Sigfrid si Crimhilda - povestea de pe corabie

Sintem de asta data pe o corabie, cam tot in vremea cind in  Franta un menestrel ne povesteste despre Roland, neinfri­catul.

Corabia a plecat din Mannheim pe Rin in jos. Are in cala lucruri scumpe: tesaturi, fire de matase, si lanci, si sabii din Strassburg. Sint ale contelui de Utrecht

Un cavaler trimis de conte este pe punte si vegheaza, avind cu el zece osteni. Ostenii-s bine inarmati. Ei stau pe margini, strajuind corabia sa n-o loveasca tilharii apelor — piratii — ce bintuiau atunci pe Rin.

In partea dinapoi a puntii se mai gasesc, ingramaditi, si niste calatori de rind: tarani, calfe de meseriasi, pescari si citeva femei.

Nobilul cavaler din Utrecht le-a-ngaduit sa-l insoteasca, in jos, pe Rin, daca-i aduc, pentru calatoria asta, bucate, bauturi si vin.

Fiindca nevoia nu te-ntreaba de ai sau n-ai, ei i-au adus cele cerute si-au capatat ingaduinta sa urce pe corabie, in partea dina­poi a puntii.

Si-acum plutesc usor pe ape nobilul cavaler din Utrecht si amaritii poporeni.

Corabia se leagana deasupra Rinului albastru.

E primavara si cocorii se-ntorc la cuiburile lor, cu filfiit moale de aripi. Crestele muntilor mai sint stralucitoare sub zapada ce nu s-a topit inca toata.

Pe tarmuri se zaresc copii, care se joaca si fac semne corabiei cu miinile, ce par albi porumbei in zbor.

— Se apropie Wormsul, striga o calfa de dulgher. Priviti! Priviti!

Intr-adevar, curind, se vede pe-o stinca-nalta, cenusie, un castel vechi cu turnurile crenelate, castelul regilor burgunzi.

Mai jos sint case invelite cu olane rosii sau cu tigla. La chei, sub plopii argintii, ce tremura usor in vint, se afla-o barca. Si in barca se vad doi tineri minesengeri, ce-si flutura naframele.

Corabia-si incetineste usorul ei alunecus pe apele fremata­toare. Si, agatati de-o funie, tinerii cintareti se urca, spre bucuria tuturor.

Trufasul cavaler din Utrecht, la rugamintea tinerilor de-a le da voie sa-l insoteasca si ei pe Rin, in jos, incuviinteaza, intrebind insa cam banuitor:

— Puteti veni cu noi. As vrea sa stiu insa mai inainte unde doriti s-ajungeti?

Cavalerul este un barbat foarte-nalt, din garda contelui de Utrecht. Are o frunte-ngusta si ochi vineti, privind taios spre cintareti. La briu poarta o sabie uriasa.

— Gindim s-ajungem in Frislanda. Am auzit ca pe-acolo s-ar fi gasind multi iubitori de cintece si de poeme! zice unul din minesengeri, un tinar blond, cu obrajii rumeni, invesmintat cu pantaloni din postav negru si haina stacojie, de Strassburg.

— Atunci aveti acelasi drum cu noi, mai spune iarasi cavale­rul. Nu va vom cere sa platiti pentru calatoria asta. O sa va punem la-ncercare mestesugul. Poate vreti sa cintati ceva

— De e nevoie, platim noi, dam mina de la mina si platim, striga cei care se gasesc in partea dinapoi a puntii. Numai sa cinte pentru noi tinerii minesengeri

Ochii vineti ai cavalerului se lumineaza pentru-o clipa. Tare-l incearca lacomia. Se stapineste insa si raspunde:

— Taceti din gura, voi de-acolo, oameni de rind. Taceti din gura Tinerii cintareti sint oaspeti si nu ne vor plati nimic daca ne vor cinta pe drum

— Acesta-i lucru prea usor, spune si cellalt cintaret, un tinar vesel, dar plapind, purtind o haina cenusie. Si noi il facem cu placere. Este doar mestesugul nostru. De vreti, incepem chiar acum Ce ati dori sa va cintam?

— Cintati-ne despre burgunzi, mormaie-naltul cavaler. Aici e Wormsul, deci rostiti Cintecul Nibelungilor

— O sa cintam, spun tinerii. Este un cintec de demult. Crincene intimplari s-au scurs aici, la Worms, peste burgunzi. Cite-a vazut batrinul Rin in scurgerea lui necurmata!

— Incepeti hai, incepeti cintul, striga pescarii si taranii cei gramaditi in fundul puntii. Nu-i sarbatoare mai frumoasa decit s-asculti un cintaret.

Cei doi tineri se salta sprinteni pe un colac mare de sfoara. Unul isi ia in brate rotta si-i mingiie coardele lungi, privind spre departarile incununate de zapezi, apoi catre cetatea Worms. Si celalalt, dupa ce face o plecaciune cu boneta in mina, graieste spre ascultatori, aratind zidurile sure:

— Aici, in Worms, pe stinca asta, sus, in castelul cenusiu, au vietuit, cu multe veacuri in urma, viforosul Dancrat si soata lui, regina Ute, cu fiii lor Gunter, si Gernot, si Giselher. De-acolo, unde vedeti turla ca sageteaza inaltimea, strajuia regele adesea apele Rinului spre Strassburg sau catre Marea Nordului. Si vai de-acel ce cuteza sa se apropie de tinutul burgunzilor, fara sa aiba la prova semnul alb al pacii!

Regele si cu fiii lui, insotiti si de alti viteji, ca Tronje Hagen negurosul, sfetnicul cel mai de credinta, sau Volker cel intr-una vesel, Dankwart, si Rumhold, si multi altii sareau pe cai sau in corabii ce pururea erau la chei, strinse in lanturi si parime, si nu putea nici un dusman sa urce pina la castel.

Pentru ca linga doamna Ute mai avea regele acolo un bobocel de copilita, cu obrajorii albi si rumeni, cu buzele insingerate si ochi albastri cum e cerul in primavara dimineata si cu suris dulce, sfielnic, si-o voce lina, mingiioasa, mai mingiioasa decit e cintecul de rotta. Era comoara regelui cea mai de pret, cea mai aleasa, pe care si-o veghea ziua si noaptea cu feciorii si cu ostenii cei mai buni.

Comoara se numea Crimhilda

Castelul se mai vede inca. Priviti acolo unde bate raza de soare-ntr-o fereastra cu gemulete colorate. Acolo spun alti minesengeri, mai virstnici si mai intelepti, ca ar fi fost odaia fetei. De-acolo ea privea in zare, visind in visele-i de fata la cel care urma sa vina, s-o ia si s-o faca regina in nu se stie care tara.

Rinul i se parea atuncea — sub stralucirea soarelui — ca e un riu mare de aur. Pomii si verdele din pajisti i se pareau ca-s po­leiti, si caprioarele din munte, care veneau sa se adape, pareau niste fapturi din basme.

Asa se scurgea viata ei, la adapost de orice patimi, de griji sau chiar de intristari.

De la o vreme insa Dancrat s-a petrecut din lumea asta, cum se petrece orice fiinta.

Ultimul lui cuvint a fost spre Gunter, cel care-i urma, fiind cel mai mare dintre frati:

— Sa aveti grija de Crimhilda, sa nu o bata vinturi aspre si sa-i gasiti un mire vrednic, cel mai viteaz dintre viteji, care s-o poata ocroti

Burgunzii l-au asezat pe Dancrat, dupa strabune obiceiuri, intr-un mormint ce se mai vede intr-o ograda, la castel, punindu-i capatii o spada.

Si Gunter s-a incununat in locul tatalui sau, Dancrat, avind pe fratii lui alaturi, pe Gernot si pe Giselher.

— Tronje Hagen sa-ti ajute la treburile cirmuirii si sfatul sau sa i-lasculti, il indemnase mai-nainte Dancrat pe fiul sau urmas.

Si-acum, linga regele Gunter si linga fratii sai iubiti, sedea de veghe vesnic Hagen, cu chipul sau cel neguros.

Se spune ca in toata lumea nu era om mai iscusit decit acest Tronje Hagen. Ba, dupa unii cintareti, cunostea si vrajitorii. Nu era taina cit de mare ca el sa n-o poata afla. Umbla doar imbracat in negru. Barba si parul le-avea negre, ochii mereu intunecati. Altminteri era devotat pina la moarte regelui. Nici nu avea alta credinta Tronje Hagen pe pamint, decit slujirea celui care ii era rege si stapin.

Si, trebuie sa mai povestim ca dupa moartea tatalui, intr-o zi, se afla Crimhilda sus, la fereastra, si-mpletea la o dantela sub­tirica. Mai multe fete se gaseau in jurul ei, cosind, tesind, pala­vragind de toate cele cite-s in luna sau in stele.

Din intimplare se gasea alaturea regina Ute.

Toate copilele rideau.

Numai Crimhildei ii curgeau pe obrajori citeva lacrimi. Ochii-i erau nespus de tristi.

— Ce e cu tine, fata mea? a intrebat-o doamna Ute.

Crimhilda si-a inaltat chipul spre mama ei si i-a raspuns:

— Slavita doamna si maicuta, nu stiu de trebuie sa-ti spun Si nu stiu daca n-o sa rizi, auzind povestirea mea.

Mama a dat insa din cap si i-a facut un semn cu mina, in chip ca nu va ride nimeni de cele ce vor auzi.

— Iata ce este, a spus Crimhilda. In noaptea asta am avut un vis de tot tulburator. Mi se parea ca ma gaseam intr-un tinut necunoscut, unde traiam intr-un castel, fara de voi, cei cunoscuti si apropiati atita mie. N-aveam decit un singur prieten si-aparator. Era un soim ce sageta vazduhurile si se-ntorcea pe mina mea. Il dezmierdam, si-mi era drag. Dar iata, din inalt, deodata, se reped doua pasari negre. Socotesc ca erau doi vulturi. Nu am putut sa-i deosebesc. Ma-nconjura o picla deasa. Si vulturii acestia doi s-au repezit spre soimul meu. Unul i-a-nfipt ciocul in spate. Celalalt l-a smuls cu ghearele. Penele i le-au ravasit. Inima i-au mincat-o toata. Singele lui a-nrosit tarina. Statea — parca il vad in vis — intins, cu-aripile lasate, cu ochii goi, de singe stors Nu pot sa spun, iubita mama, cit m-a mihnit visul acesta. M-am trezit plina de sudori si-nlacramata, suspinind. Am plins, si mai oftez si-acum Ma-ntreb ce poate insemna Ce tilcuri ii pot oare da

Regina Wormsului a stat citeva clipe, cugetind. Se spune ca regina Ute era nespus de inteleapta. Si apoi, mingiindu-si fata, i-a tilcuit visul asa:

— Socot ca soimul tau din vis trebuie sa fie un barbat, care-o sa-ti fie tie drag. Nu stiu de iti va fi si sot. El o sa aiba doi dusmani de neam inalt, poate regesc, care o sa-i scurteze viata cu armele lor ascutite. Insa tu nu te intrista. Poate si visele ne mint. Esti prea frumoasa, si prea buna, ca sa nu ai destul noroc linga barbatul ce te-o lua de soata, in castelul sau

Crimhilda s-a-nrosit la chip:

— Nici nu gindesc sa ma marit! a soptit ea. Am auzit ca multe sint primejdiile ce le cuprinde dragostea. Mai bine vreau sa stau intr-una linga maicuta, linga frati.

— Ehei, numai de s-o putea, a suris blinda doamna Ute. De pe acum ne tot vin soli, din susul Rinului, din jos, si chiar de peste tari si mari. Pesemne, minesengerii ce vin adesea la castel si te-au vazut la ospete duc vestea-n lume peste tot de mindra fru­musete-a ta Atitia printi ti-au cerut mina. Tu-i tot respingi — dar pina cind?

Si-adevarat, ca pin-atuncea sosisera sute de soli, atrasi ca fluturii in noapte de razele unei faclii.

Vestea de frumusetea fetei o duceau minesengerii tuturor regilor din lume, printilor, cavalerilor si tuturor vitejilor.

Tot pe atunci, se povesteste ca in tarimul Niderlandei — Tara de jos a Rinului — ocirmuia regele Sigmund, in marea lui cetate Xanten.

Daca mai sus strajuia Rinul batrinul rege burgund, Dancrat, jos il veghea regele Sigmund.

Si-asa, precum spun cintaretii din vremurile de demult, regele Sigmund si cu soata, iubita lui regina Siglind, aveau in casa si-un fecior de-o frumusete, vitejie si istetime fara seaman. Nicicind n-a fost altul ca el. Se chema Sigfrid — par balai, Sigfrid cu palosul de foc, Sigfrid, cel mai bun calaret si cel mai bun vislas pe Rin si-n toata Marea Nordului.

Grozavi barbati traiau si-n Xanten.

In Tara Rinului de jos, se stie, nu se afla munti sa ocroteasca de dusmani cetatile si satele. Rinul i-asemeni unui drum pe care umbla orisicine, la voia lui, si orisicind. Primejdiile-s mult mai mari decit in susul riului. Din Marea Nordului s-avinta piratii des si jefuiesc. De nu esti de ajuns de tare si inima de-ti tremura cit de putin in vreo clipita, esti mult prea lesne doborit

Oamenii Rinului de jos stiu asta bine, si de-aceea se pregatesc sa lupte strasnic si sa-i rapuna pe vrajmasi.

Iar pe pamintul Niderlandei, cel mai bun dintre cavaleri, cel mai viteaz si cel mai vrednic era frumosul tinar Sigfrid.

Cind isi punea coiful de aur, sabia scumpa de argint si-ncaleca pe un cal alb, Sigfrid parea un zeu picat din inaltimile Walhalei — lacasul zeilor germani — un zeu stralucitor ca Balder, dar mai puternic decit el.

Nimica nu-l infricosa pe tinarul cel semet, Sigfrid. In lupta era ca un fulger. Iar la petreceri, glasul lui suna voios, rasunator, intonind cintece stravechi, prin care cei vii proslaveau pe cei viteji, cazuti in lupta, dusi in Walhala de walkirii, spre desfatare vesnica.

Iar tatal sau, batrinul Sigmund, il privea plin de bucurie si de tristete totodata. Inima lui se veselea stiindu-l pe feciorul sau neintrecut intre barbati, desi abia-i mijise barba blonda ca aurul curat. Si-apoi il potopea tristetea, pentru ca preafrumosu-i fiu parasea deseori cetatea, pleca sa cerceteze lumea. Si nu stia daca-ntr-o zi nu-l vor lovi niste haini, cu miselie, pe la spate.

Mai se gasea atunci pe lume si tara Nibelungilor. O, ce intu­necata tara. Tara de neguri si paduri. Copacii cresteau grosi si strimbi. Apele se scurgeau miloase. Iarba se tira pe pamint, nu crestea moale, matasoasa, ci era aspra, scirtiia cind sufla vintul peste ea, ca niste crengi de lemn uscat. Iar oamenii priveau piezis. Nu se-auzea pe-acolo riset, ci gemete de schingiuiti, si racnete, si blesteme. Nimanui nu-i placea sa umble prin astfel de tinut, in care soarele nici nu patrundea printre desisurile negre, si mohorite, si-ncruntate.

Doar Sigfrid, preaviteazul Sigfrid, nu se sfiise, si umbla prin tara Nibelungilor cu calul sau, si-o cerceta.

Si tot umblind, vrind sa cunoasca aceasta tara a negurilor, s-a ratacit printr-o padure. Padurea se-ntindea adinc, pe niste munti prapastiosi. Ratacind el mereu prin munte, s-a auzit zgo­mot de glasuri, de racnete si blesteme. Se certau, se bateau de moarte doi printi din neamul Nibelung. Acestia-si omorisera tatal doar cu o zi in urma. Il casapisera sa-i ia comorile ce stapinise si care se aflau acolo, in muntii cei prapastiosi, ascunse intr-o tainita.

Comorile acestea mari fusesera odinioara in stapinirea unor duhuri. Erau, de altfel, faurite de-acele duhuri, sub pamint, si cuprindeau vase de aur, cupe inalte de argint, armuri si scuturi, casti si sabii, care sclipeau ca focuri vii.

Mai erau haine si covoare tesute tot in fire scumpe, batute-n pietre pretioase. Iar nestematele stateau in gramezi mari de dia­mante, smaragde si margaritare, rubine si-alte pietre scumpe, cum nu se mai gasesc in lume. Atit de multe se aflau in tainita sub-paminteana, ca nu ar fi putut incape in nu stiu cite mari cladiri.

Intiiul rege-n acea tara, cu numele de Nibelung, printr-un mijloc pe care nimeni nu l-a aflat nici in legenda, pusese mina pe comoara.

Si, punind mina pe comoara, acele duhuri nestiute ar fi rostit un greu blestem:

„In mina cui or sa ajunga comorile ce ni s-au luat de catre regii Nibelungi, sa piara inecat in singe! Fierul de sabie sau lancea sa il strapunga, negresit. Fiul sa-si dusmaneasca tatal, sotul sotia, prietenia sa nu-mblinzeasca inima celui ce va rivni comoara. S-aduca-n jurul ei doar moarte, cumplita moarte si durere, si raz­bunari nemaivazute Asa ursim Asa sa fie!”

Astfel spusesera la urma acele duhuri din legenda.

Si-ntr-adevar, zice povestea ca-ntiiul rege al tarii, Nibelung, fusese doborit de-un frate care-i rivnea averile. Toti regii care i-au urmat din neamul lui, toti regii Nibelungi, ce stapinisera comoara, fusesera rapusi de fier.

Cei doi printi care se bateau in fata tinarului Sigfrid erau din neamul Nibelung. Ei se chemau: cel mare, Schillung, iara mezinul Nibelung, la fel ca regele stramos. Ei se certau pe mostenire. Si nu stiau cum s-o imparta, fiindca si unul si cellalt vroiau mai mult de jumatate.

Sigfrid tocmai se apropia.

— Tinere, i-au glasuit ei. Imparte-ne comoara asta, si iti vom darui o spada ce poarta numele de Balmung. Ea e facuta in Islanda de un fierar care batea pe nicovala, altadata, sub muntele cel inalt, Hecla, spade si zeilor din cer. A fost purtata cu-ndrazneala de primul rege, Nibelung. Primesti tu sa ne faci dreptate?

— Primesc, cum nu, a rostit Sigfrid.

Sigfrid era cinstit din fire. El nu stia ca cei doi printi nici nu gindeau sa-i dea pe Balmung. Vroiau numai sa se slujeasca de el cit o-mparti comoara, si apoi sa-i scurteze viata, ca tatalui lor doborit.

Si Sigfrid a descalecat si a-mpartit in jumatati comoara cea fara pereche. A pus o parte din comoara pe coasta unui munte-nalt. Si-n fata lui, pe un alt munte, a pus cealalta jumatate.

Facuse imparteala dreapta. Dar fratii, printii Nibelungi, au inceput sa strige tare si sa-l blesteme pe flacau caci fiecare dintre ei vroia mai mult de jumatate. Ba, printul Schillung, furios, si-a ridicat iute pumnalul ca sa-l loveasca-n inima pe tinarul Sigfrid din Xanten. Dar Sigfrid n-a ramas dator si l-a lovit cu sabia, taindu-i capul din grumaz. De nu ar fi stiut sa lupte, lui Sigfrid i-ar fi fost, desigur, ziua aceea cea din urma; caci Nibelung, celalalt print, cuprins de-o ura-ncrincenata, s-a repezit asupra lui cu-o lance care scinteia, gata sa i-o infiga-n trup.

Numai ca Sigfrid s-a ferit cu dibacie de dusman, si l-a ras­puns cu sabia, culcindu-i fruntea in tarina.

Cum au cazut acesti doi printi, s-au deschis portile de fier ce tineau tainita-ncuiata. Si linga porti, scinteietoare, intr-o firida de argint, era sabia faurita in atelierul zeilor de sub prapastiosul Hecla. Sigfrid a vrut sa o apuce, dar portile s-au strins la loc.

Au stat asa citeva clipe, si iata, s-au deschis din nou.

Sigfrid, fara sa stea pe ginduri, s-a repezit, a smuls pe Bal­mung din albul ei lacas de-argint.

Tocmai atunci, ca niste fiare s-au repezit la el, cu arme, doisprezece uriasi. In urma lor veneau calari vreo sapte sute de osteni, inalti cit trunchii de stejari.

Lupta a fost destul de grea, dar Sigfrid tot i-a biruit. Si i-a legat pe toti in streanguri, sa-i duca prizonieri in Xanten. Dar cum sfirsise treaba asta si-abia-ncercase sa rasufle, s-a si simtit cuprins din spate de niste brate ca de fier.

Sigfrid era atit de tare, ca nimeni nu ar fi putut sa-i prinda mina nici o clipa. Si iata ca mina sa dreapta, in care tinea sabia, i-era acuma tintuita. Viteazul s-a intors sa-si vada dusmanul care il prinsese in brate cu-atita putere. In spate nu se zarea nimeni, si nici in fata, nici pe laturi. Dusmanul era nevazut.

Totusi s-a straduit viteazul sa lupte cu acea faptura pe care n-o putea zari. Si s-a luptat o zi si-o noapte. Si soarele, si stelele catasera la lupta asta indirjita, pe care Sigfrid o dadea cu-o fiinta atit de misterioasa. Trecuse apoi dimineata. Se apropia si miezul zilei, si lupta nu se mai sfirsea. Cind, iata, Sigfrid se smuceste si-si scapa mina din prinsoarea acelui cleste de otel. Si, invirtind-o prin vazduh, cautind sa-si dibuie dusmanul, care-l lovea cind dintr-o parte si cind dintr-alta, fara mila, mina sa prinde o fisie lucie, moale, de matase. Trage fisia si in mina zareste-o gluga al­bastrie.

Gluga cazuse de pe capul unui pitic batrin, dar zdravan. Iar gluga era fermecata. Ea facea nevazut pe-acela care si-o aseza pe cap. Ii da-n acelasi timp putere de zece ori pe cit avea.

Fara de gluga fermecata, ce-o purtase pin-atunci, piticul nu mai cuteza sa il infrunte pe viteaz. Cazuse pe o latura si se ruga smerit de Sigfrid:

— Sint regele piticilor care salasluiesc in munte si strajuiesc comorile, avutul Nibelungilor. Ma cheama Albrich, si voi fi de azi-nainte sluga ta

Sigfrid s-a-nduplecat de Albrich. Era batrin, cu barba alba. Si avea ochii albastri, buni, catind spre tinar cu credinta.

— Comorile sint ale tale, caci tu le-ai cucerit in lupta, a mai rostit piticul Albrich.

Sigfrid, atit de ostenit, vroia sa-si spele putin fata, sa bea citeva-nghitituri dintr-un izvor ce murmura incetisor printre copaci. Insa in clipa cind a vrut sa soarba din izvor, intreaga lume s-a clatit sub suierul unui balaur, care statea si el de straja linga comoara nibelunga, intr-o adincitura larga, o pestera de sub pamint.

Balaurul sedea de veacuri in pestera si dormea dus. Lui ii era sortit de duhuri sa doarma-n voie, linistit, cit timp era sabia Balmung in tainita comorilor. Numai cind sabia aceasta ar fi cazut in miinile unui voinic venit din lume, el trebuia sa se tre­zeasca si sa-l ucida pe voinic.

Ca sa-ntelegeti ce balaur s-a-nfatisat atunci lui Sigfrid, va spun ca el putea cuprinde sub trupul sau toata padurea. Botul ii era plin de flacari si ochii ii ardeau ca para. Pe cap avea o creasta-nalta, rosie, ca scaldata-n singe. Pielea-i era inva­luita in niste placi mari. Ghearele lui erau uriase. Unde calcau, sapau o vale.

Cind Sigfrid a luat sabia din tainita comorilor, balaurul s-a desteptat. A cascat larg si s-a tirit din pestera adinca-afara. A asteptat insa ca Sigfrid rapus sa fie de pitic. Vazind invingator pe Sigfrid, dupa o lupta atit de lunga, balaurul s-a repezit asupra lui, c-un suier groaznic, pe cind voinicul, insetat, se apleca sa soarba apa.

Sigfrid, auzind suierul, s-a-ntors fulgerator spre monstru, cu sabia Balmung in mina. Dar prea tirziu. Balaurul, deschizind botul, l-a si cuprins intr-o clipita. Viteazul tinar s-a vazut in mijlocul unui noian de flacari care il ardeau. Si dintii aprigi de balaur s-au strins ca niste porti de fier. Oricare altul ar fi fost in locul lui ar fi pierit. Dar Sigfrid, cu o incordare uriasa, dincolo de fire, a ridicat in sus pe Balmung si a infipt-o-n cerul gurii monstrului infiorator, mai inainte ca acesta sa-l striveasca. Sabia i s-a-nfipt in creier balaurului fioros. Botul i s-a deschis c-un raget, scos din adincul trupului care se zvircolea de jos, doborind sute de copaci, rasturnind stincile din munti, varsind din el valuri de singe purpuriu si infierbintat.

Din singele care-i cursese balaurului, se facuse un lac rosu, in vilcea.

— Stapine, a zis Albrich lui Sigfrid, tu ne-ai invins prin vitejie, si, dupa datinile vechi, te vom sluji, eu si piticii, si lupta­torii ne-nfricati ce se gasesc in toata tara, si-asteapta doar porunca mea. Da-mi voie sa-ti dau un sfat. Daca te vei scalda indata in balta asta rosie, in singele balaurului, vei dobindi atita forta, incit nimeni din lumea asta nu va putea sa-ti stea-mpotriva. Iar trupul tau, scaldat in singe, nu va mai fi patruns in veci de lance, spada sau sageata, cutit de fier sau orice arma. Nici focul nu te va mai arde. Vei deveni invulnerabil.

Sigfrid l-a tintuit in ochi pe Albrich cu privirea lui senina, dar strapungatoare.

— Daca ma minti, piticule, si-n ceasul mortii de ma aflu, sa stii ca am sa ma razbun. Nici tu nu vei scapa cu zile.

— Increde-te, a spus piticul. Nu te insel. Noi, cei de-aici, sintem cumpliti, da-n lupta dreapta. Nu stim de loc sa inselam Doar regii nostri-au fost misei. Grabeste-te insa, pentru ca singele acesta va impietri curind de tot

Sigfrid s-a dezbracat de haine si s-a zvirlit numaidecit in balta rosie, fierbinte.

Tot corpul si l-a scaldat Sigfrid, facindu-se invulnerabil. Nu­mai pe umarul sau sting i-a cazut dintr-un tei o frunza. Piticul Albrich a vroit sa-nlature aceasta frunza, dar timpul de scaldat trecuse.

Lui Sigfrid i-a ramas pe umar un loc micut, in care spada putea sa-si infiga taisul. Dar cine-ar fi putut sa afle aceasta taina a lui Sigfrid, pe care-o cunosteau doar el si regele piticilor?

Asa a devenit stapin Sigfrid pe marile comori ale regilor Nibelungi, pe spada Balmung cea vestita, ca si pe gluga fermecata a regelui piticilor, gluga ce facea nevazut pe cel ce si-o punea pe cap, si-i inzecea puterile.

Cind a plecat, l-a insotit piticul Albrich pe tot drumul. Si oriunde faceau popas, Albrich chema pe luptatorii din tara Nibe­lungilor sa i se plece noului stapinitor al tarii lor.

Cu totii il jurau credinta, lui si urmasilor lui Sigfrid.        

Credinta ii jurau pe Balmung, sabia Nibelungilor.

Asa s-a dus Sigfrid la Xanten, lasind comoara blestemata a Nibelungilor sub paza lui Albrich cel cu barba alba si-a celorlalti pitici ai sai.

Pe cind se-napoia la Xanten, voinicul Sigfrid auzea, nu pentru prima oara, pretutindeni unde facea cite-un popas, c-aici, la Worms, intr-un castel, pe tarmul Rinului de aur, se afla cea mai mindra fata din cite se aflau pe-atunci in tarile din miazanoapte.

Multi cintareti o proslaveau in cintece si in poeme. Si poves­teau cum veneau regii, printii, baronii si vitejii sa-i ceara mina ei micuta regelui Gunter de la Worms si mamei sale, doamna Ute. Dar ea nu indragea pe nimeni. Vroia sa stea mereu fecioara, lin­ga regina, mama ei, si linga fratii mult iubiti.

Sigfrid, auzind vestile, se-nflacara atit de mult, incit o visa deseori pe sora regelui burgund, Crimhilda cea fermecatoare. Si-n visele lui o vedea asa cum era ea, aievea, pentru ca vechii cintareti stiau sa zugraveasca-n versuri oamenii tocmai cum erau. Stiau sa-i cinte-n asa fel, incit parca ii si vedeai.

Sosind apoi Sigfrid la Xanten, privea corabiile plutind pe apa Rinului in jos.

Si nu trecea corabie sa n-aduca si vestea asta, ca-n regatul burgunzilor creste o fata ca un vis. „Ferice cine va putea sa-i dobindeasca dragostea si s-o ia in castelul lui”, spunea oricare ca­lator. Sigfrid nu mai putea sa rabde dorul care il mistuia.

De cind se intorsese-n Xanten, doar de Crimhilda auzea, doar la Crimhilda se gindea.

Vroise el, ce-i drept, sa uite, sa-si izgoneasca gindurile.

Pleca ades la vinatoare, in niste codrii nepatrunsi, sau pes­cuia in largul marii, cinta sau petrecea cu sotii, tineri si ei, feciori de printi, dar alinare nu-si gasea.

Si intr-o zi s-a-nfatisat tatalui sau, batrinul Sigmund:

— Tata, i-a glasuit flacaul. Voi pleca in cetatea Worms, voi indura oricit pe lume si voi sluji burgunzilor, luptind cu spada pentru ei, numai s-o capat pe Crimhilda. Ma simt cuprins de-o dragoste nemarginita pentru ea

Sigmund a vrut sa-i stea-mpotriva. O presimtire il facea sa nu se invoiasca lesne cu cererea fiului sau.

Dar Sigfrid era hotarit s-o dobindeasca pe Crimhilda, cu orice pret ar fi platit aceasta vajnica dorinta.

Tatal i-a dat cu intristare fiului sau voie sa plece si sa o afle pe Crimhilda.

Si Sigfrid a pornit calare pe tarmul Rinului, albastru cum este cerul dimineata, invapaiat catre amiaza, si-nsingerat in faptul serii — catre Crimhilda mult visata, insotit doar de citiva prieteni.

Erau cu totii treisprezece. Vocile lor umpleau vazduhul cu cintece rasunatoare. Rinul lucea ca o oglinda si rasfringea in apa lui chivere de argint si aur, lanci lungi, cu virfuri ascutite, si chi­puri falnice de tineri din Xanten, din Tara de jos. Iar intre ei, ca zeul Balder, si mai frumos, si mai viteaz, voinicul si balaiul Sigfrid.

Goneau pe tarmul Rinului si, in a cincea zi de cale, au si zarit in departari turnul cel alb si crenelat in care se aflau strajerii regelui Gunter de la Worms.

Vestit indata de strajeri, regele Gunter i-a iesit lui Sigfrid in intimpinare. Era urmat de Giselher si Gernot, fratii sai, ca si de Hagen, unchiul lui, marele sfetnic de la Worms.

— Cine sa calareasca oare spre noi, cu-atita indrazneala? l-a-ntrebat regele pe Hagen.

Hagen era cel mai umblat din citi curteni erau pe-atunci in tarile din miazanoapte. Fata ii era incruntata. Parul, ca de taciune stins, ii flutura aspru pe umeri. Si-n par avea fire de-argint, pen­tru ca Hagen era virstnic, slujise nu stiu citor regi.

Si Hagen, fara sa dea gres, i-a raspuns regelui asa:

— Acest voinic ce calareste in fruntea altor doisprezece, dupa vesminte si curaj, poate fi numai unul: Sigfrid. Vine tocmai din Niderlanda, Tara de jos. Si tatal sau, batrinul Sigmund, stapineste cetatea Xanten, cetate care-i asezata pe tarmul Rinului, spre mare. Cu Sigfrid nu te poti lupta. Este voinic, cum nu se afla al doilea pe tot pamintul. Si a invins pe multi dusmani, prin lupte date fata-n fata. Luptind astfel a dobindit comoara Nibelungilor, care se zice ca aduce stapinilor ei nenoroc. Are de-asemeni spada Bal­mung, care reteaza dintr-o data cite treizeci de capete. Are si-o gluga fermecata, a regelui piticilor, ce face omul nevazut si-i inzeceste fortele. Si, daca e sa va spun tot, a biruit si un balaur ce strajuia linga comoara. Si dupa ce l-a biruit, sfatuit de piticul Albrich, s-a scaldat in singele lui si-a devenit invulnerabil. Nici o sageata, spada, lance, pumnal sau piatra nu-i pot face cel mai mic rau, nu-l pot rani. Iar la plecare, insusi Albrich, cu toata ceata de pitici, l-a-nsotit pina la hotar pe-acest voinic, Sigfrid din Xanten. Unde era vreo asezare, ii striga Albrich pe razboinici sa vina si sa i se-nchine lui Sigfrid, noul lor stapin. Acesta-i cel care soseste, pe cit pot eu sa socotesc. Rege, tu fii prevazator

Tocmai se apropiase Sigfrid de portile cetatii Worms.

— Voi nu sositi din Niderlanda? Tu nu esti feciorul lui Sigmund si al Siglindei de la Xanten? l-a intrebat regele Gunter.

— Eu sint, a raspuns mindru Sigfrid. Si vad ca ati iesit cu arme. Am auzit ca voi, burgunzii, sinteti indrazneti. Daca e-ntr-adevar asa trimiteti pe cel mai viteaz, cel mai puternic ca­valer, cu lancea sau cu sabia, sa ne intrecem amindoi

Gunter a pus mina la sold, sa-si scoata sabia din teaca. Dar Hagen l-a tinut de brat:

— Nu te pripi. Mai ai rabdare. Pe Sigfrid nu-l poti birui.

Gunter s-a domolit putin.

— Nu inteleg de ce vorbesti atit de-nversunat cu mine, a rostit iara catre Sigfrid.

— Am auzit ca tu, rege burgund, nu vorbesti altfel nimanui, decit cu armele in miini, i-a dat raspuns balaiul Sigfrid. Si totusi, daca va-nvoiti, doresc a fi prieten cu voi

Obrazul regelui burgund s-a luminat numaidecit. La fel s-au luminat la chip si fratii: Giselher si Gernot. Doar Hagen a ramas cu ochii intunecati, in timp ce Sigfrid era primit cu bucurie sub zidurile de la Worms.

Au rasunat, dupa aceea, jocuri si cintece la curte. Sigfrid cinta si petrecea. In luptele cavaleresti era in fruntea tuturor. La trinta, la zvirliri cu lancea, la alergari, la calarit, nu putea nimeni sa-l intreaca.

Cinta, lupta si petrecea, dar gindul lui era mereu numai la sora regelui, Crimhilda cea cu par de aur.

— Unde o fi Crimhilda oare? Cum as putea s-o zaresc? tot se-ntreba balaiul Sigfrid.

Si nu stia ca-n vremea asta, la o fereastra zabrelita, Crimhilda sta si-l cerceta. Ochii albastri ai copilei straluceau de-o lumina noua, privind la chipesul flacau. Si dragostea ca o faclie dogori­toare i-aprindea inima, visele-i de fata.

A mai trecut, se povesteste, inca un an, acolo-n Worms.

Lui Sigfrid i-a fost dat s-o vada numai o data pe Crimhilda. Iesise linga mama sa, la o serbare, in cetate, urmata de tinere fete si multe doamne de onoare.

Vazuse tinarul din Xanten, in mintea lui, chipul Crimhildei stralucitor ca o cununa incarcata de nestemate, dar cum era intr-adevar tot nu-si putuse-nchipui.

Privea la ea ca ametit, orbit de frumusetea ei, de gingasia-i de fecioara, de mersu-i lin si unduios. Privea, si nu-i venea sa creada.

„Aceasta-i, asadar, Crimhilda? Atit e de incintatoare?”

Cit o iubise mai-nainte pe sora regelui burgund, cum o iubea insa de-atunci!

A izbucnit in vremea asta napasta grea peste burgunzi.

Saxonii cu palose late si coifuri de argint cu coarne, asemenea celor de taur, insotiti de ostasi danezi, temuti arcasi si lancieri, au navalit peste burgunzi. in fruntea lor erau doi regi: Luaeger din Saxonia si Ludegast din Dania.

Gunter era ingrijorat. Dusmanii aduceau cu ei saizeci de mii, ba si mai bine de luptatori mult incercati.

Aflind Sigfrid aceasta stire, i-a cerut regelui burgund numai o mie de osteni ca sa-i goneasca pe vrajmasi.

Gunter s-a-nvoit bucuros. Si Sigfrid, cu-o mie de oameni si cu cei doisprezece prieteni adusi din Xanten, s-a pornit sa-ntimpine pe cei doi regi.

In luptele care s-au dat, Sigfrid si-a dovedit credinta si prie­tenia pentru Gunter, fratele celei mult prea dragi.

Cei doi regi din Saxonia si Dania au cazut prinsi. Oastea lor a fost sfarimata.

Mortii nu i-au mai numarat.

Nu avusesera burgunzii de cind erau asa izbinda, desi nu se aflau pe-atunci alti luptatori mai incercati. Iara victoria dobindita cu-atita faima impotriva ostasilor navalitori se datora numai lui Sigfrid.

In timp ce sirul nesfirsit de prizonieri intra in Worms, regele Gunter poruncise serbari stralucitoare in cinstea oaspetelui sau, biruitor peste dusmani.

Iara primirea glorioasa a celor care se-ntorceau trebuia sa o faca ea, Crimhilda cea fermecatoare, in piata mare de la Worms, asa cum hotarise Gunter.

— Bine-ai venit, i-a spus Crimhilda lui Sigfrid, care se afla alaturi de regele Gunter. Si si-a lasat mina ei mica in palma lui, mingiietoare.

A trebuit sa-l si sarute pe buzele-i infierbintate, cum era datina burgunda, atunci cind se-ntorceau vitejii.

Fata, simtindu-i arzatoarea lui rasuflare, s-a rosit ca macul gingas din gradina, s-a clatinat de-o ameteala neinteleasa pentru ceilalti. Si era gata sa se piarda, de nu ar fi tinut-o Sigfrid.

— Domnita mea, i-a grait el, credinta-ti jur acum, de-a pu­ruri. Odihna eu n-o sa mai am pina ce tu nu vei vroi sa-mi impli­nesti aprigul dor ce m-a minat pina la Worms.

Atita. Alta nu si-au spus. Dar inimile s-au legat, pina la moarte, amindoua, acolo-n piata Wormsului.

Sigfrid, atit de indraznet in lupte si in batalii, era sfielnic in iubire. Nu stia cum sa-si spuna dorul, s-o ceara fratelui ei, Gunter, pe mult iubita lui Crimhilda.

Dar intr-o zi, regele Gunter a inceput sa povesteasca de marea insula Islanda, care se-ntinde-n miazanoapte, in oceanul furtunilor si al gheturilor vesnice.

— Acolo, a-nceput sa spuna, regina este o fecioara de-o fru­musete uimitoare, al carei nume e Brunhilda.

Sigfrid stia si el povestea.

— Frumoasa tare e Brunhilda, a glasuit regelui Gunter. Insa e mindra peste fire. Multi si-au pierdut pina azi capul. Vin regi de pe intreg pamintul sa-i ceara mina preafrumoasei, dar ea ii pune-ntii sa lupte. Lupta-n intrecere cu ea. Pina azi n-a invins-o nimeni. Si cine-i biruit pe data e osindit sa-si piarda capul. Tarmul oceanului e plin de capete regesti pierdute, ce stau infipte-n sulite.

Gunter l-a luat de brat pe Sigfrid. I-a spus in soapta, la ureche:

— Acuma imi esti prieten bun. Mi-ai salvat tara de dusmani. M-ai ajutat in clipe grele. As vrea si eu sa-ti spun ceva

— Spune, s-a invoit si Sigfrid.

— De mult rivnesc eu la Brunhilda. Dar pina azi n-am in­draznit sa ma pornesc catre Islanda. Deunazi am vorbit cu Hagen. El zice ca-s prea mari primejdii. Dar orisicite ar fi sa fie, nu pot trai fara Brunhilda. De asta m-am incredintat. Si-am cugetat ca, fiindu-mi prieten, ai sa-mi dai iarasi ajutor. Te incumeti sa ma-nsotesti pina-n tarimul inghetat din marile furtunilor?

— Ma incumet, iubite rege, a spus Sigfrid cu prietenie. Gricit ar fi Brunhilda asta de aspra, fii sigur, Gunter iti va fi regina in Burgundia. Ne va-nsoti aici, la Worms, supusa ca o mielusea. Pe tarmul insulei Islanda capul tau nu va fi infipt. Dar iti pun o conditie

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

— Oricare-o fi, ti-o-ndeplinesc, a dat raspuns regele Gunter. Numai s-o capat pe Brunhilda.

— O cer si eu pe sora ta. Da-mi-o de soata pe Crimhilda, a indraznit, in sfirsit, Sigfrid.

— Crimhilda? Tu? s-a mirat Gunter. Vroia sa stea mereu fecioara linga regina, mama sa, si linga frati Ei bine, fie. Ti-o jur, Sigfrid, va fi a ta!

Tinerii si-au dat apoi mina, pecetluindu-si amindoi fagaduin­tele facute.

Si iata, in putina vreme, corabia de lemn burgunda luneca mai intii pe Rin, zvicnea pe Marea Nordului si s-azvirlea in ropotul furtunilor, ce bintuiau neintrerupt la miazanoapte, in ocean.

Pe ea se urcasera Sigfrid, Gunter si Hagen negurosul, si prietenul lui Hagen, Volker, din neamul caruia se trag toti cintaretii de pe Rin.

Cumplita a fost calatoria. De nu era Sigfrid la cirma, se scu­fundau, de buna seama. Numai o mina de voinic ca a lui Sigfrid a putut sa-nfrunte furia apelor.

Corabia era zvirlita incoa'si-ncolo peste valuri, parca era o jucarie. Hauri de ape se cascau. De sus cadea o grindina ca niste bice arzatoare. Pinzele se faceau ca lemnul, sub frigul cel strapun­gator. Fringhiile intepeneau de sus si pina jos, sub gheata. Marea urla inversunata. Drumul parea fara sfirsit.

Numai ca, intr-o dimineata, furtunile s-au potolit. In depar­tare s-a vazut castelul 'nalt, stralucitor, cladit pe stincile Islandei, in care locuia Brunhilda.

— Victorie noua! au strigat Sigfrid si Gunter laolalta. Iata si tarmul mult dorit! Iata si stincile Brunhildei!

Si Gunter l-a imbratisat pe prietenul sau cel bun, Sigfrid, ce-l insotise in Islanda.

Volker, poetul cavaler, a inceput sa cinte vesel. Din roita sa tisneau spre slava sunete limpezi, argintii, care urcau pina-n Walhala, cum spuneau vechii cintareti, si-l desfatau pe cruntul Wotan.

Si Wotan le ingadui sa se apropie de Islanda si de cetatea de pe stinci, cu numele de Isenstein. El arunca jos in ocean, o toporisca de argint. Ea se facu un pescarus. Si pescarusul arata lui Sigfrid, ce era cirmaci, unde era tarmul prielnic sa poata lasa ancora.

Tustrei erau prea bucurosi ca ajunsesera la tinta, doar Hagen cel intunecat ii privea aspru, mustrator.

Dar Gunter, Sigfrid si cu Volker n-au luat in seama la chipul rece si incruntat ce-l avea Hagen. Au tras corabia la tarm si au sarit pe gheata, sprinteni. Numai ca nici n-au prins sa vada im­prejurimile albite, si s-au vazut impresurati. Osteni cu fete mohorite ii impungeau cu sulite. S-a auzit apoi un tropot si s-a ivit mindra Brunhilda, marea regina a Islandei, calare pe un armasar alb ca zapada si focos. Parul ii luneca pe spate, in lungi cosite incretite. Purta in mina dreapta lancea, spada la sold si un pumnal, iar scutul agatat de sa. Pe frunte avea o coroana cu doua aripe de vultur, din aurul cel mai curat. Avea pe ea si platosa. Purta si zale de otel, si o mantie rosie, care ii flutura in vint.

Era frumoasa, insa aspra. Semana cu-o walkirie.

Catind acum spre cei sositi pe tarmurile insulei, vazu si pe viteazul Sigfrid. Si pentru-o cilpa s-a gindit ca nu s-ar intrista de loc daca i-ar fi el petitor. Totusi, s-a incruntat la fata. Le-a grait tare, raspicat:

— Cine sinteti? De-unde veniti pina-n Oceanul Inghetat? Si cu ce drept calcati aici, pe stincile din Isenstein?

Ea intreba mai mult pe Sigfrid, luindu-l, dupa infatisare, ceea ce si era, un print.

Dar Sigfrid a privit spre ea nepasator si i-a raspuns ca el e numai un scutier. Iara stapinul lui e Gunter, rege peste Burgundia. Ceilalti doi ii sint cavaleri, si sfetnici buni si apropiati.

Apoi s-a dat mai la o parte, luind scutul regelui in mina, facindu-se ca-i slujitor.

Vroia sa fie cit mai sters in ochii reginei Islandei si-astfel sa-l poata ajuta mai cu folos pe fratele iubitei sale.

Se pare, spun multi minesengeri, ca in aceasta intimplare este izvorul suferintelor de mai tirziu.

Sigfrid nu s-a uitat la ea si nici n-a gindit s-o peteasca, spunind ca-i numai un vasal al regelui Burgundiei.

Pe nimeni nu ierta Brunhilda, de nu se arata destul de fer­mecat de frumusetea-i de fecioara.

— Bine, a glasuit regina, auzind vorbele lui Sigfrid. Cunoas­teti insa legea mea. Ne vom lua la intrecere. Daca ma biruieste Gunter, il voi urma in tara lui. De nu, el isi va pierde capul, il voi infige-n sulita pe tarmurile oceanului. Si corbii il vor ciuguli.

In timpul cit rostea Brunhilda vorbele-acestea, regele se-ngalbenise la obraz. Hagen o blestema, scrisnind. Dar Sigfrid s-a dat linga rege si i-a soptit incetisor sa nu se teama, fiindca el va fi mereu in preajma.

Regina si-a cerut indata scutul de aur si otel. Trei barbati greu l-au ridicat; insa Brunhilda l-a-nsfacat cu mina stinga, ca pe-un fulg, si a cerut si sulita.

Sulita, dupa cum se spune, era facuta dintr-un trunchi si ghintuita cu otel, cam la o suta de ocale. Vreo trei sau poate patru oameni abia, abia de o tirau.

Brunhilda insa a cuprins-o, cum iei o aschie in mina.

— Fii gata, rege, i-a strigat lui Gunter de Burgundia.

In acest timp, tinarul Sigfrid se strecurase pe corabie. Acolo isi pusese gluga piticului Albrich pe cap, si se facuse nevazut. Se-napoiase linga Gunter si ii soptise la ureche:

— Ia mina, rege, de pe scut. Lasa-l sa-l sprijin numai eu, cind zvirle sulita Brunhilda

Regele Gunter se intoarse sa vada cine ii vorbeste. In spate insa nu vazu decit pe Hagen, incruntat. Si tot atunci simti o mina ce nevazuta-i prinse scutul.

Brunhilda nu putea zari ca nu mai tinea Gunter scutul. Era cam la cincizeci de pasi. Doar Volker se uita mirat cum scutul nu se mai gasea in mina regelui si, totusi, se tinea singur in vazduh, parca plutea pe niste aripi.

Brunhilda cind a strigat tare: „Fii gata, rege!” s-a lasat putin pe spate, si cu toata puterea pe care o avea a zvirlit sulita spre Gunter.

De n-ar fi fost alaturi Sigfrid, Gunter cadea sub lovitura.

Dar printul Niderlandei, Sigfrid, a sprijinit atit de bine scu­tul in mina lui de fier, ca nici macar nu s-a clintit. Atit doar ca din el au curs, sub strasnicia izbiturii, buchete rosii de scintei.

Pe urma Sigfrid a-naltat sulita grea de-unde cazuse si-a cumpanit-o-n mina dreapta, in timp ce, de asemenea, Gunter se pre­facea c-o tine el, A indreptat-o spre regina; dar nu cu virful ascutit, de teama sa nu o ucida. Cu partea boanta a-ndreptat-o, tinind-o bine de tais.

Si-atit de tare a aruncat-o, ca scutul i-a cazut reginei din mina si ea insasi s-a clatinat.

Din scutul ei si din armura au tisnit flacari, nu scintei.

A mai urmat o incercare, cu azvirlirea unei stinci. Si, la fel, Sigfrid, nevazut, a biruit-o pe Brunhilda

De fata se aflau vreo sapte sau chiar opt sute de viteji din marea insula Islanda

Brunhilda a fost nevoita sa-si pastreze cuvintul dat.

Fusesera atitia martori, si toti vazusera prea bine ca regele Burgundiei o invinsese pe regina.

De furie, apriga Brunhilda a luat sulita din nou si-a arun­cat-o spre castel.

Sulita a strapuns trei ziduri si s-a oprit intr-un portal.

— Ia-ma cu tine, a spus ea regelui Gunter, imblinzita. Voi fi regina ta la Worms, si tu vei fi, peste Islanda, stapin, de azi, in locul meu.

Ce bucurie a avut Gunter! Mai-mai ca nu se poate spune. Dar si mai mare bucurie a simtit Sigfrid cel balai.

El se-ntorsese la corabie. Pusese iar gluga la loc, intr-o ladita, sub o banca, si se grabise la castel.

Aici facuse pe miratul.

— Nu-ncepeti lupta amindoi? o intrebase pe Brunhilda. Am fost putin pina la tarm, sa vad de-i legatura buna, daca fringhia care tine corabia nu s-a slabit.

Brunhilda a cazut in cursa.

A socotit ca-ntr-adevar Sigfrid lipsise in tot timpul cit se-ntrecuse ea cu Gunter.

—Un scutier bun, i-a raspuns ea, nu isi lasa stapinul singur tocmai cind se incepe lupta. Intrecerea a avut loc si Gunter m-a invins pe mine. Dupa-ntelegerea avuta, voi fi acum regina lui

Sigfrid s-a inrosit putin. Poate ar fi raspuns Brunhildei pentru asemenea cuvinte, cu altele inca mai tari. Dar bucuria ca-n curind urma s-o vada pe Crimhilda, pe draga lui, i-a-nabusit toata minia.

Volker cinta din rotta sa un cintec despre biruinta.

Sigfrid il insotea cu glasul pe cavalerul cintaret.

Doar Hagen nu-si mai descrunta ochii sai reci si-ntunecati. Nu lua parte la veselia ce-i cuprinsese pe ceilalti, si-n primul rind pe insusi Gunter, ce-si vedea visul implinit.

Brunhilda a orinduit dupa aceea o serbare in cinstea oaspe­tilor sai. Ochii ei, tot ca ai lui Hagen, erau vineti si mohoriti. Si-n noaptea care a urmat, au inceput sa se iveasca in Isenstein, cetatea ei, razboinici inveliti in zale, cu coifuri si-arme de otel.

Priveau ciudosi in jurul lor, vorbeau in soapta sau taceau.

Lui Hagen nu i s-a parut ca e vreo buna prevestire. A spus-o si regelui Gunter; Gunter, lui Sigfrid si lui Volker.

Serbarea trebuia sa fie in Isenstein peste opt zile.

Nu cumva la serbarea asta Brunhilda uneltea ceva? Nu cum­va ostile reginei aveau porunca sa-i loveasca? Pentru ca inima Brunhildei era-nghetata. Se vedea. Gunter n-o ispitea de loc. Bles­tema ziua cind vazuse corabia burgunzilor sosind la tarm, in Isenstein.

La rugamintile lui Gunter, Sigfrid a plecat cu corabia in tara Nibelungilor. Nimeni nu l-a vazut ca pleaca dintre ostenii ghetu­rilor. Si-a pus pe cap gluga lui Albrich si, nestiut, s-a coborit in tara Nibelungilor.

De-acolo s-a intors, pe urma, cu-o mie de osteni viteji, calari pe cai, impodobiti numai in aur si argint. Erau urcati toti pe co­rabii, tinindu-si sulitele-n miini.

Brunhilda s-a mirat nespus:

— Ce este cu ostirea asta ivita pe neasteptate?

Gunter i-a talmacit astfel:

— Cind am venit noi in Islanda nu am vrut sa te suparam, si ne-am lasat toata ostirea in largul marii undeva. Acum fiindca ne-am hotarit sa facem nunta in curind, am facut semne, de pe tarm, ca vasele cu calaretii pot sa s-apropie si sa lase ancora linga Isenstein.

Brunhilda n-a avut ce spune. Serbarea s-a grabit putin. Lup­tatorii din Isenstein n-au mai privit piezis la Gunter. Si, dupa inca sapte zile, Brunhilda, Gunter, Sigfrid, Volker si vesnic negurosul Hagen, cu oastea si cu doua sute de doamne si fete din casa, cu mult bagaj si bogatie, s-au urcat iarasi pe corabii.

Au plutit timp de noua zile, infruntind marea furtunoasa, pina la gura Rinului.

De-aici Sigfrid s-a despartit de Gunter si Brunhilda, si, cala­rind un cal ca vintul, s-a grabit spre cetatea Worms. Il urmau douazeci de oameni.

Regina Ute si Crimhilda, Gernot, si Giselher, si ceilalti, aflind ca Gunter a invins, nu stiau cum sa-i multumeasca lui Sigfrid pen­tru vestea asta. Ei toti credeau ca singur Gunter a infrint trufia frumoasei Brunhilda.

S-au pregatit odaile. Doamnele si domnitele si-au facut rochii cu paftale si cu margele colorate. Si-au scos din lazi colanele, bratarile cu pietre scumpe, cununile de nestemate si blanurile cele bune, numai hermina si samur.

Caii au fost inseuati cu sei inalte, de argint. Si cavalerii s-au armat cu sabii late, aurite.

Si astfel au intimpinat cortegiul cel stralucitor, in care se aflau regina din Isenstein, regele Gunter, Hagen si Volker cintaretul, si doamnele si fetele venite tocmai din Islanda, si cavalerii nibelungi si cei ai trufasei Brunhilda.

Primirea ce li s-a facut a-ntrecut orice-nchipuire.

Domnitele Burgundiei, cu flori in plete, le-au cintat. Cava­lerii le-au dat onorul, cu flamurile ridicate.

Si vorbele de bun sosit Brunhildei le-a rostit Crimhilda.

Cu dragoste apoi Crimhilda a-mbratisat-o pe regina cea aspra a islandezilor.

I-a sarutat obrajii palizi si ochii cei intunecosi.

Cu sarutari a-ntimpinat-o si doamna Ute pe Brunhilda, si cei doi fii ai ei mai mici: principii Giselher si Gernot.

Mai toti ii laudau frumusetea, desi oricine isi da seama, afara poate doar de Gunter, ca-ntre Crimhilda si Brunhilda, mai mindra era cea dintii.

S-au intins apoi multe mese. Pahare s-au ciocnit voios. Si Sigfrid i-a reamintit lui Gunter ce-i fagaduise mai inainte de ple­care catre tinuturile Islandei: daca se-ntorc iarasi la Worms, avind cu ei si pe Brunhilda, ingaduie casatoria Crimhildei cea cu par de aur.

Gunter a-ncuviintat indata si fara nici o sovaiala nunta lui Sigfrid cu Crimhilda. Ba inca a mai poruncit ca nunta sa si a lui Sigfrid sa fie in aceeasi zi

Nuntile au fost fara pereche. Iara petrecerea pornita nu s-a sfirsit vreo doua luni. In capul mesei erau Gunter si cu Brunhilda cea trufasa si dincolo, la celalalt capat, se asezasera pierduti, cu ochii-n ochi si mina-n mina, Sigfrid cu scumpa lui Crimhilda.

— Iata-ne, sintem impreuna, a rostit blind frumosul Sigfrid. Astfel vom sta intotdeauna

— Da. Dragostea care ti-o port nu are seaman, si iti jur ca ea nu va slabi o clipa, cit timp va bate inima in pieptul meu a spus Crimhilda.

Brunhilda ii privea-ncruntata. Venin avea in inima.

— Eu nu-nteleg de ce ii dai unui vasal atita cinste. Sigfrid stiam ca ti-e scutier, a zis Brunhilda catre Gunter.

Dar regele a zimbit vesel.

— O fi cum spui, dar tin la el mai mult decit la fratii mei. O sa-ntelegi poate vreodata aceste vorbe, draga mea.

Brunhilda ar fi vrut sa spuna mai nu stiu ce, mai nu stiu cum, dar Gunter i-a taiat cuvintul. Si prin aceasta i-a sporit nesabuita ei minie contra lui Sigfrid si-a Crimhildei.

Dupa ce s-a sfirsit ospatul, mirele a dorit sa intre si el in ca­mara Brunhildei. Regina l-a impiedicat. Nu il iubea de loc pe rege, si fiindca Gunter staruia, a luat o centura lunga si l-a legat cu ea pe rege. Apoi, asa strins in centura, l-a atirnat de-un cui, in grinda.

Intreaga noapte a gemut regele, stind legat in grinda. Doar dimineata i-a dat drumul sotului sau aspra Brunhilda.

A doua zi, sarmanul Gunter era nespus de abatut. Sigfrid l-a intrebat ce are. Gunter i-a spus de-a fir-a-par cum nu i-a ingaduit Brunhilda sa intre in odaia ei, si, fiindca el a staruit, l-a legat strins cu o centura.

L-a agatat apoi in grinda.

L-a tinut astfel toata noaptea. Doar dimineata i-a dat dru­mul, insa i-a glasuit asa:

— De asta data ti-am dat drumul. Daca nu o sa-ti fie-nvat, si ai sa mai incerci sa intri vreodata in odaia mea, am sa te leg din nou de grinda, si-am sa te las ca sa te vada toti slujitorii din palat Si sa rida cu hohote

— Asta e totul? a spus Sigfrid. Asculta, frate, ce te-nvat. Diseara cind sfirsim ospatul, urmeaz-o iarasi pe Brunhilda. Ea, sigur, se va-mpotrivi. Numai ca-n spate voi fi eu, pe cap cu gluga fermecata. Si, nevazut, te-oi ajuta

Gunter s-a invoit, fireste.

Seara, Brunhilda l-a oprit din nou sa intre in camara. Dar Sigfrid care ii urma, pe cap cu gluga fermecata, a suflat iute in faclie. Gunter s-a dat mai la o parte. Si Sigfrid, nevazut in prag, a si cuprins-o de mijloc pe mult prea apriga Brunhilda. A inceput lupta cu ea.

— Sint rege si stapin aici, soptea Sigfrid, lasind sa creada ca e Gunter. Da-te, Brunhilda, la o parte. Castelul este tot al meu, si pot sa intru unde vreau.

S-au luptat ei un timp in prag. Si Sigfrid, pina la sfirsit, a biruit-o pe Brunhilda, oricit era de-nversunata si de puternica regina. Degeaba isi mai pregatise Brunhilda lunga-i cingatoare, ca sa-si anine iar in grinda barbatul, pe regele Gunter.

Abia putea sa mai respire, strinsa de bratele lui Sigfrid ca niste clesti tari, de otel. Simtea ca de va mai lupta cit de putin, acolo-n prag, o sa se stinga negresit. Si Brunhilda s-a domolit.

— Te rog, indura-te, da-mi drumul, iubite sot, glasuia ea, crezind ca-n fata sa e Gunter. De astazi poti intra oricind si-aici, in incaperea mea, cum intri orisiunde vrei in tot acest castel al tau. De astazi am sa te ascult si nu te voi mai supara, dar cruta-mi viata, plingea ea.

Sigfrid indata i-a dat drumul si l-a impins pe intuneric, in fata ei, din nou pe Gunter, care statuse linga usa.

Numai ca-n timpul luptei Sigfrid ii smulsese mindrei regine a Islandei lunga centura aurita pe care ea o pregatise, gindind ca-l va lega pe Gunter, ca si cu-o seara mai-nainte.

Ajuns acasa, vesel, Sigfrid a povestit totul Crimhildei. I-a ara­tat si cingatoarea.

Crimhilda a luat cingatoarea cumnatei sale, si, rizind, a azvirlit-o intr-o lada, ca nici sa nu se mai pomeneasca de tot ce suferise Gunter de la sotia sa, Brunhilda.

Si totul a ramas uitat

— A mai trecut inca un timp cinta tinarul minesenger, in vreme ce corabia, plutind pe Rin, se apropia de intaritul castel Mainz. Rinul intra de-aici in munti. Soonwaldul se ivea din stinga, impadurit si misterios. Si Westerwaldul astepta din dreapta, ame­nintator, cu stincile lui cenusii, rostogolite pina-n tarm.

Crimhilda-i arata Brunhildei o dragoste calda, de sora. Insa regina din Islanda in sufletu-i nu avea tihna si nu putea sa se impace. Odinioara, in Islanda, ea crezuse ca Sigfrid a venit s-o ceara de sotie. Acesta-i raspunsese insa ca este doar vasalul rege­lui Gunter, de la Worms. Si-acuma il vedea in cinste, nu ca vasal, ci ca un prieten, si mai cu seama insurat, si peste fire fericit linga iubita lui Crimhilda.

Acest necaz, pe cit se spune, a tot crescut, a tot crescut

Intr-o zi au venit din Xanten soli de la Sigmund si Siglinda.

Si solii ii rugau pe Sigfrid si pe Crimhilda sa porneasca de­graba catre Niderlanda. Sigmund era cam ostenit.

Vroia sa-i lase cirmuirea feciorului sau cel plecat de-atita vreme la burgunzi.

Ascultind ruga tatalui, Sigfrid a luat-o pe Crimhilda si — dupa ce s-au despartit de Ute, doamna, si de frati — amindoi au plecat spre Xanten, cu mult bagaj si insotiti de cava­lerii nibelungi.

Drumul l-au facut tot pe apa, plutind pe linga Mainz si Koln, pina ce au ajuns la Xanten.

Pe tarm se aflau regele si regina asteptind.

Ce mult s-a bucurat Siglinda de-o nora atit de-ncintatoare, cum era tinara Crimhilda! Sigmund nu se mai satura s-o tot pri­veasca si sa-i spuna:

— Acum il inteleg pe Sigfrid De as fi fost in anii lui si eu plecam sa-mi cuceresc o soata cum esti tu, Crimhilda

Cu risete si voie buna au pornit apoi la palat, urmati de doamne, cavaleri, de slujitori si de ostire.

Mult s-au mirat toti poporenii vazind ostenii nibelungi, inalti, si negurosi, si zdraveni, invesmintati numai in aur, si in argint, si in otel, cu lancile in cumpanire, trecind in tropot prin oras.

S-au asternut mese bogate. Au avut loc serbari, turnire. Dupa aceea insa Sigmund a-ncredintat fiului sau ocirmuirea peste oras si peste tara, in fata dregatorilor si a intregului popor.

Sigfrid a fost incununat. Si a-nceput sa cirmuiasca, avind la dreapta pe Crimhilda.

Sotia, desi tinara, il sfatuia cu-ntelepciune si dragoste in orice pricini. Si, fiindca el, mai bataios, era adesea pus pe lupte si pe razboaie cu vecinii ea-l domolea de multe ori.

Au trecut astfel zece ani.

Blonda Crimhilda-i daruise sotului sau un baietel. Era voinic, balai si rumen. Semana picatura rupta cu tatal sau, viteazul Sigfrid.

— Cum sa-l numim? a-ntrebat ea cind s-a nascut.

— Mai este vorba? a zis Sigfrid. Gunter, ca pe fratele tau. Iata prilejul fericit ca sa ne aratam iubirea pe care-o purtam amindoi cumnatului meu de la Worms.

Si pruncul a luat numele lui Gunter, regele burgund.

Aflind Gunter aceasta stire, tocmai in vremea cind Brunhilda ii daruise si ea un prunc, tot baietel, si tot voinic, a hotarit sa-i dea, de asemenea, numele dragului cumnat.

Baiatul sau s-a numit Sigfrid.

Cu acest prilej, Brunhilda a inceput iarasi sa-ntrebe pe sotul sau:

— Sigfrid stiam ca ti-e vasal. Asa mi-a spus odinioara. Vasalii trebuie sa vina in fiecare an, supusi, la suzeran si sa-l salute, ba uneori s-aduca bir. Sigfrid de ce n-a mai venit?

Gunter s-a miniat putin. I-a raspuns totusi linistit:

— Ti-am spus, si iarasi iti repet: Sigfrid nu mi-e de loc vasal. Imi e doar prieten si cumnat. Totul n-a fost decit o vorba fara noima, azvirlita odinioara in Islanda. Insa ce-i drept, imi este dor si mie de surioara mea, de sotul ei si de baiatul care-a primit numele meu. Fiindca au venit zilele verii, si tara mi-e scaldata-n flori, iara pe Rin apele curg mai aurite ca oricind, am cugetat noaptea trecuta ca ar fi bine sa-i poftim sa vina in cetatea Worms, sa mai petrecem impreuna.

— Sa fie precum socotesti! a spus Brunhilda incruntata. Pofteste-i dupa cum ti-e voia, pe sora ta si pe vasal

Dupa ce a rostit cuvintul care il supara pe Gunter, regina s-a intors cu fata spre o fereastra, si-a tacut.

Ea nu putea nicicind sa ierte — desi trecusera atitia si-atitia ani de cind era regina in Burgundia — ca Sigfrid o nesocotise, zicind ca e numai vasal si n-are dreptul s-o peteasca. Otrava mai avea Brunhilda, de buna seama-n inima, ca nu era-n locul Crimhildei si n-avea ea de sot pe Sigfrid, cel mai frumos si mai viteaz dintre barbatii ce traiau in acea vreme pe pamint.

Gunter s-a incruntat din nou, a vrut sa mai spuna ceva, insa regina se-ntorsese cu fata aspra spre fereastra, curtenii ii priveau mirati, si-atunci a dat porunca astfel:

— Sa plece soli in Niderlanda si sa-i pofteasca-aici, la Worms, pe Sigfrid si Crimhilda. Nu i-am vazut de zece ani. Ne este tare dor de ei, de sora, ca si de cumnat.

Solii, cu daruri, au plecat. S-au dus la Xanten intr-un suflet.

Sigfrid, cu inima deschisa, s-a veselit primind poftirea.

— Plecam, Crimhilda, de indata, a hotarit balaiul Sigfrid. Imi e atit de dor de Gunter. Si de Brunhilda mi-este dor. Mi-aduc aminte cind am fost cu Gunter sa o cucerim din departata ei Islanda. Pretul victoriei erai tu. Ei, anii, anii cum se duc Ai astazi douazeci si sase. Mai ieri aveai doar cincisprezece.

Crimhilda nici nu mai stia de bucurie ce sa faca. Pornea un lucru, il lasa Stringea pe micul print la piept si-i povestea cum este tara Burgundiei, pe Rin, in sus. De n-ar fi fost drumul prea lung, il lua cu ea pina la Worms. Asa-l lasa ca sa mai creasca si sa se faca mai voinic.

S-au pregatit vreo sapte zile.

Au luat cu ei si multe daruri pentru batrina doamna Ute, si pentru Gunter si Brunhilda, si pentru Gernot, Giselher, Hagen si ceilalti de la Worms.

Sigfrid si-a luat in brate fiul. L-a sarutat de multe ori.

Gunter cel mic — avea un an — l-a strins si el de git pe Sigfrid. Nici nu vroia sa-i mai dea drumul. Tipa, plingea, si nu-l lasa pe tatal sau, Sigfrid, de git.

Cu greu de tot s-au domolit. Abia i l-au desprins din brate. A ramas insa suspinind, in timp ce ei plecau pe drum, calari, pe tarmul Rinului.

Grea despartire a fost asta. Mereu isi aminteau de Gunter, fiul lor mititel, pe cind se departau intr-una de Niderlanda si intrau, cu caii si poverile, pe drumurile dintre munti.

Strajerii, ce stateau de veghe ziua si noaptea, la hotar, au dat de stire prin trimisi, care zburau pe cai ca vintul, ca sosesc oaspetii doriti.

Gunter, Brunhilda, doamna Ute, fratii mai mici si sfetnicii le-au iesit in intimpinare.

Ce-mbratisari, ce vorbe bune, ce veselie-a fost atunci, nici nu se poate povesti.

Mesele nu se ridicau. Intrecerile se sfirseau, dar de indata le luau locul alte intreceri vitejesti. Si alte lupte incepeau intre vitejii cavaleri. Turnirele, spun cintaretii, ca ar fi fost poate o suta, in timpul cit au stat ca prieteni Sigfrid si draga lui Crimhilda in marele castel din Worms.

Sigfrid a-nvins in vremea asta pe toti cit s-au incumetat sa-ncerce a lupta cu el.

A strins vreo treizeci de cununi. Apoi stindarde, sulite, spade, pumnale si blazoane. Trofeul lui se ridica pe-o latura a castelului, impovarat de arme, zale si tot ce-a dobindit luptind.

Timpul trecea placut si vesel.

Petrecerea era in toi. A venit insa un turnir din care s-a iscat urgia. Crimhilda sta linga Brunhilda, si amindoua se uitau la sotii lor cum se luptau pe cimpul ingradit cu steaguri.

Sigfrid trintise de pe cal pe-un luptator sosit anume din ducatul Carintiei ca sa-si incerce vitejia.

Nimeni nu-i mai viteaz ca Sigfrid, si nici mai tare decit el, strigase vesela Crimhilda.

Insa regina de la Worms s-a involburat pe sub sprincene. Ochii i s-au intunecat mai mult decit de obicei. Si a rostit aspra Crimhildei:

— Crezi tu, dar nu-i asa, Crimhilda. Se afla unul mai viteaz. Cu zece ani mai inainte, cind au venit Gunter si Sigfrid in depar­tata mea Islanda, Sigfrid a spus ca e scutier. Si-n vremea cit a durat lupta s-a departat si s-a ascuns. Iar Gunter s-a-ntrecut cu mine, m-a biruit ca un viteaz. Un suzeran e mai puternic decit oricare din vasali

Crimhilda s-a simtit lovita de vorbe, ca de un cutit.

— Sigfrid — vasal, spui tu, Brunhilda? Nu e vasalul nima­nui. Afla ce-ti spun: Acolo, in Islanda, Sigfrid te-a-nvins, nu, cum crezi Gunter.

— Sigfrid! Ce spui? Ma faci sa rid. L-am vazut bine eu pe Gunter, zvirlindu-mi lancea, apoi stinca

— L-ai vazut? Nu l-ai vazut bine! in spatele lui era Sigfrid, pe cap cu gluga fermecata, pe care-o are de la Albrich.

Si-a ris Crimhilda, multumita, fiindca putuse sa rosteasca astfel de vorbe despre Sigfrid, sotul atita de iubit.

— E o minciuna fara seaman! s-a-nversunat mai rau Brun­hilda. Daca era asa cum spui, Gunter nu m-ar fi biruit in seara-a doua dupa nunta. N-ar fi putut intra-n odaie. Sau de intra, n-ar fi scapat de cingatoarea-mi aurita. Sta agatat si-acum in grinda, in hohotele tuturor.

Turnirul tocmai se sfirsise. Reginele s-au ridicat, fara sa-si termine cuvintul.

A doua zi s-au intilnit pe drumul spre biserica.

Brunhilda se grabea, urmata de o suita numeroasa, sa urce treptele de piatra.

Crimhilda s-a ivit si ea, inconjurata de-o multime de doamne si tinere fete ce o-nsoteau din Niderlanda.

Intii se cade sa se urce pe trepte cea care-i sotia regelui suzeran, a spus mindra Brunhilda cu glas tare, ca sa auda toti din jur. Dupa aceea se cuvine sa urce si sotia vasalului: Sigfrid ii e vasal lui Gunter.

— Ma mir, i-a spus, jignita greu, Crimhilda, ca o femeie cum esti tu ocupa tronul de regina.

Brunhilda s-a facut ca ceara.

— Ce vrei sa spui? a-ntrebat ea.

— Ce vreau sa spun? a ris Crimhilda. Imi vorbeai ieri de cingatoarea cu care l-ai legat pe Gunter. Dar unde-i cingatoarea asta? Spuneai cindva ca ai pierdut-o. Nu ai pierdut-o, fiindca uite-o

Si, dindu-si grabnic la o parte mantia care o-nvalea, i-a aratat soatei lui Gunter, pe rochie, strinsa, cingatoarea lunga, de piele aurita.

— Sigfrid te-a biruit si-atunci, avind pe cap tot gluga ferme­cata. Pe intuneric n-ai zarit ca Gunter s-a dat la o parte, si Sig­frid s-a luptat cu tine. Cind te-a lasat, ti s-a desprins in mina-i cingatoarea asta. Iata dovada. Ce mai spui?

Lumea, auzind galagie, s-a adunat in jurul lor.

Vorbele spuse de Crimhilda au umplut inima Brunhildei de-o ura fara de pereche. S-a dus la Gunter. A tipat:

— I-adevarat ce-mi spune soata lui Sigfrid, care ti-e vasal? Vreau razbunare Razbunare! Vreau moartea celui ce m-a-nfrint!

Gunter sedea posomorit. Ceilalti isi fereau ochii-n laturi. Doar Hagen se uita spre rege, murmurind amenintator:

— Taina acum nu mai e taina. O stie fiecare om. Si mai toti rid pe infundate. Regina s-a facut de ris. Regele Gunter tot la fel. Chiar eu, care te-am insotit cind ai adus-o pe Brunhilda, voi fi acuma ponegrit. Faptasul trebuie sa plateasca Faptasul trebuie ucis

Era nespus de amarit Sigfrid de ce se petrecuse.

Inima ii era curata. Il ajutase doar pe Gunter, fiindca-l rugase el prea mult, si pentru ca-l socotea frate. Si de-i marturisise taina Crimhildei sale-n acea noapte, facuse asta tot cu gindul de-a avea cugetu-mpacat fata de sotia lui iubita.

Cu ce era el vinovat ca nu se potolea Brunhilda, si cauta pricina intr-una, si-l umilise si pe el, si pe iubita lui Crimhilda?

Fusese-o sfada-ntre printese. Putea sa se gaseasca-o cale ca totul sa fie iar bine.

Sigfrid se dusese la Gunter sa-l linisteasca, sa-l impace. Crim­hildei ii parea, de-asemeni, nespus de rau de toata cearta. Ar fi cerut chiar ea Brunhildei, cu vorbe bune, impacarea. Dar Brun­hilda nici n-o privea si nu vroia s-o mai auda.

Din toata marea veselie care fusese la-nceput, acuma nu mai ramasese decit minie, priviri rele si soapte negre, veninoase.

Mai ales Hagen, negurosul, il atita mereu pe rege:

— Nu trebuie sa-l ierti pe Sigfrid. Numai prin moartea lui se spala rusinea care-ai indurat-o Acuma stie toata lumea ca pe Brunhilda n-ai invins-o, ci ca ti-a daruit-o Sigfrid. Si daca Sigfrid o sa piara, nu mai ramine nici un martor, si poti sa spui iarasi ce vrei

Pe-ascuns intunecatul sfetnic se-ntelesese cu Brunhilda si ii jurase s-o razbune, luind viata celui ce era oaspete in Burgundia.

De-aceea-i cerea invoire regelui Gunter sa-l ucida pe tinarul rege din Xanten.

Gunter, uitind de prietesugul de altadata, de ajutorul ce-l pri­mise de-atitea ori de la Sigfrid, s-a invoit mult prea usor, dorind sa-si linisteasca soata din negraita ei minie.

Amindoi, Hagen si cu Gunter, au pus la cale-un viclesug.

S-au prefacut ca supararea s-a risipit si au uitat-o.

Cu totii iar zimbeau lui Sigfrid cu bunavoie si-l pofteau pe la ospete si turnire.

Regina insasi, prefacuta, o lua de mijloc pe Crimhilda si-o saruta, zicind ca pacea este mai buna decit cearta.

De multe ori se-ntimpla astfel. Vicleanul iti suride-n fata, si-n spate pregateste arma cu care te va-njunghia.

Si, precum uneltisera, Gunter si Hagen au tocmit vreo pa­truzeci de vinzatori sa vina si sa se prefaca fugari din tara danilor.

Acestia au venit la curte si s-au plecat regelui Gunter. Sig­frid era si el de fata. Hagen orinduise astfel ca tinarul sot al Crimhildei sa se gaseasca la castel

— Regele Ludegast, danezul, cu Ludeger, craiul saxon, pe care voi i-ati biruit cu zece ani mai inainte, au pornit iarasi sa v-atace, au spus fugarii mincinosi. Si planuiesc sa arda Wormsul.

Sigfrid, cu inima curata, nebanuind inselaciunea, a glasuit numaidecit:

— Sa vina, daca vor sa piara. Acuma nu-i vom mai ierta. Regele Gunter are prieteni. Ma voi lupta eu pentru el.

Hagen atita astepta. Facind semn regelui, a spus:

— Sigfrid e cel dintii viteaz din citi se afla pe pamint. As zice, luminate rege, sa primim rugamintea lui.

— O si primim, a raspuns Gunter. Insa il insotim si noi. Sa ne gatim deci pentru lupta. Peste cinci zile vom porni eu, Sigfrid si cu tine, Hagen, si alti razboinici incercati, ce nu se tem nici de saxoni, si nici de ostenii danezi.

A fost pentru intiia oara cind Hagen a zimbit putin, ca si cum intr-o zi noroasa s-ar arata pe cer o geana abia mijita de lumina. Apoi s-a-ntunecat la loc si a dat fuga la Brunhilda, sa-i povesteasca tot ce-a fost si cum l-au inselat pe Sigfrid.

S-au sfatuit iar amindoi.

Hagen i-a povestit Brunhildei ca Sigfrid e invulnerabil. insa tot el si-a amintit ca tinarul din Niderlanda avea un loc unde putea sa fie strabatut de arma.

— Cum sa aflam, a spus Brunhilda, unde-ar putea fi el lovit?

— Voi afla eu, a raspuns Hagen. Sigfrid va trebui sa piara. Crimhilda ma socoate prieten, crede ca tin la ea, fiindca-i sint unchi. Imi va marturisi ea insasi aceasta taina, in curind. Si asta ii va fi osinda

Hagen si-a luat dupa aceea o-nfatisare prefacuta si a cautat-o pe Crimhilda. Si facind pe ingrijoratul i-a glasuit in acest fel:

— Stiu ca iubitul tau barbat s-a cufundat odinioara in singe rosu, de balaur. A devenit invulnerabil. Insa mai stiu ca tot atunci pe trup o frunza i-a cazut, de sus, dintr-o coroana a unui tei. Locul cel neatins de singe e singurul lui betesug. Acolo poate fi lovit. Ca unchi ce-ti sint, ruda de-aproape, ca sfetnic al Burgundiei, ma-ngrijoreaza acest lucru. Ma tem ca-n batalia asta Sigfrid sa nu fie lovit Ma tem. Am niste presimtiri

Crimhilda s-a infiorat.

Dragostea uneori e oarba. Nu-ntelege inselaciunea.

— Unchiule Hagen, a zis ea, cazind in cursa miseleasca, decit sa fie lovit el, mai bine piara lumea toata. Sigfrid e tot ce am mai scump

Hagen pentru a doua oara s-a luminat atunci putin.

— Stiu, a spus el, si tocmai de-asta am venit eu acum la tine. Cunosti, de buna seama, taina. Stii locul unde-i vul­nerabil

— Da, il cunosc a zis Crimhilda, dar nu am voie sa ti-l spun. Si nu-l voi spune nimanui Sigfrid s-ar minia grozav

— I-adevarat, a rostit Hagen, ca Sigfrid n-ar ingadui. El este tinar si viteaz. Socoate c-ar fi injosit, daca ar fi pazit de altul, in timpul unei batalii. Eu insa iti sint ruda buna. Taina n-am s-o impartasesc nici unui om. Iti jura Hagen! Si stii ca eu nu-mi calc cuvintul. Te sfatuiesc ca, pe ascuns, sa-i cosi, Crimhilda, pe vesmint, in locul unde-i vulnerabil, un semn micut, neobservat, cu niste ata rosie. Doar eu voi sti semnul acesta. Si-l voi pazi de lovituri pe sotul tau mult indragit in iuresul razboiului. Iti spun din nou: am presimtiri. Socot ca nu ai vrea sa-l pierzi

Crimhilda a oftat adinc:

Nu stiu de pot sa ma incred

— Increde-te, iti sint unchi bun si iti vreau numai binele.

Si, tematoare de primejdii, Crimhilda s-a-nvoit sa coasa, cu ata rosie, un semn pe tunica sotului sau.

Cu mina ei ii arata dusmanului locul in care Sigfrid putea fi nimerit.

Si-atunci, se spune in legenda ca Hagen a zimbit din nou, in acea zi, a treia oara.

Planul ii izbutea deplin.

I-a dat de stire si Brunhildei. Gunter a fost si el vestit.

Gunter se zice c-ar fi stat inca o clipa-n cumpana:

— Ucidem pe un oaspete, aparator, ruda si prieten, a mur­murat incet, in barba. Daca se afla crima asta, ce or sa spuna peste veacuri poetii-n cintecele lor? Singele lui ne va pata coroa­na, tronul si pe noi

— Coroana de Burgundia a fost patata tot prin Sigfrid, a grait Hagen, inghetat. Si ca sa nu ai remuscari, voi lua crima asupra mea. Eu voi varsa singele lui

Gunter intii n-a spus nimic. Barba ii tremura usor. A-ncuviintat apoi din cap:

— Bine, sa fie omorit. Singele il vei varsa tu!

Si, precum uneltise Hagen, Crimhilda a cusut pe haina sotului sau, tinarul Sigfrid, in locul unde lovitura putea fi data cu folos, un semn micut cu ata rosie, o cruciulita cit un bob.

A doua sau a treia zi, ostile au pornit la drum.

Sigfrid si-a-mbratisat sotia.

Crimhilda i s-a strins la piept.

Inima ii batea Crimhildei, de parca ii sarea din piept.

— Sigfrid, pazeste-te, te rog

Ochii albastri lacramau.

— Crimhilda, nu te ingriji. Tu stii ca sint invulnerabil. Sin­gele rosu, de balaur, ma va feri de-orice primejdii

— Pe spate insa ai un loc a spus Crimhilda-ncetinel.

— Pe-acela nu mi-l stie nimeni, decit tu singura, iubito, a ris cu voie buna Sigfrid.

Crimhilda s-a facut ca ceara. A vrut sa mai spuna ceva, dar Sigfrid a imbratisat-o. Si-a pus coiful si a plecat.

Ostile se pornisera, dar ea mai sta linga un stilp, sus, in cer­dac, si tremura. Cu mina ii mai facea semn.

— Nu, Sigfrid Sigfrid, nu pleca

De la un alt balcon privea Brunhilda, sagetindu-l pe Sigfrid cu ochii, de parca il musca.

Gunter era in fruntea oastei, Sigfrid alaturea de el. In urma lor calarea Hagen.

Sigfrid! striga inca sotia lui Sigfrid cel cu par balai.

Dar Sigfrid n-o mai auzea.

Si doamna Ute se-apropie de fiica ei, o mingiie si ii strinse miinile reci.

Brunhilda nu se mai vedea.

Insa Crimhildei ii paru ca mai aude-un ris hain, si izbucni in hohote

Oastea inainta acum prin codrii desi, greu de patruns catre tara saxonilor.

Mersera ziua si noaptea. Se departasera destul.

— Ce-ar fi sa si vinam ceva in drumul nostru? a spus Hagen, cercetind mai ales pe Sigfrid.

— Sa vinam, a grait si Gunter.

Si, dupa vorba sfetnicului, s-au impartit in doua cete.

Era catre ceasul amiezei. Sigfrid a pornit prin padure si, cum era de priceput in mestesugul vinatoarei, a doborit un cerb, un zimbru, vreo nu stiu cite caprioare, un cerb salbatic, mai multi tapi, si mai la urma un mistret.

Toata ostirea nu vinase atita cit aducea Sigfrid.

Focul fusese aprins in sihla. Sihla, sihle, s.f. - Padure deasa de copaci tineri; hațiș

Se apropia timpul de masa si de odihna, cind, deodata, suna­ra iarasi buciumasii.

Un urs urias, scapat de sabii si buzdugane, se-arata.

Sigfrid incaleca din nou. Ursul fugea catre desisuri. Voinicul se azvirli din sa. Il cuprinse la o strimtoare. Ii sari-n spate. Il trinti si dete-o lupta piept la piept. Ursul intinse labele. Vroia sa-l muste. Mormaia. Sigfrid ii apuca gitlejul. Ii tavali botu-n pamint. Scoase curmeiul si-l lega, apoi il lua tiris cu el.

Ce chiote s-au auzit in tabara cind a sosit Sigfrid cu ursul lui tiris!

Apoi a fost intinsa masa. Si-au mincat carne din vinatul im­belsugat adus de Sigfrid.

Dar vin n-avem? intreba Sigfrid. Sa bem si sa cintam in cor

Vinul? se prefacea uimit sfetnicul regelui din Worms. De vinuri am uitat de tot. Dar stiu, daca ti-e sete, Sigfrid, intr-o vilcica, un izvor cu apa cum nici n-ai gustat

— Sa bem si apa, a spus Sigfrid. Unde cunosti izvorul, Hagen?

— Pe-aici Pe-aici! a raspuns Hagen, calauzindu-l pe viteazul din Niderlanda spre adincul codrului. Uite izvorul uite-l ici

Si Hagen l-a adus pe Sigfrid in fata unui mic izvor ce mur­mura printre copaci.

— Da-mi spada Balmung, da-mi si lancea, i-a spus cu vicle­nie Hagen. Apleaca-te si soarbe apa. Increde-te. Iti sint doar unchi, prin soata ta, dulcea Crimhilda.

Sigfrid i-a dat vicleanului armele sale neinfrinte. S-a aplecat sa soarba apa.

Atunci Hagen a repezit lancea de fier in locul unde Crimhilda ii facuse semnul cusut cu ata rosie. Fierul i-a atins inima. Oricare altul s-ar fi stins numaidecit sub taietura.

Dar Sigfrid inca rasufla.

A cautat sabia sau lancea. Si n-a gasit decit un scut.

Hagen fugise imediat.

Ca iepurele alerga.

Dar Sigfrid, luind in mina scutul, l-a aruncat in urma lui, atit de tare, ca vicleanul s-a pravalit sub lovitura. Daca era in loc un palos, nu putea Hagen sa mai scape.

Apoi Sigfrid a lunecat cu ochii impaienjeniti.

Izvor de singe gilgiia din rana inimii deschise.

Gunter venise linga el sa vada daca a murit.

— O, Gunter, a mai soptit Sigfrid, deschizind pentru-o clipa ochii. N-a fost o crima mai nedreapta decit aceasta a lui Hagen. V-am stat ades in ajutor. Si iata care mi-e rasplata. Ai grija cel putin de ea, biata si scumpa mea Crimhilda. Si fereste-o de nedreptati

Pajistea toata, inflorita, era acum scaldata-n singe rosu, fierbinte, de viteaz.

Hagen a chemat slugile. Sigfrid a fost urcat pe-un scut de aur rosu, singeriu, precum se spune in legenda, sa fie dus Crim­hildei sale.

— Sigfrid a fost ucis, se pare, a grait Hagen, de un tilhar care a vrut sa-i prade hainele de aur. Tilharul apoi a fugit.

Au trecut Rinul inspre seara. In taina au urcat pe drumul care ducea catre castel. L-au dus la usile Crimhildei si l-au lasat fara o vorba, ca sa-l gaseasca ea in zori.

Nici unul n-a avut curajul, nici Hagen, nici regele Gunter, nici unul dintre cavaleri, ca sa se duca la Crimhilda si sa ii spuna ca e mort sotul sau cel atit de drag.

In zori, cind s-a trezit Crimhilda, o sluga a venit pierduta:

— Marita doamna! a strigat, si n-a mai spus nici un cuvint.

Isi tinea doar mina la piept, si rasufla fara suflare. Plingea, si nu se auzea. Atita-ncremenise biata.

— Marita doamna E afara

— Ce este-afara? Cine este? s-a inaltat din jilt Crimhilda.

Si galbena s-a napustit pina-n pridvoarele de piatra.

Acolo, jos, intins pe scut, patat de singe, palid, Sigfrid.

Degeaba au mai vrut s-o tina domnitele din preajma ei, Crim­hilda a cazut pe trupul lipsit de viata al lui Sigfrid.

I-a ridicat chipul frumos cu pletele ude de singe. L-a sarutat, l-a mingiiat, de parca era inca viu.

—Oh! Sigfrid Sigfrid a spus ea. Asadar iata cum te-ntorci. Unde iti e privirea mindra, si Balmung cum te-a parasit? Dar stiu eu stiu nu voinicia te-a biruit, ci miselia

Pieptul i se zbatea Crimhildei sub plinsul aprig, hohotit. Cu lacrimile ii spala ochii-nghetati si gura rece. Il saruta, si iar plingea:

— De-as sti eu cine-s ucigasii, Sigfrid, cum te-as mai razbuna! Sigfrid, cum am sa te razbun! Banuiesc cine-s ucigasii iti jur iti jur iubite Sigfrid, in acest ceas de neuitat

Intins pe scut, Sigfrid era ca Balder, zeul luminos, ucis de Loki cel viclean. Parul lui blond ca aurul era tot naclait de singe. Ochii albastri, zimbitori, nu mai vedeau chipul Crimhildei. Si mina-i nu mai tinea spada, spada lui, Balmung cea vestita, facuta sub muntele Hecla de-un faurar al zeilor.

Spada era acum la Hagen, in cingatoarea de argint.

S-au adunat si cavalerii din tara Nibelungilor: inalti, puter­nici, viforosi.

— Regina, i-au spus ei Crimhildei, lasa-ne sa te razbunam. Lasa-ne sa luptam cu Gunter, si toti burgunzii lui trufasi, lasa-ne sa distrugem tara unde un oaspete-i ucis cu-o lovitura pe la spate

Crimhilda hohotea incet si-l saruta mereu pe Sigfrid. Nu-i auzea. Nu-ntelegea:

— Stapina, au spus cavalerii, lasa-ne cel putin sa-l luam, sa-i facem o racla de aur, strinsa in chinga de otel, batuta in mar­garitare si in rubine singerii. Lasa-ne, esti stapina noastra.

Crimhilda nu spunea nimic. Plingea si nu spunea nimic. Iara doamnele-o sprijineau, ca sa nu se mai prabuseasca. Toate plingeau cu hohote.

Din aurul ce il aveau pe arme, straie si pe cai, cavalerii au facut racla. Au strins-o-n chinga de otel. Au scos toate rubinele, margaritarele lucioase si celelalte nestemate, si le-au batut pe aceasta racla.

Sigfrid dormea somnul cel vesnic. Si linga el, ingenuncheata, era Crimhilda, fara glas, tinindu-l inclestat de git.

La inceput se tinguise.

Fata gingasa a reginei palise ca o flacara cind trece noaptea si s-arata lumina rasaritului.

Gura ei biiguia cuvinte neintelese pentru ceilalti.

Apoi pe-ncetul se-mpietrise. Ochii ei blinzi, inlacramati, se-ntunecasera deodata si se facusera taiosi.

Izvorul cald al ochilor se potolise pe incetul, pina secase la sfirsit.

A stat asa timp de trei zile, obraz linga obraz cu Sigfrid. Nu stia nimeni daca nu e de-asemeni moarta linga el.

Intr-un tirziu, s-a ridicat, pala, cu ochii rataciti, in rochia alba, dar patata de singele rosu-al lui Sigfrid. Crimhilda nu vedea pe nimeni dintre cei care se aflau in larga sala-ndoliata.

—Apropiati-va si-o mingiiati, a rostit Gunter catre preoti. Amintiti-i despre blestemul care apasa-ntotdeauna pe-aceia care stapinesc comoara Nibelungilor. Citi au avut-o pina azi, au pierit doboriti de fier. Sigfrid o stapinise-n urma si, iata-l, zace fara viata.

Preotii s-au infatisat Crimhildei sa o mingiie.

— Plecati! le-a glasuit Crimhilda. Credeam ca este sus un cer al bunatatii si dreptatii, care iubeste ce-i frumos Lui m-am rugat si zi, si noapte sa-mi ocroteasca dragostea. Si cerul ce-a facut? Raspundeti! Priviti si voi. Sigfrid e mort. Iara dusmanii cei vicleni se afla-n jur. Se veselesc. Eu nu mai cred in cer de azi. Cerul ii sprijina pe rai. Eu singura am sa-l razbun pe Sigfrid, pe barbatul meu! Vreau razbunare! Voi plecati! Tu, rege Gunter, ma asculta. Cer, dupa datina burgunda, sa vie fiecare print si fiecare cavaler sa i se plece mortului. Incuviintezi?

Incuviintez! a dat raspuns regele Gunter, in fata cava­lerilor.

Si, in castelul de la Worms, au inceput sa se perinde, dupa stravechea datina, toti cavalerii regelui, ca sa-i sarute mina dreapta lui Sigfrid cel ucis de fier.

Au venit Giselher si Gernot, fratii Crimhildei, mai intii. I s-au plecat tacuti lui Sigfrid si nu s-a intimplat nimic. Ei nu stiau de uneltirea lui Gunter, Hagen si-a Brunhildei.

— Vino si tu, unchiule Hagen, a spus Crimhilda celui care lovise pe viteazul Sigfrid si sta intunecat deoparte.

Hagen a sovait o clipa, dar apoi a calcat trufas spre racla cea scumpa, de aur, in care Sigfrid sta culcat. Spada sa, Balmung, ce-o rapise lui Sigfrid printr-o viclenie, lovindu-se atunci de lespezi, se zice ca a dat un vaiet. Parca plinsese cineva. Parca se auzise-un tipat. Toti ochii s-au intors spre Hagen. Dar Hagen, imbracat in negru, precum umbla intotdeauna, cu barba neagra si o cuta intre sprincenele stufoase, a calcat tantos inainte. S-a dus in fata mor­tului si i-a prins mina s-o sarute.

Numai ca, in aceeasi clipa, cum spun povestile stravechi, rana lui Sigfrid s-a deschis si singele a gilgiit pentru a doua oara, rosu, minjind pe degete pe Hagen.

— Asadar, tu esti criminalul! a glasuit incet Crimhilda. Nu, nu m-am inselat de fel in banuieli.

— Nu, nu e el! a rostit Gunter, gindind sa-si apere partasul la fapta cea injositoare. Hagen este nevinovat. Tilharii l-au ucis pe Sigfrid, colo-n padure, la izvor, ca sa-i ia hainele de aur. Ti-o jura fratele tau, Gunter

Si regele a jurat strimb ca s-o insele pe Crimhilda.

Dar, ea Crimhilda, n-a raspuns. A dat un geamat si-a cazut din nou cu fruntea linga Sigfrid, plingind si hoho­tind amar.

Abia au smuls-o pe Crimhilda. Abia l-au ingropat pe Sigfrid, caci ea-l tinea cu miinile si nu-i lasa sa il cufunde in groapa care se casca neagra si rece linga el.

Cind s-a sfirsit, s-a dus ca oarba, urmata de suita sa, in alta casa de la Worms. N-a vrut sa sada in castel linga Brunhilda, linga Gunter si Hagen, pe care-i ura.

Tatal lui Sigfrid i-a cerut sa vina in cetatea Xanten si sa fie la adapost de cine stie ce dusmani.

O astepta si micul Gunter, dornic sa-i mai auda glasul, sa fie mingiiat de ea.

Insa Crimhilda se schimbase. Dorinta de-a plati cu singe, singele care se varsase, o facea sa se-mpotriveasca dorului de-a-si vedea copilul. Ii era teama ca vazindu-l se va muia si nu va fi in stare sa-si urmeze gindul, pe care il nutrea-n ascuns.

Tinara, vesela Crimhilda, care zburda odinioara, care cinta neincetat, acum era tacuta, trista. Isi petrecea intreaga zi linga mormintul inca proaspat al celui care se dusese din lumea asta. Si plingea. Ochii, senini mai inainte, nu i se mai uscau de plins. Nu mai avea alt gind Crimhilda, decit pe-acela de-a plati lui Hagen si regelui Gunter crima facuta la izvor.

De fapt, ar fi putut Crimhilda sa-i invoiasca pe ostenii veniti din tara nibelunga — care atita asteptau — sa ia in mina armele si sa loveasca in castel. Dar ea stia ca regele are o oaste numeroasa. Poate nu ar fi izbutit sa-i biruiasca pe burgunzii regelui Gunter si-ai lui Hagen. Si atunci totul s-ar fi sfirsit.

De-aceea ii si invoise pe cavalerii nibelungi sa se intoarca-n tara lor.

Si astepta. Nu stia ce. Dar astepta si se gindea. Mult, in adinc, se tot gindea.

Si sufletul i se-mpietrea din ce in ce mai mult

Si se mai spune ca nici Hagen nu socotea ca-i de ajuns cite facuse mai-nainte lui Sigfrid si Crimhildei sale. Si-a uneltit — fara-ndoiala, tot laolalta cu Brunhilda — sa-i ia Crimhildei si comoara, comoara Nibelungilor, care trecuse-n stapinirea ei.

Si Hagen l-a-ndemnat pe Gunter sa-i ceara sorei lui, Crim­hildei, s-aduca-n Worms marea comoara din tara Nibelungilor.

Crimhilda, care se gindea numai la razbunarea ei, a socotit ca este bine sa aiba-n mina sa comoara. Si i-a trimis in acea tara pe Gernot si pe Giselher. Ei au plecat numaidecit la regele pitici­lor, i-au cerut cheile comorii, in numele soatei lui Sigfrid.

Au gramadit comoara toata in numeroase care largi, au gra­madit-o si-n corabii, care-au plutit pe riul Rin. Si-asa s-au dus pina la Worms.

Abia a incaput comoara in zecile de incaperi, in turlele si pivnitele ce se gaseau in marea casa pe care-o locuia Crimhilda.

Linga comoara se gasea si o varguta fermecata, de care se putea sluji sa-si implineasca multe planuri.

Cum au adus comorile, Crimhilda a-nceput sa-mparta aur, argint si pietre scumpe, in amintirea sotului, tuturor celor ce veneau pina la pragul ei sa-i ceara.

Parea ca linistea incepe sa se astearna peste toate.

Sigfrid, in clipa mortii lui, ceruse regelui sa-i jure ca ii va ocroti sotia, averea ei si drepturile. Crimhilda l-a rugat pe Gunter sa-i intareasca juramintul. Si Gunter i-a jurat, fireste.

Insa, in taina, a vorbit cu Hagen, cu sfetnicul sau. Si Hagen l-a-nvatat asa:

—Crimhilda-mparte aurul si capata sute de prieteni ce intr-o zi ne pot izbi cu arme si cu dusmanie si ne pot cere socoteala, aflind ca noi l-am doborit pe Sigfrid! Afara de-asta, te intreb: cuvine-se ca ea sa aiba acea varguta fermecata, ce-i poate fi de mult folos, cind va dori sa se razbune? De ce sa aiba ea, Crimhilda, atit noian de avutie, si tu, rege-n Burgundia, sa fii pe linga ea sarac! Nu! Trebuie sa-i luam comoara, sa-i luam varguta, sa-i luam tot

Regele Gunter i-a raspuns ca a lovit-o prea de-ajuns ca sa-ndrazneasca sa-i mai ia si mostenirea de la Sigfrid. I-a si jurat s-o ocroteasca. Daca i-ar lua acum comoara si ar aduce-o la castel, ar fi invinuit de toti ca nu-si pastreaza juramintul si-ar intari si banuiala ca tot ei au fost ucigasii. In alta parte n-are unde sa poata ascunde-atita aur

— Eu stiu un loc, a spus iar Hagen, unde putem adaposti marea comoara nibelunga, fara s-o poata afla nimeni. Intr-un tirziu, putem s-o scoatem, s-o folosim cum vom pofti

— Care e acel loc ferit, unde-am putea adaposti comoara Nibelungilor? a intrebat regele Gunter, cuprins si el de lacomie.

— Care? Apele Rinului, i-a dat raspuns sfetnicul Hagen, rinjind ca fiara infuriata, cind este gata sa sfisie. O cufundam intr-o viltoare, intr-un loc cunoscut de mine. Pe cei care ne-or ajuta, ii casapim dupa aceea. Taina ramine s-o cunoastem numai noi doi, tu si cu mine. Si doar tirziu, cind vom dori, o scoatem iarasi la iveala Vom fi cei mai bogati din lume

Si Hagen a rinjit din nou.

— Planul e bun, a grait Gunter.

Si amindoi s-au inteles ca regele sa se prefaca fata de sora lui, Crimhilda, ca pleaca-ntr-o calatorie. In acest timp, sfetnicul Hagen sa smulga aurul Crimhildei prin miselie, cu putere, si sa-l cufunde-n riul Rin, intr-un loc nestiut de nimeni.

Planul urzit in acel ceas a fost dus la indeplinire. Gunter s-a prefacut ca pleaca. Si-n vremea asta, cu urgie, Hagen a navalit in casa Crimhildei cea nefericita si i-a rapit toata comoara.

Mormanele de-argint si aur, si lazile cu nestemate, obiecte scumpe: cheutori, paftale mindre, cingatori, siraguri de margari­tare, mii de inele pretioase, cercei sclipind de diamante, si de ru­bine, si safire, si cite, cite alte lucruri, si chiar varguta fermecata au fost lasate intr-o noapte in apele riului Rin. Si-acei care l-au ajutat au fost apoi macelariti.

Stapini peste marea comoara, prin crima si prin tilharie, erau acum regele Gunter si sfetnicul sau de credinta, intunecatul, crudul Hagen.

Pe urma, Gunter s-a facut ca se intoarce de la drum. Crim­hilda i s-a jeluit si i-a cerut sa-l pedepseasca pe-acela care-o jefuise si sa-i dea inapoi comoara.

Regele s-a facut intii ca-i da dreptate sorei sale si ca-i va lua viata lui Hagen pentru aceasta tilharie. Insa a aminat osinda, zicind ca nu-l poate ucide, pina nu afla mai intii unde a dus Hagen comoara. Sa nu se piarda pe vecie.

Si-asa, tot aminind intr-una au trecut iute citiva ani. Lumea a inceput sa uite preamiseleasca intimplare. Si Hagen s-a intors la curte la fel de tare si trufas precum fusese si-nainte.

Crimhilda a-nteles minciuna. Si setea ei de razbunare a crescut tot si tot mai mult.

Si, niciodata de atunci, Crimhilda nu s-a invoit sa intre in castel, la Gunter, sa stea cu regele la masa. Iar spre Brunhilda si spre Hagen nu arunca decit priviri de ura si dispret adinc.

„Veni-va ceasul socotelii! isi spunea ea neincetat. Nu trebuie sa-mi pierd rabdarea. Or sa-mi plateasca ei, miseii, moartea lui Sigfrid cel balai, iubitul meu pe vesnicie”.

Si astepta, si astepta sa se iveasca vreun prilej.

Iara prilejul s-a ivit mai iute decit socotise.

Domnea, in timpurile-acelea, peste ostirile de huni, un rege aprig, numit Etzel de catre cei din miazanoapte — Atila, cum ii spunem noi.

Despre el se vorbea in soapta. Cetele lui de calareti zburau in cele patru zari ca viscolul nimicitor. Cine ar fi-ndraznit sa stea cu armele in fata lui, si sa-l infrunte pe Atila?

Numai c-atita de razboinic precum era craiul Atila, pe-atit inca se povesteste ca iubea el si cintecul. La curtea lui veneau adesea si cintareti din miazanoapte. Toamna, tirziu, si-n toiul iernii, cind s-aduna toata ostirea in jurul sau, la Etzelburg, si vintul suiera prin pusta, aducind ploaie sau zapada, craiului ii placea sa stea pe-un jilt de lemn, intre osteni, si sa asculte cintaretii veniti din tari indepartate.

Iar cintaretii ii rosteau despre viteazul tinar Sigfrid, ucis cu lancea, la izvor, si despre jalea fara margini a soatei lui, blonda Crimhilda.

„N-a fost si poate n-o sa fie alta atit de credincioasa sotului sau, si dupa moarte, cum e Crimhilda de la Worms — spuneau in versuri cintaretii. Cit e Crimhilda de frumoasa, de alba si cu graiul lin, nu stim sa mai fi fost vreodata femeie pe intreg pamintul. Crimhilda nu are pereche in nici un fel, rege Atila”

Regele nu avea sotie. Tinar nu mai era de mult. Era barbos, scurt de statura, insa puternic si-ndraznet. Viata si-o petrecuse-n lupte. Feciorii ii pierisera in batalii pe-ntinsul lumii. Avea castele fara numar, dar ii placea mai mult sa stea pe sa, in goana calului. Sau intr-un cort, pe pusta larga, sub pilpiirea stelelor, si sa viseze biruinte.

Acuma insa el, Atila, biciul de foc necrutator, uitase setea de marire, si-n sunetele unei harpe, sezind pe jiltul lui de lemn, intre osteni cu lanci in mina, visa pe preamindra Crimhilda.

Da. Pe Crimhilda o visa si si-o dorea cruntul Atila. Pe cea mai alba dintre toate femeile de pe pamint, pe dulcea soata a lui Sigfrid vroia s-o aiba de regina.

Si, dornic sa-si traiasca visul, Atila a trimis la Worms solie imbracata-n aur, cu daruri neasemuite, sa roage pe mindra Crim­hilda a-i fi sotie si regina, in larga tara a hunilor.

Solia lui era formata din Rudiger, mare margraf, alti cava­leri, vasali ai sai, si o ceata mare de huni.

— Sa nu va-ntoarceti fara ea, a poruncit craiul soliei. Aratati-i cit o iubesc si c-o voi face fericita.

Solia a sarit pe cai, si-n tropot aspru de copite a pornit spre orasul Worms, sa duca gingasei Crimhilda vorbele craiului stapin peste cetele hunilor.

Sositi la Worms, primiti la curte, solii i-au aratat lui Gunter dorinta craiului Atila de-a se-nsura cu sora lui.

Regele Gunter s-a-nvoit. Se bucura s-o stie dusa, sa poata scoate la lumina comoara Nibelungilor din apele riului Rin si sa se bucure de ea. Dar Hagen cel prevazator i-a soptit tainic la ureche sa nu o lase pe Crimhilda sa plece-n tara hunilor. Atila este prea puternic. Si, prin Atila, ar putea Crimhilda sa-si atinga telul, sa-i pedepseasca intr-o zi. La fel l-a sfatuit Brunhilda.

La rindul sau, mindra Crimhilda intii n-a vrut sa paraseasca orasul unde dormea Sigfrid.

Nici nu vroia sa ia de sot pe Etzel, craiul hunilor: batrin, urit, scurt, incruntat — ea, care se indragostise de mladiosul tinar Sigfrid, cu par balai si ochi albastri, care cinta si dantuia si-i luminase inima cit fusese sotia lui.

Dar s-a gindit ca se ivise prilejul cel mai nimerit sa-si impli­neasca vechiul gind: gindul ei de-a se razbuna.

„Ma voi jertfi pe mine insami!” a socotit blonda Crimhilda, si s-a-nvoit, cu moartea-n suflet, sa fie soata lui Atila.

S-a dus intii si si-a plecat genunchii unde zacea Sigfrid, linga mormintul lui din Worms. Si i-a cerut ingaduinta sa plece, ca sa-l razbune.

Ochii-i ardeau ca flacara.

— Sigfrid, ramii cu bine, Sigfrid soptea ea, alba la fata ca o moarta. Ma duc, si am sa te razbun

S-a ridicat apoi si-a mers unde o astepta solia.

— Primesc, a spus soata lui Sigfrid. Voi fi regina hunilor. Pregatiti cele de cuviinta, si am sa parasesc orasul unde am pati­mit atit.

Nimeni nu mai avea ce spune, nici regele, nici sfetnicii.

Dupa ce s-a gatit de drum, Crimhilda a pornit calare spre Etzelburg, castelul sumbru unde o astepta Atila.

Caii goneau si ea plingea. Ceata de huni o insotea pe cel din urma drum al sau.

Si-asa, gonind calari cu totii, dupa un drum destul de lung, si dupa multe intimplari, s-au apropiat de la o vreme de locurile stapinite de hunii regelui Atila, de locurile departate, unde urma sa se petreaca cea mai grozava intimplare si razbunarea cea mai crunta din cite le-au cintat, pe vremuri, poetii de la miazanoapte.

Craiul Atila a primit-o pe mult dorita lui mireasa cu un alai ne-nchipuit, format din cete de razboinici si cavaleri inzauati, pentru ca linga hunii sai avea in slujba cavaleri din alte tari, ca Rudiger, margraf vestit, Ditrich de Berna, Hildebrand, si alti vasali care-l slujeau.

Coruri din sute de fecioare cintau Crimhildei, azvirlind asupra ei cununi de flori, cind regele a-ntimpinat-o pe tarmurile Dunarii si a primit-o-n cortul lui.

N-a fost vreun om mai fericit decit regele hunilor cind a vazut-o pe Crimhilda.

Si nu a mai avut de-atunci alta dorinta mai fierbinte decit ca dulcea lui mireasa sa-i daruiasca un fecior.

Crimhilda se gasea acum in tara hunilor lui Etzel. Si regele acesta hun, aspru, razboinic, nemilos, in fata caruia o lume inge­nunchea si tremura, isi adora tinara soata, atit de alba, de fru­moasa, venita din Burgundia. Desi era destul de virstnic, se-ndragostise de Crimhilda cu patima, ca un flacau. Ii citea voile din ochi si, cu puterea lui uriasa, i le-mplinea numaidecit.

Mai ales ca blonda Crimhilda i-a daruit, in scurta vreme, si-un baietas numit Ortlib, regele ar fi fost in stare sa-i dea si stelele de aur ce stralucesc noaptea pe cer.

Orice regina ar fi fost indeajuns de fericita sa aiba un astfel de sot, care sa-i puna la picioare tot ce poftea, cit ai clipi.

Numai Crimhilda suferea cind se vedea linga Atila, barbos si-atita de urit, ea ce fusese altadata iubita inimii lui Sigfrid, cel mai frumos dintre viteji. Dorul de cel ucis de Hagen o mistuia inca si-acum, cu-aceeasi apriga vilvoare. Si nu voia nimic mai mult decit sa-si implineasca visul de a plati moartea lui Sigfrid.

De-aceea doara se-nvoise sa vie-n tara hunilor, fiindca stia despre Atila ca e bogat si e puternic. Si se gindise ca prin huni va putea ea sa pedepseasca moartea intiiului sau sot.

Ce-ar fi urmat n-o mai privea, nu mai vroia nimic sa stie

Si iata ca vine o zi cind insusi regele Atila a intrebat-o pe Crimhilda de ce o vede tot mihnita, de ce-i cu ochii-nlacrimati, si noptile de ce nu doarme, de ce suspina ne-ncetat? Ce suferinta o mistuie?

— Spune-mi, regina mea frumoasa, rosteste regele Atila, ce alinare pot s-aduc mihnirii care te framinta? Numai o vorba de-ai sa-mi spui, si ce nu poate face altul am sa fac eu. Pun pentru tine tara huna, spada, coroana si ostenii in cumpana, doar sa-ti aduc pe buze zimbetul cel dulce si rumeneala in obraji. Spune-mi ce ti-ai dori, Crimhilda? Spune-mi cum sa te ajut?

— Esti bun si nobil, a zis ea. Dar tu nu poti sa intelegi ca eu ma trag din alta tara. Mi-e dor de apa Rinului, cu limpezimea-i de cristal sub scinteierea soarelui. Mi-e dor, Atila, si de cerul sub care am copilarit si de padurile umbroase pe unde ma jucam ca fata. De munti si de cimpii mi-e dor. Dar mult, mai mult decit de toate, mi-e dor sa mai aud cuvinte rostite-n limba stramoseasca. De fratii mei, sa-i vad, mi-e dor

— Ca sa pleci in Burgundia ar fi prea greu, a spus Atila. Drumul e lung, obositor. Dar am s-aduc Burgundia aici, in tara hunilor. Cum? Ai sa vezi numaidecit

Si regele-a batut din palme. Un sfetnic s-a infatisat. Si lui i-a poruncit Atila s-alcatuiasca o solie de cintareti ce cunosteau limba burgunda si tinutul regelui Gunter, de la Rin. Sa li se dea poveri de aur, si haine scumpe, si-o scrisoare cu o pecete tot de aur.

Ajuns la Worms, sa cheme curtea, pe Gunter si pe fratii sai, ca si pe sfetnicul lor, Hagen, pe cavalerii regelui si toti citi or mai vrea sa vina la Etzelburg in ospetie.

— Reginei mele ii e dor de fratii ei, de toti burgunzii, a spus Atila solilor. Venind aici, Crimhilda mea o sa-i auda si-o sa-i vada, si astfel sufletul ei s-o alina. Daca nu vor primi poftirea — s-a incruntat regele Atila — pot sa se teama de razboi! Eu insa ii doresc ca prieteni si rude dragi ale Crimhildei.

Solii au si incalecat pe caii iuti ai lui Atila si s-au pornit in goana mare spre tara Rinului de sus, unde era Burgundia.

Sosind la Worms solii acestia, si-nfatisindu-se lui Gunter cu atitea daruri si scrisori, regele s-a inveselit, dorind sa stearga vrajmasia ce ii putea aduce vreodata si alte suparari.

— Precum se vede, a zis el, sora mea a uitat cu totul cearta cea veche dintre noi. Si sotul ei vrea sa ne aiba ca oaspeti dragi, in tara sa. Ei bine, noi o sa primim, si vom porni spre Etzelburg, cit de curind se va putea

Gunter s-a bucurat, si-asemeni s-au bucurat si fratii lui, principii Giselher si Gernot. S-au bucurat si cavalerii, carora le fusese draga blonda Crimhilda, cind era printesa in Burgundia. Numai preamohoritul Hagen nu s-a inseninat de loc.

— Crimhilda n-a uitat nimic. Ea n-o sa ierte niciodata moar­tea lui Sigfrid cel rapus de mina noastra, la izvor. Comoara Nibelungilor, pe care i-am rapit-o noi, cufundind-o intr-o viltoare din apa Rinului albastru, o sa ne-o ceara iar Crimhilda. Sint de parere sa nu mergem in ospetie la Atila. Ne-asteapta moartea, rege Gunter

Dar cei doi frati au staruit pe linga Gunter sa porneasca.

— Sigur, Crimhildei ii e dor. Sa nu o facem sa ne-astepte, spuneau ei care mai de care.

Gunter, ce sovaise-ntii la vorbele intunecate ale lui Hagen, unchiul sau, ascultindu-i pe cei doi frati si-mbratisindu-i, le-a rostit:

Asa e. Voi aveti dreptate. Crimhilda se gaseste astazi in departatul Etzelburg. Se simte tare-nstrainata, cum ne-au incre­dintat si solii. Vrea sa ne vada. Ii e dor. Tu, Hagen — s-a-ndreptat spre sfetnic — daca ti-e teama, nu veni. Ramii la Worms, la adapost. Dar noi plecam cu toata curtea spre tara regelui Atila.

Hagen s-a incruntat mai tare.

— Sinteti nechibzuiti, le-a spus. Acolo ne asteapta moartea. Dar am sa merg si eu cu voi. Sa nu creada blonda Crimhilda ca m-am temut de mina ei. Si totusi va mai rog ceva

— Rosteste iute, eu sint gata sa-ti fiu pe plac, unchiule Hagen, a dat raspuns regele Gunter.

— Lasati-ma sa-mi aduc pe cei mai vrednici cavaleri, sa ne-nsoteasca la Atila. Stiti doar ca hunii sint razboinici. Primejdii pot sa se iveasca, oricum, in chip neasteptat. Si cavalerii mei sa aiba sub hainele de purpura si de matasa zale bune, armuri si sabii ascutite. Cu asta va-nvoiti macar?

— Cu asta ne-nvoim, fireste, a ris spre el regele Gunter.

— Apoi s-au pregatit de drum, desi la rindul ei, Brunhilda a staruit si s-a rugat de Gunter sa nu se porneasca spre tara regelui Atila, cu toata curtea de burgunzi.

— Nu vreau sa ramin vaduva, zicea Brunhilda. Nu pleca. Copilul vreau sa aiba un tata! Nu va incredeti in Crimhilda. Crimhilda se va razbuna Ea nu ne poate uita crima

Dar Gunter nu a ascultat aceste vorbe ale Brunhildei. A staruit in hotarire.

Si, dupa cum spun cintaretii, in scurta vreme au pornit cu totii catre Etzelburg.

Si-au mers, au mers, se povesteste, au trecut prin Padurea Neagra si au ajuns de la o vreme pe tarmul Dunarii de sus. De-acolo se-ntindea pamintul regelui hunilor cel aprig. Hotarele i le pazeau vasalii, cavalerii sai.

Regele Gunter, cu glas tare, a poruncit sa se adune toti cava­lerii laolalta. Si sa se faca tabara. Sa se aprinda un foc mare. Sa se desfunde trei butoaie cu bere si cu hidromel. Si cine vrea sa dantuiasca.

Venise seara. Peste apa plutea o boare argintie, impurpurata de amurg. Cerul parea, in departare, spre Etzelburg, patat cu singe. Iara lui Hagen, mare sfetnic si comandant al ostilor, i se tot nazarea ca vede in apa Dunarii lucind ochii lui Sigfrid cel ucis. Ochii acestia il priveau cu o minie fara seaman.

Poate ca sa se linisteasca, Hagen s-a departat cu calul de ta­bara regelui Gunter. A calarit, ingindurat, pe malurile Dunarii, pina ce zvonul veseliei nu s-a mai auzit de loc.

Deodata — slab ca o parere — a auzit un clipocit in valurile Dunarii. Ager cum era totdeauna, Hagen si-a indreptat privirea spre locul unde auzise zgomot in apa. Si a vazut in Dunare ca se zbenguiau niste copile minunate. Iara pe tarm stateau zvirlite pene de lebada ca neaua. Hagen a inteles indata ca fetele ce se jucau erau zinele Dunarii. Ele veneau catre amurg si se scaldau in apa clara, isi puneau apoi penele si se schimbau in lebede, zburind usor spre asfintit.

Fara sa stea de loc pe ginduri, Hagen le-a si luat penele care zaceau pe pajiste, si a strigat cu glas puternic:

— Zinelor, daca nu-mi raspundeti la intrebarea ce v-o pun, nu mai primiti aceste pene. Ba am sa le arunc in foc. Voi va veti pierde toata vraja si, devenite muritoare, o sa pie­riti in Dunare

Zinele s-au speriat de moarte si, departindu-se de tarm, nu­mai cu capetele afara, se jeluiau si se rugau de Hagen cel ne-ndurator sa nu le arda penele.

Cositele lor lungi, de aur, pareau, sub focul revarsat din zaristea vazduhului, niste comori care pluteau pe-ntunecimea Du­narii. Si palalaile aurii ii aminteau cruntului Hagen comoara Nibelungilor, scufundata-n riul Rin.

Totusi nu s-a induplecat si a strigat din nou spre zine:

— Sa-mi spuneti, zinelor din valuri, care va fi destinul nos­tru, al celor ce calatorim spre tara regelui Atila? De nu-mi veti spune adevarul, nu voi avea mila de voi, si am sa va ard penele!

Atuncea una dintre ele, regina zinelor din valuri, i-a dat astfel raspunse lui Hagen:

— De ne silesti, atuncea fie! Afla ca o sa fiti primiti la Etzelburg cu voie buna, cu cintece si ospete. Regele hunilor va este cu ginduri bune pina azi

— Nu minti?

— Nu mint! a grait zina.

— Luati-va dara penele!

Si Hagen a zvirlit in valuri penele albe ce le luase.

Era in sine multumit. Teama cea rea il parasise.

Zinele s-au invesmintat. S-au prefacut in lebede si au zburat spre asfintit. Numai regina a ramas, rotindu-se prin inaltime, deasupra tarmului, zicind:

— Hagen, esti fiul Aldrianei, matusa mea, si ai sa afli ce ti-am ascuns pina acum, de teama sa nu ne opresti penele albe, ce ne dau putinta sa zburam prin aer. Atila, regele, vi-i prieten, insa Crimhilda va uraste. Cit mai e timp, opriti-va din nebunescul vostru drum, a spus regina zinelor, si a pierit peste paduri.

Iar Hagen a incalecat mai mohorit decit oricind, pornind si el spre tabara.

Acolo, toti se straduiau ca sa gaseasca vreun mijloc sa treaca apa Dunarii.

Pe tarmul celalalt era numai o pluta si-un plutas. Insa acela nu vroia sa-i treaca apa pe burgunzi, de teama ca vin cu razboi.

Hagen aflase de la zine c-avea plutasul un firtat, de care-i era tare dor. Dindu-se drept acel firtat, curteanul l-a facut sa vie cu pluta pina la tarmul unde era regele Gunter cu cavalerii, asteptind sa poata trece Dunarea.

Era asa cam spre amurg, si-a trebuit sa se apropie plutasul bine ca sa vada de e firtatul lui, sau ba. Cind a vazut inselaciunea, s-a miniat. A vrut sa plece. Dar Hagen i-a sarit pe pluta. Plutasul l-a lovit cu visla pe sfetnicul cel neguros. Hagen s-a pravalit pe scinduri, dar iute-a sarit in picioare. A scos din teaca sabia si, cu o singura miscare, i-a zvirlit capul de pe umeri.

Apoi au inceput sa treaca oameni si cai, pe rind, pe rind.

Asa au trecut toata noaptea. Cind a fost mai spre dimineata, pe pluta s-au urcat si Gunter, Gernot, si Giselher.

Dupa ce au ajuns la tarm, Hagen a poruncit ca pluta sa fie sparta in bucati. Iar bucatelele de lemn sa fie arse, si cenusa sa fie aruncata-n valuri.

— De ce ai dat porunca asta? l-a intrebat regele Gunter.

— Pentru ca banui, rege Gunter, c-or sa urmeze zile grele, si, cind se vor ivi primejdii, doresc ca nici un cavaler sa nu gindeasca-n mintea lui c-ar fi vreo cale de scapare. Drum de intoar­cere nu e. Sa lupte astfel mai cu spor

Gunter a ris din nou de Hagen.

— Nu te-am vazut, unchiule Hagen, de cind te stiu atit de negru in presimtiri. Dar te inseli Totul o sa se-ntimple bine. Increde-te-n regele tau!

Si Gunter si-a biciuit calul, pornind ca vintul inaintea coloa­nei lungi de cavaleri, catre cetatea Etzelburg.

Vroia s-arate ca nu are intr-insul nici un fel de teama. Si totusi, parca dintr-o data, ascultind vorbele lui Hagen, il sagetase un fior.

Si-au tot gonit asa, calari, pina ce s-a zarit castelul margrafului de Rudiger, vasalul regelui Atila.

Acolo au facut popas.

Margraful i-a primit cu cinste. I-a gazduit. I-a omenit. Le-a-ntins mese imbelsugate.

Si-avea margraful o copila frumoasa, proaspata si alba, asa cum e un ghiocel, cind se iveste din zapada. La masa cind au fost sa stea, Volker cel vestit a inceput sa cinte. Cinta atita de maies­tru, ca inimile s-au muiat. Cinta cum vine un razboinic din lupta la sotia sa si isi gaseste mingiiere. Si-n acea clipa copilita lui Rudi­ger si-a indreptat ochii spre Giselher, viteazul, fratele regelui burgund.

El iarasi se uita la ea cu dragoste si se gindea ca mult i-ar place sa o aiba la Worms, ca soata, in castel.

Hagen cel priceput la toate a inteles ce se-ntimpla. I-a poves­tit taina lui Gunter.

Si Gunter s-a inveselit. Si fiindca Rudiger era margraf vestit si prea bogat, cunoscut peste mari si tari, i-a petit-o pe fiica lui pentru mezinul Giselher.

Rudiger, si mai mult ca Gunter, s-a bucurat de-aceasta stire. Fata era de maritat. Si s-a-nvoit numaidecit.

Spre incantarea soatei sale, ce purta numele Gotlinda, Rudiger a orinduit logodna intre Giselher si preaiubita lui copila.

Tinerii s-au imbratisat si si-au jurat in veci credinta. El a fagaduit sa vina la-napoiere si s-o ia, cu toata zestrea ei, la Worms. Insa pentru ca se grabeau sa plece catre Etzelburg, au fost siliti sa se desparta.

Ea, subtirica si sfioasa, tinea pe Giselher de mina. Abia se stapinea sarmana sa nu-i tisneasca lacrimile din ochii dulci, verzi-cenusii.

Dar cu mihnirile copilei si-ale lui Giselher cel tinar nu puteau totusi sa-ntirzie. Si cetele de cavaleri, avind in fruntea lor pe Gunter, trebuiau iara sa porneasca.

Mai inainte de plecare, Rudiger si sotia lui le-au adus daruri tuturor, dar mai ales lui Gunter, Gernot si Giselher, logodnicul. Apoi lui Hagen negurosul.

Hagen insa n-a vrut sa ia decit un scut mare, de-otel.

— De ce nu vreti si alte daruri, aur si pietre pretioase? a vrut sa stie Rudiger.

— Ma-nfatisez unei regine-naintea careia nu stau cu pietre scumpe, ci cu scutul, a rostit negurosul Hagen, dar Rudiger n-a priceput, el nu stia de ce e vorba.

Si-apoi au pornit in galop. Au gonit iarasi peste cimpuri, si prin paduri, si peste ape, pina ce s-a vazut in zare cetatea rege­lui Atila.

Heralzii au sunat prelung din trimbitele de arama. Si cava­lerii au pornit sa cinte tare un cintec vechi despre stramosii lor burgunzi.

Cintind s-au apropiat de zidul ce marginea, pina departe, cetatea Etzelburg. Portile mari, grele, de lemn, legate-n fier si in arama, s-au deschis inaintea lor. Si-n fata cetelor de huni s-a ara­tat insusi Atila. Tinea in mina un buzdugan, cum era datina la Huni.

— Bine-ati venit in tara noastra, le-a strigat regele Atila.

Si cavalerii i-au raspuns:

— In pace am venit la tine, cu bucurie, ca la rude

Apoi Atila s-a retras sa mai dea unele porunci.

Sosind Crimhilda, i-a imbratisat pe Gernot si pe Giselher, fratii mai mici, dar n-a rostit nici un cuvint lui Gunter, regele burgund. Nici macar nu i-a intins mina, si nici nu s-a uitat la el.

Hagen atunci s-a miniat si a strigat catre Crimhilda:

— Astfel primeste o regina un rege, care-i e si frate?

Crimhilda s-a intors spre el, l-a fulgerat cu o privire si i-a raspuns cu un glas taios.

— Cine esti tu, tilhar de rind, care cutezi sa-mi mai vor­besti? Cum de mai poti deschide gura in fata-mi cu obraznicie? Sau ai venit sa-napoiezi aurul ce mi l-ai furat? Pacat ca nu mai sint cu mine ostenii Nibelungilor pe care ii cirmuia-nainte Sigfrid. Ti-ar reteza capul de ciine, si ochii care ma privesc nerusinati i-ar lua in suliti

Hagen a inteles ca moartea se invirteste-n jurul lui, cu coasa ei neiertatoare. A hotarit sa-si vinda capul pe cit se va putea de scump. Si a-nfruntat-o pe Crimhilda:

— Noi sintem astazi Nibelungii, pentru ca noi avem comoara. Iara comoara e ascunsa in adincimea Rinului. Doi oameni ii cunosc salasul. Unul sint eu. Celalalt Gunter. Daca pierim, piere comoara, pentru ca Rinul nu vorbeste. Ea va ramine pe vecie aco­perita de viltori, asa cum am urzit chiar eu

Crimhilda-si intorsese capul si se facea ca nu-l aude. Doar buzele si le musca, cu dintii albi, pina la singe.

Si-n acea noapte, cum se spune, Crimhilda n-a dormit o clipa, tot socotind cum sa-si atinga telul pe care-l urmarea de-atitia ani, neostenita.

E drept ca nici oaspetii ei nu prea s-au odihnit acolo in Etzelburgul lui Atila. Hagen a stat mereu de veghe, pina in revarsat de zori. Ba mai venise linga el si preamaiestrul cintaret Volker, cel totdeauna vesel, prietenul sau nedespartit.

Spre ziua, o ceata de huni trimisi de regina Crimhilda au incercat sa urce scara spre incaperile de sus, unde se odihneau burgunzii.

Hagen, simtindu-i, a fost gata sa si dea lupta cu dusmanul; dar Volker a-nceput sa cinte un cint burgund din vremea veche, si hunii, cunoscind ca este la usa regelui o straja, s-au si retras, pe nesimtite.

Atila, plin de prietenie, strain de ce se petrecea, a pus la cale serbari mari, in cinstea oaspetilor sai, in zilele care-au urmat.

Crimhilda nu-i impartasise nimic din tot ce planuia.

El nu stia ca-n vremea asta un sol umbla printre burgunzi si-i intreba pe fiecare daca s-ar invoi sa-l dea in mina hunilor pe Hagen. Solul era trimis in taina chiar de sotia lui, Crimhilda.

— Noi nu stim daca Hagen e vinovat intr-adevar, ii raspun­deau toti cavalerii. Noi nu-i cunoastem faptele. Dar daca este, numai Gunter poate sa-i ceara socoteala, cum e legea cavalereasca. Noi nu putem sa hotarim.

Crimhilda s-a incrincenat mai rau, aflind aceasta veste.

„Nu-l dau pe Hagen? Foarte bine. De e asa, nu am ce face. Gindeam ca vor scapa ceilalti; dar vor pieri pina la unul, platind cu singele varsat nedreapta moarte a lui Sigfrid.”

Si intr-o ziua, la amiaz, au fost poftiti la un ospat regele, principii si Hagen, ba chiar si cintaretul Volker, intr-o cladire ridicata anume in ograda larga. Iar intr-o alta incapere. indepar­tata, din castel, au fost chemati sa se infrupte, la niste mese imbelsugate, toti ceilalti cavaleri burgunzi.

Atila a venit la masa, neinarmat si, bucuros, i-a asezat in jurul lui pe Gunter, pe Hagen, pe Giselher si Gernot, si chiar pe cintaretul Volker.

Burgunzii au primit poftirea, dar au venit cu armele, incinsi cu spadele taioase, cu sulitele-n mina stinga, iar scuturile si le-au pus la indemina pe podele.

Atila s-a uitat mirat la rudele Crimhildei sale. Dar socotind c-asa-i, pesemne, datina cavalerilor, sa stea cu armele la masa, a cerut sa s-aduca bere si hidromel pentru burgunzi, la fiecare-un butoias. Iar el insusi a cerut vin intr-un vas pintecos de lut.

Crimhilda sta si ea la masa, dar nu vorbea, nici nu ridea, doar cu urechea asculta ceva ce numai ea stia ca trebuie sa se intimple.

Mai incalzindu-se Atila de vinul care-l tot sorbea, a poruncit sa i s-aduca feciorul lui si al Crimhildei, un pui balai ca mama lui, care avea numai doi ani.

— Priviti ce fiu mi-a daruit iubita mea soata Crimhilda, a glasuit mindru Atila.

Si si-a dat fiul, sa-l alinte, regelui Gunter de la Worms. Gunter l-a pus in bratele lui Giselher. Acesta l-a trimis lui Gernot, Gernot lui Volker. Si acesta l-a dat, la rindul sau, lui Hagen.

Cind Ortlib se gasea la Hagen, s-a auzit un zvon de arme, si-n sala mare a navalit Dankwart, fratinele lui Hagen.

— Tradare! a strigat acesta.

— Cum? Cine-a spus acest cuvint, a-ntrebat regele Atila.

— Eu spun, a strigat iarasi Dankwart. Toti cavalerii — citi erau cu mine, afara din castel — au fost rapusi prin miselie. Ni s-a adus un vas cu vin de catre printul Bodelin, fratele regelui Atila. Vinul ni l-a trimis Crimhilda. Ni s-a cerut sa inchinam in in cinstea printului Ortlib. Citi au baut au cazut morti. Ceilalti au fost macelariti de catre miile de huni condusi de printul Bodelin. Numai eu nu am vrut sa-nchin, si am scapat apoi luptind cu greu am ajuns pin-aci.

Hagen s-a saltat de pe scaun:

— Pentru Ortlib ati inchinat? Ei bine, sa traiasca Ortlib!

Si si-a rotit spada sa, Balmung, retezind capul printului.

Crimhilda a-nceput sa tipe, sa blesteme cu deznadejde. Atila si-a ridicat fiul, care-i cazuse mort pe lespezi, urlind ca fiara si gemind, batindu-se in piept cu pumnii, smulgindu-si parul, ca nebun, pentru ca isi iubea mult fiul.

Burgunzii si-au prins scuturile. Hunii si-au scos din briuri arme: pumnale si toporisti late. Si lupta a-nceput cumplita, cu spade, suliti si topoare. Mese zburau prin incapere. Butoaie se rostogoleau. Lavite lungi, grele, de lemn, trosneau, unii izbindu-se pe altii. Si urletele s-auzeau pina la marginea cetatii. Iar singele curgea ca un piriu pe lespezi.

Lupta atit de-nvolburata a durat doar citeva ceasuri. Toti hunii citi erau acolo si-au pierdut vietile, pe rind, sub armele burgunzilor.

La masa cea imbelsugata, unde domnise veselia, nu mai erau decit Atila, cu fiul sau Ortlib in brate, si linga el cata Crimhilda spre batalia-ngrozitoare, cu o privire ratacita, si rostea numele lui Sigfrid.

Locul unde sedeau la masa era mai inalt cam cu cinci schioape, si batalia se vedea in fiecare coltisor.

Suliti zburau in jurul lor, si toporiste, si pumnale, dar ei nu se clinteau din loc.

Cind hunii ce erau in sala au fost rapusi pina la unul, si n-au ramas decit Atila linga Crimhilda, regele Gunter le-a rostit:

— Plecati acum!

Atila, cu Ortlib in brate, incovoiat, a iesit primul. Barba ii siroia de lacrimi. In urma lui pasea Crimhilda, cu ochii scinteind de ura si c-un pumnal in mina dreapta, soptind tot numele lui Sigfrid.

In acest timp se adunau alte cete de huni afara, in jurul salii de ospete.

Iesind Crimhilda in ograda, l-a aratat pe micul Ortlib, ucis cu sabia de Hagen, si a strigat spre luptatorii ce s-adunau in jurul ei:

— Osteni, in numele dreptatii, dati-mi pe Hagen mort sau viu Printul Ortlib a fost ucis de-aceeasi mina ca si Sigfrid. De-aceeasi mina ce-a rapit comoara Nibelungilor.

Hunii s-au repezit ca lupii peste cei zavoriti in sala.

— Eu va ordon ca sa luptati, a rostit Gunter alor sai.

Si lupta a-nceput din nou. In fruntea cavalerilor erau Gunter si Giselher. Si linga ei se afla Hagen, cu sabia Balmung in mina. Gernot cazuse cel dintii, si linga el se prabusise Volker, veselul cintaret.

In timp ce lupta se dadea tot mai avana-ntre ostenii regelui hunilor, Atila si cavalerii de la Worms, Crimhilda a facut un semn.

Cincizeci de huni s-au repezit cu lungi faclii din lemn de brad si somoioage unse-n smoala. Le-au saltat pe acoperis.

Acoperisul, fiind de lemn, s-a si aprins numaidecit. Grinzile s-au pornit sa arda, cu vilvatai, peste ostenii regelui Gunter de la Worms. Peretii s-au aprins si ei. Din fata ii lovea dusmanul, iara din laturi si de sus ii pirjolea focul urias, aprins si intetit de huni, cu somoioagele de paie si smoala care clocotea.

Spre seara, lupta a incetat. Burgunzi in viata n-au ramas decit doar doi: Gunter si Hagen.

Ei singuri, si tot mai luptau, facind prapad intre ostenii regelui hunilor, Atila.

— Cereti-le sa se predea, a spus Crimhilda la sfirsit, vazind ca lupta nu-nceteaza.

— Ne vom preda, au spus cei doi, daca primim fagaduinta ca nu vom fi ucisi cu miinile legate.

— Promiteti-le orice, a poruncit atunci Crimhilda.

Dar cum au lasat armele, cei doi au fost cetluiti in fiare si in streanguri groase, viriti in temnite adinci.

Crimhilda a cerut sa-i vada.

Lui Gunter i-a vorbit intii:

— Frate, i-a glasuit Crimhilda, tinind in mina ei pe Balmung. A fost un soim pe nume Sigfrid. Cu voia ta a fost rapus de vesnic mohoritul Hagen. Cu voia ta mi s-a rapit comoara Nibelungilor, tot de dusmanul meu, de Hagen. Spune-mi unde-i acum comoara?

— Trimite-ti soimul sa ti-o afle, a raspuns Gunter sorei sale, stiind ca il asteapta moartea.

Abia si-a sfirsit vorbele, si capul regelui burgund a fost rete­zat de pe umeri.

L-a cercetat apoi pe Hagen:

— Tu, cavaler fara credinta, ucigas si tilhar de rind, ai sa-ti platesti, in sfirsit crima. Dar stai poate te razgindesti. Spune-ne unde e comoara Nibelungilor, pe care-a cucerit-o Sigfrid? In care loc, in riul Rin, ai scufundat-o, unchiule?

— Nu iti sint unchi. Iti sint dusman. Intreaba-ti fratele, pe Gunter

— Gunter? a spus atunci Crimhilda. Regele Gunter a tacut

Hagen nu s-a inspaimintat.

Stia ca tot ar fi zadarnic. Moartea era chiar linga el, si-l astepta sa-l ia in brate.

A ris Crimhildei in obraz, cu un ris aspru, ca un strigat. I-a raspuns batjocoritor:

— De tace Gunter, tac si eu. Un vasal nu poate vorbi-naintea suzeranului. Toti citi au stapinit comoara, afara doar numai de tine, s-au dus din lume. Plec si eu. Si poate c-ai sa pleci si tu. Si duc cu mine, in mormint, taina pe care vrei s-o afli.

Cum a rostit ultima vorba, a lunecat si capul lui, taiat cu Balmung de Crimhilda, in tipetele hunilor, care saltau in jurul ei.

— Sigfrid, acum esti razbunat. Singele tau a fost spalat de un puhoi intreg de singe a spus Crimhilda cu glas tare, privind cu ochii rataciti, undeva catre asfintit, unde stia ca doarme Sigfrid. Pot sa ma linistesc si eu

Si lacrimi i-au tisnit din ochi. Sabia i-a cazut din miini.

Dar Hildebrand, vasal razboinic si vestit faurar de arme la curtea regelui Atila, care nu cunostea povestea crimei lui Hagen si-a lui Gunter, a ridicat sabia Balmung:

— Ne-ai poruncit, a zis Crimhildei, sa ne luptam cu oaspetii. Ca buni vasali te-am ascultat, desi nici nu stiam ce urmaresti de fapt. Barba mea alba mi-e patata cu singele burgunzilor. Atila, care nu cunoaste cuvintul mila, s-a-ngrozit de-atitea crime savirsite. Ultimii doi ni s-au dat prinsi. Unul ti-e frate, altul unchi. Ne-ai poruncit sa le juram ca nu-i vom omori legati. Noi le-am jurat, dar tu ai calcat juramintul nostru. Dupa legea cavalereasca aceasta e o miselie. Se cade sa platesti si tu Si Hildebrand cu sabia a strapuns inima Crimhildei.

Ea a cazut cu un oftat, purtind inca-n privire umbra lui Sigfrid cel atit de drag.

— Astfel s-au petrecut, scumpi prieteni, prea singeroasele ispravi la Worms, apoi la Etzelburg, spunea pe punte cintaretul ascultatorilor uimiti, in vreme ce corabia se legana usor pe Rin, iesind din munti, trecind de Koln si indreptindu-se spre Xanten, cetatea de unde plecase Sigfrid s-o caute pe Crimhilda, pe cind era doar o copila, si fratii ei o indrageau.

Rotta mai rasuna o data. Si cintecul se termina cu vorbele ce s-au pastrat, din cintaret in cintaret, de-a lungul vremurilor duse:

— Amar cind aurul domneste si porunceste oamenilor Amar, amar de cei nedrepti!