Cidul - poveste la o serbare populara

Iata-ne acum in Spania, la Toledo, tot in acelasi secol, la o serbare populara.

O multime galagioasa, barbati de toate virstele, femei si cirduri de copii s-au adunat pe un tapsan, la margi­nea orasului.

Pentru copii s-au ridicat citeva scrincioburi de lemn. Scrincioburile se-nvirtesc, si risetele ascutite ale copiilor s-aud pina departe, in oras.

Tobele bat. Tinerii cinta. O fata este in mijlocul unui manunchi de dantatori si se roteste mladioasa. Pare o pasare in zbor. Ochii ei negri scinteiaza. Obrajii i s-au rumenit de vilvataia dantului. Barbatii bat pasul pe loc sau se-nvirtesc in jurul ei, tinindu-si palmele pe talie. Apoi s-avinta, se rotesc in niste cercuri furtunoase.

Cei mai batrini privesc la ei. Gindul le fuge in trecut, la anii cind la fel erau de tineri si de furtunosi. Si bat din palme, strigind „bravo”! cind fata s-a oprit din dant, zvicnindu-si bratele in sus, ca o chemare spre vazduh.

Caldurile toropitoare din miezul zilei s-au lasat purtate peste vai de vintul racoritor dinspre apus.

Pasarea serii se coboara din virful muntilor, invaluind locul in umbre.

S-au aprins si facliile.

Preagrasul circiumar don Pedro, acela care stapineste hanul „La berbecul de aur”, a intins mese linga pinii din marginea tapsanului.

La mese stau citiva hidalgos ce beau vin negru si maninca peste sarat sau caltabosi adusi pe tava de hangiu si fetele care-l ajuta.

Mai sint apoi negutatori ce stau sorbind vin din ulcele, si mai ales mestesugari — vestiti fauritori de sabii si alte arme din Toledo, olari, sticlari sau postavari.

Mai la o parte, in picioare, beau vinul negru al lui Pedro oamenii mai umili: pastori veniti cu lapte si brinzeturi la tirgul mare din Toledo, tarani sositi si ei cu treburi, ramasi aici sa innopteze.

Se mai gaseste la o masa un cintaret, poftit anume.

In cinstea lui s-a pregatit vinul cel mai gustos pe care il are Pedro-n hanul sau. S-a fript un miel intr-o frigare. Si s-au mai copt niste aluaturi ce-s tavalite intii in miere si apoi in nuca pisata.

Copiii isi ling degetele, mincind din dulciurile acestea.

Dupa ce s-au indestulat toti comesenii, cintaretul, un barbat smead, cu plete negre pe sub basmaua de matase, cu o esarfa peste mijloc si-o vesta vinata, cu nasturi mari de argint vechi, isi ia ghitara si patrunde pina in mijlocul multimii, care-l aplauda-nsufletita.

Ca de atitea alte ori el va cinta zeci de romante — romanceros — si mai ales va aminti ispravile pe care Cidul — Campeadorul le-a savirsit in viata sa.

— Cintecul nostru se incepe, glasuia el, in timp ce-si mingiia ghitara, intr-o inserare minunata, cind vintul poarta pe meseta aroma ierburilor arse de soarele din timpul zilei, si sunetele de cimpoaie, si cintecele infocate ale fecioarelor spaniole.

Diego Lainez din Bivar sedea in casa lui de piatra, privind mihnit, printr-o fereastra ingusta, cu peretii grosi, catre meseta si ciobanii care intrau in curtea lui sa duca oile spre staule.

Cerul era rosu ca para pe care o aprind ciobanii cu buruienile uscate la sarbatoarea mieilor, cind pornesc turmele spre munte, unde-s pasunile mai verzi. Dar inima lui don Diego era mai neagra decit scrumul, care ramine-n zorii zilei, cind sarbatoarea s-a sfirsit, si se coboara iar tristetea in ochii fetelor, ce-si vad iubitii parasindu-le.

— Sa taca fetele! striga de la fereastra don Diego. Sa taca si cimpoaiele, nu pot sa mai aud nimica. Nu intelegeti?

Si don Diego isi punea palmele sale scorojite peste urechi, si se izbea mereu cu fruntea de masa ce se afla acolo-n mijlocu-ncaperii.

— Nefericit sint, se vaita. Spada imi tremura in miini, si nu mai pot sa ma razbun Cum l-as ucide pe Lozano, pe contele al carui glas rasuna-ntiiul printre nobili la curtea regelui Fernando. M-a insultat la vinatoare. M-a insultat in plina zi, pentru ca fara voia mea am trecut pe pamintul lui, si i-am vinat un iepure. A-ndraznit sa ma palmuiasca. Supusii mei toti au vazut. Nici nu mai pot sa parasesc castelul stramosesc, de piatra. Si de-as iesi, mi-as pleca fruntea in fata tuturor, umil si rusinat peste masura.

Nu pot sa dorm, nici sa maninc. Aaa! ce soarta ticaloasa, sa fii batrin, neputincios. Mai fericit as fi sa mor.

Si iar isi izbea fruntea alba de masa, hohotind amar, in timp ce in ograda larga tacusera toti slujitorii, iar oile se gramadeau, impinse de ciobani, cu sila, intr‑un saivan incapator

— Sa vie fiii mei tuspatru! striga batrinul don Diego. Sa vina chiar acum la mine, asa precum le poruncesc!

Si fiii lui Diego Lainez, ascultind glasul minios, s‑au si grabit spre tatal lor.

— Tu, cel mai mare, a spus Diego, vino sa‑ti spun ceva, in taina

Fiul s‑a apropiat in graba.

Tatal i‑a prins in gura degetul mic al miinii drepte, si l‑a muscat atit de crincen, in cioturile‑i de masele, ca era gata sa‑i desprinda oasele din incheieturi. Fiul a dat un racnet groaznic. Lacrimile l‑au napadit si a inceput sa‑si roage tatal:

— Lasa‑ma, tata, fie‑ti mila, ma stringi de‑o sa-mi pierd rasuflarea.

Si se ruga atit de jalnic, ca tatal si‑a desclestat dintii.

— Nu esti bun de nimic, baiete. Te vaieti ca o biata baba. Tu n‑ai sa poti sa ma razbuni.

Acelasi lucru s‑a intimplat si cu fiul al doilea. Apoi cu cel de‑al treilea. La sfirsit a venit Rodrigo, care era si cel mai tinar dintre feciorii lui Diego.

Rodrigo nu s‑a-nfricosat, n‑a plins si nici nu s‑a vaietat, cind tatal l‑a muscat de deget. A rostit amenintator:

— Mare noroc ai ca‑mi esti tata! De nu mi‑ai fi, numai c‑un deget ti‑as scoate inima din piept

Tatal auzind vorba asta, l‑a-mbratisat si i‑a grait:

— Feciorul sufletului meu, minia ta imi potoleste nemarginita mea mihnire. Si supararea ta imi place. Inima mea, privindu‑te, simte o calda mingiiere. Tu imi vei razbuna onoarea. Nemernicul conte Lozano m‑a insultat la vinatoare. Desi esti tinar, cel mai tinar, si inca n‑ai fost in razboaie, sint sigur ca‑l vei pedepsi. N-o sa te sperie gloria marelui conte de Lozano, puterea lui si tot trecutul sau vitejesc, neintrecut, nici cetele de calareti ce‑i are sub comanda lui, in slujba regelui Fernando. Du‑te, Ro­drigo, si imi spala rusinea ce am indurat‑o, fiindca am ajuns neputincios.

Tinarul fiu al lui Diego s‑a repezit la panoplie, si, luind o spada, i‑a raspuns:

— Din fiecare lacrima pe care ai varsat‑o, tata, mi s‑a nascut in inima o flacara nimicitoare. Prin tine, contele Lozano ne‑a pal­muit intreaga spita. Iti jur ca am sa te razbun

Si, fara sa mai stea pe ginduri, Rodrigo a incalecat, pornind galop peste meseta.

A galopat, a galopat, si‑n departare l‑a zarit pe marele conte Lozano, urmat de slujitorii sai.

Din goana calului Rodrigo i‑a strigat contelui:

— Opreste! cine loveste pe un batrin neputincios nu‑i un viteaz, conte Lozano. Pata cu care ai minjit obrazul lui Diego Lainez o voi spala numaidecit cu spada, in singele tau

— Hai, baietele, da‑te-n laturi, i‑a raspuns contele Lozano. Sa nu pun sa te pedepseasca slugile mele, chiar acum, cu biciul, trintit jos, la scara, sa plingi si sa‑mi cersesti iertarea Pleaca, atita cit te rog.

— Sint tinar, a raspuns Rodrigo. insa onoarea nu asteapta ca sa‑i incarunteasca parul, atunci cind este injosita. Fereste‑te! incepem lupta

Lozano i‑a strigat:

— Mori, ciine. De e asa nu te mai iert

Dar n‑a sfirsit cuvintele, si spada cea stralucitoare a lui Ro­drigo a fulgerat.

Lupta nu a durat prea mult. Sabiile se ciocneau flaminde, raspindind jerbe de scintei.

Caii saltau sub calareti si isi muscau zabalele.

— Te voi rapune ca pe‑un miel! clocotea contele Lozano.

Rodrigo nu spunea nimic. Isi salta calul ne‑ncetat in lupta cea incrincenata, ce se iscase pe meseta, sub ochii slujitorilor. Doar sabia i se rotea, din ce in ce mai strins, spre conte.

— Am sa‑ti iau inima, Rodrigo, in virful spadei, si‑am s‑o dau tatalui tau ca‑ntr-o frigare, mai ridea contele cel aprig.

Numai ca risul contelui s‑a si schimbat in rinjet, pentru ca spada lui Rodrigo ii luneca peste grumaz. Ii desparti capul de trup, si slujitorii incepura sa strige tare, spre castel:

— Feciorul lui Diego Lainez a taiat capul contelui! Sariti! Sariti intr‑ajutor!

Iara Rodrigo‑n vremea asta, luind capul contelui de plete, in goana calului salbatic a pornit in galop spre casa.

Diego Lainez sta‑n odaie, cu capul toropit pe masa, si lacrama neincetat.

— Rusine mie, murmura.

Insa Rodrigo a intrat cu pasi rasunatori in casa si‑a zvirlit pe podele capul marelui conte de Lozano.

— Tata, a spus, ridica‑ti fruntea. Alba ta frunte a fost spa­lata cu spada ce mi‑o vezi in mina. Ochii dusmanului privesc de jos acum spre chipul tau. Si mort e cine a‑ncercat sa ne rapeasca ieri onoarea

Batrinul si‑a ridicat fruntea. A vazut capul lui Lozano si a strigat, cu ochii‑n lacrimi:

— Fiul meu preaiubit, Rodrigo, lasa‑ma sa te‑mbratisez. Asaza‑te in locul meu, pe acest jilt inalt, de lemn. Acela care imi aduce capul dusmanului de moarte, taiat in lupta vitejeasca, va fi capul familiei.

Si tatal il imbratisa, si‑l dezmierda pe fiul sau, si il silea sa se aseze pe scaunul de stapin al casei.

In vremea insa cind Rodrigo era in bratele batrine, slabite si tremuratoare ale parintelui sau drag, s‑au auzit de pe meseta tipete infricosatoare.

S-au aratat din departari alti calareti, inconjurati de‑un nor de praf, ce cuprindea intreg podisul.

— Maurii!strigau calaretii. Maurii au intrat cu oastea iar pe paminturile noastre. Dau foc si prada satele. In urma lor arde pamintul. Iau fetele, femeile, pentru haremuri si ostire. Regele n‑a iesit la lupta sa‑si apere feudele. Poate ii e frica de moarte. Nici marii nobili n‑au iesit. Nu le e scumpa libertatea. Dar noi vom muri pentru ea. Vom apara Castilia, de‑atitea ori amenintata de maurii navalitori. Vom muri pentru libertate! Ne trebuie un conducator!

Rodrigo s‑a desprins din jiltul unde‑l tinea parintele. A aler­gat iute‑n ograda. Dintr‑un salt a si fost in sa. A galopat peste meseta, in calea calaretilor.

— Opriti‑va, le‑a poruncit. intoarceti caii si veniti in goana mare dupa mine. Spada cu care am spalat onoarea lui Diego Lainez va va conduce azi in lupta.

— Dar esti prea tinar, i‑au raspuns toti calaretii, intr‑un glas.. Nu ai nici douazeci de ani

— Nu virsta hotaraste‑n lupta, ci vitejia si puterea, a grait tinarul Rodrigo. Veniti acum, va poruncesc!

Si ca un traznet din vazduh, au pornit in intimpinarea mau­rilor navalitori.

Atita astepta multimea de labradores - taranimea, mes­tesugarii din orase - sa lupte si sa izgoneasca, de pe pamintul stramosesc, pe maurii navalitori.

Pe cale s‑au tot strins osteni.

S-au strins ca apele‑n suvoi.

Avind in frunte pe Rodrigo, calari, cu armele in miini, intimpinindu‑i pe mauri, i‑au biruit intr‑un scurt timp.

— Cidule, se rugau maurii, stapine, lasa‑ne cu zile!

Insa Cidul nu se‑ndura:

— Prea mult singe ati varsat voi, tot cotropind Castilia. E vremea sa va nimicim.

Si maurii au pierit toti.

Robii au fost eliberati, barbati, femei, mai ales fete.

Iara multimea, adunata in jurul tinarului fiu al lui Diego, ii striga:

— Traiasca tinarul Rodrigo! El ne conduce sa‑i gonim din tara noastra pe mauri.

Toti il iubeau si il slaveau.

N-a fost, pe cit se povesteste, vreun alt tinar luptator mai indragit de tot poporul, decit era atunci Rodrigo.

Regele, auzind aceasta, i‑a trimis fiului lui Lainez o mantie, o sabie si o boneta de postav.

Fernando de Castilia a socotit ca tinarul fiu al lui Lainez ii poate fi de mult folos, si l‑a chemat la curtea lui.

Multimea l‑a oprit insa trei zile in mijlocul ei, spre a‑l sar­batori si l‑a numit de‑atunci Campeadorul, aparatorul Spaniei.

In asta vreme, cind Rodrigo era slavit pentru victorie, in mij­locul poporului, la curtea din orasul Burgos se‑nfatisase o copila.

— Rege Fernando, plingea ea. Sint fiica contelui Lozano, cel care v‑a slujit cu cinste, si care a fost doborit de fiul lui Diego Lainez. Am! venit sa va cer dreptate. Si regele care n‑asculta o rugaminte, cind e dreapta, nu merita sa mai domneasca, nu merita sa urce‑n sa, sa‑si puna pintenii de aur, nici sa‑si mai dumice pe taler piinea cea dulce de secara.

— Regele la‑nceput se‑ncrunta. Apoi raspunse tinerei ce sta‑n genunchi in fata lui, invesmintata inca‑n negru.

Daca pe fiul lui Diego il pedepsesc, asa cum spui, frumoasa fiica‑a lui Lozano, poporul se va razvrati. Multimile nadajduiesc ca fiind conduse de Rodrigo vor goni ostile maure departe, catre miazazi, poate le vor zvirli in mare. Taranii liberi, orasenii, si si chiar maruntii cabaleros lupta fiindca‑s condusi de el. Eu si cortesu socotim c‑avem nevoie de Rodrigo. Nu pot sa‑ti impli­nesc, Himena, dorinta de a‑l pedepsi

— Ba da, a spus tinara fata, uimind pe rege si pe nobili. El mi‑a rapit ultimul sprijin, pe tatal meu. Sint singura. Va cer sa‑l pedepsiti, Fernando, ca el sa‑mi dea sprijin in viata, cite zile eu voi trai.

— Dar bine, cum? a spus Fernando. Vorbeste limpede, Hi­mena. Nu inteleg ce vrei sa spui

Tinara fata s‑a-nrosit:

— Ii cer sa ma ia de sotie. Sa vie pe tarimul nostru. Aceasta sa‑i fie pedeapsa. Iara castelul lui Lozano sa straluceasca prin Rodrigo, acest viteaz fara pereche. Si astfel sa‑si plateasca vina ca l‑a rapus pe tatal meu

Regele a‑nceput sa rida.

— Am auzit intotdeauna ca‑n inimile fetelor se afla taine ne­patrunse de cugetul barbatilor, a spus Fernando, la sfirsit. Acuma vad ca asa e. Himena ne‑a cerut osinda pentru feciorul lui Diego. Si ca pedeapsa‑l vrea de sot. Dar ce mai vorba, incuviintez sa fie pedepsit Rodrigo, si sa se‑nsoare imediat

Si fara sa mai stea pe ginduri, Fernando a trimis ravas lui don Diego din Bivar sa vie cu feciorul sau, ca sa‑i sarute intii mina, apoi sa‑l dea de sot Himenei pe acest tinar ne‑nfricat.

Diego a ascuns ravasul, sa nu‑l gaseasca fiul sau. Rodrigo a bagat de seama:

— Tata pentru ce te feresti? Ce ravas oare ti‑a trimis astazi regele?

Diego n‑a putut s‑ascunda:

— Regele nostru porunceste sa ne infatisam la curte, dar eu vroiam sa ma duc singur. Tu ramii, fiule-n Bivar.

— Nu, tata, i‑a raspuns Rodrigo. Oriunde o sa mergi, de astazi, voi merge alaturea si eu, ca sa‑ti fiu sprijin la nevoie

Cu trei sute de cavaleri, prieteni si rude, don Diego si fiul sau cel mic, Rodrigo, calaresc spre orasul Burgos. Toti poarta haine de matase, numai Rodrigo e‑n armura. Toti au pe crestet palarii, numai Rodrigo poarta coif.

Regele ii intimpina:

— Va multumesc ca ati venit

Unii curteni din casa lui Lozano s‑aud spunind cu glas incet:

— Rodrigo l‑a rapus pe conte. Si iata, e primit cu cinste.

— Eu sint gata sa ma rascumpar sau sa platesc cu sabia, s‑aude glasul lui Rodrigo.

Toti care murmurau tac milc. Nu se aude nici o soapta.

Tatal ii spune fiului:

— Hai acum sa descalecam, sa sarutam mina intinsa a no­bilului don Fernando, care e suzeranul nostru.

Si don Diego se coboara, saruta mina regelui.

Rodrigo sare de pe cal, dar spune tatalui sau astfel:

— Pe oricine m‑ar fi‑ndemnat sa ma cobor si sa sarut rege­lui mina sa intinsa, l‑as fi lovit cu sabia. Fiindca mi‑o ceri tu, te ascult

Cind a ingenuncheat Rodrigo, spada i‑a lunecat din briu, sunindu‑i amenintator. Regele s‑a inspaimintat. A sarit de pe tronul sau.

Insa fiul lui don Diego si‑a ridicat spada cazuta si l‑a intre­bat pe don Fernando pentru ce l‑a chemat la curte.

Regele s‑a mai linistit. S-a asezat din nou, si‑a zis:

— Pentru ca tu i‑ai doborit acestei nobile Himena sprijinul cel mai de nadejde, am socotit ca trebuie s‑o ocrotesti de azi‑nainte. Si am crezut ca ar fi bine sa te casatoresti cu ea. Himena vrea sa‑i fii tu sot

Rodrigo, care la‑nceput crezuse ca vor fi primejdii, si isi tinea mina pe spada, s‑a aplecat catre Himena si i‑a grait in acest fel:

— Sa stii ca eu nu l‑am ucis pe don Lozano, tatal tau, ci l‑am invins in lupta dreapta, de la barbat la alt barbat. Si vina de a‑l fi rapus in lupta dreapta pe Lozano o voi plati fiindu‑ti tie aparator, tata si sot, pina la capatiiul vietii. Primesc aceasta cununie, rege Fernando, ma supun Cer mina ta, dona Himena!

Si astfel, dintr‑o intimplare singeroasa, pe meseta, s‑a pornit nunta lui Rodrigo cu fiica contelui Lozano.

Ca dar de nunta a primit Cidul vreo citeva feude, si intre altele Cardena si asezarea de pastori de la Soldana, linga munti. Fernando vroia sa‑l cistige pe Cid, ca pe‑un ostean supus. Stia prea bine ca nu poate sa se increada in curteni.

Vroia sa aiba un vasal pe care il iubea poporul: toti orasenii, labradores, gata sa moara linga el.

S-a hotarit sa se serbeze cununia in catedrala de la Burgos, apoi la rege in palat.

In ziua cind s‑a facut nunta, mireasa era imbracata intr‑un vesmint alb, din dantele. Peste mijloc purta un briu dintr‑o matase liliachie. Iara la git ii atirna un lant de aur, cu medalii. Deasupra avea o mantie tot alba, insa captusita c‑o tesatura argintie, care ii flutura in mers.

La rindul sau, fiul lui Lainez avea o haina de postav negru, lucios, strinsa pe talie, insa cu minecile largi. De sub tunica se vedea camasa alba ca o spuma, dintr‑un tul de Arabia. Si pan­talonii negri, strimti, aveau vipusca violeta, lata cam de trei de­gete. Pe parul cum e abanosul avea Rodrigo o boneta, dintr‑un postav rosu inchis. Si in boneta se afla infipta o pana de cocos. La briu tinea o spada scumpa. Spada si‑o cistigase-n lupta. Calul pe care‑l calarea il dobindise tot in lupta. Era un cal arab, subtire, lung si inalt, si foarte iute. Intelegea tot ce‑i spunea stapinul sau, Campeadorul. Si calul se numea Babieca.

Un episcop si zece preoti i‑au cununat pe don Rodrigo si nobila dona Himena. Nas era insusi regele.

Dupa ce slujba s‑a sfirsit ce‑i doi miri s‑au imbratisat. Inca o data, feciorul lui Diego Lainez i‑a jurat fetei lui Lozano c‑o va iubi pina la moarte.

In calea lor multimile se adunau, strigind voioase:

— Traiasca tinarul Rodrigo, cel mai viteaz dintre viteji si dusmanul maurilor!

Si azvirleau ghirlande verzi in drumul calaretilor.

Pe la ferestre si grilajuri se atirnasera covoare, esarfe gal­bene de in si stofe colorate viu.

Barbatii aruncau cu mina boabe de griu asupra lor, dupa datina castiliana.

Citiva nastrusnici, deghizati ca diavoli, tauri sau mauri, sa­reau, speriind femeile. Cintau cintece deocheate. Altii rideau sau aplaudau.

Lumea cinta si ea in cor.

Dupa ce au ajuns cu totii la portile palatului, nasul, regele Fernando, i‑a indrumat pe miri in sala unde se‑ntindeau mese cu zeci de bunatati: vitei intregi fripti in frigare, pastravi in unt, crapi in aluat. Apoi brinzeturi, prajituri, dulceturi, fructe fel de fel si piine alba, de griu nou. Nu va mai spun ce vin era

Si petrecind, tot petrecind, dantind sardana si glumind, a trecut si de miezul noptii.

Dar nici nu se sfirseste nunta, si trimbitele se aud.

— Maurii iar au navalit! vesteste un cavaler pe rege.

Fernando face ochii roata la toti mesenii, si intreaba:

— Cine ia astazi armele?

Toti nobilii se fac ca au cite un ghimpe la calcii. Cata mai mult catre podele. Nici unul nu priveste‑n sus.

Numai Rodrigo glasuieste:

— Sa mi se‑nseuezee calul! Sa mi s‑aduca armele! Nici nu ma voi intoarece‑acasa, pina ce nu voi dobindi cinci regi mauri ca prizonieri

Si regele se‑nveseleste.

— Du‑te, Rodrigo, si sa vii biruitor din nou la Burgos!

Himena e inlacramata, Rodrigo o imbratiseaza, si‑n noaptea nuntii iar porneste ca o furtuna, spre mauri.

— Incotro navalesc maurii? a‑ntrebat el pe luptatorii ce se strinsesera in preajma‑i.

— Spre Montes-Doca, au raspuns, cu ochii tinta la Rodrigo, de unde asteptau porunci.

— Acolo sa pornim si noi.

Si intr‑un iures a pornit spre Montes-Doca, urmat de mii de labradores si insotit de cavaleri.

Cetele de mauri umblau prin sate, jefuind, dind foc. Rodrigo s‑a luptat cu ei, si i‑a invins, la rind, pe toti, luindu‑le prada si dind drumul barbatilor, femeilor si fetelor ce erau robi.

Cu totii multumeau, plingind.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

Dupa mai multe lupte grele, s‑au apropiat de Montes-Doca, unde maurii petreceau in danturi si in cintece, in timp ce singele curgea ca un riu ros pe ulite.

Viteazul fiu al lui Diego s‑a repezit catre castelul ce se afla in Montes-Doca, unde sedeau, la un ospat, cinci regi si peste doua sute de capetenii de mauri, si roabele le dantuiau.

— Predati‑va, le‑a strigat el.

Dar toate capeteniile si‑au scinteiat sabiile albe, si lupta a‑nceput grozava.

Mese si scaune, vase scumpe, pocale, talgere de aur zburau prin incaperea larga. Si mai ales, zburau, taiate de fiul lui Diego Lainez, zeci, zeci de capete maure.

Nici unul dintre luptatorii maurilor nu au scapat; iar regii s‑au infatisat, ingenuncheati, lui don Diego, tirindu‑si fruntile pe lespezi.

— Stapine! Cidule, i‑au spus. Primeste‑ne ca slujitori. De astazi ne vei fi stapin. Noi o sa‑ti adapam calul. Si noi ti‑l vom insaua. Unul din noi o sa te‑mbrace, si altul o sa te hraneasca, numai nu ne rapune viata

Rodrigo a facut un semn si, in uralele multimii de prizonieri spanioli scapati din miinile maurilor, cei cinci regi au pornit in urma lui don Rodrigo - a Cidului - ca niste slujitori de rind.

Asa i‑a dus pina‑n Bivar. Acolo au fost gazduiti in incaperea slugilor. Dupa ce i‑a tinut un timp, Cidul le‑a-ngaduit celor cinci regi sa plece, daca jura ca se vor socoti vasali, vor drege tot ce au stricat in satele Castiliei, vor mai plati si un tribut, si nu vor mai porni cu oastea contra spaniolilor nicicind

Cei cinci regi au jurat credinta, pe legea lor, si au plecat.

Ba, se mai spune ca, ajunsi in cele cinci cetati maure, regii l‑au laudat mult pe Cid, zicind ca nu‑i doar un viteaz neinfricat, biruitor, ci si o inima aleasa.

Apoi regii maurilor au trimis repede tributul, asa precum jurasera.

Dar luptele cu alti regi mauri au mai urmat, multe ca frun­zele si iarba. Rodrigo cu o oaste mica de caballeros inarmati, urmati de oraseni si de tarani, s‑a napustit din Alicante la Oporto, si din Malaga la Bilbao, strabatind toate zarile. A intrat poate si‑n Cordova, in parcurile din Granada, si in Alhambra, in Sevilla. Zeci de orase a calcat Cidul-Campeador, in lupta cu nemilosii regi mauri.

Au trecut lunile pe rind.

Himena a tot asteptat, mai cu rabdare la‑nceput, si rau mihnita mai apoi.

Sotul sau rar se arata, numai in treacat, prin Bivar.

Dupa ce luase Calahorra, ii biruise pe mauri, gonindu‑i din alba Coimbra. Aici, dupa izbinda dobindita, Fernando il armase pe don Rodrigo cavaler, facindu‑l port-stindard al sau. Regele‑i incinsese spada cu mina lui peste mijloc. Era o spada faurita chiar in Toledo de un mester. Numele sau nu i‑l mai stim

Il investise cavaler, stiindu‑l sprijin de nadejde in luptele cu maurii. Viteaz ca el nu se afla altul in toata Spania. Iara poporul il iubea.

Regele i‑a incins deci spada, spunindu‑i astfel.

— Ruy Diaz, viteze Cid-Campeador, te armez astazi cava­ler al curtii mele castiliene. Te vei purta ca un vasal dreptcredincios, si eu in schimb iti acord ocrotirea mea.

L-a sarutat apoi pe buze, ca marturie a dragostei.

Regina i‑a adus un cal purtat de cei doi paji ai sai.

Iara Urraca, fiica lor, infanta de Castilia, s‑a apropiat; a cerut voie viteazului Campeador sa‑i puna chiar cu mina ei pintenii la incaltaminte, semnul celei mai mari cinstiri.

Rodrigo a incuviintat, si fiica regelui Fernando, aplecindu‑se de mijloc, i‑a pus doi pinteni lungi, de aur.

Urraca, dupa cit se spune, l‑ar fi‑ndragit pe don Rodrigo inca de mult. Si ar fi vrut sa‑l ia de sot. Insa era doar un hidalgo obis­nuit, neinsemnat. Regele n‑ar fi ingaduit.

Acum era un infanson. Era si cavaler al curtii, si port‑stin­dard al lui Fernando. Regele insusi il armase. Era iubit in toata tara. Nu era nimeni mai viteaz. Insa era casatorit, iara sotia si‑o iubea.

I-a pus deci pintenii de aur, si unii spun c‑a lacramat infanta de Castilia, atuncea cind s‑a ridicat si l‑a privit pe don Rodrigo, viteazul Cid-Campeador.

Dupa aceste intimplari, oriunde se arata Cidul, maurii erau izgoniti, iar el trecea biruitor.

Dar iata ca, pe linga ei, se mai iveste alt dusman. Si nu maur, ci un crestin.

Se spune ca‑mparatul Henric, ce domnea in Germania, s‑a inteles cu papa Victor sa ceara din Castilia tribut, sub numele ca el conduce pe regii crestini. Iar din acest tribut urma sa ia o parte insusi papa.

Scrie deci papa o scrisoare, cerindu‑i regelui Fernando sa puna pe popor noi biruri. Iara din banii adunati sa‑i dea un tribut greu lui Henric.

„De nu veti asculta porunca, spunea‑n scrisoare papa Victor, vom veni in Castilia cu oastea si te vom sili, rege Fernando, sa platesti un tribut poate intreit.”

Primind Fenando vestea asta, aduna nobilii in pripa, si‑ncep sa tina sfat cu totii.

Nobilii glasuiesc ca unul:

— Numaidecit sa ne supunem! Cine poate lupta cu papa si toate ostile crestine, pe care le aduna Henric, cind avem pe mauri in coaste?

Nu se sfirsise‑ntreg consiliul, cind Cidul a intrat in sala unde sedeau in adunare nobilii si cu regele. Abia se intorsese dintr‑o lupta, si doar o zi de poposise‑acasa.

— Sa‑l intrebam si pe Ruy Diaz daca e bine sa platim vreun tribut imparatului, a spus indata don Fernando.

Rodrigo s‑a-ncruntat la chip. De suparare, vinele i s‑au umflat ca niste serpi.

— Castilia e libera! a raspuns el cu voce tare. Cine va‑ndeamna la tribut va‑ndeamna si la dezonorare.

Fernando s‑a sculat din jilt!

— Ai rostit bine, Ruy Diaz.

— De vrea razboi, facem razboi. Papa si Henric vin insotiti de regi vasali, mai zise Cidul. Noi o s‑aducem pe tarani, mestesu­gari si cavaleri. Si‑o sa vedem de partea cui va fi dreptatea la sfirsit.

Nobilii mari si‑au plecat ochii din nou catre podelele palatului regal din Burgos.

Au sunat trimbite in sate si in orase, pretutindeni, si toti vitejii au sosit la Burgos, pregatiti de lupta.

Cam noua mii de luptatori s‑au adunat acolo‑n Burgos. Co­mandant peste ei l‑a pus regele pe Campeador.

Nobilii mari nu au plecat. Cu totii au ramas acasa.

Din partea papei si‑a lui Henric, pe cavaleri ii comanda Raymond, contele de Savoia. Armele lor sclipeau in zari.

— Predati‑va-mparatului, au spus heralzii lui Raymond, tri­misi Campeadorului. Platiti tributul chiar acuma, sau nu va mai ramine viu nici un ostean, nici un scutier din ostile Castiliei.

— Sa vina si sa‑si ia tributul din mina mea, a raspuns Cidul.

Si luptele au inceput.

S-au luptat unsprezece zile. Raymond, contele de Savoia, a fost trintit cu cal cu tot de‑o lovitura a Cidului.

Desi contele de Savoia fusese biruit de Cid, si trebuiau sa‑ncheie pace, Henric si papa au trimis o noua oaste sa‑l loveasca cu miselie pe Rodrigo. Si l‑au lovit pe negindite, crezind ca il vor birui.

Infrinta‑a fost insa ostirea papei. Atit de rau a fost infrinta, incit pina la urma papa s‑a rugat sa‑nceteze lupta, zicind ca nu mai vrea nici un tribut, nici pentru el, nici pentru Henric.

Toti regii adunati la Roma au spus atuncea papii Victor:

— Cidul este nebiruit. Sa incetam razboaiele. Mai bine sa ni‑l facem prieten Nu ne mai trebuie tribut.

Au trimis soli sa‑ncheie pace. Si don Rodrigo s‑a intors cu slava in Castilia.

Insa abia s‑a-ntors Rodrigo, si n‑a trecut decit o zi, c‑a inceput un nou razboi.

Trecuse vreme‑ndelungata de cind Rodrigo se afla mereu numai in batalii. Curind Himena trebuia sa fie mama.

Si intr‑o zi s‑a hotarit sa se adreseze regelui.

A luat o pana si i‑a scris:

„Ce folos ca m‑am maritat cu‑acel pe care l‑am dorit, daca sint vesnic singura. Mi‑ati spus ca‑mi dati ocrotitor, in loc de tata, pe Rodrigo. Nu am pe unul, nici pe cellalt. Nu il lasati sa se intoarca pe sotul meu, marite rege, decit numai o zi pe an. Cind vine, calul sau Babieca este intreg stropit cu singe. Rodrigo abia de‑si usuca spada de roua bataliilor, si trimbitele‑ncep sa sune. La usa se aduna cete de cavaleri, cu lanci si sabii. Rodrigo sare‑n fruntea lor, si nu mai vad decit departe un nor urias, galben, de praf. Ramin iar singura un an. Va rog, raspundeti‑mi, o, rege, alti cavaleri nu mai aveti? Alti nobili nu mai stiu sa lupte? Cind se va termina razboiul? Curind eu trebuie sa nasc, si mi‑as vrea sotul linga mine. Raspundeti‑mi, de socotiti, insa rupeti scrisoarea mea, sa n‑o citeasca ochi straini, si sa nu rida de Himena”.

Regele a primit scrisoarea, si i‑a raspuns grabnic Himenei. Ii era teama ca Himena sa nu‑l cheme cumva pe Cid. Si el, ingri­jorat, sa se intoarca.

„Cidul nu lupta pentru mine, ci apara intreaga tara, i‑a ras­puns regele Fernando. De ce‑i nedreptatiti pe rege si sotul vostru, atit de rau? Nu‑i scrieti insa lui sa vina la nasterea care s‑apropie. La cel dintii sunet de arme, Cidul ar fi din nou in sa. Maurii nu ne dau ragaz. Dar daca el n‑o fi de fata la nasterea copilului, regele o sa va trimita sute, si poate mii de daruri. Si de s‑o naste un baiat, o sa primeasca de la mine o sabie de‑argint si‑un cal; de va fi fata, va avea si zestre pentru maritis. Scrisoarea voastra n‑o voi rupe. Si va doresc sa‑aveti un prunc vioi, frumos si sanatos.”

Dupa ce s‑a nascut copilul, Rodrigo s‑a intors acasa. Era o fata, si Himena l‑a implorat sa nu mai plece, sa nu ramina vaduva, cu un copil micut in brate.

Rodrigo i‑a fagaduit, dar n‑a putut nici doua zile sa‑si pas­treze acest cuvint. A trebuit sa plece iar, la sunetul de trimbite.

Si‑a mai trecut inca un timp, si don Fernando a murit.

Mai inainte de‑a muri, Fernando si‑a-mpartit in trei pamintul care‑l stapinea, si l‑a lasat feciorilor. I-a dat Castilia lui Sancho; regatul Leon lui Alfonso; si Garcia a luat tinutul Galiciei, din miazanoapte.

Pe cind se imparteau acestea, au venit cele doua fete, donele Urraca si Elvira.

— Tata, a glasuit Urraca. Toti au primit cite ceva. Pe noi, fetele, ne-ai uitat. Noi o sa ratacim prin lume, sarace, goale, si flaminde.

— Cine‑a vorbit? a spus Fernando, aproape gata sa‑si dea duhul.

— Dona Urraca, fiica voastra, i‑a dat raspunsul un calugar.

— Urraca sa aiba Zamora, cetatea ei de resedinta. E o cetate intarita. Nimeni n‑o poate cuceri, a murmurat atunci Fernando. Toro sa fie a Elvirei. Cine va indrazni sa ia fetelor mele mostenirea sa fie blestemat de mine si de voi toti. Ziceti „amin”.

— Amin! au spus toti cei de fata. Numai don Sancho a tacut.

Atit a mai rostit Fernando. A inchis ochii si‑a murit.

Cei trei infanti s‑au despartit, devenind fiecare rege pe teri­toriul dobindit prin mostenire de la tata. Elvira a plecat la Toro. Iara Urraca, la Zamora.

Cidul l‑a insotit pe Sancho, ce dobindea Castilia. Era urmasul lui Fernando, si linga el urma sa stea.

Ca si Fernando, noul rege l‑a si trimis pe Cid in lupta, sa‑i izgoneasca pe mauri, sa‑i apere Castilia.

Si nu s‑a multumit cu asta. A inceput razboi don Sancho si contra celorlalti doi regi, care‑i erau fratii sai buni. Intii contra lui Garcia, sa‑i ia Galicia‑nsorita.

Iar Cidul l‑a urmat pe Sancho, si pentru ca‑i era vasal, dar mai mult - poate - ca dorea unirea celor trei regate. Numai unite intr‑un manunchi, precum fusesera‑nainte, puteau sa poarte mai departe razboiul pentru libertate.

Garcia a fost prins de Cid si inchis in castelul Luna. Galicia a fost unita cu regatul Castilia.

Puterile Castiliei au mai crescut inca putin cu ostile Galiciei.

Si iar don Sancho a lovit pe celalalt frate, don Alfonso. I-a luat si lui regatul Leon. Acesta a fugit de teama chiar la Toledo, unde rege era maurul Ali Maimon.

Nu mai avea decit Zamora de cucerit, si apoi Toro, si ar fi stapinit don Sancho intreg regatul tatalui, al vechiului rege Fernando.

Ca‑ntotdeauna, regele a poruncit sa‑l insoteasca in lupta vestitul Cid-Campeador.

Oricit de mult dorea unirea, Cidul acum a dat‑napoi.

Cind don Fernando il facuse odinioara cavaler, dona Urraca se plecase sa‑i lege pintenii de aur, cu mina ei, si lacramase. Si asta Cidul nu uita.

El l‑a rugat pe suzeran sa nu se duca la Zamora, unde dom­nea dona Urraca, sau cel putin sa ia pe altul si sa‑l lase pe el la Burgos. Dar datoria de vasal e cruda si ne‑nduplecata.

Don Sancho nu s‑a invoit.

Cidul a trebuit sa mearga, cu cei trei sute de viteji, in fruntea ostilor lui Sancho.

Pe drum, don Sancho ii spunea:

— Doresc atit de mult Zamora, incit as da in schimbul ei toata Castilia straveche; caci nu am in Castilia alta cetate cum e ea. Seamana cu un cuib de vultur. Din cuib poti orisicind sari si sa lovesti orice dusman, insa in cuib n‑ajunge nimeni Du‑te acuma la Urraca si porunceste‑i sa predea Zamora fara‑mpotrivire, in schimb, eu am sa‑i daruiesc un alt castel care l‑o vrea. De nu va asculta porunca, vom lua Zamora cu asalt. Atunci nu va primi nimic, decit piinea de cersetoare.

Cidul era adinc mihnit, totusi a trebuit sa mearga unde ii poruncea don Sancho. Vasalul este nevoit s‑asculte pe stapinul sau, alminteri e dezonorat.

Dintr‑un turn, unde se gasea, Urraca il privea pe Cid cind patrundea in curtea castelului si‑l intreba:

— Ce vint te‑aduce, Ruy Diaz? Mi‑aduci vesti bune de la Sancho?

Cidul s‑a incruntat putin:

— Vesti rele va aduc infanta.

Si i‑a spus vorbele lui Sancho.

Urraca a‑nceput sa plinga. Nobilii s‑au strins linga ea. Au intrebat‑o ce se‑ntimpla. Cind au aflat, unul din ei, un cavaler, Arias Gonzalo, a glasuit:

— Nu ne predam. Sancho, nici ajutat de Cid nu va putea sa ia Zamora. Noi vom muri ca gentilomi, in apararea doamnei noastre. Dati‑i acest raspuns, Urraca.

Plingind, Urraca i‑a rostit lui Ruy Diaz:

— Nu ne predam! Du‑i vestea asta lui don Sancho!

S-a‑ntors Rodrigo la don Sacho si i‑a adus acel raspuns.

Don Sancho s‑a miniat rau:

— N-ai staruit destul, Rodrigo! Si am vazut de la‑nceput ca nu vrei sa te straduiesti. De nu ai fi fost cavaler al tatalui meu, don Fernando, de nu l‑ai fi slujit cu cinste, iti luam viata numaidecit Asa te crut, insa iti cer sa parasesti Castilia.

Cidul n‑a rostit nici o vorba.

Recunostinta regilor in ceasuri grele se cunoaste.

S-a dus s‑o vada pe Himena. Abia nascuse inc‑o fata. Si‑a luat ramas bun de la ea si de la fetele micute.

A parasit Castilia.

Nu avea unde sa se duca. Si‑a lasat calul, pe Babieca, sa mearga unde o voi. Calul l‑a dus pina‑n Toledo.

Recunostinta regilor in ceasuri grele se cunoaste!

Numai ca Sancho, fara Cid, era ca spada fara mina.

Zamora n‑a putut-o lua.

Si, sfatuit de ceilalti nobili, Sancho a trimis o solie Campeadorului, rugindu‑l sa-l ierte ca l‑a izgonit.

„Ca suzeran iti poruncesc, insa ca prieten te implor sa te intorci cit mai degraba!” isi incheia scrisoarea Sancho.

Nevoia l‑a silit pe Sancho sa se arate prietenos!

Cidul a fost induplecat, si s‑a intors iar la Zamora.

Sancho l‑a-ntimpinat in drum. Iar oastea s‑a inveselit ca se inapoiase Cidul.

Lupta a inceput din nou.

Au mai trecut citeva zile, si Sancho de Castilia a fost lovit de‑un ucigas.

A fost lovit in spate Sancho.

Nu e vreo vina mai grozava decit sa iei viata cuiva prin lovi­tura miseleasca.

Sancho a fost lovit in spate cu un pumnal negru, arab.

Don Sancho zace‑n cortul sau si se apropie de sfirsit. Sufla din ce in ce mai greu.

Sancho n‑a fost un rege drept.

El a unit insa Castilia si cu Galicia si cu Leon. Poporul era bucuros. De mult rivnise la unire. Mai lesne se putea lupta contra viclenilor mauri, daca erau uniti cu totii.

Insa un rege drept n‑a fost. Si‑a lovit fratii. I-a pradat. Pe cei viteji i‑a umilit. Biruri a pus mereu prea mari.

Poporul n‑a tinut la Sancho. Rodrigo n‑a tinut nici el, dar lovitura pe la spate este o crima‑ngrozitoare, dupa legea cavale­reasca. Si ea nu poate fi iertata.

Regele a murit acum. Miinile‑i sint incrucisate. La capul lui lucesc faclii.

Si tabara s‑a ridicat de linga zidurile Zamorei.

Ostirile s‑au departat, ducind cu ele pe don Sancho.

Dupa ce s‑a sfirsit si slujba inmormintarii lui don Sancho, in Burgos a sosit Alfonso.

El trebuia sa stapineasca tinuturile lui Fernando, pe care le unise Sancho.

Domnisera Fernando, Sancho, si‑acuma se‑nscauna Alfonso.

Toti cavalerii s‑au plecat noului rege, don Alfonso, i‑au sarutat mina sa dreapta, cum cerea datina straveche, recunoscindu‑l suzeran.

Numai Rodrigo a stat drept in fata regelui Alfonso, cautindu‑i ochii si rostind:

— De va sarut acuma mina, va recunosc de suzeran, cum e legea cavalereasca. Dar nu v‑o sarut, don Alfonso, pina ce nu‑mi jurati intii, cu doisprezece cavaleri din neamul vostru, ca nu sinteti amestecat in omorirea fratelui, a lui don Sancho. S-a raspindit pe‑aici un zvon si trebuie sa‑l risipiti, prin juramint, in catedrala, mai inainte de‑a urca pe tronul din Castilia.

Vorbele spuse de Rodrigo erau atit de indraznete, ca don Alfonso s‑a cutremurat.

Si rege nu putea sa fie, daca Rodrigo‑i sta-mpotriva si nu‑i saruta mina dreapta.

Avea doar trei sute de oameni don Ruy Diaz - Campeadorul, insa viteji ca niste lei. Alfonso ar fi fost biruit, izgonit din Castilia.

Cu spatele incovoiat, urmat de doisprezece nobili din neamul lui, Alfonso a intrat in biserica, si don Rodrigo i‑a rostit:

— Jurati‑ne acum, Alfonso, ca n‑aveti nici o legatura cu asasinarea lui don Sancho. Jurati‑ne ca, de mintiti, sa fiti ucis, dar nu de nobili, ci de un tradator de rind, cum s‑a-ntimplat si lui don Sancho. Si nu intr‑o cetate mare, ci pe un cimp insingurat. Nu cu o spada sau pumnal, avind minerul tot de aur, ci cu o secera de fier. Inima sa va fie smulsa, data la ciini, de‑i vino­vata de omorirea fratelui.

Regele s‑a ingalbenit. N-a mai putut sa scoata‑o vorba. Atita doara ca un nobil s‑a apropiat si i‑a soptit:

— Jurati, Alfonso, n‑aveti teama. Nu s‑a vazut inca vreodata un papa excomunicat sau rege ispasind vreo crima Jurati. Pe urma veti vorbi cu Cidul altfel de cuvinte

Si Alfonso si‑a venit in fire. A raspuns tare Cidului:

— Jur toate astea, daca vrei!

Nobilii au jurat si ei:

— Juram si noi linga Alfonso!

Auzind vorbele rostite de rege si de cavaleri, Campeadorul si‑a plecat genunchiul drept si‑a sarutat mina noului rege Alfonso:

— De astazi sint vasalul vostru, dupa legea cavalereasca. Acum puteti sa‑mi porunciti, si va voi implini porunca fara cirtire, don Alfonso.

Cum l‑a vazut pe don Rodrigo ingenuncheat, recunoscindu‑l ca suzeran, regele Alfonso si‑a indreptat pe loc spinarea. S-a in­cruntat si‑a glasuit:

— Acum, Rodrigo, esti silit sa‑mi implinesti orice porunca. Cine isi calca legamintul fata de suzeranul sau este pe veci dezo­norat. Si pentru ca m‑ai banuit, te exilez pentru un an. Sotia si copilele vor sta insa aci, la noi, inchise intr‑o minastire.

Rodrigo l‑a privit in fata pe noul rege don Alfonso:

— Aceasta vi‑i prima porunca de cind v‑ati inscaunat, o, rege. Si ma goniti pentru un an. Eu insa voi sta patru ani departe de Castilia. Spada mea o sa va lipseasca. Dar ea nu se va odihni. Spada mea va elibera paminturi noi de sub mauri. Pe mauri ii voi izgoni. Ce voi elibera, o, rege, va fi noua Castilie!

Cu trei sute de cavaleri, toti unul si unul, tineri vrednici, toti incercati din greu in luptele cu maurii, avind lanci albe si lucioase, scuturi rotunde, lustruite, de‑argint, cu ciucure la mijloc, Cidul s‑a indreptat spre casa.

Dar in Bivar, cind au intrat, nici un om nu se‑arata pe cale. Casele erau zavorite. Obloanele erau lasate. Regele poruncise astfel. Chiar casa lui era inchisa. Si portile aveau un lacat si trei zavoare mari, de fier. Oamenii lui erau plecati, goniti din casa parinteasca.

Abia‑abia, intr‑un tirziu, s‑a aratat o copilita. Avea noua sau zece ani. I-a adus apa Cidului; plingind, i‑a glasuit asa:

— Alfonso ne‑a trimis porunca sa te lasam fara adapost, sa nu‑ti dam mincare sau apa. Si daca nu vom asculta, o sa ne scoata la toti ochii si ne va arde casele. Iar unora le va lua viata. Oamenii regelui Alfonso vad tot ce facem si ce spunem. Tare vom fi nefericiti

Cidul nu i‑a raspuns copilei. A-ncalecat iar pe Babieca. Ochii‑erau inlacramati, privindu‑si casa parinteasca.

Din spatele feresterelor, printre grilajuri, se uitau barbatii si femeile, plingeau cu lacrimi arzatoare si glasuiau:

— Se duce Cidul. Castilia va fi orfana de spada cea mai ascutita. Bivarul va fi intristat. Crud este regele Alfonso cu cel mai bun dintre vasali. Maurii iar vor navali, aflind ca nu mai este Cidul.

Frica le este de mauri. Insa maurii sint departe. Mai frica li‑e de don Alfonso. Regele este linga ei. Pedeapsa lui e si mai aspra, decit goana maurilor prin satele Castiliei.

Crud este regele Alfonso!

Cidul nu are nici un ban. Averea sa si‑a cheltuit-o in luptele date sub Sancho si sub Fernando, cu maurii. Ce i‑a ramas i‑a luat Alfonso, invinuindu‑l - mincinos - ca Cidul si‑a oprit o parte dintr‑un tribut dat de mauri.

Cidul nu are nici un ban si il asteapta zile grele.

— Ce ne vom face? intreba Cidul pe cavalerii credinciosi.

— Sa‑mprumutam, dar cu ce gaj? glasuiesc citiva cavaleri.

— Cunosc doi oameni, zice Alvar, care ne vor imprumuta.

Se numesc Vidas si Raquel. Noi le vom da in gaj o lada sau doua, pline cu pietris. Lor le vom spune ca‑i argint. Sint sigur ca au sa ne creada Toti cred in tine, Cidule

Cidul primeste acest sfat. Isi pune insa fata‑n palme si glasuieste amarit:

— Nevoie, ticaloasa esti! Cum silesti tu pe unii oameni, care din fire sint cinstiti, sa faca fapte rusinoase, spre a scapa din gheara ta

Trimite apoi pe Alvar, sa‑i cheme pe cei doi barbati care pu­teau sa‑l imprumute.

Pune in doua lazi pietris. Le‑nchide bine si le‑arata lui Vida si Raquel, zicind:

— Doresc sa ma imprumutati cu o mie de fiorini. Drept gaj va dau aceste lazi, ce‑s incarcate cu argint. Sa le pastrati pina la ceasul cind am sa pot sa va platesc

Cei doi s‑au privit doar o clipa unul pe altul, si‑au raspuns:

— Nobile Cid, va primim gajul. Va dam de doua ori pe‑atit, in schimbul gajului de argint.

Unul din ei a scos o punga. Altul un saculet rotund, si i‑au numarat Cidului, nu cit ceruse el, o mie, ci doua mii de fiorini.

Asa, cam spre sfirsitul noptii, Cidul cu garda de viteji s‑au indreptat spre minastirea unde urmau sa vietuiasca sotia Cidului, Himena, si fiicele inca micute, spre minastirea din Cardena.

In zorii zilei rasunau clopote‑n toate turlele, vestind ple­carea Cidului. Heralzii regelui Alfonso vesteau si ei pe la rascruci ca Cidul a fost exilat pe un an din Castilia.

Si oamenii se intrebau: „Cum ramine Castilia, fara de spada Cidului? Cine‑o sa lupte pentru ea? Granzii si regele Alfonso? Fara de Cid nu pot lupta. Crud este regele Alfonso cu cel mai bun dintre vasali!”

La minastirea din Cardena, Cidul, cu ochii inecati de lacrimi, isi stringe‑n brate soata si fiicele inca micute, ce se numesc Sol si Elvira. Abia de se poate desprinde din bratele celor prea dragi, ca unghia rupta din carne.

Iar clopotele suna intr‑una, vestind plecarea Cidului din tinu­tul Castiliei, dupa porunca lui Alfonso.

Si pleaca Cidul. Calareste in fruntea cavalerilor.

De cum ies din Castilia, ei isi inalta sulitele.

Stindardele lor filfiie. Multimea vine linga el. Toti cunosc faima Cidului. Toti il iubesc si il aclama, cu toate ca regele Alfonso l‑a gonit din Castilia.

Apoi Cidul si luptatorii, trecind prin Aragon, ajung de la o vreme‑n Alcocer. Asaza tabara pe‑un dimb, in douazeci de corturi mari. De pe‑acest dimb se napustesc catre cetatile maure. Cei trei sute de cavaleri se‑acopera de glorie. Unde izbeste don Rodrigo, ziduri de piatra cad sfarmate. Castelele se prabusesc. Regii mauri, infricosati, ii trimit soli la Alcocer, sa‑i dea tribut in aur, fete fru­moase si cai arabi Dar el respinge acest tribut.

— Tot ce‑mi doresc e libertatea pentru Spania! Si asta o voi dobindi numai cu spada mea in lupta, le spune tuturor Rodrigo. Nici fetele nu le primesc. Eu ma gindesc doar la Himena, sotia mea cea mult iubita, care se afla‑n minastirea San-Pedro, din Castilia.

Cidul, si mai inversunat, se avinta‑n lupta. Si astfel el libe­reaza si Toledo de sub stapinul ei maur, gonindu‑l pe Ali Maimon, prietenul regelui Alfonso.

Regele Alfonso se minie, si‑i cere Cidului sa‑l lase pe Ali Maimon sa se intoarca in Toledo.

— Cum? Regele Castiliei doreste sa ramina inca mauri in Spania? Spuneti‑i ca nu ma‑nvoiesc. Toledo va ramine liber le‑a spus Cidul celor care veneau din partea lui Alfonso. Mai mult inca, doresc sa intru curind si in Valencia.

Si nu era pe acea vreme vreo cetate mai rivnita de toti regii maurilor decit Valencia cea alba, margaritarul marilor, impresu­rata de livezi, si de gradini, si de parfum Ea avusese multi stapini mauri. Unul pe altul se goneau.

Cidul vroia sa fie Valencia numai a Spaniei. Trimite deci soli pretutindeni, poftind pe cei ce sint viteji sa se adune‑n jurul sau. Trei zile ii va astepta. In cea de‑a patra va incepe razboiul.

S-au adunat cu graba mare sute si sute de hidalgos, de labradores, de oraseni, care doreau si ei sa intre in frumoasa Valencie, alaturi de viteazul Cid.

Lupta a inceput cumplita si noua luni n‑a incetat.

Abia in cea de‑a zecea luna, pe portile orasului a intrat Cidul, victorios.

Multimea din Valencia s‑a bucurat ca vine Cidul, si l‑a primit cu bratele deschise, cu surle si cu mii de daruri.

Regii mauri s‑au miniat insa grozav.

Cel mai puternic dintre toti e regele Marocului. El isi aduna cei mai buni, cei mai viteji osteni mauri. Si cu treizeci de mii de oameni porneste spre Valencia.

— Valencia trebuie sa fie numai a regilor mauri, striga el spre ostenii sai.

Maurii se grabesc calari spre cetatea Valencia.

Cidul le iese inainte.

Cum se izbeste valul marii de stincile din tarm, asa au izbit si maurii in ostile lui don Rodrigo.

Maurii striga, se jelesc, cind Cidul ii rostogoleste si ii impinge, valvirtej, catre corabiile lor.

Putini se mai intorc acasa. Regele din Maroc isi smulge barba sa lunga, cenusie, racneste ca un leu ranit:

— Blestemat fie don Rodrigo! Blestemata Valencia! Atita oaste am pierdut sub zidurile ei dorite de catre toti regii mauri.

Trei ani s‑a razboit Rodrigo. A intrat intr‑al patrulea, de cind se lupta cu maurii, sa libereze de sub ei cetatile, orasele.

Trei ani s‑au scurs de cind Alfonso l‑a gonit din Castilia. Si inima‑i i-e arsa‑n flacari de dorul scumpei lui Himena, pe care Cidul o iubeste mai mult ca sufletul din piept.

Oriunde poate intra Cidul. Ostilor lui nimic nu‑i poate sta in cale, cind lovesc. Doar in Castilia nu poate. Ii e vasal lui don Alfonso. I-a sarutat mina lui dreapta. Iar dupa legea cavalereasca, cine isi calca juramintul e socotit drept tradator, poate fi omorit cu pietre. Onoarea lui este pierduta pentru el si copiii sai.

De‑aceea Cidul ii trimite lui don Alfonso pe Alvar, cu bogatii nemaivazute, cu o suta de cai mauri si douazeci de regi invinsi; ba ii trimite si o suta de chei ale oraselor eliberate, cerindu‑i sa-i inapoieze din minastire pe Himena si cele doua fete dragi.

Tot prin acelasi sol trimite lui Vidas si Raquel, in Burgos, cei doua mii de fiorini, dindu‑le si‑o despagubire de cinci sute de fiorini.

Ii spune lui Alvar Fanez:

— Cere lazile inapoi. In ele nu era pietris, ci aurul cuvintului pe care mi l‑am dat in Burgos.

Alvar Fanez ajunge‑n Burgos, se‑nfatiseaza lui Alfonso si ii aduce darurile:

— Tot ce vedeti, rosteste el, e cistigat cu sabia de la mauri. Cidul, nobile don Alfonso, a liberat mai mult pamint decit intreg regatul vostru. Este Noua Castilie. O daruieste patriei! Cit timp Cidul va tine‑n mina spada lui cu miner de aur, nici un maur n‑o sa cuteze sa atace Castilia. El va trimite aceste daruri, si‑n schimb va cere pe Himena de la San-Pedro din Cardena.

Un grand, auzind cuvintarea, s‑a sculat de pe jiltul sau si i‑a grait lui don Alfonso:

— Nu‑l credeti. Cidul e viclean. V-aduce daruri numai pentru a‑si revedea familia. Apoi el o sa ne loveasca. Nu va cruta Castilia.

— Taceti, i‑a strigat solul lui don Rodrigo. Nu va ingadui. Cit timp Cidul nu e de fata, eu insumi sint Campeadorul, si cine imi stirbeste cinstea mi‑o va plati cu viata sa. Rege, nu ascultati minciuna care v‑a fost acum rostita. Campeadorul nu da lupte, decit pentru eliberarea pamintului de sub mauri. De nu‑si pastra cuvintul dat, Cidul putea oricind sa intre in Burgos ca biruitor. El ar fi luat‑o pe Himena, fara a trebuii s‑o ceara.

Alfonso atunci s‑a ridicat si l‑a cuprins pe solul lui Ruy Diaz pe dupa umeri.

Caii au fost inseuati si amindoi s‑au indreptat spre minastirea din Cardena.

— Dona Himena, a spus Alfonso, nobilul vostru sot v‑asteapta in orasul Valencia. Puteti pleca oricind voiti

Himena a‑nceput sa plinga. Neasteptata bucurie aproape ca ii luase graiul. S-a pregatit apoi de drum.

Si insotita de trimisul sotului ei si de o garda de cavaleri, dona Himena a plecat, luindu‑si cu ea si fetele.

A strabatut intii Navarra, dupa aceea Aragonul. A ajuns in Valencia.

Cidul le‑a iesit inainte la doua leghe jumatate, intr‑o padure de stejari.

Himena si copilele i‑au sarutat Cidului mina.

Dona Himena i‑a grait:

— Don Ruy Diaz, iti multumesc ca mi‑ai redat din nou onoarea. Fetele, iata‑le aici. M-am straduit sa le cresc bine. Singur te poti incredinta.

Cidul si‑a-mbratisat sotia si fiicele.

— Himena mea prea mult iubita, si voi, fetele mele dragi, veniti cu mine in cetate, le‑a chemat el. De cind v‑astept!

Cred ca‑ntelegeti bucuria lui don Rodrigo, re‑ntilnindu-si sotia si copilele, dupa atita despartire. Dar nici Himenei nu‑i venea sa‑si creada ochilor, urcind in prea maretul Alcazar, palatul regilor mauri, ce stapinisera‑nainte Valencia stralucitoare.

La marginea Valenciei se legana albastra mare, si valurile‑i scinteiau ca mii si mii de‑oglinzi, asemeni celor din palat. Iar ca­sele se ridicau intre gradini inmiresmate, pline de flori si cintece.

— Acesta‑i darul ce ti‑l fac, glasuia Cidul soatei sale, astazi, cind iar ne revedem.

Iar ea de‑atita fericire plingea domol la pieptul lui, in timp ce vintul aducea pina la ei racoarea serii si cintecul unui juglar, ce suspina pe o ghitara, acolo, linga Alcazar.

N-a trecut mult, si din Castilia i‑a venit stire Cidului ca suze­ranul, don Alfonso, cere pe cele doua fete, pe donele Sol si Elvira, ca soate pentru doi infanti. Unul din miri era Diego, celalalt se numea Fernondo. Erau mari conti de Carrion.

Tot cam pe acea vreme, Cidul a primit o solie mare, venita tocmai de departe, de la sultanul Persiei.

Solia i‑a adus in dar sabii si stofe pretioase, cai de Arabia salbatici si o cutie cu o unsoare facuta de un vraci persan.

Chiar mort sa fi fost cineva, de era uns cu alifia pe care i‑o aduceau solii, raminea‑ntreg si parea viu, zece sau douazeci de ani.

Solia i‑a spus Cidului ca el, sultanul Persiei, il socoteste mult mai mult decit pe‑un conte sau un rege pe nobilul Campeador. Desi este un cavaler ce‑i dusmaneste pe mauri si‑i goneste din Spania, ar vrea totusi sa‑i fie prieten. Si‑l pofteste-n tinutul lui, in Persia indepartata, ca oaspete cind o dori.

Cidul i‑a raspuns cuviincios, dupa ce‑a primit solia, ca‑i mul­tumeste pentru daruri. Pe sultan l‑ar dori de prieten, dar s‑a jurat, pe spada sa, ca nu va face prietesug cu vreun arab, atita timp cit Spania nu va fi inca in intregime libera.

Si cum regele il chema la Burgos, in vederea nuntii, Cidul s‑a pregatit de drum.

Contii de Carrion, aceia care ii cereau fetele, nu il iubeau de fapt pe Cid. El nu era conte ca ei, ci doar un nobil de la tara, ce lupta pentru Spania, alaturi de mici caballeros, de oraseni, de labradores de tot felul.

„Dar e bogat, isi spuneau ei. Stapineste Valencia. Fetele or sa aiba zestre mai mare ca niste printese. Si e puternic, respectat, desi nu este mare nobil. Sa i le luam noi de sotii pe donele Sol si Elvira.”

Mai inainte de a pleca insa la Burgos, Cidul a intrebat pe soata sa, dona Himnea, sa spuna ea cum socoteste o astfel de casatorie.

Dona Himena i‑a raspuns:

— Nobletea ta este in fapte, a lor e numai in blazon. Nu‑mi place incruscrirea asta. Dar daca regele ne roaga, nu stiu cum o sa spunem nu

Cidul a ascultat tacut cele rostite de Himena. I-a dat dreptate‑n tot ce‑a spus. Si‑a plecat la Burgos cu o suta de cavaleri.

Regele l‑a intimpinat la doua leghe departare cu o suita nume­roasa. Apoi l‑a poftit in palat. Voia sa faca o impacare de­plina cu don Ruy Diaz. L-a dus chiar in iatacul sau, si acolo i‑a glasuit:

— Infantii staruiesc prea mult. Ei socotesc mare onoare sa poata lua‑n casatorie pe fetele lui Ruy Diaz, care e astazi mai presus decit multi regi, prin vitejie, desi e doar un infanson. Va­lencia e capatata nu printr‑un drept de mostenire. E platita cu singele. Ar fi si‑o cinste pentru mine sa devenim rude apropiate. Te rog sa te‑nvoiesti, Ruy Diaz, cu cererea‑n casatorie a contilor de Carrion!

Vazind atita staruinta, nadajduind in prietenie, in cinste si in adevar, Cidul s‑a invoit si el la nunta celor doua fete.

Regele i‑a chemat atunci pe cei doi conti de Carrion, si‑n fata granzilor spanioli le‑a cerut sa‑i sarute mina viteazului Campeador.

Alaturea de cei doi conti, care se bucurau nespus ca vor lua in casatorie pe donele Sol si Elvira, Cidul s‑a reintors in Valencia, unde il astepta Himena.

A pus sa se orinduiasca nunta copilelor iubite, cu toata onoa­rea cuvenita unor infanti de Carrion, nepoti ai regelui Alfonso.

Nunta s‑a savirsit cu pompa, in orasul Valencia, vreme de o luna si mai bine. Mirii si‑au luat in seama zestrea. Si fiecaruia i‑a dat Campeadorul cite‑o spada. Diego a primit pe Colada, iara Fernando pe Tizona.

— Sa fiti amindoi demni de ele, le‑a glasuit Campeadorul, caci eu le‑am smuls dusmanilor, in lupta crincena, dar dreapta. Iar lasii nu le pot purta

A mai trecut apoi o vreme. Era intr‑o dupa-amiaza. Cidul se odihnea pe‑o banca de marmura, acoperita cu perne si cu stofe scumpe, pe o terasa din palat. Abia de inchisese ochii. Alaturea sedeau Bermudo, un bun scutier al Cidului, si ginerii sai amindoi.

Cidului ii placea sa aiba in custi lei, tigri si‑alte fiare. Deodata s‑au auzit glasuri care umpleau intreg castelul:

— A scapat leul cel mai crud din cusca lui Sariti! Sariti!

Intr‑adevar, chiar pe terasa unde se odihnea Rodrigo, a nava­lit un leu de o marime uimitoare.

Bermudo, vrednicul scutier, si‑a scos din teaca sabia, sa‑l apere pe don Rodrigo. Dar ginerii, ca niste iepuri, au luat‑o care incotro. Fernando a nimerit sub banca pe care se odihnea Cidul; iara Diego a fugit intr‑un loc rau mirositor.

Trezit de tipetele scoase de ginerii sai, don Rodrigo si‑a ridi­cat indata capul; dar vazind leul, a zimbit. Cu glasul lui rasunator, obisnuit sa porunceasca ostenilor in batalii, a chemat leul linga el. Leul indata s‑a supus, plecindu‑i-se la picioare.

Venind apoi si paznicii, s‑au minunat vazind cum Cidul cheama leul cel fioros, si‑acesta intra in cusca lui.

Dupa ce a virit in cusca leul cel fioros, Cidul s‑a-ntors. Vazindu‑i pe cei doi infanti de unde ies, s‑a miniat. S-a mohorit si le‑a rostit:

— Cum ati putut fugi voi, conti, avind la cingatoare niste spade bune, ca Tizona si Colada? In paza voastra vream sa las paminturile liberate si orasul Valencia. In mina voastra mi‑am dat eu copilele mult iubite. V-am crezut niste cavaleri, si voi sinteti niste fricosi.

Va‑nchipuiti ca s‑a aflat numaidecit in tot orasul ce faptuisera infantii. Si toti rideau in hohote.

Cidul mihnit peste masura, s‑a avintat atunci pe cal, si in galop a‑nconjurat de zece ori Valencia, sa nu‑si mai vada ginerii, sa‑si racoreasca sufletul.

De‑atunci-nainte, cei doi gineri l‑au urit mult pe Ruy Diaz. Si inca o‑ntimplare ce‑a urmat le‑a crescut ura si mai mult.

Au venit vesti de la Sevilla ca regele Marocului, Bucar cel infricosator, se pregateste sa atace si sa arda Valencia.

— Prea mult au indurat maurii ca Cidul sa‑i tot biruiasca, glasuia regele Bucar. Acum, linga Castilia staveche a lui don Fer­nando, este Noua Castilie, eliberata de Rodrigo. Va trebui sa‑l doborim si sa‑i smulgem Valencia.

Si s‑au mai scurs citeva zile. Din departare s‑au vazut norii de praf rosu, inaltati de tropotul copitelor.

Linga cetate au ajuns multimile de calareti si altele de pedes­trasi. Stapinul din Maroc sosise cu alti vreo douazeci de regi, sa zdrobeasca Valencia si sa‑l ucida pe Rodrigo.

Rodrigo si‑a urcat sotia si fetele in Alcazar. Ginerii s‑au urcat si ei. Da‑n timp ce Cidul fremata, in asteptarea bataliei, ei tre­murau cuprinsi de teama, si cautau locuri sa s‑ascunda.

— Voi doi puteti ramine‑n turn, le‑a spus Cidul plin de dis­pret. Puteti privi de linga soate cum vor lupta barbatii jos. Aci sinteti la adapost

Contii de Carrion, simtind vorbele Cidului cazind ca niste lanci asupra lor, au murmurat:

— Venim si noi!

— Daca veniti, nadajduiesc sa nu ma faceti de ocara si sa fugiti pe undeva.

— N-o sa fugim, au raspuns ei, desi in miinile de lasi spadele albe tremurau.

Tocmai atunci au fost vestiti si citiva soli de la Bucar.

Solii mauri s‑au aratat in fata Cidului, zicind:

— Stapinul nostru ne trimite sa va rostim ca mult prea mult ati adus rau maurilor. El va cere Valencia. Si daca nu va veti supune, are multimi de calareti si pedestrasi, are masini cu care poate azvirli pietre in zidurile Valenciei, incit sigur veti fi invinsi

Cidul le‑a dat atunci raspuns solilor regelui Bucar:

— Trufia voastra nu e buna. Ea nu o sa v‑ajute-n lupta. Armele voastre nu‑s mai tari decit dragostea de pamintul pe care noi l‑am mostenit, pe care voi ni l‑ati rapit si ni l‑ati stapinit cu sila. Astept pe regele Bucar, sa ne ciocnim cu armele.

Solii s‑au intors la Bucar, sa‑i dea raspunsul Cidului.

Rodrigo a‑mpartit poruncile de trebuinta.

Si iata, dincolo de ziduri au sunat surle si trompete. Tobele‑au inceput sa bata.

Himena si fetele ei nu auzisera pina atunci vreodata tobele batind. Spaniolii nu foloseau tobe.

De zgomotul asurzitor, femeile s‑au ingrozit. Credeau ca tre­mura pamintul.

Contii s‑au ingrozit mai mult decit toate femeile.

Cidul i‑a linistit pe toti:

— Tobele bat pieirea lor, a celor ce ne‑au napadit Sa se deschida portile

Portile s‑au deschis cu zgomot. Puntea cetatii s‑a lasat, si luptatorii au navalit pe punte‑n urma Cidului.

Maurii i‑au intimpinat, si lupta a si inceput.

Surlele tiuiau spre bolta. Trompetele tipau in vint. Tobele bubuiau amarnic, si armele se si izbeau cu scrisnet aspru, de otel.

Din turn priveau dona Himena si fetele cum unii se luptau, aparind libertatea, altii dornici s‑o gituie.

Praful se inalta in slava rosu si galben‑auriu, incit abia se mai vedeau toti cavalerii intre ei. Maurii dadeau chiote. Singele lor umplea cimpia. Sub sabiile spaniolilor se prabuseau cu miile.

Oriunde era batalia mai grea si mai inversunata, se na­pustea Campeadorul, si vai de cei ce intimplarea ii aseza in calea lui.

Bucar, regele din Maroc, a fost ranit si a fugit. Altii - cam optsprezece regi - au fost luati prinsi si facuti servi, acolo, in Valencia. Numai doi regi s‑au mai intors, alaturi de Bucar, acasa.

Toti cavalerii s‑au luptat neinfricati, zdrobind maurii, urmindu‑l pe Campeador. Numai ginerii sai, infantii, nepotii regelui Alfonso, se furisasera ca lasii intr‑o padure-nvecinata, gata sa fuga mai departe, daca era Cidul invins. Au stat acolo tremurind, pina ce s‑a sfirsit razboiul. Atunci abia au cutezat sa iasa iarasi la iveala. Ba chiar, obraznicindu‑se, au cutezat sa se strecoare in fruntea cavalerilor, alaturea de don Rodrigo.

Credeau ca nimeni n‑a vazut fapta lor mult prea rusinoasa.

Numai ca fapta rusinoasa nu poate fi nicicind ascunsa. Oame­nii din Valencia rideau cu hohote de conti, si‑i aratau cu degetul:

— Iata cum stiu sa lupte contii, nobilii mari. De n‑ar fi Cidul, cu taranii si orasenii, cu cavalerii lui marunti, acum era Valencia in palma regelui Bucar. Asa s‑a-ntimplat deseori, cind s‑au pierdut cetatile in ghearele maurilor

Vazind ca nu le‑a izbutit ticalosia, si ca sint acum de risul tuturor, cei doi infanti de Carrion s‑au inteles cu unchiul lor, contele Assur Gonzalez, ce se gasea‑n Valencia, sa‑i faca Cidului un rau si sa‑l loveasca-n inima.

Cei mici la suflet ii urasc intotdeauna pe cei mari, pe cei puternici si viteji.

S-au inteles sa se razbune pe cel ce le facuse cinstea de a‑i primi-n palatul sau si a le da copilele, tot ce avea mai scump pe lume.

Au spus ca se intorc in Burgos, la Alfonso. C-ar vrea pe urma sa‑si revada domeniile Carrion. Si si‑au cerut sotiile, sa‑i insoteasca pe‑acest drum.

Tatal nu putea sa‑i opreasca pe soti sa‑si ia sotiile. Insa le‑a glasuit astfel:

— Va daruiesc fetele mele sa va urmeze, cum doriti, insa va cer sa va purtati plini de respect si dragoste, cum m‑am purtat si eu in viata cu nobila dona Himena

Cei doi conti au fagaduit. Cidul i‑a pregatit de drum. Le‑a dat cincizeci de‑nsotitori, hrana de‑ajuns, imbracaminte si multe da­ruri pentru rege.

El insusi i‑a-nsotit un timp, vreo patru leghe si mai bine. Apoi si‑au luat cu totii adio, si cei doi conti de Carrion, avind cu ei sotiile, fetele Cidului, s‑au dus catre Castilia.

Insa contii de Carrion pusesera cu unchiul lor la cale o fapta‑atit de ticaloasa, cum nu se poate‑nchipui.

Mult il urau pe don Rodrigo, fiindca‑i certase cu asprime, vazindu‑i cit sint de fricosi. Dar neputind lupta cu el, pentru ca tremurau in fata‑i, vroiau sa se razbune, lasii, lovindu‑si bietele sotii.

Nemernica, urita fapta e sa lovesti pe o femeie, cind vrei sa lupti cu un barbat!

Si, ajungind intr‑o padure, au zis ca vor sa se‑odihneasca. Au indemnat pe‑nsotitori sa mearga singuri mai departe.

Au coborit de pe catiri. Le‑au desfacut si friiele. Apoi, ca niste lupi flaminzi, s‑au repezit la cele doua sarmane fete ale Himenei si ale Campeadorului.

Le‑au dezbracat pe amindoua si le‑au legat de doi stejari.

— Ne razbunam pe tatal vostru, scrisneau din dinti cei doi nemernici, invesmintati in haine scumpe si cu blazonul aurit.

Si le‑au lovit cu friiele, pina ce le‑au umplut de singe.

Ele strigau, dar oamenii ce trebuiau sa le pazeasca se depar­tasera cu mult, si nu puteau sa le auda.

Apoi contii de Carrion, multumindu‑se cu asa isprava, s‑au dus si le‑au lasat acolo, inlantuite de copaci, singure, in tacerea noptii ce coborise intre timp, gindind ca au sa le sfisie fiarele din acea padure, si urma crimei va pieri, iar ei vor ticlui desigur o minciuna.

Luna privea spre cele doua copile ale lui Rodrigo si‑ale Himenei, si plingea. Privighetorile cintau in jurul lor si le jeleau. Si frunzele se clatinau, de jalea asta, in copaci.

Dar don Rodrigo avusese la rindul sau o banuiala.

In urma lor, la doua ceasuri, a poruncit sa plece Ordono, sa cerceteze ce se intimpla, de nu au ginerii vreun gind.

Bietele fete, biciuite, plingeau, plingeau in taina noptii

Sosi insa calare Ordono.

El dezlega numaidecit pe fetele lui don Rodrigo. Le‑nveli in mantia lui. Le duse‑ntr-un sat apropiat, scapindu‑le de frigul noptii, ca si de fiarele flaminde, care urlau necontenit.

In zori, l‑a si vestit pe Cid un calaret trimis de Ordono.

Copilele au fost aduse a doua zi‑n Valencia.

Nu va pot spune ce durere l‑a incercat atunci pe Cid!

A vrut sa se si napusteasca, cu spada‑ntinsa, catre Burgos, spre curtea regelui Alfonso, si singur sa‑si faca dreptate fata de contii Carrion.

L-au oprit insa fetele, si mai ales dona Himena.

— Acela care s‑a luptat cu‑atitia regi viteji, mauri, si i‑a invins in lupta dreapta, il sfatuia dona Himena, nu‑i poate onora cu spada pe niste lasi care lovesc femeile intr‑o padure, chiar daca sint nobili spanioli

Trei cavaleri plini de credinta, auzind vorbele Himenei, au staruit sa lupte ei in numele lui don Rodrigo, ca sa il crute de rusinea de a lovi pe niste lasi cu spada lui biruitoare.

In zilele care au urmat, Cidul a cerut regelui, prin solii sai, sa hotarasca ziua si ceasul judecatii.

Alfonso a primit cererea, si‑a hotarit ca judecata sa aiba loc, cum cerea Cidul - nu in vechea Castilie, ci in Noua Castilie, in marele oras Toledo.

In ziua hotarita regele astepta‑n Toledo; contii de Carrion erau de fata; numai Rodrigo nu venea.

Si au trecut treizeci de zile

Atunci infantii au strigat:

— Sa fie Cidul osindit! E tradator. Se vede bine. Nu a venit la judecata

Regele insa le‑a raspuns:

— Nu pot sa‑l osindesc pe Cid. Aici e curtea din Toledo. Este Noua Castilie. Toledo el l‑a liberat. Noua Castilie intreaga ar fi a lui, daca Rodrigo nu ar fi vrut ca sa uneasca paminturile stramosesti. Toti caballeros din cetate, toti labradores tin cu el.

Ar putea sa se si rascoale. Trebuie sa mai asteptam

Contii erau grabiti sa scape. Regele se grabea si el; dar se temea de orasenii si taranii care tineau nespus la Cid.

In acea zi a venit Cidul cu trei sute de cavaleri. S-a‑nfatisat lui don Alfonso, la judecata din Toledo.

Cei trei sute de cavaleri erau invesmintati la fel. Aveau si armele la fel. Toti purtau sabii de Toledo, batute‑n pietre pre­tioase si cu minere de argint. In fruntea lor era Rodrigo, inves- mintat intr‑o mantie alba ca neaua de pe munti. Armura era sub mantie, si sabia in cingatoare.

Babieca s‑a oprit in fata curtii regale a lui Alfonso.

Si au descalecat, intii Rodrigo, pe urma ceilalti cavaleri.

Rodrigo i‑a sarutat mina regelui sau. Regele l‑a poftit sa stea pe o banca de marmura.

Toti cavalerii lui Rodrigo s‑au insirat in jurul curtii, cu miinile la cingatori.

— Spuneti, nobile Ruy Diaz, a spus Alfonso. Povestiti tot ce s‑a-ntimplat.

Curtea sedea si asculta.

Rodrigo a‑nceput sa spuna cele care s‑au petrecut.

— Viata mi‑am dus‑o in onoare, am luptat pentru Spania Acum onoarea mi‑e patata de cei doi conti de Carrion Eu cer o dreapta judecata

— Era mult sub mindria noastra, au strigat contii Carrion, ca sa avem niste sotii dintr‑o familie marunta, de infansoni, noi care sintem neam de regi

Cidul n‑a vorbit contilor. Spre ei ochii nu si‑a-ndreptat. A rostit insa regelui:

— Nu i‑am rugat sa‑mi ia din casa fetele mele preaiubite. Ati staruit mult, don Alfonso, sa primesc incuscrirea asta, pe care eu nu am dorit‑o, iara Himena a respins‑o. Le‑am daruit si doua sabii: alba Tizona si Colada, neintrecuta‑n ascutis. Tizona, stiti, mi‑am dobindit‑o, luptindu‑ma la Barcelona; iara Colada la Brianda. Cu ce sint vinovate oare aceste sabii minunate ca sa atirne‑n cingatoarea unor nevrednici, unor lasi? Mai inainte de orice sa mi se‑napoieze sabiile!

Unii spun ca in acea clipa cei trei sute de cavaleri au glasuit ca un ecou:

— Sa i se‑napoieze sabiile!

Contii ar mai fi vrut sa spuna ca nu se invoiesc cu asta; dar cavalerii Cidului rosteau mereu ca un ecou:

— Sa i se‑napoieze sabiile!

Alcazii sau judecatorii care alcatuiau curtea regala, asa au hotarit si ei:

— Sa i se‑napoieze sabiile!

Regele a incuviintat. Contii au trebuit sa scoata, din cingatorile de aur, acele sabii de otel, si sa le‑ntinda Cidului.

Cidul le‑a luat, le‑a cintarit. Si‑a daruit-o pe Tizona vitea­zului ostean Bermudo si pe cealalta, pe Colada, lui Ordono, scutierul sau.

— Mai bine stau in mina voastra, desi nu sinteti conti sau granzi, ci niste simpli caballeros. Dar stiu ca le veti onora in lupta pentru patrie.

Apoi s‑a-ntors din nou spre rege:

— Acestor conti, rege Alfonso, eu le‑am facut o nunta mare. Pentru ei m‑am indatorat ca sa le dau o zestre buna. Le‑am daruit haine brodate, lanturi de aur si matasuri. Pe fete le‑am invesmintat in rochii fara de pereche, purtate numai de regine. Si ei au luat tot acest aur, plecind catre Castilia. Au luat intreaga avutie. Dar fetele mi le‑au lasat fara vesminte peste trupuri, intr‑o padure de stejari. Lupii au fost mai buni ca ei. Nu le‑au facut cel mai mic rau Le cer inapoi aurul!

— Cere inapoi aurul! s‑au auzit iar cavalerii.

Contii ar fi vroit sa spuna ca tot ce‑i dat ramine dat, dar cavalerii glasuiau:

— Sa i se dea si aurul!

Alcazii au grait si ei:

— Sa i se dea si aurul.

Infantii socoteau ca, dind inapoi Cidului avutul si sabiile, au scapat, dar Cidul a rostit din nou:

— Un cavaler este dator sa apere orice femeie. Asa jura cind e armat. Cu‑atit mai mult pe‑aceea care ii e sotie, mama, sora sau ruda cit de departata. Contii nu numai ca n‑au stat in apararea soatelor, dar le‑au batut cu friiele. Maurii insisi nu‑ndraznesc sa‑si loveasca femeile. Fetele mele preaiubite au fost de conti dezonorate, dar lovit greu am fost si eu. Jignirea se plateste‑n singe. Contilor, va provoc la lupta pe voi si pe don Gonzales, pe unchiul vostru cel misel, care v‑a sfatuit la rau, cind era in Valencia.

Cei trei sute de cavaleri au glasuit ca un ecou:

— Sa fie osinditi sa lupte!

Si curtea a incuviintat ca infantii de Carrion si unchiul lor sa se masoare cu trei scutieri ai Cidului.

— Dreptate vor avea aceia ce vor iesi invingatori. Ceilalti sa fie socotiti mincinosi, lasi si tradatori, a hotarit la urma curtea.

Cei doi infanti de Carrion, auzind hotarirea luata, s‑au in­grozit si‑au cerut curtii numai o mica pasuire, sa se gateasca pentru lupta. Alcazii au incuviintat.

Pina sa se sfirseasca totul, venise‑amurgul la Toledo. Era o seara stravezie. Luna lucea printre copaci si argintea palatele. Se aprindeau facliile.

Cidul se pregatea sa plece, cind l‑au vestit ca e cautat de patru soli din Aragon, si de alti patru din Navarra. Trimisii adu­ceau scrisori.

Intr‑una il ruga don Pedro, regele Aragonului, sa‑i dea pentru fiul sau, Sancho, mostenitorul tronului, pe dona Sol, scriind asa:

„Va voi ramine‑ndatorat pe totdeauna, Ruy Diaz, daca‑mi veti face aceasta cinste, si veti da mina fiicei voastre fiului meu mostenitor. Nu e pe lume alt viteaz mai mare decit Mio Cid, aparatorul Spaniei.”

Iara regele din Navarra cerea, la rindu‑i, pe Elvira - nu mai putin inflacarat si respectuos pentru infantul Garcia.

Cu solii si cu cavalerii, Campeadorul s‑a pornit indata spre Valencia. Si‑ajuns acolo a poruncit sa se si pregateasca nunta.

Valencia s‑a-nveselit. Si nuntile s‑au inceput, durind vreo nu stiu cite luni.

In acest timp, cei doi infanti din casa de Castilia pornisera spre Carrion, si nu s‑au mai inapoiat. Nimica nu‑i inspaiminta mai mult ca gindul de‑a lupta.

A trebuit sa mearga curtea de la Toledo pe domeniul acelor conti atit de lasi. Contii, vazindu‑i pe scutierii cu care urmau sa se lupte, au incercat sa ii omoare in timpul noptii, pe ascuns. Dar uneltirea s‑a aflat. Au fost siliti sa vie‑n fata arbitrilor si sa dea lupta.

Bermudo, lupta cu Fernando, iara Diego cu Ordono. Un­chiul lor, raul Gonzales, avea in fata pe scutierul cu numele de Nuno Bustos, alt cavaler neinfricat al lui Rodrigo de Bivar.

Bermudo, Ordono si Bustos, in numele marelui Cid, i‑au doborit pe cei trei conti, silindu‑i sa muste tarina si sa se recunoasca‑nvinsi. Chiar regele a trebuit, dupa atita dezonoare, sa ii declare tradatori, sperjuri, si lasi, si mincinosi. Dreptatea s‑a facut deplina. Prin vitejie s‑a facut

Si inca ani, si ani in sir, Cidul a dat si alte lupte, eliberind multe cetati. Ba, era gata sa porneasca si‑n Africa, dupa mauri, cind i s‑a apropiat sfirsitul.

Batrin, cu barba‑ncaruntita, Cidul era in Alcazar, lungit pe patul sau de aur, si‑si astepta ceasul din urma.

Vestea ca e in pragul mortii se‑ntinsese ca fulgerul in Spa­nia, si oamenii plingeau pe strazi, si la raspintii, prin sate si orase

— Se duce Cidul, murmurau. Cum va ramine Spania?

Numai ca vestea se aflase si in cetatile maure. Regii mauri s‑au bucurat:

— Iata ca se sfirseste Cidul. E timpul sa pornim din nou. Intii sa luam Valencia, orasul cel mai minunat, cu verzi gradini si cu palate, cu bogatii si fete mindre, si cu fintini racoritoare, orasul care‑i asezat pe tarmul marii argintii

Si tobele au prins sa bata in Spania si‑n Africa. Regii mauri s‑au adunat. Erau cu totii cam treizeci. In fruntea lor era Bucar, cel mai puternic dintre ei.

— Pina ajungem noi sub ziduri, Cidul s‑a stins, isi spuneau toti. Noi vom lovi Valencia Si o vom lua Vom birui Aha, ce‑o sa ne desfatam, cum vom petrece in orasul pe care l‑a stapinit Cidul!

Ostile lor se indreptau in goana spre Valencia, cu sulitele lungi de‑otel si sabiile ascutite, gata de lupta si de moarte. Iar focuri, focuri s‑aprindeau in urma lor prin Spania.

Cidul, lungit pe patul sau, abia mai respira incet, incet ca un suspin. Viata mai pilpiia in trup ca o faclie cind se stinge, cind e aproape de sfirsit.

Si‑afara, dincolo de ziduri, rapaiau tobe si sunau arme, cu glasuri de otel.

Cidul abia mai rasufla. Pe cei din jur nu‑i mai vedea, ochii i se topeau in ceata. Numai auzul lui, deprins cu zgomotul de batalii, tot mai simtea ostirile maurilor si‑atacul ce se pre­gatea.

— Aud afara, spunea el, arme maure rasunind si tobe ce cheama la lupta. Iar eu, peste citeva clipe, voi trece de hotarul vietii. Nu pot sa salt din patul meu, spada imi va cadea din miini. Dar vrea sa dau ultima lupta, si dupa ce n‑oi mai fi viu Ascul­tati dara ce va spun! Cum inchid ochii, luati‑mi trupul si mi‑l imbalsamati pe data. Mi‑l ungeti cu‑acea alifie ce mi‑a trimis-o‑n dar, de mult, sultanul Persiei. Cind voi fi uns, o sa par viu. Urcati‑ma apoi pe cal, legat bine cu niste streanguri, si spatele tinut in scinduri. Pune‑ti-mi sabia in mina! Urmat de luptatorii care m‑au insotit si‑n timpul vietii, duceti‑ma in lupta. Si ce va fi se va vedea. Las tot avutul din Bivar saracilor ce ratacesc cu tal­gerul in mina dreapta peste meseta castiliana. Aveti grija de calul meu si ingropati‑l daca moare, sa nu‑l sfisie cumva ciinii. Pe mine sa ma‑nmormintati la minastirea din Cardena. Si nu vreau ca la‑nmormintare sa curga lacrimi nimanui. Lacrimile Himenei mele m‑or mingiia indeajuns

Asa a spus viteazul Cid, cu cea din urma rasuflare. A inchis ochii si‑a murit, facind un semn catre Himena – care zacea la capul sau, ingenuncheata, si plingea - sa‑i implineasca voile numaidecit, fara zabava.

Porunca lui le era sfinta. Imbalsamindu‑l si ungindu‑l cu-acea unsoare fermecata de la sultanul Persiei, don Ruy parea c‑a ra­mas viu. Fata‑i era tot proaspata. Si trupul nu i s‑a-mpietrit.

S-au scurs douasprezece zile de cind Rodrigo se stinsese.

Maurii tot bateau la porti. Amenintau sa le sfarime.

Si precum poruncise Cidul, i‑au luat trupul lipsit de viata; i l‑au suit pe cal, in sa, legat cu streanguri de matase. Pieptul si spatele l‑au prins, pe sub vesminte-n niste scinduri. I-au strins si sabia de mina, cu‑o curelusa subtirica.

Dona Himena a hotarit sa se deschida portile, cind a batut de miezul noptii. In fruntea oastei era Cidul. In urma lui s‑au asezat, in rinduri strinse, cavalerii.

Babieca, ce era deprinsa, de la stapinul ei, ca‑n lupta sa se repeada spre mauri, a si pornit catre dusmani.

Regii mauri, vazind ca vine Babieca in galop spre ei, iara pe sa se afla Cidul, voinic tot ca odinioara, cu sabia lucioasa‑n mina, s‑au ingrozit si au strigat:

— Fugiti, caci Cidul n‑a murit! Se pravaleste‑asupra noas­tra. Vai noua Hei, fugiti fugiti!

In urma lor s‑au avintat in galop aprig cavalerii, condusi de vrednicul Fanez, si‑au nimicit mii de mauri. Vreo zece mii s‑au inecat. Alti zece mii au cazut prinsi. Cam douazeci de regi mauri au cazut morti, si alti vreo zece prizonieri.

Astfel, si‑a-nvins, si dupa moarte, Cidul-Campeador dus­manii.

Cei vechi spuneau odinioara - si‑asa am sa va spun si eu - ca regii din Castilia, din Aragon si din Navarra, regii din toata Spania au venit sa ii sarute mina dreapta, sa i se‑nchine, umiliti, celui care fusese Cidul si aparase Spania, eliberind ora­sele si biruindu‑i pe mauri.

Trupul lui, precum el singur hotarise inaintea mortii, a fost dus in Castilia, in minastirea din Cardena. Si‑acolo, fiindca parea viu, nu l‑au inchis intr‑un mormint. L-au asezat pe‑un jilt inalt, avind in mina dreapta spada, si‑alaturi celelalte arme.

In fiecare an poporul se aduna si il slavea, facea in cinstea lui serbari.

Legendele ne spun ca Cidul a stat acolo zece ani. Apoi l‑au asezat intr‑un mormint. Oasele lui s‑au mistuit in veacurile ce s‑au scurs.

Au ramas numai amintirea si cintecele de demult despre viteazul don Rodrigo, numit Cidul-Campeador, care‑a luptat pina la moarte pentru iubita‑i patrie.