Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu (1880-1961), inca din povestirile si nuvelelel sale, este naturalist si idilic, un narator si descriptor al biologicului dur si cald. Dar el este si un psiholog creditabil, decis sa nu mistifice limitele interioritatii personajelor sale, asumandu-le reductibilitatea, ca sa spun asa, naturala.

Simplitatea sau complexitatea tipologica i-au impus metoda narativa adecvata.

M. Sadoveanu este, in felul sau, totusi, un realist, chiar daca lumea sa epica, terna sau eterna, vine din cotidian sau din istorie, poveste, mit.

Realismul sau este cuprinzator, complex, fie el popular sau livresc, social, familial sau psihologic (Haia Sanis), poetic sau retoric si textualizant (24 iunie, Roxelana, cf. N. Manolescu), mitic, simbolic, sacru (Ochi de urs).

Considerabila ii este si disponibilitatea tipologica, alternand oameni obscuri, umili, dar si exemplari, supraoameni, femei vulnerabile, dar si diabolice sau diabolizate. Nimic omenesc nu ii ramane strain, fiind egal atras de durerile ascunse, dar si de vendetele revelate pana la aspecte de-a dreptul exhibitioniste.

Din fidelitate referentiala este de presupus ca se prabuseste in - ori se ridica din - moralism, tezism, maniheism, retorism, spre un sistem narativ distinct articulat, cu o instanta narativa complexa (alcatuita din voci captate in roluri ierarhizate), cu o actantialitate variata, verosimil enigmatica, epuizand enigme ale memoriei folclorice, istorice sau cotidiene.

Hanu-Ancutei, 1928, nareaza tragedii, drame, comedii ale insolitului naratiunii si narativitatii (evenimentelor si expunerii lor) si fixeaza un realism magic regional, moldovenesc, ritualizat intr-un discurs narativ de-realizant, sincretizand mimetic viata si fantasmarea ei estetica.

Istoria ca pre-text al istorisirilor sale de amploare variabila adopta o modelare mitica. Istoria ca mit poetic ia formele, de epopee si de roman al decaderii, ale unui excurs fictional in epoci variate.

Hipotextul provine din surse diferite. Este istoriografic, legendar, mitic, memorialistic sau livresc (fictional si stiintific). Fabulosul realist "totalitar" este reflectat de un interpret sau de un rapsod al (supra)omului liber si opresat, imaginativ si inert, caruia cel mai adesea chiar tezismul i se potriveste intr-un mod natural si firesc.

Povestitorul de o impresionanta amplitudine cucereste cu instinctul si cultura mitografica universalista. El isi desfasoara un limbaj sau un idiom care sincretizeaza forme din zone si epoci variate, tipuri de discurs fluidizate intr-un registru personal. Poetic si verosimil, acest idiom trece proba uriasei forte de absorbtie si recreare lingvistica.

Dupa unele cautari in registru patetic si popular (Soimii, 1904, Neamul Soimarestilor, 1915), Sadoveanu descopera cu profunzime, in Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda, 1929, roman al esecului uman din incapacitatea autentic implinita a iubirii,  ironia tragica de tip romantic, intr-un univers enclavizat al decadentei depline.

Urmeaza o lunga istorisire despre o initiere etica si justitiara (Nunta domnitei Ruxanda, 1932), inaintea unei masive trilogii, Fratii Jderi (Ucenicia lui Ionut, 1935, Izvorul alb, 1936, Oamenii Mariei sale, 1942), o proiectie istorica, epopeica, vizionara, fabuloasa, cosmomorfista, mitic-expresionista.

Trilogia este indeajuns de hibrida, ca poetica narativa. Personajele provin din straturi diferentiate ale realului. Nu toate satisfac tipologia lui Hegel, decelata in romanul istoric-epopeic: "indivizi totali, care sintetizeaza in mod stralucit in ei ceea ce altminteri se afla risipit in caracterul national si raman in aceasta caractere mari, libere, frumoase omeneste".

Vasta istorisire este si o istorie romantata, chiar daca nedesprinsa de epopeic, la nivelul romanului istoric romantic; un roman(t) pedagogic, initiatic, tezist, moralist, un enorm basm romanesc saturat de simboluri, alegorii, parabole la vedere sau ascunse.

M. Sadoveanu este un maestru al protocolului narativ cu procedee secrete si dezvaluite, un mi(s)tic rationalist al actului narativ, un mitograf rapsodic si foarte vag parodic. El initiaza aici, intr-un univers "insemnat", al semnelor supuse asaltului hermeneutic, o ceremonie a intelepciunii si triumfului uman, colectiv, existential si gnostic. 

Scriere a sapte intelepti, alcatuita din 24 fragmente narative exemplare, Creanga de aur, 1933, este un (meta)roman intra-hermeneutic, initiatic, simbolic, alegoric, formativ, o utopie si mai ales o ucronie paideica, enigmatica, magica, vie, exemplara, ca si esenta mitului. Fabula despre falacioasa iesire din labirintul magiei existentei private in captivitatea vietii istorice, ea este si o parabola a decadentei morale, sociale, politice, din prezentul istoric.

Analiza: Tesuturile - tesutul epitelial, tesutul conjunctiv, tesutul nervos Eseu: Structura genomului la procariote

Protagonistul, Kesarion Breb, reprezinta opozitia la decadenta bizantina, iar Bizantul este metafora lumii prezente, fascizate, a inceputului deceniului 4. Romancierii parabolicului politic totalitar-comunist vor gasi aici o paradigma epica, o spectaculoasa  speculare deschisa a discursului narativ, intr-un panopticum de discursuri si registre.

Divanul persian, 1940, este un roman livresc, cu hipotext oriental, o interpretare narativa a Sindipei. Existenta ca mit (text, fictiune) actualizeaza o veche idee, veterotestamentara, potrivit careia ne aflam deja intr-o carte a vietii, care este o carte a cartilor.

Divanul persian este un roman al scriiturii, asa cum Ostrovul lupilor (sau Soarele in balta) este unul al lecturii.

Universul social al provinciei este denivelat in substanta si stilistica sa narativa. Configuratia sa este greoaie, in Floare ofilita, 1906, Vremuri de bejenie, 1907, Insemnarile lui Neculai Manea, 1907, Duduia Margareta, 1908, Apa mortilor, 1911, iar mai tarziu in Demonul tineretii, 1928, Uvar, 1932, Trenul fantoma, 1934, Cazul Eugenitei Costea, 1936, Morminte, 1939.

In Strada Lapusneanu, 1921, Sadoveanu ne introduce in mediul social de dupa primul razboi mondial, pe care il vom regasi si in Cazul Eugenitei Costea, in modalitatea modernilor gide-eni Camil Petrescu sau M. Eliade, ca "dosar existential".

Oameni din luna, 1923, este un roman putin personal, subminat ideologic, al initierii umanitarist-utopice, prin bovarismul masculin care accede la masculinitatea mistica si pretins inteleapta.

Erotismul care inverseaza raporturile intre clasele sociale opuse (boierul exanguu atras de femeia vitala din lumea de jos), aureolat de o poezie a elementarului si a rafinamentului magic sunt elementele notabile din Venea o moara pe Siret, 1925.

Baltagul, 1930, izbuteste un sincronism observativ si vizionar, reconstituind realitatea mitului si mitul realitatii, intr-o structura complexa si completa. Dialectica inaltare-coborare este modelul vizionar al acestei creatii narative, prevazuta cu o pregnanta identitate onto-retorica. Existenta este la Sadoveanu in mod constant initiere experientialista.

Romanului nu-i scapa nimic uman, in ordinea sensibilitatii si rationalitatii. Descoperim aici un romanesc sintetic, problematic, tipologic si retoric. Baltagul figureaza un intreg caleidoscop de teme, structuri, tipologii, registre discursive. Toate sunt folosite liber, fara preconceptii. Efectul devine, de aceea, derutant la lectura, dar, trebuie recunoscut, in profitul acesteia: romanesc sintetic, problematic, tipologic si retoric.

Baltagul este o scriere insolita, disputata de o intentionalitate complicata: de la intentia autorului, la aceea a textului si pana la aceea a lectorului.

Indecizia secreta a autorului exploateaza spectaculos proiectul operei imperfecte, ambigue.

Insolita defazare de la hipotextul Mioritei a generat un nex mitic universal, regasit de Al. Paleologu in dialectica mitologica Miorita-Osiris.

Textul este scris de M. Sadoveanu cu sugestia unui referent livresc si narativ mai larg decat cel mioritic, care a fost proclamat in epigraf.

Locul unde nu s-a intamplat nimic, 1933, rescrie universul marginal cu o alta experienta a limbii, fara o ameliorare a substantei vietii de provincie.

Soarele in balta sau Aventurile sahului, 1934, este un roman al lecturii, prin urmare un roman care se autociteste.

"Protopostmodern", ludic la modul solemnizant al lui M. Sadoveanu, el este un roman cu poetica incorporata, intra-textualist, edificat pe un model metaromanesc frecventat abia in deceniul 7, marcat la noi si de neoavangardist.

Prozatorul apare ca un creator primordial, din si unul prin limbaj. Limba este conceputa ca fundament al existentei. Primatul limbii care pastreaza viata devine explicit: "Ca in toate cele omenesti, discursurile stau pe primul plan; faptele au un rol infim. Ce ne trebuie realitatea cand avem iluzia?"

Noptile de Sanziene, 1934, este un roman al nostalgiei mitice, naturiste, cu personaje purtatoare de adanci radacini in trecutul spiritual.

In miezul lui se afla simbolul padurii perene, inalterate, intr-o lume in schimbare, descoperita intre viata feudala si cea capitalista, stapanita de un idilism romantic regresiv, paseist.

Pastile blajinilor, 1935, este o naratiune a eticului conservator echilibrat, sparta de iruptia misticii intelegerii lumii.

Ostrovul lupilor, 1941, este un roman autoreflexiv, cu discurs poetologic inclus, un roman sapiential, cosmopolit, exotic, picaresc, aventuros, extras din lumea sudica, a cunoasterii si aventurii.

Arta originala si profunda a lui M. Sadoveanu impune prozei romanesti  perspectiva unui utopism regresiv, paseist, apt si de modificarea teleologiei vizionare, orientata proleptic si meliorist. M. Sadoveanu si-a evidentiat natura (des)facatoare de mistere. El se descopera "inspirat", cel putin teoretic, si intr-o larga masura chiar pragmatic, dezvaluind in Anii de ucenicie faptul ca "initierea mea s-a facut prin poezie si instinct . "

M. Sadoveanu este, ca si alti "mari" scriitori romani, un marginal al universalitatii, creatorul unei enclave suficiente siesi, indecis, intr-o raspantie creatoare, in care comunica realismul, naturalismul, fantasticul, si de aceea cu intamplatoare consonante universaliste.