Guillaume d’Orange - basm din oraselul Angoulême

Sa ne oprim o clipa in oraselul Angoulême, unde am ascultat  cindva, pe treptele unei fintini, legenda despre Charlemagne si despre cei cazuti eroic in lupta de la Roncevaux.

Menestrelul a ostenit.

Pune viela la o parte, si-asteapta darurile contelui, ale celor­lalti mari seniori, ale calugarilor, staretului, scutierilor, si-ale multimii.

Acestea-s strinse intr-un saculet lucios si negru facut din piele groasa, de catir.

In vremea asta, menestrelul se apleaca, ia apa-n pumni si-si uda fata. Vrea sa si soarba putintel, insa hangiul de la „Capastrul de argint” — fiindca era si el de fata — aduce un ulcior cu vin. Este un vin chihlimbariu, dulceag si cu miros de flori.

— Bea, menestrelule, spune hangiul, un barbat 'nalt, cu nasul rosu. Ti-ai binemeritat aceasta gustoasa bautura

Oamenii rid si aplauda cu bucurie, in vreme ce hangiul isi sterge de sortul verde de la briu miinile mari, pe care se preling stropii dulci si chihlimbarii. In saculet s-a strins destul. Contele insusi ii trimite vreo citiva galbeni printr-un scutier si, fiindca i-a placut de cintaret, il cheama-n seara aceasta la castel.

Multimea de meseriasi, calfe, osteni si vinatori, care-si fa­cuse socoteala ca menestrelul va ramine printre ei si va cinta la han, in cursul noptii, murmura si-i nemultumita. Dar nobilii si staretul nu iau in seama impotrivirea lor

Si menestrelul insoteste alaiul contelui catre castel.

Asa se face ca in acea seara, in timp ce-n vatra salii de pri­mire din castel se frig, in lungile tepusi de lemn, cinci caprioare dintr-o data, iar doamnele, cu palarii inalte, acoperite cu voa­luri, chicotesc linga cavaleri — poetul cintaret isi instruneaza iar viela.

Facliile au fost aprinse, si umbrele lor joaca sprintare peste tot, sub boltile inalte, cu grinzi de lemn, pe mesele unde-s aduse ulcioarele, pocalele si talerele din metal scump, avind deasupra incrustate, de mesterii din Angoulême, scene de vinatoare si razboi.

Ciinii asteapta de pe-acum, in jurul meselor, cu ochii atin­titi catre stapini, oasele ce-au sa li se-azvirle.

Contele, sfatuindu-se cu oaspetii, a hotarit sa li se cinte de catre menestrel „gesta” baronului Guillaume d'Orange.

Vinatul a fost fript si este-adus intreg pe mese, doar cu picioarele taiate de la genunchi, si avind frunze verzi in jurul botului si la urechi.

Nobilii-si scot cutitele si taie halci intregi de carne, avind grija, bine-nteles, ca partile cele mai bune sa le ofere doamnelor. Vinul rubiniu si putin sticlos este turnat de paji in cupe.

Si menestrelul glasuieste:

— Asadar, asta-seara doriti sa va cint „gesta” despre Guil­laume

— Precum ai auzit, rosteste, cu gura plina, unul dintre seni­orii de la masa, intarind hotarirea contelui. Guillaume d'Orange a fost un mare nobil, ca si noi, si nu o data l-a intrecut in vitejie pe insusi Charlemagne. Cit despre Louis, nici nu mai amintim

— Asa e! spun si doamnele, imbujorate de vinul in care au si-nceput sa-si moaie buzele.

— Iara Vivien, rosteste-alt cavaler, ridicind cupa, nu a fost cu nimica mai prejos decit Roland la Roncevaux

— Sa ascultam! Sa ascultam! cuteaza sa rosteasca (dar mai incet, ca sa nu-i supere cu indrazneala lor pe marii nobili) pajii cu plete lungi, taiate rotund deasupra umerilor, si slujitorii ce au in grija focul, frigarile, ca si butoaiele pline cu vinuri de toate felurile, rostogolite pina linga mese, si chiar ostenii im­bracati in camasi de zale si inarmati cu lanci si sabii, ce stau de paza pe la usi.

— Daca-i asa, mai spune menestrelul, facind o plecaciune, intii spre conte, ca stapin al casei, apoi spre doamne si spre dom­nisoare, ca si spre ceilalti mari seniori ce stau la mese as vrea sa v-amintesc, la inceput, de ziua cind batrinul Charlemagne se-ntorcea de la Roncevaux

— Da, da! Cind se-ntorcea pe la Narbonne, il intrerupe contele pe menestrel, zvirlind un ciolan ciinilor, ce se reped si miriie asupra lui, pina ce unul mai voinic il smulge celorlalti si se ascunde sa-l roada intr-un colt.

— Intocmai cum ati spus, incuviinteaza menestrelul, facind sa sune coardele vielei.

Desi pierise regele Marsiliu, castelul din Narbonne mai era inca in mina sarazinilor

Si imparatul, trist cu barba-n piept, s-a-ntors catre baronii sai si le-a rostit:

— Acela dintre voi, seniori, care va cuceri Narbonne-ul, izgonindu-i pe sarazini, il va primi din partea mea, ca fief no­biliar, pe veci

Multi cavaleri, precum se stie, s-au si pornit cu armele. Dar cel care a izbutit sa-i izgoneasca pe mauri a fost tinarul Aymeri.

Era intiia bucurie adusa imparatului, dupa moartea pairilor sai, si mai ales a lui Roland, in strimtoare, la Roncevaux.

Si Charlemagne i-a daruit castelul cu intreg tinutul, asa precum fagaduise.

Primindu-l, tinarul senior a jurat imparatului ca el si toti feciorii lui vor tine armele in miini, si nicicind nu vor osteni, luptind contra dusmanilor, cit timp acestia vor roi pe la hotare, amenintind castelele si-orasele.

Aymeri a avut sapte fii. Si fiecare a luptat, cucerind impa­ratului castele si fiefuri noi din gheara sarazinilor, pina departe-n Spania. Dar, dintre cei sapte feciori, cel mai viteaz a fost Guillaume.

Guillaume, ajuns la virsta tineretii, trebuia sa se-nfatiseze, cum ii ceruse tatal sau, inaintea lui Charlemagne, si sa-i astepte poruncile de suzeran.

Numai ca tinarul Guillaume, plecind catre Aix-la-Chapelle, n-a vrut sa i se dea favoruri de catre imparatul Carol, pe care vitejia lui nu le-ar fi meritat din plin. Si-a hotarit ca mai-nainte de a sosi la Charlemagne sa dobindeasca o victorie asupra sarazinilor.

— Astfel de om era Guillaume! spun toti mesenii inchinind din nou potirele cu vin. Graieste bine menestrelul Zi-i mai departe Ascultam

Ciinii se-nvalmasesc in ceata pe oasele aruncate de conte, doamne si seniori, miriind sau latrind furiosi. Grasimea scursa din frigari sfiriie ascutit pe vatra si-mprastie in toata sala un fum rinced, inecacios. Si vinul curge ne-ncetat.

Si cintaretu-si soarbe cupa, in care i s-a turnat vinul, apoi urmeaza astfel:

— Pe cind Guillaume cu-o mica trupa de calareti trecea pe cale, iata, de pe un deal umbrit de o padure de mesteceni, in trap, coboara o ostire de sarazini in siruri lungi.

Lancile lor luceau in soare si scuturile zanganeau peste ar­murile de fier.

Aceasta oaste sarazina, care venea din Spania, avind in frunte pe Tiebaut, un rege ce calcase Franta si arsese orasele de multe ori pina atunci, se indrepta catre Orange.

Orange-ul era stapinit de un alt sarazin: Clariel. Iar Clariel avea o sora.

Orable se numea fecioara si ea era fagaduita, de cind avea doar noua ani, batrinului rege Tiebaut. Drept gaj de nunta, rege­le primise-un cal numit Baucent, un cal ce semana leit cu-acela al lui Charlemagne.

Acum Tiebaut si sarazinii, cu flamurile inaltate, cu lanci si scuturi, se-ndreptau calari spre bogatul Orange. Aici urmau sa faca nunta Tiebaut si sora lui Clariel.

Capetenia sarazinilor, observind grupul de francezi si aflind cine ii conduce, striga trufasa lui Guillaume:

— In numele printesei mele, Orable, cea mai minunata din­tre toate fecioarele, vreau sa te nimicesc, Guillaume.

— Primesc aceasta infruntare! Am auzit de frumusetea turburatoare a printesei. Ea e ca un boboc de floare, a ris fiul lui Aymeri. Si tu ai barba cenusie, urechile-ti sint clapauge, ple­tele albe, si pe spate porti o cocoasa ca un sac

— Da, sint urit si sint batrin, dar te intrec in voinicie, si am sa te rapun, Guillaume. Trupul ti-l voi purta tiris pina-n castelul din Orange. Si ciinii ti-l vor sfisia, chiar la ospatul nun­tii mele cu sora regelui Clariel, rosti la rindul lui Tiebaut, invinetindu-se la chip.

Guillaume il lua peste picior:

— Calul pe care calaresti stiu ca e gajul tau de nunta, da­ruit tie de Orable. Numele sau este Baucent. De-aceea jur ca ti-l voi lua. Si, fiindca esti batrin, Tiebaut, am sa te las sa scapi cu viata. Dar gloata am sa ti-o rapun. Iar tu nu ai sa poti fugi, decit calare pe un cal batrin ca tine, fara dinti, si caruia-i voi taia coada.

Asa a si facut viteazul.

Inaltind flamura de lupta, Guillaume s-a napustit cu grupul de cavaleri catre dusman, in numele iubitei Frante. De dimineata pina seara s-au infruntat cu-nversunare. Si, cind pe cer a iesit luna, mai traiau noua sarazini. Iar intre ei era Tiebaut, ce cala­rea din rasputeri catre castelul din Orange.

Si regele Tiebaut zorea pe-un cal de rind fara de coada. Cazuse de pe calul sau, lovit de lancea lui Guillaume. Si mindrul armasar Baucent era sub saua lui Guillaume.

Norocul lui Tiebaut a fost ca a ajuns pina-n Orange, cu calul schiopatind sub el, si s-a ascuns linga Clariel.

— Un cintaret, stramosul meu, mai povestea despre Guillaume ca, urmarindu-l pe Tiebaut, s-ar fi dus pina la Orange. Si-acolo a strigat spre straji sa iasa-afara ori Tiebaut, ori Clariel, cu cite-o trupa de sarazini, si sa se lupte cu unul singur: cu Guillaume. Si cine-o fi sa biruie, al lui sa ramina castelul.

Dar nici Tiebaut, nici Clariel, nici altul dintre sarazini n-au indraznit sa il infrunte. Si francezii au ris cu pofta, numindu-i lasi, iepuri fricosi, si cum le-a mai venit la gura.

— Insa acel stramos al meu, mai glasuieste menestrelul, spu­nea, in cintecele sale, ca doar o fata a-ndraznit sa se arate la fe­reastra si sa-l priveasca pe Guillaume. Si-aceasta ar fi fost Orable.

Vazindu-l cit era de chipes, si de voinic, si de viteaz, si-apoi zarindu-i pe Tiebaut si Clariel cum tremurau, numai la gindul ca Guillaume era-n apropierea lor, copila s-a cutremurat. Un simtamint cu totul nou i s-a nascut in inima.

— Pe cit cinta stramosul meu, nici flacaul lui Aymeri nu a ramas nepasator in fata frumusetii fetei, si-ntre ei doi, cit s-au privit, si-a tesut firul dragostea.

In acest fel vom intelege de ce fecioara i-a trimis, pe ascuns, veste lui Guillaume, sa se fereasca de o cursa in care il tragea Clariel — ca altadata pe Roland, curtenii regelui Marsiliu.

Tot pe ascuns i-a dat de stire ca e silita de Clariel sa se ma­rite cu Tiebaut; dar visul ei e sa ajunga numai mireasa lui Guillaume. O vrajitoare iscusita, venita din Arabia, ce stapineste niste taine cum inca nu s-au cunoscut, va face ca batrinul mire sa nu isi poata implini dorinta de-a o lua cu el.

N-am sa va spun, cu amanuntul, intocmai cum s-a petrecut. Atita pot sa povestesc ca, facind nu stiu care vraji, de cite ori voia Tiebaut sa se apropie de Orable, vedea in fata-i lei si ursi.

Si-nfricosat o lua la fuga

Pina la urma, regele a fost silit s-amine nunta, si s-a intors in Spania.

— Vedeti ce-a savirsit Orable, din dragoste pentru Guil­laume? isi spun seniorii intre ei.

Si doamnele suspina toate:

— Dar ce barbat era Guillaume!

— De la Orange, Guillaume s-a dus — urmeaza iarasi me­nestrelul — la curtea din Aix-la-Chapelle, la imparatul Charlemagne.

Vestea despre izbinda sa asupra oastei sarazine, aproape toata nimicita, sosise inaintea lui.

Si imparatul Charlemagne risese pentru-ntiia oara de cind pierduse pe Roland, aflind cum a fugit Tiebaut pe un cal schiop si fara coada, si cum nici el, nici Clariel, si nici alti cavaleri dus­mani nu indraznisera sa iasa si sa se lupte cu Guillaume.

Fapta aceasta l-a-ndemnat pe imparatul Charlemagne sa aiba-ncredere in el si sa-l armeze cavaler.

— Este al doilea Roland, a spus batrinul imparat seniorilor ce-l indemnau sa mai amine hotarirea. Nu numai ca-l armez in­data, dar lui ii voi incredinta vechea mea sabie, Joyeuse, ce o pastram pentru Roland. Cu ea o sa apere Franta, cind Charle­magne nu va mai fi

Louis, fiul imparatului, vazind ca tatal isi desprinde din cin­gatoare pe Joyeuse, ce si-o dorise el atita, dupa sfirsitul lui Ro­land, se spune c-a palit de ciuda.

— Hei, cum sa nu! spun oaspetii contelui de la Angoulême. Era doar vorba de Joyeuse, de sabia lui Charlemagne Si, spune-ne, intreaba ei, a fost de-atunci a lui Guillaume?

— A lui a fost mindra Joyeuse, si multe fapte-a savirsit cu ea fiul lui Aymeri, luptind cu toti navalitorii.

Si-a mai trecut inca un an, sau poate doi, sau chiar mai multi.

Imbatrinise imparatul, si-ntelegea ca i s-apropie ceasul odih­nei vesnice.

Dupa ce si-a zidit mormintul in biserica minastirii din dra­gul sau Aix-la-Chapelle, a poruncit sa se adune la curte cei nedreptatiti, care doreau sa faca plingeri. Si el sa le faca dreptate.

Intr-o duminica de vara, a strins apoi pe toti baronii in catedrala si le-a spus:

— Seniori baroni, simt ca faclia zilelor mele se va stinge. Nu-mi mai pot imbraca armura, pe cal nu mai pot galopa, si oastea n-o mai pot conduce. Coroana mi-a ajuns prea grea. Am insa, precum stiti, un fiu. Louis! se intoarse imparatul catre feciorul sau, vorbindu-i c-un glas inca atit de strasnic ca geamurile-au zanganit. Uite, coroana-i linga tine. Doar sa intinzi mina s-o iei. Si o poti lua, dac-ai sa-mi juri ca nu vei face niciodata vreo nedreptate nimanui, ca ai sa ocrotesti orfanii, batrinii si pe vaduve. Si nu uita! a urmat el, cu glas si mai rasunator. De-ti pui coroana mea pe frunte, dusmanii Frantei sint si-ai tai, ai dreptul sa-i asediezi si sa le arzi castelele. Poti sa-i ucizi fara de mila. Si, de asemeni, prietenii iubitei Frante sint ai tai, si trebuie sa-i onorezi.

Glasuind astfel, Charlemagne si-a indreptat privirile catre batrinul Aymeri, care venise din Narbonne cu toti cei sapte fii ai sai, avind in dreapta pe Guillaume.

— Prietenii Frantei sint si-ai tai! a glasuit inca o data, cu glas puternic, Charlemagne. Dar daca tu, a mai spus el, cutremurind clopotnita, simti incoltind in inima gindul cel negru al minciunii, al nedreptatii sau tradarii, ce-ncearca pe printii cei rai, te rog, Louis, sa nu te-apropii de aurul coroanei mele

Batrinul imparat era acum ca o vifornita. Ochii lui fulge­rau pe Louis.

— Louis, hotaraste! a mai tunat inca o data Charlemagne, si clopotele, zguduite de glasul sau, au rasunat ca-n ceasuri de primejdie.

Louis, palid, slab, invesmintat in haina scumpa de brocart, s-a clatinat. A intins mina catre coroana imperiala, ce stralucea ca o vapaie pe altarul din catedrala, dar si-a retras-o deindata.

Iar Charlemagne s-a miniat:

— Asadar, Louis, nu indraznesti! Astfel de fiu am cres­cut eu? Am sa-ti tai pletele chiar azi si-am sa te-nchid in minastire. Esti bun doar sa tragi clopotele in zilele de sarbatoare

In acea clipa a sarit, din umbra, unde se gasea, cel mai vi­clean dintre baroni, Arneis, conte de Orleans, cu toti vasalii dupa el.

— Marite Charlemagne! a spus, Louis, fiul vostru, e prea tinar. Dar daca-mi dati mie regenta — nu pentru mult, pentru trei ani — sint sigur c-am sa izbutesc sa fac din el un cavaler de care sa puteti fi mindru. La capatul acestor ani eu insumi ii voi da coroana.

Charlemagne sta in cumpana.

Vasalii contelui d'Orleans il indemnau pe imparat sa-i dea lui Arneis regenta.

— Tradare! isi sopteau ceilalti. Coroana trebuie s-o aiba doar fiul imparatului, caci gloria lui Charlemagne se va rasfringe-asupra lui, si sarazinii se vor teme.

Numai ca nimeni nu-indraznea sa-i spuna imparatului, des­chis, ceea ce cugeta.

Deodata dintre cavaleri — cit timp Arneis lua coroana sa si-o puna pe capul sau — se-avinta tinarul Guillaume:

— Charlemagne, asta e tradare si miselie! striga el. Lasati Franta lui Arneis?

Si fara alta incuviintare, Guillaume ii smulge contelui co­roana ce-o purtase Carol, si o pune la locul ei. Vrea sa-l strapunga pe Arneis cu sabia nepretuita, primita de la Charlemagne. Insa isi aminteste-ndata ca tradatorii nu-s ucisi cu spada-n lupta vite­jeasca. Il ia pe Arneis de plete, il trage din biserica, tiris, pe les­pezi, si-l doboara cu pumnul, ca pe-un ticalos, spargindu-i osul de la timpla.

Se-ntoarce, ia din nou coroana — in timp ce toti seniorii tac, privind uimiti catre Guillaume — si i-o pune pe cap lui Louis.

— Voi sinteti imparatul nostru, urmas de drept lui Charlemagne. Si noi o sa va aparam, si va juram credin­ta, sire!

—Juram credinta! striga toti.

Abia acum isi vine-n fire Carol cel Mare si graieste:

— Louis, fara acest cavaler n-ai fi fost astazi imparat. Fii demn de Franta, onoreaza-l da-i dreptul ce i se cuvine si bizuieste-te pe el Ultimul sfat care ti-l dau este sa fii cit mai viteaz, insa prudent si intelept in toate-mprejurarile, ca sa pastrezi glo­ria Frantei.

Astfel l-a-ncoronat Guillaume pe feciorul lui Charlemagne.

Vestea despre faptele celui ce-i era fiu lui Aymeri s-a raspindit pina departe in lumea sarazinilor. Iar sarazinii-au hotarit sa-i nimiceasca pe Guillaume, cel mai de frunte cavaler al impa­ratului francez.

Si pornind iarasi un razboi, sarazinii-au trimis in lupta pe un emir gigant, Corsolt, nebiruit inca de nimeni, ca sa se lupte cu Guillaume. Lupta a fost nespus de grea.

Francezii s-au temut ca fiul lui Aymeri va fi invins. Insa Guillaume nu s-a lasat, si l-a lovit atit de tare pe sarazin cu ghioaga-n cap, incit acesta a cazut ca bolovanul de pe cal.

Vazindu-l cum s-a pravalit, toti sarazinii au strigat:

— Corsolt a cazut de pe cal si clipele-i sint numarate!

Guillaume, in mina cu Joyeuse, s-a repezit iar la gigant.

Acesta era in genunchi si cu-amindoua miinile isi rotea sabia-n vazduh, nadajduind sa scape astfel de moartea care-l astepta.

Invirtind astfel sabia, Corsolt i-a taiat insa nasul, lasindu-l cirn si-nsingerat.

Netinind seama nici atunci de singele ce-i siroia, Guillaume s-a repezit cu furie si l-a strapuns cu sabia pe cel mai tare si-ndraznet dintre emirii sarazini.

Aflindu-se si de aceasta noua victorie-a lui Guillaume, multi regi crestini si sarazini i-au daruit fiicele lor, ca si domenii necuprinse, numai sa vina linga ei.

Insa Guillaume le-a dat raspunsul ca nu-si tradeaza suze­ranul. Si va ramine-n slujba Frantei pina la ultima suflare.

Abia se terminase lupta cu sarazinii, si-a venit un emisar de la palat ca sa-l vesteasca pe Guillaume ca Charlemagne s-a stins din viata si-a fost inmormintat la Aix. Numai ca-ndata dupa asta, contele Richard de Rouen, navalind din Normandia, cu oastea lui de cavaleri, a patruns in palat la Louis. L-au luat cu ei pe imparat si l-au inchis in minastirea numita Saint-Martin din Tours.

— Louis este acuma-detronat, ii da de stire emisarul. Ii vor taia parul pe crestet, si-l vor sili — vor sti ei cum! — ca sa ramina-n minastire imbracind rasa de calugar. Dupa aceea, tradatorul doreste sa-l incoroneze pe Acelin, feciorul sau, dus­manul lui Carol cel Mare, asa cum si-a jurat de mult.

— Cit timp traiesc, a spus Guillaume, imi voi pastra cuvintul dat lui Charlemagne in ziua cind s-a-ncoronat feciorul sau, in catedrala de la Aix.

Si-a si pornit, ca vijelia, cu ceata lui de cavaleri. A ajuns in orasul Tours, aproape cam de miezul noptii. Indata i-au incer­cuit pe cavalerii tradatori in minastirea Saint-Martin, si zorii zilei au adus alta victorie lui Guillaume.

Richard si Acelin au fost pedepsiti cu spinzuratoarea, la portile orasului. Calugarii-au fost biciuiti. Si Louis a ca­zut in genunchi, sarutindu-i picioarele lui Guillaume, sal­vatorul sau.

— Nu, asta nu se poate, sire! i-a spus fiul lui Aymeri. Eu v-am jurat sa apar Franta si coroana lui Charlemagne. Si nu-mi fac decit datoria. Va rog deci sa va ridicati.

— Iar voi, Guillaume, conte viteaz, veti fi de azi prietenul meu, a glasuit in lacrimi Louis, si sper ca imi veti fi si ruda, caci vreau sa ma casatoresc cu sora voastra, cu Blanchefleur. Miine voi merge sa-i cer mina parintelui sau Aymeri. Vom fi astfel ca niste frati!

Guillaume s-a-nveselit, aflind ca fiul lui Carol cel Mare o lua pe sora sa Blanchefleur si o facea imparateasa.

Amindoi s-au imbratisat.

Nunta s-a facut repede. Si Guillaume a plecat din nou sa se lupte cu sarazinii, in vreme ce-mparatul Louis a ramas sa-si petreaca-n tihna luna de miere cu Blanchefleur.

Luna de miere s-a lungit insa trei ani, ba si mai bine, in mari petreceri la Paris.

Louis n-avea griji si nici necazuri. Guillaume, cu sabia in mina, casca pe cap, si in armura, i-a-nvins intii pe sarazinii care-atacau hotarele neosteniti, an dupa an. Apoi a dat o lupta grea si cu germanii, ce vroiau sa sfisie pamintul Frantei.

A cucerit imperiului: Bretania, Pointou, Proventa si-alte tinuturi stapinite mai inainte de dusmani, in timp ce Louis sta la banchete, la joc de table si la sah, cu alti tineri de virsta lui.

Odata, intr-un scurt ragaz pe care i-l dadeau dusmanii, Guil­laume se intorsese-acasa si se gasea la vinatoare.

Tocmai vinase citiva cerbi. Padurea era inverzita, caci era iarasi luna mai.

Sotii viteazului cintau.

Cind, inaintea lor iesi un tinar cavaler, Bertrand, nepot de frate lui Guillaume.

— Bertrand! se bucura Guillaume. De unde vii? Ce s-a-ntimplat?

— Seniore, ii raspunse-acesta. Am sa va spun tot adevarul. Acuma vin de la palat. Imparatul a impartit baronilor fiefuri mari. Le-a dat domenii si castele acelor ce petrec cu el. Si numai voi ati fost uitat. Cred ca ati fost nedreptati.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

Guillaume atunci s-a mohorit, dar i-a raspuns nepotului:

— Nu-i nimic. Vina e a mea. N-am fost de prea mult timp la Louis

Intrind in orasul Paris, pe podul mic, Guillaume s-a dus in galop pina la palat.

Acolo a descalecat, si cum era, cu arcu-n miini si-n hainele de vinatoare, a intrat trintind usile.

Louis s-a-nspaimintat, zarindu-l. Si, ridicindu-se-n picioare, l-a invitat sa se aseze linga el, pe un jilt inalt.

— N-am sa ma-asez, i-a spus Guillaume, insa-as vrea sa-ti reamintesc ca regi crestini si sarazini mi-au daruit fiicele lor si mari averi, ca sa-i slujesc. Si-as fi putut, in acest fel, sa fiu atita de puternic, incit sa tremuri cind ma vezi. Dar eu nu sint decit al Frantei, si dupa juramintul dat lui Charlemagne, sint si al tau.

Toti nobilii care primisera fiefuri noi ii faceau semne mo­narhului sa-si tina firea si sa-l infrunte pe Guillaume.

Iar Louis, prinzind putin curaj, ii rosti astfel contelui:

— Seniore, ai vorbit destul. Oricine altul mi-ar fi spus cu­vinte asemanatoare, le-ar fi platit cu viata. Te iert doar fiind­ca-mi esti cumnat!

— Asa!? a ris atunci Guillaume. Ce nobil esti, seniore Louis. Iti sint cumnat? Ti-ai amintit? Dar uiti ca te-am inco­ronat, ca te-am salvat din miinile lui Richard de Normandia? Uiti ca mi-e fata rau ciuntita? Imi e atita de ciuntita incit rosesc cind ma gasesc in mijlocul baronilor. Si pentru ce am suferit? Ca sa-ti aduc tie Proventa. Am sa-ti reamintesc si regii pe care i-am infrint in lupta, ca sa-ti maresc domeniile. Pe Amarande si pe Julien, si pe Guy de Germania. Dar de Othon iti amin­testi? Inconjurase pe francezi, si tu, descult, infricosat, fugeai de la un cort la altul, strigindu-ma cu disperare. Ti-am salvat viata, cavalerii, iar pe Othon, rege german, ce ar fi luat in stapinire si coroana lui Charlemagne, il tii si azi inchis in turn Mai e nevoie sa-ti trezesc memoria cumnate Louis?

— Nu, nu-i nevoie, a zis Louis, plecindu-si capul, rusinat. Stiu c-am gresit fata de tine. Ai luptat mult. Si esti sarac, mult mai sarac decit oricare dintre baronii de la curte. Marchizul Beranger e mort. Iti dau domeniile sale. Si pe sotia lui ti-o dau. E o femeie minunata. Va fi de azi sotia ta. Si doua mii de cavaleri, ce-au fost vasali marchizului, te vor sluji de azi-nainte

Guillaume aude si minia ii potopeste iara pieptul de luptator cinstit si drept.

— Ascultati, voi dusmani ai Frantei, ascultati azi cum im­paratul rasplateste pe cavalerii ce-si dau chiar viata pentru el! a racnit contele Guillaume, reamintind celor de fata o intimplare petrecuta in urma numai cu un an: intr-o lupta cu sarazinii, Louis, cum il stiti fara curaj, se rasturnase de pe cal. Fugea de colo pina colo si astepta sa vina moartea. Cind, il zareste Beran­ger. Netinind seama de nimica, de viata lui si de copilul care abia i se nascuse, marchizul a gonit calare pina la locul unde Louis cazuse intre maracini. Descalecind, i-a dat lui calul, l-a ajutat sa-ncalece. Louis a fugit, scapind de moarte. Si-n locul sau i-a infruntat pe sarazinii ce soseau marchizul Beranger vitea­zul. Iata al cui domeniu astazi mi-l daruie cumnatul Louis. Dar vreau sa stie toti seniorii ca oricine va cuteza sa intre in acest castel, dezmostenind pe vaduva si pe fiul lui Beranger, cu sabia scumpa Joyeuse, primita de la Charlemagne, eu insumi am sa-i retez capul

— Va multumesc, conte Guillaume, rostesc baronii care tin de marchizatul Beranger. Sinteti cu-adevarat urmasul lui Charle­magne, slavit sa fie, si odihneasca-se in pace, in minastirea de la Aix!

Louis isi plecase-atita capul, incit fruntea ii atingea genunchii slabi si colturosi. Si abia-abia de murmura:

— Conte cumnate, iarta-ma! iti dau un sfert din toata Franta, cu Chartres, cu Orleans, si Tours, cu orase si catedrale, castele, doamne si tarani. Nobile cavaler, primeste darul acesta ce ti-l fac, ca o rasplata pentru toate

— Hahahaha! a ris Guillaume. Atit am vrut. Sa recunosti, cumnate Louis, ca-mi esti dator un sfert din Franta. Dar nu primesc nimic. Nu vreau sa cleveteasca pairii tai ca-ti iau bucata de la gura. Stii ce-ti cer eu?

Imparatul a-ncremenit. Mai mult de-atita ii va cere? Poate-i va cere toata Franta.

— Iti cer ce nici nu te-ai gindit ca ai putea sa-mi dai. Iti cer orasul Nimes intii. Apoi Orange-ul fastuos, tinutul de pe riul Rhone si porturile Spaniei.

— Dar bine, s-a bilbiit Louis, acestea nu sint ale noastre. Sint ale sarazinilor iti bati de mine joc, Guillaume!

— Nu. Nicidecum, i-a grait el. Sint ale sarazinilor. Vreau insa sa le cuceresc.

— Ia stai a cugetat Louis, inseamna ca tu vei avea prea mult pamint un singur conte

— Le voi avea prin lupta dreapta, izgonindu-i pe sarazini, si tu, ca suzeran al meu, vei primi tot ce se cuvine

— Asa mai merge — a spus Louis, despovarat putin de spaima. Iti daruiesc ce mi-ai cerut. Si poti sa mi le cuceresti Numai ca pleci la lupta singur. Eu nu pot sa iti dau, Guillaume, nici unul dintre cavaleri. Si altceva ce-ti mai doresti?

— Doresc sa-mi dai manusa ta, in semn ca imi incredin­tezi domeniile pe care eu, in numele Frantei, si-al tau, le voi lua de la sarazini

— Iti dau manusa, a spus Louis, tragindu-si-o cam so­vaielnic.

— Si mai doresc sa dau de stire vitejilor din toata Franta ca pot sa vina linga mine. Cavalerii cei mai saraci, cu cai de rind si haine proaste, au sa cistige bogatii. Scutierii au sa fie armati si-or sa devina cavaleri. Si pe tinerii din popor, ce vor sa lupte pentru Franta, sint gata sa ii fac scutieri

— Si pe tinerii din popor? se minuneaza toti baronii.

— Da, da! le ride-n nas Guillaume.

Apoi, in timp ce-si ia adio, ii mai spune cu voce tare:

— Iti dau si eu un sfat acum: nu-i crede pe lingusitori si pe trindavi, cumnate Louis. Se gindesc numai la petreceri, insa la greu te vor lasa

Guillaume a parasit apoi palatul imparatului.

Scutierii lui au dat de stire ca-acei ce sint viteji sa vie, sa se lupte cu sarazinii.

In curind oastea a fost strinsa. Erau in jurul a trei mii, cei mai multi dintre ei fiind tineri.

Printre acestia se gaseau unii ce nu aveau nici cal. Altii, in loc de sulita, tineau in mina cite-un par.

Insa nicicind nu se-ntilnise o oaste-atit de-nflacarata, dor­nica de victorie, cum era oastea lui Guillaume.

Intii Guillaume a hotarit sa intre in orasul Nimes. Dar Nimes-ul era intarit si, ca si Troiei de demult, nu ar fi izbutit sa-i sparga nici zidul, nici portile tari.

Atunci a socotit ca-i bine sa foloseasca-un viclesug.

Asa cum si-a ascuns Ulise ostenii intr-un cal de lemn, Guillaume i-a virit in butoaie. Butoaiele le-a pus in care. El si cu citiva cavaleri s-au prefacut ca-s carausi si aduc miere si-alte marfuri, pentru stapinii de la Nimes.

Strajerii-au vazut carele, si linga ele citiva oameni, minind domol boii-njugati. De unde sa le dea prin minte ca-n ele-ar putea fi osteni?

Carele au intrat agale, scirtiind din incheieturi, in marele castel din Nimes. Au tras acolo intr-un loc, de unde trebuiau carate butoaiele in pivnita.

Deodata tinarul Guillaume a pus mina pe o secure ce o tinea un sarazin, si din citeva lovituri a sfarimat butoaiele.

Cavalerii-au tisnit afara. I-au dezarmat pe sarazinii care pazeau intrarile. S-au repezit pe scari, in sus. Au cucerit intreg castelul si toate armele din el.

L-au prins pe regele din Nimes si l-au urcat pe un crenel. De spaima mortii regele a poruncit ostirii sale sa se predea francezilor.

Guillaume a devenit stapinul unui infloritor tinut. Si-a-nvesmintat toti cavalerii in stofe scumpe si matasuri, le-a dat armuri, si cai de pret, si arme de Arabia. Si-a-nceput alte batalii.

S-a intimplat, in vremea asta, ca Guillaume sa fie chemat; de tatal sau, la un consiliu in Narbonne. Se aflase despre Garin — unul dintre cei sase frati ai lui Guillaume — ca se gasea in temnita la Clariel.

Garin disparuse de mult, intr-o lupta cu sarazinii, si toti credeau ca a murit. Acum insa venise veste ca se gaseste la Orange. Ca zilnic este chinuit. Insa regele Clariel e gata sa-i elibereze, in schimbul micului Vivien, feciorul contelui Garin.

Regele din Orange voia sa-l creasca pe micul Vivien, in virsta doar de sapte ani, asemeni unui sarazin. Sa si-l faca un luptator de-ncredere, cu care el sa ii loveasca pe francezi.

Aymeri si feciorii sai s-au sfatuit vreme-ndelunga ce e mai bine de facut. Mama micutului Vivien nu se-ndura sa-si lase fiul desi-i era dor de Garin.

Nadejdea ramasese la Guillaume.

— Garin este un luptator, a rostit el pina la urma. Vivien e inca un copil. Nu poate purta armele. Este mai bine pentru Franta sa fie un razboinic liber. Pina va fi mare Vivien, o sa gasim noi vreun mijloc sa-l salvam de la Clariel. Vom mai vedea ce va mai fi

— Unchiule, a spus si Vivien, luindu-l de mina pe Guil­laume, iti multumesc ca-l scapi pe tata. Mie de loc nu-mi este frica. Ma voi duce la sarazini, dar voi ramine tot francez.

Mama a izbucnit in lacrimi. Dar Guillaume l-a imbratisat si l-a laudat mult pe Vivien, fiindca, desi era copil, avea un suflet de viteaz.

— Si-atunci cind tu vei creste mare, i-a mai spus unchiul sau Guillaume, vom lupta amindoi, Vivien, ca sa-i gonim pe sarazini.

Micutul a batut din palme, de bucurie, auzind fagaduiala lui Guillaume. Si Aymeri a hotarit ca se vor duce la Orange, sa faca schimbul cu Garin.

In castelul de la Orange, batrinul rege Clariel, avind la dreapta pe Orable, i-a primit, mindru, pe francezii veniti acolo fara arme.

Garin, adus din temnita, aproape mort de slabiciune si chi­nurile indurate, a fost dat contelui Guillaume, in schimbul mi­cului Vivien.

Mama plingea indurerata, crezind ca nu o sa-l mai vada. Voind sa aiba o amintire, ea i-a taiat un smoc de par si-o buca­tica de hermina, din haina pe care-o purta.

— Lasati-ma sa ramin eu, ii implora Garin pe toti. Mi-l vor ucide pe Vivien.

Dar sarazinii i-au impins, i-au scos pe toti din incapere, si-apoi afara din castel.

Cit timp au stat insa acolo, Guillaume a privit-o din nou, indeaproape, pe Orable. Atunci cind o zarise el, intiia data, la fereastra, mai era inca o copila. Fusese numai un boboc, si se schimbase-n trandafir. Inima i s-a tulburat lui Guillaume, as­prul luptator.

Zadarnic isi tot spunea el ca nu se cade sa-ndrageasca pe-o sora a dusmanului. Inima nu voia sa stie de-aceste ginduri intelepte.

Iar fata, dupa ce francezii au parasit cu toti castelul, a pri­vit lung in urma lor si l-a rugat pe Clariel ca sa i-l dea ei pe Vivien, pina se va mai inalta.

Asa se face ca Vivien, in loc sa fie-ncredintat vreunui cava­ler arab, a fost crescut chiar de Orable.

Ea il tinea mereu in preajma de cite ori cinta la harpa, de cite ori iesea calare, si-adeseori il intreba de-si aminteste de Guillaume, de faptele-i de vitejie sau despre bunatatea lui. Si mai vroia inca sa stie de-i indragit cumva de doamne la curtea imparatului

Vivien nu prea-i putea raspunde. Era prea mic, nu cunos­tea atitea cite ar fi vrut sa afle de la el Orable. In schimb, isi amintea mai des de mama sa, si-atunci plingea.

A mai trecut astfel un timp.

Guillaume cucerise, prin lupta, alte tinuturi si castele, si era cel mai mare nobil, cel mai bogat si cel mai vrednic dintre toti cavalerii Frantei.

Isi tinuse fagaduiala facuta imparatului, de-a-si dobindi sin­gur fiefuri, rapite sarazinilor.

Nici un alt conte nu avea vasali mai buni, mai credinciosi, decit Guillaume cel cu nas scurt.

Numai Orange-ul ramasese neluat. Si Guillaume nu il ataca, de teama ca, izbind castelul, sa nu cumva sa sufere aceea pe care-o iubea.

Nu stia cum ar fi facut sa ia Orange-ul fara lupta, si fara singe, fara morti.

Ar fi-ncercat el viclesugul cu care cucerise Nimes-ul, dar sarazinii-l cunosteau si erau mai prevazatori.

Dar iata ca-ntr-o buna zi, la Nimes, in fata zidurilor, se ara­ta un sarazin.

Cei de pe ziduri vor sa stie cine este si ce doreste.

— Eu sint feciorul lui Garin, nepotul contelui Guillaume. Si numele imi e Vivien, le glasuieste sarazinul. Am numai hai­nele schimbate.

— Sa intre, tuna contele, auzind cine e la porti, si chiar el insusi lasa podul. Alearga inaintea lui, il stringe-n brate si-l intreaba: Ai reusit sa fugi, Vivien?

Guillaume plinge de bucurie ca-l are-n brate pe Vivien. Se bucura pentru parintii ce-or sa-l revada pe copilul socotit mort de-atitia ani.

— Vivien! Vivien! rosteste el, si-i uda tot chipul cu lacrimi. Hai, spune Povesteste-ne! Ce s-a mai petrecut cu tine?

Si tinarul ii povesteste cum l-a-ngrijit buna Orable, cum i-a fost mama sapte ani. De cite ori a vrut Clariel sa-l ia, sa-l creasca-n dusmanie fata de Franta si francezi, fata i-a stat in aparare, si l-a tinut tot linga ea. Acum, de vreo citeva zile, Clariel s-a dus dintre cei vii. Regina a ramas Orable. Dar sarazinii toti ii cer sa-si respecte fagaduiala. Sa se marite cu Tiebaut, caci singura-n castelul ei nu va putea sa si-l pastreze, cit timp haladuieste-n Franta teribilul conte Guillaume.

— Si Tiebaut ce are de gind?

— Tiebaut vine la Orange.

— Atunci, a hotarit Guillaume, trebuie s-ajung acolo eu inaintea lui Tiebaut. A sosit vremea ca Orange-ul sa intre-n stapinirea Frantei Si ca frumoasa lui regina sa fie-acum sotia mea a murmurat doar pentru el.

— Cum ai sa faci lucrul acesta?

— Tu ai sa ma calauzesti. Cunosti toate intrarile si vorbesti limba sarazina. La rindul meu, am sa ma-mbrac si eu in haine sarazine. Iar dragostea si cu curajul au sa ne fie sfetnici buni.

Fara folos au incercat cavalerii sa-i schimbe gindul, aratindu-i ca-i nebunesc. Guillaume a ramas neclintit.

Numai cu citiva credinciosi si cu nepotul sau, Vivien, Guil­laume a plecat spre Orange.

In Franta s-a-ntins iute vestea ca Guillaume a pornit sa ia Orange-ul de la sarazini.

Multimile, auzind stirea, plingeau pe uliti si spuneau:

— S-a dus de azi nadejdea noastra. Louis stie numai sa pe­treaca sau sa se-nchine cuvios. Dar cine-o sa ne stea in frunte, cind vom lupta cu sarazinii, daca Guillaume se prapadeste? Rau au facut ca l-au lasat sa se porneasca spre Orange, numai cu citiva cavaleri

Atita ca, doar in trei zile, Guillaume, Vivien si cavalerii, toti imbracati ca sarazini, au si ajuns linga Orange.

Vivien a intrat in castel si a vestit-o pe regina ca i-a adus un bijutier, ce vine din Arabia. Pacat numai ca este mut. De vrea regina sa-l primeasca, va avea insa ce-admira.

Regina a binevoit sa-ncuviinteze lui Vivien sa-l aduca pe bijutier. Si astfel a patruns Guillaume, in ziua-aceea, in castel.

Iara castelul din Orange era minune de frumos.

Deasupra fiecarei porti lucea cite-un vultur de aur. Salile largi, din marmura, aveau peretii-mpodobiti cu stofe scumpe si covoare.

Dintr-o fintina izvorau ape-n culori de curcubeu, in mijlocul gradinilor pline de pasari si de flori.

Si-ntr-o gradina, pe o banca cioplita numai din smarald, sedea Orable, asteptindu-l. Cositele-i erau de aur, trupul subtire, delicat, iar ochii isi schimbau culoarea — cind verzi, cu aur, cind caprui.

Guillaume, invelit in burnuz, cazu reginei la picioare.

— Arata-ne ce ai adus, facu ea semn spre cel sosit.

Si el ii arata inele, topaze pentru cingatori, safire de pus la ureche, margaritare pentru par, si ametiste, si rubine.

Regina le privea pe rind, dar pe furis cata spre mester, sa-i vada chipul cit mai bine.

Iar ea era atit de mindra, de parfumata, de suava, zimbea atit de-ncintatoare, incit Guillaume nu mai putu sa-si tina firea prea mult timp.

— Regina! ii sopti, prinzind-o in brate pe cea indragita. Marturisesc ca sint Guillaume, caruia tu i-ai scris cindva, jurindu-i c-ai sa fii a lui. Priveste ce ti-am pus in deget! Este inelul de sotie. De astazi esti numai a mea

Atunci Orable il cuprinse la rindul ei pe dupa git:

— Stiu, stiu, Guillaume, te-am cunoscut din clipa cind te-ai aratat. Si am sa fiu sotia ta. Sint mindra de acest inel. Dar n-am ragazul sa-l admir, fiindca acuma mi-este teama ca ai sa fii des­coperit, caci in Orange eu sint pazita de douazeci de mii de oameni, necrutatori ca niste lupi

Contele-si pregati pumnalul:

— Am sa ma lupt cu toti, regina! Am linga mine pe Vivien, si inca sase cavaleri

Regina tremura de spaima:

— Nu, nu, Guillaume! Nu te lupta. Caci am un plan cu mult mai bun. intoarce-te cu graba-n Nimes. Eu, intre timp, imi chem emirii, si-am sa le poruncesc sa plece, cu oastea, in intimpinarea regelui sarazin Tiebaut. Cum pornesc ei, tu te intorci cu cavalerii de la Nimes, sa iei Orange-ul. Facem nunta. Si te mai rog, a spus regina, sa dai crutare-n ziua nuntii tuturor sarazinilor care au fost supusii mei.

— Fii sigura c-asa voi face, a-ncredintat-o, blind, Guillaume.

Guillaume iar a imbratisat-o. S-a invelit apoi mai bine cu burnuzul peste obraz, sa nu fie recunoscut, si, impreuna cu Vi­vien si cu cei sase cavaleri, a parasit grabit Orange-ul.

Toate s-au petrecut intocmai, precum le-a ticluit Orable.

Emirii au plecat cu oastea, lasind numai citiva osteni de straja, sa urce si sa lase podul pe care se intra-n Orange.

De cum s-au departat emirii, s-a aratat oastea franceza.

Orable a dat ordin garzii sa lase podul de indata.

Si ea, urcata pe un cal acoperit cu stofe scumpe, si insotita de o suta de fete-n valuri liliachii, intonind cintece de nunta, le-a iesit in intimpinare celor care veneau din Nimes.

Tobele au batut prelung si trimbitele-au dat de stire tuturor de pe-acest pamint ca dragostea li se-mplinea lui Guillaume si reginei lui.

S-au intors apoi la castel, si-au facut nunta repede. Pe ziduri a fost inaltat steagul francez al lui Guillaume.

La nunta, fata si-a schimbat numele vechi, arab, Orable, intr-altul, ales de Guillaume. Si acest nume a fost Guiborg.

Noaptea s-a scurs in cintece, in dansuri si in veselie.

Guillaume si draga lui sotie ar fi dorit ca acea noapte sa nu se mai sfirseasca-n veci. Dar zorii au adus cu ei batai de tobe, tropote si strigate de-amenintare.

Se intorsesera emirii cu regele maur Tiebaut si se mirau vazind pe ziduri pe cavalerii lui Guillaume.

Contele-a fost indata gata sa iasa si sa-nceapa lupta. Stia ca-i poate nimici, fiindca-i avea in cimp deschis.

Insa Guiborg i-a amintit ce-i promisese la plecare: ca-i va cruta pe sarazinii care-i fusesera supusi.

A iesit insa ea, Guiborg, pe zidurile din Orange, invesman­tata intr-un val, cum este caisa pirguita, si cu obrajii rumeniti.

Emirii au ingenuncheat. Doar Tiebaut a ramas tantos, pe calul sau negru, arab, privind-o pe Guiborg cu ura.

In tot Orange-ul si-n castel s-a facut liniste deplina.

— Emirii mei! a spus Guiborg. Imi iau adio de la voi. Orange-ul nu a fost al nostru. Noi, sarazinii, l-am rapit cu sila, varsind singe mult. Singele trebuie platit. Si eu il voi rascumpara. Caci inima mi s-a aprins de cind eram copila inca, pentru Guil­laume, cel mai viteaz dintre toti cavalerii Frantei. Uitati-va la regele venit aici din Spania. Este urit, batrin si rau. Nu vreau sa fiu a lui Tiebaut, pe care nu mi l-am ales. Eu sint astazi a lui Guillaume. Parasiti deci acest tinut. Luati-va si familiile. Sotul meu nu va va lovi. Isi va pastra acest cuvint. Dar cine va mai cuteza s-ameninte pamintul Frantei sa stiti ca-i si dusma­nul meu.

Astfel a glasuit Guiborg, facindu-le un semn de-adio, si-a coborit pe scarile unde o astepta Guillaume.

Atunci Tiebaut a scos un urlet:

— La lupta, sarazini! La lupta! Avem oastea din Spania si pe aceea din Orange. Sa luam castelul inca azi. Sa-i spinzuram si pe Orable, si pe Guillaume, aici, la porti! Sint insetat de razbunare

Barba lui alba-i flutura, iara buzele-i vestede si dintii gal­beni ii erau scaldati in spumele turbarii.

— Sarazini! urla ca o fiara. Sa pornim la atac acum.

— Sa ne gindim inca o clipa la cele ce ne-a spus Guiborg, mai sovaiau citiva emiri.

Dar Tiebaut nici n-a vrut s-auda. A poruncit sa li se taie capetele acelora ce mai stateau in cumpana, si-a-nceput minios atacul.

Cavalerii s-au aparat. Si sarazinii n-au putut sa se apropie de castel.

Pina la urma, chiar Tiebaut a trebuit insa sa fuga, caci oastea ii era slabita, si-si dadea seama ca Guillaume, doar cu o singura izbire, putea sa i-o sfarime toata, si el sa cada prizonier.

Osteanul care se luptase cel mai aprig in apararea Orange-lui a fost Vivien, nepotul contelui Guillaume, crescut in castel de Guiborg, care-l iubea ca pe un fiu.

Dupa plecarea lui Tiebaut, cu-ntreaga oaste sarazina si emi­rii — spre Spania — a fost chemat sa-si ia rasplata nepotul con­telui Guillaume.

In marea piata din Orange, de fata stind toti cavalerii, Guil­laume armeaza mai intii o suta de tineri francezi, ce-si dovedi­sera virtutea in numeroase batalii.

La urma se iveste-n piata Vivien, ce calca pe covorul gros, din matase visinie, intins pe pietre pina-n locul unde, pe-o banca de argint, asteapta contele Guillaume alaturi cu Guiborg a lui.

Statura sa atletica, umerii largi, si talia ingusta, se potrivesc cu parul blond, cazindu-i in bucle pe umeri, cu fruntea-i larga, pasul zvelt si cu privirea lui deschisa.

Guillaume ii prinde pintenii, ii pune platosa si casca si ii incinge sabia. Pe urma ii rosteste-asa:

— Sa fii ca soimul intre pasari. Sa ai curaj, forta, credinta. Sa-i lovesti pe dusmanii tai, care-s si-ai suzeranului.

— Seniore, raspunse Vivien. Va jur, in fata tuturor, ca nici­odata vreun dusman nu va putea sa se apropie de cel care va e nepot, mai mult decit lungimea lancii, si niciodata n-am sa fug de pe cimpul de batalie, oriciti dusmani m-ar ataca

Cuvintul rostit de Vivien cutremura pe cei de fata. Caci nu era vreun cavaler care, ranit si coplesit de numarul dusmanilor, sa nu-si afle scaparea-n fuga.

Doamna Guiborg il stringe-n brate, ca pe un fiu ce va pleca la luptele cavaleresti, iar ochii mari ii lacrimeaza.

— Nu plingeti, doamna, spune el. Pastrati-va amaraciunea pentru cind n-oi mai fi in viata. Astazi urati-mi doar „drum bun

— Victoria sa-ti incunune cu lauri fiecare lupta! ureaza contele Guillaume nepotului sau la plecare.

C-un singur salt, Vivien e-n sa. Calul ii simte pintenii, si se salta-n doua picioare.

Trimbita suna-asurzitor, si cei o suta de voinici, abia armati in ziua asta de contele Guillaume d'Orange, isi si inalta lancile — si caii tropotesc pe pod.

Toti ies afara din Orange, alergind catre batalii.

Au trecut de atunci trei ani.

Vivien a avut linga el doar sapte dintre verii sai, toti fii de conti, la fel ca el, din familia Aymeri, si o suta de luptatori. Dar s-au mai strins apoi si altii, si ajunsesera cinci mii.

Multimile, inflacarate de lupta lor, ii ajutau sa-i goneasca pe sarazini din Aquitania, Toulouse, Proventa si alte regiuni.

N-a mai ramas nici un oras in ghearele dusmanilor.

Urmarindu-i pe cei invinsi, au debarcat si-n Spania. Le-au cucerit castelele. Unul singur le-a rezistat, un castel ce era zidit de-un neam de sarazini giganti, care facusera mult rau, jefuind Franta an de an.

Acest castel a fost aprins. L-au ars pina la temelii. Si cei cinci sute de giganti, ascunsi in el, au fost rapusi, platindu-li-se crimele. Si pe vrajmasii fara viata i-au suit pe-o corabie. Iar ea a fost incredintata unor alti patru sarazini, ca s-o duca lui Deramed, cel mai crud dintre regii lor.

Deramed se afla-n Cordova, intr-un palat din marmura, pe-un tron din fildes si din aur, si-n fata sa, ingenunchiati pe-un covor de matase alba, erau alti patruzeci de regi. Si, intre acestia, si Tiebaut.

Se sfatuiau de patru zile. Deramed tocmai le spunea:

— Avem o oaste cum n-a fost de cind e lumea si pamintul Sint cinci sute de mii de oameni. Priviti, cimpiile sint pline nu­mai cu sabii de otel, cu casti si lanci stralucitoare! Va trebui sa luam din nou orasele, castelele si tot ce este mai frumos, tot ce a fost eliberat pina acuma de Guillaume si de Vivien, ne­potul sau

Dar sarazinul n-a putut sa-si termine cuvintele, si-au si sosit-naintea lui cei ce-adusesera rapusii de sabiile lui Vivien.

Deramed si-a virit in barba ghearele si-a inceput s-o smulga.

— Cine-a facut lucrul acesta? racnea la rindu-i Tiebaut.

— Vivien, nepotul lui Guillaume. Si-a spus ca sa va fie pilda, rosteau trimisii sarazini.

— Pentru ca limba v-a rostit cuvintele francezului, va zvirl drept hrana ciinilor! i-a si osindit Deramed.

Cei veniti cu corabia au fost ucisi si dati la ciini.

Si, la ordinul regelui, ce poruncea celorlalti regi, au inceput sa se imbarce, in multe sute de corabii, ostirile de sarazini, cu cai, cu arme, cu merinde, cu tot ce-aveau de trebuinta, ca sa-i rapuna pe francezi.

Drumul victoriei trebuia sa-nceapa de la Aliscans, pe-o plaja unde se gaseau Vivien cu cavalerii sai. Voiau apoi sa ia Orange-ul si sa ajunga la Paris.

Marea gemea sub apasarea corabiilor sarazine. Cerul era ca pacura. Si pe-o corabie mai mare, pe-un tron de aur, Deramed sedea-ncruntat si blestema. Blestema si-si jura in sine ca pe Guil­laume si pe Vivien el singur o sa-i spinzure.

Pe plaja de la Aliscans, la poalele unui castel, Vivien si-a intins corturile. Si-n corturi se gaseau cinci mii de tineri lupta­tori francezi. Numai cinci mii de luptatori.

Marea vuieste, si deodata deasupra ei rasuna zgomot de corn, de fluier si de tobe.

Flota dusmana se arata de dupa niste stinci inalte. Se des­fasoara repede, umplind toata largimea zarii. Iar pinzele-s atit de albe, si laturile vaselor atita de impodobite cu aur de Arabia, incit marea se lumineaza pina-n strafundurile ei.

Cavalerii s-au adunat in rinduri strinse, inarmati, urmindu-l fara sovaire pe Vivien, comandantul lor.

Cei sapte veri ai lui Vivien sint, de asemeni, linga el. Prin ei va da comenzile. Dar unul dintre ei rosteste:

— Senior Vivien, de fiecare dintre ai nostri se gasesc, in tabara lui Deramed, cite o suta de dusmani. Stim c-ati jurat sa nu fugiti, oricit de multi ar fi vrajmasii. Dar nu va calcati juramintul, de va retrageti in castel, unde vom fi la adapost. Si, intre timp, dati-i de stire unchiului vostru din Orange, sa ne vie in ajutor Dar solul trebuie sa plece chiar in clipita asta, altminteri va fi prea tirziu

— Seniorii mei, spuse Vivien. Onoarea noastra ne sileste sa nu chemam in ajutor, cit timp inca nu ne-am luptat. Vreti oare s-aruncam ocara asupra-ne si-a celorlalti, care se trag din Aymeri? Si-n cintece vreti sa se spuna ca ne-am ascuns intr-un castel, pina-am primit intarituri? Asta n-o voi ingadui!

— Ce nenoroc ne asteapta astazi! graiesc si ceilalti fii de conti. Vivien, cel care ne conduce, este mult prea orgolios. Cum sa luptam cu sarazinii? Daca ar fi doar niste porci, si-ar trebui — ca sa-i ucidem — sa trudim cel putin o luna. Noi nu ne vom mai revedea castelul, pruncii sau sotia

Vivien le-asculta vorbele.

— Seniorilor, rosteste el. Aceluia ce-i vin in minte — in clipele acestea grele, cind sarazinii-au debarcat, si-nainteaza-n rinduri strinse — castelul, pruncii sau sotia, si nu gindeste doar la Franta, poate sa plece dintre noi. Nu se numeste ca­valer!

Cei sapte fii de conti atunci au strigat tare, intr-un glas:

— Montjoie! Vivien, va vom urma!

Sarazinii s-au revarsat ca valurile peste tarm.

Primul rind a inceput sa cada. A cazut si al doilea. Si-al treilea s-a prabusit. Si inca douazeci de rinduri de sarazini s-au spulberat sub lancile francezilor.

Numai ca veneau altele si altele cum vin lacustele flaminde spre lanurile de griu copt.

Vivien priveste imprejur.

— Seniori! le glasuieste el celor trei mii de cavaleri ce se gasesc inca in sa. Sa razbunam pe cei cazuti!

Strigatul de atac: „Montjoie” iese din toate piepturile ca­valerilor lui Vivien.

Armele-si suna cintecul. Lancile se ciocnesc cu lanci, si sa­biile se izbesc cu sabiile dusmanului.

De trei ori tinarul Vivien si-a dus la lupta cavalerii.

N-au mai ramas decit cinci sute. Si toti au armurile, caii si sabiile-mpurpurate, de parc-ar fi plouat cu singe. Si nu-i nici unul dintre ei sa nu fi fost lovit de lanci, de buzdugane si sageti.

Vivien insusi se afla-n frunte, si-n jurul lui se face gol. Cad sarazinii ca o pleava.

Seara invaluie cu umbre intregul tarm la Aliscans.

Curind se va lasa si noaptea. Giulgiul ei o s-acopere aceasta plaja, unde Franta a-ntimpinat pe sarazini, unul in fata a o suta. Si mortii n-or sa se mai vada.

Vivien abia-si mai misca bratul. Trupul ii este plin de rani.

— Pina rasar iar zorile, ii spun cei sapte fii de conti, nici unul nu vom mai trai. Nici unul nu-l va revedea pe nobilul conte Guillaume. De ar fi fost astazi aici — noi asteptindu-l in castel — ar fi pierit toti sarazinii. Vivien, ce ordine ne dati?

Vivien il cheama pe Girart, cel mai drag dintre verii sai.

— Vere, ii glasuieste el. Ne-am luptat azi din rasputeri. Putem sa intram in castel. Si tu alearga la Guillaume. Spune-i tot ce s-a petrecut. Asteptam ajutorul sau.

Si cavalerii, cu Vivien, intra-n castelul de pe tarm, in care valurile bat, tocmai in clipa cind pe cer rasare si intiia stea.

Girart goneste peste cimp. Calul ii cade. El se smulge din scarile de-argint curat si fuge, fuge sa aduca ajutor celor de pe tarm.

Casca il stringe. Si-o azvirle. Armura i se pare grea. Si ea ramine parasita. La fel se-ntimpla si cu lancea, cu-ncaltamintele de fier.

Pastreaza numai sabia.

Si-alearga. Cade. Iar se salta. Abia mai poate respira.

Aerul e, in pieptul sau, fierbinte, ca intr-un cuptor.

Trece o zi, si inca una. Girart alearga ne-ncetat.

„Repede! isi sopteste el. Mai repede! Mai repede!” si goneste mai incordat.

Ajunge pina la Orange.

Guillaume e-n sala de primire, cu buna lui doamna Guiborg.

Soarele a apus de mult, si bolta este presarata cu picaturi de diamant.

Guillaume priveste pe fereastra si vede-un tinar alergind din rasputeri catre castel, numai cu o sabie in mina.

Lumina lunii il spoieste cu varul ei si nu se vad ranile ce-i brazdeaza chipul. Dar contele il recunoaste.

Coboara inaintea lui.

— Moartea s-a cuibarit pe plaja unde-am luptat cu sara­zinii, gifiie ostenit Girart. N-a mai ramas decit o mina de cavaleri, dar toti raniti. Ei va asteapta in castel sa le veniti in ajutor.

Doamna Guiborg este aproape si-aude vestile aduse.

— Seniore, ii rosteste ea lui Guillaume, dragul ei barbat, e ceasul incercarilor. Ca sa-ti aduni o oaste mare, desigur, nu mai este timp. Vivien al nostru e ranit. Iar cavalerii din Orange, daca ar sti cit sint de multi dusmanii debarcati pe plaja, n-ar porni cu curaj la lupta. Da-mi voie, pentru-ntiia oara — si pentru cea din urma oara — sa rostesc, astazi, o minciuna, si cincispre­zece mii de oameni, cu flamurile fluturind, vor porni catre Aliscans.

— Sa fie precum gindesti tu, ingaduie Guillaume sotiei.

Ea isi usuca lacrimile, urca pe scari si intra-n sala unde se afla cavalerii.

— Seniori! le glasuieste ea, c-o veselie mincinoasa. Sara­zinii au debarcat pe plaja de la Aliscans. Insa ai nostri i-au invins. Deramed a murit cu barba intr-o mocirla muceda. Si cei care-au ramas cu zile s-au ascuns intr-o insula. Duceti-va si-i nimiciti. Seniorul meu o sa va dea fiefuri din domeniul sau. Iar cui ii tre­buie sotie, eu am aproape doua sute de fete care ma slujesc, fiice-ale regilor invinsi. Stiu sa danseze si sa cinte. Sint imbra­cate in matasuri. Au toate lazi cu nestemate. Si vi le dau, sa vi le-alegeti dar numai celor mai viteji.

Baronii sar cu zgomot mare.

— Doamna Guiborg, noi sintem gata. Contele nostru unde e?

— Lui i s-a-nseuat Baucent, si-acum i se imbraca-armura.

— Ne-o imbracam, pe loc, si noi

In donjon, turnul cel mai-nalt, la Aliscans, sta azi Vivien, si cata catre departari, incotro a plecat Girart.

Castelul este-ncercuit. Si luptatorii nu mai au merinde — decit caii morti — si apa-n valurile marii.

De nu vine curind Guillaume, cine o sa-l mai apere?

— Seniori, graieste sotilor nepotul contelui Guillaume. Nu auziti dinspre Orange un sunet, inca slab, de corn?

— Nu, n-auzim, spun cavalerii. Febra va suna in urechi si ce-auziti sint naluciri

— Seniori, rosteste iar Vivien. N-auziti tropotul de cai?

— E doar marea cu valurile, ce izbesc in castelul nostru, mai murmura un cavaler. Nimic nu e adevarat. Pina diseara vom muri.

Dar, dintr-o data, toata plaja parca se salta in picioare, Vi­vien ridica bratele.

La orizont, dinspre uscat, pe o colina, se arata Guillaume in fata ostilor.

Vivien apuca-n mina cornul. Suna din el atit de tare, ca ranile-i se redeschid.

— Aduceti-mi calul si lancea, si dati-mi citiva stropi de vin, din ce pastrati pentru-ntilnirea cu nobilul conte Guillaume. Vreau sa platesc dusmanilor singele fratilor cazuti rosteste catre cavaleri.

Vivien este urcat pe cal, i se dau haturile-n miini, i se in­cinge sabia. Buzele i se umezesc.

Nici unul dintre cavaleri n-a vrut intii sa il ajute, pentru ca el e plin de rani. Numai vointa il mai tine. Incolo este ca si mort.

Insa Vivien le-a poruncit.

Vasalii trebuie s-asculte.

Podul se lasa, si manunchiul de cavaleri insingerati se-avinta iar spre sarazini.

Guillaume ar vrea sa se apropie de dragul sau nepot Vi­vien, sa-l sprijine in batalie. Dar iuresul dusmanului nu-i da ragaz nici o clipita.

Isi fac doar semn cu lancile.

Si Guillaume striga lui Vivien:

— Intoarce-te cit mai e timp! Esti prea slabit. Intra-n castel!

— Montjoie! ii raspunde Vivien. Seniore unchi, eu mi-am jurat sa cad cu fata la dusman, asa cum a cazut Roland.

Lui Guillaume ii dau lacrimile. Doamna Guiborg, la des­partire, l-a rugat sa-si calauzeasca astfel in lupta cavalerii, in­cit sa nu piarda nici unul. Dar mai-nainte de oricine, sa i-l aduca pe Vivien.

Numai ca asta nu se poate. E limpede de la-nceput ca sarazinii-i vor invinge. Cavalerii sint osteniti de goana-n care au venit. Soarele ii izbeste-n fata, si-abia de-si mai zaresc dusmanii.

Singele curge in suvoaie. Armurile, pe care caii calca in tropot, bubuie. Iara francezii-s prea putini. Se-neaca-n marea sarazina.

Dusmanii i-au incercuit.

Deramed, catarat cu tronul pe-un deal cladit din cei ra­pusi, face cu sabia un semn.

— Sa mi-i ucideti mai intii pe Guillaume si nepotul lui!

Ziua a devenit cetoasa. In departari bat clopote. Si pe va­luri se leagana, ca virfurile crengilor dintr-o padure-n toiul iernii, catargele corabiilor.

Atita singe n-a mai curs decit in valea Roncevaux!

In jurul celor care cad, se vad movile sarazine. Si cea mai-nalta dintre ele este in fata lui Vivien.

Dintre ostenii contelui au mai ramas intii o mie, pe urma-o suta, apoi zece.

Si-acum, cind seara s-a lasat, n-a mai ramas decit Guillaume.

Pe el nu l-au putut rapune. Sabia lui a retezat atita oaste sarazina, cita au douazeci de regi.

Dorind parca s-acopere prapadul de la Aliscans si-nfringerea francezilor, noaptea s-a coborit mai iute si cerul s-a inno­urat. Nu se zareste la un pas.

Numai movila de dusmani culcati in tina de Vivien, si cea pe care se gaseste tronul lui Deramed se vad — ingrozitoare monumente cladite de zeul Razboi.

Guillaume nu mai are nici cal. Baucent al sau s-a prapadit, impiedicindu-se de morti, bijbiind doar cu miinile, contele-l cauta pe Vivien, linga movila de dusmani.

Stia prea bine ca e mort, caci l-a vazut chiar el cazind. To­tusi il striga-ncetinel.

Ii raspund numai bufnitele.

Il cauta, il cauta, si-l gaseste.

Il recunoaste deindata. Nepotul lui tine in mina — si-abia de i-o poate desprinde — sabia alba de otel, ce are un miner de aur, semanind cu un soim in zbor, pe care el insusi i-a dat-o la Orange, cind l-a inarmat.

Il ia in brate ca pe-un prunc, sa nu-l gaseasca sarazinii, atunci cind or sa-i caute trupul. Sa nu mai poata Deramed sa-i taie capul fara viata, sa i-l infiga intr-o teapa, si-asa sa-l duca-n Spania.

In barba lui Guillaume curg lacrimi insingerate si amare.

— Vivien! sopteste el. Vivien! Esti inca un copil, si-ti dai, cu-atita generozitate, viata ta netraita Frantei.

Plinge Guillaume. Si, cind ajunge linga zidul castelului, sapa cu sabia o groapa. Pe fundul ei pune un scut. Deasupra trupul lui Vivien. Si-alaturi de el armele. il acopera cu alt scut. Si gramadeste bolovani, ca sa nu scurme nici sacalii, nici lupii si nici sarazinii.

Ingenuncheaza linga groapa. Plinge-ndelung, cu hohote.

Apoi, Guillaume porneste singur, cu capu-n piept, catre Orange.

Merge pe jos, dar nu mult timp. Luna isi scoate dintre ne­guri un ciob scinteietor de-argint. Si, in lumina ei, zareste pe un emir, care pornise, cu zece oameni inarmati, sa cerceteze locurile.

„Pentru Vivien ii voi rapune!” isi spune contele Guillaume.

Si singur, fara cal, Guillaume incepe lupta. Cit ai clipi, sint doboriti. Guillaume le lasa armele. Se multumeste sa ia calul. Urca pe el. Si isi urmeaza, in acest fel, drumul calare.

Era si timpul potrivit.

La Aliscans — cum poruncise regele Deramed — dusma­nii, cu facle-n miini, cercetau plaja, cautind pe contele Guil­laume si pe nepotul lui, Vivien, sa li se taie capetele, sa fie duse-n Spania, sa li se-arate tuturor, si sa se afle ca, din Franta, cei mai viteji aparatori s-au dus in lumea mortilor.

Dar, negasindu-i pe cei doi, Deramed, spumegind de furie, a banuit numaidecit despre Guillaume ca s-a salvat, luindu-l cu el si pe Vivien.

A chemat iute patru regi si le-a strigat sa se porneasca repede-n urma lui Guillaume, sa-l intoarca la Aliscans, ca el sa-i poata taia capul.

Au pornit ei, dar prea tirziu. Guillaume sosise la Orange.

Guiborg il astepta pe ziduri.

— Unde sint cavalerii nostri? Unde-i nepotul tau Vivien? il intreba ea lacramind. Nu pot sa cred ca te-ntorci singur. Si-n urma ta, in departare, zaresc ostile sarazine

— Guiborg! Guiborg! am fost invins. Numai eu am scapat cu viata, desi as fi dorit sa mor. De-aceea vreu sa merg la Louis. El este imparatul Frantei. Nadajduiesc sa-mi dea o oaste, cu care sa ma pot intoarce, sa-i nimicesc pe ucigasii nepo­tului nostru Vivien. Atita ma nelinisteste: ca vei ramine sin­gura. In Orange nu se mai gasesc astazi decit femeile.

— Dragul meu sot, i-a rostit ea, voi inarma femeile, si cu ele voi apara Orange-ul pina te intorci. Du-te si ai incredere in devotata ta Guiborg

Un cal alearga peste dealuri. In sa, pe el, calatoreste un barbat intre doua virste, tinind in mina pe Joyeuse. Dar capul i-e plecat spre piept. Si-n barba, cele dintii fire, albe ca fulgii de zapada, i-au rasarit abia de-o zi.

Barbatul nu zareste luna, nici soarele nu vrea sa-l vada, nici cimpul inflorit, nici pomii.

Vede doar singe-n ochii lui si trupul zvelt al lui Vivien asezat intre doua scuturi.

Iata castelul din Laon, unde sedea-mparatul Louis, la acea vreme petrecind, cu toti baronii linga el, si-l astepta pe Aymeri, cu doamna si toti fiii sai, sa-i viziteze in curind, ca s-o revada pe Blanchefleur.

Louis tocmai ridica o cupa, cind un baron i-a dat de veste c-afara-i contele Guillaume, slab, prafuit, fara de casca, trist si invins, si cere voie sa intre la-mparatul sau.

— Guillaume? s-a mirat imparatul. Acest nebun se raz­boieste de ani si ani cu sarazinii, si nu poate sa inteleaga ca trebuie sa parasim castelele de la hotare in miinile dusma­nilor.

Cei mai multi dintre cei de fata, dornici sa stea si sa pe­treaca, l-au aprobat pe imparat:

— Mai bine intre sarazinii, decit sa ne dam viata noi!

— Vremea lui Charlemagne s-a dus! a ris insasi impa­rateasa.

Tocmai atunci intra Guillaume.

Barba ii este ravasita.

— Louis, spune imparatului. Am fost invins la Aliscans. Orange-ul este asediat, si-i aparat doar de femei. Vivien, nepo­tul meu, e mort. Si Deramed aduce inca, din Spania, sute de mii de sarazini, ce-s inarmati, asa cum nu s-a mai vazut. Si tronu-ti e primejduit. Eu am jurat sa nu gust carnea, nici vinul sa nu mai mi-l beau, sa nu ma culc linga Guiborg, sa dorm pe scindura sau lut, atita timp cit sarazinii ameninta imperiul Frantei. Insa venind aici, la tine, nici un paj nu s-a repezit sa-mi tina calul, linga scari. Baronii nici nu ma privesc. Chiar sora mea, imparateasa, vad ca se uita cu dispret, fiindca ma vede azi invins.

— Ne-am saturat sa tot aflam cum umbli ca o vijelie dintr-un hotar intr-alt hotar, si cum multimea te aclama, fiindca te lupti cu sarazinii. Acuma insa esti sarac si Louis nu te va ajuta! l-a infruntat imparateasa. O sa gasim noi vreun mij­loc sa-l impacam pe Deramed.

— Asa e, da din cap si Louis. Blanchefleur a mea are drep­tate. Prea mult te-ai vinturat, Guillaume, si oaste noi nu vrem sa-ti dam

Guillaume ridica sabia, si toti baronii-ntepenesc, caci nu e la palat vreunul sa poata sta-naintea lui.

— Asadar, insasi sora mea e cea care-l impiedica pe Louis sa-si faca datoria. Daca e astfel, va muri

Louis tremura si se ascunde in spatele unei coloane. La Guillaume nu poate privi. Pe fata lui nu se mai vede decit o crunta hotarire de a-i pedepsi pe cei prea lasi.

Poate Blanchefleur ar fi murit, poate ar fi pierit si altii sub acea crincena minie, de nu sarea in aparare Aelis cea im­bujorata, copila imparatului. Guillaume o numea Caprioara.

— Unchiule, iart-o! cadea fata in genunchi inaintea lui. Nu ma lasa fara de mama. Adevarat e, ti-a gresit. Dar daca trebuie sa curga singele azi, cu orice pret, taie-mi mai bine mie capul.

Si Aelis si-a plecat pe masa capul cu pletele balaie, lasindu-si gitul dezvelit.

Nu era fata mai frumoasa, in toata-mparatia Frantei, decit gingasa Aelis. Si toti baronii o-ndrageau. Iar cei fara sotii n-a­veau alt vis decit s-o stie stapina in castelul lor.

Citi fii de imparati si regi nu au cerut-o pe Aelis! Dar ea vedea numai pe unul. Acela-i insa prea sarman, desi e mai voi­nic ca toti, si se numeste Rainouart.

Acuma Aelis asteapta ca unchiul ei sa-i taie capul.

Imparateasa a fugit si Louis abia de mai respira.

Dar Guillaume se indupleca. O mingiie pe Caprioara si o ridica-ncetinel, privindu-i ochii-nlacramati:

— Pentru tine o voi ierta, desi nu merita Blanchefleur

S-a intimplat ca-n acea clipa sa intre-n sala tronului Aymeri, cu sotia lui, si cu ceilalti sase feciori. Si-aflind ei despre ce e vorba, Aymeri a promis astfel:

— Guillaume, eu cel dintii iti dau cavalerii mei din Narbonne si aurul tot din castel.

— Si noi, au spus cei sase frati, venim cu tine si-ti aducem citi luptatori si arme-avem.

Atunci au mai sarit si altii, care stateau mai la o parte:

— Va insotim si noi, Guillaume!

— Dar feciorul lui Charlemagne ce ne-aduce la Aliscans? a staruit iarasi Guillaume.

Abia de data asta Louis a-nteles, poate, c-a gresit:

— Iti dau si eu o-ntreaga oaste, arme si bani. Asta iti dau. Dar iti pun citeva conditii. Intii, sa nu ma luati cu voi pentru ca sint prea prins, cum stiti, cu grijile imparatiei.

— Nu, nu te luam, a ris Guillaume. O sa ne descurcam si singuri si altceva ce imi mai ceri?

— Sa stai astazi cu noi la masa. Si sa-l sarbatorim cu totii pe Aymeri, pe tatal vostru, venit aici de la Narbonne

Guillaume s-a imblinzit pe loc, auzind despre tatal sau. A facut semn ca se-nvoieste sa stea la masa cu Louis si cu im­parateasa.

Imparateasa s-a intors. I-a cerut lui Guillaume s-o ierte, fagaduindu-i c-o sa fie, de-atunci-nainte, sora buna.

Pe Aymeri l-au asezat in capul mesei, cu sotia. Linga el pe Guillaume d' Orange.

Abia pe urma, linga ei, s-au asezat Louis si ceilalti.

La coada mesei, parasit, sta un voinic cu trup urias, care era foarte stingaci. Rasturna toate cupele in risetele celorlalti.

Spre el isi tot indreapta ochii Aelis, fara incetare, netinind seama de aceia care mereu fac haz de el.

— Cine e tinarul acela? intreaba Guillaume pe-mparat, zarind-o iarasi pe Aelis cum il priveste, printre gene, pe chipe­sul flacau urias.

— L-am cumparat, raspunde Louis, de la niste negutatori. Numele lui e Rainouart. Se zice ca-i fecior de rege. Dar fratii lui, dorind sa-i ia mostenirea de la parinti, i-au dat nu stiu ce bautura, facindu-l sa se ameteasca, si l-au vindut piratilor. Acestia l-au vindut, de-asemeni, unor negutatori, pe mare. Si de la ei l-am cumparat. Are putere fara seaman. Smulge o casa din pamint. Stiindu-l insa prostanac, il tin doar la bucatarie. Azi abia i-am ingaduit sa intre-n sala de ospat, insa sa stea la coada mesei, pentru ca rid mai toti de el. E o povara, crede-ma.

— De sta degeaba, da-mi-l mie, i-l cere contele Guillaume. Doresc sa-l iau la batalie si sa-i incerc puterile.

— Ia-l daca vrei! Maninca mult! se bucura-mparatul Louis.

— Vrei, tinere, sa mergi cu mine la Aliscans? zice Guil­laume.

— Merg, cum sa nu, spune uriasul. Poate-am noroc sa-i intilnesc pe-aceia care m-au vindut. Am o maciuca pentru ei. Uite-o acolo, razimata, facuta dintr-un trunchi intreg, legata cu cercuri de fier. Aceasta este arma mea.

Cei de la masa izbucnesc in hohote prelungi de ris.

Numai Guillaume e multumit c-are si-un astfel de voinic.

Oastea se stringe. Si porneste intii si-ntii catre Orange.

Orange-ul a fost pustiit. Din toata fosta-i stralucire n-a mai ramas decit un turn. Turnul cel mare: Gloriete. L-au apa­rat femeile, conduse de doamna Guiborg.

Totul din preajma a fost ars. Cioturi de birne, pietre spar­te, cioburi de sticla-s peste tot. Gradinile-s paraginite. Si pasa­rile au zburat.

Turnul — atita a scapat, si asta fiindca e facut numai din piatra de granit. Iar inauntru, la creneluri, au stat femeile-n armuri, cu casti pe cap, si s-au luptat la fel ca si barbatii lor.

Sarazinii, vazind ca turnul nu poate fi luat cu asalt, au fost siliti sa se retraga din nou pina la Aliscans. Acolo se vor intari, si-or sa porneasca iar la lupta sa-l faca prizonier pe Louis, pe fiul lui Carol cel Mare.

A uitat insa Deramed ca mai e viu inca Guillaume.

Si Guillaume porunceste astfel:

— Miine sintem la Aliscans si vom incepe batalia!

— Dar la Orange cine ramine? se-ngrijoreaza Aymeri, uitindu-se spre nora sa, care ii e nespus de draga, fiindca o stie si viteaza, si credincioasa sotului.

— La Orange, sa pazeasca turnul, o sa ramina Rainouart. El face cit o-ntreaga oaste, zimbeste contele Guillaume.

Oastea porneste-acum in tropot. Rasuna cimpul pina-n zari. Praful se-nalta in vazduh, ca niste nori ce umplu cerul. Guil­laume, conducatorul ostii, este in fruntea tuturor. Astazi se va hotari lupta dintre francezi si sarazini.

Iata castelul Aliscans. La poalele lui e-ngropat viteazul tinar intre scuturi.

De pe dealul unde-au ajuns, vad marea plina de corabii. Numarul lor este prea mare, si nu l-ar putea socoti nici birnicii-mparatului.

Deramed si-a adus alte osti. Sint turci, persieni si sarazini, si alte cincisprezece neamuri, cu alti vreo douazeci de regi. Francezii nu sint nici un sfert. Si, dintre ei, vreo zece mii, cavalerii-mparatului, vazind multimea de corabii, incep sa tre­mure ca varga.

— O sa pierim si noi cu totii, murmura ei infricosati, asa cum a murit Vivien.

Contele de Orange se-ntoarce catre acesti fricosi si spune:

— Sintem in pragul bataliei. De ea atirna soarta Frantei. Cui ii e teama sa se-ntoarca. Noi o sa ne luptam si singuri.

Fara s-astepte alta vorba, acestia se intorc si fug.

Ceilalti le-arunca vorbe grele, ii numesc lasi si tradatori. Numai ca frica-i copleseste. Si asta-i face pe fricosi sa se zoreas­ca si mai tare pe calea ce duce-napoi.

In acest timp, Guillaume incepe sa rinduiasca ostile: cine sa mearga inainte, cine sa vie dupa ei, cine sa faca legatura. Le cerceteaza armele. Le da apoi parolele.

Acelasi lucru se intimpla si in tabara sarazina, unde stapin e Deramed, iar, ajutorul lui, Tiebaut.

Doar cei fricosi gonesc pe cale sa se ascunda unde pot.

In drumul lor l-au intilnit pe preavoinicul Rainouart.

El ramasese la Orange. Insa nu avea liniste. Doamnei Gui­borg i se parea ca-l cunoaste pe Rainouart, de undeva, si ca-l vazuse foarte de mult, cind era mica.

L-a intrebat cine era, dar el nu a vrut sa-i raspunda. I-a cerut insa sa-i dea voie sa nu mai stea ca un trindav pe linga turnul din Orange, ci sa plece la Aliscans ca sa-l vegheze pe Guillaume, in timpul marei batalii.

Doamna Guiborg s-a invoit. Doar mai pazise si-nainte Orange-ul, cu femeile. Sa plece deci Rainouart iute, si sa-l ve­gheze pe Guillaume. Ba, la plecare, i-a incins si-o sabie peste mijloc, pe cea mai mare din castel.

Acum, aflind in drumul sau pe cavalerii de la curte, Rai­nouart se infurie tare, si, dind o data cu maciuca, doboara pa­tru dintre ei.

— Lasilor! striga Rainouart. Ati parasit oastea franceza? credeati ca ati scapat de moarte? Dar eu am sa va culc pe toti!

— Iarta-ne! Iarta-ne, seniore! Ne intoarcem la Aliscans, si o sa fim cei mai viteji Ne vom lupta-n primele rinduri striga ceilalti, infricosati.

— Bine, graieste Rainouart. Eu o sa merg pe urma voastra. Cine va da un pas-napoi sa-si ia adio de la viata

Asa se face ca Guillaume vazu deodata pe fugari ve­nind in goana inapoi, cerindu-i umiliti iertare si dreptul de a se lupta cu sarazinii, pin-la moarte, aflindu-se-n primele rin­duri.

Guillaume a inceput sa rida. Oastea intreaga-a ris de ei. Dar nu era timp mult de gluma.

S-a dat semnalul de atac: trei sunete de corn mai lungi, urmate de alte trei scurte.

Tot cimpul s-a infiorat. Marea a clocotit si ea. Vintul a in­cetat sa sufle. Soarele s-a-naltat pe cer, privind cele doua mari osti, gata sa-nceapa batalia.

— Montjoie, seniori! a spus Guillaume.

— Montjoie! s-a auzit pe dealul unde era oastea franceza, ca un ecou ce-a rasunat pina aproape de Orange.

Scutul cel mare-al lui Guillaume lucea pe deal ca o oglinda si ii orbea pe sarazini. Sabia lui parea de foc.

Primele rinduri se-ntilnesc. Cad cei dintii dintre francezi, dar si un val de sarazini.

Francezii se reped din nou. Guillaume isi taie-o cale larga, patrunde intre sarazini. Si moartea, care se-aratase miloasa cu navalitorii, secera-acum cu miile.

Chiar lasii, ce fusesera intorsi de Rainouart la lupta, se do­vedesc viteji.

Astazi dusmanul tremura.

— Montjoie! se-aude peste tot.

Iar Rainouart da cu maciuca, doborindu-i pe calareti. Caii ramasi fara stapin necheaza si o iau la goana.

Rainouart nu se multumeste. Intra voios si-n apa marii, si rastoarna, corabiile, cum ai intoarce niste strachini.

Deramed incepe sa urle.

— Fugiiiti! Hai sa fugim cu totii! Cerul ne-a parasit de tot Guillaume si diavolul acesta cu o maciuca-n mina dreap­ta ne vor ucide negresit

Asa urla si-si smulgea barba:

— Atita oaste sarazina, si alte douazeci de neamuri, si-atitia regi cazuti in lupta! Moartea este la Aliscans, linga Guil­laume si Rainouart, insa ne secera pe noi

Si-ntr-adevar, pina la urma, cind sarazinii doboriti au fost zvirliti in apa marii, atit erau de-nghesuiti, ca se facuse-un fel de pod.

Franta era din nou salvata.

Guillaume s-a-ntors linga Guiborg. Rainouart a marturisit doamnei Guiborg ca erau frati. Tatal lor, rege sarazin, rapise o biata femeie din comitatul de Toulouse. Aceea era mama lor. Ca sa nu afle acest lucru, fata, de mica a fost dusa la Clariel, fratele vitreg. Si-aici s-a hotarit ca ea sa se marite cu Tiebaut, un sot de arme-al tatalui.

La fel a fost cu Rainouart. Fiindca avea mama franceza, fratii lui vitregi l-au vindut.

Rainouart, dupa batalie, a devenit baron al Frantei. Guil­laume a petit pentru el pe Aelis cea dragastoasa, pe fiica impa­ratului, care abia il astepta.

La nunta lor au petrecut cei mai vestiti seniori de-atunci, si printi, si regi, si imparati.

Si-a mai trait multi ani Guillaume. Si a luptat inca destul, si l-a avut pe Rainouart alaturea in orice lupta. De-aceea l-a ales urmas.

Dupa ce a murit Guiborg, Guillaume a cugetat ca-i drept ca sa nu se mai bucure nici el de bunurile lumii, cind draga lui era-n mormint.

S-a retras intr-un loc pustiu, hranindu-se numai cu fructe si cu legume, bind doar apa, gindindu-se numai la ea.

— De-acolo — spun legendele — a mai iesit insa o data, ca sa-l salveze iar pe Louis, de sarazini si de saxoni.

S-a reintors dupa aceea in locurile dintre munti, unde-si facuse o coliba, numai din ramuri de stejari, ca sa traiasca-n pustnicie

Iar cind a fost sa-nchida ochii, se zice ca ar fi soptit acelora care aflind ca e pe moarte s-au grabit sa vina la coliba lui:

— Noi toti murim, dar vreau ca Franta sa fie libera me­reu si sa nu moara niciodata.

Soptind cuvintele acestea, el si-a dat ultima suflare.

Si-atunci, poate printr-o-ntimplare, dintr-un hotar in alt hotar, in Franta, cit e ea de mare, au sunat toate clopotele.

Si-asa sunau de tinguios, ca multi au inceput sa plinga.

Vestea s-a raspindit ca vintul:

„Guillaume s-a stins. Si-n veci de veci nimeni nu-l va putea uita!”