Viteazul in Piele de Tigru

Tot in aceeasi zi — cind minesengerii cintau, pe puntea unei corabii de pe Rin, legenda inteleptei Gudrun — pe o poteca-ngusta, serpuitoare, agatata de unul dintre muntii prapastiosi ai Georgiei, urca domol un grup de cintareti.

Barbatul care pasea-n frunte avea in brate-un ciong. Ceilalti duceau cu ei cimpoaie sau tobe. Si cel din urma tinea de capastru un cal cu coama vinata, ce clatina pe spate doi desagi, in care se gaseau vesmintele de lina, calduroase, si-un cojoc bun de asternut.

Printre coroanele copacilor se vede-n inaltimi un vultur, si, doar putin mai jos de locul unde pluteste el, tisneste dintre stinci o fortareata.

Pe zidurile ei se afla, de straja, citiva osteni, in miini cu sulite si arcuri, care — asa cum stau, cu castile rotunde pe cap si imbracati in hainele de zale — seamana, in bataia soarelui, cu niste torte vii.

— Hei! Cine sinteti voi? le striga cintaretilor, zarindu-i, unul dintre ostenii de pe ziduri. Nu mai inaintati un pas, sau veti primi in piept cite-o sageata

Auzind vorbele strajerului, coloana se opri.

Vintul fosnea printre copaci, tiuind ca-ntr-o zi de toamna.

Barbatul, care merge-n frunte, ridica-n brate ciongul, aratindu-l.

Ceilalti ii repetara gestul, facind acelasi lucru cu tobele si cu cimpoaiele.

— Sintem gruzini, la fel ca voi, glasui primul.

— Gruzini, adaugara si ceilalti. Si cintareti

— Am auzit, vorbi din nou conducatorul grupului, ca prea­maritul eristav, avind de implinit porunci de la slavitul nostru rege, ar fi sosit in fortareata. Iar noi, cum sint poruncile, am si venit la fortareata, sa-i dezmierdam urechile cu cintece si cu povesti.

— Daca-i asa, coboriti puntea, rosti capetenia strajii, oste­nilor din jurul sau. E limpede ca-s cintaretii. Maritul eristav i-asteapta

Cei sase cintareti intrara, dupa ce puntea se lasa. Legara calul de un stilp, apoi pasira mai departe, in curtea mica, intu­necoasa, podita cu lespezi de piatra, dreptunghiulare, cenusii.

Un izvoras murmura dulce, in partea de apus a curtii, curgind direct din muntele pe care se-nalta zidirea.

Un canar auriu cinta in colivia lui de fier, inaltind imnuri soarelui ce nu se revarsa aici, decit numai o data-n zi, la ceasul cind venea amiaza.

Si fiindca-acum era amiaza, curtea se lumina pe-ncetul. Suvoiul cald curgea de sus, dezmortind lespezile reci, izvorul si bietul canar.

Si tot in acest ceas iesi in curte, sa se-ncalzeasca, mult prea-maretul eristav, un barbat virstnic, uscativ, cu nas subtire, co­roiat, si buze galbene, ca iasca.

Acesta era imbracat cu un caftan din stofa scumpa, la guler cu blana de jder. Pe deasupra, purta un sal.

Si el se aseza pe-un jilt adus indata de osteni.

Cei sase cintareti i se plecara. Eristavul le masura dintr-o ochire hainele cu mineci largi si gaitane, camasile din pinza alba si incaltarile de piele, legate cu curele lungi.

— Va asteptam, le spus el, scurt, tintuindu-i cu o privire ca de pasare rapitoare, in timp ce-n jur se adunau mai toti oste­nii de pe ziduri.

Barbatul care avea ciongul ingenunchie pe-o lespede in fata eristavului. Si ceilalti, ca la o porunca, facura toti acelasi lucru.

— Stapine, zise. Porunceste! Stim sa-ti cintam legende vechi, cum e a regelui Vahtang, acela care, urmarind un fazan rosu, l-a tintit in locul unde e Tbilisi, si a intemeiat orasul. Stim cite povestiri poftesti. Dar mai-nainte de orice stim sa-ti cintam din Rustaveli — rege-al poetilor kartveli

— Cintati-mi, dar, din Rustaveli: „Viteazul in piele de tigru”, dete raspunsul eristavul. Alta poveste mai frumoasa nu cred sa se mai afle

— Asa e, zisera ostenii. Alta poveste mai frumoasa nu stim sa se mai afle.

Intiiul dintre cintareti facu atunci un semn cu mina. Si-o toba durui marunt. Un cimpoi isi vesti intrarea, c-un tipat lung, catifelat. Si toate celelalte tobe isi impletira sunetele cu cele-ale cimpoaielor.

Se auzi pe urma ciongul. Pe strunele-i armonioase, intiiul dintre cintareti isi plimba degetele lin, facindu-l parca sa vor­beasca.

La urma glasul incepu:

— Se povesteste ca-n Arabia, in tara cea mistuita de arsite, domnea cindva un imparat cu numele de Rostevan.

Si avea craiul acesta avutii in aur, nestemate si castele — cit nu se poate-nchipui. Dar toate avutiile acelea nu pretuiau in fata imparatului cit Tinatina, fata lui.

Si asta pentru ca, asa cum a descris-o Rustaveli, n-avea pereche-n frumusete, decit cu stelele din cer.

Dar, de era frumoasa fata, la fel de chipes, se gasea la curtea imparatului un fat-viteaz, cu numele de Aftandil. El strajuia pamintul tarii, conducind ostile arabe, el era flacara pustiului, fulger nimicitor pentru dusmani.

Oh! Fetele, cind il vedeau pe Aftandil, zburind cu calaretii sai peste colinele arabe, isi pierdeau cumpatul si suspinau. Pri­veau pierdute-n urma lui, dorindu-si-l toate de sot.

Numai ca el iubea doar una si-aceea era Tinatina.

In vremea cind va povestesc, craiul se hotarise insa — simtindu-se cam ostenit — s-o urce linga el, pe tron, pe multgingasa Tinatina. Si-apoi incetul cu incetul, s-o invete sa cirmuiasca, astfel ca, in putina vreme, doar ei sa-i ramina coroana.

Aflind aceasta Aftandil s-a intrebat in sinea lui: „Daca se va urca pe tron, mai am eu dreptul s-o-ndragesc?” „De ce nu? si-a raspuns tot el. Desi-s conducator de oaste, neam de emiri, bogat, puternic, stapin peste-un intreg tinut, nu-i cer nimic iu­bitei mele, afara doar de-un singur drept, acela de-a-i sluji cu cinste. De a lupta-n numele ei, si de-a muri, de-o fi nevoie, cu chipu-i scump in inima”.

Deci, dupa ce craiul arab i-a-ncredintat copilei sceptrul, asezindu-i cu mina lui pe frunte coroana de aur, batuta in marga­ritare, dupa ce i-a dat sfaturi bune, cum trebuie sa stapineasca un imperiu atit de mare, a hotarit si un ospat la care sa se ve­seleasca.

Pe cind toti petreceau in tihna, iar Tinatina intindea celor din jur — curtenilor si slujitorilor sai — aur, si nestemate, pe tipsii (cum era datina araba), Rostevan s-a posomorit.

Vizirul tarii, Aftandil si alti emiri, vazind pe chipul lui Rostevan amaraciune, s-au adunat in jurul sau.

— Marite crai, l-au intrebat, de ce te-ai intristat deodata? Au, poate, nu-ti este pe plac ca Tinatina daruieste curtenilor si capeteniilor de oaste atitea pietre pretioase, si pungi cu bani, si vase scumpe?

Intii, craiul n-a vrut sa spuna de ce-l cuprinsese mihnirea pe negindite, la ospat. Insa vazind nelinistea din ochii dragei lui copile, s-a indurat sa le raspunda:

— Vedeti voi, anii vietii mele eu inteleg ca-s pe sfirsite. In urma mea las o copila. Si ea-i crescuta cu blindete, iar vremu­rile sint prea grele. Afara de-Aftandil, eu nu vad pe altul s-o poata ajuta, cu bratul tare, la necazuri. Si chiar el, este mult prea tinar. Barbatia — la noi, arabii — e masurata prin virtutea de a sti sa tintim cu arcul. Imi pare rau, dar socotesc sa Tinatina n-o sa aiba un brat voinic si un ochi ager, asa cum l-am avut doar eu. Socot ca un tintas ca mine nu mai e-n toata-mparatia

Aftandil a-nceput sa rida.

— De ce rizi? s-a suparat craiul.

Tinarul i-a cerut iertare:

— N-am vrut sa te mihnesc, slavite. Dar vorbele ce le-ai rostit au facut sa-mi rasara-n minte un gind destul de indraznet. De nu te superi, ti-l voi spune

— Fii fara grija, i-a spus craiul. Doresc sa-ti aflu acest gind

— N-ai vrea cumva, marite crai — pentru a sti care din noi e cel mai bun tintas din tara — sa pornim la o vinatoare? Sagetile ti le cunoaste oricine in Arabia. Pana lor este poleita. Si ale mele se cunosc. Au crestatura la mijloc. Deci cite fiare au sa cada sub arcul tau si-al meu, vom sti cu cea mai mare usurinta

Craiul l-a-mbratisat pe tinar:

— Indemnul tau imi e pe plac. Sa ne gatim de vinatoare, miine, cind zorile rasar. Ostenii sa ne fie martori. Te voi invinge, Aftandil.

— Marite crai, cum ti-a fi voia! a ris tinarul comandant al ostilor Arabiei, privind tinta spre Tinatina.

A doua zi de dimineata, cum fusese-ntelegerea, craiul, voinicul Aftandil, curteni, osteni si slujitori, cu arcuri si tolbe pe spate, s-au si pornit la vinatoare.

Si cind salbaticiunile infricosate-au navalit, minate de haitasi, din urma, cel dintii craiul le-a tintit. Apoi voinicul Aftandil. Nici o sageata nu zbura fara sa isi atinga tinta.

Fiarele-ngenunchiau strapunse, cu boturile la pamint. Singele lor uda tarina.

Soarele stralucea-n inalt. Un piriu murmura pe-o vale. Si Aftandil ridea voios, cu hohote rasunatoare.

— E ceasul cind vom numara salbaticiunile vinate si vom vedea cite sageti lipsesc din fiecare tolba! hotari dintr-o data craiul.

— Martori, treceti si numarati fiarele si sagetile! le ceru tinarul comandant ostenilor din urma sa.

Se incepu numaratoarea. Si dupa ce se termina, vazura ca pe Rostevan il intrecuse Aftandil, caci cel din urma doborise douazeci de salbaticiuni mai mult decit stapinul sau.

Toti se-asteptau ca Rostevan sa se arate miniat.

Dar craiul se inveseli si porunci sa se gateasca la umbra dea­sa, sub copaci, un ospat pentru vinatori.

Simtea batrinul Rostevan pe Aftandil ca pe un fiu, si inima i se-ncalzea, stiind ca draga lui copila va avea un ocrotitor, asa cum ii fusese el.

Si astfel, craiul, Aftandil si toti ostenii lor, calari, cautind un loc pentru popas, ajunsera de la o vreme pe tarmul unui piriias, ce izvora din niste oaze limpezi si pline de verdeata.

Pe acel tarm sedea un tinar intristat, care lacrama. Obrazul lui lucea-n lumina, cum este soarele-n amiaz, cind se inalta do­gorind si te orbeste, de-l privesti. Iara pe trupul musculos flacaul avea un vesmint croit din blana unui tigru. Chiar si turba­nul de pe cap era facut dintr-o fisie taiata din aceasta blana.

La briu avea o sabie, si-alaturea un buzdugan. Si totusi tinarul plingea si suspina neostenit.

Durerea lui era atita de-adinca si zguduitoare, incit nu vazu calaretii, nu le-auzi nici vocile. Si craiul, minunat la culme de o asemenea-aratare, porunci unui rob sa mearga si sa-l pofteas­ca pe strain sa vie inaintea sa si sa ii spuna cine e.

Acesta se si repezi sa duca vorba craiului. Insa strainul, cufundat in preamihnita lui gindire, nici nu-l vazu, nici auzi, si nici nu-i dete vreun raspuns.

„Pesemne ma nesocoteste!” cugeta craiul Rostevan, si, miniat, striga spre oaste sa plece doisprezece oameni si sa-l aduca pe-acel tinar legat in streanguri de matase.

Si doisprezece calareti si-au si scinteiat sabiile, si-au prega­tit fringhiile cu care sa-l ia rob pe tinar, si-au tropotit spre piriias.

Numai ca tinarul acela — purtind pe el vesmint de fiara — fara macar sa-ndrepte ochii catre ostenii craiului, a-ncalecat atunci pe-un cal, care pastea in iarba, alaturi.

Ostenii l-au inconjurat, desfacindu-si fringhiile. Dar cel in­conjurat de ei nici nu s-a ostenit sa-si scoata sabia scumpa de la briu. Tinea un bici in mina dreapta. Si, cind i-a fulgerat cu biciul, toti doisprezece au cazut, intr-o clipita, la pamint.

— Sa se porneasca toata oastea, a mai racnit, infuriat, cra­iul si sa-mi aduceti pe strain, sa mi-l zvirliti in pulbere, aici la picioarele mele.

La semnul imparatului, oastea salbatica, pe cai, se avinta catre strainul care pornise-n trap domol spre hotarele Arabiei.

Doar Aftandil nu se misca.

El il privea incremenit, ametit parca de o vraja, pe tinarul invesmintat in haina galbena de blana.

Si oastea, repezindu-se, parea ca il va matura pe viteazul cel misterios, ca-ntr-o clipita il va lua si-l va tiri pina la crai.

Atita numai ca strainul nici macar nu s-a tulburat. Sabia-i cu miner de aur, batuta-n pietre nestemate, a ramas neatinsa-n briu. Si tinarul si-a rotit iarasi doar biciu-i infricosator peste ostirea craiului. Si aceasta s-a pravalit parca lovita de un val.

Apoi s-a dus si dus a fost

Calu-l purta ca-ntr-un virtej.

Pina sa se dezmeticeasca Rostevan-craiul si Aftandil, vitea­zul in piele de tigru a pierit, parca n-ar fi fost

A ramas craiul locului, mai tulburat ca la-nceput:

„Cine-o fi fost acest viteaz? Ce taina o ascunde oare? De ce era atit de plins? De ce atit de minios?” Si cum de nu s-a-nspaimintat de-un imparat cum era el, insotit de o-ntreaga oaste, si de-un voinic ca Aftandil?

— Aftandil, tu pricepi ceva? voi sa stie Rostevan.

— Marite crai, glasui el. Totul s-a petrecut prea iute. Si nu pot sa sa ma dumiresc. De nu ar fi atitia martori: curteni, ostasi si slujitori, as socoti ca am visat sau ca-i doar o inchipuire Vazindu-l pe acel viteaz, cu haina din piele de tigru, m-am simtit parca-nfiorat, n-am izbutit nici sa deschid gura, si sa-l provoc la lupta. Ce-a fost nu pot sa inteleg

Craiul privea posomorit, ascultindu-l pe Aftandil.

— De azi-nainte — a rostit el lui Aftandil si celorlalti — sa stiti ca eu nu mai am tihna, pina nu aflu deslusit cine este acest viteaz, care e numele ce-l poarta si pricina durerii lui.

Dupa ce s-au intors acasa, Rostevan a trimis in lume o multime de slujitori, sa faca tot ce-or fi in stare si sa-l gaseasca pe viteazul care ii doborise-ostenii, numai cu plesnete de bici.

Slujitorii au colindat Arabia si alte tari, scotocind casele de-a rindul, cautindu-l vreme de un an, dar nu l-au aflat nica­ieri.

Inapoindu-se pe urma, slujitorii-au ingenunchiat in fata stapinului lor, marturisindu-si neputinta de a-l gasi pe-acel viteaz:

— Stapine, oricit l-am cautat, si cit am intrebat prin lume, n-am putut sa descoperim vreun tinar in blana de tigru De vrei, poti sa ne pedepsesti, dar noi ne stim nevinovati. Am incercat sa te slujim neobositi, fara ragaz, asa precum ne-ai po­runcit.

— Plecati! le-a soptit Rostevan, privind spre zari posomorit.

Si slujitorii au plecat, pasind lin de-a-ndaratelea. S-au dus insa la Tinatina, ingenunchind si-n fata ei si povestindu-i ce-au patit:

— Craiasa noastra, i-au spus ei. Tatal tau este miniat ca n-am putut sa-i implinim poruncile ce ni le-a dat Mingiie-l tu pe Rostevan

S-a intristat si Tinatina.

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

Stia ca de mai mult de-un an Rostevan minca doar in sila. Nu mai voia sa se-odihneasca si se muncea atit de mult in cugetu-i nelinistit, ca insasi ea, copila lui, prinsese teama ca-ntr-o zi tatal sau nu cumva sa piara.

Dar dintr-o data Tinatina zimbi acelor slujitori ce-i stateau inca la picioare:

— Nadajduiesc sa-i pot aduce mingiiere tatalui meu Plecati. Nu fiti ingrijorati

Si Tinatina l-a chemat tainic pe Aftandil al ei, intr-un amurg infiorat de vintul care susura, de soaptele pustiului si clipoceala din havuz, si i-a grait incetinel:

— Ma iubesti tu cu-adevarat, preaindraznete Aftandil?

— Mai mult decit flamindul hrana sau decit insetatul apa, mai mult decit iubeste-arabul oaza-nverzita, racoroasa, decit iubeste vraja noptii privighetoarea cea maiastra. Sint gata, scumpa Tinatina, sa fac orice in lumea asta, doar ca sa vad cum infloreste zimbetul pe obrazul tau

— Atunci asculta, i-a spus ea. Stii bine, tata nu mai are liniste sa se odihneasca din ziua cind l-a intilnit pe-acel strain viteaz si tinar, care purta blana de tigru. Vrea sa cunoasca taina lui. Numai tu ai putea s-o afli. Du-te si-l cauta pe viteaz. Trei ani ai vreme sa-l gasesti. Dupa trei ani intoarce-te. De nu vei izbuti nici tu, inseamna ca acea-ntimplare a fost numai o nalucire, si-acel viteaz nici nu exista. Iar cind te vei intoarce acasa doresc sa fiu sotia ta.

Si Tinatina si-a plecat fruntea ei cea incununata pe umarul lui Aftandil.

Tinarul a cuprins-o atunci peste mijlocul mladios si i-a rostit vorbele-acestea:

— Mult preaiubita Tinatina, imi esti craiasa si stapina. Insa de-ai fi cea de pe urma fecioara a pustiului, din dragostea care ti-o port, as implini vointa ta, de-ar fi chiar sa platesc cu viata. Dar nu. Voi fi biruitor, caci tu-mi vei fi mereu in gind. Ma duc acum la tatal tau ca sa-l vestesc ce-am hotarit. Apoi pornesc catre tinutul al carui domn si emir sint, sa pun la cale treburile, pe timpul cit voi lipsi eu. Si dupa-aceea calul meu va alerga ca vijelia, catre hotarele arabe. Pornesc, si am sa aflu taina. Si daca nu voi fi in stare, nu merit sa fiu sotul tau

N-a apucat sa mai graiasca nici un cuvint spre el fecioara, si-a auzit afara tropot de armasar zorind ca vintul peste pustiul argintat de razele blinde-ale lunii.

Si-a zburat Aftandil prin lume, dintr-un hotar in celalalt. Trei ani a tot zburat prin lume, fara sa poata da de urma strai­nului misterios, care purta blana de tigru.

A suferit foamea si setea, a dormit pe pamintul gol, privind lucirea stelelor. A tremurat ades de frig. Si uneori a fost muscat, in inima, de deznadejde.

„Socot ca e mai buna moartea, isi spunea in acele clipe, decit sa ma intorc acasa, fara vreo veste pentru crai”

Si iarasi isi venea in fire, si singur se imbarbata:

„Cit timp mai am inca putere, voi lupta fara de ragaz sa implinesc vrerea iubitei si-ndatorirea ce mi-am luat-o!”

Si calarea tot mai departe, si mai departe, catre zari

Calatorind asa, odata, pe cind trecea printr-o padure, a intilnit citiva barbati. Unul din ei era ranit. Abia putea sa mai respire. Trupul ii era plin de singe.

— Ce e cu voi? a vrut sa stie tinarul calaret arab.

Si-acei barbati, tremurind inca, i-au lamurit ca erau trei printi plecati la vinatoare. Umblau fara de slujitori, caci le placea sa fie singuri. Dar, cu putin mai inainte, vazusera intr-o vilcea un tinar far de pereche, mindru si zvelt, voinic ca leii. Calarea pe un cal mai negru decit e noaptea innorata. Sabia si-o tinea la briu. Privea in jur fara sa vada. Si, ceea ce era ciudat, purta o haina si-un turban croite din blana de tigru.

— Unul din noi, au rostit printii, i-a dorit hainele si arma, celalalt calul Si acesta, l-au aratat ei pe ranit, gindea sa-l poata face rob. De aceea l-a chemat la lupta Dar tinarul nu i-a ras­puns scotindu-si sabia din briu, ci l-a plesnit numai cu biciul, si iacata-l cum a ajuns. Nu stim de mai scapa cu viata Apoi, fara sa ne priveasca, s-a departat in trap usor, cum zboara ceata catre nori.

— Si-acuma, spuneti, unde e? a tresarit ca dintr-un somn emirul din Arabia.

— Priveste! inca-l poti zari. Se urca, printr-o rariste, colo, spre culmea dealului i-au aratat ei pe voinicul, pe care Aftan­dil al nostru de trei ani il cauta prin lume.

De bucurie, Aftandil ar fi dorit sa chiuie, sa joace singur prin padure, dar vreme n-avea de pierdut.

Luindu-si ramas bun de la printii care-l plingeau pe cel ranit, porni la rindu-i prin vilcea, pe urma calaretului, care gonea nepasator, urcind spre culmea unui deal.

L-a urmarit vreo doua zile si doua nopti, fara oprire. Ar fi putut sa-l si ajunga, pentru ca tinarul viteaz in haina din blana de tigru calarea deseori si-n trap. Dar hotarise-n sinea lui sa fie mai prevazator.

In cea de-a treia zi vazu ca se-apropiau de-un sir de munti innegurati si padurosi. La poalele lor se zarea un riu scli­pind ca o oglinda. Si, linga riu, isi arata o pestera gura sa neagra.

Tinarul in piele de tigru isi indrepta calul spre riu, si, strabatindu-l printr-un vad, trecu pe malul celalalt.

Auzind tropotul prin vad, o fata gingasa, subtire, cum e sulita trestiei, frumoasa ca un trandafir, dar trista si inlacrimata, iesi din pestera pe tarm si prinse calul de dirlog.

Voinicul sari de pe cal. Amindoi se imbratisara.

— Surioara draga, grai el, Asmata, fiinta ne-ntinata, am fost iarasi la tarmul marii, dar valurile ei albastre nu pot sa-mi mai arate drumul catre iubita mea furata pierita ca intr-un mormint

Astfel rosti frumosul tinar, imbratisind-o pe copila. Si-apoi, cu fetele mihnite, patrunsera in pestera.

Aftandil n-auzea ce-si spun. El se urcase-ntr-un copac, si de acolo ii privea, intrebindu-se-n sinea lui de tainele ce le-ascun­deau toate aceste intimplari.

Si, fiindca nu putea pricepe, ramase noaptea sa vegheze, sa vada ce se mai intimpla in pestera de linga riu.

Noaptea trecu in liniste.

Spre dimineata, tinarul in haina de blana de tigru iesi iarasi din pestera, isi lua ramas bun de la fata, incaleca pe calu-i negru, trecu riul, prin vad, in goana, si se pierdu in departari.

„Acum cred c-a sosit prilejul sa dezleg taina pentru care am plecat din Arabia!” cugeta-n graba Aftandil.

Si, coborindu-se din locul unde veghease toata noaptea, se avinta si el pe cal, trecind la rindul sau prin vad.

Fata, auzind pasul calului, crezu ca poate se intoarce, din cine stie care pricini, acela care-abia plecase, si iesi iar din pestera.

Cind il vazu pe Aftandil, falnic, cu fata maslinie, si inarmat, venind spre ea, o lua la goana ca o ciuta:

— Tariei! Unde esti, Tariei? striga, de spaima, alergind, si lacrimi ii curgeau pe chip. Lasa-ma Lasa-ma Straine Lasa-ma, nu te apropia Il ruga ea pe Aftandil.

Numai ca Aftandil stia c-acesta, fara indoiala, ii era sin­gurul prilej de-a afla ceea ce dorea.

Din goana, cum era calare, se apleca si prinse fata, o trase linga el, pe sa:

— Frumoasa fata, spuse el. Nu-ti fie frica. Nu mai plinge. Sint un om bun si n-am venit cu gind ascuns la pestera

— Dar cine esti? se zbatea fata.

— Vei afla-ndata, ii raspunse. Pe-acela care a plecat, zburind cu calul prin poiene, pentru iubita mea il caut, de trei ani, poate si mai bine

Si, oprind calul, Aftandil se cobori cu fata-n brate. Ii dete drumul, si-ncepu sa-i povesteasca cine este, de unde vine, pen­tru ce. Ii spuse si de Tinatina, de craiul Rostevan, de toate.

Ii arata ca nu putea s-ajunga sotul Tinatinei, decit daca dezlega taina.

Fata se linisti pe-ncetul.

— Atunci esti un medjnun, viteze, ii grai ea induplecata, adica un indragostit, ca-n cintecele de demult. Medjnunul nu poate fi decit cinstit, gata de lupta, de jertfa pentru draga lui

— Sint un medjnun, raspunse el.

— Daca-i asa, ii rosti ea, cred c-as putea sa te ajut. Sper sa-l induplec pe Tariei, viteazul in piele de tigru, sa nu iti faca nici un rau Si, dac-o vrea, ti-o povesti durerea care-l mistuie

— Copila, cum sa-ti multumesc? izbucni Aftandil voios, vazind ca gingasa fecioara ii raspundea cu prietenie.

— O fac in numele iubirii, ii raspunse miscata fata, ascunzindu-l in pestera.

Seara, cind muntii isi aprind coamele verzi sub purpuriul soarelui care asfinteste, si luna isi arata chipul din undele marii albastre, Tariei se-auzi sosind. Calul lui tropoti pe prund.

Asmata ii iesi in cale, si, ca in seara dinainte, ii prinse calul de dirlog. Se-mbratisara amindoi. Tariei intra in pestera, si copila ii asternu, intr-un ungher, o blana moale, pe care sa se odihneasca.

In acest timp, i se frigea, pe jar, carne de caprioara, citeva fructe se aflau pe o tipsie de metal, si apa rece de la riu il astepta intr-un ulcior.

Dar pina sa se friga carnea, Asmata-l lua cu binisorul, spunindu-i cit e de grea viata, cind n-ai alaturea un prieten.

— Tu fugi de oameni. Nu e bine! ii rosti fata mai departe.

— Asa e! murmura Tariei. Ce bine este sa ai prieteni! Prieteni cari sa te-nteleaga, sa-ti fie sprijin la durere si bucurie, orisicind.

— De-ar fi vreunul in pestera, l-ai lasa tu nevatamat? il intreba la urma fata.

— Iti jur ca astfel m-as purta

Atunci Asmata-ntinse mina si-l arata pe Aftandil, ascuns in fundul pesterii.

— Increde-te in el, Tariei. E un medjnun, asemeni tie

Tariei i-a dat mina, frateste. Amindoi s-au cuprins in brate, legindu-se sa fie prieteni.

La rugamintea lui Tariei, cel dintii tinarul arab incepu sa-si istoriseasca intimplarile vietii sale.

Focul din vatra incropita in pestera intunecata le zvirlea umbre peste chipuri.

Intr-un tirziu, Tariei a spus:

— Vad, o iubesti pe Tinatina. Dar eu sint mai nefericit. Tu stii unde iti e iubita. Stii ca te-asteapta, c-o gasesti la-napoierea ta acasa. A mea insa a fost furata, si-o caut prin lume necurmat, fara sa pot s-o mai gasesc. Marea mi-a-nchis cararile Asculta, daca vrei sa afli, la rindul tau, ce-am patimit

Si Tariei a inceput sa-si depene povestea lui.

— De loc eu sint din India Dar India, desi e una, era-mpartita-n sapte tari. Sase din ele s-au unit de mult sub craiul Parsadan. Numai a saptea ramasese inca sub craiul Saridan. Saridan a fost tatal meu. Si dorind el ca India sa fie mai puternica, si-a unit si tinutul sau cu toate celelalte sase. In semn de cinste, tatal meu a primit de la Parsadan inalta slujba de-amirbar, con­ducator al ostilor. La moartea bunului meu tata, fiindca atuncea implinisem virsta de cincisprezece ani, craiul a socotit ca-i bine sa fiu numit eu amirbar. Tu zici ca esti conducatorul ostilor din Arabia. Dupa cum vezi, in India, aveam si eu aceeasi slujba. Si tot ca tine, Aftandil, am indragit-o pe copila celui care mi-era stapin, pe fata imparatului: draga-mi Nestana-Daredjana. Nu­mele ei se tilcuieste prin „Fata-cea-fara-de-seaman-cu-nici-o- alta-pe-pamint”! Fiindca, asa cum credem noi cei care sintem indieni, nu poate fi asemuita decit cel mult cu soarele in frumusete, stralucire, lumina binefacatoare, in tot ce este bun si drept!

Aftandil sta si asculta cele rostite de Tariei, fara sa scoata vreun cuvint. Dar auzind despre Nestana, fata de care povestea Viteazul in piele de tigru, gindul arabului fugea catre iubita-i Tinatina. Numele ei se tilcuia, de-asemeni, in „Raza de soare”.

— Si, cum spuneam, urma Tariei, pentru copila lui, Nestana, Parsadan construi palate cu temelie de bazalt, cu bolta-n licar de rubine si cu gradini inmiresmate, cum doar prin vis se pot visa. Privighetori zburau prin ramuri de chiparosi si trandafiri im­purpurati, cum sint obrajii unei fecioare-ndragostite. Iar ape limpezi clipoceau, tisnind din largi fintini de aur.

Ca sa vegheze peste toate: peste palate si gradini, si, mai ales, peste Nestana, slavitul nostru imparat pusese pe o sora-a lui, al carei nume e Davara.

— Sa o feresti de ochi straini, altminteri vei plati cu capul, ii hotarise Parsadan.

Cu toate astea, intr-o zi, cind veneam de la vinatoare lao­lalta cu imparatul, eu am zarit-o pe Nestana. Era-mpreuna cu Asmata si alte doua slujitoare, care-o vegheau si zi, si noapte, dupa poruncile Davarei, intr-un turn al palatului.

Vazind atita frumusete, sufletul mi s-a tulburat. Mi s-a-mpaienjenit privirea. Am ametit si am cazut.

Imparatul se-ngrijorase. Vracii nu stiau ce sa-mi faca. Doar eu intelegeam prea bine ca m-am indragostit pe viata de fata imparatului.

Ce nu stiam, era ca fata se-ndragostise, ca si mine, cit ne privisem ochi in ochi, o clipa poate, nu mai mult.

Dupa un timp, cu indrazneala, Nestana mi-a trimis pe-Asmata cu un ravas, in care ea marturisea ca ma iubeste, ca stie tot ce patimesc si ca va fi numai a mea.

Dragostea ne prinsese-n latul ei fermecat pe amindoi, si-Asmata, fata asta blinda, pe care-o vezi aici cu mine, insotindu-ma la necaz, purta scrisorile-ntre noi.

Numai ca tot pe acea vreme, hataii, neam de tradatori, unelteau contra Indiei, gindind ca pot sa o dezbine. Tara era-n primejdie.

„Du-te, infringe-i pe hatai, imi mai scria Nestana mea, si-ntoarce-te cu glorie”.

I-am trimis stire hanului hatailor sa se supuna lui Parsadan si sa-nceteze cu uneltirile-i viclene. Insa hanul lor mi-a raspuns ca nu-i pasa de craiul nostru.

Am ridicat atunci ostirea si am pornit catre hatai,

Mai inainte de-a pleca, am avut insa fericirea de-a o vedea pe draga mea.

M-am furisat pina-n iatacu-i. Asmata m-a calauzit. Si am aflat-o pe Nestana odihnindu-se pe o scoarta din tesatura ruginie, intr-un vesmint verde ca frunza, si-alaturi se ga­sea o perna.

Pe perna m-am asezat eu.

Fecioara mi-a marturisit ca nu mai poate sa-si ascunda sim­tirile ce mi le poarta. Si ca de la-ntiia privire schimbata de noi amindoi s-a socotit ca mi-e sotie, cu inima, pina la moarte.

— Dar inainte de orice, India e-n primejdie. Du-te si-nvinge-i pe hatai, m-a mai rugat iubita mea.

Dorinta ei mi-era porunca, si zimbetul ei, talisman.

Cu toata oastea dupa mine, m-am repezit ca o furtuna catre Hataia razvratita.

In zadar hanul din Hataia a vrut sa-mi intinda-o cursa, sa ma-nvinga prin siretlic. Ostenii mei s-au avintat ca ulii intre prepelite, singele s-a varsat ca apa, si dusmanul a fost invins.

Cei mai multi au pierit in lupta, ceilalti ne-au cazut prizo­nieri, si i-am legat de cai cu streanguri. Prada am luat nenuma­rata. Si regele hatailor imi cersea viata pentru-ai sai, si pentru sine mai intii.

Eram ranit, dar nu-mi pasa.

I-am trimis imparatului prada pe-o mie de camile si de catiri buni de samar. Iar dragei mele i-am aflat un vesmint scump, cum nu se vede, dintr-o urzeala de matase, in tesatura careia parea ca stralucesc taciuni si licaresc margaritare.

Aflind de-aceasta biruinta, Parsadan insusi a venit sa ma intimpine pe cale.

S-a-ntins o masa ca-n povesti, si Parsadan m-a intrebat cum am de gind sa-l pedepsesc pe hanul cazut mie rob.

I-am dat raspuns ca socotesc iertarea cea mai dreapta fapta pentru cel slab si biruit.

Imparatul mi-a dat dreptate, si i-a dat drumul hanului, sa se intoarca-n tara lui.

Ce-a fost apoi, arabule, cu greu mai pot sa-ti povestesc. Multimea ne-a primit cu slava, cu strigate si cu urale. La fereas­tra, Nestana mea ma astepta sorbindu-ma din ochii ei straluci­tori. Imparateasa m-a cuprins, sarutindu-ma ca o mama. Si imparatul ma lauda, spunind ca-s ca si-un fiu al lui.

De fericire, nu vedeam nimic din ce se petrecea in jurul meu si la palat. Gindeam ca a sosit prilejul sa-i cer mina Nestanei mele.

Cind imparatul m-a poftit sa vin la curte intr-o zi. M-a asezat la dreapta lui, in fata celorlalti curteni, si ne-a vestit c-a hotarit sa o marite pe Nestana.

Sotul ales iubitei mele, de cind avea doar patru ani, era feciorul sahului din marea cetate Horezm, cel mai puternic din­tre crai, dupa stapinul Indiei.

Cortegiul din Horezm sosise. Nunta urma sa aiba loc, si fiul sahului privea prea mult catre Nestana mea.

— Nu vreau sa fiu decit a ta, spunea Nestana-nfiorata. Si de ma lasi in bratele celui venit de la Horezm, te socotesc un tradator. Cu tine vreau sa-mparatesc, dupa ce tata va muri, nu cu-n strain din alta tara

Plingea, si, deznadajduita, cata in ochii mei scapare.

Pe minte mi s-a coborit o ceata neagra, ca de moarte. N-am putut sa ma stapinesc. M-am repezit doar cu o suta de osteni credinciosi — ca vintul — in tabara Horezmului. Si, pina sa se dumireasca, mirele din Horezm pierise.

Poti tu sa crezi, arabule, ca n-a fost mica supararea impa­ratului Parsadan! Daca eram in fata lui, ma ucidea, cred, deindata. N-as fi indraznit sa ii raspund. Insa, cu calaretii mei, ma aflam dincolo de porti. Si nu stiam ca-n vremea asta stapinul Indiei daduse porunca grea unor osteni s-o pedepseasca pe Davara, fiindca aceasta nu aflase ca fiica lui ma indragea.

Davara, fiinta fara suflet, a biciuit-o pe Nestana, pina aproape sa-i ia viata. A dat-o apoi unor robi s-o duca dincolo de mare, si-acolo sa o paraseasca, lasind-o prada fiarelor. Si ea insasi, cruda Davara, si-a virit un jungher in piept.

Asmata, izbutind sa scape din miinile lui Parsadan, m-a tot cautat pina-n cetatea ce-mi ramasese mostenire de la parintele-mi iubit — si unde eu ma-adaposteam — rugindu-ma s-o scap, prin lupta, pe Daredjana de la moarte. M-am repezit la tarmul marii cu o ceata de credinciosi. Ne-am suit pe-o corabie si am colindat un an de zile marea si tarmurile sale. Sotii mei de calatorie au pierit toti, in luptele date cu cei ce locuiesc ostroavele si tarmu­rile, si in furtunile cumplite care ne-au incercat mereu. Dar pe Nestana-Daredjana n-am izbutit s-o regasesc.

Intr-un tirziu, dupa un an, cum iti spuneam chiar adineauri, numai eu singur m-am intors

Am regasit-o pe Asmata. Si de-atunci nu mai pot sa vad chip omenesc in ochii mei. Fug de cetati si de multimi. Alerg doar in locuri pustii si vietuiesc in pestera, ingrijit de fecioara asta, pe care-o socotesc drept sora si care, ca si mine, plinge pe cea pierduta pentru noi

Tariei ofta, si-n ochii lui roua durerii straluci. Iar Aftandil il intreba:

— Si cum, n-ai aflat nici o urma, n-ai auzit nici un cuvint despre fata pe care-o cauti?

Viteazul in piele de tigru isi frinse un geamat in piept.

— Odata, spuse mai departe, am intilnit pe-un alt voinic, pe craiul Nuradin-Pridon, dintr-un oras de linga mare, ce e numit Mulgazanzar.

In ziua cind l-am intilnit, tarmul ii era cotropit de o mul­time de vrajmasi. Vazindu-l ca e-n cumpana, m-am repezit in ajutor. Dusmanii au fost biruiti. Drept multamita, acest crai m-a poftit in orasul sau, fiind primit ca un imparat. Povestindu-i apoi c-o caut de-a lungul coastelor pe-aceea careia i-am jurat credinta, regele insulei mi-a spus ca a zarit cindva-ntr-o barca doi barbati infioratori, ducind cu ei pe o copila de-o frumusete fara seaman.

Barca plutea intins pe mare. Si pina sa-si dea seama bine craiul Pridon ce se-ntimpla, urma ei s-a pierdut in zare.

Am inteles ca-n acea barca fusese insasi draga mea.

Jalea m-a potopit mai aspra, inima mi s-a sfisiat. Nestana mi se departa din calea tristei mele vieti.

Pridon a legat prietenie cu mine pina la mormint si s-a jurat sa cerceteze mereu intinsul marilor cu vestitii lui corabieri. Dar pina azi, precum se vede, n-a izbutit inca nimic.

De-amaraciune si durere, te miri ca mi s-au ratacit, de la o vreme, mintile? Ca umblu singur prin coclauri, cum am fost si-n Arabia, sau ma ascund in pestera? Asmata, singura, surioara, mi-a ramas pe acest meleag. Si amindoi fara nadejde, dar zi de zi, si ceas de ceas, gindim la draga mea Nestana, si dorul nu ni-l ostoim.

Alerg din cind in cind la tarmuri. Privesc marea fara sfirsit, si deznadejdea imi apasa inima parca si mai mult, mai ales cind imi amintesc ca-n lume mai e bucurie, dar eu nicicind n-o s-o mai am.

Aceasta mi-e povestea, frate. Du-te acum la craiul tau, si, povestindu-i intimplarea, slujind-o pe iubita ta, incintatoarea Tinatina, fii fericit tu, Aftandil!

Aftandil, care-l ascultase pe Tariei pina atunci, fara a-i spune vreun cuvint, se ridica, il lua de umeri, imbratisindu-l voiniceste.

— Mi-ai povestit despre Pridon ca s-a legat sa te ajute. Da-mi voie-acum, Tariei, sa fac pentru tine acelasi lucru. Pornesc azi spre Arabia, insa nici doua luni n-or trece si-o sa ma inapoiez. Toti trei, tu cu Pridon, cu mine, vom da de urmele Nestanei, oriunde ar fi si-o vom salva, prietene drag!

Si-asa s-a pornit Aftandil, inapoi, spre Arabia. Calul lui a zburat ca gindul, peste coline si cimpii. N-avea rabdare sa ajunga linga iubita-i Tinatina, sa-i duca dezlegarea tainei viteazului invesmintat in haine din blana de tigru, sa-i linisteasca inima tatalui ei, lui Rostevan.

Ostenii ce erau pe turnuri, din departare, l-au zarit. Chim­vale, surle, harfe, tobe — toate-au sunat in cinstea lui.

Nimeni n-a fost mai fericit in acea zi ca Tinatina. Ochii ei straluceau ca para. Buzele ii erau mai rosii, obrajii mai imbujorati. Nici craiul Rostevan, batrinul, nu stia cum sa se arate mai multumit ca-l revedea.

In toata vremea cit fusese tinarul comandant de osti plecat sa-l caute pe Tariei, Rostevan se temuse-n sine sa nu se afle acest lucru peste hotarele arabe. Dusmanii sa nu navaleasca, stiind ca sabia-i lipseste. Si-acum, ca se-ntorsese-n tara, ca totul se sfirsise bine, era nespus de multumit. Ii povestea lui Aftandil prin ce ingrijorari trecuse.

Iar Aftandil nu indraznea sa-i spuna de fagaduiala ce i-o facuse lui Tariei, de-a se intoarce-n doua luni la pestera de linga riu.

Astfel trecu o saptamina, trecura doua, si-nca una.

Pe Aftandil il urmarea vedenia viteazului, in haina-i gal­bena de tigru, ratacind trist si-nsingurat, pe tarmul marii argintii, catind in toate zarile, cu palma streasina la ochi, plingind ades nealinat.

N-avea o clipa liniste. In sinea lui se intreba: „Daca-ntr-o zi Tariei isi pierde mintile cu desavirsire si se azvirle de pe-o stinca in valul marii, si se stinge? Va trebui sa am curajul si sa-l vestesc pe Rostevan ca sint dator sa nu intirzii nici o clipita, si sa plec, asa cum am fagaduit. Tariei nu poate sa traiasca, de nu o salvam pe Nestana din ghearele cui s-o afla”.

Atit il urmareau de mult pe Aftandil aceste ginduri, incit umbla tot tulburat. Nu-i mai placeau petrecerile, nici cintecele fermecate ale fecioarelor arabe, noaptea cind cerul instelat pare-un turban imens, albastru, batut in tinte aurite si coborit peste pustiu. Nu-i mai placeau nici jocurile cu sabiile din zorii zilei, cind cerul pare o tipsie pe care-Abhar cel din legenda a incarcat-o cu jaratic, ca sa-si hraneasca armasarii tinuti legati de-un stilp de aur, la vamile vazduhului.

Nu-i mai placea viteazului decit sa-si mingiie mereu luciul taios al sabiei, ramasa de la tatal sau, si arcul sa si-l incordeze.

Iar intr-o noapte instelata se strecura chiar sub fereastra iubitei sale Tinatina, si-i glasui:

— Stapina mea, acum e vremea sa pornesc spre pestera insingurata. Ti-am povestit despre Tariei. Tu imi cunosti fagaduiala

Tacerea noptii-ncremenise linga fereastra zabrelita unde frumoasa Tinatina privea trista spre Aftandil.

— Pleci iar? sopti ea, in sfirsit. Stiu, juramintul a ti-l tine e lucrul cel mai pretuit. Dar eu? La mine te-ai gindit? Ce ma voi face-n lipsa ta?

Astfel il intreba fecioara, infiorindu-se de spaima ca Aftan­dil — in luptele la care sigur va lua parte — ar putea sa fie ranit, sau doborit de vreun dusman.

— Tu stii, ii spuse el in soapta, ca nu e prieten cel pe care suferintele prietenului il pot lasa nepasator Doresc ca miine, prin vizir, sa-l vestesc si pe tatal tau. Desi el se va minia

— Ii va fi teama pentru tara, cum i-a mai fost si in trecut. Sa nu se afle ca lipsesti, ca sabia-ti nu este gata sa apere Arabia. Dragul meu, nu te supara.

Noaptea trecuse si lasase in inima lui Aftandil hotarirea de-a nu se abate de la ceea ce socotea ca e-ntiia-i datorie.

Asa cum banuise el, Rostevan, auzind vestirea ca Aftandil iar va pleca, se miniase-ngrozitor.

Vazind deci ca nu-i alta cale, tinarul comandant de osti pleca in taina spre Tariei, lasind in urma-i un ravas catre craiul Arabiei, in care ii cerea iertare pentru-ndrazneala de-a porni fara de invoiala lui, si il ruga, in cazul cind nu avea sa se mai in­toarca, sa-i implineasca-un testament. Testamentul suna astfel:

„Doresc sa fie eliberati toti robii din tinutul meu. Averile sa mi se-mparta celor saraci, bolnavi si slabi. De-asemeni vreau sa se ridice case pentru copiii-orfani si sa se construiasca poduri peste prapastii, peste riuri, la indemina orisicui. Cu darnicie sa se dea tuturor ce-au de trebuinta”.

Asa se face ca din nou roibul lui Aftandil zbura peste coline, prin pustiu. Sabia de otel albastru a cavalerului arab se pregatea de batalii, pentru Tariei, prietenul sau, in vreme ce in mintea lui stralucea chipul Tinatinei si-i auzea cuvintele:

— Du-te, iubite, si-l ajuta pe prietenul tau indian. Si intoarce-te-n Arabia — si cu Tariei, si cu Nestana, si cu Pridon, de vor voi. Iar eu te voi primi cu flori.

Si a zburat, a tot zburat, pina ce a ajuns arabul la pestera lui Tariei.

Acesta se imbolnavise de suferinta si necazuri. Si-si cam pirduse mintile. Cu greu l-a trezit Aftandil si l-a facut sa inte­leaga ca el venise sa-l ajute. Dar si mai greu l-a hotarit sa se indrepte catre tarm, si sa-i arate incotro este orasul lui Nuradin-Pridon, cu care Tariei legase cindva trainica prietenie.

Intr-acolo-a calatorit Aftandil saptezeci de zile, si-a ajuns in Mulgazanzar, orasul craiului Pridon. (Printul arab plecase singur, fiindca Tariei era bolnav.)

Dupa ce craiul a aflat ca Aftandil e prietenul lui Tariei din India, n-a stiut cum sa-l ospeteasca, cu ce daruri sa-l mai imbie si cum sa-i faca mai placuta sederea in orasul lui.

I-a aratat, la rindul sau, unde zarise, intr-o zi, barca in care o copila era purtata de doi oameni cu chipuri infioratoare.

— Uite, de-a lungul tarmului, a rostit craiul Nuradin, a plutit barca, intr-acolo, unde zaresti un promontoriu. Pina sa chem vreo citiva oameni si sa pornim in urmarire, barca s-a sters din ochii mei

— Am sa incerc eu sa gasesc unde au dus-o pe Nestana! i-a glasuit lui Nuradin-Pridon tinarul cavaler arab.

— Ingaduie-mi, a spus Pridon, sa-ti dau patru insotitori, o platosa ce e facuta in asa fel, incit securea sau palosul nu o pot sparge, si-un cal mai aprig decit focul, mai iute decit zboara vintul.

— Primesc, s-a-nvoit Aftandil. Acuma, ca si Tariei, mi-esti frate. Tustrei sintem uniti in ginduri si in simtiri, pina la moarte.

— Sa ai in toate biruinta, i-a mai urat Pridon, voios, lui Aftandil, la despartire. Si de gasesti cumva vreo urma, cheama-ma, frate, cit mai grabnic. Ca vrabia am sa ma salt. Abia astept sa-mi scald si eu sabia-n singele vrajmas al celor care au zdrobit fericirea lui Tariei, rapindu-i pe Nestana lui.

S-au strins in brate cu caldura. Si Aftandil, printul arab, a purces iarasi mai departe.

Tarie-n tot ce savirsise ii da doar chipul Tinatinei, purtat de el in inima

A umblat peste munti si vai, si prin pustiuri, si prin codri, intrebindu-i pe fiecare de n-au zarit-o pe Nestana, tirita de doi oameni rai.

Au trecut astfel, cum se spune, trei luni si inca zece zile.

Si cum calatorea, pe cale a intilnit o caravana, care venea de la Bagdad, cu multe marfuri pe camile. Negutatorii se aflau pe tarm, ling-o corabie. Dar nu-ndrazneau sa-si urce marfa, fiindca piratii bintuiau.

— Vai noua, strigau negustorii, piratii-au sa ne jefuiasca. Ba, poate, au sa ne ucida. Mai inainte au dat foc altei corabii din Bagdad. Ce ne vom face noi pe mare?

Aftandil, auzindu-le cuvintele de deznadejde, i-a-mbarbatat, incredintindu-i ca e ostean arab, armat, si nu se teme de pri­mejdii, si ca el ii va apara

Negutatorii, linistiti, s-au urcat pe corabie. Si-ntr-adevar, dupa scurt timp, din zari s-au aratat pirati, cu flamuri negre pe catarg.

Negutatorii, ingroziti, s-au ascuns iute pe sub banci, pe dupa usi, in saci si-n lazi, si, tremurind, isi asteptau sfirsitul — spintecati de sabii sau arsi in focul ce urma sa mistuie corabia.

Doar Aftandil — cu-o ghioaga-n mina — si oamenii lui Nuradin au ramas neclintiti pe punte. Piratii — care cum sareau pe vasul negutatoresc — erau primiti cum se cuvine.

Lupta s-a dat mai multe ceasuri. Marea era involburata. Insa viteazul comandant al ostilor Arabiei, pina la urma, i-a rapus pe toti piratii, curatind apele de ei. Prazile lor: marfuri si aur, covoare, pietre pretioase au fost aduse de pe vasul pirateresc pe celalalt.

Corabia piratilor a fost arsa in largul marii.

Negutatorii nu stiau cum sa-l mai laude pe viteaz, si il numeau „stapinul” lor.

— Cum am putea sa-ti multumim, multpreaviteazule arab? il intrebau negutatorii. Ale tale sint prazile smulse de voi de la pirati, de-asemeni marfurile noastre. Iti datoram si vietile, caci fara tine ajungeam sa hranim pestii marilor.

Asa strigau negutatorii, sarutindu-i lui Aftandil miinile si picioarele, laudindu-l cit puteau mai tare, cu cele mai alese vorbe.

Dar Aftandil n-a vrut sa auda, n-a luat nimic din avutii.

— Drumul meu are alte teluri; marfurile nu-mi trebuiesc. De vreti insa sa ma slujiti, puteti s-o faceti. Iata cum!

— Oricum ar fi, noi o vom face, au glasuit negutatorii.

— Sa ma ascundeti printre voi! Sa ma dati drept neguta­tor, conducatorul caravanei. Sa nu povestiti nimanui ca sint os­tean, si ce-am facut.

— Atita tot?

— Atita tot!

Negutatorii s-au mirat ca tinarul ostean arab doreste-atita de putin. Dar au primit numaidecit propunerea ce le-o facea. Vorba lui le era porunca. L-au imbracat cu un caftan si straie de negutator. Si-au plutit apoi mai departe. Marea era prielnica.

In putin timp, s-a aratat la tarmul marii un oras, cu turle si cu case mari, cu gradini pline de verdeata. Zeci de corabii-si leganau catargele, ca niste aripi, in portul acestui oras.

Iata orasul Gulansaro, au glasuit negutatorii. Aici se face dever bun. Putem sa poposim la tarm.

Si, dupa ce au coborit de pe puntea corabiei, negutatorii si-au intins marfurile-ntr-o piata mare, aflata aproape de tarm.

Tarmul si piata, unde ei isi desfacusera tarabe, apartinea unui barbat, al carui nume era Usen.

Usen, barbat cinstit si vrednic, avea slujba de staroste peste negotul din oras. Si, dupa obiceiuri vechi, orice negutator venea trebuia sa-si infatiseze marfa, intii si-ntii, lui Usen.

Asa au fost siliti sa faca si cei care venisera cu Aftandil in Gulansaro.

Numai ca Usen se-ntimplase sa nu fie atunci acasa. Plecase-ntr-o calatorie. Si locul sau i-l tinea Fatma, sotia starostelui Usen.

Prin tirg se raspindise vestea ca au sosit in Gulansaro niste negutatori vestiti, cu marfuri scumpe din Bagdad. Si ca in fruntea lor se afla un tinar chipes ca un zeu. Oamenii se ingramadeau sa-l priveasca pe Afatandil.

Fatma, femeie primitoare, i-a pregatit si un ospat.

Ospatul s-a intins cam mult — durind aproape toata noap­tea. Si, dintr-o vorba-n alta vorba, limbile s-au mai dezlegat.

Dupa ce Fatma a aflat cum infruntase Aftandil cetele de pirati, pe mare, a inceput sa-i povesteasca, la rindul ei, o intimplare care o zguduise mult.

— Sedeam odata, i-a spus Fatma, la o fereastra si visam, privind catre aria marii. Deodata-am auzit tipind si-am vazut o corabie sau, mai curind, o barca mare, in care doi oameni uriti, negri, buzati si fiorosi, care veneau din India, duceau o fata pri­zoniera. Fata era de-o frumusete cum nu mi-a mai fost dat sa vad. Ea se zbatea-n bratele lor. Indata am trimis un pilc de oameni credinciosi, s-o scape. Acestia s-au grabit spre barca. Indienii-au sarit la ei. Si-n lupta ce s-a dat pe tarm, indienii si-au pierdut viata.

Pe fata am ascuns-o aici, in casa unde te gasesti. I-am dat vesminte stralucite, caci parea fata de-mparat

— Cum se chema aceasta fata? intreba Aftandil deodata, strabatut de o banuiala.

—Nestana-i era numele

—Nestana? striga Aftandil. Hai spune spune mai de­parte

Si Fatma-si continua povestea, aratind cele ce urmeaza:

—Atit era fata de mindra, incit am socotit ca-i bine sa o ascund, sa n-o arat, ca nu cumva sa-i vie gindul cuiva s-o fure si s-o vinda Imi era draga, ca si cum ar fi fost chiar copila mea. Ziua, pe-ascuns, mergeam la ea, o priveam ceasuri nesfirsite, si nu ma saturam s-o vad. Toate-ar fi fost bune si astazi, daca Usen, barbatul meu, n-ar fi palavragit prea mult in fata imparatului ce stapineste Gulansaro.

Iar imparatul are-un fiu. Si-acesta, auzind ca fata este atita de frumoasa, a poruncit sa fie-adusa cu graba mare la palat.

A venit oaste de la curte si-a luat-o pe biata copila. Au imbracat-o in vesminte de aur si margaritare. Pe pletele ei in­cretite, cu firele ca de matase, curtenii i-au pus o cununa din pietre rosii, de rubin.

Imparatul si curtea sa, multimea care o zarise, nu mai vor­bea in vremea asta decit de frumusetea fetei, stralucitoare ca de astru.

Iar eu plingeam, caci mi-era draga, si imi era mila de ea, stiind ca e nefericita.

Sotul meu Usen nu-ndraznea, dupa prostia ce-o facuse, nici sa se mai intoarca acasa.

Asa se scurse ziua, noaptea, si inca nu ma ostoiam, cind au­zii de-afara: „Fatma! Fatma, surioara, unde esti?”

— Era Nestana? pricepu ce se intimplase Aftandil.

— Nestana, da! glasui Fatma. Nestana daruise totul: ru­bine si margaritare, aur, colane si bratari, eunucilor care o pa­zeau. Si-acestia, lacomi de-avutii, in timp ce ceilalti petreceau, o slobozisera pe fata. Fugisera apoi si ei.

Am luat-o in brate pe copila, varsind din ochii-mi riu de lacrimi. Nu stiam unde s-o ascund. Dar ea, nespus de curajoasa, n-a vrut sa stea, si mi-a cerut sa-i dau un cal inseuat.

Indata i-am pregatit calul. Copila a sarit pe el. Ne-am sa­rutat, si ea s-a dus.

Abia s-a smuls din brate-mi fata, ca au si navalit ostenii de la palat cu zarva mare, si au cautat-o peste tot.

Dar cum puteau s-o mai gaseasca?

Nestana se dusese-n lume. Zadarnic o mai urmareau.

Aftandil, ascultind povestea, nu isi credea urechilor. O re­gasise pe Nestana? Viteazul in piele de tigru o va putea imbra­tisa? Calatoria sa fusese cu-atita spor, de la-nceput?

— Si-acuma unde e Nestana? izbucni el, nerabdator.

— Nestana? Isi pleca ea fruntea, si lacrimile incepura sa-i curga-n poala, in sirag. Am uitat, prietene, sa-ti spun ca, dindu-i cal, i-am dat si arme, si-am imbracat-o ca flacau, ca sa poata calatori mai lesne catre tara ei Dar dar ofta femeia, pe drum a fost descoperita ca nu era flacau, ci fata

— De cine? sari Afatandil, zvicnindu-i inima in piept.

— De blestematii vrajitori pe care ii numim kadjeti. Acestia cutreiera lumea si, unde pot, fac numai rau. Au o re­gina ca un diavol ce locuieste-ntr-o cetate de care, daca te apro­pii, esti doborit de-un fel de raze, ce se imprastie din ziduri. Zece mii de osteni kadjeti sint straja zidurilor negre, si alti trei mii pazesc la porti. De vor ei pot sa te orbeasca, sa te prefaca in cenusa, pot seca marea intr-o clipa, si vara o prefac in iarna, rascolesc vinturi, ploi, zapezi, si inca multe alte rele pot savirsi, pe voia lor. Acolo, in neagra cetate, au pitulat-o pe Nestana, si Dulardhut, reaua regina, a hotarit sa o marite cu un nepot al ei, Rosan. Toate acestea le-am aflat de la un rob, care-a scapat de la kadjeti, printr-o-ntimplare pe care nu ti-o povestesc

— Nici nu am vreme pentru asta, rosti atuncea Aftandil. Si trebuie sa afli, Fatma, ca eu, de sint in Gulansaro, pentru Nestana am venit

— Pentru Nestana?

— Vreau s-o scap

— Dar tu esti un negutator, a spus femeia, hohotind. Nici nu stii cum se tine arma

— Nu stiu? a ris si Aftandil. Atunci, priveste a zis el, ducindu-se sa-si ia vesmintul de mare cavaler arab. Si-a luat si sabia ascunsa intre matasuri si covoare. Ce zici acum? a intre­bat. Eu, Fatma, sint conducatorul ostilor din Arabia. Craiasa mea e Tinatina, si-n numele ei am venit, ca sa-l ajut pe Tariei, un amirbar din India. Lui Tariei i s-a rapit comoara inimii: Nes­tana. Si in numele prieteniei ma voi lupta, cu pretul vietii, ca ea sa fie libera si sa traiasca fericita in bratele viteazului in hai­na din blana de tigru.

— Numai tu singur vrei sa lupti? s-a temut Fatma pentru tinar.

— Inca un prieten mai avem, a raspuns Aftandil, voios. Pe craiul din Mulgazanzar. Tustrei sintem uniti ca fratii, in numele sfintei dreptati, al dragostei si libertatii

Astfel glasui Aftandil. Iar Fatmei nu-i venea sa creada ca preachipesul cavaler, ce semana cu un luceafar, era tinarul oaspete, venit aseara-n casa ei, in haine de negutator.

Prin grija Fatmei, ce tinea in casa pe un rob kadjet, a fost vestita si Nestana ca se cunoaste soarta ei. Si ca-n curind cei trei firtati vor porni sa o libereze din gheara vrajitorilor si a reginei Dulardhut.

Aftandil a trimis indata craiului Nuradin o stire, pe tarmul din Mulgazanzar, ca a gasit-o pe Nestana.

Aflind de-aceste intimplari, Tariei intii si-a pierdut firea. Bucuria l-a coplesit. Dar apoi, linistindu-se, impreuna cu Aftan­dil, a pornit spre Mulgazanzar, unde il astepta Pridon. Ii insotea insa si-Asmata.

Craiul Pridon a inarmat trei sute dintre-ostenii sai.

S-au suit pe corabii bune si au plutit spre tarmurile bles­tematilor vrajitori.

Numai Asmata a ramas in tara craiului Pridon, urindu-le vitejilor sa izbindeasca-n drumul lor.

Lui Tariei nu-i venea sa creada ca se indreapta catre locul unde era Nestana sa, ca o s-o vada in curind. I se parea totul un vis. Si-n gind cinta imnul de slava nepretuitei prietenii. Fiindca fara de prietenia strinsa cu ceilalti doi viteji, Nestana ar fi fost pierduta, si el insusi ar fi pierit incrincenat, stors de durere, de dorul pentru draga lui.

Dupa ce au plutit trei zile, in zare li s-au aratat tarimurile ceturilor in care locuiau kadjetii. Au tras la tarm cu multa grija, si-acolo au tinut un sfat.

Noaptea era in toiul ei. Luna lucea deasupra marii ca o faclie vinata.

Caii abia se auzeau peste pustiul mohorit si strajuit de stinci uriase, in care nu haladuiau decit serpi negri, cucuvele si-un soi de lei inaripati. Pe jos era numai cenusa, si pasii cailor sunau inabusit, ca pe-un covor.

Intii vazura turlele castelului kadjetilor. Apoi, din desisul de stinci, se dezveli zid dupa zid. Pe linga portile de fier erau miile de strajeri, intepeniti ca niste stane. Din ochii lor tisneau scintei, iara din sabii izvorau un fel de raze-ucigatoare, in stare sa-arda inima si s-o preschimbe toata-n scrum.

— Sint de parere, a spus Pridon lui Tariei si Aftandil, sa ma lasati s-arunc spre turnuri o sfoara lunga, de matase. Pe ea ma catar pina sus. Cind s-o isca acolo larma, strajerii ce sint linga porti se vor urca si ei spre turle. Atunci sa navaliti voi doi si ostenii din tara mea.

— Ba nu, s-a grabit Aftandil sa isi rosteasca gindul lui. Mai bine, si fara primejdii, e sa ma schimb de haine eu, sa spun ca-s un negutator si-asa sa intru in castel. Acolo-am sa scot sabia — si vai si-amar de vrajitori!

— Ce spuneti voi e intelept, a spus la urma Tariei. Dar eu doresc sa intru-n lupta de la-nceput cu vrajitorii. Va sfatui deci ca fiecare, cu cite-o suta de osteni, sa lovim portile kadjete. Noi trei sintem, si ele-s trei Va invoiti?

— Ne invoim

Poate-ati vazut cindva furtuna dezlantuita intre munti! Sau ati calatorit vreodata prin vreun pustiu batut de vint, cind cerul se intuneca, si valuri rosii, de nisip, zboara pe sus ca niste duhuri, suierind infiorator! Sau marea poate ati vazut-o cind se framinta uneori, gemind sub ceruri plumburii, rascolindu-si adincurile!

Asa s-au napustit vitejii asupra portilor kadjete. Si cel dintii si cel mai strasnic s-a luptat insusi Tariei. Sub mina lui s-au prabusit cei mai multi dintre vrajitori.

Portile au cazut si ele, ca zidul stufului din balta, calcat de mindrii calareti, luptatori pentru libertate. Pentru ca sfinta liber­tate da aripi celor ce-o iubesc. Si razele ucigatoare ale vrajmasilor, kadjeti, si zidurile, lanturile, armele cele mai taioase nu pot sa se impotriveasca celor ce lupta pentru ea.

Oamenii inrobiti acolo de nemilosii vrajitori, iesind afara, s-au unit cu cetele de luptatori.

Iar surlele kadjetilor si urletele lor de groaza rasunau peste sapte mari. Armele celor zece mii de strajeri vrajitori cadeau in baltile fierbinti de singe, si-acolo-si pierdeau stralucirea.

Este drept ca si jumatate din cei trei sute de osteni, veniti alaturi de Pridon, si-au dat, de-asemeni, vietile.

Dar viata data de-un viteaz in numele a ce e drept, si lumi­nos, si-adevarat, nu e pierduta in zadar.

Kadjetii au fost nimiciti. Regina lor s-a aruncat din turla, sfarimindu-se. Tara de veacuri subjugata a vazut, in sfirsit, pierind ceata care-o acoperea. Soarele a lucit mai viu. Codrii au fosnit reinviati, izvoarele au murmurat, si marea a-nceput sa cinte.

Vitejii au purces spre casa, cu voiosie si cu cintec. Primul popas a fost facut in Gulansaro, in orasul unde fusese-ntii Nestana. Si buna Fatma, revazind-o, a-mbratisat-o ca pe-o fiica, si-a plins, insa de bucurie.

Nestana, sarutindu-i mina, i-a multumit Fatmei, din suflet. Iar vitejii i-au daruit gramezi intregi de nestemate, aduse din Kadjetia si au silit-o sa le ia, caci nu voia sa le primeasca.

Dupa aceea au plecat catre tinutul lui Pridon.

Aici ii astepta Asmata. Si ea nu se mai satura sa o sarute pe Nestana, de bucurie c-o vedea. Amindoua si-au povestit — cite-si pot spune doua fete, despartite de-atita timp, si care-s bune prietene, aproape ca doua surori.

Bine-nteles ca a urmat nunta, prin care s-a-mplinit iubirea lui Tariei pentru Nestana, si a Nestanei pentru el.

Iar nunta a fost ca-n povesti. Oaspetii au fost cu miile. Vinul a curs neincetat, ca riul ce vine din munte. Chimvalele si tobele, trimbitele si harfele se-ntreceau, care mai de care, sa ii atite pe nuntasi la danturi care nu-ncetau, decit ca sa inceapa iarasi.

Viteazul in piele de tigru si cu Nestana lui de mina au stra­batut Mulgazanzarul, prin mijlocul unei multimi ce le ura viata-ndelunga, dragoste fara de sfirsit si-un numar mare de urmasi.

Sfirsindu-se aceasta nunta, au pornit spre Arabia. Acolo s-a-ncins alta nunta, tot pe atita de frumoasa, intre viteazul Aftandil si preafrumoasa Tinatina.

Rostevan, craiul cel batrin, a hotarit, cu-acest prilej, ca el se trage la o parte si ii lasa cirmuitori, peste tara Arabiei, pe fiica lui si Aftandil.

Intre timp, fiindca-n India murise craiul Parsadan, tatal Nestanei-Daredjana, a fost ales ca imparat Viteazul in piele de tigru, viteazul fara de pereche, si-a devenit si ea craiasa. Nunta lor a fost cea mai mare. Si Tariei le-a daruit vaduvelor, orfa­nilor si altor oropsiti ai vietii daruri din cele mai de pret. La fel au facut si Pridon si craiul din Arabia.

Despartirea a fost mai grea. Dar cei trei prieteni si-au jurat sa stea uniti pina la moarte. Sa fie gata-n orice clipa sa-si sara iute-n ajutor, daca va fi cindva nevoie.

Nevestele lor, de asemeni, imbratisindu-se fierbinte au hotarit sa se socoata surorile cele mai bune.

Asa s-au despartit aceia care luptasera-mpreuna ca binele sa biruie si fericirea sa domneasca. Si fiecare a pornit spre tara sa de bastina.

Ciongul tacuse. Si taceau tobele si cimpoaiele.

— S-au despartit dara vitejii, rosti la urma cintaretul. Dar inimile le-au ramas pentru vecie impreuna, sa cinte-un imn inaltator: imnul cel sfint al prieteniei si al unirii-n lupta dreapta, pentru ca omul sa-si traiasca, in libertate, zilele si dragostea pe-acest pamint