bune, dar despre credinta noastra, despre zei si temple, n-ai grait nimic. Dacia noua si libera va fi o tara fara credinta, fara preoti?

Prins in iuresul atitor greutati, Sargetius nu se gindise la credinta pe care o va urma poporul, de aceea nici nu gasi raspunsul potrivit. Grijile lui se indreptau spre ocrotirea populatiei si apararea tarii. Il scoase din impas Metrobius:

— Marite rege, imi ingadui sa raspund eu la intrebarea batrinului? Sper ca-l va linisti lamurirea mea.

Sargetius incuviinta bucuros, curios totodata.

— Eu nu stiu, batrine Decibalus, ce ti-ar fi raspuns regele, caci durerile tarii nu i-au lasat vreme sa se gindeasca la toate, asa ca iti spun cum vad eu lucrurile. Banuiesc ca ai trait mult prin partile de munte. Stii ca, daca te prinde o negura deasa printre steiuri, cea mai inteleapta treaba e sa te opresti locului pina ce ea se imprastie, altfel te poti rataci sau sa te afli in primejdia de a cadea in vreo prapastie. Tot cam asa este si cu credinta acum in Dacia, am risca sa pornim pe o cale gresita. Unii se roaga zeilor adusi de cei veniti din alta parte, altii au trecut la invatatura noua. Multi dintre cei ce traiesc prin vai retrase printre dealuri si munti, pe care stapinirea romana nu i-a schimbat prea adinc la infatisare si in suflete, se mai roaga Marelui zeu, lui Zamolxis. Acum nu stim care din aceste credinte are mai multi adepti si nu ne stinghereste cu nimic acest lucru in treaba noastra. Eu zic sa lasam, batrine, sa se mai limpe­zeasca negura in care ne gasim cu credinta, ca nu e nici o graba. Mai tirziu vom vedea ce avem de facut.

Batrinului ii placu raspunsul, Metrobius parca ii privise in suflet. Si el era unul dintre aceia care se ruga Marelui zeu.

— De ai fi feciorul meu, m-as mindri cu tine, ca multa intelepciune mai porti in cap! rosti el cu un suris pierdut in barba, apoi se intoarse spre rege: A spus bine tinarul, sa asteptam sa se mai insenineze viata noastra, marite rege, dup-aia vom vedea!

Fata lui Sargetius se luminase, incalzita de privirile pline de caldura ale capeteniilor din sala. Relua sirul celor ce voia sa mai spuna, linistindu-l mai intii pe batrin:

— Da, bunule Decibalus, e drept ce ai spus, sa mai astep­tam, pentru ca nu stim ce poate sa ne aduca ziua de miine. In apropierea granitelor noastre stau gata de atac goti, van­dali, gepizi si alte hoarde navalitoare. Avem de inchegat o tara mare, care sa cuprinda intre hotarele ei tot neamul dacilor. Ne straduim sa infaptuim linistirea populatiei ramasa aici, care a dovedit dragoste de acest pamint, sa intarim paza avutului tuturor, sa-i facem sa se simta aparati de loviturile cetelor ratacitoare ale latronilor si de lacomia celor ce cauta sa puna stapinire pe bunurile altora, iar mai presus de toate, sa luptam pentru neatirnarea tarii pe care o intemeiem, sa nu fim subjugati de vreunul din vecinii ce ne inconjoara. Acum nu ne sta in putere sa stringem laolalta toate tinu­turile in care traiesc frati de-ai nostri, ne vom margini numai la partea aceasta inconjurata de munti, mai usor de aparat, care a fost intotdeauna inima Daciei, unde sint imprastiate cetatile pe care vajnicul Decebal le marise si inflorise, dornic sa arate ca niste urbe romane: Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca, Porolissum. Mai tirziu, dupa ce vom injgheba oaste multa, cu capetenii viteze, inzestrata cu armele de tre­buinta, ne vom stramuta hotarele pina prin partile care au format altadata — cu aproape doua sute de ani inaintea lui Decebal — Dacia Mare a dirzului si inteleptului rege Burebista, de a carui putere incepuse sa se teama chiar si Roma. Imi povestea deseori bunicul, bunul Degidus, pe care unii dintre voi l-ati cunoscut, cele auzite de la bunelul sau, Dicomes, iar de acesta aflate de la alti batrini, ca tara Marelui Burebista se intindea spre rasarit pina dincolo de apa Tyrasului si mult de-a lungul tarmului Pontului Euxin, la apus trecea de cimpia Panonica, ce se afla peste apa serpuitoare a riului Pathissus, spre miazazi ajungea la muntii ce se inalta de partea cealalta a Danuviusului, in Tracia, iar la miazanoapte se pierdea in padurile pe atunci neumblate, mult departe de Porolissum, de unde in vremea noastra au inceput sa nava­leasca hoarde de-ale gepizilor, gotilor si altor neamuri bar­bare, care nu-si mai gasesc locul, nu se mai potolesc. Poate ca vreunul dintre voi ar vrea sa spuna ca aici s-a nascut un popor nou, iar eu ii raspund ca este adevarat, insa nu tre­buie sa uitam ca sintem altoiti cu singe dac, ca talpa tarii o formeaza aceia care umplu vicurile, vaile si muntii, ce se stiu de aici, ai caror stramosi aici au fost si aici au ramas din timpuri ce se pierd in bezna trecutului de mii de ani. Iata dara, bunelor si vitezelor mele ajutoare, ce fapte marete ne stau in fata, ce viitor frumos ne asteapta si ne cere sa ne aratam demni de el, iar — revenind la gindurile de la care am pornit — pina atunci vom gasi pe ce cale sa pornim cu credinta, cu zeii, cu templele

— Cu vorbele pe care le rostisi, marite rege, m-ai coplesit de tot! rasufla batrinul, clatinind capul. Poate ca-mi este dat sa traiesc o minune, prin tine se va uni tot neamul nostru! Sa traiesti, marite rege! Zeii sa-ti dea sanatate, viata lunga si intelepciune!

Sala se umplu de urale ce nu mai conteneau. Inveselit si inflacarat, Sargetius salta miinile, cerind liniste.

— Pentru astazi ne-am sfatuit destul, putem spune ca am intemeiat tara. Sa sarbatorim aceasta zi printr-un ospat, care nu va fi imbelsugat, dar se va arata bogat in sperante, insufletire si voie buna!

estea ca tara avea un rege, ca au fost puse capetenii de tinuturi, care vor deschide oficii publice pentru intabularea casei si pamintului fiecaruia si pentru curmarea silniciilor s-a intins ca un vint proaspat de primavara, insufletind populatia. Speranta alina durerile, spulbera tristetea, intarea sufletele, mistuia deznadejdea. Oamenii se simteau ca desca­tusati, mai liberi in miscari, teama de cetele de latroni se imputinase.

De cind capeteniile i-au jurat credinta, in sufletul lui Sargetius s-a savirsit o adinca schimbare. Nu-si mai apartinea, nu mai cunostea odihna. Era prezent peste tot si putea fi intilnit oriunde. Se oprea la Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca, umbla prin vicuri, intreba si asculta necazurile oame­nilor, se ingrijea de nevoile tarii, straduindu-se totodata sa injghebeze o armata. Timp de trei zile, la Napoca, se sfatui indelung cu Metrobius. Inteleptul filozof si luptator traia intr-o ambianta noua: locuia intr-o villa frumoasa, scapata din pirjolul de acolo, avind alaturi pe Marciana, cu totul insanatosita. Amindoi se straduiau sa curme suferintele si sa intareasca ordinea in tinut, pina dincolo de Porolissum. La multe din intrebarile la care „filozoful” nu se impaca sa dea un raspuns scurt, „luptatorul” gasea o rezolvare grabnica. Se contopise cu sine si cu lumea.

In cea de a patra zi, de dimineata, Sargetius parasi Napoca, luind-o de-a lungul vaii Samusului, spre rasarit. Ziua era frumoasa, bruma pierea biciuita de razele potolite ale soarelui de toamna tirzie. Mergea insotit de Diurpanneus, nutrind gindul sa inainteze pina prin partile unde se ase­zasera dacii liberi veniti de dincolo. In urma lor venea garda, in frunte cu Dassius. Inaintau in pasul cailor, vorbind despre greutatile in care se zbatea tara, despre cele ce trebuiau facute peste iarna, cind auzira strigatul lui Dassius:

— Marite rege, ne prind in galopul cailor mai multi calareti! Sa ne pregatim de lupta?

Sargetius strinse friul si intoarse calul. Nu se gindea ca vor fi atacati. Alta era intrebarea ce-l napadi: Se intimplase ceva grav, de era cautat cu atita graba? il recunoscu de departe pe Timocles, iar cind se apropiara distinse cu sur­prindere alaturi de fostul mester faurar pe Decius Sabinus. Nu-i venea sa creada. Dar fostul tribun al imperiului Romei ii spulbera indoiala:

— Salut pe regele Daciei! rosti el inclinindu-se. Il rog sa nu se mire, il are in fata pe tribunul Decius Sabinus!

Un val de ingrijorare trecu prin inima lui Sargetius. Oare, se inapoiau legiunile in Dacia, voiau s-o ia din nou in stapinirea Romei? Venea ca sol din partea imparatului? intrebarile ii licareau ca fulgerul in minte. Cauta sa-si infringa tulburarea. Ii vorbi cu ton potolit, pornit spre gluma:

— Incotro, tribune? Ai uitat ceva in Dacia si te-ai intors sa-l cauti? Stii ca drumul spre Porolissum este inapoia noastra, iar acolo nu mai gasesti decit ruine!

Tribunul indemna calul, apropiindu-se mai mult.

— Sa nu se mire regele, ostasii n-au facut altceva decit sa indeplineasca ordinele ce le-au primit. Eu, marite rege, am venit inapoi in Dacia, nu pentru a cauta ceva pierdut, ci pentru a nu mai pleca niciodata de aici! Am trecut si am vazut prapadul de la Porolissum si din alte parti. Mie nu mi-a stat in putere sa impiedic raul. As vrea sa ma privesti, marite rege, ca pe unul care nici n-a parasit Dacia! Dupa cum stii, sint un militar incercat

— In care eu trebuie sa ma incred, nu?

— Zeii imi sint martori, am venit dintr-o pornire curata, ma simt puternic legat de acest pamint. Mi-a fost dor de cimpiile, padurile, muntii Daciei, si m-am inapoiat. Vreau sa-mi petrec aici zilele date de zei sa le mai traiesc. Am adus cu mine pe cei ce ma insotesc: sint doi centurioni si patru decurioni. Ne-am schimbat imbracamintea, altfel nu puteam iesi din imperiu si patrunde inapoi peste Danuvius sa umblam prin Dacia. Aproape de Sarmizegetusa ne-au intilnit oameni de-ai lui Timocles si ne-au luat cu ei, socotindu-ne intorsi cu ginduri rele. Fiind dintre cei plecati, ne priveau ca pe niste dusmani.

— Si incotro mergi prin partile astea, Decius Sabinus?

— Te caut, marite rege! Vreau sa ma folosesti dupa tre­buinta ta. Acelasi lucru il vor si cei ce ma insotesc. Acum aici e tara noastra!

Sargetius il cunostea bine pe tribun. Era un bun militar, cu insusirea rara de a nu-si pierde cumpatul in situatii grele. Procuratorul Iustus Valentinus ii vorbise deseori despre el cu multa pretuire.

— N-ai venit cu alt scop, Decius Sabinus? Daca nutresti gindul de a pune la cale vreo ticalosie? Poate ca Roma si imparatul Aurelian regreta ca au parasit acest pamint. Ca fost tribun, cred ca ma intelegi, nu ma pot juca sa pun in pericol soarta tarii mele!

Tribunul se indrepta in sa, tusi usor si cauta sa dea un raspuns potrivit, fara sa supere:

— Cind neincrederea si banuiala au patruns intre doi oameni, ei nu trebuie sa mearga pe acelasi drum, nici sa poposeasca sub acelasi acoperamint. Poate ca e mai bine, marite rege, ca un timp noi sa stam deoparte, sa asteptam sa-ti intaresti increderea in noi. Pina atunci, regele ne in­gaduie sa luam cite o casa parasita si cite o bucata de pamint din tarinile ramase fara stapini? Ne socoteste supusii sai si cetateni ai Daciei noi?

Stringind friul calului, Sargetius se lupta cu sine insusi:

— Nu stiu daca poti sa ma intelegi, Decius Sabinus! Incearca in minte sa fii in locul meu si intreaba-te, ce ai face daca eu as fi in locul tau? Cit priveste casele, tarinile sint destule. Numai sa va dovediti oameni de buna credinta ai tarii. Poate ca iti mai amintesti, tribune, de felul cum a fost pedepsit Euphoros. Te sfatuiesc sa iei bine seama. Noi asa rasplatim pe oricare va fi dovedit ca nutreste ginduri de tradare! Toti zeii cu voi si sanatate!

Ramas in mijlocul drumului, tribunul privi dupa el cu admiratie amestecata cu mihnire. Alaturi, Timocles, strunindu-si calul, il readuse la realitate:

— Tribune, tu si cestilalti cu care ai venit sinteti acum cetateni ai tarii. Asa a spus regele. Cunosti Dacia. Va dau de la mine pergament ca sinteti liberi sa va asezati unde va este voia. Du-te la Napoca, la Metrobius, si ramii acolo. Rog zeii sa-ti dea sanatate si sa te indemne numai la bine!

Fara sa mai astepte ca Decius Sabinus sa spuna ceva, Timocles porni in galop dupa rege. Cind il vazu alaturi, Sargetius potoli goana si dadu glas gindurilor ce le framinta:

— M-a tulburat atit de mult vederea lui Decius Sabi­nus, incit am si uitat de tine, ii spuse, avind in minte coloane nesfirsite de legiuni pornite sa ia din nou in stapinire Dacia. Ma tem de pofta si lacomia Romei

— Regele meu sa nu-si faca astfel de ginduri rele! in­cerca Timocles sa-l linisteasca.

Diurpanneus indemna calul si veni linga ei.

— Si pe mine ma ingrijoreaza intoarcerea acestui tribun. M-as bucura daca l-ar fi adus inapoi dorul dupa vreo femeie!

Si continua, schimbind tonul spre gluma:

— Se vede ca nu sint multe Alliane pe lume! Si nici multi Sargetius! adauga apoi.

Ii raspunse, aratindu-i ca intelesese aluzia:

— Vad ca te impinge mintea, Diurpanneus! Crezi ca daca Alliana nu raminea in Dacia, as fi plecat dupa ea?

— Acum cind o ai linga tine, poti vorbi asa! Daca lucrurile s-ar fi petrecut altfel, nu stiu ce ai fi fost in stare sa faci!

— Te simti mindru ca Opilia te-a urmat fara nici o impotrivire?

— Cu Opilia e altceva. Ea m-ar fi urmat oriunde, iar eu m-as fi dus dupa ea s-o caut si-n infern!

Sargetius salta privirea si cerceta cerul. Dinspre rasarit se ridicau nori, prevestind schimbarea vremii.

— Sa lasam gluma, sa ne intoarcem la grijile noastre. Sosirea tribunului mi-a intarit hotarirea de a inchega cit mai repede o armata bine organizata, nu asa ca acum, cu niste cete strinse de fiecare capetenie. Tu, frate Timocles, as vrea sa te intorci degraba la Sarmizegetusa, sa urmaresti ce se misca spre Danuvius. In drum, te abati pe la Metrobius, Burillius si Artemidorus, le spui ca dupa idele lunii viitoare vom stringe la Apulum armata Daciei noi. Vreau sa vad pe fiecare capetenie cita oaste imi aduce.

— Pornesc indata, marite rege! Acelasi gind, spre Danu­vius, ma fierbea si pe mine!

Spre seara, au ajuns intr-un sat ce se intindea de-a lungul unei vai largi, cu cimpie manoasa. Cind s-au apropiat de prima casa, un barbat cu plete lungi si barba bogata sari din tinda cu capul gol, numai in camasa si itari, alerga la strea­sina, trase tulnicul si incepu sa sune. Sargetius opri calul in dreptul portii. Omul lasa tulnicul, veni in fuga, cazu in genunchi si duse miinile la piept:

— Marele zeu si-a intors fata spre noi, marite rege! El ti-a indreptat drumul incoace! Daca nu veneai, se facea moarte de om!

Zimbetul impietri pe fata lui Sargetius. Intoarse capul spre Diurpanneus. Vicul facea parte din tinutul a carui capetenie era el.

— Cui vorbesti tu, omule? il asteptai cumva pe rege? Ia ridica-te in picioare!

— Te cunosc, marite rege! Tu n-ai de unde sa ma stii. Am fost in cetele lui Burillius, Marele zeu sa-l tina in feri­cire, m-am batut cu legionarii in lupta cea mare dintre Napoca si Porolissum. In toiul incaierarii, m-am aflat de multe ori in preajma ta, marite rege. Stiam ca esti capetenia cea mare, dar n-am banuit ca

— O sa ma ai ca rege.

— Atunci nu m-a dus mintea pina acolo, dar tot tre­buia sa-ti sar in ajutor, daca te-ai fi gasit in pericol. Altfel, ce ne-am fi facut noi fara un barbat ca tine?!

— Pentru vorbele rostite, iti multumesc! Acum vreau sa aflu de ce zici ca s-ar fi facut moarte de om, daca nu veneam?

— D-apai nu faceam numai eu. Aici sintem multi neca­jiti de al de sus ne ia tot

— De cine? De Marele zeu? El e al de sus?

— Nu, marite rege, noi spunem „al de sus” ticalosului care a luat in stapinire villa de pe colina si ferma ei. Au fost ale unui bogatan plecat la Roma. In locul lui a venit asta, cica are drept, ca le-ar fi cumparat

— Poate ca asa o fi. Dar n-ai spus, cu ce v-a suparat asa tare?

— Noi, marite rege, ne-am nascut si trait pe valea asta din tata-n fiu. Pe vremuri, cind a trait Decebal, unii au fost tarabosti, altii comati, si au fost si robi. Sub stapinirea romana, unii au muncit la lemne prin paduri, iar altii au robit la stapinul fermei. Dupa ce legiunile au plecat, cei care am fost in cete si am luptat am stiut ca fiecare e in drept sa ia un colt de tarina, sa-l munceasca, sa ramina pe vecie al lui. Asa am facut si noi. Am luat din pamintul fermei, ca tot n-avea stapin. Dar pe la inceputul toamnei a venit veneticul, a patruns in villa si s-a facut stapin pe toate. A pornit apoi sa ia, de la unul, de la altul, bucatica de pamint pe care o apucase.

— Si voi ati stat cu miinile in sin? il intreba prins de minie, intorcind iarasi capul spre Diurpanneus.

— Hei, marite rege! Am intra noi peste el in villa, daca n-ar avea straji la porti, la colturi de ziduri si in turn. Dar nu numai straji, are si robi. I-a prins si legat pe sclavii stapinului plecat, care apucasera sa fuga atunci, ii tine in lanturi in ergastule. Cica i-a cumparat si pe ei.

— Dar de ce, cind ne-ai vazut, ai sunat din tulnic?

Omul salta privirea spre el, incropind un suris cu multe intelesuri, clatinind capul:

— Noi sunam din multe nevoi, marite rege! Una e ca, de frica latronilor, in fiecare casa e un tulnic si, cind simte ceva, omul deschide fereastra si incepe sa sune cu semne numai de noi stiute. Sare toata lumea cu topoare, coase, furci, cu ce are. Alta, ca cei de pe marginea vicului, asa cum stau eu, sintem un fel de straji ce trebuie sa dea de veste, daca vine cineva mai mare, nu stiu cum sa-i spun: tabular, decurion, vreo capetenie. Si mai sunam, marite rege, cind se intimpla vreo nenorocire: ia foc casa cuiva, e cineva greu bolnav si are nevoie de ajutor, sau se petrec alte neca­zuri. Adineauri eu am sunat altfel, ca pentru rascoala, sa-i fac sa alerge cit mai repede. Acu o sa-i vezi la cotitura drumului, navalind in fuga, pregatiti ca pentru lupta, si n-o sa fie rau: se cade ca regele sa fie intimpinat cu toate cele de trebuinta unui luptator! Aici la noi multi au spade scurte, sulite, arcuri si sageti, scuturi si cite altele. Venirea ta in mijlocul nostru, marite rege, va isca in sufletele tuturora furtuni de speranta. Asteptam sa faci dreptate, sa potolesti rautatile! Poate ca ai simtit caldura iubirii noastre!

Sargetius il asculta, masurindu-l cu privirea. Era zi raco­roasa de toamna tirzie. Omul din fata lui avea pe trup numai camasa lunga si aspra, cu itarii, iar picioarele goale.

— Pina sosesc ceilalti, da fuga si te imbraca, incalta-te cu ceva si intoarce-te repede! Trebuie sa mergem sus la ferma. N-ai spus ca toti asteapta sa fac dreptate?

— De atita tulburare, am uitat pina si de frig, marite rege!

Nu trecu mult si oamenii au inceput sa se stringa, prega­titi de lupta. Mare le-a fost mirarea cind au aflat ca in mijlocul lor se gasea regele. Unii s-au tras inapoi cu supu­nere si teama, altii au izbucnit in urale de bun venit. Sarge­tius le multumi pentru dragostea aratata si-i indemna sa-l urmeze spre villa fermierului.

Vazind multimea urcind, pregatita cu arme ca de lupta, portile grele se inchisera, iar pe ziduri se ivira oamenii de paza. Dar vestea ca venea regele ajunse repede acolo. In curtea larga izbucni fierbere, si poarta se deschise cu un scirtiit prelung. In cadrul ei, stapinul fermei — un barbat voinic, negricios, cu parul dat in caruntire, cu ochi mari, iesiti din orbite — se prosterna, sfortindu-se sa se tina tare, schitind un zimbet larg:

— Chem toti zeii alaturi de mine, sa primim cum se cuvine pe bunul si viteazul rege al Daciei, care a avut curajul sa se

— Lasa-i, nu-i mai chema pe zei! Ar fi mai bine sa poftesti duhurile rele din infern! Poate ca ele iti vor veni in ajutor! il intrerupse cu multa raceala Sargetius.

Fermierul se facu alb la fata. Ochii ii jucau holbati in orbite. Dar nu-si pierdu cumpatul:

— Sa ma trasneasca Jupiter, marite rege, nu ti-am gresit cu nimic! Ma zbat sa ajut la faurirea unei Dacii plina de belsug

— Luind pamintul altora? Punind oameni in lanturi, facindu-i sclavi? striga regele de rasunara zidurile si se in­fiora multimea.

Sargetius se astepta ca fermierul sa nege totul, ori sa sustina cu tarie ca ceea ce stapinea obtinuse in mod legal — prin cumparare — dar spre surprinderea sa, acesta duse miinile la piept si, cu un zimbet bine potrivit, raspunse cu supunere:

— Zeii imi sint martori, marite rege! Jur ca abia ieri a ajuns la urechile mele vestea ca vointa ta este ca in Dacia sa nu mai fie sclavie! Astazi am pregatit totul ca sclavii pe care ii strinsesem sa-i las liberi, sa le dau o bucatica din mosie, pentru munca, sa le vin in ajutor sa-si faca

— Te insala, marite rege! izbucni omul care il intimpinase.

— Vestea a ajuns la mine aseara, marite rege! Altfel

Regele isi dadea seama ca fermierul ocolea adevarul cu multa iscusinta. Se gindise sa-l pedepseasca exemplar, dar isi schimba hotarirea. Se intoarse si cauta cu privirea pe scribul sau.

— Acilius, vei pregati astazi cinci mesaje. Vei trimite pergamente ca ordinul meu este ca toate fermele, ai caror stapini au parasit Dacia, sa fie impartite celor ce au muncit pe ele: fie cu plata, fie in dijma, fie ca sclavi. Fiecare cape­tenie de tinut sa-l aduca la indeplinire in luna aceasta. Acum stii ce ai de facut, Diurpanneus? il intreba, gindind ca mai departe ii revenea lui sarcina sa actioneze, era doar in tinutul sau.

— Da, marite rege, raspunse acesta, miine se va imparti mosia de aici, iar sclavii vor fi liberi din seara asta!

Fermierul cazu in genunchi in fata regelui:

— Eu ramin pe drumuri, marite rege? Nu mi se lasa nimic?

Sargetius privi multumit spre multimea ce statea impietrita.

— Daca omul acesta vrea sa munceasca, sa-i dati si lui tot atit cit se va cuveni fiecaruia dintre voi, iar de nu, sa-si caute norocul in alta parte. Avem nevoie de antreprenori, de supraveghetori, de leguli in multe parti ale tarii.

In sinea sa, Sargetius se bucura ca intimplarea ii daduse prilejul sa ia o masura cu puternic rasunet in toate tinutu­rile. Sari de pe cal in mijlocul multimii, dornic sa stea de vorba cu cit mai multi, sa le afle pasurile, sa le intareasca increderea in viitor.

e pe virful ascutit al stincii, Sargetius privea ingrijorat tabara hoardei de goti care incalcase tara, revarsindu-se prin valea Alutusului in galopul turbat al cailor. Apucase sa faca jafuri, sa arda case si sa ia in robie pe citi reusise sa-i prinda. Fusesera tocmai zilele cind asteptase sa se stringa putina oaste pe care o aduceau capeteniile de tinuturi, spre a se injgheba armata Daciei noi, cind vestea navalirii gotilor cazuse ca un trasnet. Trimisese in graba calareti prin vicuri, sa vina toti cei ce puteau sa lupte, pentru izgonirea hoardei si salvarea tarii. Nu se gindise la un ajutor atit de mare din partea lui Decius Sabinus. Tribunul, cu centurionii si decurionii ce-l insotisera in Dacia, au venit odata cu oastea adusa de Metro­bius, punindu-si spadele in slujba regelui.

Sprijinit de stinca, Sargetius cata spre soarele ce se ridica printre crestele muntilor. Bruma groasa imbraca plaiurile ca o pinza alba, sclipitoare. Linga el statea Decius Sabinus. Se sfatuira indelung cum sa porneasca lupta. Pierderea bataliei ar fi insemnat un adevarat dezastru. Dusmanul trebuia sa afle ca in Dacia a ramas un popor care stie sa-si apere cu strasnicie tara.

In tabara gotilor incepu miscarea. Iscoadele si strajile au simtit ca padurile din jurul vaii clocoteau de oameni. Sarge­tius nu astepta decit timpul trebuincios ca Decius Sabinus sa ajunga la centuriile sale, organizate dupa modelul celor romane. Facu semn cornistilor si tulnicerilor sa sune ince­perea atacului.

Loviturile se dovedira bine gindite. De la primele cioc­niri din doua parti, hoarda se rupse in doua. In toiul incrincenarii, barbarii, urlind intr-un fel numai de ei inteles, stirni o miscare de stringere. Dar Decius Sabinus observa manevra. Arunca in lupta calaretii, pastrati sa loveasca la momentul potrivit in partea de jos a vaii. Regrupata, hoarda porni devale in galopul cailor. Izbitura se dovedi zdrobitoare, dar iuresul lor nu se potoli. La gura vaii primira alta lovitura de la cetele lui Timocles.

Decimata, hoarda disparu in goana turbata catre trecatoarea Alutusului, lasind prazile si captivii.

Mica armata a Daciei noi cistigase cea dintii batalie cu dusmanul care ii incalcase hotarul. Dupa o scurta odihna pentru regrupare, Decius Sabinus pregati urmarirea hoardei. Regele nu putea sa-si gaseasca linistea pina nu-i stia alungati dincolo de muntii de la miazazi si nu intarea apararea granitei.

Mergea in pasul calului, inconjurat de capeteniile de oaste. Metrobius il scoase din ginduri:

— Eu, marite rege, de acum inainte nu te mai pot ajuta cu spada, vreau sa lupt altfel: sa indrept sufletele oamenilor folosind puterea cuvintului!

Sargetius incepu sa rida:

— Dar ce, ca filozof ai lucrat cu altceva, nu tot cu vorba? Nu vad de ce spui asta!

Sovaind un moment, raspunse:

— Ma gindesc sa nu mai fiu capetenie a tinutului Napoca. Pentru asta e mai bun Decius Sabinus. Cade si bine: toate capeteniile de tinuturi vor avea grad de legat in armata regelui.

— Dar tu ce vrei sa faci? Nutresti ginduri sa te intorci la Atena? Asta nu se poate, Metrobius! Poporul de aici are nevoie de invatatura si intelepciunea ta.

El clatina usor capul. In ochii lui lucea inflacararea.

— Regele sa nu creada ca Metrobius da inapoi in fata stradaniei de a face ca tara noastra noua sa se numeasca iarasi Dacia Felix. Sint dornic sa ma avint intr-o munca nobila si grea: m-am gindit sa-ti cer invoirea de a ma lasa sa redevin retorul. Dacia trebuie sa prinda din urma Roma. Tu, marite rege, ai nevoie de arhitecti, geometri, medici, poeti, de scoli, amfiteatre, terme, de legi

Indemnind calul la mers, Sargetius il intrerupse, izbucnind in ris, plin de voie buna:

— Te-ai pornit, filozofule! Tu intotdeauna trebuie sa ai dreptate. Fie, fac cum doresti! Vei avea un athenaeum, o academia, iti dau dezlegare sa faci tineretul Daciei noi sa-l intreaca pe cel de la Roma! Si as mai vrea ca tu sa lasi scrisa toata filozofia ta despre viata si despre lume.

— Atunci, Decius Sabinus va merge capetenie la Na­poca si

— Asta nu se va intimpla, se grabi regele, intrerupindu-l. Decius Sabinus ramine ajutorul meu la conducerea armatei. El va fi primul general al Daciei noi. Ai auzit, Decius Sabinus?

Fostul tribun al Romei murmura:

— Acum regele pune prea multa incredere in mine!

Metrobius se porni sa spuna altceva, dar vorbele lui se pierdura in ropotele de cai ce se apropiau in galop. Alaturi de un calaret, venea Dassius.

— Marite rege, au navalit gotii! striga calaretul, suflind tare ca si calul.

— Da, au navalit, dar i-am alungat!

— Nu cei de aici, marite rege, lamuri Dassius. Alta hoarda a trecut muntii de la rasarit si a navalit in tara!

Fata lui Sargetius se intuneca. Il fulgera gindul ca nu era usor sa fii rege. O tara mica cu greu se putea apara de dusmanii ce o impresurau, toti navalitorii, porniti pe jafuri, plini de cruzime.

— Pornesc cu cetele mele, marite rege! se grabi Diurpanneus, stiindu-se capetenie a tinutului ce se lasa in acea parte.

— Ce spui, Decius Sabinus, e bine sa rup armata in doua? Tu vei fi generalul meu, cu tine o sa impart de acum incolo grijile hotarelor si ale luptelor.

— Dupa legile razboiului, ar trebui sa sfirsim lupta in­ceputa. Sa vedem alungata hoarda de aici, apoi pornim cu toata oastea intr-acolo. Dar cum hoarda pe care am batut-o nu se va opri decit dincolo de munti, grosul armatei ar putea sa porneasca inainte, iar ceilalti ii vor prinde din urma.

— Ramii tu, Decius Sabinus, impreuna cu Burillius si Timocles. Eu cu Metrobius, Diurpanneus si Artemidorus ne vom indrepta in partea unde s-au ivit alti navalitori.

Pe masura ce se apropia de locul in care se astepta sa intilneasca hoarda ce navalise dinspre rasarit, tot mai mult se indeseau zvonurile: ca gotii inainteaza, ca gepizii i-au ba­tut pe goti, ca navalitorii s-au retras in graba. Zvonul cu gepi­zii ii parea de necrezut lui Sargetius. Doua popoare de acelasi neam sa se bata intre ele? Daca Gerthorund s-a unit cu gotii, si au pus la cale subjugarea intregii tari? Vestile il nelinisteau.

Era spre seara. Se oprise cu oastea pentru odihna. Pusese sa se injghebeze tabara, cind se auzira in departare strigate:

— Gepizii! Navalesc gepizii!

Sargetius sari sa se pregateasca de lupta, dar se potoli repede. Ii vazura pe Gerthorund si Grimhild apropiindu-se in galopul cailor, urmati de garda capeteniei gepide. Tot nu-i venea sa creada ca o hoarda de gepizi izgonise alta de goti.

Gerthorund sari de pe cal si-l imbratisa pe Sargetius. Prie­tenia lor era puternica. Nu se vazusera de mult. Pornira amindoi incet pe poteca ce serpuia pe la marginea padurii.

— Spune-mi, Gerthorund, ce te-a facut sa lovesti si sa alungi pe gotii care au navalit?

Capetenia gepida ii raspunse rizind:

— Dazia!

— Lasa gluma, Gerthorund!

— Da, asta este adevarul: Dazia nu mi-a dat pace pina nu m-a facut sa pornesc impotriva lor. Ai stiut tu ce sotie mi-ai dat!

Sargetius il cerceta mirat.

— Eu stiu ca tu mi-ai cerut-o. Ai uitat ca m-ai si ame­nintat?

— Atunci nu mi-am dat seama ce comoara e Dazia. Cind a auzit de navalirea gotilor m-a amenintat ca, daca nu ies in calea lor, stringe ea oameni si da lupta. Eu am ris in clipele acelea. Stii ca nu s-a increzut ca ma voi bate cu ei? A mers la lupta alaturi de mine!

— Mi-ai spus in acea noapte ca nici o femeie n-a indraz­nit sa-ti respinga dragostea. Constat ca ai invins-o si pe Dazia!

— Nu, cu ea n-a mers asa. Acum iubirea noastra e atit de fierbinte, cum numai la un zeu si o zeita gasesti!

Ascultindu-l, ochii lui Sargetius luceau umezi. Era prea inaltatoare fapta Daziei. Se sacrificase pentru neamul ei si continua sa-l ajute din toata puterea.

Mergind, la un colt al padurii vazura un batrin. Mos­neagul statea pe iarba, rezemat de trunchiul unui fag cu coroana bogata. Cioplea linistit ceva.

— Ce faci, mosule, n-ai auzit ca vin gotii? il intreba Sargetius. Ce stai, nu fugi sa-ti cauti un adapost?

Batrinul avu o usoara tresarire. Se grabi sa se salte in picioare; il recunoscuse.

— Toti zeii sa te tina, marite rege! Te-am vazut cind ai venit cu oastea. Nu fug de goti, ca cica i-au batut gepizii! raspunse oftind, clatinind capul.

— Si nu te bucuri? Nu inteleg, de ce oftezi?

— D-apai, niste straini au fost infrinti si alungati de alti straini! Incep sa se incurce si sa se amestece rau noroa­dele! Se aude ca dincolo de muntii cei mari de la rasarit, in tinutul prin care serpuiesc riurile Hierasus, Pyrethus si Tyras, trec mereu hoarde de ale altor neamuri. De unde or fi venind si un-s-or fi ducind, numai zeii pot sa stie!

Lui Sargetius ii placea felul cum vorbea mosneagul.

— Si nu te temi, batrine? Nu crezi ca acele hoarde vor navali incoace, se vor aseza aici, peste noi? continua sa-l intrebe.

Batrinul il privi indelung, incropind in barba un suris plin de resemnare. Raspunse cu voce potolita, fara graba:

— Eu, marite rege, nu ma ingrijorez de asta! Si romanii ne-au cotropit, dar pina la urma au plecat. Vor mai veni altii, insa s-or duce! Caci sa stii, regele meu: ei sint ca apa, iar noi ca pietrele

Bucuresti, septembrie 1967 — Sinaia, mai 1968

— SFIRSIT —