Ghilgames - cea mai veche poveste a lumii

— Aceasta este cea mai veche poveste a lumii. „Strabunica povestilor”. Din ea, ca dintr-un izvor lim­pede, s-au nascut toate celelalte.

Cu gesturi largi, parca de vraja, un barbat virstnic, invesmintat intr-o mantie ca de rege, si-avind pe frunte o bentita purpurie, povesteste multimii adunate la poalele curmalilor legendele despre Ghilgames.

Ziua e calda, aburita si nisipul luceste stins.

Ne aflam cu doua mii si mai bine de ani inaintea erei noastre pe tarmul riului Eufrat.

Pescarii, agricultorii, olarii, tesatorii si alti mestesugari, cres­catorii de boi si cai, negutatorii de carne, de bere, de ulei indesesc rindurile. Sudoarea curge-n piriiase pe chipurile infierbintate. Si rasuflarile, din cauza inghesuielii, sint grele. Dar nimeni, nimeni nu se-ndura sa plece si sa nu mai asculte ce se cinta despre Ghilgames.

Cei doi soti ai povestitorului, care-i acompaniaza glasul cu un soi de cimpoi, un fluier si doua tobe imperecheate, au inceput un cintec vesel, reamintind celor de fata clipa cind s-a nascut Ghil­games.

— Mama i-a fost zeita Ninsun, aceea care se-ngrijeste de focul ce arde vesnic in vatra zeului cu par de aur, zeul soarelui si-al dreptatii, al carui nume este Samas. Iar tatal sau un spiridus, numai pe jumatate zeu. Cealalta jumatate fiindu-i alcatuire paminteana.

Cum s-a nascut micul Ghilgames, zeii l-au inzestrat cu haruri. Samas a revarsat asupra-i o frumusete fara seaman. Enlil, zeul pamintului strabun si al vazduhului albastru, i-a daruit statura mindra, 'nalta de unsprezece coti si pieptul larg de noua palme. La rindul sau, nici asprul Adad, zeul furtunii indirjite, n-a vrut sa ramina dator. L-a harazit cu-o vitejie ce nu putea fi infrinata nici chiar de fortele zeiesti. Si Ea, cel serpuitor, i-a daruit intelepciune.

Si, inaltindu-se flacaul cu voia zeului Anu, urcat fu-n jiltul stramosesc de rege al Urukului.

Tinar, voinic si plin de seva, dornic de tot ce-i bucurie si des­fatare si putere, Ghilgames dete-un chiot strasnic.

Lacom, el incepu sa soarba placerile cu insetare, ca soarele de dimineata, ce seaca apa baltilor unde se scalda bivolii, cu caldura-i toropitoare.

Si porunci sa se adune cei sapte intelepti vestiti, ctitorii lumii de atunci si ai civilizatiei, ca sa puna noi temelii cetatii pe care-o stapinea. Iar toti flacaii sa s-adune si, zi si noapte, sa trudeasca. Si sa ridice metereze, un templu fara de pereche si un lacas tru­fasei Istar, zeita dragostei aprinse, a inmultirii oamenilor, dar si-a pieirii lor prin harta si prin razboaie singeroase.

Voios, neobosit, Ghilgames isi preschimba cetatea sa intr-o bijuterie rara, fara sa-i pese cit de cit de truda si de suferinta ace­lora ce o creau, ba cerindu-le si mai mult, alte si alte giuvaeruri, din ce in ce mai maiestrite.

Mihniti de nepasarea lui, locuitorii din Uruk s-au plecat zeilor plingind. Jalea lor s-a inaltat spre cer, a ajuns pina la Anu, cel mai puternic dintre zei.

Ghilgames nu se mai sfieste in a-i trudi pe toti feciorii si a-i slei de intreaga vlaga, dezlantuind asupra lor corvezi prin care-i chinuieste, si zi si noapte, neincetat. E nesatul de glorie. La fel, pe fete si neveste le tiraste in casa lui, injosindu-i pe toti barbatii, chiar cind sint stirpe de razboinici. Nu se satura de placeri.

Zeul Anu stia ca fortei nu ii poti pune stavila, decit asezindu-i in fata alta forta asemanatoare. Doua focuri cind se-ntilnesc, se contopesc unul cu altul si, la sfirsit, se potolesc.

Dadu porunca lui Aruru, zeita zamislirilor, si, ea alerga in pustiu. Framinta lutul umezit si fauri din el o fiinta, de-o putere coplesitoare, cu trupul invelit in par, asemeni fiarelor din codri, — cu numele de Enkidu. Un vinator ce se-ascunsese intr-un tufis, zari uriasul. Si nu statu de loc pe ginduri. Porni, indata, spre Uruk, ca sa-l vesteasca pe Ghilgames.

— E un urias nemaivazut, ii povesti el lui Ghilgames. Cutre­iera, neobosit, padurile si mlastinile. Soti ii sint fiarele vrajmase si multe ale vietati ce traiesc in salbaticie. Se hraneste la fel cu ele. N-a vazut inca nici un om.

Ghilgames cugeta un timp.

Iata ce trebuie sa faci, il sfatui pe vinator. Sa iei cu tine o femeie, o fiica a placerilor, si sa i-o duci lui Enkidu. Aceasta sa-i iese-nainte, sa-si dezvaluie farmecele si uriasul s-o imbratiseze. Va invata ce-i dragostea. Si dragostea-l va preschimba din sot al fiarelor in om.

Totul s-a petrecut intocmai. Enkidu i-a picat in mreje fru­moasei fete din Uruk. Ce-i drept e drept, imbratisind-o, Enkidu si-a pierdut din vlaga. Si fiarele-au fugit de el, simtind ca nu mai e de-al lor. In schimb, s-a facut mult mai chipes si mintea i s-a limpezit. Fata i-a povestit apoi c-ar fi, dincolo de paduri, o asezare omeneasca, bogata-n temple si zidiri care de care mai maiestre, ce poarta numele Uruk. Acolo, i-a mai soptit ea, sub zimbete si mingiieri, viata-i placuta si senina, cu copile ispititoare ce se intilnesc la orice pas. Veselia-i la ea acasa. Ghidusii te silesc sa rizi, chiar cind ai inima amara. Iar cintaretii te rasfata, noapte de noapte, cu povesti. Acolo rege e Ghilgames, cel mai puternic dintre oameni. E ca un taur in cireada. Pasul i-e sprinten si semet. Si chipul i-e stralucitor de tinerete si vigoare, incredere si barbatie.

Enkidu s-a lasat vrajit de soaptele acelei fete.

— Haide si du-ma la Uruk, s-a hotarit el intr-o zi. In templele zeilor vostri. Si la Ghilgames ce-l vestit. Vreau sa-l infrunt si sa-i rostesc :

— Sint un fiu al pustiului, impletitura de puteri strins inno­date de Ninurta, zeul razboiului cel crunt. M-am nascut in salba­ticie si nu ma infricosez de nimeni. Nu ma tem nici macar de tine.

In acea noapte, cind uriasul ii rostea fetei planul sau, Ghilga­mes abia se culcase. Dar nu se cufundase bine in somnul cel odih­nitor, ca visele il si incearca. Are de-a rindul doua vise. Intii, vede, cu ochii mintii, un cer senin si plin de stele. Dar, dintre stele, se desprinde un bolovan rotund si greu. Atit de greu ca, la-nceput, oricit dorea sa-l dea de-o parte, nici nu-l poate clinti din loc. Pe urma, visul se stramuta chiar in cetatea sa, Uruk. Iar in cetate se ivise, cazuta, poate, tot din cer, o secure inspaimintatoare, la fel de mare si de grea ca bolovanul dinainte, in jurul careia poporul se bulucea, neostenit, s-o vada si s-o cerceteze.

Pe amindoua, el, Ghilgames, dupa stradanii fara numar, a izbutit pina la urma sa le-aseze la picioarele mamei sale.

Zeita Ninsun, mama lui, ii tilcuieste visele fiului sau, cind se trezeste.

— Bolovanul ca si securea nu-s altceva decit o fiinta.

— Ce fel de fiinta, vreau sa stiu, de-mi poti raspunde, scumpa mama?

— O fiinta tare deosebita. O intruchipare a tariei. Taria insasi. Ea soseste, este pe drum si va ajunge, mai curind decit crezi, la tine. Si vine sa te ocroteasca. Sa-ti fie prieten credincios.

In vremea asta, Enkidu, care pornise in zori la drum, calauzit cu sirg de fata, intilneste pe-un calator. Si chipul calatorului era negru si mohorit.

Enkidu l-a intrebat de ce pe fata lui nu se zareste nici o urma de bucurie, de ce-i atit de intristat?

Calatorul i-a dat raspuns:

— De vrei sa imi cunosti tristetea si revolta care ma-ncearca — si nu numai revolta mea, ci-a tuturor barbatilor — vino cu mine in Uruk. Acolo este o Casa a Nuntii. Si vei vedea, cu ochii tai, cum regele se bucura, cu lacomie, de placeri. Sileste fetele-fecioare — a silit si pe fata mea — inainte de maritis, sa vina in bratele lui. Nevestele-au ajuns de ris. Iar flacaii, cei mai voinici, sint prinsi cu-arcanul si tiriti la muncile cele mai grele, in rind cu bivolii si boii. Cine mai poate indura?

Aflind de cele ce se-ntimpla, Enkidu simte o strinsoare si o minie in inima.

— Unde e? Vreau sa-l intilnesc si sa-l infrunt fara crutare.

Oamenii din Uruk vazindu-l pe Enkidu intrind pe Porti si patrunzind apoi in Piata, mergind intins spre Casa Nuntii, il pri­vesc lung si isi graiesc :

— Ca Ghilgames e la statura, dar mijlocul i-e mai subtire. Se vede ca nu s-a hranit decit cu ierburi tinere si lapte proaspat supt de-a dreptul din ugerele caprelor si ale altor vietati, ce zburda in salbaticie. Doar oasele ii sint mai mari, ca sa isi sprijine pe ele greutatea trupului urias.

Enkidu nu vede nimic. N-a vazut Portile, nici Piata. Nici templele cele marete, nici oamenii cei chinuiti. Atita este de pornit, incit nu vrea nimic sa vada in afara de Casa Nuntii.

Dar aici, in aceasta zi, in locul fetelor-fecioare si a nevestelor rapite se gasea doar zeita Istar.

Enkidu nu o baga in seama pe Istar cea ispititoare. Ci il asteapta pe Ghilgames sa soseasca la Casa Nuntii.

Trece un timp si iacata-l pe mindrul fiu al dulcei Ninsun. Soseste-n pasul lui vioi, obisnuit, si se indreapta spre casa desfa­tarilor.

Enkidu ii iese inainte.

— Opreste-te! ii striga el.

Ghilgames nu este deprins sa-i taie drumul cineva, fie el mu­ritor sau zeu, si nici sa primeasca porunci.

— Da-te in laturi! ii ordona.

Si cit spune cuvintele, are ragazul sa-i masoare lui Enkidu, din ochi, puterea. Umerii celui odraslit in mijlocul pustiului, dupa porunca zeilor, sint tari ca niste stei din munte. Muschii lui par curmeie lungi, incolacite si innodate. Si pumnii bolovani desprinsi, sub traznete nimicitoare, in timpul marilor furtuni.

— Vino sa ne prindem la lupta!

Marelui rege din Uruk ii tremura, de suparare, muschii puter­nici, nodurosi.

Bratele i se intind spre Enkidu, ca intr-un virtej. Amindoi se cuprind de mijloc. Se opintesc ca taurii. Se string si se smucesc in laturi. Se imping si se tirasc pe drum. Usa, intii, se prabuseste. Apoi zidul se clatina.

Si oamenii, ingramaditi, nici nu-si pot crede ochilor cum de nici unul nu se-ndoaie si nu se fringe de mijloc.

Amindoi par deopotriva. Pamintul se cutremura de izbiturile cumplite si geme in adincul lui.

S-au luptat vreme indelunga, izbindu-se unul pe altul, pina cind regele Ghilgames il prinse strins pe Enkidu si il sili sa inge­nuncheze.

Abia atunci isi desfacu Ghilgames bratele de fier din jurul mijlocului celui ce se nascuse in pustiu.

Lupta fusese pe dreptate si Enkidu se ridica fara de nici o vrajmasie. Ba, dimpotriva, intelese ca rostul lui era sa fie frate de soarta cu Ghilgames si prietenul lui cel mai bun.

Se imbratisara ca doi frati nascuti dintr-o aceeasi mama. Si-asa, tinindu-se de umeri, o cautara pe blinda Ninsun. Si ea ii binecuvinta.

— Care este destinul nostru? o intrebara amindoi.

— Prin lupta data intre voi, cinstita si neintinata, v-ati cunos­cut puterile si-ati dovedit ca meritati sa va legati prin prietenie. Nimic nu este mai presus ca simtamintul prieteniei si-al dragostei care-i uneste pe cei mai vrednici dintre oameni. Inimile se curata de tot ce au intunecat. Si cugetele se apropie in hotarirea de-a infringe si-a nimici ce e mai rau pe-aceasta lume inca plina de suferinta si intuneric. Fiti voi, pentru de-a pururi, pilda cea mai deplina a prieteniei, ce lupta, in numele lui Samas, pentru drep­tate si lumina.

Prietenii isi string miinile.

Enkidu simte ce-l asteapta in luptele ce vor urma. N-are pute­rea lui Ghilgames. Ii e rusine de el insusi si ochii i se umezesc. Dar nu sta-n cumpana de loc. Prietenia, daca-i curata, e cingatoarea cea mai scumpa, de care nu te mai desparti nici cind treci de hotarul vietii.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

Samas, soarele sclipitor, zeul dreptatii si-al luminii, de sus, din cerul fara nori, ii priveste pe cei doi prieteni. Paru-i de aur flutura. Mina-i ii binecuvinteaza.

Cine nu stie ca Humbaba cel neinvins e insusi raul? Lacasul lui e-n intuneric. E in Padurea Cedrilor. Padure adinca pastra­toare a mii de spirite haine cu fire infricosatoare. Enlil i-a incre­dintat, in taina, lui Humbaba, pe linga Forta, si sapte Furii, casa-i stea oricind alaturi, la nevoie. Cind Humbaba deschide gura azvirle foc, aduce moarte, cind urla se clatina lumea.

— Noi ne vom fauri securi si sabii tari, grai Ghilgames. Cu ele vom reteza cedrii, ca sa se risipeasca bezna, care domneste in padurea ce zamisleste-ntr-una raul, si-l vom rapune pe Humbaba.

Batrinii-i vad pe cei doi prieteni cum isi iau arcurile in spate, cum se inarmeaza cu securi si sabii lungi si ascutite.

— Ginditi-va, ii previn ei, ca Humbaba e ca si-un zeu. Menit a fi invingator in orice lupta pe pamint. Padurea i-e prielnica si intunericul la fel. Voua va vor fi dusmanoase padurea si intune­ricul. Nu plecati, caci puteti pieri!

— Batrinilor, nu tremurati, graieste regele Ghilgames. Mes­terii ne-au faurit arme. Samas ne-a binecuvintat. Si mama mea, Ninsun, la fel. Pe Enkidu mi l-a investit cu semnul unei legaturi ce nu se poate sfarima, de prieten, de supus, de frate. Pornim voiosi, macar ca drumul e presarat tot de primejdii. Nu stim nimica despre lupta ce ne asteapta cu Humbaba. Stim doar ca, la capatul ei, dreptatea trebuie implinita, iar raul nimicit deplin. Intunericul risipit in numele zeului Samas.

— Bine, de nu se poate altfel, se detera invinsi batrinii, vedem ca nu e nici o cale sa va oprim, sa nu plecati. Mergeti cu bine, biruiti si va intoarceti sanatosi. Va binecuvintam si noi! Dar Enkidu, tu sa ai grija, sa-l ocrotesti pe Ghilgames. Astazi nu mai e ca-nainte si are o menire-nalta, ca rege al Urukului.

Plecara cei doi frati de lupta si mersera, neobositi, trei zile-n sir, atita cale cit ar fi strabatut-o altii intr-o luna si jumatate.

Si iata-i c-au ajuns in fata Portilor-Mari-ale-Padurii unde-se-naste-ntr-una-raul si unde e salasul muced al intunericului crincen.

Paznicul se afla la Porti, o aratare prea hidoasa, fara de chip si inima. Zarindu-i pe prietenii nostri, lua din gramada de alaturi o camasa de zale tari si si-o turna, pe loc, pe trup. De toate avea sapte camasi. Cind le-mbraca pe toate sapte, nu mai putea fi biruit. Dar nu-mbracase decit una si Ghilgames se repezi.

Paznicul incepu sa tipe si sa alerge prin padure. Enkidu, insa, ii taie calea. Si Ghilgames il insfaca.

Urma o trinta, nu prea lunga, si paznicul fu doborit.

Intiia treapta spre victorie o urcasera prietenii, trecusera acum de Porti si cercetau uimiti padurea.

Vedeau Muntele Cedrilor unde-si avea un alt salas zeita Istar cea trufasa. Copacii-si inaltau spre bolta coroanele imbelsugate. Si mii de curpeni se-agatau de ramurile cedrilor inmiresmind padurea toata.

Isi pregatira sabiile si mersera inca trei zile, cautindu-i urma lui Humbaba, dar fiara nu se arata.

Dupa a treia zi de drum, se pregatira de odihna. Se sprijinira spate-n spate, veghind, cu grija, incordati, dar somnul cel inselator ii fura, pe neasteptate.

Deodata regele Ghilgames se trezi, ca strigat de-un glas. Si-i povesti lui Enkidu ca-n visele ce le visase in scurtul timp cit ati­pise vazuse un munte rasturnat.

— Muntele acesta e Humbaba! fu de parere Enkidu. In curind el va fi invins.

Mersera apoi mai departe, cincizeci de leghe indoite. Si, cind ajunsera, sapara o groapa si turnara apa curata, ne-nceputa, spre slava zeului Samas. Ghilgames se urca pe-o coasta si-acolo risipi faina, marunt cernuta si curata, la fel ca apa, pentru Samas. Gindul sa le fie curat si inima neintinata, iar fapta plina de lumina.

Noaptea Ghilgames iar visa. Ploua cu singe si cu foc. Focul se stinse intr-un tirziu si ramase numai cenusa.

Prevestirile erau rele. Enkidu se cutremura.

— Daca te temi, intoarce-te!

— Nu ma intorc, ramin cu tine. Prietenia imi e mai scumpa decit chiar viata, Ghilgames.

— Sa-ncepem dar sa taiem cedrii, lacasul intunericului.

— Pina atunci nu s-auzise nici un zgomot in tot adincul. Pa­durea nici nu rasufla. Crudul Humbaba astepta clipa cea potrivita a luptei.

Pe negindite, rasuna un urlet inspaimintator :

— Cine-a indraznit sa-mi calce codrii! Cine imi taie cedrii mei?

Glasul stirni infiorare, dar Samas-cu-parul-de-aur ii im­boldi pe cei doi prieteni, sfatuindu-i din inaltimi:

— Mergeti 'nainte, fara teama, si infruntati-l pe Humbaba. Astazi va fi pieirea lui.

Lupta nu ne simtim in stare sa o descriem pe-ndelete. Hum­baba, monstrul, se ivise, ca un munte ce se pravale deasupra muri­torilor. Ragetele lui rascoleau vaile, muntii, pe de-a rindul. Si apele se revarsau. Cerul vuia. Si tot pamintul statea in asteptare muta. Ce va urma? Si ce va fi? Vor izbuti cei doi voinici sa-i tina piept acestei fiare, intetita de sapte Furii, sprijinita de tot ce-i rau?

Lupta s-a dat intr-o inclestare atit de apriga incit privirile se rataceau, urechile-si pierdeau auzul, nu mai stiai cine izbea, cine se cuprindea cu cine. Si, totusi, sortii inclinau mai mult spre partea lui Humbaba. (Adeseori se intimpla astfel si raul izbindeste intii.)

Noroc numai ca zeul Samas, auzind vocea lui Ghilgames, care-l chema intr-ajutor, trimise, in graba cea mai mare, vintul salbatic, cel de gheata, cel cu nisip, cel cu furtuna, de miazanoapte, cu virtejuri, cu fierbinteala si cu ploaie. Opt vinturi il inconjurara si-l ametira pe Humbaba.

Acesta, ratacit, vazu ca Furiile au pierit si spiritele cele rele s-au risipit de-asemenea, luate de vinturile tari ale zeului luminos.

— Iarta-ma! Iarta-ma, Ghilgames, incepu sa se jeluiasca. Iti voi da cedrii cei mai falnici si ma voi face servul tau. Dar cru­ta-mi numai zilele

— Humbaba trebuie sa piara. El e izvorul raului, rasuna iar glasul lui Samas. Padurea Cedrilor e oul in care se cloceste bezna, care ascunde crimele.

Auzindu-i vocea lui Samas, Ghilgames ridica securea, trase si sabia din teaca. Lovi, si Humbaba urla. Enkidu il izbi si el, de sapte ori fara crutare.

Si Humbaba se prabusi. Cedrii cei-nalti vuira greu, stiind ca vor fi retezati pina la unul de eroi. Eliberara prizonierii din tai­nitele codrilor, in care ii tinuse monstrul. Taiara capul lui Hum­baba, il adusera la Uruk si il infipsera intr-o teapa, sa vada toti c-a fost rapus.

Izvorul raului pierise prin vitejia lui Ghilgames si-a sotului sau, Enkidu.

Proaspat spalat si pieptanat, schimbat in vesminte curate, cu-o legatura purpurie pe fruntea lata, Ghilgames, biruitor al rau­lui, este slavit de intreg poporul. Tineri si virstnici il aclama. Tobele, fluierul, cimpoiul nu cinta decit pentru el si pentru dragu-i Enkidu.

Zeita dragostei, Istar, vazindu-l cit este de mindru si mai frumos ca niciodata se-aprinse toata de iubire pentru stralucitorul tinar.

— O, Ghilgames, il roaga ea. Fii sotul meu si iti voi da ceea ce nici nu poti visa. Palatul meu e fara seaman. Aurul si pietrele scumpe impodobesc fiece colt. Ograzile-mi sint minunate! Animalele se-nmultesc sub mina mea, ca intr-o poveste. Boi mai puternici ca ai mei n-au fost si nu vor fi pe lume. Caii alearga ca in zbor. Si ce-ti doresti tu poti avea numai gindind la acel lucru.

— Nu starui, o ruga el. Dragostea-ti nu ma ispiteste. E tre­catoare ca un foc ce se stinge sub gerul iernii. Te cunosc mult prea bine, Istar. Ai inselat atitea fiinte. Le-ai mingiiat citeva clipe. Apoi le-ai parasit, rizind. Pe unele le-ai blestemat si le-ai lovit, nelegiuito! Dragostea ta nu-mi trebuie.

Zeita n-a putut sa-ndure cuvintul tinarului rege. Nu indraz­nise inca nimeni s-o certe astfel pe Istar. Si nici sa o batjocoreasca.

— Vei plati, s-a infuriat ea. Caci dragostea unei zeite nu se respinge-n nici un fel.

S-a avintat apoi spre cer. Lacrimile-i curgeau siroaie.

— Tata si mama, a strigat, in fata zeului Anu, cel mai puternic dintre zei, si a Antuei, soata sa. Ghilgames m-a batjocorit. Mi-a insirat pacatele, mi-a amintit blestemele, m-a ocarit, m-a izgonit. Tata, te rog, hohotea ea, razbuna-ma si faureste-mi acel Taur Ceresc de care mi-ai amintit de-atitea ori. Taurul vreau sa-l nimiceasca, sa-l strapunga pe regele Urukului. Iar, daca nu mi-l fauresti, voi sfarima zavoarele Portilor Iadului. Si mortii se vor intoarce pe pamint. Vor fi mai multi decit cei vii.

Tatal, Anu, isi vedea fata hotarita sa implineasca teribila-i amenintare. Dusmania ei e cumplita.

— Vei avea taurul ceresc, daca dorinta ta e asta si vrei ca Ghilgames sa piara. Dar stii bine ca, faurindu-l, vor fi sapte ani fara rod, si Urukul va flaminzi.

— Nu-ti fie teama, scumpe tata, l-asigura zeita Istar. Am strins eu grine pentru oameni si iarba pentru animale. Si nimeni nu va flaminzi. Deci da-mi mai iute taurul.

I-l fauri zeul Anu. Si, incrincenata de minie, Istar il duse pe pamint.

Taurul pustii cimpia cu rasuflarea lui fierbinte. Sorbi apele riului. Crapa pamintul. Si cazura, in crapaturi, sute de oameni. Iar, printre ei, si Enkidu.

Dar Enkidu nu se lasa. Se incorda. Sari-napoi. Nimeni n-ar fi putut sari. Ci el ajunse inapoi de unde lunecase-n hau. Apuca taurul de coada. Degeaba Taurul Ceresc, mugind, se mai silea sa scape. El il tinu ca-nlantuit. Si Ghilgames se apropie. Smulse sabia de la briu si lovi Taurul Ceresc sub coarnele sale uriase, croite din lapislazuli, in ceafa ca sculptata-n piatra.

Taurul se impletici, botu-i insingera tarina. Inima lui inca fierbinte i-o scoasera si i-o inchinara zeului Samas, soarele.

Istar se tinguia pe ziduri si-l blestema pe Ghilgames ca-i uci­sese taurul.

Enkidu nu-i ierta blestemul cu care-i lovea prietenul. Si, in numele prieteniei, ii smulse taurului umarul. Si i-l zvirli in obraz fiicei zeului preaputernic Anu.

Zeita Istar le chema pe toate preotesele din templul ei si impre­una jelira moartea taurului, stropindu-i umarul cu lacrimi. In acest timp trecu Ghilgames, in carul lui cel scump de aur. Alaturi era Enkidu. Multimea ii sarbatorea aruncind flori asupra lor.

— Cit de frumos esti tu, Ghilgames! strigau toate fecioarele, pe care le intilneau in drum. Si prietenul tau, Enkidu, nu e nici el de lepadat.

La palatul impodobit al regelui ce o infruntase pe Istar cea ispititoare se pregateau serbarile.

Si Ghilgames si Enkidu urmau sa fie incununati cu cununa eroilor.

Numai ca zeii nu puteau sa ierte umilintele indurate de Istar cea ispititoare din partea celor doi viteji. Cum nu puteau ierta nici moartea lui Humbaba si-a Taurului cel faurit de zeul Anu, si nici taierea Cedrilor.

Toate fusesera ursite de zei in sfatul lor ceresc. Raul si Binele alaturi. Lumina si intunericul. Si, in deosebi, ce nu se cade a fi atins de paminteni, locul puternicilor zei in tot ce se petrece in lume.

Degeaba ii apara Samas pe Ghilgames si Enkidu. Zeii-l mustrara si pe el. Prea se-aratase toata vremea cu prietenie linga ei, prea le daduse mult curaj.

Pedeapsa trebuia sa vina, fiindca doi paminteni nevrednici calcasera orinduirea, hotaririle zeilor.

Cine va fi lovit intii?

Sfatul decise : Enkidu.

Si Enkidu se imbolnavi. Frigurile-l cuprinsera. Viata i se scurta mereu. Si Ghilgames, care-l veghea, intelese ca si-l va pierde.

Durerea lui se facu munte. Nu e nimic mai greu pe lume ca despartirea de un prieten.

Si Enkidu se zbuciuma. Deplingea traiul linistit din vremea cind vietuia inca departe, in salbaticie. De n-ar fi venit vinatorul si nu l-ar fi privit in taina! De n-ar fi avut apoi parte de dragostea unei femei! De n-ar fi plecat in Uruk! Blestemati fie toti aceia care l-au preschimbat, pe-ncetul, din fiara-n om.

— De ce blestemi? l-a certat Samas, ivindu-se in inaltimi. Prin dragoste, te-ai ridicat pe scara firii omenesti. Ai priceput ce-i omenia. Si te-ai smuls din salbaticie. Ai gustat hrana pregatita, asemeni zeilor din cer. Si ai sorbit, ca regii, bere. Ca ei, te-ai odihnit pe jilturi si lavite impodobite. Si prietenie ai legat cu cel mai mindru, mai puternic si mai frumos dintre barbati, Ghilga­mes cel neinfricat. Priveste-l plinge linga tine. Si-a adus toti locui­torii Urukului sa te jeleasca. Si-atunci cind il vei parasi, nu va putea indura mihnirea si va pleca pe urma ta!

Enkidu se mai linisti si incerca sa-si indulceasca vorbele care le rostise. Apoi isi povesti un vis:

— Se prefacuse-n porumbel. Si-un grifon il purtase-n gheare pina-n salasul lui Irkalla, zeul Infernului cel hid, al beznelor fara sfirsit, in tara celor fara viata.

Ghilgames intelese visul. El alerga la mama sa. O implora sa il ajute. Enkidu sa ramina-n viata.

Ninsun il mingiie pe rege, dar nu fu-n stare sa-l ajute. Vointa zeilor ceresti, atitati de trufasa Istar, nu se putea imblinzi deloc.

Zece si inca doua zile se scursera astfel, de-a rindul, pli­ne de lacrimi si suspine. Si, cind se implinira toate, Enkidu nu mai respira, ochii lui stinsi nu mai vazura chipul drag al lui Ghilgames.

Plinsul regelui din Uruk intrece acum orice masura. Dispe­rarea il stapineste. El isi azvirle straiele, isi smulge parul, il cuprinde pe Enkidu, fratele sau, in brate, hohotind salbatic.

— O, prietene, graieste el, fie ca muntii, sesurile, cararile pa­durilor, cedrii cei pustiiti de noi, riul Eufrat, locuitorii stravechiu­lui Uruk sa plinga pieirea ta, cum pling si eu. Caci tu ai fost bratul meu drept, securea, spada, scutul meu! Si regii vin sa ti se plece, sa-ti sarute picioarele. Iar eu voi porunci, indata, meste­rilor neintrecuti sa-ti faureasca o statuie din aur si lapislazuli, ca-n veacuri cei ce vor veni sa-l cunoasca pe Enkidu, cel mai drag si mai credincios prieten si frate de pe lume.

Sase zile si sapte nopti Ghilgames nu se dezlipi de trupul prietenului sau, jelindu-l fara de ragaz. Abia in cea de-a opta zi, umplu, in zori, un vas cu miere si altul cu uleiuri verzi. Le-orindui pe amindoua pe-o masa scumpa de maslin si le inchina zeului Samas.

Isi puse pe spinare o cerga. Si se porni la drum sa-l caute pe Utanapistim, strabunul, batrinul cel nemuritor.

Nu se putea impaca nicicum cu gindul mortii prietenului. Voia sa caute Nemurirea si Tineretea vesnica.

Merse si merse indelung. infrunta sute de dusmani, haite de fiare flaminzite si spirite raufacatoare. Oamenii-scorpii il oprira dar daca intelesera ca el e doua treimi zeu si numai o treime om, il sfatuira sa strabata drumul pe care soarele calatoreste, in timpul noptii, prin ceturi negre ca mormintul si peste piedici fara numar, pina ce da iar de lumina.

Gradina zeilor i-acolo, minune nemaiintilnita, cu flori de aur si cu fructe numai din pietre pretioase. Riuri limpezi ii uda iarba si florile inmiresmate si vinturi calme o racoresc.

Se odihni putina vreme, prinse puteri si, dupa sfatul zeului care-l ocrotise intotdeauna, soarele-cel-cu-par-de-aur, pleca s-o caute pe Siduri.

Siduri era o hangita ce cunostea destule taine. La inceput ea se sperie, cind Ghilgames batu la porti. Obrazul lui i-era brazdat si fata arsa de nelinisti, de suferinte si incercari. I se paru un ucigas. Se linisti doar cind afla ca e regele din Uruk, ce vrea sa afle Nemurirea.

Hangita zimbi milostiva. Nemurirea nu-i pentru oameni. Zeii si-o tin de partea lor. Pamintenii au datoria sa isi traiasca viata data, precum le-o hotaraste cerul. Pot insa incerca sa-si smulga oricit de multe bucurii. Cintul si jocul, mai ales, desfatarile dra­gostei, hrana aleasa, bautura, vesmintele de soi si risul. Aceasta-i tot ce pot avea in afara de suferinte.

Dar Ghilgames se tinu tare. Gindul lui era numai unul. Ama­ra soarta a oamenilor de-a se preface-n pulbere, dupa-o prea scurta vietuire. Cum sa lupti impotriva mortii? Si unde-i Utanapistim, strabunicul preaintelept, ca sa-l intrebe care-i taina de-a deveni nemuritor?

Hangita se indupleca si-i povesti despre batrinul pe care il cauta Ghilgames ca locuieste peste mare. Dar cine oare indrazneste sa pluteasca pina acolo? Ar intilni apele-mortii. Apele cele-ntunecate, prin care numai Ursanabi-luntrasul cel fara pereche, sluga lui Utanapistim — ce are niste statuete, inzestrate de zei cu haruri neintelese pentru oameni — abia, abia poate visli.

Ghilgames se insenina. „Asadar, iata care-i calea!” Numai ca si Istar veghea. Ea-l rataci pe Ghilgames. Si el se repezi, furios, si, fara nici o pricina, sfarima statuetele. Cum sa te mai avinti pe ape?

Drumul parea curmat aici si tinta regelui Ghilgames pierduta pentru totdeauna.

Numai ca bunul Ursanabi mai cunostea inca o cale.

Daca Ghilgames izbutea sa taie din padurea deasa — ce se-ntindea in apropiere — de doua ori cite saizeci de prajini lungi — ce masurau fiecare saizeci de coti — le smolea, le scobea cu grija pe toate cit de-un lat de visla si le-aducea lui Ursanabi, putea fi inca o speranta.

Ghilgames scoase sabia. Se napusti-n padurea deasa. Taie prajinile dorite. Le smoli, apoi le scobi. Le aduse lui Ursanabi, urcara in luntre si plutira.

Trebuia sa strabata marea intr-o luna si jumatate. Ei ajunsera in trei zile, prin sirguinta lui Ghilgames.

Ajunsera la apa-mortii. Si Ursanabi-l invata pe Ghilgames sa vire-n apa, la rind, toate prajinile. Numai mina sa si-o fereasca de undele ucigatoare.

Se sfirsira prajinile.

— Ce-i de facut?

Isi desfacu Ghilgames briul si isi fauri din el parima. Iar straiele lui Ursanabi, smulse in graba, le-nalta, cu mina lui, in chip de pinza.

Asa, cu greu, mereu pinditi de moartea cea neiertatoare, ajun­sera intr-un tirziu la tarmul unde se afla batrinul Uta-napistim. Acesta si sotia lui erau din stirpea celor vechi, care scapasera cu bine din Potopul ce inecase, odinioara, intreg pamintul.

— Sezi linga mine, il pofti strabunul pe urmasul sau, vazindu-l supt de oboseala. Ce s-a-ntimplat? Hai povesteste!

Ghilgames s-aseza pe prund. Si-i depana, pe indelete, viata si luptele purtate alaturea de Enkidu. Cum biruisera impreuna pe Humbaba si taurul cel faurit de zei in cer. Si-apoi cum zeii, atitati de Istar cea necrutatoare, le-a dat pedeapsa cea mai crunta. L-au cufundat pe Enkidu in somnul cel mai greu, al mortii. Le-a despartit o prietenie cum nici ca mai fusese alta. Vazindu-si prie­tenul cum doarme, fara putinta de-a se-ntoarce, el insusi s-a in­fricosat. Aceasta-i soarta oamenilor? Sa biruie-n atitea lupte, dar sa fie calcati de moarte? Si ce e viata? Ce e moartea? Ce se petrece „dincolo”?

A purces deci pe calea lunga si bintuita de vrajmasi catre el, Uta-napistim, strabunul lui, ce dobindise, precum se stie, Nemuri­rea. Poate se-ndura, se-nvoieste sa-i dezveleasca marea-taina. Poate-l ajuta si pe el sa aiba o Viata Vesnica.

Batrinul Uta-napistim l-a privit ingaduitor.

— Asculta-ma, i-a grait el, fiindca-ai batut atita cale, si-ai indurat atit de multe, doar ca sa afli adevarul, iti voi spune ce s-a intimplat, cum am aflat despre Potopul pe care zeii-l prega­teau si cum de-am reusit sa scap.

Ea, zeul intelepciunii — care spusese adeseori ca eu sint cel mai cumpanit dintre barbatii muritori — luase parte la adunarea din Suruppak, a zeilor, de pe malul Eufratului. Acolo Enlil a stri­gat ca oamenii s-au inrait, crimele, ura, dusmania se-nmultesc ca ciupercile. Si a propus sa se inece pamintul sub puhoi de ape. Anu si-a dat incuviintarea si-astfel s-a hotarit Potopul.

Numai ca Ea mi-a trimis un vis prin care ma vestea de ceea ce urma sa vina si ma-nvata sa construiesc o corabie foarte mare, pe care sa ma salvez eu, sotia, rudele, tot tribul si animalele pe care voiam sa le pastrez in viata.

Acelora ce ma-ntrebau de ce ridic corabia — corabie cu sase caturi — eu trebuia sa le raspund ca Enlil, zeul, ma uraste. Si eu doresc sa ma stramut, cu intreg avutul, neamurile, slujitorii si prie­tenii, in tinuturile lui Ea, cel ce iubeste-ntelepciunea. Sapte zile am construit-o — cu tribul meu — corabia. Cind am sfirsit, am incarcat-o cu ce era de trebuinta : hrana, bauturi si vesminte. Am urcat animalele. Pe urma, i-am poftit pe oameni.

Semnalul sorocit al ploii si-al revarsarilor de ape mi-l anun­tase zeul Samas.

Am ferecat usile bine. L-am chemat pe Puzur-Amurri, ma­rinarul cel mai vestit, si i-am incredintat, de graba, cirma cora­biei in miini.

De sus, zeul Enlil racnea ca a venit ceasul cel mare al pedep­sirii oamenilor. Zeul Nergal, ce stapineste tinutul negru al mortilor, desfacu stavilarele si apele se revarsara. Cu torte aprinse alergau spiritele pamintului si ce nu se-neca ardea.

Ploile nu mai conteneau. Suvoaiele urlau in munti, spalau cimpiile de case, de oameni si-alte vietati. Prapadul se-ntinsese atit ca nu mai putea fi oprit. Insisi zeii se-nspaimintara de ce dezlantuisera si se uitau, din inaltimi, la apele clocotitoare, fara sa stie ce sa faca si cum sa le poata opri.

Istar care, ca de-obicei, il atitase pe Anu, indemnindu-l sa incuviinteze pieirea muritorilor, acuma se certa pe sine :

„De ce-am vorbit atit de crunt in adunarea zeilor? Tocmai eu care-i zamislisem pe paminteni, prin voia mea, i-am lasat prada apelor, fara sa misc macar un deget, ci apasindu-i cit mai mult!”

Sase zile si sapte nopti furtuna a tot bintuit, pina cind vintul, ostenit, si-a lasat aripile-n jos.

De grab', am deschis o fereastra. Apa invaluise totul, nici un zgomot nu s-auzea. Pierise tot ce era viata.

Corabia se intepenise in coasta muntelui Nitsir. Dind drumul unui porumbel, am vrut sa vad ce se intimpla. Neavind unde sa s-aseze, porumbelul s-a intors la noi. Am slobozit si-o rindunea. Cu ea s-a petrecut la fel. Abia in ziua urmatoare, cind am dat drumul unui corb, acesta nu s-a mai intors, caci apele incepusera sa se retraga in matca lor.      

Atunci am deschis usile, dindu-le voie tuturor sa se imprastie in lume. Iar eu am adus sacrificii puternicilor zei ceresti. Am sapat gropi si-am turnat apa, neinceputa, de izvor, facindu-le astfel libatii.

Zeii s-au adunat voiosi, amirosind miresmele. Si Istar i-a poftit pe zei sa se bucure de libatii.

— Numai Enlil n-as vrea sa vina, a spus Istar, incrincenata, fiindca el a urzit Potopul.

Dar iata ca sosi si Enlil mai miniat decit oricind. Aflase ca scapasem noi.

— Cine oare a destainuit vreunuia din paminteni ca-n cer se pregatea Potopul? Nu cumva Ea inteleptul? racnea el fara stavila.

Ea nu se infricosa, ci il raspunse lui Enlil:

— Cum ai putut pune la cale fara sa cintaresti destul o fapta atit de dureroasa?

— Pe pamint erau mult prea multi pacatosi si raufacatori.

— Bun. Sa-i fi pedepsit pe ei, dar nu intreaga omenire. Crezi ca e drept sa sufere nevinovatii pentru-aceia care n-au cugetul curat? Si eu mai afla ca n-am spus nici unui om vreun cuvintel despre ce puneai tu la cale. Ci i-am trimis numai un vis fapturii mele credincioase, bunului Uta-napistim.

Ascultindu-l pe zeul Ea, Enlil si-a imblinzit pornirea. Cainta parea ca-l incearca. S-a urcat pe corabie. Ne-a luat de miini pe amindoi, pe sotia mea si pe mine. Ne-a indemnat sa ingenunchem si, binecuvintindu-ne, a hotarit sa vietuim, de-atunci-nainte, in acest loc, la marginile apelor. Dar nu ca oameni, ci ca zei, nemu­ritori asemeni lor.

Batrinul Uta-napistim isi ispravise povestirea :

— Tu cum socoti ca ai putea, il intreba el pe Ghilgames, sa il convingi pe zeul Enlil ca meriti sa ai nemurirea? Haide sa te pun la-ncercare. Sileste-te sa nu adormi sase zile si sapte nopti. Te prinzi?

— Ma prind, zise Ghilgames.

Dar nu statu citeva clipe si-o ceata ii cuprinse ochii. Somnul il cobori ca-n moarte.

Sase zile si sapte nopti nici ca se mai trezi din somn. Nici nu stia ce e cu el. Sa fi fost voia lui Enlil? A lui Istar, marea zeita, zeita care-l dusmanea? A lui Anu stapinul lumii peste cer si peste pamint? Cine-ar putea sa inteleaga? In fiecare zi sotia lui Uta-napistim cocea cite o piine pentru el si facea cite-un semn pe zid.

Cind se trezi, totusi, din somn, Ghilgames se infiora.

— Oriunde sint, oriunde merg, si chiar in somn, glasui el, moartea se afla linga mine.

Se povesteste ca Ghilgames, atunci sau poate mai tirziu, sau mai-nainte, nu se stie, prin voia lui Ea, slavitul, ar fi grait cu Enkidu, cu duhul lui, cel slobozit citeva clipe din Infern.

Si Ghilgames l-ar fi intrebat ce-i „dincolo” si care-i legea ce cirmuieste subpamintul?

Iar Enkidu i-ar fi raspuns, ca „dincolo” nu-i decit jale si pul­bere fara hotar.

Noroc ca vorba dintre ei a fost curmata tot de zei, tot din vointa zeilor, ce-ngaduisera si-asa, la rugamintea lui Ghilgames, mai mult decit puteau chiar ei ingadui celor-de-jos. Altminteri, regelui Ghilgames, cuvintele lui Enkidu i-ar fi strivit si cugetul, si tot adincul inimii.

Batrinul Uta-napistim, intelegindu-i suferinta, i-a poruncit lui Ursanabi sa-l duca pe urmasul lui de pe tarimul apelor catre pamintul parintesc. Atita ca, mai inainte, trebuia sa se curete de tot ceea ce-l intinase. Sa se duca la un izvor ce se afla pe tarmul marii. Sa-si zvirle pieile de fiare ce il acoperisera. Si, curatat de rani cu plagi, sa isi imbrace un vesmint nou. Chiar legatura de la frunte sa-i fie mereu proaspata. Si-asa sa plece spre Uruk.

Se pregatea tocmai de drum, cind soata strabunului sau spuse lui Uta-napistim :

— Il vezi? A indurat destul. A colindat pe mari si tari. Si-acum se-ntoarce in Uruk. Ar trebui sa-i faci un dar.

Batrinul i-arata o planta cu florile mirositoare si toata zim­tata de spini, asemeni unui trandafir.

— Creste numai pe fundul marii. Este doar una singura. Si daca te hranesti cu ea nu mai mori si nu-mbatrinesti.

Fericit pina peste poate, Ghilgames s-azvirli in mare. Cauta-n- delung pe fundul ei. Si, iat-o, floarea e aici. „Ce norocos sint! se gindi. Cind imi pierdusem orice vise, nu mai aveam nici o nadejde, am dobindit tot ce rivneam. Abia astept s-ajung acasa. Prin planta asta minunata, vom izgoni din Uruk moartea. Si batrinetea, si uritul. Spaimele ce ne mistuie.”

Insfaca floarea fermecata, netinind seama ca in palma i se-nfigeau spinii-ascutiti si din carne ii curgea singe.

Se-ntoarse, bucuros, pe mal. Ii multumi strabunului si soatei lui, din inima. Se urca in corabie, alaturea de Ursanabi, visind, vesel, la zilele de tinerete fericita pe care-avea sa le traiasca in Urukul lui stramosesc.

Calatorira asa o vreme. Facura intii un popas. Se odihnira si plecara cu corabia mai departe.

La cel de-al doilea popas, regele zari un piriu. Un izvor il hranea cu apa limpede si imbelsugata. Incins si bucuros, Ghilgames gindi ce buna ar fi o scalda. Dar, in timp ce se cufunda in undele racoritoare, un sarpe fu atras de planta pe care regele Ghilgames si-o ascunsese in vesminte. Mireasma ei il tulbura.

Sarpele se tiri usor si minca planta fermecata.

Indata solzii ii cazura si-si imbraca o piele noua, intinerind cit ai clipi.

Ghilgames, cind se-napoie, vazu tot ce se petrecuse.

Planurile-i se naruira. Durerea veche-l coplesi.

De ce m-am zbuciumat atit? Pentru cine m-am straduit si mi-am sleit puterile? se-ntreba el nedumerit. Nepieritor nu e nimic. Totu-i firav si trecator. O, Samas, unde e dreptatea?

O zi gemu linga izvor, muscindu-si pumnii disperat.

Soarele-cel-cu-par-de-aur stralucea in inaltul boltii.

— Lumina Lui e fara moarte, se dumiri atunci Ghilgames. Noaptea n-o poate birui. Si faptele vitejilor pentru binele oame­nilor si adevarul lor, la fel. Si cintecele despre cei ce nu-si precupetesc puterea infruntind forta raului. Aceasta-i NEMURI­REA LOR.