Balta-alba de Vasile Alecsandri

Balta-alba
de Vasile Alecsandri

(1847)
Dlui I. Balaceanu

Intr-o seara din luna trecuta eram adunati mai multi prieteni, toti lungiti pe divanuri, dupa obiceiul oriental, si inarmati de ciubuce mari, care produceau o atmosfera de fum vrednica de sala selamlicului a unui pasa. Afara cerul era invelit de nori vineti, care se spargeau deasupra Iasului, cu gand de a-l spala de glod si de pacate; dar in zadar ei isi varsau sudorile! Eforia nu incuviintase proiectul lor!

Printre noi se gasea un tanar zugrav francez, care pentru intaia data iesise din tara lui spre a face un voiaj in Orient.

-- Domnilor, ne zise el, va marturisesc cu rusine ca, pan-a nu veni in tarile d-voastra, nici nu prepuneam ca se afla in Europa o Moldavie si o Valahie. Dar nu ma plang nicidecum, de vreme ce, ca un Columb, am avut placere a descoperi eu insumi aceste frumoase parti ale lumii si a ma incredinta ca, departe de a fi locuite de antropofagi, ele cuprind in sanul lor o societate foarte placuta.

-- Domnule, raspunse unul din noi, nu te increde asa lesne in descoperirea d-tale, pentru ca cine stie daca pan-in sfarsit nu-i fi pus in frigare si ospatat de salbaticii acestor tari!

-- Domnilor, adauga strainul razand, va instiintez ca, de-oi mai sedea multe zile la masa de la tractirul dlui Regensburg, salbaticii ce-or vroi sa ma prefaca in friptura nu or gasi pe mine decat pielea si oasele. Cu toate aceste, pan-a nu ma face jertfa descoperirii mele, dati-mi voie sa va istorisesc si eu partea cea mai curioasa din calatoria mea.

Plecand din Paris spre a intreprinde un voiaj in Orient, lucru ce, precum stiti, s-a facut astazi de moda, am ajuns bun sanatos la Viena; si de aici m-am imbarcat pe un vas de vapor cu gand de a cobori Dunarea pan-in Marea Neagra, far-a ma opri nicaieri.

Cred ca nu e nici unul din d-voastra care sa nu fi facut voiajul Dunarii si sa nu se fi mirat ca mine de salbatica frumusete a malurilor acestui rau intre Banat si Serbia. E de prisos dar sa va mai vorbesc de acei munti plini de pesteri adanci si inveliti cu paduri vechi, precum si de Portile-de-Fier, si de Turnul-Severinului, si de ramasitele podului lui Traian.

Voi marturisi insa ca, cu cat ma departam de centrul Europei si ma apropiam de tarile d-voastra, curiozitatea mea crestea. In toate partile vedeam o alta lume, pe care nici o visasem. Din toate partile auzeam rasunand pe podul vaporului cuvintele: valah, Valahia si, in nestiinta mea vrednica de veacul de aur, nu intelegeam ce insemnau acele enigme, pentru ca eu eram incredintat ca, de la granita nemteasca si pana in Marea Neagra, se intindea numai Turcia Europei.

In sfarsit capitanul, ce vorbea putin frantuzeste, imi talmaci ca pamantul ce se vedea de-a stanga noastra se numea Valahia si ca era locuit de un neam de oameni cu totul straini de natia otomana! Sa va spun mirarea mea la aceasta descoperire e peste putinta! Atata numai voi marturisi ca, de as fi avut atunci sub mana pe profesorul meu de geografie, l-as fi aruncat in Dunare!

Din ceasul acela ma simtii cuprins de un dor nemarginit de stiinta si hotarai a studia cu de-amanuntul aceasta tara necunoscuta mie si acel neam de oameni atat de nou pentru mine. In urmare, tineam necontenit privirile mele pironite pe malul stang al Dunarii, cu sperare de a zari ceva care sa-mi inmulteasca cunostintele asupra Valahiei; dar se vede ca aceasta provincie vroia sa ma pedepseasca, caci ea nu-mi arata alta decat sesuri pustii ce se uneau cu cerul in departare.

Din vreme in vreme insa zaream cate o fiinta ratacita pe acele campii fara margini sau cate o adunatura de bordeie coperite cu stuh; dar nu puteam intelege de departe daca acea fiinta era om si daca acele locuinte primitive formau un sat. Imi inchipuiam deci Valahia ca un soi de pustiu vanturat de carduri de fiare salbatice si de oameni pribegi ca in sanul Africii Radeti, domnilor? dar bun e Dumnezeu! m-oi intalni eu vreodata cu profesorul meu de geografie!

Oprindu-se vaporul la Braila, ma hotarai a ma cobori pe uscat si a intrerupe calatoria mea in Orient, pentru de a ma rataci catava vreme in campiile Valahiei. Speram sa intru intr-o viata noua si plina de intamplari originale. Ma pregateam a-mi apara zilele impotriva fiarelor primejdioase si a cetelor de hoti ce gandeam ca as intalni in calea mea. Imi incarcai deci pistoalele si sarii din corabie pe pamant, cu gand de a rasturna jos pe cel intai valah ce s-ar inainta spre mine Nici unul din oamenii adunati pe mal nu ma b[]n seama, si, in loc de dusmani, ma trezii fata-n fata cu consulul francez din Braila, care, cunoscandu-ma de compatriot, ma pofti la dansul acasa.

La consulat se aflau adunati mai multi straini care vorbeau cu mare entuziasm de o balta facatoare de minuni ce se descoperise in Valahia, de vro cativa ani, si care se numea Balta-Alba.

Dupa zisa acelor prieteni ai domnului consul, peste zece mii de oameni se gaseau acum imprejurul acelei balti si se lecuiau, vazandu-i cu ochii, de tot soiul de patimi. In acel izvor de tamaduire orbii castigau vederile, surzii auzul, ologii picioarele, batranii puterile! s.c.l.

Cum auzii pomenind de o asemene minune, rugai pe dl consul sa-mi inlesneasca vreun chip de a ma duce indata la Balta-Alba, si, peste o jumatate de ceas, un arnaut intra in salon vestindu-mi ca trasura era gata. Imi luai un sac de drum si ma coborai iute in ulita.

Cand acole, ce sa vad? In loc de malpost sau de diligenta, o cutioara plina de fan, pe patru roti de lemn cu spitele stricate.

Patru cai mici, numai oasele si pielea, pe care erau sapate urme adanci de bici, si un om salbatic, barbos, zdrentaros si inarmat cu un harapnic lung de un stanjen! Acesta era echipajul meu!

Ramasei incremenit la o asa de ciudata priveliste, dar consulul ce se coborase dupa mine incepu a rade si, incredintandu-ma ca acela era chipul de a calatori in Valahia, ma indemna a ma sui in caruta.

-- N-ai grija, adauga el; cu trasura aceasta primitiva si cu caii acestia care seamana mai mult a niste mate postite vei face un drum de care ti-i aduce aminte cat vei trai. Tine-te bine, insa!

Primii aceste sfaturi ca o gluma din partea compatriotului meu si, clatinand din cap, drept semn de indoiala, ma aruncai in cutie, strigand la postas: allons!

Deodata caruta fugi de sub mine ca un sarpe! iar eu, facand in aer o tumba neasteptata, ma trezii pe pavea. Ce se intamplase? nu stiu. Atata numai imi aduc aminte ca, in vreme cat m-am sculat din colb, ametit si zdruncinat, echipajul meu se facuse nevazut.

Consulul isi tinea soldurile de ras, si oamenii din ulita, care fusesera fata la aceasta intamplare comica, ziceau hohotind: neamto dracoli.

Peste zece minute caruta veni inapoi ca sa ma ia de a doua oara. Postasul se zbuciuma de ras pe cal; iar eu, astfel eram de tulburat, incat mi se parea ca si rotile radeau scartaind de mine!

Ma urcai in sfarsit de iznoava pe cuibul acel de fan; dar asta data ma apucai cu mainile teapan de caruta: Allons.

-- Alon, domnule! striga postasul si, intepenindu-se in scari si chiuind ca un furios, si pocnind grozav din harapnic, el porni ca o bomba.

Ce sa va spun, domnilor? De cand sunt nu mi-am inchipuit o alergare asa de infernala, un lucru atat de original!

Intr-un nor de colb ce zbura pe fata pamantului, caii alergau ca si cand ar fi intrat dracul intr-insii; caruta fugea incat nu mai avea vreme sa scartaie; rotile se alungau, saltand din hopuri in hopuri si azvarlindu-ma in sus ca pe o minge; surugiul tipa, vorbea, pocnea de asurzea campii; iar eu daca mi-ar fi fost cu putinta sa ma las cu mana de trasura si s-o bag in buzunarul cu pistoalele, as fi intrat intr-un pacat, negresit. Un vartej grozav ma cuprinsese in sanul acelui steplechasse diavolesc; ochii imi ieseau din cap, creierii mi se clatinau ca o apa intr-o garafa, soldurile ma dureau, dintii imi clantaneau, urechile imi tiuiau; si de cate ori ma vaitam la vreun hop mai adanc, de cate ori strigam: ai, ai! postasul imi raspundea: hai, hai, domnule! si batea caii din nou, si chiuia inca mai salbatic, si caruta fugea inca mai iute, si eu ameteam inca mai tare.

Deodata, cum ne coboram pe o costisa, sauasul se poticni; roata de dinainte se izbi de el in repejune si se sfarama pe loc; iar caruta, rasturnandu-se cu mine si lasandu-ma lat in mijlocul drumului, langa bietul cal ce-si sclintise piciorul, fugi inainte la vale, cu trei cai, cu trei roti si cu postasul aninat ca un scai de coama laturasului.

Aceasta de pe urma intamplare ma facu sa blestem impresiile de voiaj din Valahia. Doua spravalituri intr-o zi, fara a socoti tot colbul ce inghitisem, durerile ce castigasem in tot trupul si mai ales perspectiva ce-mi ramanea de a sta pe jos, singur, in campiile acele pustii! Toate aceste imprejurari ma adusesera intr-o astfel de furie, ca as fi mancat atunci cu mare multumire carne de valah!

Stam in drum langa nenorocitul sauas care zacea la pamant si ma gandeam ce o sa ma fac, incotro sa-mi indreptez picioarele? pentru ca de jur imprejurul meu nu zaream alta decat sesuri goale! Cand ma trezii iarasi cu postasul langa mine. El nu patise nimic, pentru ca, precum v-am spus, se aninase de coama laturasului cand i se poticnise calul.

Catam la dansul, intrebandu-l prin semne ce avea de gand sa faca? dar el, bodoganind din gura ca un urs suparat si apasandusi caciula pe ochi cu manie, se descinse de brau, lega cu el spitele rotii celei stricate si o aseza la locul ei; pe urma, scotand saua din spinarea calului celui cazut, o puse pe laturas si, mai adaugand vro cateva noduri la franghiile ce slujeau de hamuri, incaleca si-mi facu semn sa ma sui in caruta.

Ce puteam sa fac? Ma urcai de iznoava, cu capul plecat ca un osandit la moarte ce s-ar sui pe carul ghilotinei, si pornii iarasi in fuga mare, desi caruta nu mai avea decat trei roti si jumatate, desi postasul nu mai avea de batut cu harapnicul decat trei cai, adica doi inainte si unul la oiste, pe care el era calare. Cat pentru nenorocitul dobitoc ce-si sclintise piciorul, el ramase singur in urma noastra, neavand alta mangaiere decat cuvintele ce-i zise postasul cand se desparti de dansul, adica: manca-te-ar lup!

Soarele acum asfintise, si luna impreuna cu stelele se aratasera pe cer, intocmai ca niste privitori pe bancile unui teatru. Mi se parea ca toate planetele se uitau cu ochii stralucitori la mine si asistau la episodul voiajului meu ca la cea mai poznasa comedie de pe fata pamantului. Si astfel imi vuia capul din pricina zdruncinarilor ce sufeream, ca mi se parea ca aud din vreme in vreme un hohot lung si rasunator deasupra capului meu!

Cu toate aceste, tarziu, pe la vro zece ceasuri de noapte, am ajuns pe malurile unei balti late, care sticlea ca o tabla de argint la razele lunii. Postasul ma intreba prin semne unde sa ma duca?

Eu, care credeam ca Balta-Alba era numele unui targ, precum Marienbad, sau Ems, sau Baden, ii raspunsei: ŕ Balta-Alba. Si marturisesc ca in acest raspuns erau cuprinse toate sperarile mele: sperarea de a scapa de salturile mortale ale carutei; sperarea de a manca un biftec la tractir si mai ales dulcea sperare de a ma odihni o noapte intreaga pe un pat elastic s.c.l. Uitasem acum ca ma gaseam intr-o parte a lumii in care, cu cateva ceasuri mai inainte, visasem lupte cu salbatici si cu fiare rapitoare. [ . ]

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

(Calendarul Albinei, 1848)

Balta-alba
de Vasile Alecsandri

(1847)
Dlui I. Balaceanu

[ . ] Inca o fuga buna de cal si am sosit intr-un sat alcatuit de bordeie coperite cu stuh si coronate de cuiburi de cocostarci.

Forma bizara a acelor locuinte, printre care se inalta o multime de cumpene de fantani, ca niste gaturi de cocoare uriase; urletul cainilor ce alergau pe sub garduri; ciocanitul berzelor care-si dau capul pe spate la razele lunii si, intr-un cuvant, amestecul acela de umbra si de lumina, care da lucrurilor o privire fantastica, ma facura sa ma cred in alta lume. Cand ma trezii insa din acea uimire placuta, ma vazui singur in mijlocul unei piete neregulate si pline de spini. Postasul imi descarcase bagajul langa mine si se facuse nevazut cu caruta cu tot.

Inchipuiti-va, domnilor, pozitia mea. Strain, intr-un colt de pamant necunoscut mie, ratacit intr-un sat unde nu se zarea nici tipenie de om, inconjurat de vro douazeci de caini, care vroiau numaidecat sa afle ce gust are carnea de francez, nestiind nici limba, nici obiceiurile locului! Inchipuiti-va toate aceste imprejurari pe capul unui om si ma veti crede lesne daca v-oi spune ca admirarea poetica ce ma cuprinsese deocamdata se pref[]ntr-o grija, vara primara cu spaima.

Fiind insa cu telul meu, venind la Balta-Alba, nu era de a petrece noaptea in convorbire sufleteasca cu stelele, imi facui drum cu batul printre claia de caini ce imi atinea calea si ma hotarai a-mi cauta, eu singur, vreo ospetie. Pornii deci prin sat, tinandu-mi sacul de drum intr-o mana si avand drept tovarasie un escadron de caini, ce-mi aratau dintii lor ascutiti, ca dovada de placerea ce ar fi avut a-i infige in mine.

Un ceas intreg am umblat ca o naluca printre gardurile satului, cand sarind peste o vaca culcata in mijlocul ulitei, cand trezind vreun cocos adormit, care sarea speriat de pe gard pe casa, cand impiedicandu-ma de jugul unui car lasat in drum, cand ferindu-ma de a pica intr-o fantana, pentru ca am pacatul de a nu vedea prea bine noaptea. Dar in zadar! nici una din acele case nu avea infatisare de tractir; si, dupa o lunga primblare, ramasei incredintat ca ceea ce cautam nu se afla in Balta-Alba!

,,Diable! ziceam in mine, se vede ca sunt osandit a implini, in asta noapte, rolul lui Acteon din mitologie!' Si de ciuda incepusem a-mi descarca mania asupra cainilor, ce se obrazniceau mai mult in privirea persoanei mele, cand deodata zarii o caleasca, cu sase cai si intovarasita de un calaret care venea in partea mea.

Abia avui vreme de a ma da in laturi, si echipajul si omul cel calare trecura ca un fulger pe langa mine, lasand in vazduh cateva note armonioase de glasuri femeiesti si cateva fragmente de o vesela convorbire, ce ma patrunsera de mirare si de bucurie

Acele cuvinte ce auzisem in treacatul trasurii erau franceze!

Ah, domnilor! nu poate cineva sa-si inchipuiasca fericirea ce umple inima unui om ratacit intr-o tara straina, cand el aude deodata limba patriei sale! Eu am nebunit cand am auzit fara veste: ah, c'est charmant! c'est adorable! c'est original! si, in exaltarea mea, am inceput a alerga dupa caleasca, racnind: arrętez!.

Echipajul nu se opri, dar cavalerul se intoarse inapoi si, alergand spre mine, striga: qui appele?

-- Un compatriote, ii raspunsei, un français!

Cavalerul se apropie.

-- Ce poftesti? ma intreba el.

-- Iubite compatriotule, ii zisei, fiindca Dumnezeu a binevoit ca sa ne intalnim in fundul Europei si intr-un pustiu ca acesta, indreapta-ma, te rog, la vreun tractir, pentru ca de vro doua ceasuri, de cand am sosit aici, nu am intalnit alta zidire insufletita decat cainii de care ma vezi inconjurat.

-- Domnule, nu am onor a fi compatriotul d-tale si totodata nu pot sa te duc la tractir, dupa cum doresti, pentru ca nu s-a ridicat nici unul pan-acum la Balta-Alba; dar daca vrei sa gazduiesti intr-o casa taraneasca, ca toata lumea, pot sa te slujesc.

-- Cum nu, domnule? Iti voi ramanea prea recunoscator, mai ales ca m-am saturat de stele.

Tanarul cavaler puse atunci mainile la gura in forma de tromba si striga: strajer! La racnetul lui cainii latrara din toate partile, cocostarcii speriati ciocanira in toate cuiburile si un om se ivi de dupa un gard; dar ce om! o matahala nalta, groasa, spatoasa, barboasa, fioroasa!

Acea naluca, inarmata cu un ciomag cu care ar fi turtit un buhai, isi scoase caciula dinaintea noastra si asculta poruncile calaretului cu un aer de supunere, aruncand din vreme in vreme o cautatura salbatica in partea mea.

Ce vorbeau amandoi impreuna? Ce puneau ei la cale pentru mine? Nu stiu; dar cautaturile posomorate ale strajerului desteptara in inima mea oarecare simtiri de indoiala si ma silira a baga mana in buzunarul cu pistoalele.

Peste cateva minute, calaretul imi zise: ,,Domnule, alta casa neocupata nu se afla acum aici decat bordeiul acestui strajer; mergi cu dansul si noapte buna'. Dupa aceste, el se inchina zambind, repezi calul in galop si se departa in campii, fara a-mi da macar vreme de a-i multumi.

Iata-ma-s de a doua oara intr-o pozitie destul de critica; fata-n fata cu un soi de urias ingrozitor, care cata la mine, pare ca ar fi vroit sa ma inghita dintr-o imbucatura. Dar nu-mi pierdui cumpatul asta data, caci, facand doua pasuri indarat, ma pusei intr-o poza teatrala si-l masurai cu ochii de cateva ori, vroind a-l face sa inteleaga ca nu-mi era frica de dansul. El, insa, nebagand in seama pantomima ce faceam, se porni cu mare liniste catre casa lui, zicandu-mi ca postasul: hai, domnule! Hai, domnule! ii raspunsei darz si cu un glas pe care cautam a-l face cat se putea mai gros si ma dusei pe urma lui. Ajunseram curand la un bordei a carui descriere nu voi face-o, pentru ca, dintai, mi-ar fi peste putinta, si, al doilea, fiindca pentru d-voastra ea ar fi de prisos. Cat in privirea impresiilor ce-mi facu acea locuinta primitiva vi le pot lesne talmaci, fiindca si acum pastrez suvenire proaspete de ele. Si spre dovada va rog, domnilor, sa priviti semnul ros care imi decoreaza fruntea.

Aceasta impresie am primit-o cand am intrat inlauntrul casei strajerului. Usa fiind prea jos si fruntea mea prea sus, amandoua s-au ciocnit ca doua bile pe un biliard, facand un carambol, care, prin efectul sau retrograd, m-a trimis sa cad in ograda, cu zece pasuri in urma.

Ametit de aceasta lovire neasteptata, am intrat sovaind in singura camera ce alcatuia apartamentul strajerului si, bajbaind pin intuneric, m-am aruncat cu desperare pe singurul pat ce-i slujea de mobile; dar indata am si racnit asa de tare, incat strajerul a alergat langa mine, speriat si cu un taciune aprins in mana

Imi sfaramasem toate ciolanele din trup, caci patul era de lemn, fara asternut, fara perne, fara nimic!

Strajerul, insa, intelegand pricina vaitarilor mele, incepu a rade ca un urs, zicand: nu-i nimic, nu-i nimic, aduse din tinda un tol si o cerga, pe care le asternu pe scandurile patului. Pe urma iesi din casa, adaugand iar: ,,Neamto dracoli!' si se departa in sat. El isi facuse datoria de gazda, imi dase tot ce avea: casa, pat, asternut

si noapte buna! Ce-mi trebuia mai mult?

Aceasta de pe urma gandire si mai ales truda ce patisem toata ziua ma facura sa ma linistesc peste cateva minute; si dar, inarmandu-ma cu rabdare, stalcit, flamand, necajit, imi asezai sacul de voiaj drept perna si ma culcai incet, ca si cand as fi fost de sticla.

Un somn adanc ma si cuprinse indata si ma pref[]ntr-un butuc pan-a doua zi. [ . ]

(Calendarul Albinei, 1848)

Balta-alba
de Vasile Alecsandri

(1847)
Dlui I. Balaceanu

[ . ] Dimineata, pe la opt ceasuri, ma trezii intr-un vuiet infricosat, intr-o harhalaie infernala de sunete, de clopote de cai, de pocnete de bice si de racnete de oameni! Ce putea fi acel zgomot! Casele ardeau? Sau o banda de salbatici dusmani dasera navala in sat?

Jumatate speriat si buimacit de somn, iesii iute afara, cu pistoalele in maini; dar in loc de cele ce gandeam, vazui, plin de mirare, vro treizeci de trasuri de toata forma: briste, brasovence, carete, calesti, toate inhamate cu cate patru, sase sau opt cai, si toate indreptandu-se, in fuga mare, catre o balta, ce sticlea departe la razele soarelui.

Acea balta era izvorul minunilor de care auzisem vorbind la Braila cu atata entuziasm! Ma pornii si eu indata pe urma trasurilor, fara a sti lamurit ce faceam, pentru ca de cand pusesem piciorul pe pamantul Valahiei, imi pierdusem de tot sirul ideilor.

Si asta nu trebuie sa va mire, domnilor, daca va veti aduce aminte prin cate simtiri deosebite si impotrivitoare trecusem eu in vreme de cateva ceasuri. Judecati chiar singuri.

Intru in Valahia ca intr-o tara pustie, si deodata aud vorbind de o societate de zece mii de suflete adunate la niste bai, aproape de Braila. Aceasta aflare ma sileste sa-mi schimb ideea si sa cred ca Valahia ar putea fi o tara mai civilizata de vreme ce are bai care trag atata lume la dansele. Insa caruta postei si intamplarile neplacute ce intampin pe drum si in satul de la Balta-Alba ma fac a ma intoarce iarasi la ideea mea cea dintai si, in urmare, ma culc cu incredintarea ca ma gasesc intr-o tara salbatica. Inchipuitiva dar ce revolutie s-a facut in creierii mei cand a doua zi dimineata am vazut o multime de calesti europenesti pline de figuri europenesti si de toalete europenesti! Nu puteam crede ca eram treaz si ma socoteam a fi fata la vreo fantasmagorie neprceputa; fantasmagorie cu atat mai curioasa ca imi infatisa tot soiul de contraste, precum: baloane de Viena cu inhamaturi necunoscute pe la noi; palarii de Franta cu slice orientale; fracuri cu anterie; toalete pariziene cu costume straine si originale. Mai adaugati la aceste pocnetele si racnetele postasilor, miscarea a treizeci de trasuri ce se intreceau pe camp, multimea cailor inhamati la dansele, clopoteii ce sunau la gatul lor si, in sfarsit, efectul noutatii acestor lucruri in ochii unui strain, s-asa va veti putea lesne inchipui expresia comica a figurii mele in fata unui spectacol atat de neasteptat.

Ma pornii, precum v-am spus, pe urma trasurilor, cu presimtire de a intalni in drumul meu alte noi minuni; si, in adevar, acea presimtire nu ma insela; caci lucrurile ce vazui ma aruncara intr-o mirare si mai adanca!

Pe marginea unei balti late zarii deodata un soi de targ ce nu era targ, un soi de balci ce nu era balci; o adunatura extraordinara, o insirare neregulata de corturi, de casute de scanduri, de vizunii, facute in rogojini, de brasovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din privelistile cele mai originale de pe fata pamantului. Langa o cutie de scanduri, unde bogatul tragea ciubuc, se clatina de vant o satra de toluri rupte, in care saracul se parlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cusca de rogojini lipita de o brasoveanca ce slujea de camera de culcat. Mai incolo, un car mare, coperit de un laicer, figura ca un palat cu doua randuri, caci la randul de sus, adica in car, stau gramaditi o femeie cu trei copii, iar la randul de jos, adica sub car, gazduia barbatul, impreuna cu un caine, s.c.l.

Ce sa va spun, domnilor, in sfarsit? Nu cred sa fie alt spectacol in lume care sa-mi poata face o impresie mai mare decat aceea ce mi-a pricinuit privirea acelui targ nou, care la cel mai mic vant era in primejdie de a se preface in ruine. Pe de o parte ticalosia sa pitoreasca, pe de alta parte luxul echipajelor ce alergau pe malul baltii; acel amestec de toate contrastele ma silea sa ma cred cand intr-o insula din Oceania, cand intr-o capitala a Europei, si prin urmare nu stiam cu siguranta daca acele ce vedeam erau un vis al inchipuirii mele sau lucruri in fiinta.

Ma inaintam chiar ca o masina printre toate acele minuni, oprindu-ma cateodata speriat in fata unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului si manjite cu glod din cap pan-in picioare. Mi se parea ca acele trupuri, culcate la soare, erau lesuri de morti, dar ma incredintai pe urma ca acei nenorociti erau patimasi ce inadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecatoare.

Balta era plina de scaldatori si vuia de racnete si de rasuri.

Toti, din toate partile, barbati si femei, veneau de se aruncau in apa, la un loc, cu o nepasare vrednica de timpurile cele mai nevinovate ale lumii si cu o veselie ce ma indemna si pe mine a lua o baie. Intrai deci in balta si ma inaintai cale de vro doua sute de pasi, calcand printr-un glod negru si unsuros, in care ma cufundam pana in genunchi la fiestecare pas.

Cum ma departam de mal, deodata ma trezii intre patru femei, care, intocmai ca niste naiade, erau coperite numai cu valul cristalin al apei! E de prisos sa adaug ca ma departai iute de ele, rusinat si cerandu-le pardon.

,,Maladroit! ziceam in mine, se vede ca am intrat tocmai in locul de scaldare hotarat pentru sexul frumos!' Si apucai in stanga, cu gand de a iesi din hotarele imparatiei femeiesti; dar in curand ma gasii iarasi fata-n fata cu vro trei sirene albe si vesele ce se improscau una pe alta cu apa. De iznoava fugii inapoi rusinat, de iznoava cerui pardon si apucai in dreapta, nestiind incotro ma indreptam, pentru ca rasfrangerea soarelui pe suprafata baltii ma orbise de tot.

Imprejurul meu auzeam fel de fel de glasuri, unele barbatesti, altele dulci si armonioase, care cantau melodii straine pe cuvinte necunoscute mie; si cu cat paseam inainte, ma intalneam cu fiinte de sexul frumos sau cu fiinte de sexul nefrumos; si cu cat faceam acele intalniri apropiate, ramaneam incredintat de starea salbatica a Valahiei, pentru ca numai intr-o tara salbatica puteam vedea acel amestec nevinovat de sexuri.

Dar in vreme ce ma adanceam atat in balta, cat si in ganduri, ramasei deodata incremenit pe loc, caci auzii langa mine o convorbire franceza!

Trei tineri ce zarii aproape vorbeau impreuna: unul purtand o cealma de glod pe cap, altul avand o masca iarasi de glod pe obraz si al treilea facandu-si pe piept o jiletca tot de glod.

-- Aflat-ati -- zise unul -- cele de pe urma minuni ale baltii?

O dama de la Moldova, care de doi ani nu se putea sluji nicidecum de mana sa cea dreapta, dupa ce a luat vro treizeci de bai, a facut astazi cruce cu insasi mana de care patimea. Asemene, doi surzi au castigat auzul, si un fecior al meu, ce era plin de rani peste tot trupul, s-a vindecat de isprava prin intrebuintarea glodului acestei balti!

-- Nu e de mirare -- raspunse altul -- caci balta in care ne gasim este adevaratul izvor al tamaduirii Dar nu stiti ce intalnire curioasa am facut asta-noapte in satul Balta-Alba, dupa ce m-am despartit de voi? Cum treceam calare prin sat, aud deodata strigand: arrętez, arrętez! si zaresc un om alergand in partea mea.

Ce era, un biet strain, un francez, care sosise de un ceas acolo si care de un ceas se primbla pe ulite, inconjurat de o claie de caini, cautand un tractir.

La aceste cuvinte ale tanarului, ma apropiai de dansul, plin de bucurie, si-i zisei, apucandu-l de mana: ,,Eu sunt, domnul meu, acel strain de care ti-a fost mila asta-noapte si sunt recunoscator soartei ca te intalnesc de a doua oara pentru ca sa-ti multumesc!'

Nu am trebuinta, domnilor, sa va mai adaug ca acei trei tineri ma primira indata in societatea lor si ca, prin manierele lor placute, ma silira a ma crede in Valahia iarasi ca intr-o tara civilizata.

Iesind din balta tuspatru, ne duseram sa vizitam cu de-amanuntul curiozitatile asezate de-a lungul malului si, in vreme ce treceam pe dinaintea lor, unul din tovarasi mi le talmacea, razand:

-- Iata, domnule, zicea el, o lume noua, vrednica de a destepta inchipuirea d-tale de artist. Iata un targ de cateva mii de suflete, un targ ce s-a infiintat in cateva zile si care peste cateva saptamani se va sterge de pe fata pamantului, intocmai ca Babilona, ca Niniva s.c.l.; un targ in care nici o taina casnica nu se poate ascunde, din pricina lipsei zidurilor, a usilor si a ferestrelor; un targ, in sfarsit, cu totul necunoscut Europei, dar in care civilizatia ei este reprezentata prin magaziile de scanduri a doua marsande de mode! Iata o lume ce in ochii d-tale pare a fi salbatica, dar care are soiul ei de civilizatie deosebita. Aici ne gasim in imparatia contrastelor celor mai originale; aici luxul si saracia, durerea si veselia, ideile noi si ideile vechi, costumele Europei si costumele romanesti, toate sunt unite la un loc, sunt mestecate la un loc si produc un efect neinchipuit atat ochilor, cat si mintii; aici

-- Aici, adauga altul, privirea se indestuleaza, dar stomacul ramane desert! Haideti mai bine aiure sa sedem la masa. [ . ]

(Calendarul Albinei, 1848)

Balta-alba
de Vasile Alecsandri

(1847)
Dlui I. Balaceanu

[ . ] Indata ne si suiram intr-o drosca cu sase cai si in curand ajunseram in satul Balta-Alba, la o casa taraneasca. Camera in care intraram era tot asa de mica si de bine mobilata ca aceea a strajerului meu.

-- Domnilor, zise razand stapanul vremelnic al acelei case, va poftesc sa fiti cu cea mai mare luare-aminte in privirea mobilelor si a oglinzilor ce acopera peretii Cu asta conditie va poftesc la masa!

Si, zicand aceste, el intinse jos la pamant o rogojina, puse in mijloc o masuta rotunda cu picioarele scurte, arunca pe dansa patru servete si patru linguri de lemn si ne indemna pe toti sa ne asezam turceste imprejurul mesei. Pe urma b[]n palme si trei slugi intrara aducand, unul o tabla cu paine alba, al doilea un castron cu bors, iar al treilea cateva butelci de Bordeaux.

-- Domnilor -- ne zise iar tanarul ce ne ospata -- fiindca paharele sunt de prisos in satul acesta, fiecare din noi sa se inarmeze cu o butelca si sa faca cu ea ce va socoti de cuviinta spre a-si stinge setea.

Noi urmaram indata sfatul acesta si ne puseram a manca din castron, cu o fratie orientala vrednica de foamea noastra. Dupa bors, feciorii adusera alte bucate, care imi placura mult, desi imi erau cu totul necunoscute.

Nu voi uita niciodata acea masa originala, si pozitia noastra la pamant, si veselia ce a domnit intre noi pana la sfarsit, si racnetele tiganilor lautari ce cantau la usa, si entuziasmul cu care tovarasii mei au purtat un toast Frantei, si dansurile nationale ce au jucat ei, si darnicia lor catre lautari, si luptele in gluma ce s-au iscat intre noi dupa masa si care au tinut pana la cinci ceasuri.

Inspre seara ne duseram calari iarasi pe malul baltii, cu gand de a face o primblare cu vaporul! Intelegeti prea bine, domnilor, ca ideea unui vapor pe Balta-Alba era in stare sa-mi aduca o mirare nemarginita; dar cand zarii masina ce purta un nume atat de falnic, incepui a rade ca un nebun. Vaporul Baltii-Albe era o pluta de grinzi, avand un cort mare drept coperis si doua roti mici de moara aninate pe laturile ei. Acele roti, care ii meritasera numele de vapor, erau invartite in apa de patru oameni si, prin miscarea lor, purta incet pluta pomenita pe fata baltii.

Ne suiram pe dansa vro treizeci de persoane, dame si cavaleri, precum si o banda de lautari tigani si, pana la opt ceasuri de seara, facuram o primblare sentimentala sub razele lunii ce se ridicase in cer. Damele se cam temeau de furtuni si alte intamplari ale navigarii, dar cavalerii care stau pe langa dumnealor le facura juramant de a le scoate innot din orice primejdie, si asa ne intoarseram la mal teferi, voiosi si gata de a merge la balul ce se da in satul Balta-Alba.

Acel bal, care era menit spre a-mi rasturna toate ideile mele asupra starii salbatice a Valahiei, ma aduse intr-o incantare neasteptata! Peste doua sute de persoane adunate intr-o sala mare, ce purta nume de Cazino, alcatuiau o societate cu totul europeneasca atat prin toaletele lor placute, cat si prin ale lor maniere civilizate. Va las dar sa ganditi, domnilor, ce impresie imi facu acea adunare, mie care eram inca asurzit de strigarile furioase ale postasului din Braila, mie care eram inca stalcit de patul casei strajerului, mie, in sfarsit, care asistasem la scenele din targul asezat pe malul baltii! Dar, mai cu seama, cand facui cunostinta cu cateva dame romance tinere si frumoase si cand le auzii pe toate vorbind limba franceza intocmai ca niste pariziene, credetima ca ma socotii in palatul incantat al unui vrajitor.

Ochii damelor atat de fermecatori, zambetele lor gratioase, glasurile lor dulci, taliile lor bine facute si care se miscau repede in figurile contradansului sau treceau ca fantasme albe in vartejul valsului; acel amestec de flori, de toalete scumpe, de lumini si de muzica ma imbatasera atat de mult, incat uitasem de tot ca ma aflam in fundul Europei, pe marginea Orientului. Si cand se sfarsi balul si cand iesii din sala si ma gasii iar[]ntr-un camp pustiu, nu ma putui opri de a zice cu cea mai adanca incredintare: ,,In adevar, Valahia este o tara plina de minuni! una din tarile care sunt descrise in Halima!'

Dupa vro doua ceasuri, imi luai adio de la prietenii mei de balta si ma pornii spre Galati intr-o brisca jidoveasca, cu gand de a ma sui in vaporul Tarigradului. Lasai satul in urma mea si ma afundai in campii, dupa ce intalnii in cale-mi vro doua companii de cavaleri si de dame, ce se primblau cu lautari pe luna.

Iata, domnilor, istoria voiajului meu la Balta-Alba. In 24 de ceasuri am vazut atate lucruri nepotrivite, atatea contraste originale, ca nu stiu nici acum daca Valahia este o parte a lumii civilizate sau de este o provincie salbatica! Dumneavoastra, domnilor, care ma incredintati ca nu-i nici o deosebire intre Valahia si Moldova, puteti sa-mi talmaciti aceasta problema.

(Calendarul Albinei, 1848)