Tristan si Isolda

Nobilii mei ascultatori, mi-ati poruncit sa va cint, astazi, legenda lui Tristan si a Isoldei cea balaie, zise poetul cintaret, in dupa-amiaza urmatoare.

Pe fruntea lui cadeau piezis raze de soare purpurii, facindu-i parca o cununa. Iar degetele-i lungi si slabe ii lunecau usor pe harpa. Si, de sub degetele sale, se-mprastiau sunete-n stoluri ca niste pasari cintatoare, dar nevazute de ceilalti.

Departe, o corabie isi filfiia pinzele-n vint, asemeni unui pescarus cu aripile leganate de undele vazduhului.

— Spre-acele zari este Cornwalul, arata el spre Anglia. De-acolo ne-au venit stramosii dupa ce-a fost infrint Artur, cindva, sub ghearele tradarii, lasind in urma lui durere.

Dar mai-nainte, cind Artur statea inca pe tronul lui, in Cornwal stapinea un rege al carui nume era Marc.

Din Tintagil — castelul sau — regele Marc veghea si el ma­rea si coastele britone, sa nu le calce vreun dusman. Si la nevoie se-nsotea cu alti buni prieteni, ca Rivalen, regele de la Loonois.

Tocmai fusese-o batalie, inversunata, de curind. Marc se aflase-n batalie intr-o primejdie de moarte. Rivalen nu precupetise singele lui ca sa-l salveze. Fara de sabia lui Rivalen, Marc s-ar fi dus linga stramosi, in cripta de la Tintagil.

Si de varsase atita singe, Rivalen — pe linga dorinta de-a fi alaturi de-un bun prieten, de-a-mpiedica pe anglo-saxoni sa nava­leasca in Cornwal — mai avusese un motiv.

Acesta era dragostea. Rivalen o iubea pe sora lui Marc din Cornwal, pe Blanchefleur.

Socotind ca-i prea tinara si nu a sosit inca vremea sa fie soata unui rege, Marc amina casatoria, desi fata era si ea indragostita de Rivalen.

Dupa aceasta batalie, Marc hotari ca, drept rasplata, Blan­chefleur sa poata face nunta cu regele din Loonois.

Cine erau mai fericiti decit Rivalen si Blanchefleur in timp ce urcau impreuna, la sarbatoarea nuntii lor, pe drumul presarat cu flori si in uralele multimii, de la capela spre castel?

Insa in ziua urmatoare — pe cind Blanchefleur cinta la geam, hranindu-si pasarelele, un emisar din Loonois vesti pe regele Riva­len ca tara lui e cotropita, in intregime, de dusmani.

Un duce tradator, Morgan, un prieten al saxonilor, navalise in Loonois, arzind casele si pradind.

Rivalen trebuia sa plece degraba spre tinutul sau, sa-l apere, mai inainte de-a fi cu totul ruinat.

Luindu-si dar tinara sotie si cavalerii, se porni cu o corabie spre tara.

Cu grija, isi ascunse-ntii sotia sa la Kanoël, in cel mai intarit castel, dind-o in paza lui Rohalt, un vasal bun si credincios. Apoi, stringindu-si toti baronii, incepu lupta cu Morgan.

La inceput il birui. Porni in urmarirea lui. Dar luptele nu se sfirsira.

Timpul trecea chinuitor pentru Blanchefleur, ce-si dadea sea­ma ca va fi mama in curind.

Asa se scursera pe-ncetul noua luni de-asteptare grea. In cea de-a noua se vazu un calaret venind in goana catre castelul Kanoël.

Calaretul isi purta lancea infasurata in matase. Insa mata­sea era neagra, neagra — asa cum e durerea.

Numaidecit se lasa puntea.

Abia atunci se dumirira ca solul aducea cu sine scutul si lancea lui Rivalen, insingerate amindoua.

Blanchefleur il astepta pe tron.

Cavalerul ingenunche si ii rosti vestea cea rea.

Morgan, invins si umilit, il atrasese intr-o cursa pe regele din Loonois, si prin tradare-l ucisese.

Mormintul regelui Rivalen se-afla acum pe coasta ma­rii, in scobitura unei stinci, deasupra careia erau o casca si o sabie.

Regina, fara nici o vorba, se-ntoarse in odaia ei. Ochii se­cati nu-i lacramau. Doar buzele ii erau albe, si dintii-i clanta­neau usor.

In dimineata ce urma, regina nascu un baiat cu parul cum e spicul copt. Il saruta, si-si dete duhul.

Jalea domnea in tot castelul.

Consiliul cavalerilor se intruni numaidecit si il alese pe Rohalt ca sa conduca Loonois-ul pina ce fiul lui Rivalen va putea sa primeasca tronul.

Si fiindca pruncul n-avea nume, si trebuia sa i-l aleaga, Rohalt rosti in acest fel:

— Alt nume nu-i mai nimerit pentru feciorul lui Rivalen, venit pe lume intr-o vreme cind suferinta ne-nconjoara, decit Tristan — fiul tristetii.

— Morgan si cavalerii sai, daca vor sti ca a ramas din spita regelui un prunc, vor incerca sa ni-l ucida, mai spusera alti ca­valeri. Tristan va trebui ascuns.

— Nu vor afla, zise Rohalt. Despre Tristan vom spune toti ca-i al meu si-al sotiei mele. Va invoiti?

— Ne invoim!

— Jurati deci ca vom pastra taina!

— Juram! au glasuit baronii.

Tristan a ramas pentru toti fiul baronului Rohalt.

Sapte ani au trecut apoi. Sapte ani grei, fiindca Morgan era acum stapinul tarii. La sapte ani, cum se cuvine, Tristan a fost incredintat unui barbat, ca sa-l invate sa minuiasca armele.

Barbatul era Gorvenal, fostul scutier al lui Rivalen. Si Gorvenal la invatat, plin de rabdare, cite toate, pe linga arta de-a lupta.

Tristan domesticea si fiare. Imita graiul pasarilor. Era un cintaret la harpa neintrecut in Loonois. Stia sa compuna si versuri.

Avea doar cincisprezece ani, insa parea de optsprezece. Era voinic si cind trecea calare-ntre ceilalti scutieri, multi il asemuiau cu Borvo, zeul poeziei si cintarii la celtii de odinioara. Iar tinerele baronese se prapadeau de dorul lui, si-si fluturau batis­tele, si incercau in fel si chip sa-l fure cu privirile.

El raminea nepasator. Le raspundea curtenitor, dar rece ca un sloi de gheata.

— Fiul baronului Rohalt, isi sopteau nobilele doamne, nu stie ce e dragostea. Este frumos, la fel ca Borvo, dar inima n-are de loc. E inghetat ca tatal sau, ce nu cunoaste altceva decit calul si luptele.

Insa baronul se mindrea si se uita cu bucurie cum fiul re­gelui Rivalen se facuse, prin ingrijirea lui Gorvenal, un tinar vrednic, puternic, indraznet, serios, ai carui ochi nu se lasau furati de fiecare doamna ce ii zimbea de la balcon.

„Va fi un rege drept si bun, isi spunea-n taina, deseori. Tris­tan ne va scapa tinutul de regele Morgan cel Rau”.

Numai ca toate visurile, toate sperantele — pe care si le facusera Rohalt si prietenii lui de credinta, ca fiul regelui Riva­len o sa domneasca-n Loonois, spre spaima tradatorilor — s-au risipit, asa cum zboara petalele de trandafir, cind se porneste vintul rece.

Tristan sta intr-o zi pe tarm.

Cinta un lais compus atunci, visind cu ochii-n departari.

Iar glasul lui umplea vazduhul. Delfinii se saltau din apa si pescarusii se lasau, din zbor, alaturea de el, ca sa-i asculte cintecul.

Dar, spre nefericirea lui, niste pirati din miazanoapte se coborisera pe tarm, in timpul noptii, si pindeau din dosul unor stinci inalte.

Vazind ca pina si delfinii stau sa-i asculte cintecele, piratii s-au mirat nespus.

— Vom lua pe un astfel de tinar comori intregi, daca-l vom vinde, si-au spus piratii intre ei

Si, faurindu-si iute-un plan, piratii s-au zvirlit asupra fiului regelui Rivalen, l-au cetluit in streanguri tari, i-au pus in gura un calus, l-au dus pe o corabie, si au pornit spre miazanoapte, unde domneau regii normanzi, cu gindul sa li-l vinda lor.

Tristan, desi legat in streanguri, nu incetase sa se zbata.

Bratele tari i se-ncordau, slabind mereu fringhiile. Si cine indraznea sa se-apropie, sa stringa iarasi nodurile, primea cum­plite lovituri, cu capul si picioarele.

Cu cit se zbatea el mai tare, pe mare se iscau furtuni. Fur­tunile se inteteau la strigatele lui Tristan.

Corabia era purtata ca o sarmana tandara peste intinsul apelor si trosnea din incheieturi.

Puntea era mereu spalata de valurile inaltate pina la cerul plumburiu.

Si cind a vrut sa se apropie maimarele piratilor de Tristan, fiul lui Rivalen, un val mare la rasturnat, si-abia de a scapat cu viata, cu ajutorul alor sai.

De trei zile pluteau pe mare, si nici o clipa nu-ncetase vintul turbat, ce intetea din ce in ce mai mult furtuna.

— Se pare, zise un pirat, ca acest tinar cintaret e indragit de zeul marii. De cind l-am cetluit in streanguri furtunile nu se opresc.

— Asa e, spusera si altii. Sa-l azvirlim, legat, in mare, sa se-nece.

— Nu, nu! se-mpotrivi pe data maimarele piratilor. Daca se-neaca, s-ar putea sa patimim si alte rele. Mai bine-l aruncam in apa, dezlegat, si duca-se unde-o pofti. Sa se inece sau sa scape, cum o fi voia zeului.

Furtuna rascolea adincul, sapind asemenea prapastii in fata corabierilor, incit ii prindea ameteala, numai uitindu-se in jos.

— Sa-i dam dar drumul? intrebara citiva pirati, cuprinsi de frica, pe cel care ii conducea.

— Dati-i! racni el prin furtuna.

Tristan, auzind ce vorbeau, statu o clipa locului.

Unul veni cu-o sabie si-i taie toate streangurile. Iara Tris­tan, cind se vazu eliberat din legaturi, ca un leu tinar se-azvirli peste bordul corabiei, pe coama-nalta a unui val.

Si valul il purta deasupra, peste intinsu-acelei mari, pina cind se zari un tarm.

Valul atunci il arunca pe-o plaja larga, aurie; porni cu zgo­mot inapoi si se topi-n adincul marii.

Furtuna inceta pe loc.

Ud tot, Tristan de Loonois se ridica si o porni pe tarmul unde tatal sau debarcase cu ani in urma, ca sa-i dea ajutor lui Marc. Tot de aici plecasera el si Blanchefleur spre Loonois, feri­citi, insa si mihniti de stirea care le sosise ca ducele Morgan, vicleanul, le jefuia tinuturile, arzind ce nu putea rapi.

Tristan trecu printr-o padure, si-ntilni niste vinatori.

Acestia hacuiau un cerb pe care il vinasera, si-l despicau simplu, in patru, dupa-obiceiul locului.

Insa printul din Loonois ii invata sa-i scoata pielea, sa-l curete de maruntaie si sa aleaga pentru rege si pentru cavalerii sai coapsele, muschii si ficatul.

De alta parte aseza capul, picioarele, spinarea, bucata moale de la pintec — bune de fript pentru scutieri, paji, vinatori si alti slujbasi.

Apoi orindui si ceata. Si spuse vinatorilor sa sune in anume fel cind se apropie de castel, asa ca regele sa stie ca poarta-n furci, cu ei, un cerb.

Astfel facura vinatorii, si regele se minuna, aflind aceste noi deprinderi aduse de la Loonois.

Tinuta printului Tristan, chipul de-o mare frumusete si felul de-a vorbi ales, insa modest, curtenitor, ii minunara pe baroni.

Il intrebara cine e si cu ce rost a venit in Cornwal, iar el raspunse ca e fiul unui negutator breton, plecat in lume, s-o cunoasca.

Seara, in timp ce cinta bardul regelui Marc, Tristan lua harpa si il acompanie incet.

Sunetul harpei intrecu tot ce stiau regele Marc, baronii lui si bardul insusi despre acest fel de-a cinta. Caci de pe coardele subtiri si-armonioase se-auzi, la inceput, susurul ploii de prima­vara, prin frunzis, apoi cum ploaia inceta, si sturzii, grangurii motati si celelalte pasarele pornira iar sa ciripeasca. Un caprior boncani tare, chemindu-si soata in desis. Albinele salbatice zumzaiau parca de-undeva, atit de-aproape, ca mesenii privira toti in jurul lor.

Si, la sfirsit, Tristan suna din harpa lui, ca dintr-un bucium, indemnind la petrecere, la veselie si la dant.

Regele Marc lua-n mina cornul prins in veriga de arama, care-i tinea loc de potir, si inchina catre baroni:

— Fiti veseli, striga el, seniori, cum ne indeamna acest tinar.

Si dete vinul peste cap.

Prin barba-i rosie, virstata cu firisoare argintii, un piriias galbui de vin se strecura pina pe haina.

— Tinere oaspete, grai. Te facem bard la curtea noastra, si, de esti vrednic, precum pari, si-n mestesugul armelor, te vom arma si cavaler.

Tristan se ridica atunci si multumi regelui Marc de cinstea ce i se facea.

Un simtamint nelamurit il indemna spre acest om, ce-i era unchi, fara ca el sa stie inca acest lucru.

Asa a inceput Tristan sederea sa in Tintagil.

A luat parte la multe lupte si intreceri cavaleresti. Si el in toate era primul, fie ca purta armele — pe mare, ca si pe uscat, — fie la marile ospete, cind le cinta baronilor.

Se spune ca nu se afla nici o copila in Cornwal sa nu fi fost indragostita de tinarul din Loonois. Dar, tot ca si in tara sa, nici uneia nu ii spusese vreun cuvint de dragoste.

Inima-i nu stia sa minta.

El se gindea numai la ziua cind se va-ntoarce-n tara sa si-l va goni din Loonois pe ucigasul lui Rivalen.

Astfel de ginduri nutrea el. Nu avea timp de dragoste.

Si s-a-ntimplat ca tot atunci, Rohalt, cu o corabie, colinda dintr-o tara-ntr-alta, sa il gaseasca pe Tristan.

Cutreierind, de la o vreme, Rohalt a poposit si-n Cornwal.

Va-nchipuiti ce bucurie a fost pe Rohalt, credinciosul, cind la aflat in Tintagil pe cel atita de cautat.

Si-au povestit unul si celalalt cite traisera-ntre timp.

Rohalt a spus ca-n Loonois oamenii nu mai pot sa-ndure asprimea regelui Morgan. Si toti nutresc inca nadejdea ca fiul nobilei Blanchefleur si-al lui Rivalen se gaseste inca in viata, si-o sa vie, sa-l izgoneasca pe tiran.

Cu-acest prilej, bunul Rohalt destainui si lui Tristan, si re­gelui din Tintagil, ca erau rude apropiate, Tristan fiind lui Marc nepot.

Regele Marc il saruta si apoi ii marturisi:

— Fara de tatal tau, nepoate, astazi nu mai eram in viata. Si Cornwalul era pierdut in ghearele saxonilor. Venind insa aici, la mine, el si-a primejduit regatul. Morgan i-a atacat tinutul, cit timp Rivalen a lipsit. Si de-aici li s-a tras si moartea, intii lui, apoi mamei tale. Incit, Tristan, sint vinovat pentru ca iti lipsesc parintii, si n-ai nici tara, si nici tron.

— Tara mi-o voi recuceri, se hotari pe loc Tristan. Si imi voi razbuna parintii.

— Iar loc de tata, daca vrei, am sa-ti tiu eu, glasui Marc.

Se-mbratisara amindoi, ca rude bune, si Tristan, fiind print de singe fu armat numaidecit de unchiul sau.

Apoi feciorul lui Rivalen se pregati sa se intoarca in tara sa, in Loonois.

La despartire, Marc ii spuse ca nu mai este-atit de tinar, ca voinicia i-a scazut, si tare i-ar fi trebuit un brat si-o minte iscu­sita cum le avea numai Tristan. Ce se va face fara el?

Tristan zimbi, dar nu promise ca se va-ntoarce-n Tintagil. Se urca pe corabie, si marinarii ridicara pinzele-n vint. Si ea porni.

— Prea multe amanunte nu stim asupra felului in care s-au dat luptele-n Loonois, contra cotropitorilor, zise poetul cintaret.

Pesemne, insa, cavalerii si tot poporul s-au unit, aflind ca s-a inapoiat printul Tristan, mostenitorul drept legiuit al lui Rivalen. El a luptat cu vitejie, avind alaturi pe Rohalt, si Mor­gan a fost biruit.

Dar cind au vrut sa-i dea coroana, printul Tristan si-a amin­tit cum Marc din Cornwal ii spusese ca se socoate tatal sau, ca-i singur, cam slabit de vreme, si-are nevoie de-un brat tinar. Pe de-alta parte se simtea indatorat si lui Rohalt, ce il ferise-n vre­muri grele de dusmania lui Morgan, si aparase Loonois-ul.

Si-asa, in timp ce-l imbiau sa ia coroana si sa urce pe tronul regelui Rivalen, printul Tristan le-a cuvintat:

— E drept ca tatal sa domneasca inaintea fiului sau. Si pina astazi eu am fost mostenitorul lui Rohalt. Si-asa voi fi si de-azi-nainte. Il rog deci sa primeasca tronul. Cit ma priveste, voi raspunde dorintei unchiului meu Marc, si ma voi duce in Cornwal.

Rohalt nici nu gindea sa urce pe tronul regelui Rivalen. Insa Tristan a staruit.

Cel putin daca n-ati pleca, a dat atunci raspuns Rohalt, la staruinta lui Tristan. Tot asa l-am rugat cindva pe tatal vos­tru, pe Rivalen, fie-i slavita amintirea, sa nu se duca in Corn­wal. Din prietenie pentru Marc, Rivalen a plecat. De-aici s-a tras nenorocirea. Mi-e teama pentru voi, Tristan.

Auzind vorbele acestea, Tristan zimbi increzator:

— Seniore, rege, spuse el, Marc ma iubeste ca pe-un fiu. Si nu-nseamna ca nenorocul, daca la urmarit pe tata, o sa ma bata si pe mine. Eu voi pleca. Am hotarit

Dar cind se-napoia in Cornwal, afla, de cum atinse tarmul, ca Marc e tare suparat.

Tristan incaleca pe calul ce era gata pregatit si-l astepta de mult in port, si porni iute spre castel.

Acolo, in sala cea mare, Marc adunase toti baronii. In fata tronului statea un urias cam de patru metri, intr-o armura de otel. Uriasul se numea Morholt. Era cumnatul regelui ce stapinea tara Irlandei. Linga el mai erau, de-asemeni, alti doisprezece cavaleri, avind toti armele in miini.

Uriasul tocmai cuvinta:

— Cornwalul a platit tribut Irlandei patruzeci de ani. De cincisprezece ani incoace insa nu vreti sa-l mai platiti. Tributul se socotea astfel: in primul an ne daruiati arama — trei sute de livre; in cel de-al doilea, argint; aur in cel de-al treilea — mereu aceeasi cantitate. In cel de-al patrulea, ei bine! rise Mor­holt, largindu-si gura, de ii ajunse la urechi — dadeati trei sute de baieti, pe care noi vi-i faceam robi, si inca trei sute de fete, cu care sa ne desfatam, cind ne intoarcem din razboi. Regele nos­tru va intreaba: Vreti sa platiti ce datorati? Corabia noastra e-n port. De nu, avem ostirea gata. Si sintem gata de razboi

Marc nu privea catre Morholt.

Dar Morholt intreba din nou:

— Vreti sa platiti, sau va rapunem? Desi — rise din nou Morholt, lovind cu lancea de podea, de zgudui intreaga sala si s-auzi pina in port — s-ar mai gasi un mijloc ca sa scapati de datorie, si asta pentru totdeauna

Regele Marc ridica fruntea, baronii se nelinistira, si Morholt batjocoritor, urma cuvintul inceput:

— Puteti scapa, precum v-am spus, doar daca unul dintre voi cuteaza sa imi stea in fata. Sa ne luptam cu armele

Morholt ridea clocotitor, izbindu-si palma de genunchi. La fel rideau si cavalerii care erau linga urias, in sala tronului lui Marc.

— De e vreunul, eu sint gata sa ne luptam cum o vrea el. Luam cite-o barca si plecam pe-o insula in largul marii, caci nu doresc sa fiti de fata cind il voi hacui-n bucati, ca pe un iepure sau cerb. Si-acolo o sa ne-nfruntam

Marc isi plecase iarasi capul.

Baronii se-ascundeau pe rind, in spatele coloanelor, caci se temeau toti de Morholt.

— Atunci, de nu vreti sa luptati, inseamna ca platiti tribu­tul, intinse mina catre rege uriasul Morholt din Irlanda.

Marc era gata sa rosteasca: „Platesc tributul”, cind, deo­data, din cealalta parte a salii, o voce spuse raspicat:

— Ma voi lupta eu cu uriasul, pentru poporul din Cornwal.

Oricit era de greu, Morholt se rasuci ca o sfirleaza.

Intotdeauna el fusese trimis de regele Irlandei sa ceara altor tari tribut. Si nicaieri nu-i raspunsese inca nimeni in acest fel.

Se-ntoarse deci si il vazu pe tinarul Tristan pasind cu pasul sigur catre Marc.

Rege, va rog ingaduiti-mi sa dau eu lupta cu uriasul. Mi-ati cerut bratul. Il aveti. Azi m-am intors din Loonois, unde nu am primit coroana, ca sa va stau in ajutor. De ce sa piara Cornwalul?

In sala mare-a tronului era tacere ca de moarte.

— Unchiule Marc, ingaduiti sa ne-nfruntam cu armele! rosti iar tinarul Tristan.

— Pe Morholt nu la invins nimeni! raspunse rar rege­le Marc.

— Asa e. Nimeni nu la-nvins, soptira-nspaimintati baro­nii. Altfel ne-am fi luptat si noi.

Iar cavalerii lui Morholt isi zanganira armele si risera, strigind asa:

— Si nimeni nu-l va birui

Morholt privea triumfator spre rege si baronii sai.

— Poate ca eu il voi invinge! zise Tristan, nesovaind.

Regele Marc se ridica:

— Tristan, sinteti nepotul meu si cavalerul cel mai brav. Va-ncredintez onoarea mea, soarta tinutului Cornwal si viata celor sase sute de tineri, ce ne sint ceruti astazi de regele Irlan­dei. Morholt, cind vreti sa va luptati?

— Miine in zori, raspunse el, izbind iar lancea de podea, nedumerit de ceea ce se petrecuse pe negindite-n Tintagil.

A doua zi de dimineata, Morholt si Tristan se urcara in cite-o barca fiecare.

Marc si baronii adunati pe tarmul marii se uitau cum pleaca barcile in larg. Iar tinerii si fetele, pe care ii cerea Morholt, erau de-asemenea pe mal, cu parintii si rudele.

Fetele si femeile plingeau pe tinarul Tristan, stiind ca nu se va intoarce.

Barca uriasului Morholt avea pinzele purpurii, si-a lui Tris­tan pinzele albe.

Morholt acosta cel dintii. El isi lega cu grija barca de un copac, de linga mal. Dar Tristan, dupa ce ajunse, impinse cu piciorul barca in care se aflase el.

De ce faci asta? intreba uriasul Morholt pe Tristan.

Pentru ca unul dintre noi nu se va-ntoarce-n Tintagil, raspunse tinarul Tristan.

Si batalia incepu.

Toti cei care erau pe mal au stat trei zile ascultind. Nici unuia nu i-a fost foame, nu i-a fost sete, si nici somn.

Ciocniri de arme se-auzeau, si gemete citeodata. Dar nici o barca nu sosea in portul de la Tintagil.

In cea de-a treia zi, deodata, se auzi un racnet groaznic.

— Tristan al nostru a murit! strigara cei din Tintagil. Pen­tru ce l-am lasat sa plece?

Intr-adevar, la putin timp, barca uriasului Morholt, cu pinzele ei purpurii, se apropie de Tintagil.

— Traiasca neinvinsul Morholt! urara tare cavalerii tri­misi de regele Irlandei. Iata-l, din nou a biruit! Ucis este Tris­tan al vostru.

Numai ca de la prora barcii se zari, facind semn cu mina, Tristan, si nu uriasul Morholt.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

— Cum? Cum? tipara irlandezii. Morholt e mort? Nu nu se poate. Ce o sa spuna regele, dar mai ales regina noastra, care-i e sora lui Morholt?

Insa poporul din Cornwal il lua pe umeri pe Tristan, ii cinta imnuri ce-n vechime li se cintau eroilor, ii azvirli cununi de flori si il slavi ca pe un zeu.

— Tristan al nostru ne-a scapat copiii si orasul nostru! Slava si cinste lui Tristan! Cum l-ai invins? Hai, povesteste!

— Morholt m-a incoltit cumplit, raspunse tinarul erou. Era gata sa ma rapuna. L-am doborit insa cu lancea. Cu ghioaga i-am sfarimat coiful. Si l-am lovit cu sabia. Insa acuma si eu simt ca ma pierd cad o, rege Marc

Atunci abia vazura Marc, baronii lui si tot poporul, ca de sub coasta lui Tristan, din partea dreapta izvora un piriias de singe negru. Singele mirosea urit.

Baronii se indepartara, neputind indura mirosul. Trimisera insa un vraci. Acesta, dupa ce privi singele care izvora din rana printului Tristan, ii spuse regelui ca rana e facuta de-o sulita al carui virf a fost muiat, mai inainte, in otrava. Si nici un leac nu se cunoaste contra otravii folosite Doar irlandezii de-ar putea Numai ca ei n-or sa-l ajute nicicind pe un dus­man al lor.

Purtat pe-o targa de multime, Tristan fu dus pin-la castel. Dar nu ramase linga el decit scutierul Gorvenal, care atunci il insotise din Loonois in Tintagil.

Si Gorvenal il strajuia, fara sa tina socoteala ca Tristan era otravit, si-i oblojea rana deschisa, din care singele curgea.

Dar cind Tristan isi reveni, ceru sa fie dus, pe targa, intr-o coliba linga tarm.

Apoi ruga pe Gorvenal sa-i afle-o barca fara visle. Sa-i puna-n barca numai apa, intr-un burduf, sa-si ude gura. Si sa-i dea harpa de argint, pe care a-nvatat sa cinte de cind era de sapte ani.

Tristan nu mai avea putere sa minuiasca sabia. Si visla ii era prea grea, doar coardele subtiri si lungi de mai putea sa le mingiie.

Iar marea marea il chema cu necuprinsul ei albastru, cu valurile-i inspumate si cu singuratatea ei.

Privea in larg fara puteri si il ruga pe Gorvenal:

— Grabeste-te, grabeste-te!

Caci Gorvenal intirzia dinadins si nu pregatea cele cerute de Tristan.

— Si unde oare te vei duce, nefericitul meu copil? intreba, intristat, scutierul. Si cine te va ingriji? Cine-o sa-ti spele ranile?

Tristan incerca sa zimbeasca:

— Marea cu stropii ei de spuma o sa ma spele, Gorvenal, vintul o sa ma racoreasca. Si alinare-mi va aduce harpa, cu cintecele ei. Fii fara grija, Gorvenal. Nu stiu, dar am o presimtire ca noi doi ne vom revedea. Du-ma cu barca pina-n larg, si-apoi intoarce-te acasa

Plingind, scutierul Gorvenal il urca-n barca pe Tristan. Visli pina in largul marii. Acolo-l saruta pe frunte, si lasind barca-n voia ei, sari in apa si porni, inotind, catre Tintagil.

Iar cind ajunse el pe tarm, barca nici nu se mai zarea.

Tristan plutea, purtat de valuri, spre departatul necuprins.

Marea-l spala cu stropi de spuma, si vinturile-l racoreau. Buzele si le umezea cu apa dulce din burduf.

Drept alinare avea harpa.

Il ingina marea cea larga cu soaptele adincurilor. Si luna noaptea presara paienjenisul ei de raze pe ranile prin care viata i se scurgea incetisor.

Cinta si se uita la cer.

Bolta era ca de cristal. Visa ca e pe-o pajiste, linga castelul parintesc, intr-un turnir, si doamnele il aclamau din rasputeri.

In ochi ii licari, o clipa, numai umbra unui suris. Mina cu care mingiia coardele harpei luneca

Capul i se lasa pe spate, pe partea dinapoi a barcii.

Doar coardele, pe care mina lipsea acum, mai frematau.

In jur i se facu-ntuneric.

„A venit noaptea?” se gindi.

Apoi nu mai stiu nimic.

Moartea venise, pe furis, linga Tristan, si il privea.

Trecu timp cit o fi trecut

Lui Tristan ii parea acum ca-i pe nisip la Tintagil, intors dupa inot, din larg. Si mama sa, doamna Blanchefleur — pe care nici n-o cunoscuse — venise-alaturi si-i punea mina ei alba, racoroasa, pe fruntea lui infierbintata de soarele toro­pitor.

Si mina ei era usoara; si se simtea atit de bine.

Vru sa sarute mina mamei.

Intredeschise putin ochii. Dar ii inchise de indata

Unde era? Si ce vazuse?

Vazuse parca o-ncapere in care toate straluceau ca soarele-ntr-o zi de mai. Dar ce anume le facea sa aiba-aceasta stra­lucire nu putea inca sa-si dea seama.

Deasupra lui, usor plecata, era o zina, sau un inger, fiindca o fata paminteana nu putea fi asa frumoasa.

Parul i-era ca aurul. Si-i luneca moale pe umeri, in valurele, ca matasea. O mina i-o tinea pe frunte, vrind sa-i alunge fierbinteala, si cu cealalta incerca sa-i picure usor pe buze o bautura aromata, din buruieni intaritoare.

Numai o clipa-si cufundase Tristan privirea in azurul ochi­lor zinei, si simtise ca il cuprinde o ameteala.

„Ce-nseamna asta? se gindi. Si ce vraja ma impresoara?”

Tristan cel indraznet si mindru, Tristan ce nu privea spre doamne cind fluturau batistele si-aruncau flori in drumul sau, acum nu-ndraznea sa-si deschida ochii din nou si sa se uite spre zina cea cu par de aur, de teama ca ea sa nu piara.

Ii simtea mina, si pe buze picurul dulce-aromat al bauturii-ntaritoare.

Totusi, gindi ca trebuie sa-ncerce iarasi s-o priveasca.

Deschise ochii cu curaj, si ea-i paru si mai frumoasa.

— De-as avea harpa, sa o cint, cit timp mai este linga mine, sopti Tristan pe negindite.

Ea-l auzi.

Se ridica.

— Cine sinteti? il intreba.

— Un cintaret, zise Tristan, in urechi inca ascultind ecoul glasului copilei. Nu nu plecati! o ruga el. Sinteti o zina, sau un inger?

Dar fata rise cristalin, cum suna niste clopotei:

— Sint fata regelui Irlandei. Numele meu este Isolda.

— Isolda repeta Tristan numele fetei, usurel. Isolda cea cu par de aur Isolda, suna ca un cintec

Si fata regelui Irlandei ii povesti ca intr-o seara, niste pes­cari — ce se-ntorceau cu barcile pline de peste, catre portul din Weisefort, castelul regelui Irlandei — au auzit sunind pe mare o muzica fara pereche.

„Cine sa fie?” se-ntrebau. „A-nviat bardul Ossian? Sau e vreo muzica zeiasca?”

Tot cercetind, au gasit barca in care se afla Tristan. Plutea in voia valurilor.

Cind l-au gasit, Tristan zacea aproape fara rasuflare. Miinile ii cazusera cu citeva clipe-nainte de pe coardele de metal. Dar coardele mai frematau.

Vazind ca e un cintaret, si e-n primejdie de moarte, pes­carii n-au mai pregetat. Un cintaret e ca si-un zeu, caci muzica este cereasca. L-au luat indata-n barca lor. L-au dus in portul Weisefort.

Femeile pescarilor au incercat sa-l lecuiasca pe tinarul ga­sit in barca, de sotii lor, cu harpa-n brate. Dar vazind ca nu reusesc, ele-au vestit-o pe regina.

— Regina este mama mea, zise Isolda lui Tristan. Si se pricepe cel mai bine sa lecuiasca un bolnav. Stie sa faca bau­turi cu fel de fel de vraji si taine, din buruieni, frunze si flori. Multe le-am invatat si eu. Atita i-a-ntrebat regina pe cei ce te-au gasit pe mare: Daca nu esti cumva din Cornwal. Pe oricine-ar fi ajutat, insa nu si pe-un cornwalez. Pentru ca unchiul meu, Morholt, cel mai de seama luptator pe care il avea Irlanda, a fost ucis de-un print, Tristan. Si acest print este din Cornwal. Tu, bardule, de unde esti?

— Eu m-am nascut in Loonois, spuse Tristan, fara sa minta. Dar nu-ncetati mai povestiti! o ruga el, dornic s-auda si mai departe glasul fetei Pe mine cine m-a-ngrijit? Cine m-a scos din gheara mortii, dindu-mi a doua oara viata?

Isolda isi inclina capul.

— Regina, fiind inca in doliu, dupa Morholt, fratele sau, v-a dat in seama mea — sopti. V-am ingrijit cum am putut. Sint fericita ca-n sfirsit v-ati vindecat si, in curind, o sa puteti pleca acasa

„Mai bine nu ma desteptam, gindi Tristan, inchizind ochii. Asa, va trebui sa plec Isolda, sufletul mi-e plin de chipul, de faptura ta!”

Zilele verii au trecut. Si toamna iar si-a trimis solii, vintul hain si ploile.

Tristan era gata de drum.

Nu mai putuse amina nici un minut inapoierea. Acuma, sanatos fiind, nu mai putea sa stea ascuns, si ar fi fost recu­noscut de cavalerii irlandezi, care fusesera in Cornwal.

Barca se zbuciuma la tarm, legata cu un lant de fier.

Tristan se avinta in barca. Incepu sa ridice pinza.

Isolda era la ponton. Vintul sufla si-i lipea rochia de trupul-nalt si subtirel. Ii ravasea parul de aur. In ochii ei se rasfringeau tristetea zilelor de toamna si negurile de pe mari

Vintul batu in pinza barcii. Barca zvicni. Si se porni — cal naravas — saltind pe valurile marii.

Si, curind, nu se mai vazu.

In castelul din Tintagil, Tristan, pentru a zecea oara, ii povestea regelui Marc cite se petrecusera pe drum, ca si la Weisefort.

Se re-ntorsese primavara. Printr-o fereastra se zareau ma­rea, cu valurile-albastre, batind asemeni unei inimi, cocorii lunecind pe cer si barcile pescarilor, iesind intiia oara-n larg, dupa vifornitele iernii. Intr-o livada de pe tarm isi desfaceau merii, pe ramuri, florile mici, roz-singerii.

Parfumul lor se risipea cu darnicie in vazduh si ajungea pina la Marc.

Regele sta pe-un jilt de lemn, linga fereastra, si-asculta cite ii povestea nepotul.

Chipul sau aspru, impodobit de barba rosie-argintie, i-era usor brazdat de timp.

— Este atita de frumoasa copila regelui Irlandei? il in­treaba el pe Tristan.

— Nici visele nu pot sa-ti spuna, zise Tristan inflacarat. Nici zinele nu pot sa aiba un par de aur ca al ei.

Regele Marc zimbi usor, bagind de seama-nflacararea fiului sorei lui, Blanchefleur.

Privindu-l, regele vazu cit de frumos era Tristan.

Ochi-i erau invapaiati, cind arata catre Irlanda, acolo unde se afla neasemuita lui Isolda.

Ce bine s-ar fi potrivit! (Caci Marc parca vedea si el aievea fata din Irlanda, atit de bine zugravita in povestirea lui Tristan.)

„Dar Tristan este inca tinar, isi spuse-atunci regele Marc, si-n viata o sa intilneasca si alte fete, negresit. Eu nu am iubit niciodata, vesnic prins numai cu razboiul. Si sint putin trecut cu virsta. Nu mai am vreme sa astept”.

In timpul cit regele Marc se framinta cu-aceste ginduri, s-au anuntat citiva baroni.

De mult, acestia il rugau sa-si ia, in sfirsit, o sotie.

Multi dintre ei se mai temeau ca Marc, fara mostenitori, va lasa tronul lui Tristan. Asta nu le era pe plac. Invidia era de vina. Fiindca Tristan ii biruise in orice joc cavaleresc, si la turnire, si-n intreceri. Iar doamnele prea-l admirau si ii faceau toate ochi dulci, si la petreceri fiecare ar fi dantat numai cu el.

Cavalerii il pizmuiau, si tare n-ar mai fi dorit sa-l vada pe la Tintagil, necum urmas la tronul tarii.

Il intrebara deci pe rege de s-a gindit la vreo sotie. Si cam pe cind casatoria? Altminteri ei il parasesc. Se-ntorc in caste­lele lor si ii ramin lui Marc dusmani.

Pe cind ii glasuiau astfel, in incapere au patruns doua gin­gase rindunele, tinind in ciocuri doua fire de par ca aurul curat.

Rindunelele-au coborit si-au pus in fata lui Tristan acele fire de par blond.

Tristan s-a-nveselit atunci:

— Acestea-s fire din cosita Isoldei cea cu par de aur, unchiule Marc, a rostit el. Prin ce vraja le-or fi adus rindunelele pin-la noi?

Regele Marc s-a hotarit.

— Seniori, baroni, a rostit el, m-ati intrebat cine-i mirea­sa. E fata din al carui par au fost smulse aceste fire Cine por­neste s-o aduca?

— Dar asta e o viclenie, au spus baronii, miniati. Tristan o fi pus-o la cale. Cine cuteaza sa se duca pe pamintul dus­manilor?

— Cine? a zimbit regele, si s-a intors catre nepot.

Tristan se ridica indata de pe jiltul pe care sta alaturi de regele Marc.

Afara sunau clopotele cu dangatul lor cel mai trist. Poate murise cineva.

— Tristan! a spus regele Marc. Eu te-am armat. Imi esti vasal.

— Vasalul, au grait baronii — sperind ca Tristan va pieri, daca va merge in Irlanda — nu trebuie sa sovaie cind e vorba de suzeran.

— Eu ma voi duce in Irlanda, a spus Tristan baronilor.

Si fata-i era palida.

S-a-mbarcat pe-o corabie, cu o ceata de cavaleri, imbracati ca negutatori. Si au plutit catre Irlanda.

Pe de-o parte, Tristan voia s-ajunga cit mai repede si s-o revada pe Isolda, si pe de alta ar fi vrut sa nu ajunga niciodata s-o ia si s-o duca lui Marc.

Cind au sosit la Weisefort, locuitorii din oras umblau de colo pina colo, infricosati si tremurind.

Tristan si cavalerii lui si-au intins intii marfurile pe cheiul de la Weisefort, ca sa nu iste banuieli, apoi au intrebat ce este si ce se-ntimpla in oras.

O femeie le-a povestit ca un balaur se-asezase la marginea orasului, si-n fiecare zi cerea sa i se daruiasca-o fata.

Murisera atitea fete, incit peste putina vreme n-ar fi ramas decit Isolda. Si monstrul infricosator ar fi cerut-o si pe ea.

De-aceea, regele Irlandei a dat de veste-n toata lumea ca cine va putea ucide balaurul o sa primeasca mina frumoasei lui Isolda.

— Si azi, le-a povestit femeia, s-au dus din nou citiva ba­roni, in frunte cu Aguyngueran, intedentul castelului, sa lupte cu balaurul. De altfel, nu e zi in care sa nu incerce citiva tineri. Dar, care cum il vad in fata se-ntorc si fug de rup pamintul altminteri sint ei sfisiati.

Tristan, aflind toate acestea, se-ntoarse la corabie, isi lua un cal si armele, si, fiindca oamenii fugeau, se intoarse neobser­vat, sa-ntimpine balaurul.

Acesta avea un corp lung de patru stinjeni si mai bine, acoperit cu solzi luciosi. Din teasta ii cresteau trei coarne, ca niste sulite de fier. Urechile ii atirnau pina aproape de pamint, si botul cu colti ascutiti era mai larg ca un butoi. Iara din bot, ca tuturor balaurilor de pe lume, ii curgeau flacarile-n valuri.

Tristan se avinta cu calul inaintea balaurului si il izbi intii cu lancea. Lancea se frinse-n solzii lui.

Balaurul se rasuci, isi roti coada si izbi cu coarnele groase, de fier, mugi si apuca in gheare scutul cel mare al lui Tristan, sfarimindu-l ca pe-un nimic.

Tristan lovi cu sabia.

Dar sabia nu-l patrundea.

Deodata, fierul ii strapunse o parte moale de la git. Tristan o trase. Lovi iar. Si asa ii sfirteca gitlejul. Din acel loc tisnira-afara valuri de foc si de miasme.

Tristan lovi, lovi, lovi

Monstrul se prabusi in bot, varsind cele din urma flacari. Apoi se rasturna, zvicnindu-si coada si ghearele de fier, iar ochii i se stinsera.

Atunci printul de Loonois ii taie limba, s-o pastreze ca mar­turie-a faptei sale.

Vru sa porneasca spre castel. Merse putin, si dintr-o data simti in cap o ameteala.

Incepu sa se clatine. Se tiri totusi mai departe, si-acolo, linga-o mlastina, cazu cu fata la pamint.

Miasmele ce le varsase monstrul incornorat, din git, il otra­visera pe print.

In acel timp, atras de zgomot, s-a ivit, cum se povesteste, Aguyngueran, de undeva.

Vazindu-l pe Tristan zacind si-ntelegind ca va sa moara, il trase pina-ntr-un desis, si-acolo-l inveli cu frunze. Taie apoi cu sabia capul dihaniei rapuse, si se intoarse la castel, spunind c-a dat o lupta grea, insa este invingator si c-o va cere pe Isolda, dreapta rasplata pentru el.

Isolda insa, banuind ca-i la mijloc o-nselaciune, stiindu-l pe Aguyngueran ca-i un fricos fara pereche, se hotari sa cerceteze, la fata locului, ea insasi, sa vada ce s-a petrecut.

Si chemind-o pe Brangien, slujitoarea ei de credinta, si in­sotite de un ciine, se dusera in locul unde zacea balaurul rapus.

Se-ntunecase, cind ogarul, adulmecind totul in preajma, descoperi ascuns sub frunze pe-adevaratu-nvingator.

— Acesta este cintaretul pe care ni la adus marea din Loonois, tresari fata. Pe care noi l-am vindecat. S-o fi intors sa ma salveze si sa ma ceara de nevasta. O, zei, dar este-aproape mort! Aguyngueran a vrut sa-l piarda, si la tirit aci-n tufis. Sa-l ducem iute la castel. Sa-i salvam viata Repede El pentru mine s-a intors Pentru mine putea sa moara

Isolda si cu slujitoarea il ridicara pe Tristan si il suira pe un cal, ducindu-l pina la castel. Aci-l urcara pe furis pina in camera Isoldei.

Ii scoasera indata-armura. Si-alt slujitor il dezbraca.

Corpul aproape inghetat i-l adincira intr-o baie, pregatita cu buruieni care cresc numai in Irlanda. Dar dezbracindu-l slu­jitorul gasi si limba de balaur, ascunsa in armura lui, dovada netagaduita a vitejiei lui Tristan.

Ii detera si-o bautura facuta tot din buruieni. Si-n timp ce el isi revenea, Isolda si cu Brangien incepura sa-i curete sabia, hainele si-armura.

Sabia lui o lua Isolda.

Era ingusta, mladioasa. Cu ea lovise pe balaur.

Si, incercind s-o curete, descoperi o stirbitura.

Isoldei inima-i statu.

In craniul unchiului Morholt, cind el fusese-adus din Cornwal, se gasise o bucatica rupta din sabia dusmana, care-i scur­tase zilele.

Bucata de otel aflata in capul unchiului Morholt era aici, intr-o cutie. O scoase si o aseza in stirbitura sabiei. Intr-adevar, se potrivea.

Tristan tocmai isi revenise. Se ridicase si-o privea.

— Stiu cine esti! ii spuse ea. Iar noi cu totii am jurat, cind te gasim, sa te ucidem, si astfel sa iti rasplatim moartea vitea­zului Morholt. Eu imi voi face datoria

— Ucide-ma, zise Tristan. Sabia e in mina ta. Dar vreau sa-ti amintesc, Isolda, ca nu eu am venit aici ca sa-l lovesc pe unchiul tau. Ci el ne-a provocat la lupta, cu sila si batjocura. Lupta s-a dat cinstit, pe fata, asa cum a poftit Morholt. De sca­pa el, eram eu mort. Acuma poti sa ma lovesti

— De ce? De ce, striga Isolda, mi-a fost sortit sa fiu sal­vata de ucigasul lui Morholt? Stiu stiu ce vrei acum, Tristan. La fel ca si uriasul Morholt, care isi alegea din Cornwal pe cele mai frumoase fete, ai venit sa ma cuceresti si sa ma duci in tara ta, si-asa sa te razbuni pe noi

— Asa gindesti? zise Tristan. Cata atunci in haina mea si vei gasi un medalion. Iti va vorbi el pentru mine

— Brangien, cauta medalionul, zise Isolda slujitoarei.

Si-n medalion, cind il deschise, gasira cele doua fire de par, ca aurul curat, aduse-n cioc de rindunele, pina-n castelul Tintagil.

Isolda se impurpura.

— Tristan, rosti ea printului. Ma iarta pentru-nvinuiri.

In doua zile trebuia ca preaviteazul cavaler ce-l doborise pe balaur sa vie-n fata regelui si sa o ceara pe Isolda, aducind marturiile.

Aguyngueran orinduise ca-n sala tronului sa fie asezat capul de balaur, pe citiva bolovani de piatra.

Pe cind ridea el bucuros cu prietenii si astepta sa se iveas­ca regele, incepura sa intre-n sala si cavalerii lui Tristan.

Acestia lepadasera hainele de negutatori si imbracasera vesminte bogate si stralucitoare.

— Cine sint cavalerii-acestia? ii intreba Aguyngueran pe cei mai apropiati baroni. Cum au sosit tocmai in ziua cind eu o petesc pe Isolda, pe fiica regelui Irlandei?

Dar nimeni nu stia sa spuna.

Si Aguyngueran isi incepu o cuvintare incarcata cu fel de fel de lingusiri fata de regele Irlandei, aratind capul de balaur. Ca-i retezat, zicea, de el, si c-a scapat-o pe Isolda de un sfirsit ingrozi­tor. Deci, cucerind-o pe printesa, ea trebuie sa fie-alui.

Dupa ce isi sfirsi cuvintul, se ridica blonda Isolda.

— Rege! ii spuse tatalui. Este-un barbat aici in sala care iti poate dovedi ca baronul Aguyngueran este si las, si mincinos. Insa trebuie sa-mi jurati, intii de toate, ca-i iertati greselile sale mai vechi, oricit ar fi ele de mari.

— Iti jur, surise regele.

Atunci Tristan se arata. Si regele se minuna vazindu-l cit era de mindru, in hainele-i de purpura, si-avind o sabie la sold batuta in margaritare.

Insa baronii irlandezi care fusesera in Cornwal il cunoscura pe Tristan.

— El e Tristan, strigara ei. E ucigasul lui Morholt

— Dar regele i-a dat iertare! le opri strigatul Isolda. Si el a scapat Weisefortul, si pe copilele Irlandei, si chiar pe mine, spuse ea.

Tristan ceru baronului Aguyngueran s-arate limba balaurului doborit. Acesta nu avea de unde. Tristan, in schimb, facu dovada.

— Il numesc, glasui Tristan, pe-acest baron, Aguyngueran, si mincinos, si ucigas, caci a voit ca eu sa mor, si, daca el nu recunoaste, ii cer sa ne luptam chiar azi cu sabiile-n fata voastra.

Aguyngueran, inspaimintat, recunoscu invinuirea.

Isolda era fericita.

Regele spuse hotarit:

— Tristan! Ai dovedit deplin in ce masura-ai meritat-o pe fata mea, blonda Isolda. Iti ascultam acum cuvintul

Tristan, infierbintat de lupta, uitase ca venise-acolo, nu pentru el, ci pentru Marc.

Acuma se dezmetici.

O cistigase pe Isolda si o pierdea-n acelasi timp.

Si-a dus usor mina la piept, si a privit-o pe Isolda pina-n strafundul ochilor, de parca i-ar fi spus adio!

Apoi a glasuit astfel, desi simtea in inima durerea care-l strapungea:

— O cer in fata tuturor pe fiica voastra, ca sotie si ca re­gina pentru Marc, unchiul meu, regele din Cornwal, al carui sol sint in Irlanda.

Isoldei nu-i venea sa creada.

Asadar, totul nu fusese decit minciuni si amagire? Vorbele lui si medalionul si firele de par, pe care prin vraji, ea i le trimisese in ciocul rindunelelor?

— V-o dau, a rostit regele. Prin lupta dreapta ati cucerit-o. Si este-o cinste pentru noi — ca si un semn de prietenie — ca fata mea va deveni regina, de-astazi, in Cornwal

Tristan se apropie de fata. Si regele ii uni mina cu-a fetei lui, blonda Isolda.

Fecioara a inclinat capul. Iar parul ei cel matasos i-a curs pe piept in riu de aur, cum lacrimi ii curgeau din ochi.

— Mai bine nu te-aducea vintul, Tristan, pe coastele Ir­landei, a spus incet de tot Isolda. Acum mi-ai furat dragostea. M-ai amagit si ma azvirli in bratele unchiului tau. Simt ca prin tine am sa pier

Dar cine-a stat sa ia aminte la lacrimile unei fete? Si nunta s-a facut indata, chiar in castelul Weisefort.

La nunta, locul regelui din Cornwalul indepartat la tinut solul lui, Tristan, cum era datina pe-atunci.

El i-a dat dragei lui inelul.

I-a tinut mina alba, mica, si i-a jurat sa o iubeasca, plin de credinta, pin-la moarte.

Se petrecea la fel ca-n visul ce si-l tesusera amindoi. Se-aflau la nunta impreuna. Isi jurau vorbe de credinta. Cu toate astea, era altfel. Sotul Isoldei se numea — nu cum sperase ea, Tristan — ci Marc, un om necunoscut.

Tristan salvase viata fetei, si ea pe-a lui, de doua ori.

Traiau, de fapt, unul prin altul. Si totusi viata-i despartea.

Legea cea aspra ii rapise lui Tristan sufletul din piept.

— De-acum-nainte merg spre moarte, isi murmura siesi Tristan. Mi-am implinit indatorirea de sol, curtean si cavaler. Dar cum as mai putea trai, stiind ca ea-i soata lui Marc si ca eu singur i-am adus-o? Nu. Inteleg ca s-a sfirsit.

Dupa ceremonia nuntii, s-au urcat in corabia care ii astepta la tarm.

Mama Isoldei, priceputa la vraji si bauturi de leac, mai ina­inte de plecare a pregatit o bautura pe care-a dat-o Brangienei.

— Copila mea, i-a spus regina. Si tu ai sa te duci in Corn­wal. Ai crescut cu Isolda mea, aveti aproape aceeasi virsta. Si ai slujit-o cu credinta. Iti dau aceasta bautura. E o licoare ferme­cata. E un filtru de dragoste

Si regina i-a aratat un sip plin cu un vin roscat.

Bautura era facuta din niste flori si buruieni, care cresc numai in Irlanda. Si ea avea puteri vrajite. Daca doi tineri il sorbeau, ei se legau pe vesnicie cu-o dragoste nemarginita. Nici moartea nu-i mai despartea.

— Vinul acesta ai sa-l dai Isoldei mele si lui Marc, cind va fi ziua cununiei, i-a spus regina Brangienei.

Slujitoarea a luat licoarea si a ascuns-o-ntr-o ladita, unde erau si alte sipuri. Insa pe-acest sip de la urma la insem­nat cu-o panglicuta, ca nu cumva sa se incurce cu celelalte dinainte.

Cu bucurie si tristete calatorea din nou Tristan spre tara unchiului sau Marc. Cu bucurie, fiindca ea era alaturea, pe pun­te. Si cu tristete, caci Isolda urma sa fie-a altuia.

Calatoreau de patru zile. Isolda, intr-un cort, pe punte, cu slujitoarea Brangien, sedea ascunsa si plingea. Lui Tristan nici nu-i raspundea, daca-i punea vreo intrebare.

Se intimplase ca atunci sa fie niste zile calde. Cerul era de-un rosu stins, cum e nisipul din Cornwal. Si vintul, ca o pa­sare ce-a ostenit deasupra marii, isi inchisese aripile.

Iar pinzele corabiei se-asemanau cu un cimpoi din care aeru-a iesit. Atirnau moi si dezumflate.

Caldura ii inabusea.

Si cavalerii il rugara pe comandantul lor, Tristan, sa-ngaduie sa se opreasca pe-un tarm unde cresteau copaci, ca sa manince niste fructe si sa bea apa proaspata, sa stea o clipa la racoare, sa prinda astfel noi puteri.

Tristan le-ndeplini dorinta.

Si-asa se coborira toti.

Pe punte nu se mai gaseau decit Isolda si cu el.

Isolda a iesit din cort si, sprijinita de un stilp, privea ca oarba peste mare. Nici n-auzea din departare vocile celor debar­cati, strinsi laolalta, bucurosi, linga izvorul racoros.

Tristan se apropie de ea. Obrazul fetei se rosise, incins de-atita fierbinteala cita aveau vazduhurile. Si-o mila mare il cuprinse, caci o vedea cit sufera.

Nenorocirile Isoldei de la Tristan i se trageau. De nu sosea el in Irlanda, n-ar fi vazut-o si nici Marc n-avea de unde s-o cunoasca, n-ar fi ajuns sotia lui.

Voind sa-i domoleasca setea, Tristan intra iute sub cort, unde stia ca Brangien are sipuri cu bauturi.

De-o parte era o ladita. Si in ladita se gaseau mai multe sticle si sticlute. Una avea o panglicuta prinsa la git cu un semn rosu.

„Pesemne asta-i bautura ce-i place cel mai mult Isoldei, gindi Tristan numaidecat, si Brangien a insemnat-o”.

Tristan lua sipul si fugi, pe punte, unde sta Isolda. Fara o vorba, i-l intinse.

Isolda, negindind nimic, pe cit era de incalzita, lua sipul si sorbi cu sete.

Mai ramasese jumatate din vinul rosu, pregatit cu-atita grija de regina. Dar fetei ii era destul.

Si-napoindu-i lui Tristan sticla cu vinul fermecat, el bau ce mai ramasese.

In acea clipa se-ntorceau cavalerii de pe uscat. Cu ei venea si Brangien.

Ea ii vazu pe cei doi tineri privindu-se, parca ei insisi s-ar fi sorbit atunci cu sete. Vazu si sticla insemnata cu panglicuta rosie. Era insa golita toata. Si intelese ca acolo o intimplare-ngrozitoare se petrecuse-n lipsa ei, fiindca Isolda si Tristan sorbisera vinul cel rosu, dat la plecare de regina, acel filtru de dragoste, a carui vraja nu putea sa o mai risipeasca nimeni.

Brangien incepu sa plinga.

Intelegea ca-i vina ei, caci nu veghease-ndeajuns.

— O! Nici nu pot sa povestesc ce s-a mai intimplat atunci, grai poetul cintaret. In inima ei au simtit un foc aprins si un virtej, pe care nu stiu sa le cint. Stiu insa ca s-au sarutat, in timp ce Brangien plingea.

— Am incercat sa ma-nfrinez, a spus Tristan. Am vrut sa fiu bun cavaler, si bun nepot, si am facut tot ce-am putut, desi am suferit ca Marc ne-a silit sa ne despartim. Dar inima nu vrea s-asculte. Eu nu stiu ce s-a petrecut

Si-ntr-adevar, pina atunci nu aflasera de licoare, caci Bran­gien tinuse taina. Si amindoi nu pricepeau de ce — oricit se straduiau sa-si stapineasca inima — ea-i indemna unul spre altul, fara s-o poata infrina.

— Corabia zboara prea iute catre Cornwal, soptea Isolda spre dragul ei Tristan, oftind. As vrea s-o pot tine pe loc. Sau s-o scufund in apa marii. Cu tine sa ramin mereu

Insa corabia plutea

Si-oricit de-ncet a plutit ea, tot a ajuns pina-n Cornwal.

Strajerii-au trimbitat de sus, de pe creneluri, cu putere.

Regele-a coborit pe tarm, cu cavalerii-n urma lui.

Si el a prins-o pe Isolda de mina alba si subtire — luind-o din mina lui Tristan — s-o duca in castelul sau.

Era nespus de fericit, vazind-o pe blonda Isolda atit de dul­ce, de gingasa, de tinara si proaspata.

„Ea o sa-mi dea iar tineretea”, se bucura regele Marc.

Fata lui aspra, inconjurata de barba scurta, rosie, insa virstata cu argint, se luminase si zimbea.

Iara Tristan plingea pe tarm, singur, uitat de toata lumea, in genunchi, la debarcader — in timp ce marea il stropea cu va­lurile sale reci — gindind la parul ei de aur, la buzele ca de coral si la privirea ei din urma, de caprioara injunghiata, cind Marc a tras-o spre castel.

Ii venea sa ia sabia si sa alerge dupa Marc. Si sa i-o smulga pe Isolda, pe draga lui, fara de care stia ca nu poate trai.

Dar legile erau mai tari decit pornirea lui nebuna. Si toate-nvataturile, ce le primise de copil, il tintuiau si ii dadeau puterea de-a lupta cu el, de a-si infringe, la sfirsit, dragostea cea mis­tuitoare.

Si anii-au inceput sa curga.

Isolda era, linga Marc, regina in tinutul Cornwal. Iara Tris­tan numai baron.

De cite ori se intilneau, Tristan i se pleca supus, Isolda se uita la el cu o privire-ndurerata. Apoi se intorcea spre ceilalti si le zimbea, insa silit.

Tristan se stapinea cu greu.

Amindoi sufereau cumplit.

Iata insa ca un alt nepot al lui Marc, ducele Andret, dusman de moarte-al lui Tristan — si numai din invidie — le pindea fiecare pas.

Iar din privirile schimbate de cei doi tineri, si-a dat seama ca ei inca se mai iubeau.

Si-mpreuna cu alti baroni, s-a furisat pe linga rege strecurindu-i, pe nesimtite, otrava banuielilor.

— Reginei inca-i este drag Tristan, printul de Loonois, care pe ea a cucerit-o, cu armele, precum se stie, si v-a adus-o pin-aici numai fiindca era vasal, si trebuia sa se supuna. Se vede asta din priviri. Mai bine-i ca Tristan sa plece. Numele vostru ne e sfint! Sa nu se-ntmimple ceva rau au glasuit lingusitorii.

Regele Marc s-a incrunat. L-a chemat pe Tristan la sine, si i-a cerut sa paraseasca, pentru o vreme, Cornwalul. Sa plece chiar a doua zi.

Tristan a vrut sa se supuna. Si era gata sa porneasca.

Insa l-a sagetat un gind: Cum ar putea pleca din Corn­wal, fara sa-i spuna ramas bun Isoldei lui cu par de aur? Dar daca nu se mai revad? Daca el moare intre timp de dorul care-l chinuie?

Sufletul ii ardea in piept.

Si-asa s-a hotarit s-o vada intii de toate pe Isolda, orice-ar fi fost sa se-ntimple, si sa ii spuna ramas bun.

Luindu-l pe Gorvenal cu sine, Tristan s-a dus intr-o casuta din Tintagil si s-a ascuns.

Cu ajutorul Brangienei, multcredincioasa slujitoare, i-a dat Isoldei intilnire la poalele unui copac, a unui pin, intr-o livada, linga un lac, la marginea castelului.

Isolda s-a cutremurat.

Daca venea, facea o fapta prin care-l supara pe Marc. Dar, daca nu voia sa vie, nu era oare si mai rau? Tristan nu deznadajduia? Si-n deznadejde nu putea — el, ce era vijelios! — sa isi reteze firul vietii?

Isolda deci s-a hotarit sa-l intilneasca pe Tristan.

Dar la castel se mai afla si-un pitic cocosat: Frocin. Frocin era si vrajitor. El se aliase cu Andret, fiindca Tristan era frumos, era iubit, ii ajuta pe cei sarmani si lupta-n apararea lor, cum se-ntimplase cind Morholt venise sa ia tinerii, cu ani in urma, in Irlanda.

Acum, prin vraji, Frocin aflase de intilnirea lui Tristan cu multiubita lui Isolda, sub acel pin de linga lac. Il instiintase pe Andret, si-acesta pe regele Marc.

Regele, auzind aceasta si dorind sa se-ncredinteze, cu ochii lui, de ce se-ntimpla, s-a urcat seara in copac, luindu-si si arcul cu sageti.

Peste putin, intr-adevar, veni Tristan linga copac.

„Asadar, nu este minciuna, isi spuse Marc. Am sa-l ucid” — si-si puse o sageata-n arc.

Insa Tristan, cum sta pe tarm, si privea visator, in lac, ii vazu umbra regelui care-si punea sageata-n arc.

Cum s-o vesteasca pe Isolda, si cum sa nu se dea de gol? Teama-i era doar pentru ea.

Isi muncea mintea ce sa faca, se framinta dar prea tirziu

Isolda lui se si ivi, alba, subtire, diafana, plutind parca prin­tre copaci.

— Tristan, rosti ea, unde esti?

In acea clipa, cum soptea, apropiindu-se de copac, luna se arata senina si lucitoare printre crengi.

Ca si Tristan, vazu si ea umbra lui Marc cu arcu-n miini.

„Nu e nimic, gindi Isolda. Regele are ce-auzi.”

Si-i spuse tare lui Tristan:

Tristan, desi am fost a ta, si tu m-ai dat regelui Marc, cum altul nu ar fi facut-o, dusmanii nu se potolesc. Si totul din invidie. In jurul nostru s-a tesut un des paienjenis de intrigi. De-aceea eu te sfatuiesc sa pleci din Cornwal chiar acum si sa nu te mai inapoiezi, chiar daca ai sa fii rugat. Regele si-a plecat urechea la glasul clevetirilor. Si nu doresc sa-ti afli moartea, fiindca ai fost preacredincios cuvintului ce i l-ai dat

— Acelasi lucru-l socoteam si eu, preanobila Isolda. Vreau sa v-asigur c-am sa plec, si inca pentru totdeauna, dar tin sa va spun ramas bun, ca uneia ce-i datorez viata mea toata, spuse el.

Regele atunci se rusina de banuielile avute. Coborindu-se din copac, lua pe Isolda si Tristan, si ii intoarse la castel.

Dar le ceru ca niciodata blonda Isolda si Tristan sa nu-si vorbeasca intre ei, decit doar in prezenta sa.

Dusmanii nu se linistira nici dupa aceasta intimplare.

Andret, Frocin si cu ceilalti stateau, neobservati, de veghe: doar-doar vor dibui ceva sa-i poata spune regelui, si sa-l rapuna pe Tristan.

Iar el n-avea alta dorinta, decit sa schimbe un cuvint cu cea mai draga decit viata, sau cel mult sa-i atinga mina, mina ei aiba si micuta, luata de Marc din mina lui.

Insa-si da seama ca pindeau dusmani la fiecare colt, ca ea era-n primejdie, ca insusi Marc incuraja aceasta goana-n urma lor.

Pe vremea-aceea, regele dormea cu rudele-apropiate in una si aceeasi sala.

Numai ca iata, intr-o seara, cind ceilalti se culcasera, regele Marc ii porunci nepotului Tristan sa plece in zori de zi la Camelot_r la curtea regelui Artur, cu o scrisoare de la el.

Apoi, cam catre dimineata, regele Marc se ridica, urmat si de ceilalti baroni, iesind afara din castel.

Tristan nu se mai stapini.

„Este prilejul, se gindi, sa schimb o vorba cu Isolda, mai ales fiindca am sa plec, astazi, la regele Artur, si nu stiu daca-n calea mea nu mi s-a-ntins cumva vreo cursa, si daca n-am sa pier pe drum.”

Se ridica din pat, cu graba.

Era in revarsat de zori.

Si intre patul regelui si cel al sau vazu, pe jos, un strat sub­tire de faina.

Isi dete seama deindata. Frocin facuse acest lucru. Si regele era-nteles si cu Frocin, si cu Andret.

Totusi dorinta de-a vorbi cu fiica regelui Irlandei birui pre­vederile. Ca sa nu calce prin faina, dar sa ajunga la Isolda, se incorda, facu un salt, si-ajunse alaturea de ea.

In clipa cind sari Tristan, intrara-n sala regele, baronii lui si vrajitorul.

Regele porunci sa-i lege si pe Isolda, si pe el. Sa nu se faca judecata. Dar sa se pregateasca rugul. Si cei ce se iubeau sa arda, sa fie prefacuti in scrum.

Ziua veni insingerata, in sunete de trimbite.

Crainicii regelui chemara pe cornwalezi sa se adune, sa vada executia.

— Nu vrem sa moara nici Tristan, acela care ne-a scapat, prin lupta lui, de irlandezi, si nici regina cea frumoasa, buna Isolda, nu nu vrem, striga multimea-nfuriata.

Dar regele nu tinu seama. Si cind rugul se ridica, trimise-ntii dupa Tristan.

Pe cind il aduceau pe cale, in streanguri, ca pe un tilhar, ii intilni bunul Dinas, un baron prieten lui Tristan.

Si acesta, cu sabia, ii taie legaturile.

— Nu se cuvine, zise el, ca un baron, cum e Tristan, sa fie dus legat in streanguri. De fuge, aveti sabiile

Pornira apoi mai departe, trecind pe linga o capela.

Oamenii se opreau aici sa se inchine uneori.

Capela se gasea pe-o stinca, la marginea unei prapastii. Si-avea o scobitura-n piatra, pe unde iarna iesea fumul.

— Mai inainte de-a muri, rosti Tristan baronilor care-l cala­uzeau spre rug, dati-mi voie sa intru-aici si sa imi fac o rugaciune.

Si fiindca ii ingaduira, Tristan patrunse in capela. Dar cum era de subtirel si mladios, se strecura prin cosul cel ingust de piatra, iesi afara si sari, de sus, in valurile marii.

Si marea clocotea acolo ca un balaur printre stinci.

— S-a inecat, spuse Dinas, vazindu-l cum se prabusise. S-a pedepsit singur Tristan. Vestiti-l pe regele Marc.

— Daca-i asa, glasui Marc, cind auzi aceasta stire, sa mi-o aduceti pe regina.

Isolda fu si ea adusa. Insa multimea clocotea.

— Nu vrem s-o ardeti pe regina! Isolda e nevinovata! Alta pedeapsa-i puteti da

Atunci atunci se arata, in fata regelui, un om respingator peste masura, si care se numea Yvain. Trupul i-era tot plin de plagi. Obrazul lui parea mincat pe jumatate de un lup. Din nas n-avea decit un ciot. Si era imbracat in zdrente murdare si mi­rositoare.

Multimea toata-i facu loc, fiindca Yvain era lepros.

In urma lui Yvain mergea, tacuta si ingrozitoare, o ceata mare de leprosi toti plini de rani putregaite si toti cu zdrentele curgind, raspindind o duhoare grea, ce-i ineca pe privitori.

Femeile-si acoperira ochii, sa nu-i vada trecind. Insa Yvain cu sotii sai venira la trei pasi de rege.

— Maria voastra, ii zise el, cu-o voce sparta, ascutita, vreti s-o ucideti pe Isolda, c-a stat de vorba cu Tristan. Dar, ia ginditi-va ca rugul o s-o prefaca prea curind intr-o gramada de cenusa. Si suferinta-i s-a sfirsit. Noi sintem ocoliti de oameni si aratati cu degetul. Neveste nu avem de mult. Dati-ne-o dara pe Isolda! Isolda se va-mbolnavi de lepra, ca si noi ceilalti. In loc de rochii fosnitoare si blanuri scumpe, de samur, o sa-i atirne zdrentele. Ce vreti pedeapsa mai grozava? Trupul ei alb va putrezi, inca de vie, rege Marc!

— Nu! Nu ma dati leprosilor! plingea pe rug blonda Isolda, cutremurindu-si umerii de-nfiorare si de spaima. Mai bine dati foc rugului.

Numai ca regele rinji cu gura strimba spre Isolda. Minia il facea nebun.

— Luati-o! striga leprosilor. Sa putrezeasca vie fiind. Si chipul ei frumos acum sa faca sila tuturor

Yvain se repezi ca fiara. Dezlega legaturile.

Multimea se ruga in cor:

— Nu, rege Marc! Nu face asta! Caci cerul te va pedepsi

— Luati-o! racni inca o data regele Marc catre leprosi.

Acestia o inconjurara, si-n groaza celor ce priveau fapta cea cruda a lui Marc, si fara de asemanare cu nici o alta pe pamint, Yvain o trase pe Isolda, de par, catre salasul lor, sapat in stinca, linga mare.

Oamenii se imprastiara, si-si blestemara regele, afara numai de Andret, piticul blestemat Frocin, si alti citiva baroni vicleni

Atita doara ca Tristan, sarind in mare, nu savirsise fapta asta pentru el, ci doar cu gindul la Isolda, voind s-o scape de osinda. Iar el putea apoi sa moara.

Din fericire, chiar de mic facuse-astfel de sarituri, pe coas­tele din Loonois, apoi, de-asemeni, in Cornwal. Avu noroc. Nu se lovi. Si, inotind sub apa marii, se-ntoarse repede la tarm.

In vremea asta, Gorvenal, de ajuns de prevazator, tragind nadejde ca Tristan totusi scapase, il cauta.

Se intilnira amindoi pe-o plaja linga Tintagil, acum pustie, fiindca toti fusesera chemati de Marc, sa vada executia.

Gorvenal ii aduse calul. Ba ii dadu si sabia, pe care el i-o tainuise sub mantie, cind il legau din ordinul regelui Marc, in zorii zilei, la castel.

Tristan incaleca pe loc, si vru sa plece catre rug, sa lupte iar pentru Isolda. Nu facu insa zece pasi, si un convoi se arata.

Convoiul era de leprosi.

In fruntea lor pasea Yvain, tragind de pletele-i de aur pe-o tinara fara puteri, care abia se mai zbatea.

Ceilalti tipau de bucurie, si ca maimutele sareau, fiindca cea mai frumoasa fata din cite se gaseau pe lume era acuma prada lor.

In timp ce ei tipau bezmetici, il si vazura pe Tristan.

Convoiul statu locului.

Numai Yvain o mai tinea de plete pe blonda Isolda.

— Isolda! o chema Tristan, Isolda, iata, sint aici! si s-avinta catre leprosi.

Cind leprosii se risipira, si nu ramase decit ea, trintita pe nisipul plajei, cu parul revarsat in valuri, oftind ca un copil bol­nav, Tristan o ridica sfios.

— Tristan, ii sopti ea. Tristan, ti-am adus numai nenoroc

Tristan o mingiie pe par. Urca pe cal, cu ea in brate.

Si, insotiti de Gorvenal, se-ascunsera intr-o padure, sa stea in ea cu fiarele, fiindca la curte cu baronii si regele nu mai puteau.

Tristan de mic crescuse-un ciine, pe care il chema Husdent. De cind fusese luat Tristan de cavaleri si dus spre rug, Husdent nu mai minca nimic. In schimb nu inceta o clipa sa-si muste lantul, sa se zbata, scurmind podelele de piatra.

Intreg castelul rasuna de latraturi si urlete. Regele Marc nu mai putea o clipa sa inchida ochii.

Au hotarit deci sa-i dea drumul, dar sa vada pe unde-o ia, poate ca-i duce spre Tristan. Fiindca Yvain ii instiintase ca nici Tristan nu era mort, si ca le-o luase pe Isolda. Sa afle unde s-au ascuns.

Ciinele, negru si voinic, scapind din lant, o lua la fuga intiia oara spre capela. Si o porni spre plaja marii. De-aici o lua catre padure.

Si-n padure-i pierdura urma. Dar el ajunse la Tristan.

Padurile cresteau pe-atunci atit de mari si incilcite, incit era nespus de greu ca sa-i mai afle pe fugari. Afara de-asta, prin hatisuri nu se putea merge in grup. Si nimeni nu avea curajul sa-l intilneasca pe Tristan — decit daca erau mai multi. Caci Tristan i-ar fi pedepsit. Desigur, i-ar fi doborit. Sageata lui nu dadea gres.

Si-asa, baronii hotarira sa se opreasca deocamdata, dar sa-l trimita pe Frocin, poate ca el ii va gasi.

La inceput Tristan facu iubitei sale, in padure, o coliba din ramuri verzi, si-o presara toata cu flori. Dar iata ca veni si toamna. Sapa atuncea un bordei.

Tristan dresase pe Husdent ca sa-i ajute la vinat, fara sa latre nicidecum. De cum afla unde-i vinatul, ciinele ii calauzea, in liniste — sau pe Tristan, sau pe scutierul Gorvenal.

Husdent parea un ciine mut.

Numai cind buna lui stapina, Isolda, il mingiia blajin, Hus­dent abia de miriia, inchizind ochii, bucuros.

Vara mincasera si fructe: mere si pere de padure. Dar iarna aveau numai carne, bine-nteles, cind o gaseau.

Hainele lor, subtiri, de vara, erau acum ferfenitite. Tristan si Gorvenal scutierul au trebuit sa pregateasca, in iarna, blanuri de-nvelit.

Isolda nu era deprinsa cu greaua viata de padure. Pe linga frig si umezeala, rabdau de foame deseori, sau mincau numai radacini.

Dar ei nu vedeau toate astea. Caci dragostea le da puteri.

Tristan ii inchina Isoldei versuri in fiecare zi. Seara se-aseza linga foc, cu harpa-n brate, si-i cinta. Si-n versuri nu-i vorbea decit de ce simtea inima lui, vazind-o cit e de frumoasa, si stiind cit de draga i-e.

Pacat ca nu si-a scris Tristan aceste lais-uri de amor, si astfel nu ni s-au pastrat. Caci alte lais-uri mai frumoase nu s-au mai scris de cind e lumea, si, sigur, nici nu s-or mai scrie

Isolda era fericita, fiindca Tristan era cu ea; si nu stiau ca, prin padure, Frocin, piticul, ii cauta.

Si-acesta, pina la sfirsit, a putut sa le dea de urma, sa le descopere salasul, vestindu-l pe regele Marc.

Trecuse vitregia iernii. Si pasarelele cintau. Padurea inver­zise toata. Fiori rasareau prin luminisuri.

Era o zi molesitoare.

Tristan si cu blonda Isolda se intorsesera-n coliba de prima­vara, din bordei. Iara Tristan improspatase coliba lor cu ramuri verzi si presarase in ea flori.

Gorvenal nu era acasa. Se dusese la vinatoare, luindu-l cu el si pe Husdent.

Nefiind ciinele la coliba, regele si suita lui se apropiara de coliba, privind printr-o deschizatura.

Intr-un colt se afla ulciorul, alaturi un arc cu sageti, o sulita si doua ghioage. De-o ramura, ca de-un cirlig, spinzurau citeva vesminte. Mai multe piei de animale erau azvirlite intr-un colt. Si-n mijloc se vedea un pat. Era un pat facut din ierburi, si presarat apoi cu flori. Pe pat se-odihneau amindoi. Dar intre ei lucea, albastra, lama taioasa-a unei sabii: semnul deplinei curatii.

Regele Marc, care venise aprins de ginduri ucigase, se-nveseli numaidecit.

Dupa ce fara indurare o daduse leprosilor, in acea zi de neuitat, pe cea care-i era sotie, regelui ii paruse rau. Fiindca atunci cind ramasese fara de tineretea ei, intelesese ca-i batrin. Si ar fi vrut s-o ia-napoi.

Acum se bucura din plin, vazind lama stralucitoare pusa ca stavila-ntre ei.

Plin de prudenta, regele se apleca, lua sabia, si o inlocui cu-a sa. Iara Isoldei ii schimba inelul, cu inelul lui.

Aceasta trebuia sa-nsemne ca i-a gasit; este-ntre ei; si ar fi gata de iertare.

Cind s-au trezit si au vazut sabia regelui in locul aceleia a lui Tristan, iara pe degetul Isoldei inelul sau, au inteles ca ii pindea primejdia. Nu mai aveau unde fugi.

Mai se gasea-n acele locuri, intr-o chilie, de sub munte, si un calugar pustnicit. Acesta se numea Ogrin.

Ogrin ii certa pe Tristan de cite ori il intilnea, spunindu-i ca trebuie-ntoarsa Isolda stapinului ei.

Aflind de-aceasta intimplare, Ogrin il certa si mai rau. Dar Tristan se impotrivi:

— Isolda nu-i a lui. I-a mea. Eu am vazut-o-intiia oara si m-am indragostit de ea. Si ea pe mine m-a ales

Batrinul pustnic se-ncrunta:

— Regele Marc ti-a aratat intotdeauna dragoste. Si tu ii datorezi la fel

— Eu, pentru el, am parasit regatul de la Loonois. Si cu credinta l-am slujit, infruntind moartea si luptind si cu uriasul irlandez. Iara Marc cum m-a rasplatit? Prin vorbe, da, el ma iubea ca pe o ruda apropiata. Dar cu fapta m-a osindit, folosind drepturile sale, de rege si de suzeran, sa-i dau pe draga mea Isolda, pe care nici n-o cunostea.

— Noi de aceea ne-am nascut Sintem facuti de Dumnezeu sa suferim pe-acest pamint! hotari pustnicul, lovind cu cirja intr-un copac.

— Nu cred, ii raspunse Tristan. Ne-am nascut sa fim feri­citi, si nu sa traim in dureri. Durerile noi ni le facem. Ni le fac oamenii haini, acei ce sint lipsiti de suflet. Afara de-asta, vreau sa stii ca am murit de doua ori: si de otrava lui Morholt, ca si de a balaurului. Si Dumnezeu m-a parasit. De-asemeni si regele Marc. Iara Isolda mi-a dat viata

— Regele Marc ii este sot

— Da. Insa eu am cucerit-o, prin jertfa mea, luptindu-ma

— Sfinta biserica romana i-a unit printr-o legatura ce nu poate fi desfacuta

— Pe noi ne-a unit dragostea. Amindoi am baut licoarea, a carei vraja nici un preot nu poate sa o risipeasca.

— Lui Marc i-a jurat ea credinta

— Dar eu i-am tinut mina-n mina, atunci, in ziua cununiei. Isolda nu la vrut pe Marc. Pe ea n-a intrebat-o nimeni! Iar regele, ca suzeran, cu sprijinul bisericii, in numele lui Dumnezeu, mi-a luat-o pe Isolda mea.

— Tristan, glasui pustnicul, amenintind cu semnul crucii. Si in fata lui Dumnezeu, ca si in fata legilor, Isolda insa a ramas soata lui Marc, regele tau

— Regele Marc a azvirlit-o leprosilor, si a sortit-o unei pieiri chinuitoare. Arunci ceva, si-i tot al tau, fiindca esti tare si-asa vrei? Eu am scapat-o, e a mea

— Dar nu uita c-o chinuiesti, tinind-o in mizerie, de-atita vreme, de doi ani. Oamenii toti o vor huli. Acuma-i inca tinara. Dar nu gindesti la batrinete? Daca nici tu nu vei mai fi, va ajunge o cersetoare, asteptind mila tuturor. Iar dupa moarte, linga tine, in iad isi va gasi salas

Tristan se prabusi-n genunchi.

— Nu pentru mine, pentru ea, te roaga sa nu sufere

— Numai un drum e, fiule, rosti pustnicul la sfirsit. Marc este gata sa va ierte. Da-o-napoi sotului sau, crut-o, Tristan, si de rusine, si de osinda vesnica. Iar tu insuti porneste-n lume, cit mai departe de Cornwal, si uit-o uit-o pe Isolda. Caieste-te cit mai e timp. Numai asa poti impaca si legea, si biserica

Si, ca s-o crute pe Isolda de alte multe suferinte, Tristan atunci s-a-nduplecat.

Cu moartea-n suflet s-a intors Isolda la stapinul ei. Tot astfel a plecat Tristan.

Mai inainte de-a pleca, in sala tronului, a spus:

— Cine cuteaza sa arunce vreo vorba rea despre Isolda sa isi sustina-nvinuirea, luptindu-se cu armele!

Nici un baron nu i-a raspuns. Cine-ndraznea sa il infrunte pe preaputernicul Tristan, ce-l doborise pe Morholt?

La despartire, el i-a dat Isoldei sale pe Husdent. Daca Isolda-i poruncea, ciinele sfisia pe-oricine. Si ea i-a daruit inelul pe care il purta in deget, in ziua cind la intilnit intiia oara pe Tristan — un inel mic, facut din jasp.

Si anii iar au inceput sa treaca unul dupa altul

Feciorul regelui Rivalen s-a reintors in Loonois, primit cu cinste de Rohalt, care a vrut iar sa-i dea tronul. Insa Tristan nu la primit.

De-aici s-a dus in Galia, la nobilul duce Gilain.

Si ducelui i-a cistigat, la sah, un catelus vrajit, adus din insula Morganei, din Avalonul departat. La git acest catel vrajit — cu blana in zece culori — purta un clopotel de aur. Si cine-asculta sunetul acestui clopotel de aur isi uita suferintele.

Tristan i la trimis Isoldei, printr-un poet al ducelui, ca ea sa-si uite dragostea si sa il uite si pe el.

Insa Isolda n-a primit ca doar Tristan sa sufere, iar ea sa isi aline dorul.

„In bucurie, si-n dureri, eu sint legata de Tristan”, si-a spus incet blonda Isolda, si-a zvirlit intr-un lac adinc vrajitul clopotel de aur.

Dar nici Isolda si nici Tristan nu mai puteau sa vietuiasca departe unul de cellalt.

Tristan isi petrecea tot timpul doar in razboaie, socotind ca armele il vor lovi, si astfel o sa se sfirseasca.

Mult timp la slujit pe Artur, pe regele Britaniei, fiind sot cu cavalerii sai in luptele din Frizia, Spania si Germania. Dar moartea-l ocolea mereu, poate anume ca sa-i lase intreaga, mare, suferinta.

— Pe cind lupta prin Spania, a auzit ca pe la noi, prin tinu­tul Bretaniei, zise poetul cintaret, pustia contele Riol, stapin al domeniului Nantes.

Iar ducele Bretaniei — Hoël era numele lui — se retrasese la Carhaix, castelul de pe tarmul marii, in care locuim azi noi.

Si in castel se inchisese cu Kaherdin, feciorul sau, si cu iubita lui copila, ce se chema, printr-o-ntimplare, Isolda cu miinile albe. Riol voia sa ia cu sila pe fiica ducelui Hoël.

Cavalerii Mesei Rotunde — dintre care printul Tristan facea de multa vreme parte — aveau intiia datorie de-a-i ajuta pe cei mai slabi, de-a-nfrunta pe navalitori.

Pornindu-se catre Carhaix, Tristan ii ajuta in lupta pe duce si pe fiul sau. El insusi il lua prizonier pe contele Riol de Nantes, si-acesta fu zvirlit curind intr-o temnita cu guzgani.

Isolda cu miinile albe era scapata de Riol. Si tatal, ducele Hoël, si fratele ei, Kaherdin, nu mai puteau de bucurie, caci con­tele Riol era un om de o cruzime rara. Sase neveste avusese, una mai mindra decit alta. Si toate sase se gaseau in cripta din caste­lul lui. Isolda cu miinile albe ar fi avut aceeasi soarta, daca Riol n-ar fi ajuns inlantuit in temnita.

Kaherdin, fiul lui Hoël, era un tinar de isprava, sincer si foarte inimos. Se-mprietenise cu Tristan, si-l socotea ca pe un frate. Il pretuia, fiindca Tristan nu cunostea frica de moarte, ba dimpotriva, se vira acolo unde vietile erau cosite cel mai des.

Tristan, cu firea lui deschisa — desi atita de mihnit — ii devenea, drag orisicui, prin chipul sau incintator, prin zimbetul curat si bun, prin cintecele lui la harpa.

Ducele nu mai contenea cu laudele si sa-l cinsteasca. Iara Isolda, fiica lui, il privea doar si suspina.

— Un astfel de viteaz e bine sa fie inrudit cu noi! a rostit ducele Hoël.

Si-mpreuna cu Kaherdin s-au inteles sa faca astfel, incit Tristan s-ajunga sotul Isoldei cu miinile albe.

Tristan iarasi nadajduia ca draga lui cu par de aur, avind micutul clopotel al zinelor din Avalon, si ascultindu-i sunetul, o fi-nceput poate sa-l uite, sa-si linisteasca sufletul.

„Dar daca eu, gindea Tristan, nu pot sa ma mai stapinesc, si plec la ea, si iar o tulbur, si-o fac din nou sa sufere? Primind aceasta cununie, as aseza o stavila in calea nebuniei mele si a dorintei arzatoare pe care-o am sa o revad, si-abia de pot s-o mai infrin”

Si-astfel, Tristan s-a invoit sa faca nunta cu Isolda, copila ducelui Hoël.

Nunta a fost insa ciudata.

Corul cinta, si ducele a unit mina lui Tristan cu-a fiicei sale preaiubite.

Isolda cu miinile albe i-a jurat lui Tristan credinta.

Dar el, parca plutea in vis. Privea spre duce, spre mireasa, asculta glasul preotilor, insa in minte nu vedea decit un par moale, de aur, si auzea doar glasul celei care era in Tintagil.

— Blonda Isolda! soptea el. Blonda Isolda, iarta-ma!

Iar ducele, si oaspetii, si preotii nu-ntelegeau ce-i cu Tristan si de ce spune astfel de vorbe incilcite, cind nici mireasa nu e blonda — ci are parul castaniu — si nici n-are de ce-l ierta, ci este toata numai zimbet, si fericire si-asteptare.

In sfirsit, nunta s-a facut. Si insotiti ele Kaherdin, mirii s-au dus in incaperea unde urmau sa locuiasca.

Tristan a vrut sa-si scoata haina. Atunci i-a lunecat din deget inelul cel verde de jasp.

In ochi i s-a ivit din nou Isolda cea cu par de aur.

Si, surizind si mai mihnit, Tristan si-a-ntins pe jos mantia, culcindu-se chiar linga prag, lasindu-si singura mireasa.

Si cum asemenea-ntimplari sint anevoie-a le ascunde, ducele si feciorul sau au aflat ce se petrecuse.

Kaherdin l-a intimpinat, intr-o zi, pe Tristan in prag. I-a spus ca ii aflase taina. Si, in numele sorei sale, se socoteste injo­sit. Pentru ce o dispretuieste pe fiica ducelui Hoël, Isolda cu miinile albe?

Atunci Tristan n-a mai putut sa isi ascunda gindurile.

Fiindca tinea la Kaherdin, Tristan l-a chemat in gradina sa-i povesteasca viata lui. Si-apoi singur sa judece.

Si, ascultindu-l pe Tristan cit suferise cind Isolda, de mina cu regele Marc, s-a indreptat catre castel, iar el, ramas pe tarmul marii, ingenunchiase si plingea, Kaherdin s-a simtit miscat.

Si si-a dat seama ca Tristan avea gindul cel mai curat. Dar ori de cite ori voia sa o priveasca pe mireasa, in minte-i aparea cealalta, Isolda lui cu par de aur, cu ochii parca-nlacrimati — si sufletul ii ingheta.

Kaherdin insa l-a rugat sa n-o lase pe sora sa. Sa se retraga, daca vrea, asa precum ceruse singur, intr-o-ncapere, sus, in turn.

Tristan s-a-nvoit bucuros.

Alti ani apoi de-atunci s-au scurs.

Dar nici Isolda, nici Tristan n-au incetat sa sufere.

Cum au putut trai, nu stim, unul departe de cellalt. Ea era tot si tot mai pala, si mai slabita, si mai trista. Iar el lupta ne­contenit.

Barzii cei vechi mai povesteau ca totusi, pe ascuns, Tristan, nemaiputindu-se opri, s-a dus s-o vada pe Isolda. Intii ca un negutator, pe urma ca un pelerin. Dar n-a putut nici sa-i vor­beasca. A treia oara s-a-mbracat in hainele unui nebun, pe cap cu parul tuns in cruce, cu hainele in cinci culori. Si, topaind ca un bufon si facind zeci de strimbaturi, pe buze cu ris mincinos, a ajuns pina la castel.

Regele Marc si toti curtenii au ris in hohote vazindu-l. Dra­ga lui nu la cunoscut sub haina asta de bufon. Si numai ciinele, Husdent, s-a repezit, cu labele, pe pieptul lui, lingindu-i fata si miinile stapinului.

Isolda se temea intr-una de cursele baronilor. Insa atunci a inteles, ceea ce inima-i spunea, ca-n fata ei era Tristan.

Citeva clipe si-au vorbit, singuri fiind intr-o-ncapere.

— Iubita mea, i-a spus Tristan. Acuma trebuie sa plec. Si stiu ca n-am sa te mai vad. Si fara tine am sa mor.

— In sufletul meu n-ai sa pieri, i-a soptit stins blonda Isolda.

Se pare ca si Marc aflase cine se-ascunsese atunci sub hainele impestritate si sub tunsoarea caraghioasa, si hotarise sa-l vineze ca pe un lup, ce da tircoale unei mioare in ocol.

Tristan s-a intors la Carhaix, luind parte si la alte lupte si-ajutindu-l pe Kaherdin.

Se povesteste intr-un cintec ca Marc ar fi trimis cindva sa i s-aduca, din Irlanda, otrava-n care se muiau sagetile si sabia.

Si, dupa-aceasta intimplare, Tristan a fost lovit in lupta, la poalele unui castel, pe care-abia il cucerise, cu o sageata otravita.

Cine-o fi tras nu s-a aflat; nu stim de Marc e vinovat.

Atita stim despre Tristan c-a fost adus lungit pe scut.

— Urcati-ma sus, in castel, a glasuit incet Tristan. Sa pot vedea intinsul marii si zarile catre Cornwal. Si tu, i-a spus lui Kaherdin, te du degraba la Isolda. Spune-i ca i-am fost credin­cios pina in ultima clipita. Marc nu se poate supara. Eu l-am cinstit indeajuns, si nu i-am injosit onoarea, chiar daca mi-a rapit iubita. Isoldei da-i acest inel, pe care ea-l purta in deget in ziua cind ne-am cunoscut. Roag-o sa vina, daca vrea, ca sa ne spunem bun ramas. Si, daca vine, sa inalti pe catargul corabiei o pinza alba; daca nu, sa ridici alta-ntunecata ca noaptea-n care ma cobor

— Tristan, nu trebuie sa mori, i-a dat raspunsul Kaherdin. Isolda cea cu par de aur ma va urma, fara-ndoiala. Si fericirea ta furata de Marc din Cornwal se va-ntoarce

— Te du degraba, Kaherdin. Si nu intirzia pe drum, caci clipele-mi sint numarate Alearga la blonda Isolda

Si Kaherdin s-a repezit cu o corabie usoara, zburind pina la Tintagil.

Iara Isolda, auzind, s-a ridicat alba din jilt.

— Ti-am fost supusa, rege Marc. Te-am ascultat intotdea­una, si cind mi-ai zdrobit inima, asa cum cereau datina si legile bisericii. Acuma insa vreau sa plec. Sa-i spun ramas bun lui Tristan. El m-a adus in tara asta. Si pentru tine s-a luptat. Si ma voi duce, rege Marc, sa-i alin ultima clipita, de te-nvoiesti tu sau de nu

Marc a-nteles ca orice rau isi are marginile sale. Si a incu­viintat Isoldei sa-l urmeze pe Kaherdin.

Si a plutit corabia, pina ce s-a zarit, departe, castelul duce­lui breton;.

Atunci feciorul ducelui si-a amintit sa-nalte pinza, cu veste buna, pe catarg.

Dar intre marinarii-aceia citiva erau tocmiti de Marc, cum spun unele cintece, sau de Isolda cu miini albe, asa cum graiesc altele. Pinza pe care-au inaltat-o nu a fost alba ca de nea, ci neagra cum este mormintul. Kaherdin n-a bagat de seama. Tris­tan privea de la fereastra. Cind a vazut corabia, la inceput s-a-nveselit; dar, cind a zarit pinza neagra, ochii i s-au incetosat, inima i-a-ncetat sa bata.

Corabia sosind la tarm, Isolda a sarit grabita si a fugit catre castel, cu miinile impreunate, cu rochia alba fluturind.

— Tristan! striga ea. Am venit Tristan, asteapta-ma, Tristan!

Dar el dormea somnul cel lung, linga fereastra mititica, de unde se puteau privi zarile largi, catre Cornwal.

— Tristan, mai stai inca putin! Asteapta-ma sa viu si eu!

Dar clopotele minastirii de pe faleza din Penmarch si-ale capelei din Carhaix vesteau plecarea lui Tristan.

Cind a intrat in incapere, Isolda cu miinile albe plingea la capatiiul lui.

— Doamna, i-a glasuit Isolda cu par de aur, este vremea sa imi dati mie locul vostru. Lasati-ma sa ma apropii. Mi-am cistigat, prin suferinta, dreptul de-a fi in veci cu el.

Barzii spuneau ca dupa moarte au fost adusi la Tintagil, si amindoi inmormintati in cite-o racla de smarald.

Regele Marc nu s-a-nvoit ca sa ramina impreuna.

Da'n noaptea cind i-au ingropat, a rasarit un trandafir din racla printului Tristan. Si trandafirul a crescut. A-mbratisat racla Isoldei.

Marc a cerut sa se reteze din radacina trandafirul. Dar in cealalta dimineata crescuse iar, mai inflorit.

Degeaba il taiau, caci noaptea crestea la loc, si-nvaluia la­casul somnului Isoldei.

Au fost siliti sa-l lase-asa.

Dragostea lor a biruit