Artur si Cavalerii Mesei Rotunde

Aici aici! striga poetul, facind un semn cu mina spre calareti. Opriti-va!

Caii negri ca smoala, strinsi in zabale, se oprira, lovind pamintul cu copitele si nechezind.

Tarmul aspru si dantelat — cu colti de piatra vineti iesind din mare si o puzderie de insulite zvirlite parca de cineva, de sus, si risipite pina-n larg — se cobora in acest loc. Si-o plaja prunduita marunt, si numai buna pentru acostat se arata deo­data dintre stinci.

Era de dimineata, intr-un ceas nu prea departe de amiaza. Marea suna inabusit din tobele ei nevazute, ascunse in adinc. Si valurile jucause isi repezeau cornitele de spuma, ca ale unor iezi neastimparati, pina pe prund. Apoi, oftind usor, se retrageau.

Grupul de calareti venea de la Carhaix, castelul mindru, cocotat, ca un cuib de vultur, pe promontoriul din Penmarch, unde se-afla pe acea vreme ducele de Bretania.

In frunte se gaseau, de-altminteri, tinarul fiu al ducelui si cu poetul de la curte, un barbat inca nu prea varstnic, intr-o haina portocalie, cu guleras ingust, de blana, si cu o harpa dupa umar.

Citeva doamne ii urmau, si sapte sau opt cavaleri le inca­drau cu curtenie.

La o distanta nu prea mare, se-nvalmaseau, pe cai de rind, citiva osteni urmati de slugi, gata oricind la o porunca.

Poetul ii calauzea. Si-asa, cum se gasea calare, le arata celor din jur plaja ivita dintre stinci.

— Aceasta este, seniori, plaja pe care am fagaduit sa v-o arat azi-dimineata. Aici au debarcat britonii, cind au venit din insula, dupa ce regele Artur a pierdut cea din urma lupta. Fiindca voiau sa fie liberi, nu robi anglo-saxonilor

El sari cel dintii din sa. Apoi tinerii cavaleri. Iar acestia le ajutara si pe doamne sa se coboare, luindu-le de pe cai, de mijloc.

O ceata tulbure, laptoasa isi tira pintecul pe mare, aseme­nea unui balaur.

Iarba se clatina pe dealuri. In departare se zarea un munte-nalt, avind pe culme un turn stravechi si ruinat.

Slugile pusera covoare. Se asezara toti pe tarm. Si fiul ducelui rosti:

— Ne-ati promis, nobile poet, nu numai sa ne aratati locul unde au debarcat stramosii, cind au venit din insula, ci sa ne povestiti, de-asemeni, cite ceva despre Artur si despre cava­lerii lui.

Poetul se-aseza pe-o piatra. Un slujitor i-aduse harpa.

Era o harpa nu prea mare. Dar rama ei de lemn dreptun­ghiulara — doar putin arcuita sus — era batuta in argint.

— Cintati, preanobile poet, starui fiul ducelui.

— Sint multe secole de-atunci. Rege-al britonilor era tinarul Uther Pendragon. Si, desi tinar, Pendragon luptase cu nein­fricare contra celor care-ncereau sa-i napadeasca tarmurile.

Si avusese Pendragon izbinzile acelea toate, fiindca stia sa pretuiasca sfaturile celor batrini si-ntelepciunea barzilor.

Cine mai poate azi sa vada in viitor, cum vedeau barzii in vremurile de demult? Cine mai stie si mai poate sa cinte azi cum cintau ei?

Iar dintre toti barzii acestia cel mai de seama a fost Merlin.

— Merlin era fiu de zeita Indragostita de un demon spusera-ncet citeva doamne.

— Cind a crescut ceva mai mare, a plecat sa cunoasca lumea. A trecut munti, cimpii si ape, si-a ajuns la o pestera, unde se adunau toti barzii in zilele cind inverzeau stejarii din Britania, urma poetul povestirea.

Merlin a ascultat acolo vechile cintece britone. Le-a ascul­tat zile si nopti. Si-a citit dintr-o carte veche, scrisa cu litere de aur, de Ossian, marele bard.

Din carte si din cintece, invatacelul a-nteles mai mult decit toti ceilalti tineri care erau in pestera. A-nvatat sa citeasca-n stele si sa ghiceasca viitorul si gindurile oamenilor.

Iar intr-o zi, cind s-a trezit, si soarele scalda-n lumina grota si falnicii stejari fosnitori de pe malul marii, Merlin avea la git un lant din verigute de arama, de care atirna o stea din aurul cel mai curat, si-n brate mingiia o harpa facuta toata din argint, pe ea cu pietre de smaragd, cum nu se mai vazuse inca, si poate nu s-o mai vedea.

Merlin porni atunci sa cinte, si glasul lui rasunator vesti ca se va naste-un prunc in castelul lui Pendragon. Si-acesta ii va birui pe dusmanii britonilor.

Iar barzii intelesera ca tinarul fusese-ales de zina Inspi­ratiei sa fie primul dintre ei, si ca fusese daruit si cu puteri vrajitoresti.

Ii pusera esarfa-albastra — pe care-o purtau vrajitorii, peste umar si peste mijloc — si o cununa de mesteacan, de print al bar­zilor regali.

Merlin facu apoi un cerc in fata grotei cu un bat. Puse o piatra-n acest cerc si, facindu-se nevazut, ajunse-n citeva clipite inaintea lui Pendragon.

Pendragon se gasea in lupta cu ducele de Tintagil, ce-ngaduise ca saxonii sa debarce pe-un tarm de mare, aflat in stapinirea lui.

Merlin, cu darul ce-l avea, facu sa se incheie pace pentru citeva saptamini, iar ducele de Tintagil sa fie invitat de rege cu doamna sa la un ospat.

Sotia ducelui, Igraena, avea un par cum e matasea si-un zimbet ca al primaverii.

Si-n timp ce se gaseau la dant, Merlin aprinse o faclie intr-un ungher intunecos, si inima lui Pendragon, atit de rece pina-atunci, se incalzi pentru Igraena. Ba, profitind de un prilej, regele ii mar­turisi ca o iubeste si nu poate sa mai traiasca fara ea.

Igraena se-nrosi la fata, auzind vorbele acestea, si ducele de Tintagil — crezind ca doamna-i e bolnava — o intreba ce s-a-ntimplat. Ea se impurpura mai tare. Si, fiind femeie credin­cioasa, ii spuse sotului sau totul.

Ducele, miniat la culme, porunci doamnei si suitei sa il urmeze si sa plece, pe data, toti de la ospat.

Aceasta fapta, nu frumoasa — cu care si-a-nceput Merlin mestesugul de magician — n-a fost de nimenea laudata. Dar tainele vrajitoresti sint anevoie a le cunoaste. Si astazi n-am putea pricepe de ce Merlin si-a oprit ochii asupra doamnei duce­lui, si nu asupra alteia. Fiindca femei erau pe-atunci, la curtea regelui, destule, si toate mindre, pe alese.

Si, cum-necum, lui Pendragon alta nu i-a mai trebuit, in afara doar de Igraena.

Bine-nteles ca dupa asta razboiul a reinceput. Ducele si-a ascuns sotia in castelul sau Tintagil, si el insusi s-a tras cu oastea in alt castel, la Terrabil.

Si fiind atit de-ndragostit, regele Uther Pendragon l-a chemat pe Merlin la sine si l-a rugat sa-i dea o mina de ajutor, ca s-o cistige pe doamna de la Tintagil.

Merlin a suris multumit.

Totul se petrecea intocmai precum pusese el la cale.

— Sir Uther, i-a spus regelui. Chemindu-ma, ati facut bine. Din citi pot face vraji pe lume, eu singur pot sa va ajut ca sa patrundeti la Igraena, si ea insasi, de buna voie, sa va incolaceasca gitul cu bratele-i albe si moi. Altminteri nimeni n-ar fi in stare sa ia castelul Tintagil, caci zidurile-i sint prea tari. Insa va cer si eu in schimb

— Orisice-ar fi eu iti voi da, s-a bucurat mult Pendragon.

— Va cer, a repetat Merlin, ca primul prunc ce-l veti avea de la preanobila Igraena, sa mi-l dati mie sa vi-l cresc. Si sa aveti incredere in bardul vostru vrajitor. Cit veti trai sa nu-ntrebati unde va fi acest copil si ce se va-ntimpla cu el. Destinul sau va fi maret

— Alt pret nu poti sa-mi ceri, Merlin? l-a intrebat regele Uther.

— Pretul nu-i hotarit de mine. Vi-l cere chiar viitorul tarii si al poporului briton. Anglii, si iutii, si saxonii, cu barcile lor ascutite, va dau tircoale ne-ncetat. Voi nu-i vedeti cum ne-nconjoara, ca lupii stina-n miezul iernii, ca sa ne verse singele?

— Bine, Merlin. Sa fie astfel, daca tu crezi ca se cuvine a glasuit regele Uther. Si pe Igraena cind o vad?

— O veti vedea in noaptea asta. Dati ordin cavalerilor ca sa atace Terrabilul — unde se afla ducele, alaturi de saxonii lui — cu cit mai multa violenta, si sa dureze luptele, daca se poate, pina-n zori.

— Asa voi face! s-a-nvoit regele Uther Pendragon, mistuit de dorinta sa de a-ntilni-o pe ducesa.

Si luptele au re-nceput cu o-ndirjire fara seaman.

Intre timp, bardul-magician a facut niste semne-n vint, a luat o ramura de pin si a infipt-o in pamint. Si-a scos din deget un inel. L-a dat regelui Pendragon si i-a cerut sa se gindeasca la infatisarea ducelui, dusmanul sau din Terrabil.

Cum si-a pus regele inelul, gindindu-se la-nfatisarea dus­manului din Terrabil, chipul i s-a schimbat indata. La fel si trupul, hainele, ba chiar si sabia, si calul, si vorba, si miscarile. Regele Uther Pendragon s-a prefacut numaidecit in ducele de Tintagil.

Merlin l-a dus linga un lac, si regele, oglindindu-se, s-a minunat nespus de mult de-aceasta vraja a lui Merlin.

Apoi, calare, a pornit catre castelul Tintagil. Acolo, cum se intelege, strajile-ndata i-au deschis, crezind ca-i insusi ducele. Regele a patruns in curte, a urcat scarile in fuga. Si, fara sa mai stea pe ginduri, a deschis usa la iatacul in care se afla Igraena.

Ea sta visind linga fereastra, tinind o harpa mica-n mina. Si prin fereastra se zarea doar o fisie subtirica de cer catifelat, albastru, pe care stelele clipeau.

— Sir Tintagil? s-a mirat ea, caci il stia la batalie. Cum ati venit? Nu va luptati? Cum ati iesit de sub asediu? Regele Uther Pendragon si-a retras oare cavalerii?

— Nu. Nu, Igraena, a rostit cu rasuflarea-ntretaiata falsul duce de Tintagil. Dar am venit, luptind cu lancea, pentru ca dorul ma ardea, sa va cuprind din nou in brate. Iar saxonii m-au ajutat sa pot iesi de sub asediu. Veniti, si-ncolaciti-mi gitul cu bratele. Atit astept

Ducesa, dupa cit se spune, nu-l iubea mult pe sotul sau, si prietenia cu saxonii nu-i-o incuviinta de loc. Dar fiind sotie preasupusa, s-a indreptat spre domnul sau si i-a incolacit gru­mazul, mai blinda ca o mielusea

De dimineata, falsul duce si-a luat ramas bun de la doamna din Tintagill, si a plecat.

Merlin il astepta pe cimp, cintind din harpa lui maiastra.

Ascultind cintecul acesta, a stiut Uther Pendragon care e drumul cel mai bun, pe unde se putea feri de cavalerii ducelui, si mai cu seama de saxoni.

Pe malul unui riulet, Merlin si Uther s-au oprit. Regele i-a inapoiat bardului-vrajitor inelul. Acesta l-a stropit cu apa. A spus apoi niste cuvinte, din care Uther n-a-nteles decit ca-i rostea numele. A scos, la urma, o oglinda. Regele s-a privit in ea. Si-asa, uitindu-se-n oglinda, a vazut cum i se schimbau ochii si trasaturile. Si s-a facut iar Pendragon.

Si-acum mai trebuie sa spun ca ducele de Tintagil murise-n seara din ajun — cu patru ore inainte ca regele sa fi ajuns linga frumoasa lui Igraena. Murise la primul atac, lovit cu-o lance in grumaz de-un cavaler al regelui.

Va-nchipuiti cit s-a mirat doamna Igraena, auzind ca ducele a fost rapus inca de la lasarea serii si totusi la ea a venit cu patru ceasuri mai tirziu.

Dupa aceasta intimplare — mindra Igraena raminind vadu­va fara aparare, si regele neavind soata — au sosit niste petitori la castelul din Tintagil. Si au cerut-o pe Igraena sa fie, in Britania, doamna lui Uther Pendragon.

Cu petitorii se dusese si bardul-vrajitor Merlin. El trebuia sa o convinga. Ce i-o fi spus nu se mai stie. Dar petitorii s-au intors cu mare zarva la castel, ca sa-i vesteasca regelui raspunsul bun din Tintagil.

S-a facut nunta, si-au trecut lunile cite se cuvin. Doamna Igraena a nascut cel dintii prunc sotului sau.

Era un baietel vioi, cu niste ochi licaritori, de culoarea ote­lului. Pe cap avea un par roscat, ca frunza de mesteacan toamna.

Au vrut sa-i dea o jucarie, dar el a cerut sabia. A prins-o bine de miner si-a ridicat-o drept in sus, parca era un betisor.

Igraena s-a infricosat.

— Ce prunc i-acesta? a zis ea. Are putere de barbat

— Nu stiu cum e, i-a raspuns Uther, insa copilul e promis mai inainte de-a se naste. Si astazi trebuie sa-l dam

— N-am sa vi-l dau, a spus Igraena, si lacrimile i-au tisnit din ochi, ca apa din fintina. Vreti sa mi-l luati, pricep prea bine, fiindca-e al lui Tintagil.

— Nu! Nu-i al lui! a grait Uther. Este al meu. Si iata cum Si regele i-a povestit cum a sosit el la castel, atunci, in noaptea bataliei, cu-nfatisarea ducelui, si cum, drept pret pentru aceasta, a promis ca-si va da copilul unui vestit bard-magician. Acum acel ce-l ajutase a venit ieri sa-si ceara pretul, si nu-l mai poate amina, decit calcindu-si vorba data. Si vorba nu si-o va calca caci i-ar putea pindi primejdii din partea vrajitorului. Si apoi, ca s-o linisteasca, i-a povestit cum prezisese Merlin ca flacaiasul lor va implini niste ispravi fara de seaman pe pamint, luptind pentru Britania.

— Dac-i asa, a zis regina, cu lacrimile siroind, inteleg c-am sa-mi pierd copilul si ca nu-l voi mai revedea. Cel putin hai sa-i dam un nume. Ca astfel sa mi-l strig in gind, cind o sa ma cu­prinda dorul de bietul baietas pierdut

— N-avem, iubita mea Igraena, dupa fagaduiala data, nici macar dreptul sa-i alegem numele care l-am dori. Numele sau a fost ales

— A fost ales? Fie si-asa a hotarit buna Igraena, dindu-si copilul sotului, sa-l duca din bratele ei in cele ale lui Merlin.

— A fost ales! Dar tu si eu nu-l vom cunoaste niciodata, pentru ca el va straluci abia cind noi o sa dormim, jos, in cripta castelului, somnul odihnei vesnice

Dupa aceea, regele a coborit pe o scarita, cunoscuta numai de el, iesind afara din castel, unde il astepta Merlin. Vrajitorul a luat copilul, l-a virit sub mantia sa, si, fara de niciun cuvint, s-a indreptat pe-o potecuta, catre desisul codrului.

Si astfel s-au despartit Uther si nobila doamna Igraena, pe totdeauna de copil.

De ce-a facut aceasta toate Merlin noi nu putem pricepe!

De ce-a ales-o pe Igraena sa fie mama si de ce l-a despartit apoi de ea pe baietasul nou-nascut ramine-o taina pentru noi!

Destul e ca Merlin, plecind, s-a dus la un castel, pe care il stapinea baronul Hector, un bun vasal al regelui.

A pus copilul linga pod, si-alaturea un biletel:

„Aveti grija de-acest baiat, ca si cum ar fi fiul vostru. Nu­mele lui este Artur. Si nu povestiti nimanui ca este un copil gasit. Altminteri, vor cadea pe voi blestemele mele cumplite. Daca insa veti asculta tot ceea ce v-am indemnat, veti cobori in casa voastra multumire si bogatii”. Si jos semna: „Un vrajitor”.

Pentru ca nobilii pe-atunci prea rar cunosteau vreunul car­te, sir Hector a chemat la sine pe trei calugari invatati. Tustrei au privit biletelul. Si dupa-o truda de trei ceasuri i-au tilcuit cuvintele.

Sir Hector, un om temator de fortele vrajitoresti, a luat aminte si-a cerut sotiei si vasalilor sa nu sufle nici un cuvint despre aceasta intimplare.

Artur va fi ca si al nostru. Toti citi il vor vedea sa creada ca e nascut din spita mea. Ne-am inteles.

Ne-am inteles! au spus sotia si vasalii.

Si-au inceput sa treaca anii.

Artur crestea mult mai voinic decit ceilalti copii din casa. La patru ani tragea cu arcul, doborind ursul in padure. La sase ani se lua la trinta cu un flacau de optsprezece. La zece, ar fi fost in stare sa lupte chiar intr-un turnir.

Insa, desi crestea in casa, trecind drept fiul lui sir Hector, baronul nu se bucura ca baietasul pripasit s-o ia-naintea celor­lalti nascuti chiar de sotia sa

Si Artur n-a crescut ca print, ci ca un baietan de rind. Cara si lemne din padure, stia sa curete vinatul, sa-l pregateasca pen­tru iarna, sa pescuiasca, sa visleasca, stia sa lupte-n orice fel, cu sabia, ghioaga sau pumnul. Iara la trinta era primul in toata Tara Galilor.

— In timpul cit Artur crestea, precum cintau stravechii barzi, Merlin a venit in padurea numita astazi Brocéliande, spune poetul aratind, departe-n zare peste munti.

— Si-acolo a intemeiat faimoasa scoala a zinelor, isi arata priceperea feciorul ducelui breton.

Da. Scoala zinelor, suride poetul tinarului print.

Pe Viviane cum a intilnit-o? intreaba glasul de vioara al unei doamne subtirele.

Viviane, ii raspunde poetul, era fata unui senior cu nu­mele de Dyonas. Avea cam cincisprezece ani. Casa lui Dyonas era linga padurea Brocéliande. Intr-o zi, fata se plimba printr-o poiana din padure. De-odata-i iese inainte un tinar imbracat in haine dintr-o matase liliachie. De git, cu un lantug de-arama, ii atirna o pelerina. Pe cap purta o tichiuta ornata cu-n panas din pene albe si negre, de cocor.

Tinarul, salutind copila, a intrebat-o unde-i drumul. Ea i-a raspuns dupa cuviinta, dar, cum se-ntimpla-ntotdeauna, au mai schimbat citeva vorbe.

Si Viviane a-ncercat sa afle cine era chipesul tinar si de-avea rang cavaleresc.

Tinarul i-a destainuit ca-i doar in parte cavaler. Dar mestesugul lui de baza este acel al artelor. Iar numele ii e Merlin.

— Ce arte indragiti anume? a vrut copila sa mai stie.

Arta de-a ghici gindurile, de a putea citi-n viitor, de-a schimba infatisarea oricarui om, cum doresc eu

Copila a batut din palme.

Dar arta de-a schimba un pom intr-o gradina incarcata cu trandafiri? Asta o stiti?

Drept alt raspuns, Merlin a scos un betisor din buzunar si a facut cu el un semn, catre-un stejar negru batrin. Si indata s-a aratat o gradina plina cu flori, in locul unde inainte fusese numai un copac.

Viviane a batut iar din palme, si a sarit intr-un picior, ispi­titoare si zglobie:

— Ce frumusete! Ce parfum! Merlin, seniore, va im­plor. Invatati-ma si pe mine arta aceasta minunata.

Merlin privea si el uimit la fata cea fermecatoare.

— Bine. De vrei, atuncea vino miine, in zori, linga fintina ce e in mijlocul padurii

— Linga fintina Baranton?

— Da, linga ea, zise Merlin. Te-astept. Dar sa nu intirzii.

Si-apoi, fara de ramas bun, Merlin pieri din ochii fetei.

A doua zi cine venea, pin-sa rasara soarele, printre copacii Brocéliandei? Cred ca va-nchipuiti: Viviane.

Hatisuri si tufe de scai, pe care pin-atuncea fata nu le va­zuse niciodata, i se iveau intr-una-n cale. Ii rupeau rochia de matase, ii zgiriau fata, miinile si, mai ales, picioarele. Era toata plina de rani. Alta copila s-ar fi-ntors, de oboseala si de spaima, caci prin padure topaiau si niste cete de pitici, nu mult mai mari ca nucile, care tipau, se leganau prin crengile copacilor sau i se agatau de rochie. Dar ea n-avea decit o grija: sa nu-ntirzie vreun minut de la-ntilnirea cu Merlin.

Astfel ajunse la fintina.

Linga fintina, asezati in iarba moale, se gaseau un batrin girbovit si sur, cu-o barba pina la pamint, in fata cu-o carte de aur, si, linga el, zece pitici si alte unsprezece fete.

Acestea erau toate zine. Una din ele preschimba tocmai o floare-ntr-un piriu. Aceasta se numea Morgana.Era o sora a lui Artur. Dar fratii nu se cunosteau. Fiindca, asa cum povesteam, Artur fusese luat de mic, dus in castelul lui sir Hector si se gasea inca acolo obisnuindu-se cu munca si mestesugul armelor.

Viviane a cunoscut indata in dascalul imbatrinit trasaturile tinarului pe care-l intilnise ieri.

— Tu esti Merlin! i-a rostit fata.

Si vrajitorul s-a mirat c-a putut fi recunoscut.

Morgana s-a uitat atunci cu luare-aminte la Viviane. Ea, dintre toate zinele pe care le-nvata Merlin, stia cele mai mul­te taine.

— Merlin, i-a spus zina Morgana. De astazi ne vom des­parti. Mi-am terminat invatatura. Dar i-a zimbit ea rautacioa­sa, sa stii ca noua ucenica te va intrece intr-o zi, in tot ceea ce stii sa faci Te-as sfatui sa te pazesti

Vrajitorul s-a-nfiorat. O presimtire l-a cuprins. S-a uitat bine la Viviane. Dar ea era atit de mica, si de firava, si de alba, incit n-ai fi putut sa crezi ca ar putea macar sa calce un fir de iarba in picioare. Necum sa poata face rau.

— Merlin! l-a strigat ea cu-o voce subtire si copilareasca. Sint dornica sa aflu totul. Haide, arata-ne ce stii

Si a-nceput invatatura.

Multi ani s-a ocupat Merlin de-nvatatura zinelor. De-atunci s-au inmultit atita zinele din Bretania!

— Pentru ca numai pe la noi, prin tinutul Bretaniei, si peste Marea Minecii, in Anglia, se mai gasesc zine din vremea lui Mer­lin. Din alte parti s-au risipit. Eu astfel stiu, si-asa va spun, facu poetul un popas din povestirea lui, lasind pentru o clipa harpa jos.

Dupa un timp porni sa cinte din nou despre zina Morgana.

Zina Morgana-si faurise, in Brocéliande, un castel mare, ne­vazut. Avea si-n adincimea marii un alt palat, alb, de clestar, de aur si margaritare. Si-acolo ii slujeau Morganei sute de zine mai micute, pesti, si delfini, si-alte dihanii: broaste testoase, crabi si melci, dar de-o marime uimitoare.

Si mai avea o insula, cu numele de Avalon, ca si castelul, nevazuta, departe-n largul marilor.

Numai ca despre-acestea toate veti mai afla foarte curind.

A povestit apoi poetul despre Viviane cea mititica.

Si ea se prefacuse-n zina, cu-nvatatura lui Merlin.

Avea un lac in stapinire. Un lac, de-asemeni nevazut. Lacul era in Brocéliande. Pe suprafata lui pluteau nuferi ca niste flori de gheata. Si frunzele late si mari acopereau strafundul lui, unde Viviane isi faurise ca si Morgana, un palat.

Palatul ei adapostea pe un copil numit Lancelot, menit a fi cel mai viteaz dintre vitejii regelui regilor, Artur. Acolo il crestea Viviane, dupa ce i-l rapise mamei si tatalui: regele Ban, domn in tinutul Benoïc. Si unii cred ca il rapise, sfatuita de ma­gician. Pentru ca bardul-vrajitor isi alegea din insule sau de-aici, din Bretania, pe cei care erau meniti sa fie sotii lui Artur in mari ispravi cavaleresti.

— Nu-l uitati insa pe Artur! glasui fiul ducelui. Ne-ati povestit despre Merlin. Intoarceti-va la Artur

— Ma voi intoarce la Artur, zise poetul cintaret. La el ma voi intoarce-acum. Ascultati ce va povestesc

In vremea cind se petreceau in Brocéliande acestea toate, Artur se facuse-un flacau, cum altul nu se mai afla pe coas­tele Britaniei.

Se povesteste ca, luptind cu niste cete de saxoni, Artur a infruntat el singur citeva sute de dusmani si a luat prizonieri doi regi, eliberind trei mii de robi, care se si aflau in barci, laolalta cu prazile.

Era un tinar foarte inalt, cu parul rosu-auriu si ochi albastri-cenusii. Purta vesta si pantaloni facuti din piele de vitel, avind la briu un pumnal lung si-n mina dreapta o sulita. Si alteori avea si-o ghioaga, batuta cu tinte de fier.

Vai de acela ce era izbit de ghioaga lui Artur. N-ar fi putut scapa cu zile, nici macar daca ar fi fost un zeu.

De altfel, cine il vedea trecind cu calul, in galop, pe coas­tele Britaniei, pindind cetele de saxoni, iesindu-le singur in cale, fara sa vrea l-asemuia cu zeul Gwydion, acela ce-i ocroteste pe britoni.

Ar fi acum sa mai adaug, iubitii mei ascultatori, spunea poetul cintaret, ca in anii aceia crunti saxonii navalisera spre toate coastele britanice. Pareau o mare infuriata, talazuindu-si apele, ca s-acopere insula, sa o sfarime in bucati.

Regele Uther Pendragon, tatal viteazului Artur, era si el mereu in sa. Insa abia mai prididea sa faca fata luptelor, care aveau loc pretutindeni, pe coastele Britaniei.

De-atita truda, de necazuri, regele Uther si Igraena, prea-credincioasa lui sotie, incaruntisera ca muntii iarna, cind cad zapezile. Si, raminind tot singura, si-ngrijorata pentru rege, care lupta fara odihna, Igraena s-a simtit bolnava. A bolit ea ce a bolit, in taina, fara sa se plinga, si intr-o zi si-a inchis ochii, plecind de pe acest tarim.

Uther i-a supravietuit inca doi ani, si tot mai greu putea sa puna stavila atacurilor de pe coaste.

A venit apoi batalia de pe cimpia Saint-Albans. O! Ce-au mai plins pe harpe barzii, cind batalia s-a sfirsit.

Cu eroism s-au aparat britonii de navalitori.

In fata lor, unde-au cazut, erau movile de saxoni, cu tru­puri goale pin-la mijloc, cu bratele puternice, avind incheietura miinii, in care tineau sulita, strinsa intr-un inel de fier.

Pendragon a vazut prapadul, si-a inteles ca-n acea zi saxo­nii deschisesera o poarta spre Britania.

Cu numai citiva calareti, regele Uther Pendragon s-a intors in castelul sau.

Trei zile n-a scos nici o vorba.

In cea de-a patra si-a chemat baronii imprejurul lui.

— Seniori vasali, le-a rostit el. Am fost invins, cum stiti voi toti — prima infringere din viata. Un zid s-a sfarimat in fata saxonilor navalitori.

Bratul imi este ostenit. Am avut numai un fecior. Nu stiu ce s-a ales de el, fiindca e-n casa altuia

Si zicind astfel, si-a-ndreptat privirile spre magician. Merlin l-a intrerupt pe rege si l-a-ntrebat atunci asa:

— De-ati sti c-o sa se-arate vrednic de neamul si de spita voastra, luptind pentru Britania, redindu-i toata stralucirea, ati vrea sa-l binecuvintati?

— Din toata inima! a spus, rasuflind greu, regele Uther. Ii las si sabia aceasta

— De sabie n-are nevoie, caci regii din Britania au datoria sa-si cistige sabia singuri, cum stiti bine, asa precum v-ati cistigat-o si voi, Uther, odinioara

— Merlin, cum spui tu e mai bine. Vegheaza-l pe feciorul meu Nu-l lasa prada fiarelor care ne sfisie pamintul. Imi promiti tot ce-ti cer, Merlin?

Merlin a clatinat din cap, in semn ca o sa faca totul, asa cum regele-i cerea.

Apoi Uther s-a indreptat catre arhiepiscopul de Canterbury si i-a spus:

— Sa ma-ngropati in cripta, jos alaturi de Igraena mea

Arhiepiscopul, si el, s-a inclinat spre Pendragon:

— Va fi astfel precum doriti, senioare Uther Pendragon. Dar inca nu v-a venit vremea sa-nchideti ochii. Inca nu

Numai ca Uther isi plecase capul pe-o parte si dormea Au trebuit sa il intinda baronii pe o nasalie.

L-au ingropat apoi in pripa, caci timpurile erau grele, si baronii s-au adunat sa-l aleaga pe noul rege.

— Merlin, spune-ne unde este fiul acela al lui Uther, des­pre care ne-a amintit in ultimele sale clipe, strigau baronii intr-un glas. Altminteri o sa punem rege pe cel mai vrednic dintre noi. Arhiepiscopul asteapta hotarirea ce o vom lua.

Dar vrajitorul le-a raspuns:

— Are dreptul sa fie rege numai acela care poate sa-si cu­cereasca sabia din insula zinei Morgana

— Din Avalon, din insula cea nevazuta a Morganei? Cine poate patrunde-acolo? Cum este acea sabie?

— Sabia este faurita pe-o nicovala, sub pamint, in focul care arde vesnic, de Ogyrvan, bardul gigant. Minerul ei e de onix, iar lama de otel curat, stralucitor ca diamantul. Se afla pe un munte inalt, in gheara vulturului negru. Iar muntele e strajuit de balaurul cu trei boturi ca trei vulcani, din care curg, ziua si noaptea, palalai. Cine se duce sa o ia?

Din citi baroni au incercat insa s-ajunga-n Avalon, nici unul nu s-a mai intors.

Zinele le-au incurcat drumul, ori ei insisi s-au inecat in valurile clocotinde din jurul Avalonului, vazind teribilul balaur azvirlind foc asupra lor.

Intr-o zi, tinarul Artur se razboia tocmai pe tarm cu-o cea­ta de navalitori. Ii biruise si-i silise sa se inapoieze-n barci.

Ostenit, dupa batalie, el se opri la un izvor, sa soarba apa proaspata.

Pe cind sorbea, vazu un bard, la subtioara cu o harpa, oprindu-se chiar linga el.

— Tinere sir, ii grai bardul. Al cui pamint este acesta ce-l aparati cu-atita rivna?

— Pamintul i-al britonilor, raspunse tinarul Artur. Al lor este din mosi-stramosi. Si al lor trebuie sa ramina. De-aceea ma lupt pentru el. Dar de-ntrebati de acest colt de aratura si padu­re, sau de castelul ce-l vedeti ca-i inaltat pe promontoriu, sint stapinite de sir Hector, parintele meu preaiubit.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

— De vreti cu-adevarat victoria contra navalitorului, ii spuse iarasi vrajitorul, eu pot sa va dau ajutor sa dobinditi o sabie cum nu s-a mai vazut pe lume.

— Unde e sabia aceasta?

— Este acolo-n Avalon! ii arata Merlin cu mina, undeva catre asfintit. Si cine are sabia nu poate fi infrint nicicind, decit daca ar fi tradat de cineva din neamul sau

— Am sa ma duc s-o cuceresc! se hotari pe loc Artur.

— Calauza am sa-ti fiu eu! surise bardul, multumit.

O barca se afla la tarm. Urcara amindoi in ea.

Marea porni sa se agite. Dar Artur nu se-nfricosa. Visli. Visli plin de curaj. Visli o zi, o saptamina, poate si doua, sau o luna, si, iacata, vazura marea fierbind, fierbind ca-ntr-un cazan sub care focul e aprins.

Din sinul marii se-naltau fum, pietre si bucati de fier. Toate tisneau intii in sus, si cadeau apoi ca o ploaie peste oricine in­draznea sa-si duca barca mai departe. Dar insula nu se zarea.

Merlin facu intii o vraja rotind in vazduh bratele si rostind nu stim ce cuvinte, si insula se arata.

Abia atunci vazu Artur ca insula era-nverzita, plina de pomi si de gradini. In mijlocul ei se gasea un palat mare, de cles­tar. Si din palat — de la ferestre — si din gradini se iteau zine, privind mirate la Artur.

In insula era si-un munte. Si muntele era pazit de un balaur cu trei boturi, cam de marimea a trei case, suite una peste alta. In virful unei stinci, pe munte, se vedea deslusit un vultur cu penele negre-taciune, tinind o sabie in gheare.

Si sabia parea de flacari, atit de tare stralucea.

— Vulturul negru tine-n gheare sabia care e calita de Ogyrvan, in focul vesnic din mijlocul pamintului, il lamuri bardul Merlin pe feciorul lui Pendragon. Balaurul il strajuieste. De obi­cei doarme in pace. Dar, cum vede pe cineva strain in locurile-acestea, incepe sa arunce flacari. Te incumeti sa lupti cu el pentru gloria celtilor?

— Ma incumet! zise Artur.

— Cu pumnalul si sulita?

— Cu pumnalul si sulita.

— V-am incercat doar, sir Artur, spuse atunci bardul Mer­lin. Insa ati fi pierit luptind, si celtii au multa nevoie de bratul vostru de otel. Am eu cu totul un alt mijloc sa domolim pe-acest balaur, strajer al Avalonului.

Si Merlin incepu sa cinte din harpa lui o melodie, cum cinta numai Ossian. Iara balaurul, pe data, auzind cintecul de harpa, isi lasa capetele hide la marginea gradinilor, si incepu sa sforaie.

Artur a tras barca la tarm.

Si Morgana s-a coborit din palatul sau fermecat si a luat mina lui Artur.

— Sint sora ta! l-a-ncredintat, desi lui nu-i venea sa crea­da. Pina azi nu m-ai cunoscut, caci Uther Pendragon te-a dat, de mic, acestui vrajitor. Si el te-a incredintat, la rindu-i lui sir Hector, ca sa te creasca. I-adevarat ce spun, Merlin?

— I-adevarat, a rostit bardul. Voi aveti dreptul la coroana regelui Uther Pendragon. Urcati! Luati-va sabia din gheara vul­turului negru. Si sa ne-ntoarcem, plini de fala, pe pamintul stramosilor. Sa adunati in jurul vostru cei mai de seama cavaleri, Sa-i goniti pe navalitori.

Artur a urcat muntele in goana mare, ca si cum nu ar fi mers, ci-ar fi zburat.

Sabia azvirlea in juru-i un suvoi luminos de raze. Si razele se-mprastiau in culori ca de curcubeu. Din cind in cind, din ea tisneau fulgere lungi stralucitoare, ce-i luau vederea lui Artur.

Insa acesta, fara teama s-a catarat pina pe culme.

Vulturul, privit de departe, nu arata atit de mare. Insa de-aproape se vedea ca e inalt cit un stejar. O aripa de-a lui putea sa inveleasca o cladire. Ciocul sau amenintator parea un palos arcuit. Si labele-i erau armate cu zece cangi tari, de otel.

Iar glasul lui — cind croncanea spre tinarul cel indraznet, care urca spre cuibul sau — se-asemana cu tunetul.

Zarindu-l pe printul Artur, vulturul se-nalta in aer. Apoi se repezi deodata sa-i vire sabia in piept. Artur cu sulita-l lovi. Dar pasarea nu se lasa, si, rotindu-se prin vazduh, il ataca din nou pe tinar.

Acesta se prinse cu-o mina de-un colt de stei, si cu cealalta izbi tare cu sulita.

Luptind cu sirg, lovind mereu, se catara pina pe culme. Aici cuprinse vulturul intii de cioc, apoi, sarind, il apuca bine de git, si-l strinse-n bratele-i voinice.

Degeaba pasarea-ncerca sa-l sfisie cu ghearele. Zadarnic isi mai rotea ciocul. Tunetul din gitlejul ei se peschimba in horcait.

— Cruta-ma, printule Artur, rosti atunci cu glas de om. Ai cucerit cea mai de pret comoara a britonilor: sabia de otel al­bastru, faurita in focul vesnic. Numai ca ia aminte bine. Daca o prinde-n mina dreapta, in timpul luptei, un viteaz, ii da acestuia curajul de-a-nvinge orisiciti dusmani. Dar daca o atinge-un las, ea ii intepeneste bratul. Te incumeti si-acum s-o iei?

Artur nu raspunse nimic. In schimb intinse mina dreapta. Lua sabia. Si pe minerul ei citi:

„Aceasta sabie vrajita — flacara vie de otel — se numeste Excalibur. Ea nu poate fi stapinita decit de regele Artur, in apa­rarea libertatii si gloriei britonilor”.

Fiul lui Uther cobori, si, jos, zinele-l asteptau, avind in mijloc pe Morgana.

Cu toate intonau un cintec prin care il slaveau pe fiul rege­lui Uther Pendragon si al preanobilei Igraena. Merlin le insotea cu harpa.

Bardul ii puse lui Artur deocamdata o cununa din ramurele de stejar. Si il conduse pin-la tarm, sprijinindu-l de bratul sting, cum se cuvine regilor.

La rindul sau, zina Morgana, regina valurilor marii, ii asternu perne brodate cu aur si cu nestemate, si-o-nvelitoare pe matase, in barca ce sta priponita c-un lant de-arama, linga tarm.

Si-n cintecele zinelor, barca porni, fara vislasi, spre largul marii linistite de astadata prin puterea si prin poruncile Morganei.

La Londra, adunati in sala cea mare-a tronului regal, baronii susoteau intr-una:

— Pe cine sa-l alegem rege, ca sa ne fie noua bine?

Si fiecare ar fi vrut ca sa se urce el pe tron.

Arhiepiscopul era pe jiltul lui, cu cirja-n mina, si le graia baronilor:

— S-au scurs, de cind l-am coborit pe Uther Pendragon in cripta, citeva luni, si de atunci nici un viteaz n-a cucerit sabia regilor britoni, de care ne vorbea Merlin.

— Ce-a spus Merlin e doar poveste, glasuira mai multi baroni. Sabia de pe Avalon nici nu exista-n adevar

Afara bubuia furtuna, cu trimbe de zapada lungi, batind in toate zidurile si zgiltiind ferestrele.

— A venit vremea, rosti altul, sa-l alegem pe noul rege. Saxonii ne inghesuie, iara noi stam si asteptam sa se iveasca vreun viteaz cu-o sabie din Avalon

— Cind o sa sune miezul noptii, asa precum ne-am inteles, si o sa vie Anul nou, il vom alege negresit, striga puternic alt baron. Arhiepiscopul sa-si faca, dupa datina, intrebarea de-i sabia la cineva

— El sa isi faca datoria. Noi nu ne suparam de loc risera-n hohot alti baroni.

Tocmai in clipa cind rideau, pornira clopotele Londrei sa bata pentru miezul noptii.

Arhiepiscopul, gemind de batrinete, se-nalta din jiltul lui si astepta sa inceteze clopotele.

Se ridicara si baronii.

Vintul batea vijelios peste intreg intinsul Londrei, si clopo­tele rasunau trei sasenoua unsprezece .si inca una miezul noptii

— Seniori baroni, zise batrinul. Acum a venit Anul nou. Eu va voi face intrebarea: E cineva, intre voi toti, care a fost in Avalon, sa ne aduca sabia faurita pentru urmasul regelui Uther Pendragon?

— Nu. N-a fost nimeni. Nu se vede? se bucurara toti baronii.

Si fiecare-n mintea sa se si inchipuia pe tronul regelui coborit in cripta.

In acea clipa, cintau barzii ca s-ar fi auzit un glas, de undeva, de la ferestre. Poate era al lui Merlin!

— Ba da! O are cineva

— Si pasi au rasunat pe trepte. Si-n sala mare a intrat un tinar cu-o gluga pe cap, avind o sabie in mina.

Iar sabia arunca flacari, si-un trasnet scurt a izbucnit, c-un bubuit ingrozitor, lovind o birna din tavan.

Si birna s-a aprins pe loc.

Sub flacarile orbitoare, care tisneau din sabie, toti baronii si-au plecat ochii, strigind insa din rasputeri:

— Arde palatul! Ardem toti! S-aduca apa slujitorii!

— Nu e nevoie! a rostit bardul Merlin, ivindu-se din spa­tele unei coloane. Birna de sus e putreda. Si doar ce-i putred o sa arda. De astazi, in Britania, va fi un nou cirmuitor. In jurul lui or sa se-adune alti cavaleri, cei mai viteji. Ei or sa innoiasca lumea, in numele a ce e drept, inaltator, cinstit si bun.

Si Merlin a facut un semn, iar flacarile-au pilpiit tot mai incet, tot mai incet, pina ce nu s-a mai vazut nici o scinteie in tavan.

Atunci Artur si-a coborit sabia sa inflacarata, si si-a virit-o-n cingatoare. Si cum si-a desprins degetele de pe minerul pretios s-au stins pe loc si flacarile.

Arhiepiscopul, baronii si slujitorii gramaditi la usi, ca niste ciorchini vii, au indraznit sa il priveasca indeaproape pe Artur.

— Cine sinteti? l-a intrebat arhiepiscopul pe print.

— Eu sint cel care va aduce sabia scumpa, de otel, luci­toare ca diamantul, faurita de Ogyrvan pentru spaima dusma­nilor, a spus fiul lui Pendragon.

— Voua vi se cuvine tronul, a zis arhiepiscopul.

— Ba nu-i asa! au protestat baronii, nedindu-i ragaz. Coroana nu poate fi luata de nimeni, oricit de viteaz, de nu are singe regal.

— Asadar, trebuie sa spun, a cuvintat din nou Merlin, ca acest tinar print Artur este fiul lui Pendragon, crescut in casa lui sir Hector, si dus acolo chiar de mine.

— Asta nu e adevarat Nu poate fi adevarat au protestat in cor baronii, batind cu sabiile-n masa. Sa stea sir Hector marturie

Pe cind se petreceau acestea, poporul, oamenii de rind — aflind ca un viteaz, Artur, isi cucerise sabia stapinita de vulturul din insula zinei Morgana, si va porni cu ea la lupta contra navalitorilor — se adunase furnicar inaintea palatului si-a catedralei:

Artur vrem sa ne fie rege! Cu el in frunte vom lupta contra saxonilor. Artur! Artur! Vrem pe Artur!

Au fost siliti sa cheme-n graba pe sir Hector de la castel, ca sa depuna marturie.

Marturia a fost depusa in noaptea care a urmat. Sir Hector a destainuit ca Artur nu e fiul lui, ci e doar un copil gasit linga podul castelului. Si cel dintii a-ngenunchiat chiar el, in fata lui Artur, jurind ca ii va fi vasal.

Pe urma s-au plecat si ceilalti, desi pe-ascuns mai murmu­rau ca poate nu-i Artur feciorul regelui Uther Pendragon, si-o fi orinduit Merlin doar lucrurile-n asa fel, incit sa iasa cum vrea el.

N-au mai avut insa ce face. Marturisirea se facuse de catre bardul vrajitor si sir Hector, in prima noapte care-i urma Anu­lui nou. Iar sabia era acolo si incepea sa verse foc, de cum ii atingea minerul fiul lui Uther Pendragon.

Au fost siliti sa-l recunoasca drept rege in Britania.

Arhiepiscopul i-a pus pe cap coroana stramoseasca. Baronii l-au condus in grup pina la tronul mult rivnit de fiecare dintre ei.

Cu totii au ingenunchiat si i-au jurat supunere.

Dupa ce i s-a pus coroana, si dupa ce s-a asezat pe scaunul tatalui sau Uther, noul rege a glasuit:

Va multumesc ca m-ati ales, dar eu nu pot sa socotesc ca am ucenicit destul. Si am de gind sa intru-n garda vreunui rege din vecini, pentru un timp, si sa-l slujesc numai ca sim­plu cavaler.

— Cum? Regele Britaniei sa fie simplu cavaler, in garda nu stim carui rege? au exclamat, uimiti, baronii.

— Am hotarit. Si-asa va fi, le-a grait regele Artur. Spuneti-mi numai in ce tara ataca azi mai crunt saxonii?

Baronii-au privit stingheriti unii spre altii. Nu stiau. Numai Merlin, scotind bagheta, rotind-o imprejurul sau si ascultind-o la ureche, i-a raspuns astfel lui Artur:

— Regele cel mai incercat de navalirile saxone se numeste Leodogan, si el domneste-n Carmelida.

Rege Artur, au spus baronii. Leodogan nu va cunoaste, caci n-a fost la incoronare. Dar el o sa se-nfatiseze. Va va jura supunere, va deveni vasalul vostru. Si nu se cade sa slujiti, voi, suzeranul, un vasal.

Artur a ris insa cu pofta:

Deocamdata n-a jurat, si nu-i sint inca suzeran. Si nu am sa ma rusinez, de voi sluji in garda lui. Voi lua cu mine pe Merlin. Cine mai vrea sa ne-nsoteasca?

S-au ridicat numaidecit doi viteji din Britania: regele Ban de Benoïc si regele Bohor de Gannes. Amindoi se gaseau la Lon­dra. Fusesera la-ncoronare si erau ispititi sa mearga in ajutorul Carmelidei.

S-au mai gasit si-alti cavaleri dornici de lupta si onoare.

Caii au fost inseuati. Cavalerii-au incalecat, si dupa o cala­torie, nici mult prea lunga, dar nici scurta — pe mare ca si pe uscat — au fost pe tarmurile unde Leodogan se razboia cu tribu­rile de saxoni.

Indata au intrat in lupta.

Merlin cinta ostenilor. Si tinarul Artur, avind la dreapta si la stinga sa pe cei doi regi: Bohor si Ban, s-au repezit ca niste lei in mijlocul saxonilor, urmati de ceilalti cavaleri.

Dusmanii, citi vedeau tisnind din sabia lui Artur flacari, urlau de spaima si fugeau.

Cumplita a fost batalia. Tarmul a fost insingerat. Si cape­tele retezate ale saxonilor cadeau ca niste nuci, toamna, din pom.

De n-ar fi fost atunci in lupta Artur, Merlin, Bohor si Ban, si ceilalti cavaleri britoni, Leodogan si-ar fi pierdut intreg pamintul Carmelidei.

Asa, saxonii-au fost infrinti. Si citi au mai scapat cu zile abia de au putut sari in barcile lor lungi, de lemn, vislind catre Saxonia.

Dupa ce au fugit saxonii, Leodogan i-a invitat, cu curtenie, pe Artur, pe ceilalti regi si cavaleri, sa vina in castelul sau.

Intrind cu totii in castel, s-au intins niste mese lungi. In fata meselor erau patru bufoni si doi jongleri, ca sa distreze oaspetii.

La masa se gaseau si doamne. Si printre ele, cea dintii, incintatoarea Guinever, fiica regelui Carmelidei.

Atit de mindra era fata, ca rosmarinul cind se-nalta in mie­zul verii prin gradini.

Ea sta la masa-n fata lui. Si-Artur nu bea, nici nu minca, ci se uita la Guinever.

Catre sfirsitul ospatului, Guinever a turnat in cupe vin aro­mat, cu mina sa, cum era datina britona.

Cu-acest prilej a glasuit:

— Prea nobili cavaleri, va rog sa-mi faceti cinstea si sa beti acest vin pregatit de mine cu-arome aduse din Orient.

— In cinstea voastra il voi bea! i-a raspuns regele Artur.

In vremurile de demult, vechii britoni nu-si intrebau oaspetii nici cum se numesc, si nici din ce tinuturi vin. Dar regele Leo­dogan era curios peste masura sa stie cine il salvase in lupta data cu saxonii. A intrebat deci pe ascuns pe citiva dintre cavaleri. Dar ei n-au vrut sa-i dea raspuns, fiindca Artur voia sa fie in fata lui Leodogan numai un simplu cavaler.

Si-a mai trecut o saptamina. Saxonii iar au incercat sa patrunda in Carmelida, dar singele lor a rosit mai tare valu­rile marii.

S-a petrecut si-a treia oara acelasi lucru, cind saxonii au navalit in Carmelida, cu o multime de aliati, avind in frunte, de-asta data, pe ducele Germaniei.

Aceasta lupta a fost mai grea, si-a durat mult mai multa vreme. Insa Artur, cu cei doi regi si cavalerii ce-l urmau, au ramas tot invingatori.

Si-asa, pacea s-a inscaunat.

Batrinul rege al Carmelidei ar fi voit sa multumeasca in chip cu totul deosebit acelor cavaleri straini, al caror nume nu-l stia.

Artur se pregatea sa plece. Ii venea insa foarte greu. Gui­never, floarea Carmelidei, ii tulburase inima. De-aceea s-a inve­selit cind batrinul Leodogan i-a invitat sa mai ia parte la inca un mare ospat.

Cu-acest prilej s-au pregatit niste serbari stralucitoare.

Si-n timp ce se-nchinau la masa potirele pline cu vin, Merlin il urmarea pe-Artur, cum nu-si mai dezlipea privirea de pe fru­moasa Guinever.

— Marite rege, i-a spus el, atunci, in taina, lui Artur. Nu socotiti c-a venit vremea sa va alegeti o sotie?

— Asa e, sir! au glasuit Bohor, si Ban, si cavalerii. Acum va trebuie-o regina. Si Guinever e si frumoasa, si inteleapta, e si blinda. Fericit cine o va lua pe fata asta de sotie.

Artur era insa pierdut. Nu avea timp sa le raspunda.

— Iubiti, Artur, pe cineva? a staruit bardul Merlin.

Regele a marturisit:

— Da, o iubesc pe Guinever.

— Atunci e foarte bine, sir. Petiti-o, deci pe Guinever. Ne va fi o stapina buna.

Artur s-a-nveselit pe loc, si l-a rugat pe bardul sau ca s-o ceara pe Guinever tatalui ei, Leodogan.

Vorbea Artur, insa cu ochii o cerceta mereu pe fata, mindrindu-se ca ea avea un mijlocel — sa-l prinzi in palma — si glezne albe, brate lungi, umerii drepti, si peste umeri un par de aur revarsat. Iar fata fata-i semana cu soarele de dimineata, cind se iveste peste culmi, atit de tare-i stralucea in prospetimea tine­retii, si-a frumusetii fecioresti.

S-a intimplat ca tot in noaptea cind s-a desfasurat ospatul, sa nu se poata stapini nici regele din Carmelida si sa-l intrebe pe Merlin — a doua sau a treia oara — cine era stapinul lui.

— Stapinul meu, a raspuns bardul, este cel mai viteaz barbat din citi se afla pe pamint. Poarta numele de Artur. El va uni Britania intr-un manunchi, precum a fost in vremurile de demult. Toti regii ii vor fi vasali. Iar eu, de vreti poate sa stiti sint bardul-magician Merlin. Am darul de a prevesti. Si ce va spun se va-ntimpla

Leodogan s-a minunat:

— Acesta este deci Artur? El va fi suzeranul meu. Pacat ca nu are regina

— La fel am cugetat si noi, a zis siretul bard Merlin. Si tocmai ii cautam sotie

— De ce sa va mai osteniti, a spus regele Carrnelidei, cind, iata, am eu o copila, ce-i ca un nufar rasarit si gata, gata sa-nfloreasca?

— Fata-i frumoasa, e cuminte, s-a invoit bardul Merlin. Stie sa cinte, sa danteze Are atitea insusiri, incit un lucru nu-nteleg: cum de nu ai casatorit-o pina acuma, cu vreun alt rege?

— A fost petita deseori, i-a dat raspuns Leodogan. De asta nu va fie grija. Dar n-am vrut s-o casatoresc cit timp eram tot in razboi. Nici petitorii nu-mi placeau. Dar pe Artur l-as vrea de fiu.

— Atunci nunta-i ca si facuta, l-a-ncredintat bardul Merlin. Si lui Artur ii place fata.

Apoi Merlin l-a instiintat pe regele Britaniei c-a petit-o pe Guinever. Artur a dantuit cu ea. Leodogan s-a ridicat la masa cu o cupa-n mina si i-a vestit pe cavaleri ca-n doua zile o sa fie logodna mare la castel.

Poate s-ar fi facut si nunta. Insa Artur a primit stire ca tatal sau adoptiv, Hector, a fost invins in Logria, de doua cete de saxoni, si sta acolo asediat.

A cerut voie deci sa plece socrului sau, Leodogan, ca sa-l salveze pe sir Hector de cetele de-asediatori.

Nunta s-a aminat cu-o luna.

In dimineata despartirii, potrivit datinii britone, logodnica s-a-nfatisat cu un lighean de-argint in mina, in care era apa calda. I-a spalat regelui Artur miinile, gitul si obrazul. Si dupa ce i le-a spalat, i le-a uscat cu un servet brodat chiar de miinile ei.

L-a ajutat sa isi imbrace armura grea de cavaler. A-ngenunchiat in fata lui, punindu-i pintenii de aur. Si, la sfirsit, i-a asezat pe umeri o mantie scumpa, alba ca gindul ei curat, batuta toata-n diamante. Acesta era darul sau facut in clipa despartirii.

Amindoi s-au imbratisat. Si Artur si-a pus singur coiful.

Cavalerii-au incalecat si au pornit in trap intins catre tinu­tul lui sir Hector.

Din fericire pentru toti, cavalerii au ajuns la timp, tocmai in ceasul cind saxonii incercau sa se catere pe zidurile castelului.

Cu piepturile dezvelite, pline de par incilcit, rosu si cu mus­tatile lor lungi, aproape pina la urechi, cu gleznele si bratele prinse-n inele de arama, saxonii pareau niste fiare.

Dar cavalerii lui Artur, in frunte cu Bohor si Ban, i-au luat in lanci, ca in frigari, i-au sfirtecat cu sabiile, si capetele retezate le-au zvirlit, de pe stinci, in valuri.

Apoi, ca o trimba de vint, au maturat si alte cete care se mai gaseau pe tarm.

Asa a dobindit Artur inc-o victorie de seama. Au urmat multe altele sub flamurile libertatii.

Saxonii insa s-au inteles sa se uneasca si cu anglii, sa-i ia alaturi si pe iuti. Ba au chemat in ajutor si alte neamuri de germani. Si impreuna s-au pornit sa-l nimiceasca pe Artur.

Aceasta mare batalie de care pomenesc toti barzii, ce trebuia sa hotarasca soarta poporului briton, a avut loc la Argoëd, pe coastele oceanului.

Merlin insusi a-ncalecat, urmind in lupta pe Artur.

Se povesteste ca pe valea ce duce de la Argoëd catre un golf cu-acelasi nume, se intinsese-un lac de singe. Un lac de singeotravitor, caci era singe de dusmani.

Si singele s-a inchegat. Si multa vreme n-au crescut in valea de la Argoëd nici flori, nici pomi, nici buruieni. Si capri­oarele fugeau la trei zile de mers de-acolo. Nici ciinii nu se apro­piau. Caii sareau si nechezau. Doar bufnitele si sacalii, si sobo­lanii albi de stinci se povesteste ca traiau in valea de la Argoëd. In noaptea dinaintea luptei, Merlin visase o zeita — zeita Inspiratiei.

Si-n somn zeita-i glasuia:

— Merlin, de vrei, ne logodim. Si-atunci tu vei putea cinta atit de minunat la harpa, incit toti cei ce-or auzi vor merge ne-nfricati la lupta. Ca totul sa se implineasca spre binele britonilor, si ca Artur sa biruie, tu trebuie insa sa-mi juri credinta. Si sa-mi mai juri ca niciodata nu vei fi prada vreunei fete, femei sau zine, pe pamint, oricit ar fi ea de frumoasa. Primesti, Merlin, logodna mea, si-mi juri ceea ce ti-am cerut?

— Primesc! a glasuit Merlin. Si-ti jur, zeito, sa-mplinesc dorinta-ti, fara sovaire.

Zeita Inspiratiei i-a pus pe deget un inel. S-a facut apoi nevazuta.

Trezindu-se de dimineata, Merlin avea, intr-adevar, pe dege­tul sau inelar, veriga ce-o primise-n vis.

Si luindu-si harpa, a-nceput sa le cinte britonilor victoria pe care ei urmau s-o aiba-n acea zi. Cuvintele i le soptea zeita Inspiratiei. Cavalerii-au pornit la lupta, iar Merlin le-a cintat astfel, incit acestia n-au stiut ce este frica nici o clipa. Au mers la moarte surizind, strigind, parca erau la nunta:

— Traiasca regele Artur! Traiasca neamul de britoni!

Cind s-a sfirsit, intr-un tirziu, aceasta glorioasa lupta, nu mai era nici un dusman. Artur a poruncit ca bardul sa-l inso­teasca spre castel, mergind alaturi, mina-n mina.

Pe-o perna rosie, de matase, dusa de pajii regelui, se aflau sabia si harpa, incrucisate, laolalta, in semn ca arta ajutase ca armele sa biruie.

Multimile eliberate intimpinau pe-nvingatori, si mai cu seama pe Artur, cu cintece si aclamatii.

A fost cea mai mare victorie avuta de britoni vreodata. Si vestile s-au raspindit in toate tarile germane, pina departe, catre nord. Si scalzii, cintaretii lor, spuneau ca regele Artur nu e un om obisnuit. Ci-i insusi zeul Gwydion, care a luat chip omenesc, asezindu-si pe cap coroana regelui Uther Pendragon, spre gloria britonilor.

Pacea orinduindu-se, Artur l-a trimis pe Merlin, cu o suta de cavaleri, la socrul sau, Leodogan, ca sa i-o dea pe Guinever.

Nunta s-a savirsit la Londra. Guinever a primit coroana. Baronii au ingenunchiat, jurind ca vor pazi onoarea lui Artur de Britania si a reginei Guinever.

Si-atunci, precum se povesteste — poate cu sfatul lui Mer­lin — Artur s-a dus intr-o padure, unde crestea un stejar falnic. Virful lui se-nalta la cer, acest stejar fiind semanat de insusi zeul Gwydion.

Artur a pus sa il reteze, si a facut din lemn o masa, ce n-avea cap, si n-avea coada. O masa mare si rotunda.

La masa puteau sa incapa o suta cincizeci de persoane.

Si regele a dat de stire:

— Citi or sa stea in jurul Mesei — o suta cincizeci de viteji — regi, sau baroni, sau cavaleri, vor fi egali toti intre ei. Vor avea cinste deopotriva. Datoria lor cea dintii este s-ajute pe cei slabi, batrinii si femeile. Sa lupte pentru libertate, contra navali­torilor. Onoarea sa le fie scumpa, cum li-e lumina ochilor. Pur­tarile cit mai alese. Si toate biruintele sa si le-nchine fiecare — ca un omagiu meritat — acelei doamne careia i-a daruit si inima.

Astazi, cind au scos capu-n lume Invidia si Lacomia, cavalerii Mesei Rotunde vor trebui sa-i ocroteasca pe cei lipsiti de aparare si-astfel sa apere dreptatea.

Dupa aceasta cuvintare, s-a dat de veste tuturor ca in caste­lul lui Artur, pe coasta Tarii Galilor — s-a asezat Masa Rotunda, si pot sa vina-n jurul ei cavalerii cei mai viteji, mai drepti, mai nobili si mai buni.

N-a trecut mult, si la castel au inceput sa se adune barbatii cei mai indrazneti. Si printre cei dintii au fost regele Ban de Benoïc si regele Bohor de Gannes, care il insotisera pe regele Artur in lupta din Carmelida, cu saxonii; feciorii regelui Bohor: Lionel si Bohor de Gannes, veri buni si prieteni cu Artur bine-nteles, Leodogan, desi era batrin ca lumea, dar se simtea tot in putere si dornic de a fi si el bun cavaler intre ceilalti. Au mai venit Ivain si Keu — ultimul fiind frate vitreg lui Artur de Britania, caci era fiul lui sir Hector, Gawain si Mordred — doi nepoti — si numerosi alti cavaleri.

Dar printre ei, cel mai de seama era Lancelot, fiul lui Ban, nepotul lui Bohor de Gannes.

— Pe el, reaminti poetul tinerilor ascultatori, de mic il rapise Viviane, zina din fundul lacului. Se prefacuse-n lebada, cit timp copilul se juca pe-o pajiste, linga castel, si, dupa ce-l ademenise sa se urce pe gitul ei, pornise repede in zbor.

In fundul lacului crescuse, intr-un palat de marmura, dar asta nu-l impiedicase sa iasa si pe tarm, afara, si sa cutreiere padurea si tot tinutul Brocéliandei.

Prin vrajile ce stapinea, Viviane menise ca baiatul sa-si uite casa si parintii, si sa-si inchipuie sa zina e mama lui adevarata.

Intr-o zi, tinarul vazu prin padure doi cavaleri, calari pe niste armasari care-si muscau zabalele, si armele lor ii faceau sa semene cu niste zei.

Salvasera pe o copila rapita de niste tilhari, inapoind-o tatalui. Parintele ei ar fi vrut sa le dea aur si vesminte din cele mai costisitoare, dar ei se-mpotriveau, spunind ca nu le trebuie rasplata.

— N-ati auzit de cavalerii Mesei Rotunde? au zis ei. Noi facem parte dintre sotii lui Artur de Britania, si-aceasta ne e datoria: sa-i ajutam pe cei mai slabi sau cei lipsiti de aparare.

Lancelot s-a-napoiat acasa, in ziua-aceea, turburat.

— Mama, i-a rostit el Vivianei, in timp ce intra in palat. Cine e regele Artur, si ce este Masa Rotunda?

— De ce? l-a intrebat Viviane, cu inima strinsa de teama, fiindca ea socotise altfel: sa-l tina pe Lancelot de-a pururi — voios si pe vecie tinar — in palatu-i de marmura, ferit de pri­mejdiile vietii. Si-i ascunsese pin-atunci cite se povesteau prin lume despre Artur, Masa Rotunda si despre faptele-mplinite de indraznetii-i cavaleri.

Dar dupa ce frumosul tinar ii povesti tot ce vazuse, si starui in intrebare, zina Viviane isi dete seama ca in zadar se straduise ca sa-i ascunda atita vreme ispravile cavaleresti.

Cit se temuse ca flacaul sa nu afle despre Artur si despre Masa lui Rotunda, si sa nu fie ispitit sa li se-alature si el!

Si iata ca in Brocéliande intrasera niste tilhari care rapisera o fecioara. Cavalerii Mesei Rotunde pornisera numaidecit, si o salvasera pe fata. Asa-i vazuse tinarul si le aflase faptele.

Zina Viviane fu nevoita sa-i povesteasca pe-ndelete despre Artur, Masa Rotunda, si despre-o seama de ispravi savirsite de cavaleri. Iar el, ascultind-o pe zina, simtea in sine o putere care-i crestea neincetat in bratele lui tineresti.

Cind zina isi sfirsi povestea, tinarul puse intrebarea:

— Mama, te rog sa-mi spui si mie daca la Masa lui Artur se mai gaseste vreun loc liber?

— Se mai gaseste! ofta zina. Stiam eu c-ai s-ajungi acolo. Am incercat sa te impiedic, sau cel putin sa te-ntirzii. Dar vad ca nu e cu putinta. Peste trei zile te voi duce pina la tronul lui Artur, sa te armeze cavaler. Si, pentru ca ne despartim, ma vad silita sa-ti destainui ca tu nu esti copilul meu. Ci, tata ti-e regele Ban, iar mama ti-este doamna lui, din castelul de Benoïc. Mai inainte de-a pleca catre castelul lui Artur, cred ca e bine sa te duci sa-i saruti mina mamei tale si sa te pleci regelui Ban, ca sa-ti dea binecuvintarea. Te-asteapta grele incercari.

Lancelot a implinit intocmai ceea ce ii ceruse zina.

S-a dus intii la Benoïc, spre bucuria mamei sale si a parin­telui sau Ban, care il socoteau pierdut.

Si ei l-au binecuvintat.

Dupa aceea, insotit de doamna lacului, Viviane, Lancelot a pornit spre Artur.

— Au trecut marea chiar prin locul in care sintem noi acum, zice poetul cintaret, si-au ajuns in Britania. De-aici, calari s-au indreptat catre castelul lui Artur.

In acea zi, Artur vina. In padure, la Camelot.

Deodata a vazut sosind, pe drumul ce taia padurea, un cor­tegiu impunator.

In frunte se aflau doi paji, ducind doi cai albi de capestre. Pe unul dintre cai era un pavilion de cimp usor, insa bogat impodobit. Pe celalalt se leganau doua cufere incarcate cu ves­minte cavaleresti. Urmau patru scutieri calari, purtind o casca  argintata, un scut, de-asemeni argintat, o lance si o sabie. Si dupa ei veneau Lancelot si doamna lacului, Viviane, pe alti doi cai acoperiti cu huse albe, de matase, si-avind pe spate sei de fildes, pe care mesteri iscusiti gravasera scene de lupta. Rochia Vivianei, din samit, era tivita cu hermina. Si tinarul purta pe umeri o mantie larga, de serj, ce-i flutura usor in vint.

Armurile, imbracamintea, armele, husele si caii erau de culoarea zapezii. Zina Viviane se-asemana cu o petala de crin alb. Era pura si gratioasa. Nu-i dadeai paisprezece ani. Si, daca regele Artur nu ar fi fost casatorit, inima i s-ar fi zbatut, vazind-o pe zina Viviane. De Lancelot ce sa va spun? Ochii-i albastri scinteiau. Trupul lui zvelt se legana usor in pasul calului. Si-n mina dreapta tinea friul, iar stinga sprijinita-n sold. Calul lui se afla in urma calului zinei, la trei pasi.

Si dupa ce regele Artur s-a-ntilnit cu Lancelot si zina, au mers cu totii la castel.

Sus, pe terasa, se gasea regina, doamna Guinever.

— Acesta este tinarul pe care l-a crescut, in lacul din Brocéliande, zina Viviane, a spus regele Guineverei. Ce ziceti, doamna, ce voinic? Priviti ce ochi cutezatori!

Insa regina nu avea nevoie sa-i arate altul ce fel de ochi are flacaul. Ea ii vazuse singura. Si-acuma se inspaiminta de ce simtea-n inima ei. Incerca sa se stapineasca, sa-si puna friu sim­tirilor. Dar, printr-o vraja nestiuta, simtea ca o iubire noua o va lega de-acest flacau.

Cu-aceeasi tainica simtire, Lancelot intelegea prea bine ca Guinever a lui Artur va fi singura fiinta-n lume de care se va-ndragosti.

In el se da o lupta crunta:

„Cum indraznesc sa-mi ridic ochii catre sotia lui Artur, ce-a-ntemeiat Masa Rotunda, si caruia vreau sa-i slujesc pina la moarte, cu credinta? isi spunea tinarul in sine. Vreau sa-mi smulg dragostea din piept — cu inima, daca-i nevoie. Desi, vad bine, n-am sa pot. Orice indragostit viseaza sa isi traiasca dra­gostea. Doar eu voi fi silit sa lupt ca ea sa nu mi se-mplineasca. Numai in taina am sa-nchin toate victoriile mele iubitei doamne Guinever”

Si astfel si-a facut intrarea, la curtea regelui Artur, Lancelot, care va deveni cavalerul cel mai temut dintre toti citi a adunat Masa Rotunda-n jurul ei.

Viviane s-a-napoiat acasa, in palatul de marmura pe care si-l facuse-n lac, cu ajutorul lui Merlin.

I-a fost insa nespus de greu sa se intoarca singura. O ingro­zea pustietatea. Ii era ciuda ca pleca, lasindu-l pe Lancelot la curte. Si, in necazul ei, credea ca Merlin este vinovat. De nu facea el vrajile, Artur nu se urca pe tron, si nu avea Masa Ro­tunda. Lancelot, atunci, ii raminea.

Si mai stia zina Viviane ca Merlin, bardul, o-ndragea. L-a poftit deci s-o insoteasca, ca sa revada Brocéliande, unde fusese-odinioara faimoasa scoala a zinelor.

Merlin s-a-nduplecat indata. Zimbetul ei il ametea, ademenindu-l s-o-nsoteasca.

S-au prefacut in doua pasari, zburind catre Bretania.

Aici, intr-un amurg de vara, Viviane a inceput sa-i spuna cit e de singura si trista in lacul sau din Brocéliande.

— Merlin, ramii in Brocéliande, i-a soptit la ureche zina si i-a cuprins gitul cu bratul.

Padurea fremata domol.

— Sa-mi dai sarutul de logodna si sa imi spui cuvintul ma­gic prin care eu te pot pastra pe totdeauna linga mine. Nu vreau sa ramin singura, l-a mai rugat zina pe bard.

Merlin parca era in vis. In starea asta era gata sa-i spuna zinei orisice.

Dar se-auzi atunci un glas, sunind ca harpele ceresti:

— Merlin, nu-ti calca juramintul! Ti-am pus in deget un inel

Zina, speriata, tresari.

Merlin se destepta din somn si-si trecu mina peste ochi. Zeita Inspiratiei — caci ea era — ii porunci:

— Intoarce-te linga Artur. Acolo este locul tau

Merlin se ridica indata. Isi lua harpa din nou in brate si, facind semne cu bagheta, se prefacu in norisor. Un norisor alb-singeriu, plutind catre Britania.

Si-asa s-a-ntors linga Artur.

Harpa lui a sunat din nou, cit timp Artur s-a razboit cu pictii, cu caledonienii si scotii cei inversunati.

A cintat apoi si in lupta dusa in tarile germane, pina in Scandinavia.

Cavalerii Mesei Rotunde s-au umplut toti de glorie, in lup­tele acestea grele, prin care se asigurau hotarele Britaniei.

Dar primul intre cavaleri a ramas tot Lancelot du Lac. De zeci de ori a infruntat moartea pe mari sau pe uscat. Sabia lui a retezat mai multe capete dusmane decit taie seceratorul spi­cele, cind se pirguiesc.

La-napoiere a fost primit, la porti, de insasi Guinever, care, la-ndemnul lui Artur, i-a sarutat obrazul drept — rasplata celui mai viteaz.

Acest sarut al Guineverei i-a tulburat mai mult simtirea fiului adoptiv al zinei.

Si, ca sa-si uite patima si sa nu aiba a rosi in fata regelui Artur, Lancelot s-a dus departe-n lume, sa dea lupte ca­valeresti.

Cu calul a cutreierat insulele britanice, si-a avut zeci de biruinte. A trecut si pe continent, in locul unde se nascuse. Pre­tutindeni a impartit dreptatea celor in nevoie, dar gindul de la Guinever nu a putut sa si-l desprinda.

Si-a cucerit si un castel, pe care-l stapinisera germanii ina­inte vreme, devenind duce de Guiene.

Un singur lucru n-a putut: sa dobindeasca un potir cu in­susiri miraculoase, al carui nume era Graalul. Pe-acesta-l cau­tau cavalerii Mesei Rotunde de mult timp, socotind ca aflarea lui le va aduce biruinte si fericire vesnica.

Atita numai ca potirul nu putea fi zarit de nimeni de n-avea inima curata, asa cum este lacrima. Iara inima lui Lancelot se mistuia pentru sotia lui Artur de Britania.

Umblind asa, mereu pe drumuri, Lancelot afla ca in Corbin, orasul regelui Pelles, era un vrajitor cumplit care facuse mul­te rele.

Auzind vestile acestea, cavalerul porni-ntr-acolo.

Vrajitorul luase pe fata regelui din Corbin cu sila si o-nchisese intr-un turn.

Statea fata de ani de zile in gheara vrajitorului, si nimeni nu putea s-o scape.

Citi il chemasera sa lupte, ca s-o salveze pe copila, pierisera linga Corbin.

Acum l-a chemat si Lancelot pe preahainul vrajitor.

Acesta s-a schimbat in urs, apoi intr-o cumplita haita de lupi turbati si singerosi, iar, la sfirsit, intr-o pantera.

Insa Lancelot, fara de teama, l-a nimicit pe vrajitor, dupa o lupta de cinci zile. Spargind apoi si niste porti, a intrat intr-o incapere cu peretii de fier incins, unde sta fata zavorita si toro­pita de dogoare.

Copila se numea Elaine, si vrajitorul o-nrobise fiindca ea nu-l voia de sot.

Eliberind-o pe Elaine, cavalerul Mesei Rotunde inchise-n camera de fier pe nemilosul vrajitor, intetind mai-nainte focul.

Multimea, vazind fapta asta, ii iesi lui Lancelot-nainte, rugindu-l sa-i dea ajutor sa scape si de-un sarpe groaznic.

Sarpele-acesta vietuia intr-o groapa de linga tarm, unde-l pusese vrajitorul. Si ii dadeau dihaniei pe luna cite un copil, ca sa se sature cu el. Altminteri, intra in oras si savirsea mai mari cruzimi.

Fara sa stea de loc pe ginduri, urmat de oamenii de rind, cavalerul porni spre tarm.

Sarpele tocmai astepta sa i se-aduca prada vie. Era flamind si suiera.

Cavalerul Mesei Rotunde sari in groapa sarpelui si-l ciopirti cu sabia. Bucatile taiate insa tisnira singure afara si se schimbara-n porci mistreti.

De fiare se-ngriji multimea, le dobori cu ghioagele.

Astfel scapa Lancelot pe rege si oraseni de vrajitor, ca si de nesatulul sarpe.

Si regele, drept multumire, oferi cavalerului tara si pe copila sa.

Cavalerul ar fi primit, de nu ar fi fost Guinever, clipa de clipa-n mintea lui. Dar el, in chip curtenitor, respinse toate da­rurile, si vru sa plece mai departe.

Si toate-ar fi fost foarte bune, daca Elaine n-ar fi simtit ca il iubeste pe acela care-i daduse libertatea si o scapase de la chin.

Fata avea o doica, Brisen. Ea stia vraji nenumarate.

— Brisen, a chemat-o Elaine. Am sa te rog un singur lucru. Sa faci in asa fel, incit sa ma sarute cavalerul mai inainte de-a pleca.

Si Brisen a facut astfel, incit nobilul cavaler sa soarba o cupa cu vin. Insa vinul era vrajit.

Cum a sorbit cupa cu vin, lui Lancelot i s-a nazarit ca Elai­ne ar fi Guinever. Si ca frumoasa Guinever nu e sotia lui Artur, ci este chiar sotia lui.

De brat, ca niste tineri soti, s-au afundat printre copacii padurii de linga castel. Si Lancelot a imbratisat-o pe fiica rege­lui Pelles.

Dar cum i s-a desprins din brate, a inteles cine era si ce s-a intimplat cu el.

— Imi vei plati, i-a strigat el copilei regelui Pelles. Jura­sem sa nu-mbratisez nici o femeie, toata viata, fiindca iubesc pe o regina. Dragostea mea nefericita nu se va implini nicicind, dar mi-am calcat azi juramintul, din vina ta. Te voi ucide

Elaine i-a cazut in genunchi, spunindu-i cit il indragea, si ca un nobil cavaler nu poate omori pe-aceea careia el i-a daruit mai inainte libertatea. L-a mai rugat apoi, plingind, sa o pastre­ze de sotie.

Cavalerul i-a dat iertarea, dar a plecat si mai mihnit, spre alte lupte vitejesti, ca s-o uite pe Guinever, care nu-i mai iesea din minte.

La timpul ce se cuvenea, Elaine a dobindit un fiu, numit de mama Galaad. Cind Galaad a implinit virsta de foc a tineretii, a cucerit singurul scaun — numit „scaunul primejdios” — ce-l mai avea Masa Rotunda neocupat pina atunci. Si-avind un cuget nepatat si-o vitejie fara seaman, Galaad a plecat in lume sa cucereasca vasul Graal. Dupa lupte nenumarate a izbutit sa afle Graalul, spre multumirea lui Artur.

— Astfel s-a implinit si-aceasta atit de mare-nfaptuire, rosti poetul cintaret, pe care astazi nu v-o spun, caci iata, se coboara noaptea, si stelele clipesc pe cer. Va trebui sa ne intoarcem, in scurta vreme, la castel.

— Nu mai-nainte de-a sfirsi insa legenda lui Artur, il ruga fiul ducelui.

— Si-am vrea sa stim: cu Guinever, si cu Lancelot, si cu Merlin ce s-a mai petrecut apoi? rosti alt tinar cavaler.

Poetul isi urma povestea:

— Pe timpul cind domnea Artur si mai era Masa Rotunda, iubirea se socotea sfinta, era nobila si frumoasa. Cavalerii curtau o fata cam sapte ani, mai inainte de-a dori sa se logodeasca. Doar rareori era altfel Caci de-ndrazneau sa ia cu forta vreo copila sau vreo doamna, plateau nesocotinta asta, cum a platit Méliagrance, despre a carui faptuire, nevrednica de-un cavaler, am sa va povestesc acum

Venise toamna, timpuriu, si pasarelele plecau.

Cavalerii Mesei Rotunde se intorceau, cind venea toamna, de pe-unde colindasera. Si fiecare-si povestea faptele ce le savirsise.

Lui Artur ii placea s-auda pe cavaleri istorisind cum im­partisera dreptatea, in numele Mesei Rotunde, prin bratul lor neobosit.

Iara reginei Guinever, in vremea asta, ii nazarea sa rata­ceasca prin padure, privind copacii desfrunziti.

Intr-o zi, pe cind se plimba, urmata de trei cavaleri, vazu ca este-nconjurata de peste-o suta de barbati in frunte cu Méliagrance.

Méliagrance, un cavaler care-l ura mult pe Artur, dar o-ndragea pe Guinever, se hotarise s-o rapeasca, s-o duca in castelul lui.

Aceasta fapta josnica n-o savirsise pina-atunci, fiindca in preajma Guinever ei erau mereu multi cavaleri si se-ntorsese si Lancelot, in ospetie, la Artur.

Atunci insa Lancelot sedea cu regele Artur la masa si-i po­vestea o intimplare traita, nu de mult, pe mari. Linga regina se gaseau numai sir Keu, sir Sagramor si sir Gawain — cel mai iubit dintre nepotii lui Artur.

Méliagrance, incercuindu-i, ceru reginei sa-l urmeze.

— Vreti sa-l dezonorati pe rege? O sa platiti aceasta fapta! raspunse, mindra, Guinever.

In apararea Guineverei, Gawain sari primul la lupta urmat de Sagramor si Keu. Dar numarul ii coplesi.

Raniti, ei inca se luptau, cind Guinever — voind sa scape pe cei trei cavaleri cu viata — ii striga tradatorului:

— Incetati lupta! incetati Va voi urma, Méliagrance, dar numai daca imi crutati pe cei trei nobili cavaleri care mi-au stat in aparare, si ii lasati sa ma urmeze acolo unde ma veti duce

Regina Guinever plingea.

Méliagrance, preamultumit ca izbutise intr-un fel, s-a gra­bit sa se invoiasca, poruncind oamenilor lui sa inceteze batalia.

Apoi conduse la castel — ce-i drept, cu multa curtenie — pe doamna regelui Artur, ca si pe cei trei cavaleri, gata mereu s-o ocroteasca, desi se aflau greu raniti.

Méliagrance nadajduia ca fapta lui n-o sa se afle, fiindca o savirsise tainic, repede si pe neasteptate.

Insa regina, cumparind un paj de-al lui Méliagrance, il si porni spre Camelot, ca sa vesteasca miselia.

De cum se-afla la Camelot tradarea lui Méliagrance, Lancelot ceru ingaduinta sa il razbune el pe rege. Artur primi, si cavalerul isi chema pajii sa-l imbrace in hainele grele, de fier, isi lua armele si porni, cu graba mare, spre castelul vicleanului Méliagrance.

Pesemne insa ca tradarea — ce si-ncepuse a-si face loc prin tarimul Britaniei — umbla de-o parte si de alta.

Méliagrance afla si el ca Lancelot este pe drum, gata sa lupte si sa ia castelul unde se afla sotia regelui Artur.

Si-orindui treizeci de oameni in calea lui, cu arcuri bune, sa stea de veghe toata vremea, ascunsi in dosul unor ar­bori, la marginea padurii.

— Cind il vedeti ca se arata, tintiti cu arcurile bine, le porunci el oamenilor. Dar nu-l ochiti pe cavaler, ci-i doboriti doar armasarul. Pe jos el nu poate veni, fiindca armura i-e prea grea

Slugile lui Méliagrance au implinit poruncile. Iar cavalerul a ramas fara de armasarul lui. Nu mai putea inainta decit ca melcul, sub armura.

Tocmai trecea o carucioara pe doua roate mari, de lemn, trasa de doi cai rapciugosi, batrini, cu pielea jupuita, trimisa de Méliagrance s-aduca lemne din padure.

Vizitiii erau un tinar si un batrin, bunicul lui. Acestia la-nceput au ris, auzindu-l pe cavaler ca vrea sa urce-n carucioara, pe urma s-au impotrivit, de teama sa nu-i pedepseasca stapinul lor, Méliagrance.

Lancelot n-avea chef de glume, cind era vorba de regina.

Amenintind cu sabia, el s-a urcat in carucioara. Si cei doi vizitii l-au dus in risul celor ce-l vedeau, in huiduieli si in ocari, caci il credeau vreun condamnat, vreun pus la stilpul infamiei — pina aproape de castelul vicleanului Méliagrance.

Vazindu-l pe Lancelot ajuns la poalele castelului, Mélia­grance s-a inspaimintat si a rugat-o pe regina sa mijloceasca pentru el, fagaduindu-i sa-i daruiasca intreg tinutul si castelul, jurind ca ii va fi vasal.

Regina s-a induplecat, si-a mijlocit de la fereastra crutarea lui Méliagrance. Acesta i-a cerut iertare, recunoscindu-se vasal, si dindu-i lui Lancelot castelul, domeniul si oamenii sai.

De-atunci Lancelot a fost numit, in loc de „cavalerul alb”, cum se chemase pin-atunci, fiindca umbla numai in alb, „Cava­lerul cu carucioara”.

Dupa aceasta intimplare, dusmanii regelui Artur si ai regi­nei Guinever au inceput sa unelteasca. In frunte se gasea Mordred.

Acesta isi facuse planul sa puna mina intr-o zi pe cununa Britaniei. Se-ntelesese cu saxonii ca sa le vinda tara lor. Si, fiind nepotul lui Artur, ii urmarea orice miscare, ii stia toate gindurile.

Tradarea isi facuse aripi si zbura prin Britania.

Dupa o veche prevestire, daca tradarea se-ntrona, cavalerii Mesei Rotunde aveau sa-si piarda gloria, sa piara unii in razboi, ceilalti, luptindu-se-ntre ei.

Cit timp viteazul cavaler Lancelot era linga Artur, Mordred era neputincios.

Cum putea sa-l inlature?

Mordred stia despre Lancelot ca o-ndragea pe Guinever. In­telegea si ca regina avea aceleasi simtaminte pentru viteazul cavaler.

Si-atunci Mordred a pus la cale sa foloseasca dragostea, si chiar prin ea s-azvirle ura intre Artur si cel mai bun dintre toti cavalerii sai.

Fara Lancelot, Masa Rotunda nu mai avea nici un temei. Si fara de Masa Rotunda, Artur isi injumatatea puterile de luptator.

— Ascultati cum a izbutit Mordred in uneltirea lui, rosti poetul cintaret catre ascultatorii sai.

Intii acesta astepta o zi cind regele urma sa plece, cu sotii sai, la vinatoare. Ticlui apoi o scrisoare, sa para a fi chiar a reginei, prin care ea chema sa-i vina Lancelot in ajutor, zicind ca o pindesc niste primejdii.

Bine-nteles ca in scrisoare cavalerul era rugat sa nu destainuie secretul nici unui om din Camelot, insa sa vina negresit.

Mordred fugi, dupa aceea, la Artur, si-l vesti, in taina, c-a doua zi sotia sa are-o-ntilnire cu Lancelot, in incaperile reginei.

Regele, om cinstit si drept, l-a mustrat aspru pe Mordred ca raspindeste astfel de zvonuri asupra credincioasei doamne si a iubitului sau prieten si vasal credincios Lancelot.

Totusi, cind regele-ntreba ce cavaleri il insotesc a doua zi la vinatoare, Lancelot raspunse ca nu merge, fiindca se simte cam bolnav.

Atunci Mordred se apropie de regele Artur si-i spuse, cu o privire veninoasa, ca zvonul se adevereste. Lancelot ramine la castel, linga regina Guinever.

— Lancelot imi este prieten bun. El nu imi va pata onoarea, glasui regele Artur, neascultind nici de-asta data pe tradatorul sau nepot.

Si facu semnul de plecare.

Toti cavalerii se pornira, urmindu-l pe regele Artur, insotiti de scutieri si paji, in sunetele cornului.

Castelul ramasese singur. Sau cel putin asa parea.

Pe turnurile lui inalte fluturau flamurile albe, si la crene­luri se vedeau coifurile strajerilor.

Nu se mai auzea nici cornul, nici larma vinatorilor.

In acea clipa, sir Lancelot — fara lance sau sabie — iesi pe-o sala intunecata si podita cu lespezi mari. Cobori intr-un balconas, trecu iar printr-un coridor, ocolind toate locurile de unde putea fi vazut de slujitoarele reginei, si, iata Inca­perea ei.

Deschise usa si intra. Era inca in zori de zi. Insa regina-l insotise pe sotul sau pin-la peron, si se-mbracase intr-o rochie de culoarea lastunului, cu minecile foarte largi.

Trecusera atitia ani de cind venise la castel si o vazuse pe regina.

Dar pentru el era aceeasi, asa cum o cintau poetii: oglinda vie-a frumusetii. Nu se schimbase cu nimic.

Inalta, alba, cu obrazul ca piersicile cind se coc, Guinever il privi mirata, cind il vazu, pe negindite patrunzind in odaia ei.

Ochii ei negri-cenusii ii erau calzi si mingiiosi.

Parea doar putin palida.

— Regina, rosti cavalerul, ingenunchind in fata ei. Stau si astept poruncile. M-ati chemat, iata, si-am venit. Orice-mi veti cere am sa fac.

Guinever n-apuca sa spuna nici un cuvint, ca de pe sala se 308 auzira glasuri aspre, sunet de arme, tropote.

Mordred, nepotul lui Artur, il parasise pe acesta si se-ntor- sese pe ascuns, cu alti vreo zece cavaleri.

Si-acestora le povestise ca Lancelot are intilnire cu Guine­ver, in mare taina. Si ei, daca-i sint credinciosi, au datoria sa-i gaseasca si sa le-arate tuturor ca Lancelot este tradator.

Lucrul se petrecuse-ntocmai.

Sezind la pinda, cavalerii vazura pe Lancelot trecind, sa­rind dintr-un balcon intr-altul, intrind in camera reginei.

Si, pe cind el sta-ngenunchiat si astepta poruncile reginei sale, Mordred striga catre ceilalti:

— Iesiti, si sa-l legam in lanturi. E inteles cu Guinever. A fost chemat chiar de regina. Dezonoreaza pe Artur.

Auzind zgomotele-acestea, regina a palit la fata, cu toate ca pe inima nu se stia cu nici o pata. Ea il iubise pe Lancelot. Dar, ca si el, se straduise sa-si inabuse dragostea.

Guinever, zise cavalerul, ridicindu-se in picioare. Nu mi-ati scris ieri? Nu m-ati chemat? Nu ati fost in primejdie?

— Nu v-am chemat, murmura ea. Dar acum moartea va-nconjoara. Desigur ca e o capcana.

— Iesiti afara, Lancelot! Voi l-ati dezonorat pe rege! Si stiu ca sinteti inautru, striga Mordred, cu glasul spart. Predati-va de bunavoie.

— Nu, nu va duceti, va ucid, il indemna incet regina. Ei stiu, Lancelot, ca n-aveti arme

— Veniti voi singuri si ma luati, spuse la rindu-i cavalerul, celor care-l chemau de-afara.

Mordred nu indrazni sa intre. Impinse insa pe-alt baron, pe usa-n camera reginei.

Lancelot il prinse iute-n brate. Si pina sa apuce-acesta sa isi inalte sabia, il trinti, cu o lovitura, pe lespezile incaperii.

Il dezarma apoi indata. Lua scutul si sabia-n mina. Si des­facu larg de tot usa.

— Nemernicilor! le striga. Ati pus la cale-o mirsavie. Mi-o veti plati si chiar acum!

— Fugiti! tipa atunci Mordred, stiind ca-i cel mai vinovat. Lancelot pe toti ne va rapune.

Si baronii se risipira, ca niste potirnichi fricoase, care-ncotro, cit ai clipi.

Dupa ce fura iarasi singuri, Lancelot ii grai iar reginei:

— Mordred si cu ceilalti baroni or sa alerge la Artur, si or sa ne invinuiasca de ceea ce n-am faptuit. Sintem prada unei minciuni si v-am pricinuit un rau, pe care-l cred nimicitor. Sint gata sa va iau cu mine, sa v-ascund in castelul meu si sa va apar pin-la moarte.

— Nobile prieten, spuse ea. Daca as face acest lucru, ar insemna sa recunosc ca-s vinovata, si de-acea am fugit de la Camelot. Ramin aici, si-am sa dau seama in fata regelui Artur.

Lancelot ingenunchie din nou, se ridica, isi lua adio, cobori scara fara graba, incaleca pe-un cal — si-n trap porni catre cas­telul sau.

Mordred, in acest timp, fugi cu ceilalti pina la Artur, incepind sa-i invinuiasca pe Guinever si pe Lancelot ca au avut o intilnire in incaperile reginei.

Lui Artur nu-i venea sa creada. Insa cei noua cavaleri — caci unul era lesinat sub naprasnica lovitura primita-n camera reginei — jurara pe ce-aveau mai sfint ca nu era nici o minciuna in tot ceea ce povesteau.

S-a facut foarte multa zarva.

Unii strigau ca-i vinovata sotia regelui Artur, si altii ca este curata cum curge apa din izvor.

Pentru ca nu se impacau, dupa stravechea datina, au hotarit s-o judece in consiliul cavalerilor, fara ca sotul sa ia parte. Si judecata sa se faca in catedrala de la Londra.

Artur s-a retras in castel. Si consiliul a judecat-o.

Mordred era acuzatorul.

Fara rusine, ticalosul a-nvinuit-o pe regina de-nselaciune si tradare, drept marturie aducindu-l pe cavalerul doborit de Lan­celot cu o lovitura.

Sentinta data de consiliu, rostita de arhiepiscop, a fost ca doamna Guinever, dezonorind rangul regal, va trebui sa fie arsa pe un rug mare,-n piata Londrei.

Ultimul ei cuvint a fost:

— Spuneti-i regelui Artur ca mor, dar sint nevinovata. Si nu ma-nfricosez de rug

Dar lacrimile ii curgeau, in piriiase, pe obraz.

Artur, cind a aflat sentinta adusa de arhiepiscop, si-a plecat fruntea si a spus:

— Desi dovezile sint clare, mi-e teama ca ati osindit pe o femeie fara vina. Lancelot va incerca s-o scape. De va veni cu armele, va trebui sa ii raspund. De-aici o sa se nasca ura.

Tocmai asa s-a petrecut. Reginei i s-au sfisiat a doua zi hainele scumpe. Si, invelita intr-un sac, a fost urcata de calugari pe rugul unde-o astepta supliciul arderii pe-ncetul.

Pe cind ea se afla pe rug, si un calugar se-apropia cu o faclie, sa dea foc gramezilor de uscaturi, in piata Londrei au patruns, calari si bine inarmati, cu zgomot, zece cavaleri. In frunte se afla Lancelot, cu sabia in mina dreapta.

— Faceti-mi loc! porunci el, impingind sutele de oameni care se gramadisera si o jeleau pe Guinever, cea osindita pe nedrept.

Cavalerii din jurul lui ii incoltira pe Mordred, ca si pe cava­lerii sai, dindu-le lovituri cu lancea.

Lancelot, calare cum era, taie cu sabia fringhia ce o tinea pe Guinever legata de stilpul din mijloc. Si ea, inca inspaimintata, se pomeni luata in brate de indraznetul cavaler.

Calul porni in tropot mare.

— Traiasca Lancelot viteazul! Traiasca doamna Guinever!

Ceilalti ii ocroteau din urma pe Lancelot cu regina-n brate.

Si lui i se parea c-alearga, nu spre castelul sau, ci-n rai.

In timp ce ei fugeau astfel, Mordred il si vesti pe rege de cele ce s-au petrecut.

Artur se gasea in castel, ascuns in cea mai mititica si mai pustie incapere.

Era cu fata prinsa-n pumni.

— Masa Rotunda a pierit. Dupa aceasta intimplare, multi cavaleri ma vor trada. Dusmanii au sa ne atace. Britania va suferi

— Lancelot nu trebuie lasat. Sa-i luam castelul cu asalt, il indemna pe loc Mordred, bucuros ca se dezbinau cavalerii Mesei Rotunde, si planul lui se implinea. Lancelot a fost un tradator

— Lancelot a fost un cavaler, ii glasui dreptul Artur. A aparat-o pe regina. Si eu, cu toate ca nu cred in vina lui, sint nevoit sa-l asediez si sa-l atac, pentru ca mi-a stirbit onoarea, venind cu arma-n piata Londrei

Luptele au durat mult timp. Lancelot si-a aparat castelul, cautind sa nu-i pricinuiasca regelui sau prea multe pierderi. Nici regele nu l-a lovit pe cavaler atit de greu, si nici castelul nu i-a ars.

Din prietenia de-altadata atita le mai ramasese. Luptau sa-si apere onoarea — unul pe-a lui, si celalalt pe a reginei Gui­never — dar nu voiau sa se ucida, si nici sa-si faca prea mult rau.

Pina la urma, sir Gawain, si alti vreo citiva cavaleri, ce indrageau Masa Rotunda, au staruit pentru-mpacare, caci lupta nu se mai sfirsea.

Regina s-a inapoiat, calauzita de Lancelot si-o suita de cava­leri, invesmintati in velur alb si cu esarfe argintii, pe cai cu huse de matase.

Lancelot insa n-a mai ramas la Camelot, linga Artur, ci, mihnit, s-a inapoiat in castelul sau din Guiene.

Nici Artur n-a ramas acasa. Si, fiindca in regatul Frantei se ridicasera dusmani si uneltisera cu Roma impotriva Britaniei, si-a pregatit doua corabii, imbarcindu-se la Cardiff, cu o suta de cavaleri.

— A debarcat in Armorica, aici, pe plaja unde stam, le arata din nou poetul acelora ce-l ascultau, si a inaintat spre Franta.

Acolo lupta s-a decis intr-o ciocnire violenta, ce-a avut loc intre Artur si renumitul rege Flore.

Flore biruise pe danezi si-nspaimintase omenirea, dar il tradase pe Artur.

Acum Artur il pedepsea.

Flore nu fusese doborit inca de nimeni pin-atunci. Artur l-a culcat in tarina, si capul i l-a retezat.

Regatul Frantei s-a supus.

Abia se intorsese-acasa. Se pregatea sa stea la masa cu oaspetii ce si-i poftise, regii Islandei, Danemarcii, si inca sapte sau opt regi, cind de afara s-a vestit ca au sosit la Camelot cei doisprezece senatori ai imparatului roman. Acestia, imbracati in toge, pe crestet cu cununi de aur, intrind in sala au grait:

— Ne-a trimis imparatul Romei, preaputernicul Lucius, sa va certam, rege Artur. Voi, calcind legile divine si ale Romei, ati invins in lupta pe regele Flore. Regele ne era vasal, si Franta atirna de noi, si ne platea tribut anual. Sa ne dati Franta inapoi!

Artur, ascultind vorbele azvirlite de senatori, simtea cum singele incepe sa-i clocoteasca in tot trupul. Rusinea ii potopea pieptul — fata de oaspetii straini si fata de baronii sai — fiindca fusese insultat in casa si la masa lui. Dar fiind el gazda, si avind in fata niste soli straini, ce mai erau si foarte virstnici, s-a stapinit, si n-a pus mina pe sabia Excalibur, ca sa le taie capetele si sa-i invete sa se poarte.

— Seniorilor, le-a raspuns el, ridicindu-se in picioare si incercind sa fie calm. Voi, care va numiti romani, desi va trageti dintr-un neam nascut pare-se-n alta tara, si lumea toata va uraste, pentru ca vreti sa stapiniti ce este al celorlalte neamuri, sinteti acum oaspetii mei. Potrivit datinei britone, noi va poftim intii sa stati la masa noastra, sa mincati, daca va plac mincarururile, si sa sorbiti cupe cu vin.

— Noi nu ne asezam cu sclavii, a spus aspru un senator. Ati uitat oare ca ati fost invinsi cindva de Iuliu Cezar, c-ati fost siliti sa dati tribut? Roma va cere azi din nou sa deveniti supusii ei si sa platiti ce se cuvine stapinitorilor de drept.

Artur a ris:

— Noi, sclavii vostri? E drept c-am fost invinsi de Cezar, fiindca eram neinarmati, nazuiam sa traim in pace. Insa britonii n-au pe lume nimic mai scump ca libertatea. Si, dupa secole de lupta, v-au azvirlit legiunile in apa marii, o stiti bine Sau poate nu va amintiti?

— Pentru noi ati ramas tot sclavi! Va cerem Franta si tributul l-a intrerupt, cum nu se cade, batrinul senator pe rege. Si daca nu va veti supune, Roma, cu toate ostile, se va-ndrepta asupra voastra, si va va nimici astfel, ca nici urma sa nu ramina din tot ce este azi briton.

Artur a ris atunci mai tare:

— Ingaduiti-mi, a zis el, sa ma consult cu cavalerii.

S-au retras intr-o incapere alaturata din castel, si regele i-a intrebat pe regii prieteni si baroni:

— Ce spuneti voi de cutezanta pe care o arata Roma?

— Ne miram cum v-ati stapinit! si-a dat parerea sir Gawain.

— Regele Flore a uneltit cu Lucius, imparatul Romei, a rostit regele Islandei, sa va ia iarasi libertatea. Iar soarta Frantei s-a decis in lupta dreapta-ntre doi regi.

— Raspunsul care se cuvine e unul singur: „armele”, a spus regele Danemarcii.

Mordred a prins aceasta vorba:

— Plecati! l-a indemnat si el. In tara voi ramine eu. Va sint nepot si cavaler. V-am dovedit ca-s credincios. Lasati-ma guvernator. Voi strajui tronul, castelul, si pe regina Guinever.

— Asa voi face! a zis Artur.

S-au intors unde senatorii ii asteptau plini de mindrie, si Artur i-a vestit ca-i gata sa se-nfrunte cu oastea Romei, dar liber­tatea nu si-o vinde, si nici n-o da de bunavoie.

Cind senatorii au adus raspunsul regelui Artur, Lucius, imparatul Romei, si-a anuntat pe toti aliatii c-a venit timpul sa doboare pe Artur de Britania, si sa-i ia tara in robie.

Pe-ascuns, dar cu-nvoirea Papei, acesta a chemat la lupta si pe toti regii sarazini, macar ca ei erau pagini, blestemati de biserica.

Roma strinsese doua sute de mii de oameni inarmati. Sara­zinii din Spania trimiteau inca jumatate. Iar sudanul din Babilon fagaduia-mparatului, daca-i ia fata de nevasta, ca-i da inca cincizeci de mii. Dar cununia sa se faca in legea sarazinilor.

— Pentru ca tara lui Artur sa fie-a mea, a raspuns Lucius, va iau copila de sotie, in legea voastra sarazina, si-o fac impara­teasa Romei.

In totul, se strinsese oaste, in tabara romanilor, pina la cinci sute de mii.

Artur avea a zecea parte.

Si el s-a imbarcat la Dover, cu cavalerii credinciosi, incredintindu-i lui Mordred, inselatorul sau nepot, castelul, tronul si regina.

A trecut marea si-a ajuns pe coasta Frantei, la Calais, toc­mai in ziua cind veneau, din miazazi, ostile Romei, indreptindu-se spre Paris.

Dar din Paris i-a sosit stire ca Franta tine cu Artur, si doar pe el si-l vrea stapin, si nu pe Lucius al Romei.

Lupta s-a dat peste trei zile, linga Paris, pe o cimpie, la marginea unor paduri.

Izbind in piept ostirea Romei, cit era ea de numeroasa, Artur a-mpins-o inapoi. Gawain i-a rapus pe sudan si pe regele Spaniei. Si Artur de Britania, taindu-si o carare larga, a patruns pin-la pavilionul in care se gasea-mparatul, sub ocrotirea a cinci mii de cavaleri bine-narmati.

Acolo a fost o lupta scurta. Imparatul a vrut sa fuga, cu cavalerii lui cu tot. Artur insa l-a urmarit si, ajungindu-l, l-a silit sa muste repede tarina.

Armura din aur curat a imparatului roman zacea acum intr-o baltoaca.

Cei doisprezece senatori, lasindu-si fala la o parte, au venit iarasi la Artur, avind cenusa peste plete. Cu umilinta l-au rugat sa-i ierte pentru cele spuse, acolo, in Britania si l-au poftit sa se indrepte catre intinsurile Romei si sa primeasca-a fi-mparat.

— Traiasca imparatul Romei si-al lumii! a strigat Gawain, bunul nepot al lui Artur.

Dar bine nu s-a stins ecoul acestui strigat, cind sir Keu l-a instiintat ca au sosit patru soli din Britania, de la regina Guinever.

— Rege Artur, au grait solii, ne pare rau ca va aducem vesti proaste de la Camelot.

— Ce s-a-ntimplat? a vrut sa stie Artur, in mintea caruia gindul tradarii n-avea loc.

— Cum ati plecat din portul Dover, l-au lamurit solii pe data, Mordred a inceput tradarea. A raspindit niste scrisori, de buna seama mincinoase, venite, zicea el, din Franta, prin care se vestea in tara ca ati murit linga Paris. Apoi, fagaduind ca el, de va fi rege, va-nceta orisice lupta cu dusmanii, predind tara saxo­nilor, multi cavaleri fara de suflet, ce nu pun pret pe libertate, au si trecut de partea lui. Poporul e nemultumit. Insa Mordred il asupreste prin cava­lerii tradatori, care nadajduiesc sa aiba, sub cirmuirea lui, ono­ruri, si sa-si adune bogatii.

— Mordred a indraznit cumva s-atinga si Masa Rotunda? a-ntrebat tinarul Gawain.

Mordred s-a si urcat pe tron. Si cea dintii porunca a lui a fost sa sparga in bucati Masa Rotunda a lui Artur. Apoi i-a poruncit reginei sa se gateasca pentru nunta. Vrea, peste doua saptamini, ca sa o ia el de sotie, au raspuns solii, plecind capul. Rege Artur, in clipa asta, cind voi sinteti stapinul lumii, va trebui sa va ginditi sa va recuceriti sotia, castelul si Britania.

Artur, pentru intiia oara, si-a dat seama — dar prea tirziu — ca-n lume este si tradarea.

— Sa se ridice tabara, a poruncit el lui Gawain, sa pornim spre Britania!

In drum, as vrea sa va mai spun, trecind pe linga Brocéliande, si facind tabara acolo, Merlin s-a dus in timpul noptii sa o revada pe Viviane.

Gindul la ea nu ii da pace. Noapte de noapte o visa.

Zina era-n palatul sau, din lacul fermecat si-adinc, unde crescuse Lancelot.

Luna tesea pinze de-argint pe suprafata lacului.

Viviane! a strigat-o Merlin.

Si zina s-a infatisat, sub forma unei flori de nufar, la supra­fata lacului.

S-a intrupat apoi in zina si l-a cuprins pe dupa git, cum facuse si-odinioara.

— Merlin, tare sint singura. Merlin, nu ma mai parasi, invata-ma acel cuvint cu care sa te pot lega de mine pentru totdeauna

— Artur va da ultima lupta, si trebuie sa-l insotesc, a rostit bardul-vrajitor, in timp ce lacul si padurea se clatinau sub ochii sai, si lumea-ntreaga ii parea un vast ocean de muzica. Am venit doar sa te revad.

In ochii zinei, verzi ca lacul, s-a ivit o lucire rea:

Artur mi l-a luat pe Lancelot, si tot Artur mi l-a gonit

— Artur i-un rege bun si drept, a glasuit bardul Merlin. Si trebuie sa-l insotesc.

Pleaca, dar dup-aceasta lupta intoarce-te iarasi, Merlin.

— Asteapta-ma. Ma voi intoarce

— Ca sa te cred, lasa-mi in gaj harpa pe care ai primit-o in pestera lui Ossian.

Zina l-a strins mai tare-n brate, lipindu-se de pieptul lui. Merlin n-a mai putut gindi. I-a daruit harpa de-argint, batuta-n pietre nestemate, cum n-a mai fost si nu va fi vreo alta harpa pe pamint.

Viviane a luat aceasta harpa si, sarutindu-l inc-o data, s-a facut iar floare de nufar, si-apoi a disparut in lac.

Merlin s-a-ntors la tabara.

In zori, au pornit mai departe.

S-au imbarcat toti cavalerii, intr-o tacere ca de moarte.

Artur cel drept, de cind aflase ca Mordred, cavalerul sau, il inselase si-l mintise, vinzind tara saxonilor, nu mai stia ce-i zimbetul.

Chipul lui nobil, altadata senin si vesel, se-ncruntase.

Isi amintea de prevestirea facuta de Merlin cindva, ca-n ziua cind se va ivi tradarea in Britania, va fi invins si nimicit.

Britania se si vedea, cu coastele ei nisipoase, saltindu-se parca din valuri, ca sa-l zareasca pe Artur.

Insa pe tarm nu erau prieteni, sa il aclame, ca-n trecut, ci cavalerii tradatori, si-alaturi cete de saxoni, ce-i doreau moartea lui Artur.

— Eu voi incepe debarcarea, vesti Artur pe cavaleri.

Gawain insa-l ruga pe rege:

— V-am insotit neobosit in toate bataliile. Va rog ca azi sa ma lasati sa comand eu in locul vostru corpul briton de debarcare!

— De ce imi ceri favoarea asta? il intreba regele Artur.

Gawain i se uita in ochi, deschis, cinstit, ca totdeauna:

— Findca voi aveti doi nepoti: unu-i Mordred, si altul eu. Iar Mordred v-a dezonorat, tradindu-va si vinzind tara, si sfarimind Masa Rotunda. Vreau ca intiia lovitura sa si-o primeasca de la mine.

Si se ruga atit de mult sa-i dea lui cinstea de-a-nfrunta pe tradatori, la debarcare, incit Artur incuviinta. Si facu planul de bataie:

— Voi veti atinge primul coasta Vedeti c-or sa va-ntimpine cu-o ploaie de sageti la mal Intindeti puntea si sariti, ferindu-va cu scuturile, si atacati numaidecit, cautind sa despartiti saxonii de cavalerii lui Mordred.

Mai dete-apoi si-alte porunci, si batalia incepu.

In timp ce Gawain acosta cu cea dintii corabie, si altele se apropiau, la dreapta si la stinga ei, in sunetul trompetelor, se auzi si-un cint de harpa. Un glas jalnic o insotea.

Artur intoarse putin capul, si il vazu pe bardul sau — nu cu o harpa de argint, cum avusese-n Avalon — ci cu o alta, fara pret. Merlin nu mai era Merlin, ci-un cintaret ca toti ceilalti.

— Merlin, intreba regele, unde ti-e harpa de argint?

Merlin rosi, si nu raspunse.

Si batalia a urmat.

Trei zile s-au luptat cu furie. Gawain a cazut intre primii. Singele lui a inrosit nisipurile de la Dover. Dar, inainte de-a muri, a doborit trei regi saxoni. Pe ceilalti doi i-a retezat bunul sau prieten Sagramor.

Si portul Dover a fost luat din miinile saxonilor.

Cind l-a vazut pe Gawain mort, palid, cu parul naclait de singele prelins din timpla, inima lui Artur s-a frint. Si poate pentru-ntiia oara regele a scos din piept un geamat.

Mordred, vazind infringerea, a incercat sa se ascunda in turnul castelului Dover. Insa oamenii din popor — aflind ca Artur nu e mort, ca s-a-ntors in Britania si-i izgoneste pe saxoni si cavalerii tradatori — au iesit inaintea lui. Si, blestemindu-l pe Mordred, acestia l-au impiedicat sa se ascunda in castel si l-au lovit cu bolovani.

De spaima-atunci nemernicul s-a retras catre Winchester, unde se gramadisera anglii pradalnici si saxonii.

Artur insa l-a urmarit. L-a ajuns linga Winchester. Si l-a silit iarasi sa lupte. A luat apoi si Winchester-ul, cu sprijinul poporului, nimicindu-i si pe saxoni, si pe miseii lui Mordred.

Luptau insa unul la zece, si cavalerii lui Artur se-mputinau din ce in ce.

E drept ca in Britania, spre miazazi si spre apus — afara de tinutul Cornwal — nu mai era nici un dusman.

Mordred, cu citi ii ramasese, se retrasese in Cornwal.

Artur l-a urmarit si-aici, dind cea din urma batalie, pe tar­mul marii-ntr-un amurg.

Cu sabia-i Excalibur, din care se ridicau flacari si tisneau trasnete intr-una, Artur si-a doborit dusmanii, pina-a ramas doar unul singur, tradatorul baron Mordred.

Printre movile de cadavre, Artur, cu sabia in mina, il urma­rea neobosit.

Fugind, cu ochii rataciti, si avind spume-n jurul gurii, Mor­dred se-mpiedica deodata.

Artur ajunse linga el.

Lupta tinu foarte putin. Artur ridica sabia. Dar, folosind aceasta clipa, preaticalosul cavaler savirsi ultima lui crima. Apuca lancea si, de jos, o-nfipse-n pieptul lui Artur.

Excalibur cazu de-asemeni pe capul lui Mordred, taindu-l, de sus si pina jos, in doua.

Artur se clatina usor si se lasa intr-un genunchi, cu ochii impaienjeniti, dar tinind sabia in mina.

Din urma, slab si-nsingerat, venea ultimul cavaler pe care-l mai avea Artur, sir Keu, fratele lui de lapte. Si acesta se repezi sa il ajute pe Artur.

— Sa va urc iute pe un cal si sa ne ducem la castel, zise sir Keu, ingrijorat.

— Nu, frate, ii raspunse Artur. Acuma nu mai e nevoie. Singele mi s-a scurs din trup. Te rog, ca ultima dorinta, ia-mi sabia Excalibur si arunc-o in apa marii

— Sabia voastra fermecata nu trebuie zvirlita-n valuri. Dati-mi-o mie, sir Artur. Voi incerca s-o onorez, si dupa ce nu veti mai fi.

— Nu, dragul meu baron si frate, a spus incet de tot Artur. Eu i-o menisem lui Lancelot. Insa de el m-a despartit Mordred, prin viclenia lui. Daca Lancelot era cu noi, n-am fi trait acest prapad. Arunca sabia in mare nu ma sili sa-ti poruncesc

Sir Keu a trebuit s-asculte.

Azvirlind sabia in mare, din valuri s-a ivit o mina. O mina alba de femeie. A prins sabia de miner si a rotit-o de trei ori.

Din apa s-a auzit cintec. Voci blinde, line, de femeie.

Si harpe rasunau din valuri.

Iar marea fosnea linistita linga stincile incruntate, pe care-si dormeau cavalerii Mesei Rotunde somnul vesnic, alaturi de dus­manii lor.

Sir Keu s-a-ntors linga Artur, vestindu-l ca i-a-mplinit voia.

— Acuma pleaca! l-a rugat. Si sa purtati din gura-n gura, din veac in veac, cuvintele pe care azi ti le rostesc. Artur se va inapoia. Artur nu moare niciodata, ca gloria britonilor.

Sir Keu l-a sarutat pe-Artur.

— Pleaca, si nu intoarce capul, a spus si mai incet Artur.

Sir Keu s-a departat plingind. Dar n-a putut sa se abtina.

Si, ascunzindu-se in dosul unei stinci mari, a incercat sa vada ce se mai intimpla.

Zina Morgana, intr-o rochie tesuta din brocart de-argint, s-a aratat din apa marii. Sub razele amurgului apa parea insingerata. Regina valurilor marii era urmata de-un cortegiu de zine, cu harpele-n miini.

Cintind, ele s-au apropiat de locul unde sta Artur. Morgana l-a cuprins de mijloc, si, sprijinindu-l, l-a adus pina la tarm, unde deodata s-a ivit o corabie.

S-au suit in corabie. Vintul a inceput sa sufle, si a purtat corabia catre insula Avalon.

Abia se departasera, si pe cimpie a ajuns Lancelot, in goana cea mai mare, vestit, se pare, de Merlin.

El strabatuse-o cale lunga, pe mare, ca si pe uscat, dar ajun­sese prea tirziu.

Se spune ca atunci Lancelot a plins pe coasta ca un prunc, si-l striga-ntr-una pe Artur, caindu-se ca nu-i venise regelui sau in ajutor.

Lancelot a-nmormintat vitejii care cazusera pe tarm. Si a cladit o minastire in acel loc al bataliei, in care s-a calugarit.

Regina, doamna Guinever, a-mbracat rasa monahala, traind inca putina vreme, dupa sfirsitul lui Artur, in rugaciuni si umilinta.

Pe Merlin, fiindca isi pierduse harpa de-argint si nu-l slu­jise cum se cuvine pe Artur in ultimele batalii, se zice ca multi­mile il huiduiau si il goneau, iar copiii-l loveau cu pietre.

Atunci, voind sa fie liberi, s-au imbarcat stramosii nostri de pe coasta Cornwalului, plutind pe-ntinsul marilor pina-aici, in Bretania, sa-si afle o noua patrie.

Cit il priveste pe Merlin, el s-a intors in Brocéliande.

Zina Viviane i-a luat bagheta, facind un cerc in jurul lui. L-a adormit, l-a fermecat. La dus in fundul lacului cel nevazut de muritori.

De-atunci Merlin doarme vrajit, in palatul de marmura, cu capul pe genunchii zinei, ce il vegheaza ne-ncetat, raminind vesnic tinara.

Insa barzii cei vechi cintau ca nu se stie daca-n ziua cind Artur se va-napoia, la rind cu cavaleri lui, luati de Morgana-n Avalon, si va suna tare din corn, ca sa ne cheme iar la lupta, Merlin nu s-o trezi si el. Si, luindu-si harpa de argint din bratele zinei Viviane, n-o face sa rasune iar cintece vechi, ce nu le stim, si-abia atuncea le-om afla.

— Aceasta, e nobile doamne, si mari seniori, vechea poves­te, asa precum o stiu si eu, despre Artur si cavalerii vestitei lui Mese Rotunde.

Miine, de mai aveti rabdare, din nou ne-om aduna pe tarm, si-asa cum v-am fagaduit, am sa va spun alta poveste.

Noaptea s-a coborit. Priviti! Sa ne intoarcem la castel