Puntea suspinelor

Puntea suspinelor

Roland, inchizand usa temnitei, se indepartase cu repeziciune. Urletul de deznadejde al lui Bembo disparea din mintea lui.

Intra intr-o parte a pesterii care se afla in capatul opus al temnitei. Era o incapere ingusta, unde se adunasera cei sase sefi de bande.

O tablie a zidului era intredeschisa ca un dulap. In fundul acestui dulap erau pecetluite mai multe cufere.

— Trebuie sa ma inapoiez pe data la Venetia, spuse Roland. Veti veni acolo sa va intalniti cu mine, si acolo ne vom sfatui. Cat avem din ultima expeditie?

— Trei mii de ducati, zise unul.

— Zece mii, adauga al doilea.

— Sapte mii, spuse al treilea.

Facura socoteala celor sase sefi, aveau patruzeci de mii de taleri sau ducati.

— O sa-mi aduceti acolo douazeci de mii de taleri, zise Roland, care mai vorbi un sfert de ora cu capitanii. Cuvintele, atitudinile si privirile acestor oameni destainuiau dragostea plina de admiratie ce-o aveau pentru acela, pe care il numeau cu totii 'stapanul'.

Apoi sari pe cal, apuca pe coastele muntelui si lua calea spre Mestre, unde sosi pe innoptate.

La cinci sau sase sute de metri in urma lui, venea in goana mare un alt calaret, care nu-l pierdea din vedere. Cand Roland se opri, omul acesta se opri si el, descaleca, isi lega calul de cel mai des tufis de chiparosi uriasi si se apropie de casa unde intrase Roland.

Toata noaptea statu de straja omul acesta.

In faptul zilei il vazu pe Roland iesind din casa, insotit de o femeie, careia ii vorbi cateva clipe incetisor, apoi, incalecand se indeparta in directia lagunelor.

— Juana! sopti Sandrigo.

Acest calaret necunoscut era intr-adevar banditul. In doua sau trei randuri mai incercase a-l urmari pe Roland, luandu-i urma, dar i-o pierduse intotdeauna.

De asta data il lasa pe Roland sa se indeparteze, fara a-l mai urmari.

— Se duce la Venetia! zise el tresarind de bucurie. Sa vedem mai intai ce poate face Juana la Mestre, in aceasta casa indepartata.

In tot timpul zilei Sandrigo dadu tarcoale in preajma casei, fara sa fie observat. Seara, apuca la randu-i  calea spre lagune si Venetia.

Vom duce pe cititorii nostri in palatul marelui inchizitor Dandolo. Era ora zece seara si marele inchizitor se pregatea de culcare, cand veni cineva sa-i spuna ca un om cerea sa-i vorbeasca pentru ceva foarte urgent.

Dandolo porunci sa-l introduca in biroul sau, unde se duse si el. Se vazu in fata unui ins in puterea varstei, cu trasaturi energice si aspre, cu privirea otelita.

— Cine esti dumneata? intreba Dandolo.

Omul isi arunca pumnalul si pistolul pe masa si zise:

— Excelenta, sunt banditul Sandrigo, fost tovaras al lui Scalabrino, si vin sa ma predau dumneavoastra dar cu anumite conditii.

Marele inchizitor arunca o privire mirata spre bandit.

— Dumneata vorbesti de conditii! Dumneata!

— Ce-i uimitor in asta, Excelenta? Doar nu-s un prins, sunt un prizonier de buna voie. N-o sa porunciti sa fiu arestat, decat daca o vreau si eu. Si de altfel sa ne intelegem: ma predau! Asta va sa zica, parasesc muntii si vreau sa devin iarasi om cinstit.

Dandolo se gandi.

— Sunt curios sa vad cum se poate face cineva din bandit om cinstit!

— De altminteri, sfarsi Sandrigo, daca dati porunca sa fiu arestat, n-o sa aflati nimic din cele ce am venit sa va spun.

Sandrigo se reculese si arunca spre marele inchizitor o privire a carei indrazneala nu excludea un fel de maretie aspra si salbatica. Dandolo o admira ca un cunoscator si se gandi ca hotomanul acesta care vroia sa se faca om de treaba, ar putea fi un pretios ajutor pentru politie. Isi lua deci o infatisare mai putin aspra si zise:

— Fie! ma invoiesc sa tratez cu dumneata. Neasteptata-ti sosire in casa mea, imi dovedeste ca nu te-ai lepadat cu totul de orice bune simtaminte. Sa vorbim dar, ca de la om la om. Iata-ti armele. Ia-le inapoi!

Cu un gest, marele inchizitor impinse pumnalul si pistolul ce le aruncase Sandrigo pe masa. Ceva ca o repede emotie increti fruntea talharului. Lua pumnalul cu o impatimita bucurie si si-l vari la cingatoare.

— Acum, zise el, vad ca suntem intr-adevar om si om. Aceasta marinimie va va fi luata in seama, Excelenta!

Dandolo facu un gest de maretie plina de dispret.

— Sa vedem conditiile, spuse el cu o voce scurta si taioasa.

— Mai intai, viata si libertatea asigurate prin juramantul dumneavoastra!

— Jur pe Hristos ca viata si libertatea iti vor fi respectate. Apoi?

— Apoi? aici, Excelenta, trebuie sa vorbesc. Sunteti marele inchizitor al Venetiei, adica cel mai de temut barbat! Poate ca mai de temut decat insusi dogele, (Dandolo zambi cu amaraciune), dispunand de o putere ce-i face sa tremure chiar si pe cei mai puternici. Un semn al dumneavoastra poate trimite pe cei mai nobili venetieni in adancul puturilor. Dandolo se infiora. Eu, eu nu-s decat un bandit redus la neputinta. Intr-adevar, Excelenta, oamenii mei s-au razvratit impotriva-mi. Sunt asa de slab si atat de dezarmat in munti, ca si cel din urma pastor.

— Ah! ah! Iata deci taina pocaintei dumitale

— Excelenta, zise Sandrigo cu o voce posomorata, nu e nici o pocainta in mine. Cainta este buna pentru lasi. Si daca ar fi fost in gandirea mea, ceea ce numiti dumneavoastra cainta, inca n-ar fi motivul demersului meu. Dar sa continui. Vreau sa zic ca eu, Sandrigo, capitan fara de ostasi, bandit dezarmat, pot face republicii un serviciu pe care nici dumneavoastra, nici dogele, nici nimeni altul din Venetia nu i l-ar putea face in acest moment. Pentru acest nemarginit serviciu, de nepretuit, voi cere o rasplata

— Vorbeste! Ce vrei tu! Aur?

Sandrigo scutura capul dispretuitor.

— Va voi spune numaidecat ceea ce vreau, excelenta. Dar trebuie sa puteti aprecia mai intai serviciul ce-l pot face republicii, dogelui, dumneavoastra insiva.

Talharul se opri. O lupta se dadea in el in acea clipa cand tradarea lui avea sa devina fapt implinit. Dar asta dura putin; patima il inlantuia. El continua:

— V-am spus, Excelenta, ca oamenii mei s-au rasculat impotriva mea. Si-au ales un alt sef. Dar acest sef, devenit stapan pe ceata mea, nu-i si el decat un figurant. Se supune unui alt barbat, caruia i se supun in acest moment toti sefii si toate cetele de prin munte si campie. Stapanirea efectiva a omului acesta s-a intins in putin timp de la muntii Alpi pana la Adige, urmand linia ce duce de la Trevise la Rovigo, adica inconjoara Venetia pe o intindere de jumatate de cerc care se ingusteaza din ce in ce mai mult.

— Cum stii toate astea? exclama Dandolo incremenit.

— Am pastrat cateva legaturi de prietenie, si interesul meu era sa ma informez pe deplin inainte de a veni aici. Dar sa continui: cunoastem toate cetele imprastiate odinioara in campie. Nu cred sa ma insel socotind la doua mii numarul banditilor ce se supun astazi acestui om, si au format o intinsa tovarasie.

— O adevarata ostire! exclama marele inchizitor ingrozit.

— Este cuvantul cel mai nimerit. Seful cel mare, stapanul, cum il numesc ei toti, este un adevarat general, comandant de oaste, care a izbutit sa-si disciplineze oamenii nedisciplinati pana intr-atat incat nici unul din ei n-ar cuteza sa lucreze pe seama lui. I-au trebuit trei luni ca sa ajunga la acest rezultat!

— Trei luni! E deci atat de puternic? Dispune asadar de o arma tare grozava?

— Da, Excelenta, cuvantul!

— Cuvantul?

— Omul asta vorbeste, si cele mai aspre firi sunt cucerite de cuvantul lui! Le spune lucruri ce-i zguduie. Le vorbeste despre neatarnare, de libertate, de cuceriri

— Numele lui! Numele acestui om, Sandrigo! Si vei fi rasplatit cu adevarat din partea republicii!

— Numaidecat, Excelenta. Iata acum planul acestui sef. Acest plan l-am surprins, ascultand, chibzuind si comparand Nu este vorba, Excelenta, de o intovarasire cu scop de hotii. Operatiile sunt regulate. Seful taxeaza pe cutare print, pe cutare duce, cu atatea mii de taleri; o ceata se duce, aduce suma aratata fara o baioca mai mult sau mai putin. Are un tezaur, al carui loc, din nenorocire, nu l-am putut descoperi. Cu aceasta ostire, cu corabia de care dispune, cu sumele ce se aduna, ce credeti ca vrea sa faca omul acesta?

Dandolo se infiora.

— Vrea sa cucereasca Venetia, Excelenta! Paziti-va! Vin eu, eu banditul, sa va strig ca niciodata n-a trecut republica printr-un astfel de pericol, si ca, daca nu-l prindeti pe omul acesta, va va prinde el pe dumneavoastra!

— Numele lui! Numele lui!

— Rabdare! Mai intai numele omului care a ajuns seful cetei mele de haiduci

— Ei bine?

— Scalabrino, Excelenta!

Dandolo se ingalbeni foarte tare. El tacu. Acum nu mai intreba de numele celuilalt! Acest nume rasuna in mintea lui!

— Si marele sef, sfarsi Sandrigo, este Roland Candiano.

— Nenorocire! sopti marele inchizitor.

Astfel Roland Candiano nu se indepartase pentru totdeauna de Venetia, cum nadajduise el, dupa noaptea cand injunghiase si aruncase in mare pe agentul secret, care venise sa-i denunte ascunzatoarea fugarului Astfel, omorul acesta era de prisos, deoarece venise cineva sa-l denunte iarasi pe Roland!

— Mergi inainte! ii striga fatalitatea. Ai cumparat puterea cu pretul unei tradari, a unei faradelegi! Si acum aceasta putere este legata de pielea ta, ca tunica lui Nessus! Trebuie sa intrunesti Sfatul celor Zece! Trebuie sa cazi iarasi in noptile tale fara de somn, pline de remuscari! Mergi! Trebuie sa prinzi pe omul care te iubea, care te numea tatal sau si pe care si tu il iubeai ca pe un fiu! Mergi, Dandolo! Asigura-ti puterea. Esti mare inchizitor, esti lup! Fa ca lupul si ca marele inchizitor! Mergi, denunta-l pe Roland, fa-l sa moara sub ochii fetei tale, pentru ca tu sa fii inca judecatorul de temut! Fiica ta te va blestema, fata ta va muri, dar tu vei fi mai puternic decat oricand, caci vei izbavi republica!

Un ras aspru izbucni de pe buzele lui Dandolo.

Arunca spre talharul uimit de tacerea lui si de atitudinea sa, o privire in care era intiparita o salbatica deznadejde. Se scula, isi sterse fruntea de pe care curgeau picaturi de sudoare rece. O clipa se intreba, daca nu trebuie sa apuce pistolul ce-l lasase banditul pe masa si sa-l omoare pe Sandrigo, cum facuse si cu agentul. Dar ridica din umeri. La ce bun!

Inevitabilul trebuia sa se implineasca! Mai curand sau mai tarziu, Roland Candiano s-ar ridica inainte-i si i-ar striga:

— Tata nenorocit, ce-ai facut cu fiica ta? Ce-ai facut din mine?

Se intoarse fara veste spre Sandrigo.

— Ai facut un mare serviciu republicii si mie insumi un serios serviciu, ii spuse el cu o amaraciune pe care banditul n-o pricepu. Iti ramane sa arati ce rasplata pretinzi, deoarece nu vrei aur!

— Excelenta, zise Sandrigo, veti trimite, nu mai incape vorba, cateva companii, ca sa-l prinda pe Roland Candiano si pe Scalabrino?

— Fara indoiala, spuse sovaitor Dandolo.

— Ei bine, pentru Roland Candiano este de prisos.

— Pentru ce? intreba marele inchizitor, care astepta tremurand raspunsul.

— Pentru ca Roland Candiano este la Venetia: nu ramane decat sa fie arestat.

— Unde este? intreba marele inchizitor cu deznadejde.

— Asta n-o stiu. Dar, adauga Sandrigo cu un zambet, cunosc indeajuns agentii politiei dumneavoastra, pentru ca sa fiu sigur ca pana in trei zile omul acesta va fi in mainile voastre.

Dandolo rasufla. Avea cel putin cateva ore ca sa chibzuiasca si sa ia o hotarare.

— Cat despre rasplata mea, reincepu banditul, veti vedea ca n-o sa va pricinuiasca mare paguba. Cand Roland Candiano va fi regasit, cand se va sti unde se cuibareste in Venetia, cer sa-i comand eu pe cei insarcinati cu arestarea.

— Asta-i tot?

— Totul Excelenta, zise Sandrigo cu o voce fioroasa.

— Dar ramane Scalabrino Ce ceri tu pentru Scalabrino? Ia sa vedem?

— Cer sa fiu asezat langa calau si sa-i slujesc de ajutor in ziua cand Scalabrino va fi executat. Am a-i spune unele lucruri ce nu vor avea intreaga lor valoare decat pe esafod.

— Ceea ce-mi ceri tu, se va face. Acum unde te voi gasi daca am nevoie de tine?

— Excelenta, n-o sa aveti decat sa va asezati la fereastra dumneavoastra care da spre canal. Un om, un luntras, va fi in permanenta acolo. Numai cat il veti striga si-i veti spune numele meu si voi fi peste un sfert de ora in fata Domniei voastre.

— Bine, poti sa te duci.

Sandrigo facu un semn cu capul, isi lua pistolul si se retrase, drept si teapan, fara a privi in urma.

Marele inchizitor ramase singur.

Asa cum prevazuse Sandrigo, si-l anuntase pe marele inchizitor, Roland venise la Venetia, unde Scalabrino il astepta cu o nerabdare foarte rara la dansul. Dar asa de mare era respectul si veneratia uriasului, incat cand vazu in sfarsit pe stapanul sau, nu cuteza sa-l intrebe ceva. Roland ii dadu diferite porunci, spre a fi transmise acelora dintre tovarasii ce ramasesera la Venetia. Tot vorbind, isi potrivea capul in oglinda. Capatase repede o dibacie neobisnuita in arta deghizarii, care este o arta in legatura cu sufletul omenesc. Acel care vrea sa-si 'faca un cap', trebuie sa aiba spiritul subtire si o adanca inteligenta, care sa ingaduie a ghici semnele exterioare ale fapturii, ale individului special pe care vor sa-l infatiseze: semne abia vizibile si care totusi modifica adanc o fizionomie. De aici vine faptul ca actorii stiu sa se grimeze rau: intrebuinteaza acelasi procedeu pentru exprimarea fetei diferitelor personaje. Aceleasi zbarcituri reprezinta aceiasi batrani. Este o arta ce dispare. Si asta nu-i o parere de rau: o simpla constatare.

Roland, minte nascocitoare, observator adanc, poet in largul inteles al cuvantului, stia sa se grimeze in chip admirabil, impinsese aproape din instinct si fara greutate, aceasta stiinta curioasa, atat de departe cat se putea impinge intr-o epoca, cand arta alifiilor de gateala era in culmea ei. Cand isi sfarsi lucrul si fu in fata lui Scalabrino, acesta nu-l recunoscu.

— Ei bine, zise Roland, nu ma intrebi ceva noutati din calatoria ce am facut-o?

— Ce voiti sa spuneti, stapane? zise Scalabrino infiorandu-se.

— De o ora de cand sunt aici, astept clipa ca sa-ti vorbesc despre Bianca.

— Este adevarat, stapane!

— Asadar o iubesti mult pe fiica ta! Abia ai vazut-o in fuga Este adevarat ca este indeajuns de frumoasa, pentru ca sa fie cu neputinta s-o uiti, cand a-i vazut-o o data.

— Ah! Maria voastra, as vrea-o urata; frumusetea ei ma inspaimanta si mi se pare ca contine in ea pecetea nenorocirii. Urata, ar fi toata a mea. Ma intrebasi daca o iubesc. Nu stiu cu adevarat ceea ce simt. Eu care n-am simtit niciodata ce-i dragostea, mi se pare ca o inteleg acum, cand imi aud inima zvacnind pentru prima oara. Simt o tulburare, un farmec, o mirare, sa-mi spun ca nu sunt singur in viata, ca fiinta mea se leaga de o faptura, care este sangele meu.

Fara veste Scalabrino tacu; apoi intreba cu un fel de sfiala:

— Acum, Maria voastra, ea este in siguranta?

Roland arunca o privire patrunzatoare spre urias si fara a raspunde, intreba la randu-i:

— Si daca ti-as spune ca nu trebuie sa o mai vezi! Daca ar fi venit ora sa ne expatriem? Daca ti-as spune: Scalabrino, sufar prea mult in Venetia. Trebuie sa ma duc la capatul lumii si am nevoie de un prieten credincios ca tine, pentru ca sa ma impiedice a blestema omenirea, pentru a mangaia o durere, care n-o sa se sfarseasca decat o data cu viata mea! Dar daca ti-as spune ca plecam asta-seara, ca o corabie ne asteapta Haide, Scalabrino, vorbeste dupa inima ta si alege in toata libertatea.

Scalabrino pali la fata, dar raspunse fara sovaire:

— Maria voastra, ati facut din mine un om. Viata mea va apartine. Nu ma dau de doua ori. Porunciti, sunt gata sa va urmez.

Sfortarea ce-o facea uriasul ca sa nu izbucneasca in hohote de plans, era vadita. Roland il apuca de mana si-i spuse cu acea voce duioasa ce patrundea pana la inima:

— Esti un prieten bun, un tovaras credincios. Tu cel putin n-ai sa ma tradezi niciodata. Si ti-o jur ca stiind asta, este aceasta clipa cea mai mare mandrie a mea, putere si curaj Iubeste-o pe fiica ta. Ai s-o vezi. O sa te vada si ea. Caci cred ca am patruns in sufletul acestei copile. Si am inteles ce comori de nevinovata duiosie se ascunde in el, sub aceasta stralucitoare frumusete.

Scalabrino ii sorbea cuvintele.

Roland adauga cu amaraciune, fara a fi inteles de urias.

— Asta-i o exceptie si atata tot. Sunt femei care sunt frumoase si neprihanite. Totul este numai sa le intalnesti. Eu, eu n-am avut norocul asta, iata totul Fiica ta, reincepu el scuturandu-si capul ca pentru a indeparta coplesitoarea tristete ce-l napadea, fiica ta este langa tatal meu si Juana. Ori de cate ori ti-o fi placerea sa te duci s-o vezi, vei pleca, si asta pana in ziua cand nu vom mai avea nimic de facut in Venetia si cand n-o sa ne mai desparta nimic

Scalabrino dadu un tipat de bucurie, si Roland facandu-i un prietenesc semn de salutare, iesi.

Peste o jumatate de ora se afla in insula Olivolo si merse drept spre casa lui Dandolo. Pentru intaia oara o revedea la lumina zilei. Dar daca strasnice emotii ii napadira inima, daca amintiri sfasietoare se ridicara pe urma pasilor lui cand patrunse in gradina parasita, nici un semn exterior nu veni sa dea de gol simtamintele ce-l copleseau.

Un batran inainta in intampinarea sa si saluta pe elegantul boier strain, a carui infatisare si vesmant il imbracase Roland. Vizitatorul recunoscu pe batranul Filip, servitorul care ii deschisese usa in timpul noptii, cand venise pentru intaia oara dupa evadarea din temnita.

— Dumneata esti, intreba el, stapanul acestei case?

— Nu, domnule, raspunse batranul, eu nu sunt decat paznicul ei.

Boierul strain paru strasnic contrariat.

— Dar, reincepu servitorul, daca va convine sa va opriti aici o clipa, nobile stapan, domnul Dandolo va fi fericit ca am indeplinit legile ospitalitatii fata de dumneavoastra.

Roland facu un semn de aprobare, intra si se aseza pe un scaun, in timp ce Filip statea in picioare.

— Frumoasa casa! reincepu Roland conversatia. Si inconjurata de o gradina, lucru rar in Venetia

— Foarte rar, domnule. Nu-s decat doua sau trei gradini in oras, si asta-i cea mai frumoasa, fara contrazicere.

— Pentru ce n-o ingrijesti mai bine, in cazul acesta?

— Asa sunt poruncile stapanului meu, sau mai bine, acelea ale fiicei sale, doamna Altieri

— Ah! Asa? Iata niste gusturi ciudate pentru o femeie!

— Domnisoara Leonora Iertati! doamna Altieri, a voit ca totul sa ramana asa cum era in ziua cand a parasit ea casa, spre a se duce sa locuiasca in aceea a capitanului general, cu care s-a maritat.

Roland se scula cu voiciune si se duse sa deschida o fereastra, ca si cum ar fi examinat gradina.

— Da, e pacat, reincepu batranul Filip, clatinand din cap. Dar asa voieste dansa si vine chiar cateodata, ca sa se convinga ca nu m-am atins de nimic, nici in gradina nici in casa!

Pumnii lui Roland se inclestara. Un horcait ii sfasie gatul.

Isi domoli aceasta emotie si cu o voce sigura reincepu:

— Cum! aceasta nobila doamna nu vrea nici de casa sa te atingi?

— Nu, domnule. Cele mai mici lucruri trebuie sa ramana in acelasi loc unde erau odinioara cand era fericita, sfarsi mosneagul intr-o soapta.

— Ce spui dumneata? exclama Roland.

— Nimic sunt vechi istorii de familie si ma tem

Roland isi potrivi vocea, si-o stapani, cauta sa si-o potoleasca atat cat putea, pentru ca sa intrebe:

— Si zici ca stapana dumitale vine cate-o data pe aici?

— Da, domnule, noaptea: vine si se aseaza sub acest cedru mare, pe care-l vedeti acolo; la miezul noptii se duce Dar toate acestea fara indoiala, nu va intereseaza deloc

— Intr-adevar, zise Roland, care incepu a tusi.

Se facu o tacere de cateva clipe, in timpul carora batranul Filip s-ar fi inspaimantat de expresia fetei acestui strain, daca i-ar fi putut-o vedea. Dar strainul ii intorsese spatele si parea ca examineaza foarte atent cedrul ce-i fusese aratat.

In cele din urma Roland se intoarse catre batran.

— Tot ce-mi spui, este foarte plictisitor pentru mine, dar aveam de gand sa inchiriez casa asta

— Nu numai ca puteti s-o inchiriati, ba inca s-o si cumparati! exclama batranul Filip.

— Ah! Ah! Iata ceva ce nu se impaca deloc cu ceea ce-mi spuneai in privinta ordinelor ce le-ai primit

— Domnule, casa apartine boierului Dandolo, si-s nevoit sa-i indeplinesc dorinta sa. Ori, in ceea ce o priveste pe fiica sa, doamna Altieri, pare doritoare sa nu se schimbe nimic aici, pe cat este doritor domnul Dandolo sa se desparta de ea. Mi-a dat hotarat porunca sa-i caut un cumparator si ultima data cand a venit pe aici, a adaugat ca, daca nu gasesc unul va darama casa si va distruge gradina

— Ah! Asadar s-a savarsit pe aici o crima!

De asta data Roland vorbise cu o voce atat de rasunatoare incat batranul avu o tresarire.

— Nicio crima, domnule, v-o jur! Dar s-au petrecut intre tata si fata lucruri ce-i fac sa cugete in diferite feluri despre casa

— Ce lucruri?

Servitorul se ploconi ca omul hotarat sa nu spuna nimic.

— Ei bine! reincepu atunci Roland, tot ce-mi spusesi, ma intereseaza in cel mai inalt grad. Casa asta, care imi era de fapt destul de indiferenta, imi apare acum ca ceva respectabil

— Ah, domnule!

— Dar, fara sa vreau, iau partea doamnei Leonora, sau cum ai spus ca o cheama?

— Doamna Altieri, Leonora Altieri

— Drept este Ei bine, mi-ar displace ca aceasta casa sa fie daramata, impotriva vointei sale. Vei spune dar stapanului dumitale, ca ai gasit un cumparator, care cumpara casa si gradina asa cum sunt ele. Si pe de alta parte, vei spune doamnei, ca nu ma voi atinge de nimic de aici. Este un capriciu, dar imi place sa-mi fac aceasta toana. Deci, voi lasa totul in starea in care se afla. Vei adauga ca, cred sa locuiesc in Venetia doar vreo cincisprezece zile, si ca voi pleca atunci, poate, pentru a nu ma mai inapoia niciodata. Ea va fi deci libera sa vina aici in toate serile, daca aceasta ii face placere, fara primejdia de a fi tulburata. In sfarsit, iti voi spune dumitale ca, daca vrei sa continui a fi paznicul casei, vei ramane aici in aceleasi conditii ca si acelea ce le-ai avut cu vechiul dumitale stapan, numai cu aceasta singura deosebire, ca-ti voi indoi leafa, oricare ar fi ea. Iti convine targul?

— Ah, Nobletea voastra! exclama mosneagul. Daca ar fi trebuit sa plec din casa asta, as fi murit!

— Deci primesti?

— Daca primesc, Isuse-Hristoase! Dar leafa ce-o am acum, imi ajunge

— Vom vedea. Bine, esti om cumsecade. Acum asculta-ma, nu pun pentru aceasta decat o conditie

— Care? exclama Filip nelinistit.

— Aceea ca vanzarea sa mi se faca, daca se poate, cat mai curand cu putinta

— De astazi chiar! Nu este nici o piedica.

— Intelegi ca, neavand decat putine zile de stat aici, vreau ca cel putin sa ma bucur de noua mea cumparatura.

— Asta-seara va pot preda cheile.

— Bine! Asta-seara voi fi aici cu banii. Cat?

— Boierul Dandolo mi-a spus sa cer zece mii de taleri, dar

— Asta-seara voi fi aici cu cei zece mii de taleri. Sa se pregateasca hartiile care ma vor face proprietar.

— Totul este gata si nu aveti decat sa iscaliti.

— Ah! Da, uitam sa-ti spun numele meu. Iata-l, zise Roland, scriind un cuvant pe o hartie, pe care o dadu batranului.

Apoi se retrase, repetand ca se va inapoia pe seara.

Dupa ce pleca, batranul Filip se grabi sa citeasca hartia: 'Ioan di Lorenzo, din Mantua'.

Roland ajunse la chei si sari intr-o gondola zicand:

— La Canalul Mare.

In fata palatului Imperiei isi opri luntrea. Peste cateva clipe, patrundea in palat si spunea feciorului care statea in anticamera:

— Fii bun si spune-i doamnei Imperia, ca un strain doreste s-o salute.

— Doamna este bolnava, nu primeste pe nimeni.

— Staruie si spune-i ca aduc vesti de la o fiinta care ii este scumpa.

Feciorul se inclina si fara a pleca din anticamera, spuse cateva cuvinte unui alt servitor, care se indeparta. Se scursera zece minute. Dupa trecerea acestui timp, in care Imperia, negresit, se pregatise sa-l primeasca pe strain, servitorul se inapoie zicand:

— Doamna este gata sa-l primeasca pe domnul strain, daca binevoieste a ma urma.

Roland il urma pe servitor, care-l duse prin diferite camere pe care le recunoscu, si-l lasa la intrarea apartamentelor Imperiei, de unde il conduse o camerista.

Imperiei ii placea astfel sa se inconjoare cu luxoase precautiuni; nu puteai intra la dansa decat dupa numeroase ocoluri, destinate sa faca o parere buna despre randuiala casei sale si sa ingaduie vizitatorilor sa admire minunatiile ingramadite in saloanele ei.

In cele din urma, Roland se vazu in fata celebrei curtezane. Era pe jumatate culcata intr-un jilt mare de lemn de cedru, tapitat cu perne de matase. Imbracata intr-o rochie alba, larga si falfaitoare, cu minunatul ei par despletit, palida si cu infatisarea ostenita, Imperia cauta, pana si in durerea ei sincera, sa ia atitudini de ademenire. Dar in acea clipa, aceste atitudini erau cu totul instinctive.

Ea-l privi cu ochii inflacarati pe strainul care se pleca in fata ei, si zise:

— Stati, domnule. Mi s-a spus ca voiti sa-mi dati stiri despre o persoana care imi este scumpa, si nu stiu ce speranta smintita s-a ridicat in inima mea. Nu e decat o fiinta pe lume, care sa-mi fie scumpa

— Fiica dumneavoastra, nu-i asa, doamna?

Ea isi impreuna mainile, fara sa poata rosti o vorba, si aceasta muta rugaminte era mai miscatoare decat orice cuvant de durere. In aceasta clipa de chin, curtezana disparu si fata Imperiei se innobila cu acea curata raza a maternitatii care pare atat de suverana pe fruntea femeilor. Roland o examina cu o adanca luare-aminte. Venit cu inima ranita, venit s-o faca sa sufere pe femeia asta, dupa urma careia suferise atat de mult, sovaia acum.

— Domnule, balbai in cele din urma curtezana, daca stiti orice-ar fi, vorbiti repede!

'Ea sufera cu adevarat!' se gandi Roland. Trebuie luat aminte ca Roland, mester in a-si transforma fata, nu era mai putin mester in a-si schimba vocea. In limba italiana, e de altminteri lucru destul de usor, dialectele variind dupa tinut si tinut. Adoptase graiul mantovan, care pe atunci mai ales, se deosebea foarte vadit de acel venetian. Deci, Imperia era departe de a banui, ca acest strain si secretarul Aretinului nu era decat una si aceeasi persoana.

— Doamna, zise el, ceea ce stiu eu, va fi de ajuns, sper eu, sa indulceasca durerea ce-o vad zugravita pe chipul dumneavoastra. Mai intai va pot afirma ca fiica dumneavoastra, Bianca, este sanatoasa si teafara.

Imperia se apropie de strain si-i stranse mana.

— Fiti binecuvantat, zise ea cu o aprindere foarte rara la dansa. Ceea ce-mi spuneti, ma izbaveste. Simt ca renasc. Dar cum ati aflat lucrul acesta? Iertati-mi aceste intrebari, domnule, cine v-a putut spune lucrul acesta? In sfarsit, cine sunteti dumneavoastra? Nu v-am vazut niciodata la Venetia

— Doamna, intrebarile dumneavoastra mi se par foarte firesti si nu am ce le ierta. Ma numesc Ioan di Lorenzo si sunt din Mantua. Am facut de curand o calatorie spre Germania si-mi propuneam sa trec prin Trevise, cand nu departe de Mestre, intalni ieri in cale pe unul dintre prietenii mei Nu cred ca n-ati auzit vorbindu-se despre faimosul Aretin?

— Il cunosc continuati! zise Imperia gafaind.

— Ei bine, el are un secretar, barbat cu mult spirit si o ciudata dispozitie Inchipuiti-va, acest vrednic Paolo

— Paolo! maestrul Paolo! exclama curtezana.

— Este prietenul meu Spuneam asadar, ca acest cumsecade Paolo, care putea trai fericit si pasnic, si-a luat un fel de misiune in lumea asta; precum va spun e de o frumoasa inteligenta, cam nastrusnica insa, are idei ciudate

— Il cunosc! exclama Imperia cu o inabusita neliniste. Si ce insarcinare si-a luat el?

— Aceea de a cauta in juru-i pe acei care au un strigat de durere, cel putin atata cat este ingaduit s-o faca un om.

— Sublima insarcinare! spuse Imperia palpitand. L-am vazut pe maestrul Paolo, i-am vorbit si am ghicit in el un caracter nobil.

— Hm! Nu prea trebuie sa se increada omul in aparente

— Ce vreti sa spuneti?

— O sa intelegeti si o sa prindeti tot firul ciudateniei din acest caracter ce-l preama-riti

— Vorbiti, domnule, exclama curtezana cu o crescanda neliniste. Tot ce pot spune din partea mea este ca aveam in acest om o incredere nemarginita. Sa ma fi inselat oare?

— Nu, doamna! Pot sa va afirm ca prietenul meu Paolo este vrednic de toate increderile: numai ca are un fel de a intelege lucrurile care, nu sunt poate a intregii lumi si a lumii dumneavoastra. In sfarsit, pe scurt spus, il intalnii deci, si dupa ce ne-am imbratisat, caci nu ne vazusem de multa vreme, imi arata in trasura lui o fata de o stralucitoare frumusete

— Bianca!

— Intr-adevar acesta este numele acestei fete. Atunci iata ce-mi istorisi el. Copila aceasta traia cu mama ei la Venetia.

— Eu

— Cu mama ei, continua Roland, repet intocmai termenii de care s-a servit prietenul meu, si-i foarte important lucru ca in imprejurarile destul de serioase de care vorbesc, sa nu schimb nimic

— Spuneti, domnule, exclama Imperia cu un fel de amara demnitate. Sunt curtezana si obisnuita sa aud totul

Roland se apleca tresarind. O clipa inchise ochii, ca si cum ar fi avut de luat in sine o grabnica hotarare. Apoi continua:

— Mama era destul de orbita de dragostea ei de mama, unica ei scuza, ca sa nu vada ce nepotrivire, ce primejdie era sa pastreze in casa ei aceasta curatenie ingereasca si neprihanita ce se numeste Bianca M-ati inteles, doamna?

— Vai! gemu Imperia impreunandu-si mainile.

Pentru a doua oara, la acest strigat de durere omeneasca, la aceasta expresie de dureroasa demnitate, Roland tresari.

— Continui, zise el, sau mai curand Paolo vorbeste prin gura mea. Inspaimantatorul pericol la care era expusa Bianca langa mama ei, se lamuri intr-o buna zi. Un barbat, o dihanie de om, vazu aceasta copila si zamisli pentru dansa una din acele grozave patimi ce nu se dau inapoi din fata nici unei faradelegi

— Bembo! ingrozitorul Bembo!

— Acesta este numele ce mi l-a spus Paolo. Se pare ca omul este cardinalul, episcopul Venetiei?

— El este!

— Acest Bembo se hotarase s-o rapeasca pe Bianca. Prietenul meu hotari s-o scape pe fata. Din nenorocire, cand el voi sa lucreze, era prea tarziu; Bembo isi intinsese plasele. Bianca fu rapita.

— Dar prietenul dumneavoastra o izbavi, nu-i asa? O, spuneti!

— Ceea ce incepusem sa va spun doamna, si v-o repet, Bianca nu are sa se mai teama de nici o primejdie. Paolo fu de fata la rapire, il urmari pe Bembo pas cu pas, il provoca si-l ucise.

— Bembo este mort! racni Imperia frematand de bucurie.

— Da, si dumneavoastra si Bianca, sunteti pentru totdeauna izbavite de omul acesta.

— Dar atunci, reincepu Imperia cu o voce tremuratoare, pentru ce nu mi-a inapoiat-o prietenul dumneavoastra pe fiica mea? Ce mai asteapta?

Roland tacu o clipa. Poate ca se dadea in el o ultima lupta In cele din urma spuse cu o voce asa de mohorata, incat o facu pe Imperia sa inghete de spaima.

— Prietenul meu a socotit ca, dupa ce a izbavit-o pe fiica dumneavoastra de Bembo, s-o scape si de dumneavoastra

— De mine? De mine, mama ei!

— V-am spus caracterul ciudat al lui Paolo. El m-a asigurat ca smulgandu-v-o pe Bianca

— Mi-a smuls-o pe fiica mea! Ah, asta-i acum! Socoate s-o pastreze la sine?

— Da, doamna!

— Si sa n-o mai vad?

— Poate!

Imperia izbucni intr-un hohot de ras salbatic.

— Prietenul dumneavoastra e nebun, domnule! spuse ea cu infrigurare. Si dumneavoastra sunteti nebun, dumneavoastra, care veniti sa vestiti o mama, ca n-o sa-si mai vada fiica. Iata dar cine sunt virtuosii nostri! De rusine, inlocuind gandirea mea cu gandirea lor, ei vor sa puna pe fiica mea la adapost! Si cine v-a spus, domnule, ca fata mea ar fi expusa aici altui pericol decat acela ce-a amenintat-o o clipa si care putea sa ameninte pe orice alta fata! Ah, mizerabilii! Ei vor sa o scape pe fata si ucid pe mama! Cine stie? Ei ucid poate si pe fiica! Deoarece Bianca ma iubeste, domnule, va muri din cauza acestei despartiri! Dar nu stiti ce sunt in stare sa fac! Voi rasturna lumea, iI voi gasi pe Paolo al dumneavoastra si atunci vai de el!

Imperia izbucni in hohote de plans. Roland o lasa sa planga, o contempla cu o privire serioasa si melancolica.

— Iertati-ma, domnule, reincepu curtezana, va invinuiesc, dar e ceva atat de groaznic

— Lasati-ma sa sfarsesc, doamna, spuse atunci Roland.

— Vorbiti, zise Imperia agatandu-se de o vaga speranta.

— Prietenul meu a socotit ca, nu numai ca trebuia s-o scape pe fiica dumneavoastra, dar ca trebuie sa va pedepseasca si pe dumneavoastra

— Sa ma pedepseasca pe mine!

— Da! Pare-se ca ati savarsit odinioara o faradelege ce i-ati marturisit-o

Imperia sari in sus.

— Si cu ce drept se ridica el ca judecator? Cu ce drept, dupa ce mi-a surprins taina vietii mele, pretinde sa se serveasca de asta, ca sa ma loveasca?

Roland se scula Ochii lui ardeau ca niste vapai pe fata lui de o fioroasa nemiscare.

— Invocati dreptul?! spuse el cu o voce scazuta si fluieratoare. Sa vorbim deci, deoarece rostiti acest cuvant. Cand un om a fost smuls din lumea celor vii, pentru ca sa fie inchis sase ani intr-o groapa adanca, unde era sa innebuneasca de durere, unde mai sa moara de foame si de frig, unde fiecare clipa a nefericitei sale vieti a fost un strigat al deznadejdii, unde s-a putut crede parasit de lume si aruncat intr-o noapte vesnica, atunci cand omul acesta, reintors printre cei vii, afla ca totul este pierdut: tata, mama, iubita, nu mai vorbesc de avere, de inalta situatie ce-o ocupa, cand regaseste fapturile iadului, care au vrut, au conlucrat si pus la cale cu raceala nenorocirea lui, credeti ca nu are dreptul sa se ridice in fata ticalosilor ce i-au facut o viata de blestem, si sa le spuna: e randul vostru sa suferiti cu carnea si sufletul vostru; e randul vostru sa plangeti, sa hohotiti de plans, si deoarece niciunul dintre voi nu s-a milostivit de mine, nu asteptati sa-mi fie mila, nici sa am indurare fata de voi!

Imperia ghemuita in fundul jiltului ei, palida, tulburata de un tremur convulsiv, se uita cu niste ochi holbati de groaza la omul acesta, care vorbea astfel.

— Cine esti dumneata? O, cine esti? balbai ea.

Pe neasteptate, Roland isi recapata tot sangele rece.

— Nu-i vorba de mine, doamna, ci de prietenul meu Paolo Nu fac altceva decat sa repet, ceea ce mi-a destainuit el. Sunteti una din acele uracioase fapturi ce l-au osandit? N-o stiu! Este el insusi omul care a suferit, sau nu e decat mostenitorul unei razbunari? Nici asta n-o stiu. V-am raspuns pur si simplu la chestiunile de drept ce le poate avea el. Poate ca a aflat vreo faradelege ce ati savarsit-o odinioara Si, stiti, crimele se platesc mai curand sau mai tarziu.

— Da! Providenta, nu-i asa? rosti Imperia scrasnind din dinti

— Nu, doamna, spuse cu raceala Roland. Prietenul meu Paolo are in aceasta privinta o teorie foarte curioasa si care n-ar putea sa fie foarte exacta. Deci el spune, notati ca nu ma indeletnicesc cu inalta filozofie si ca nu sunt decat un ins ce transmit o vorba, el spune ca nu stie ceea ce inseamna cuvantul 'providenta'. Dar crede ca bunatatea este cea mai inalta expresie a inteligentei. Cu alte cuvinte, cu cat o faptura e mai inteligenta, cu atat mai mult cultiva bunatatea. La cei rai, la stricati, in ciuda aparentelor, este o meteahna a spiritului: criminalul nu poate fi de o inalta inteligenta, caci altfel n-ar fi criminal. Poate fi intr-adevar inzestrat cu talent, dar intotdeauna un colt al creierului sau ramane tulbure. De aici greselile de neinlaturat savarsite de criminal. De aici vine faptul ca, mai curand sau mai tarziu isi ispaseste crima, deoarece n-a putut fi destul de inteligent, ca sa prevada totul.

Roland rostise cu o liniste salbatica aceasta ciudata lectie de filozofie.

Imperia il privea clatinand din cap. Era zdrobita de oboseala. Se simtea prinsa intr-o ingrozitoare inlantuire. Sanul i se ridica sub sfortarea unui spasm dureros

— Si daca as marturisi! spuse ea cu un hohot de plans, daca as cere iertare! Nu se poate avea mila de o mama! O, gandeste-te, domnule, ca fiica mea este tot ce am pe lume! Magulita, lingusita, vestejita, dispretuita, trec printre admiratii si dispretuiri, fara sa le vad. Eu nu o am decat pe fiica mea! Daca mi-o smulge, se savarseste o crima. Se raspunde la o crima printr-o alta! Sa ia seama bine prietenul vostru, sa ia la randu-i seama sa fie omul cu o mandra inteligenta, ce se crede a fi! Si deoarece spune ca inteligenta suprema este bunatatea, sa se intrebe daca cea mai mare bunatate nu-i iertarea!

— Iertarea! sopti Roland. M-am gandit la aceasta! Dar am suferit prea mult sufar inca prea mult!

Aceste cuvinte ii scapara fara sa-si dea seama.

Imperia nu le auzi, adancita cum era in asteptarea intre speranta si deznadejde.

— Doamna, reincepu atunci Roland, socotesc ca insarcinarea mea este ca si sfarsita, ma multumesc a rezuma situatia dumneavoastra si aceea a vrednicului meu amic. Paolo a fost destul de fericit ca a scapat pe Bianca din mainile lui Bembo; dar crede ca e mai bine sa nu v-o inapoieze.

— Ticalosie! Ticalosie! Si dumneavoastra sunteti un ticalos, dumneavoastra, domnule, omul cinstit, care va puteti cobori la astfel de planuri!

Acest tipat scapa din gura curtezanei.

Roland se scula, se ploconi ca pentru a-si lua ramas bun si adauga:

— Cred ca pot sa va spun, doamna, ca prietenul meu isi face datoria de a va comunica vesti despre fiica dumneavoastra dar il stiu indaratnic

— N-o s-o mai vad pe Bianca mea! Fiti blestemati amandoi! Si blestemat sa fie si acest Roland Candiano pe care l-am iubit! Da, Roland Candiano, mizerabilul! Caci pe seama lui lucrezi dumneata! El te trimite! El este acela ce-mi rapeste copila, si care-mi smulge inima!

La aceste cuvinte, la auzul acestui nume rostit pe neasteptate in aceasta ciudata convorbire, infatisarea lui Roland fu zguduita; insfaca pumnii Imperiei, apleca asupra ei o fata aprinsa si cu voce ragusita, aproape salbatica, mugi:

— Blestemati pe Roland Candiano! I-a fost destul contactul vostru necurat, pentru ca sa fie de-a pururi blestemat! Aminteste-ti Aminteste-ti ceea ce ai facut, tu si complicii tai, omului acesta! Da, putin cate putin, inima mea se deschidea milei Mila! Atunci cand, daca ai fi putut, m-ai fi gatuit cu propriile tale maini! Mila!

El izbucni intr-un ras salbatic.

— Sufera deci, plangi si roaga-te! N-o s-o mai vezi pe fiica ta Niciodata!

Imperia se prabusise in genunchi. Ochii sai holbati ramaneau atintiti cu o nespusa spaima asupra acestui om. Ar fi vrut sa tipe, sa se roage, insa nici un sunet nu-i iesea din gatul inabusit. Dupa acest strigat de manie furioasa Roland se sculase, maret si senin ca o statuie a pedepsei, arunca spre nefericita o rece privire ca de gheata si se indeparta incetinel. Timp de cateva clipe Imperia se lupta impotriva chinului si a groazei care o doborau. In cele din urma isi veni in fire Atunci se scula dintr-o saritura si luand-o razna prin palat, racni:

Document online: Bebelusul in primele luni de viata Referat: Jocuri active

— Arestati-l pe acest om! Este Roland Candiano!

Roland cobora in acel moment scarile de marmura ale palatului. Merse fara graba pana la gondola ce-l astepta si care se indeparta cu repeziciune. Cand servitorii Imperiei se napustira spre chei, Roland disparuse

Imperia intra iar in apartamentul sau, unde statu timp de o ora adancita intr-o atitudine de deznadejde, cu perindari de furie si de manie. Apoi avu cu sine insasi o lunga convorbire. Deodata striga pe una din femeile ei de serviciu si-i ceru s-o imbrace. Se imbraca cu haine foarte serioase, asa cum purtau matroanele, fara podoabe, nici giuvaeruri, si iesi escortata de un singur servitor. In curand gondola ei o lasa in fata palatului Dandolo si peste cateva clipe se afla in fata marelui inchizitor. Atunci isi ridica valul si fata i se ivi palida, chinuita de o strasnica hotarare.

— Nu stiu daca ma mai recunoasteti. Excelenta, spuse ea. Nu ne-am vazut decat o singura data, o sa fie in curand sapte ani intr-o imprejurare

— De neuitat, raspunse inabusit Dandolo, si va recunosc, doamna

El o privi o clipa cu o posomorata curiozitate. Ea sta tacuta, tremuratoare, si asa de tulburata incat buzele ei nu puteau rosti nici un sunet si apoi continua:

— Intaia oara cand ne-am vazut, doamna, era in palatul dumneavoastra, unde ma tarase Altieri. Mai era cu noi Foscari, astazi doge, si Bembo, acum cardinal episcop. Era pe la miezul noptii, Roland Candiano fusese arestat, si noi discutam acolo, ceea ce trebuia sa facem cu dansul, tatal lui si mama sa. Este asa, doamna? O aceeasi invoiala ne unea pe totii Si deoarece va vad aici, ghicesc ca despre aceasta invoiala o sa-mi vorbiti

— Da, Excelenta, si iata ceea ce vreau sa va spun! Unul dintre aceia care asistau la scena ce-o reamintiti, nu mai este. A fost ucis.

Dandolo nu facu decat un gest de mirare. Se astepta la orice, dupa ce-l vazuse pe Sandrigo. Atat numai, intreba cu o voce morocanoasa:

— Care? Care dintre noi a fost lovit cel dintai de Roland Candiano?

Imperia tresari foarte tare. Dandolo stia asadar, ca Roland era la Venetia! Si nu facea nimic! Nu-l aresta pe infricosatorul potrivnic, care, fara nici o indoiala, jurase sa-i nimiceasca!

— Cel care a cazut, spuse ea, este Bembo.

— Cum de stiti lucrul acesta?

— De la Roland Candiano.

Ea ii spuse lucrul acesta cu simplitate, ca si cum mintea ei ar fi fost tarata dincolo de hotarele unde se manifesta spaima si emotia prin semne vadite.

Si oricat de stapan pe sine fu Dandolo, oricat de pregatit ar fi fost sa afle totul, se ingalbeni si incepu sa tremure, cand curtezana adauga:

— Roland Candiano a iesit chiar acum de la mine.

Un oftat de adanca descurajare umfla pieptul marelui inchizitor.

Atunci Imperia povesti in cateva cuvinte iubirea patimasa a lui Bembo pentru Bianca, amestecul secretarului Aretinului, rapirea fetei si in cele din urma convorbirea ce-o avusese cu omul ce se numea Ioan di Lorenzo.

— Si acum, adauga ea sfarsind, am convingerea ca Paolo, secretarul poetului, Ioan di Lorenzo si Roland Candiano sunt una si aceeasi persoana.

Dandolo se gandea adanc. Cauta o lumina in aceste intunecimi ce-l inconjurau, un fir ca sa-l ajute sa iasa din aceasta incurcatura. Si ca si in noaptea precedenta, el sopti coplesit:

— Fatalitate!

Intre timp, Imperia continua:

— Iata inceputul razbunarii lui Roland: Bembo ucis, fiica mea rapita, disparuta pentru totdeauna, asta-i lovitura de pumnal ce mi-o destina el mie! Nenorocire! Vai mie! adauga ea intr-o furie de deznadejde ce-l facu pe marele inchizitor sa se infioare. Pentru ce nu m-a ucis si pe mine?

— Faceti-va curaj, doamna! zise Dandolo.

— Nu stiti ce inseamna sa ai o fiica, si sa fi concentrat asupra acestui cap adorat toata dragostea ce-o poti simti! Nu stiti deci, ca fiica mea imi era singurul tel in viata, ca vedenia indepartatei sale fericiri a fost singura care m-a sustinut pana in ziua aceasta, mi-a ingaduit sa sterg admiratiile batjocoritoare cu care se coplesesc curtezanele! Mama, aveam motiv sa fiu! Despartita de copila mea, nu-mi mai ramane decat sa imbatranesc intr-un colt si sa mor in pareri de rau si lacrimi. O, omul acesta este intr-adevar puternic, domnule, deoarece a putut patrunde in inima mea, deoarece printre atatea pedepse, a ales pentru mine, pe aceea care ma lovea pana in suflet! Ah, v-o jur ca in acest moment moartea ar fi binevenita, si numai speranta ca ma voi razbuna, ma impiedica sa nu ma arunc in canal, sa sfarsesc cu o viata blestemata de aici inainte!

— Si eu de asemeni am o fiica! sopti Dandolo zguduit de aceasta durere.

— Da! repeta Imperia si de aceea am alergat la dumneavoastra. Vin sa va spun ca Roland Candiano n-a murit, cum s-a crezut; ca s-a napustit asupra noastra

— Stiam toate astea!

— O stiati, si nu m-ati instiintat?

— N-o stiu decat de asta-noapte! A venit cineva sa-mi denunte prezenta lui Roland Candiano in Venetia.

— Si eu va intaresc spusa. S-a numit prima data Paolo. Acum isi zice Ioan di Lorenzo. Luati seama, excelenta! Daca nu-l arestati pe omul acesta, luati seama sa nu ma scoateti din rabdari! Luati seama sa nu asmut impotriva dumneavoastra patriciatul Venetiei! Vreau pe fiica mea, m-ati auzit? Si daca el a tarat-o atat de departe, incat sa n-o mai pot regasi, vreau sa ma razbun Vreau ca Roland sa fie arestat si vreau sa fiu de fata la interogatoriu. Sa i se aplice tortura, dar sa spuna unde este fiica mea. O vreau si daca nu lucrati, luati seama!

— Ei! Cine va spune ca nu vreau sa-l arestez pe Candiano! Durerea va rataceste mintea!

— Da, da, iertati-ma Nu mai stiu ce spun Mi s-a parut.. Am crezut ca sovaiti Citeam in ochii dumneavoastra mai multa frica decat hotarare dar aceasta-i curata nebunie, nu-i asa, Excelenta?

— Fiti pe pace, zise marele inchizitor incercand sa dea fetei sale expresia de tarie care era departe de sufletul sau. In ceasul acesta toata politia Venetiei este in picioare, pana in trei zile Roland Candiano va fi in mainile noastre

— Trei zile! Este un timp foarte indelungat!

— Haide, deoarece l-ati vazut, faceti-mi o descriere exacta a deghizarii ce a adoptat-o. Ziceti ca-si spune Ioan di Lorenzo?

— Da. Si iata-i semnalmentele.

Imperia cu fruntea aplecata intr-o mana, cu sufletul incordat, cu vocea ragusita, incepu sa dicteze, in timp ce Dandolo scria. Cand lucrul acesta se sfarsi, curtezana se scula, facu odata cu salutul ei, un ultim gest de recomandare amenintatoare, apoi se retrase.

In vestibul se incrucisa in cale cu un batran, care spunea cu nervozitate unui fecior de casa:

— Vesteste-l pe stapanul nostru ca am gasit un cumparator pentru casa, si ca trebuie sa-i vorbesc cat mai curand.

Imperia ajunsa la gondola ei, dadu porunca s-o duca acasa. Apoi cand gondola porni, schimbandu-si pe data parerea, striga:

— Nu, la palatul Altieri!

Inainte de a o urmari pe Imperia in noul demers ce-l incerca, sa ne inapoiem o clipa in cabinetul marelui inchizitor:

Se prabusise intr-un jilt mare, si cu capul intre maini, se gandea:

— Ceea ce era nelamurit, se indeplineste asadar! Se strange cercul in jurul meu Arestarea lui Roland nu mai e decat o chestiune de cateva ore! Cu neputinta sa tin secreta aceasta arestare! Si acesta femeie care vine sa-mi strige ca o iubeste pe fiica sa! Si eu! Eu! O, Leonora! o vad ridicandu-se inainte-mi si cerandu-mi socoteala de tradarile si minciunile mele! Este ingrozitor si nici nu prevazusem intamplarea asta atat de grozava Sunt pierdut Haide daca m-as omori! Poate ca asa as pune totul la cale!

Vru sa se plimbe, sa faca vreo cativa pasi prin biroul lui, dar isi dadu seama ca se poticnea, ca picioarele ii tremurau. Se aseza iar pe scaun.

In acest moment veni cineva sa-l anunte ca batranul Filip, paznicul casei din insula Olivolo, cerea sa-i vorbeasca si ca gasise un cumparator.

El facu un semn care insemna: 'sa astepte'.

Se gandea la acest lucru. Si totusi, de cate ori nu dorise cu inflacarare sa scape de casa asta, care era incremenita-i remuscare cu o fata plina de multe blesteme.

Timp de o ora continua sa caute iesirea din acesta situatie, incetul cu incetul o nelamurita speranta ii revenea incet, incet

— Este cu neputinta ca Roland sa se lase prins pe neasteptate Si eu din parte-mi, daca izbutesc a-mi arunca agentii pe o urma falsa Da, asta e sa-i dau timp sa fuga sa-l instiintez la nevoie! Si atunci, cine stie, daca multumit cu moartea lui Bembo nu se va indeparta pentru totdeauna!

Fauri un plan pe temeiul acestor primitive date. Viata inca s-ar mai putea orandui Roland plecat, Leonora ar ramane in nestiinta privitor la cele ce s-au intamplat ar sfarsi prin a uita!

Atunci ii reveni putina liniste si dadu porunca sa fie introdus ingrijitorul Filip.

— Ei bine, spuse el cu voiosie, asadar ai gasit?

— Da, stapane!

— Ei bine, trebuie sa vinzi cat mai curand Cine este cumparatorul?

— Un boier strain, care m-a tocmit ca paznic, spre a continua la Olivolo functiile ce le aveam. Si daca stapanul ingaduie

— Fa cum ti-e pe plac, batranul meu Filip, numai sa fii fericit.

— N-o sa simt o mai mare fericire, decat aceea de a ramane in vechea casa din Olivolo, spuse Filip voios.

— Totul e dar, cat se poate de bine. Te-ai inteles in privinta pretului?

— Acela ce l-ati fixat este primit.

— Bun! nu mai e de facut altceva decat ca vanzarea sa fie facuta cat mai curand.

— Stapane, este fixata chiar pentru astazi. Asta-seara boierul acesta imi va aduce suma, care peste o ora va fi in mainile Domniei voastre.

— Bine. Vei pastra pentru tine doua sute de taleri.

— Stapanul e prea marinimos, exclama mosneagul ploconindu-se. Iata, am adus actul; Maria voastra nu are decat sa-l iscaleasca.

Filip puse inaintea marelui inchizitor pergamentul, pe care acesta il iscali numaidecat. Apoi Dandolo il citi, cautand cu o masinala curiozitate numele aceluia care devenea proprietarul casei, unde se nascuse fiica sa.

— Nu vad numele cumparatorului, zise el.

— N-am voit sa-l scriu, avand mana mai dibace la grebla la sapat, decat la condei. Dar am adus o hartie, pe care boierul strain a scris numele sau, pe care apoi stapanul il poate transcrie. Iata aceasta hartie!

Dandolo lua hartia si arunca o privire. Se ingalbeni ingrozitor.

— El! sopti dansul inghetat. El! O! Fatalitatea!

Si ramase zdrobit, gafaind, cu ochii hipnotizati de acest petic de hartie, care nu continea decat acest nume: 'Ioan di Lorenzo'

Ioan di Lorenzo! Roland Candiano! Roland Candiano era misteriosul cumparator al casei Dandolo!

Marele inchizitor ridica spre batranul Filip incremenit o posomorata privire, care parea ca cere indurare. Apoi dandu-si seama ca atitudinea sa putea sa para ceva ciudat in ochii servitorului, balbai:

— La ce ora trebuie sa vina omul acesta?

— Asta-seara, stapane, pe la sapte, cand s-o innopta.

— Bine, lasa-mi actul. Ai sa te inapoiezi dupa el peste doua ore.

Batranul Filip se inclina si se retrase.

Trebuie s-o urmarim acum pe curtezana Imperia, care dupa cum s-a vazut, daduse porunca gondolierului ei s-o lase la palatul capitanului general.

Caror ganduri se supunea dansa ducandu-se astfel de la Dandolo la Altieri? Vom vedea.

Imperia strabatu intinsele saloane ale capitanului general, asemanatoare cu niste sali ostasesti, pline cu ofiteri grabiti si zgomotosi. Pe cat de singuratic, tacut, aproape fioros, era palatul marelui inchizitor, pe atat de insufletit, de plin de viata si de zgomotos era cel al lui Altieri. Un observator deductiv, pornind de la suprafata lucrurilor, ar fi inteles ca aceste doua palate asa de deosebite erau doua fete ale unuia si aceluiasi sentiment ce-i insufletea pe stapanii lor, si daca Dandolo se inchidea in sine, Altieri cauta sa se ameteasca, dar fiecare din ei incerca sa scape de o ingrijorare identica.

Aceste reflexii, Imperia nu si le facu strabatand anticamerele prin care o calauzeau ofiterii. Ea se vazu deodata in fata lui Altieri care, posomorat, dispretuitor, ii arata un scaun, se duse sa se convinga ca nu asculta nimeni pe la usi, apoi exclama:

— Trebuie, doamna, sa se fi intamplat un grav eveniment, ca sa nu sovai sa vii aici ziua in amiaza mare. Ganditu-te-ai la tot ce se poate spune si cugeta despre o atare vizita? Ne inteleseseram sa nu ne mai vedem niciodata, dupa noaptea aceea.

— Noaptea cand am intocmit falsa denuntare, nu-i asa, domnule?

— Tacere! exclama Altieri privind in juru-i cu groaza Se poate sa fii auzita!

— De cine! De niste soldati? Ce-i intereseaza!

— Nu! Nu de soldati! De o femeie!

— Leonora! sopti inabusit Imperia.

Altieri facu un semn de nerabdare.

— Doamna, va rog, zise el, grabiti-va a-mi arata care este motivul acestei intrevederi?

Ea il privi in fata:

— Roland Candiano este in Venetia, spuse dansa incetisor.

In aceasta clipa, de dupa un tapet se auzi un fel de geamat inabusit, un tipat in care era groaza, spaima si o nesfarsita mirare.

Dar acest tipat Imperia nu-l auzi fiind cu totul prada gandului sau de ura.

Altieri zguduit, nebun, zdrobit de inmarmurire nu-l auzi nici el!

Capitanul general se invinetise. Gura lui se intredeschise ca pentru a da un strigat, dar in realitate nu iesi nici un sunet. Fata lui exprima buimaceala, furia si groaza, in cel mai inalt grad de exprimare a acestor simtaminte.

Intr-adevar Altieri avea adanca convingere ca Roland se inecase in canal. Traia cu aceasta gandire, de care nu se lepadase niciodata.

Imperia vazu efectul de pomina ce-l producea stirea ei.

— Ei bine, zise ea, gasiti inca, domnule capitan, ca rau am facut ca am venit?

— Trebuie sa alerg la marele inchizitor, balbai Altieri pamantiu la fata. Sa-l instiintez

— S-a facut!

— Toata politia sa fie in picioare

— Asta trebuie sa se fi facut in ceasul acesta

— Sa-l vestim pe doge

— Este treaba dumneavoastra!

— Sa-l instiintam pe cardinalul Bembo

— Este mort!

— Mort? Bembo!

— Ucis, asasinat de acela care vine!

Altieri se scula, se duse de lua doua pistoale, le incarca, le aseza pe o masa din fata lui. Apoi se pipai, ca sa se asigure ca avea platosa de zale, pe urma ducandu-se sa deschida usa, arunca o privire spre multimea de oameni inarmati ce-i napadeau casa.       Numai atunci paru ca se linisteste si se inapoie de se aseza pe scaun. Isi sterse fruntea si cu o voce ragusita, scurta, rosti:

— Spuneti-mi totul nu uitati nimic! Sau suntem pierduti. Il cunosc pe Roland. Daca nu-l ucidem, razbunarea lui va fi inspaimantatoare

— Inspaimantatoare, acesta este cuvantul adevarat! zise Imperia clatinand capul cu deznadejde. L-a si lovit pe Bembo si pe mine

— Si pe dumneavoastra? Cum?

— Smulgand pe fiica-mea! Adica ranindu-mi inima, stingandu-mi sufletul cum ar stinge o lampa, facand din mine o nenorocita, trup fara viata, nici lumina, nici iubire Cea mai aprig lovita sunt eu!

— Haide, haide! spuse cu infrigurare Altieri. Trebuie sa facem randuiala in toate acestea Povestiti-mi exact si amanuntit ceea ce stiti.

Curtezana incepu iar cu incetineala, cu exactitate, povestirea ce-o istorisise si marelui inchizitor. Altieri o asculta cu coatele pe masa, cu barbia intre maini, incordat intr-o atitudine de adanca luare-aminte, fara s-o intrerupa, nedand semn de viata decat printr-un usor fior ce-l scutura din cand in cand.

Dupa ce sfarsi povestirea, el se gandi indelung, si intaia lui vorba fu aceasta:

— Pentru ce, dupa ce l-ati instiintat pe marele inchizitor, ati venit sa ma vestiti si pe mine?

Imperia raspunse raspicat:

— Pentru ca nu am incredere in Dandolo. Este un om slab, o figura enigmatica. Poate ca m-am inselat, dar mi s-a parut ca-l vad sovaitor Dumneavoastra stiu ca nu veti sovai

Altieri isi aminti atunci ciudata atitudine a lui Dandolo, din ziua cand alergase sa-i anunte fuga lui Roland.

— Nici o indoiala! se gandi el, Dandolo da inapoi! Dar o sa stiu eu, cum sa-l fac sa mearga inainte!

Si spuse cu glas tare:

— Nu! Nu, eu nu voi sovai! Fiti pe pace, doamna Unul dintre noi amandoi este de prisos. Unul din noi trebuie sa moara. Si v-o jur ca acesta va fi el.

— Da, zise Imperia. Dar inainte ca Roland sa moara, trebuie sa stiu unde a tarat-o pe fiica mea. Ganditi-va la asta! Si spuneti-va chiar, ca daca nu-mi inapoiati copila, pe dumneavoastra, Dandolo si Foscari, va fac raspunzatori.

Curtezana rostise aceste vorbe pe un ton de o atat de salbatica hotarare, incat capitanul general avu un fior. Se pleca, in semn de aprobare categorica, si insoti pe Imperia, care se retragea.

— Treceti pe aici, spuse el deschizand usa. Drept inainte, jos la scara, veti iesi fara sa fiti observata Si pentru restul, bizuiti-va pe mine!

— Ma bizui! spuse Imperia amenintatoare.

Si se indeparta.

Altieri inchise usa si avu un zambet fioros, alintandu-si manerul pumnalului.

— El intai, sopti el, ea dupa aceea.

Si in toata graba se duse la Dandolo, escortat de sapte, opt dintre cei mai viteji locotenenti ai sai. Ajunse pana la cabinetul de lucru al marelui inchizitor, a carui usa o deschise fara a se mai anunta prin usierul de serviciu, care ramase cu totul zapacit de o astfel de lipsa de la regulile asprei etichete ce domnea in acest palat.

Dupa plecarea batranului Filip, Dandolo ramasese aplecat pe pergamentul pe care trebuia sa scrie el insusi numele lui Ioan di Lorenzo, adica a lui Roland Candiano. Urmarise firul posomoratei sale gandiri, si masinaliceste, aproape fara sa stie ce face, sfarsise prin a scrie numele in locul lasat liber pe actul de vanzare.

Nu se oprise la nici o hotarare, lasandu-se rapit de un puhoi de disperare, ba incepand a nadajdui ca visul cel rau s-ar imprastia

Fara veste intra Altieri, inchizand cu grija usa si spunand:

— Domnule mare inchizitor, vin sa va informez ca Roland Candiano este in Venetia, unde se ascunde sub numele de Ioan di Lorenzo. Ce credeti ca trebuie sa faceti de asta data?

Dandolo ramase incremenit, cu ochii pironiti pe actul, pe care printr-o convulsiva miscare incercase sa-l ascunda si pe care il mototolea in mana.

Altieri zari pergamentul.

Vazu atitudinea inmarmurita a lui Dandolo.

Cu o rapida intuitie ce o avea in anumite clipe de omoratoare ananghie, cu grosolania firii sale furioase, intelese ca acea hartie, pe care se rezema mana rasucita a marelui inchizitor da cheia unei ghicitori, intelese ca trebuia sa-l citeasca; mana lui inainta si se aseza pe pergament.

Cu ochii in ochii lui Dandolo, cu fata aprinsa de amenintare, el mugi:

— Hartia asta

— Domnule! vru sa protesteze Dandolo, incercand a se reculege.

— Vreti sa o ascundeti?

— Este dreptul meu!

— Vreau sa o citesc.

— Ceea ce faceti, este de neinchipuit!

— Si o citesc! sfarsi Altieri, ingalbenind din cauza acestei neasteptate ciocniri cu tatal nevestei lui.

Insfaca cu furie pergamentul si-l citi. La numele Ioan di Lorenzo, dadu un tipat inabusit. In acea clipa Dandolo trecu de la extrema hotarare la nespusa indrazneala.

— Altieri, zise el, vrei sa-mi smulgi prin violenta un secret de stat. Am izbutit sa intind o cursa lui Roland Candiano. Asta-seara el trebuie sa vina in casa mea de pe insula Olivolo. Casa va fi impresurata. Omul va cadea in mana mea. Dar gandeste-te ca o singura vorba, o singura indiscretie, ar putea pierde totul!

Altieri ramasese ingandurat.

— Iertati-mi violenta, zise el. Eram asa de tulburat de aceasta stire extraordinara!

— Te iert, zise Dandolo intinzand mana lui Altieri, si schimbara in acelasi timp o privire de ura si neincredere. Pot avea oare necaz pe barbatul Leonorei? Dar de unde stii?

— Am fost anuntat de Imperia

— Da, stiu. A iesit de aici, crezand ca mi-a adus o stire, atunci cand eu de cinci luni de zile il urmaresc pas cu pas pe Roland Candiano, atunci cand eu l-am atras la Venetia, eu care am avut ideea de a-l impinge incetul cu incetul spre aceasta casa, unde presupuneam ca vechi amintiri, trebuiau sa-l faca sa vina negresit

La aceste aluzii la dragostea lui Roland pentru Leonora, spuse cu liniste, Altieri facu un gest de furie.

— Dar nu stii totul! continua Dandolo. Candiano este in fruntea unei adevarate ostiri. Comanda doua mii de banditi inarmati. Are corabii. Viseaza poate sa atace Venetia! Vezi scumpe amice, ca este un adevarat secret de stat care este la discretia dumitale

— Si fara nici o indoiala, spuse atunci Altieri cu o voce muscatoare, dogele este instiintat

Dandolo tresari.

— Dogele nu-i instiintat, zise el. Va fi timp sa fie pus la curent, daca-mi scapa Candiano.

— Bine, bine Astfel toate masurile sunt luate pentru diseara?

— Da, pentru diseara.

— In acest caz, nu vedeti nici un rau in faptul ca voi fi si eu de fata?

Dandolo arunca spre Altieri o privire fulgeratoare, se stapani si raspunse:

— Ajutorul dumitale, Altieri, nu va putea fi decat pretios. Astfel, pe diseara! La ce ora?

— La noua precis.

Altieri stranse din nou mana tatalui Leonorei si se retrase mormaind:

— Cred ca am sosit la timp!

In timp ce se petreceau toate acestea la marele inchizitor, o alta scena se desfasura in palatul Altieri.

Dupa indicatiile capitanului general Imperia apucase printr-un intunecos culoar la capatul caruia se afla intr-adevar o scara cu cateva trepte ce ducea la o usita facuta intr-o parte laterala a palatului. Ea se intoarse grabnic si se vazu in fata unei doamne voalate.

— Vino! spuse aceasta femeie cu o voce slaba ca o adiere.

Imperia sovai o clipa, arunca in juru-i o privire de neincredere. Dar necunoscuta o si apucase de brat, o tari si o sili sa intre intr-o odaita retrasa.

Acolo ea isi ridica valul.

— Leonora! sopti inabusit curtezana.

Da, era Leonora!

Cum de se afla ea in calea Imperiei? Ce voia dansa?

Leonora isi petrecuse dimineata zilei cum isi petrecea toate diminetile, toate zilele: in lucrari casnice. Cum spusese Altieri, era o gospodina model, nemultumindu-se sa supravegheze, ci punand chiar ea mana la treaba, fara zor, dar fara o clipa de ragaz si de odihna. Ai fi zis ca ocupandu-se intr-una cu lucrari de rand, spera sa se impiedice a se inalta, a zbura in imparatiile visului Munca indaratnica, smerita, aproape casnica, era intr-adevar nesecata. De indata ce se simtea fara ocupatie, intelegea ca o va cuprinde deznadejdea, ca avea sa izbucneasca in hohote de plans in fata femeilor ei. Nu plangea decat noaptea, cand in tacere si pe intuneric amintirile i se starneau in suflet, si aidoma unor naluci ce inconjoara capataiul unui muribund, se ridicau in jurul ei. Uneori, cand inima ii era atat de plina incat amaraciunea se revarsa, iesea in taina din palat, se ducea in insula Olivolo, se aseza sub cedrul unde-i jurase Roland ca o va iubi mereu; la miezul noptii, ora cand se desparteau pe vremea cand era fericita, se ducea, nu inseninata, ci mai intarita, ca sa lupte impotriva acestui rau care-o surpa incetul cu incetul.

Deci in acea dimineata ea paru absorbita de gandurile sale. Apoi revenindu-si cu totul in fire, se scula, isi scutura capul, se indrepta spre o fereastra si se sili sa arate interes Venetiei, care palpita sclipitoare si aurita sub dezmierdarile soarelui, in miscarea gondolelor inzorzonate si pestrite ce se incrucisau pe Canalul Mare, ducand tineri boieri imbracati in costume colorate, femei surazatoare si frumoase, toata fugarnica stralucire capricioasa si de o atat de calda culoare, careia Titian i-a lasat o amintire nepieritoare.

Era acolo poate de o ora, cu fruntea inflacarata, sprijinita de geamuri.

Un stol de porumbei trecu prin aerul curat si usor al acestei luminoase dimineti de iarna venetiana, la inceputul ei, una din acele ierni asa de placute, incat par a fi o dezmierdare a unei veri mai putin fierbinte. Stolul de porumbei descrise un cerc mare, apoi se imprastie fara veste, printr-o toana a acestor oaspeti fermecatori ai Cetatii Apelor. Doi dintre ei, rotindu-se, venira de se asezara prietenosi pe coltul unei gondole, unde se odihnira.

Leonora urmarise masinaliceste cu ochii ei jocul pasarelelor prietenoase care sunt la Venetia, ceea ce sunt la Paris vrabiile nerusinate, indraznete, si prietenoase.

Si iata ca gondola se apropie, se opri in fata palatului, o femeie cobori din ea, strabatu in graba ingusta trecatoare si intra in palat

Cu toate valurile ei, Leonora recunoscu aceasta femeie.

Fu miscata de un indelungat fior, se dadu inapoi de la fereastra, isi duse mana la inima, ca si cum ar fi primit cine stie ce lovitura grozava Paliditatea ei obisnuita se facu ca de marmura, o aspra incretitura se ivi pe curba buzelor ei. Apoi cu o strasnica sfortare, isi stapani tulburarea dezlantuita in sufletul sau.

Cobori atunci la parter, intra intr-o odaie unde nu intrase niciodata.

O voce de femeie ii ajunse la ureche. Vocea spunea:

— Roland Candiano este in Venetia?

Lovitura era apriga! Leonora scapa un tipat slab, ce paru un geamat si cazu lesinata.

Cand isi veni in fire, tot ce avea in sine ca energie si vointa, il intrebuinta ca sa indeparteze intrebarile ce-o napadeau incercand sa asculte din rasputeri. Auzi o usa care se deschidea si se inchidea. Intelese ca Imperia pleca. In toata graba, ca o nebuna, isi arunca un val pe cap si o ajunse pe curtezana.

Acum cele doua femei erau fata in fata.

Nu se mai vazusera dupa ingrozitoarea noapte a arestarii, aproape sapte ani scursi!..

Si privirea ce-o schimbara ele, fu asa de strasnica, atat de plina de amenintari, incat li se paru ca era continuarea acelei ucigase priviri de infruntare ce-o schimbasera odinioara in fata judecatorilor lui Roland!..

Erau in picioare, gafaind amandoua.

O fioroasa gandire, le intepenea in atitudini si le impietrea fetele.

Cea dintai vorbi Imperia:

— Ce vrei de la mine?

— Vreau sa-mi spui adevarul! zise Leonora.

— Ce adevar?

— Tot ceea ce stii despre Roland. Iata ce mi s-a spus mie: gratiat, el a fugit din Venetia, apoi ca a murit. Toate acestea sunt numai minciuni. Adevarul! Vorbeste!

— Si daca nu vorbesc?

— Mori!

Imperia fu zguduita de un ras inspaimantator.

Incetinel, Leonora scoase un stilet din san si zise:

— Ti-o jur pe dragostea mea, ca daca tu nu-mi spui adevarul, te omor.

Imperia privi in jurul ei. Nu era in acea camera nici o fereastra

Era voinica, era inalta, puternica, cu un bust bine dezvoltat. Leonora era maruntica, zvelta, mladioasa ca o trestie. Erau antiteza vie a frumusetii romane si a celei venetiene, una toata numai voinicie, cealalta eleganta plapanda.

Cu o brusca miscare curtezana se descotorosi de mantaua ce-i acoperea umerii si se ivi cu mijlocul ei semet, cu soldurile puternice. In acelasi timp isi descheie, mai degraba isi smulse, corsajul ce-i acoperea sanul tare, cioplit ca din marmura, si scoase de aici un pumnal puternic.

Atunci ea ridica din umeri si zise:

— Imi faceti mila, doamna, daca va inchipuiti ca Imperia poate veni dezarmata in casa Altierilor Haide! Sau veti fi un copil al mortii!

Drept orice raspuns Leonora isi intinse bratul inainte si impinse un zavor puternic la usa.

Atunci cele doua femei se vazura cu armele fata in fata, ochi in ochi, si aidoma unor dueliste ce se masoara

Urma o serie de puneri in garda. Fiecare din ele intelese ca nu va mai iesi din aceasta camera decat moarta sau ucigasa.

Facusera un pas una spre alta, atat de albe amandoua, asa de tepene, ca si cum ar fi fost doua statui de marmura, ce-ar fi fost invesmantate si asezate in niste tinuturi salbatice.

Pe neasteptate curtezana facu un gest fulgerator. Bratul i se ridica, arma fluiera, cazu jos. Femeia scapa un urlet furios. In aceeasi clipa mana ei fu prinsa ca intr-o menghina. Leonora vazuse lovitura venind si dispretuind sa se fereasca de dansa, apucase pumnul potrivnicei.

In ce culme a urii si disperarii gasi ea puterea de pomina ce-o desfasura in acel moment? Acest pumn ea il tinu in mainile ei delicate si fine, il stranse, il zori, il impietri. Imperia dadu un strigat de durere, arma ii scapa, si gafaind, palida, galbena la fata, se dadu inapoi, in timp ce Leonora ii implanta stiletul in gat.

Asta dura cat o sclipire de fulger.

Curtezana se dadu inapoi. Leonora inainta asupra ei. Deodata Imperia se impletici, cazu in genunchi.

In aceeasi clipa Leonora fu deasupra ei si ascutisul stiletului sau patrunse in carnea gatului de marmura, se pata cu o picatura rosie, care tasni si se rostogoli ca un rubin lichid

Horcaind, dezarmata, innebunita de groaza, Imperia era lungita.

Leonora cu un genunchi deasupra ei, o tinea bine cu o mana, una din acele maini asa de delicate, preschimbate in mana de otel, si cu cealalta vari pumnalul

— Iertare! mugi curtezana.

— Ai sa vorbesti? spuse ea cu o voce, pe care nimeni n-ar fi recunoscut-o ca este a ei

— Da! horcai Imperia.

Stiletul se opri. Urma o fioroasa clipa, in care i se paru Leonorei ca puterile o vor parasi fara veste. Se intepeni, mai alba inca, mai teapana, mai groaznica in sfortarea sa.

— Vorbeste dar! Unde este Roland?

— In Venetia Sub numele de Ioan di Lorenzo

— De cand?

— Fara indoiala de la evadarea lui..

— Evadare? De unde?

Ea vorbea ca intr-un vis fantastic si uracios. Si raspunsurile ii veneau tot ca prin vis. Nu se oprea sa cugete, sa se mire, sa alcatuiasca.

— Din puturile Venetiei! raspunse Imperia.

— Era in puturi?

— Da!

— De cand?

— Din noaptea arestarii.

— Evadat, cand?

— Acum vreo sase luni.

— De ce-ai venit aici?

— Sa-l instiintez pe Altieri

— Pe cine ai mai instiintat inca?

— Pe Dandolo.

— Pe tatal meu Bun! Ce au hotarat ei?

— Arestarea lui.

— Pe cand?

— Cat mai curand.

— Asta-i tot ce stii?

— Da! Totul!

Imperia horcai acest cuvant din urma intr-o suflare. Era istovita. Furia, rusinea, groaza, dezorganizasera aceasta fire puternica si lesina.

Leonora se scula si privi in jurul ei.

Automat, cu miscari de masina, cu liniste si cu o precizie ce destainuiau o incordare a mintii capabila s-o fulgere, s-o omoare scurt, Leonora se indrepta spre un tapet al unui perete, ridicat cu ajutorul unor franghii de matase. Cu stiletul ei taie franghiile, apoi se inapoie la Imperia, ii lega picioarele si mainile cu o esarfa, ii astupa gura cu un calus. Apoi imediat o apuca de amandoi umerii si o tari intr-o camera, inchise usa intorcand cheia de doua ori si veni de se prabusi pe o canapea.

Dar in aceeasi clipa se scula, duse mainile la frunte si gangavi ratacita:

— Nu! nu! Nu trebuie sa mor acum. Nu trebuie sa innebunesc astazi!

Statu aproape o ora gafaind si i se paru ca n-a stat decat un minut.

In cele din urma putu sa umble.

Cu pasi greoi, ca si cum arcurile umbletului s-ar fi zdrobit in ea, Leonora se indrepta spre bucatarie. Seful bucatarilor, care se afla acolo, vazu cu incremenire pe stapana-sa deschizand un dulap unde se inchideau lichiorurile, ca umple o cupa si ca o goleste dintr-o dusca.

Acest intaritor, pe care aproape murind, il cautase in chip instinctiv, o oteli

Putina rumeneala ii veni in obraji, in timp ce pieptul ii ardea.

Atunci se urca in apartamentul ei, se imbraca fara graba, cobori si pleca din palat..

S-o lasam pe Leonora in prada acestei exaltari, singura care o mai sustinea, s-o lasam sa mearga spre misteriosul tel ce si-l fixase, si sa ne inapoiem o clipa in biroul marelui inchizitor.

Dupa plecarea lui Altieri, Dandolo traise o ora ingrozitoare. Mintea lui sovaitoare plutea la bunul plac al hotararilor extreme. Planuri nebune se perindau in inchipuirea lui.

Se gandea la sinucidere! Se gandea sa o omoare pe fiica sa. Da, pe fata asta pe care o adora, ca pe unica legatura ce-l tinea legat de viata si de care se temea ca de intruparea pedepsei tradarii sale, ajunse in nebunia lui sa priveasca moartea lui ca o usurare.

Trebuie sa spunem ca el asculta cu groaza aceasta gandire.

Deodata, asa cum se intampla in situatiile sufletesti impinse la extrema incordare, se potoli: adevarata dezlegare i se ivi pe neasteptate.

Nu el, nu Leonora, erau aceia care trebuiau sa moara!

Roland trebuia sa moara!

Trebuia ca omorul sa fie cat mai grabnic.

Nu trebuia o arestare; trebuia moartea!

Si un nume se infatisa mintii marelui inchizitor: Sandrigo.

Se duse la fereastra care da pe chei, vazu un fel de luntras, care lungit in gondola, cu capul intors spre palat, parea ca doarme.

Marele inchizitor facu un semn.

Luntrasul se scula numaidecat si se apropie pana sub fereastra. Dandolo se apleca si rosti:

— Sandrigo.

Omul cu un semn arata ca intelesese si se indrepta cu grabire. Peste douazeci de minute banditul era in fata marelui inchizitor.

— Vezi ca ma tin de cuvant, exclama Dandolo.

Banditul tresari si intreba:

— Ati gasit urma lui Roland Candiano?

— Da, zise marele inchizitor cu voce posomorata.

Sandrigo nu facu nici o miscare, care sa dea de gol bucuria lui. Numai ochii lui aruncara un fulger.

— Pentru cand va fi? intreba el.

— Asta-seara. Sa fii la zece seara in insula Olivolo.

— In ce loc?

— Langa biserica.

— Bine. De la ora zece inainte voi fi sub portalul mare al Sfintei-Maria.

— Te voi lua de acolo.

— Si o sa ma lasati sa conduc arestarea? intreba banditul cu o voce ragusita.         

— Deoarece ne-am inteles, iti spun ca-mi tin vorba.

— Bun! Iata unul. Va ramane dupa aceea Scalabrino. Vom vedea noi Deci, Excelenta, pe asta-seara la ora zece, sub portalul mare al bisericii Sfanta-Maria.

Sandrigo se retrase; marele inchizitor il insoti pana la usa. In clipa cand banditul era gata sa dispara, ii puse mana pe umar.

— Ah, asa! zise el. Sper ca n-o sa mergi mai departe decat trebuie?

— Ce voiti sa spuneti? mormai Sandrigo tresarind.

— Ca nu avem interes sa-l prindem pe Candiano viu. Fagaduieste-mi deci, ca nu te vei lasa tarat de ura ta.

In acelasi timp tintea asupra banditului o privire inflacarata. Sandrigo parea nehotarat; mana lui strangea pumnalul.

— Ai inteles? reincepu Dandolo. Jura-mi ca nu vei trece peste drepturile urii?

La aceasta ciudata cerere, Sandrigo tresari, privi la randu-i pe marele inchizitor.

Cei doi oameni ramasesera astfel privindu-se cateva clipe ochi in ochi. In cele din urma Sandrigo isi intoarse privirea si raspunse:

— V-o jur. Excelenta, ca nu voi depasi drepturile urii mele.

Si se indeparta cu repeziciune.

— Asta-seara, sopti atunci Dandolo, Roland Candiano va fi mort!

Iesind de la Imperia, Roland ceru sa fie dus la palatul lui Aretin.

— Te asteptam cu nerabdare, maestre! zise poetul.

— Ai fost la palatul ducal? intreba Roland.

— Da, cu Bembo, pe care ma mir ca nu l-am mai vazut dupa aceea.

Roland se aseza intr-un jilt si fara a observa ultima fraza a Aretinului, reincepu:

— Istoriseste-mi asadar vizita dumitale la palatul ducal; trebuie sa fie ceva curios.

Aretinul ramase ganditor.

Punea in cumpana foloasele ce le putea nadajdui din partea dogelui si serviciile ce i le putea face Roland. Il privi pe furis si-l vazu zambind.

— Vizita de putin interes, incepu el.

— Ei! Si eu care credeam ca dimpotriva, intre dumneata si doge s-au schimbat vorbe nespus de serioase! Vezi cum se mai inseala omul

— Stii ca l-am vazut pe doge! exclama Aretinul inspaimantat.

— Vezi bine!..

— Asadar stii totul! Asadar esti un vrajitor

— Nicidecum si ai sa vezi cat e de usoara in astfel de ocazii stiinta mea. Te intrebai mai adineauri ce s-a intamplat cu scumpul dumitale prieten Bembo?

— Da si privitor la asta, o sa-ti fac cunoscut ca trebuia sa cinez cu dansul

— De prisos! L-am poftit pe Bembo sa petreaca un oarecare timp intr-o incantatoare vila ce-o am prin imprejurimile Venetiei. Si in acest moment chiar, el este la mine. Si el este acela care mi-a spus ca dogele Foscari te-a primit.

— Bembo ti-a spus asta! zise Aretinul incremenit.

Continuand sa zambeasca, Roland facu un semn afirmativ cu capul.

— In acest caz, reincepu Aretinul, ti-a spus totul? De ce intrebi?

Roland inceta sa mai zambeasca. Se scula si mergand spre Aretin, ii puse mana pe umar.

— Maestre Aretin, zise el, mi se pare ca uiti intelegerea noastra.

Poetul il privi pe Roland. Si fara indoiala expresia fetei ce-o vazu, il inspaimanta, caci balbai:

— Sunt gata sa-ti raspund, stapane.

— Ei bravo! exclama Roland reluandu-si locul in jilt. Imi spuneai deci, draga poete, ca excelentul nostru prieten, Bembo te-a condus la doge, care ti-a facut o incantatoare primire?

— Primire magulitoare. Dogele m-a onorat cu increderea sa, pana acolo incat mi-a impartasit gandurile sale si m-a numit ambasadorul lui

— Ambasador! Ei drace! Toate laudele mele. Si pe langa cine aceasta ambasada?

— Pe langa Ioan de Medicis.

— Pe langa 'Marele Diavol'? exclama Roland atent.

— El insusi! Sunt insarcinat a-i transmite propunerile sale, pe care am jurat sa le tin tainice.

— Pentru toata lumea, afara de mine

Palid si nehotarat Aretinul exclama atunci:

— Uite, maestre, cere-mi tot ce vei vrea, afara de asta!

— Tot ce as vrea?

— Da, totul! In afara de a trada insarcinarea ce mi s-a incredintat.

— Foarte bine. Atunci iti cer viata!

— Viata mea? gangavi Aretinul tremurand.

— Drace! Te-am smuls vitejilor banditi, pentru care insemnai o suma mare. Ma caiesc de greseala ce-am facut-o neindreptatind pe acesti nenorociti. Pur si simplu dar, te voi insfaca, te voi lega, iti voi pune calus la gura si te voi duce chiar in locul de unde te-am luat, si sa te dau acelora pe care i-am furat.

— Furat! spuse cu jale poetul.

— Sau nu-i un adevarat furt? reincepu Roland sculandu-se. La revedere, maestre Aretin. Tine-te bine, si la nevoie alearga de te pune sub ocrotirea dogelui, caci inainte de a se insera, vei fi rapit, si maine te voi inapoia banditilor din stramtorile Piavei.

Roland facu trei pasi.

— Opreste-te, stapane! exclama Aretinul scos din fire.

— Esti hotarat sa vorbesti?      

— Tot ce vei vrea, stapane!

— Ia sa vedem, cat trebuie sa capeti pentru insarcinarea dumitale?

— Cinci mii de ducati in total. Am si primit jumatate.

— Bun! Asta-seara cei cinci mii de ducati vor fi la dumneata acasa. Ceea ce ai primit, va fi un mic supliment.

— Ah, stapane!          

— Si acum, spuse cu seriozitate Roland, vorbeste. Nu te gandi ca alta data as fi dispus sa am atata rabdare ca astazi. Am facut o invoiala. Imi tin cu strasnicie invoiala. Tine-o si dumneata pe a dumitale. Ti-o jur ca de zece minute viata dumitale n-a atarnat decat de un fir de par.

Aretinul galben ca ceara facu un semn ca se supune.

— Te ascult zise Roland cu o voce scurta.

Aretinul incepu atunci a povesti cuvant cu cuvant si amanunt cu amanunt intrevederea cu dogele Foscari. Dezvalui latura politica a misiunii sale, dupa ce-i arata termenii, si Roland nu se putu stapani sa nu admire rafinata inteligenta a acestui om.

— Fara a se indoi, se gandi el, a pus mana pe un diplomat de primul rang. Este drept ca acest diplomat i-a fost dat de Bembo, care se pricepe in de-alde astea.

Intre timp Aretinul, sfarsindu-si povestirea, astepta curios, ceea ce va hotari Roland si se gandea din parte-i:

— Hotarat lucru, ma leg de norocul acestui om. Nu stiu cine este, nici ce vrea dar, ce-mi pasa in fond? Mi-a scapat viata si-mi da cinci mii de ducati. Devin mai mare si mai puternic decat dogele; este in el un suflet mare si o minte formidabila. Am putut face sa tremure regi, el este la adapostul penei mele. Da, iata-mi stapanul. Aici e Rubiconul meu, si astfel ca Cezar, pot exclama: 'Alea jacta est!'

Si spuse cu glas tare:

— Ei bine, stapane, ce hotarasti? Trebuie sau nu sa indeplinesc insarcinarea data de doge?

Aceasta intrebare ce arata o definitiva supunere atat de deplina a Aretinului, aduse un palid zambet pe buzele lui Roland.

— Foscari se inseala, spuse cu seriozitate acesta din urma. Venetia trebuie sa ramana Venetia. Zidita in afara Italiei, legata numai cu porturile lumii, ea trebuie sa ramana Orasul Apelor. De pe mare ii vine gloria; spre mare, nu spre uscat, trebuie sa se intoarca

— Pentru ce, stapane? exclama Aretinul. O lectie de inalta politica auzita din gura dumitale trebuie sa fie tot atat de interesanta ca si o balada iesita din pana mea, adauga el cu acea infatisare de mandrie, sub care isi ascundea adevaratele-i sentimente.

— Nu exista o inalta politica, nu e decat o politica mica. Exista pe de o parte oameni ce stapanesc si-si disputa puterea, adica dreptul de-a impila fara primejdie, iar pe de alta parte multimi de oameni scufundati in nestiinta si care vor fi jucaria luptelor tiranilor, atata timp cat multimile nu vor fi inteles rostul larg si viu al acestui cuvant care rezuma evolutia omeneasca, libertatea.

— Libertatea! repeta Aretinul cu o mirare amestecata cu respect.

— Venetia, continua Roland, este Atena Italiei. Ursitele ei o calauzesc la un viitor de arta, de poezie, de stiinta placuta. Venetienii sunt un popor cu spirit liber, sceptic, dar capabil de lucruri mari pentru libertate. Atena muri in ziua cand vru sa robeasca Grecia. Venetia va intra in neant, cand va inceta sa fie orasul marii, inteligent, prieten al artelor si nazuind la un model de societate a tuturor cetatenilor vietuind o aceeasi viata, in intregime consfintita comertului si artelor. Da, Venetia poate da lumii o mare pilda. Ea poate sa-i arate cum trebuie sa scape un popor de tirani, de cuceritori, de fiare veninoase ce se furiseaza prin ierburile inalte ale civilizatiei, de carnivorele nefolositoare din care e faurita aceasta semintie omeneasca. Cand un popor va fi facut sa inteleaga ca, gloria nu-i pentru un ins ca sa stapaneasca pe semenii sai, ci ca sa le fie de folos; ca gloria nu inseamna pentru un popor sa-si robeasca vecinii, ci sa le dea pilda unei vieti fericite in libertate, atunci se va indeplini marea si sfanta opera. Asta-i opera ce-o visez eu pentru Venetia, maestre Aretin!

El se scula si incepu sa se plimbe tulburat.

— In ziua aceea, adauga el, nu vor mai fi printi, caci nici unul nu va mai avea interes sa faca rau. Nici Sfatul celor Zece, nici inchizitia, pentru ca nu va mai fi nimeni de lovit. Nici tirani, fiindca popoarele isi vor pazi libertatea, ca pe cea mai scumpa dintre comori, nici nenorociti osanditi la o moarte inceata prin puturi, nici preoti impunand minciuna, pentru ca singura religie va fi cultul omului in om, adica cultura bunatatii sale prin inteligenta lui, a inimii si mintii lui Ah, nu ma pricepi!

Tacu pe neasteptate, frematand, apoi reincepu cu raceala:

— Maestre Aretin, misiunea ce trebuie s-o indeplinesti pe langa Ioan de Medicis, o voi indeplini eu insumi. In acest timp vei sta ascuns in palatul dumitale, si la inapoierea mea, iti voi da raspunsul 'Marelui Diavol' catre dogele Foscari.

Miscat, ametit de putinul ce-l intrezarea, Aretinul se inclina adanc inaintea lui Roland. Crezu ca i-a patruns toata taina, ca l-a inteles.

Roland se gandea cu amaraciune ca acest vis incoltit in noaptea temnitelor, in cuptorul suferintelor, n-o sa aiba timpul sa-l indeplineasca, ca viata lui apartinea unui alt vis, posomorat si grozav, visul sau de razbunare!

Sigur, de aici inainte, de la supunerea Aretinului, se retrase si reintra in acea casa veche din port, unde salasluise odinioara Juana, unde murise mama lui!

Acolo venea el acum, ori de cate ori simtea ca inima lui sta la indoiala, ca i se inacreste sufletul, si ca valuri de amara deznadejde i se urca in creier. Nu schimbase nimic in cele doua odaite. Patul in care murise Silvia, era mereu acolo. Nu se mai culca in el niciodata nimeni. Pe o masa erau asezate in buna randuiala cele cateva lucruri de care se servise Silvia. Era mai ales un pahar de rand, din care-i placea lui Roland sa bea, gandindu-se la biata batrana moarta, pentru ca-l crezuse mort pe dansul.

Sosind aici, se aseza pe un scaun, si cum ii era foame si sete, manca o bucata de paine si bau un pahar de apa din faimosul pahar.

Se gandi ca in curand trebuie sa vina ora, cand avea sa se retraga in insula Olivolo; intr-un sac, cei zece mii de ducati, pretul cumpararii, il asteptau pe Roland, care se hotarase sa-si petreaca noaptea in casa Dandolo. Astepta aceasta infricosatoare incercare, cu o infrigurata nerabdare, si soptea:

— Bembo este pedepsit, Imperia e pedepsita. Foscari, Altieri si Dandolo vor cunoaste in curand ce mana se va abate asupra lor, in clipa cand se vor crede tare puternici si fericiti. Dar ea! O, Leonora, din pricina ta sufar cel mai mult! Tu ai fost cea mai vinovata, deoarece in tine mi-am pus toata increderea, viata mea intreaga!

Inca o data mai indeparta el din mintea sa trebuinta unei hotarari de luat. Ca intotdeauna, cand se gandea ca voia s-o loveasca pe Leonora, inima lui slabea, puterile i se imprastiau. O manie impotriva lui se isca in el, constatand ca, dupa toata tradarea, iubirea lui pentru dansa era inca si mai puternica!

In noaptea asta, pe care avea s-o petreaca in casa Leonorei, o dorea si se temea de dansa. Voia sa scoata de aici noi drojdii a urii, si simtea in chip intunecos ca-si va gasi o hrana pentru iubirea sa.

Incetul cu incetul se insera.

Pe la opt si jumatate, cum se innoptase de-a binelea, se infasura intr-o manta, lua cu el sacul cu ducati si se indrepta prin ulite diferite spre insula Olivolo. Intra in gradina, foarte stapan pe sine, si merse drept spre partea dreapta a casei, al carei parter era luminat.

Batranul Filip il astepta in acea sufragerie, pe care Roland o cunostea bine.

La vederea noului stapan, mosneagul se scula si zise:

— Iata actul si uite si cheile!

— Uite banii, raspunse Roland. Binevoieste de-i numara.

Servitorul numara ducatii incet si cu metoda, in timp ce Roland se plimba incetisor prin odaie, parand ca se gandeste.

Numararea lor ceru o jumatate de ora.

Cand Roland arunca ochii spre Filip, acesta termina de legat cu sfoara sacul si se ridica zicand:

— O sa va duc sa vizitati casa

— De prisos, zise Roland!

— O cunoasteti asadar? exclama fara voie mosneagul.

— Nu, dar as avea placerea s-o vizitez eu singur. Tin chiar, ca pentru aceasta prima noapte ce-o petrec in casa mea, sa fiu singur. Esti liber pana maine, mestere Filip, si te poti retrage

— Bine, stapane, zise mosneagul. Voi ramane deci peste noapte la palatul Dandolo.

— Maine dimineata, iti voi da relatii in privinta serviciului ce-l vei avea de facut aici. Sper ca n-o sa ai de ce sa te caiesti ca ti-ai schimbat stapanul.

— Ah! Stapane, credeti-ma, simt o adevarata recunostinta pentru dumneavoastra, pentru ca ma lasati sa mor in aceasta casa, unde mi-am trait viata toata

Si mosneagul privi in juru-i, ca pentru a trezi toate amintirile indelungatei sale vieti. Apoi se pleca respectuos in fata noului sau stapan si iesi.

Atunci Roland se duse pana la usa gradinii, pe care o inchise cu grija, pe urma se inapoie incet spre casa. Stinse luminile. Si atunci, aproape fara a dibui, lua cheile si strabatu aceasta casa, pe care o cunostea in intregime, deoarece o strabatuse de atatea ori cu Leonora, atunci cand, veseli si voiosi, mergeau din odaie in odaie, punand la cale noile oranduiri pentru ziua cand ar locui impreuna in casa Dandolo. Ajuns in fata acestei odai pe care o locuise fata, Roland se opri.

Nu intrase niciodata in acea camera.

Vari cheia in broasca, apoi o scoase frematand.

Nu! N-o sa intre acolo!Sau cel putin inca nu. Nu se simtea indeajuns de puternic. Era zguduit pana in adancul sufletului ca vizitase casa, ca revazuse mobilierul atat de bine cunoscut lui, pe care il atinsese Leonora.

Se dadu un pas inapoi, un hohot de plans i se urca pana la buze, insotit de un muget.

Cobori incetisor in gradina si aproape instinctiv, fara sa-l fi impins vointa, merse drept la cedru.

— Aici eram fericit! sopti el.

Si printr-un fenomen ce-l cunosc toti aceia care au incer¬cat sa-si evoce astfel indepartate si strasnice amintiri, punandu-se in fata decorului ce invaluia evenimentele trecute, lucrurile moarte, senzatia timpului se sterse cu totul.

I se paru ca era mai ieri, cand plecase din gradina asta, si ca se inapoia aici ca in fiecare seara, credincios la intalnirea de dragoste. Dar in curand slabi in fata amintirilor. Se dadu inapoi in fata umbrei fericirii sale.

Si fugi cu un hohot de plans

Astfel in aceasta casa, pe care o cumparase pentru a-si insufleti ura sa, pentru ca sa ia solemne hotarari, totul il izgonea!

Din camera in camera, din mobila in mobila, din copac in copac, se izbea de fericirea moarta!

Si fugea! Pierdut, plangand, fugea cu nesfarsita deznadejde ca simte mai puternica iubirea in inima lui, mai puternica decat ura, mai puternica decat orice!

Se duse pana la capatul gradinii, cu gandul sa sara zidul, sa fuga, sa nu se mai inapoieze niciodata. Ajuns la poala zidului, se avanta si intr-o clipa fu pe coama lui si se pregati sa sara.

Cum era gata sa faca acest lucru, se opri numaidecat. In bezna noptii se iveau umbre nelamurite, nemiscate; oameni ce se ascundeau. Cum de-i vazu el?

Prin ce putere a ochiului sau exercitat ori a spiritului sau intaratat?

Repede si lamurit ii zari, si tot asa de repede intelese ca oamenii acestia erau zbiri asezati acolo, pentru o arestare. Pe cine trebuiau ei sa aresteze?

Incetisor, fara zgomot, se piti pe zid si cauta sa numere zbirii. Erau numerosi si asezati pe o linie care, pierzandu-se in intuneric, la dreapta si la stanga, pareau ca urmeaza linia gradinii.

Roland sari iar in gradina. O strabatu diagonal si regasi zidul imprejmuitor, se cocota cu ajutorul pumnilor, nearatandu-si decat capul. O privire ii fu de ajuns pentru a se convinge ca si de partea aceea era strajuit. Incerca experienta in al treilea punct si aceleasi umbre ii aparura tacute, nemiscate.

Gradina era inconjurata din toate partile!

Atunci Roland pricepu.

Acela pe care-l cautau sa-l aresteze, era el insusi!

In acea clipa isi regasi tot sangele rece. Vedeniile disparura, visele durerii si ale dragostei se stersera. Nu mai era viu in el decat instinctul de fiara urmarita, care vrea sa fuga.

Visator, incet, foarte linistit, el merse spre mijlocul gradinii, spre cedru.

De ce spre cedru?

Poate ca superstitia dragostei inca atotputernica in aceasta inima, il facea sa caute un loc nimerit, ca sa moara aparandu-se, si poate isi spunea ca, acolo unde iubise, acolo trebuia sa zica supremul ramas bun vietii.

Poate se gandea ca si casa va fi atacata si ca ar avea mai multi sorti sa gaseasca in gradina vreo iesire prin lanturile plasei omenesti.

In clipa cand Roland mergea spre cedru auzi in urma lui un zgomot usor. Se intoarse si vazu un cap ce trecea peste coama zidului; o clipa dupa aceea un altul se ivi, apoi altul si altul, din loc in loc.

Umbrele de adineauri se pusera in miscare si sareau zidul.  

De jur-imprejurul lui, Roland vazu coama zidului ce se zburleste cu ceva miscator si tacut; se auzira alunecari molatice, ca si cum sute de reptile ar fi napadit gradina, apoi deodata nimic. Zbirii cazusera fara zgomot in gradina.

In acea clipa Roland gandi:

— Cine a putut sti? Cine sa ma fi denuntat?

Zambi, si-si sopti: 'Imperia!'

Ajunse la cedru. Umbrisul lui de frunze, pe care iarna nu-l smulge, facea o noapte mai deasa. Roland se opri. Cu o privire rapida in jurul lui, scotoci gradina. Vazu acum umbre care se tarau, formand un larg cerc de netrecut. Zbirii pandeau, adulmecau, asemeni cainilor, dar mai inceti.

Inca vreo cateva minute si vor sari asupra-i.

Roland isi scoase pumnalul si se pregati sa moara. Sa moara! Acolo! Sub acest cedru unde iubise atat de mult!

O nespusa amaraciune ii stranse inima, in timp ce-l napadi o cruda deznadejde ca lasa neispravita opera sa de razbunare

Apoi, aproape numaidecat, in acea clipa cand omul trebuie sa spuna ramas bun vietii, din nou izbucni dragostea in sufletului lui; se gandi cu infrigurare nebuna la preaiubita lui si-i sopti numele.

In acea clipa suna miezul noptii. Si cum ultima lovitura rasuna in noapte, Roland cu vocea lui extaziata de muribund, repeta:

— Leonora! Leonora!

— Iata-ma, Roland! spuse o voce slaba, ca o adiere, nesfarsit de trista si dulce.

Roland ramase pe loc, aiurit, cu parul zbarlit, tremurand convulsiv, cu fruntea scaldata de sudoare.

Avu neasteptata intuitie a unui vis minunat. Nimic nu se intamplase! Nu fusese arestat. Nu suferise sase ani mucenicia in puturi. Bembo, Altieri, Foscari, ingrozitoarea coborare in iad, vijelia, 'Puntea Suspinelor', toate astea nu mai existau!

Leonora era acolo, iubitoarea logodnica a sufletului sau!

Si ca si ieri, ea ii spusese:

— Miezul noptii, scumpul meu stapan si domn Sa ne despartim pana maine!

Ca si ieri ea voia sa-i apuce mana si sa-l insoteasca pana la portita gradinii!

Si el se infiora pierdut, plutind pe ametitoarele prapastii ale ratiunii, cand vazu pe Leonora imbracata ca odinioara cu vesmintele de fata tanara, cu acea broboada de matase alba in jurul gatului, pe care i-o daduse el, frumoasa inca, frumoasa ca un vis de iubire, zvelta si armonioasa

Numai zambetul nu mai era sleit pe buzele ei! Da, o vazu pe Leonora ca ieri, luandu-i mana si tarandu-l dupa dansa.

Fara sa poata rosti un cuvant, se lasa calauzit, inspaimantat numai de o dulce spaima, de acea senzatie nemaiauzita, ca mana umeda si parfumata ce era in mana lui, era intr-adevar mana Leonorei!

Unde se ducea dansa?

El nu vazu acest lucru n-o vazu decat pe dansa pe dansa vie, langa el si asa de frumoasa!

Deodata se pomeni in casa Dandolo, in fata acelei usi, pe care mai adineauri n-o deschisese, in fata careia se daduse inapoi Camera pe care o ocupase Leonora ca tanara fata

Era un intuneric adanc.

Dar el continua s-o vada ca in toiul zilei. I se parea ca ea revarsa o lumina stralucitoare.

O vazu ca deschide odaia si ca-i facea un semn

El intra usa se inchise la loc Leonora disparu.

Atunci cazu in genunchi, bratele i se intinsera si hohote de plans furioase izbucnira in pieptul lui si i se urcara in gatul inabusit..

In gradina zgomotele mai distincte se auzeau bine acum, voci inabusite rosteau scurte porunci.

Leonora coborase la parter.

Cu bolnavicioasa liniste a unei persoane in stare de somnambulism, ea aprinse o lumanare si astepta.

Dupa lupta ei cu Imperia, dupa acel ciudat si miscator duel de femeie, Leonora parasise fara graba palatul Altieri. Nu stia nimic, decat ceea ce ii destainuise curtezana sub amenintarile stiletului infipt pe pielea gatului ei; adica faptul ca Roland era in Venetia sub numele de Ioan di Lorenzo si ca marele inchizitor, ca si capitanul general, tatal ei! barbatul sau! erau cei dintai instiintati. Aerul tare si usor ii racorea fruntea arzatoare, stransa ca intr-o menghina. Putu chibzui. Se indrepta in chip instinctiv spre palatul Dandolo. Dar cand fu in fata casei in care locuia tatal ei, ii fu scarba sa se afle fata in fata cu marele inchizitor, care fara indoiala, in acea clipa, isi lua toate masurile ca sa-l aresteze pe Roland.

Infasurata cu un val, sigura ca nu va fi recunoscuta, se aseza pe una din bancile de piatra din jurul palatului, unde de obicei asteptau acei care veneau sa ceara audienta marelui inchizitor.

Leonora nu avea nici o idee precisa despre ceea ce trebuia sa faca. Creierul ei era in intregime ocupat de o bucurie si spaima mare: bucuria ca stia ca Roland nu fugise, deoarece anii petrecuti departe de dansa se scursesera in temnita; spaima ca stia ca il vor aresta.

Pe moment se gandea la ceea ce trebuia sa fie pentru barbatul adorat de dansa cei sase ani de chinuri. Apoi indeparta cu furie ideile ce-o impiedicau sa cugete si mintea i se incorda spre un tel suprem: sa-l scape pe Roland.

Da! Sa-l scape, fara speranta; deoarece era nevasta altuia!

Sa-l scape si apoi sa se pregateasca impotriva tatalui ei, care o inselase; impotriva barbatului sau care o mintise, o pedeapsa fara mila!

Sa-i ucida pe amandoi! Sa devina pentru aceste doua fapturi de o uratenie sufleteasca fara seama, pedeapsa vie si fulgeratoare, apoi sa moara si ea.

Vai! Sa moara!

Oare nu tradase si ea? 

N-ar fi trebuit sa se impotriveasca tatalui ei chiar cu riscul arestarii lui?

Cum se gandea asa, adancita intr-un ocean de amaraciune, vazu deodata pe batranul Filip, care iesea din palatul Dandolo.

Prezenta batranului la tatal ei nu-i paru ciudata.

Dar in starea sufleteasca in care se afla, ratacita, nestiind cui sa se destainuiasca, batranul servitor ii aparu ca un ajutor in ceea ce incerca.

Ea il urmari deci de departe si ajunse la casa din Olivolo.

Filip depusese pe o mobila actul de vanzare, pe care il iscalise Dandolo.

Zarind-o pe Leonora, mosneagul dadu un chiot de bucurie.

De cate ori venea dansa, erau cateva ore de fericire pentru batranul care vietuise in casa unde se nascuse tanara femeie si ii consacrase un cult fanatic.

Leonora se asezase in tacere pe un scaun.

— Am o veste buna, doamna! incepu Filip. Casa nu va fi niciodata distrusa, asa cum voia domnul, tatal dumneavoastra.

— Pentru ce? intreba ea cu o posomorata nepasare.

— Pentru ca a fost vanduta!

— Ah!

— Da, dar asteptati sa va spun totul. Acela care a cumparat-o, isi ia obligatia sa nu faca nici o schimbare pe aici. Si mai mult inca, m-a vestit ca n-o va locui decat vreo cateva zile!

— Ciudat cumparator! exclama Leonora, ca sa para ca se intereseaza de aceasta povestire, pe cand de fapt isi urmarea cu indaratnicie gandul.

— S-a sfarsit, reincepu mosneagul. Iata actul de vanzare iscalit de Excelenta sa Dandolo. Asta-seara, domnul cel strain va fi aici

Si intinse actul desfacut Leonorei, care il lua masinaliceste. Ea tresari puternic si pe neasteptate.

— Ioan di Lorenzo! sopti ea ingalbenindu-se.

Totusi avu inca taria de a se stapani, de a nu da nici un strigat, sa nu faca nici o miscare; se afla intr-una din acele anormale stari sufletesti in care masina omeneasca da maximul ei de efort, pentru a nu izbucni!

Dar fara indoiala, acest efort ce-l facea, se traduse printr-o paliditate din cale-afara de mare, caci batranul Filip exclama:

— Ce aveti, doamna? Pareti foarte tulburata!

— Nimic, bunul meu Filip, o aburire Dar spune-mi, adauga Leonora cu o voce nepasatoare, numele de pe actul acesta este al aceluia care a cumparat casa asta?

— Da, doamna!

— Si tatal meu a iscalit actul acesta?

Mosneagul se insela in privinta acestei exclamatii.

— Iata dar ceea ce va tulbura, doamna! Vanzarea este pricina

— Da, da!

— Este adevarat! Boierul Dandolo se invoieste s-o vanda, deoarece a iscalit. Dar v-o repet, nimic nu va fi schimbat in casa, si peste cateva zile, veti putea veni aici ca si in trecut deoarece n-o sa fiu decat eu pe aici.

Leonora clatina din cap in semn de multumire. Ea se gandea, reconstituia in sinea ei cugetul tatalui sau. Tradarea lui Dandolo ii aparu lamurita. Intelese atunci pentru ce in seara logodnei nu paruse emotionat de arestarea lui Roland si pentru ce, mai tarziu, fusese ridicat la demnitatea de mare inchizitor. Intelese uracios de josnicul targ ce se discutase intre Dandolo si Altieri, si ca dansa fusese vanduta de tatal ei!

Un amar dezgust ii ingretosa inima la gandul atator lasitati.

Dar aceste sentimente le izgoni.

Nu era vorba acum de trecut, ci de prezent. Nu mai era vorba de dansa, ci de Roland. Si acest prezent il vedea groaznic, era de neinlaturat: arestarea barbatului pe care il iubea din tot sufletul. Caci ce hotarare putuse lua Dandolo, daca nu s-o sfarseasca cu Roland Candiano!

— Omul acesta, intreba ea ridicandu-si ochii spre Filip, cand trebuie sa vina aici?

— Asta-seara chiar acum, doamna

— Ce? In asta-seara chiar?

Se infiora de groaza. Sperase ca o sa aiba vreo cateva zile libere pentru a se gandi, sa chibzuiasca sa ia o hotarare, sa-l instiinteze pe Roland

— Asta-seara! repeta ea inmarmurita.

— Pe la opt, doamna.

— Si tatal meu o stie?

— O stie, spuse pasnic batranul.

— Fioros! Crud! sopti ea.

Dar in fata apropierii catastrofei, cand primejdia devine, asa zicand, vizibila si palpabila, firile puternic faurite isi regasesc toata barbatia lor. In acea clipa cand intelese ca Roland era pierdut, Leonora lua hotararea suprema.

Sa fie langa dansul, sa-l scape sau sa moara cu el.

Si pe data planul ei se contura, plan simplu, maret si fioros. Puse batranului Filip cateva intrebari, intrebari indiferente, apoi se retrase si se inapoie la palatul Altieri.

Aici constata multa agitatie, o miscare ciudata, acest nu se stie ce, care inseamna ca se pregatesc lucruri grave, si trase concluzia, gandindu-se la Altieri: 'Va asista si la arestare'.

Seara pe la opt, pleca din palat, se intoarse pe insula Olivolo, intra in gradina pe o portita a carei cheie o avea, se folosi de o clipa cand batranul Filip iesea, pentru ca sa intre in casa si sa urce in camera ce-o ocupase ca fata.

Printr-un dureros sentiment de o stranie delicatete, nu voi sa se arate in fata lui Roland, decat asa cum era pe atunci cand ii era logodnica.

Imbracandu-se cu hainele ei de fata, cobori in gradina si se duse si se aseza sub cedrul cel mare. Atunci duse mana la inima si constata ca nu batea mai mult ca de obicei. Zambi vazandu-se asa de potolita Nu stia ca acea liniste putea s-o ucida si ca reactia ar fi inspaimantatoare

Intre timp, Altieri si Dandolo lucrau.

La ora opt intreaga insula Olivolo fu in taina ocupata. Vreo cincizeci de zbiri sau agenti ai politiei venetiene, fura asezati in biserica Sfanta-Maria, pe cand agentii secreti formau in jurul gradinii un cerc de netrecut.

La ora zece sosi Dandolo in insula, escortat de Altieri, care ii supraveghea miscarile.

— Pentru ce sa nu-l prindem de indata? intreba Altieri.

— Il cunosc pe Roland, raspunse marele inchizitor. El isi va petrece noaptea in aceasta casa, unde venea atat de des, care ii era obisnuita si care este, putem zice, singurul loc unde si-ar putea destepta amintirile Sa asteptam deci ora prielnica. De altfel gradina este impresurata. Nu mai poate iesi.

Altieri tacu o clipa. Un gand il chinuia.

— Ganditu-te-ai, intreba el brusc, ce vom face cu el, cand il vom avea in palma?

— Dar, raspunse in chip firesc Dandolo, o sa-i facem proces. A fugit din temnita, razvratire, conspiratie impotriva statului, inarmare de razvratiti Cu siguranta, osandirea la moarte!

— Parca se poate sti! spuse inabusit Altieri.

In acel moment ajungeau in fata boltii bisericii.

O umbra se desprinse si veni de-a dreptul la Dandolo.

— Sandrigo! exclama marele inchizitor.

— Eu insumi, Excelenta! zise banditul. Am asistat la toate operatiunile politiei dumneavoastra. Totul merge bine. Omul este al meu al nostru, voiam sa zic, spuse Sandrigo strangand manerul pumnalului sau.

Altieri ii vazu miscarea. Vazu indoita licarire ce tasni din ochii banditului, si aplecandu-se spre Dandolo sopti:

— Ce-i cu omul acesta?

— Nu-mi spuneai ca ti-e teama de un proces, si ca e mai bine ca Roland sa fie omorat, cand l-om avea in mana?

— Nu, n-am spus asta! zise Altieri tresarind.

— Dar ai gandit lucrul acesta! Ei bine, omul acesta este acela care va face procesul de prisos.

Tatal si barbatul Leonorei schimbara o mohorata privire. Atunci facura ocolul gradinii, asigurandu-se ca fiecare era la locul lui.

— Cati oameni avem? intreba Altieri.

— Doua sute, raspunse Dandolo.

— S-ar zice, exclama capitanul general razand cu nervozitate, ca o sa atacam o cetatuie aparata de o garnizoana!

— As fi fost de ajuns numai eu singur, mormai Sandrigo care ascultase.

— Miezul noptii! exclama deodata Dandolo.

Si dadu semnalul.

Indivizii incepura sa sara zidul din toate partile. Sarira in gradina si fiecare din ei se indrepta spre casa, in asa fel ca era cu neputinta ca, o persoana ce s-ar fi aflat in gradina, sa fi putut trece prin plasa acestei retele omenesti fara sa fie vazuta si prinsa.

Dandolo, Altieri si Sandrigo intrasera prin portita si mersera de asemeni spre casa. Cand nu mai fura decat la douazeci de pasi, vazura pe neasteptate ca o camera de jos se lumina.

Dandolo si Altieri se oprira foarte palizi. Nu le era frica. Dar poate ca in aceasta clipa suprema, moartea cu putinta le paru mai putin de temut decat triumful sigur, de care-i despartea numai cateva clipe.

Si gandul ce le trecu prin mintea amandurora, fu rostit de Dandolo, care sopti:

— O! sa nu stie niciodata Leonora! sa nu stie niciodata! O, niciodata!

— Sa mergem! raspunse Altieri cu dintii stransi.

O clipa dupa aceea erau in fata usii casei, si o gasira intredeschisa. Cu o aceeasi miscare isi scoasera pumnalele din teci. Intrara.   

Si Leonora cu o lumanare in mana, Leonora imbracata cu hainele ei de fata mare, Leonora palida ca o naluca, le aparu zicand:

— Intrati, va asteptam.

Dandolo ramase locului, cu parul zbarlit, cu ochii iesiti din orbite, ca trasnit. Altieri, galben, cu fata ravasita de o furtuna de gelozie furioasa, inainta singur, si cu o voce schimbata, plina de deznadejde, tremurand de furie, balbai:

— Ce faci dumneata aici?

Leonora cu acea supraomeneasca manie ce-i da infatisarea unei naluci, miscand fara zgomot lumanarea pusa pe o masa, se intoarse spre barbatul ei si raspunse:

— Am sa-ti spun. Dar mai intai intrati Intra, tata Este de prisos ca intreaga politie a Venetiei, adunata aici, sa fie pusa la curent cu afacerile noastre de familie.

Dandolo facu cativa pasi si se lasa sa cada intr-un jilt, soptind:

— Inevitabilul s-a indeplinit! Ea stie totul!

Altieri ramase in picioare, tremurand agitat de fiori convulsivi, sfasiind cu privirea pe acea femeie tanara asa de frumoasa, care ii aparea indumnezeita, la picioarele careia ar fi voit sa se tarasca, in timp ce se intreba, daca n-ar trebui s-o omoare. Cuvintele, intrebarile, blestemele, se imbulzeau pe buzele lui si nu izbuteau sa formuleze niciuna din ideile ce se izbeau in capul lui secatuit.

Leonora intre timp se dusese la usa. Cu o voce tare rosti in tacerea noptii:

— Omul pe care-l cautati, nu mai este aici! Retrageti-va din aceasta casa, care este a tatalui meu si pe care o pangariti cu prezenta voastra aici. Afara de aici, zbirilor!

Un om trase jaluzelele ferestrei si-si vari capul inauntru.

— Trebuie sa ma supun, Excelenta? Intreba el cu tarie.

Acest om era seful politiei venetiene.

Dandolo raspunse cu o voce gatuita:

— Supune-te!

In gradina se auzira mladioase alunecari, ca fuga unui cuib de reptile, apoi se facu o mare tacere. Cu un semn facut cu mana, Leonora arata un scaun lui Altieri. Subjugat, nebun de dragoste patimasa si de furie totodata, capitanul general se supuse.

Atunci se aseza si dansa pe un scaun.

Aceste trei fapturi intelesera, fara indoiala, ca momentul era fioros. Intre dansii se schimba o privire posomorata si inghetata, privire care dezleaga pentru totdeauna legaturi de prietenie si de rudenie, care sapa intre cei ce se privesc astfel, o prapastie care nu se va astupa niciodata. Simtira ca putine vorbe erau necesare.

Dandolo se gandi ca era osandit.

Altieri se gandea ca-i era cu putinta un singur gest: miscarea care omoara.

Atunci ea vorbi. Vocea ii era limpede, hotarata, fara izbucnire, taioasa, ca si cum ar fi voit ca, cu fiecare cuvant ce i se desprindea din creier, sa loveasca pe cei doi insi ce-o ascultau.

Si ea spuse intorcandu-se spre Dandolo:

— Dumneata mai intai, domnule. Pricepi, nu-i asa, ca nu mai sunt fiica dumitale? Intelegi de asemeni, socot eu, ca stiu uratul adevar? Pentru un titlu m-ai vandut, pentru un titlu mi-ai gatuit dragostea si mi-ai ucis sufletul Nu spune nimic lasa-ma sa vorbesc Ti-o spun, stiu totul! Stiu ca el a stat in puturi si ca ai savarsit cea mai netrebnica josnicie, ai mintit El era aici mai adineauri. L-am instiintat, l-am silit sa plece. Iata-l izbavit. Dar iata-ma osandita pe mine, afurisita prin dumneata! Ori, asculta-ma, nu-ti mai sunt fiica. Intre dumneata si mine, nici un cuvant mai mult, niciodata nici o privire de aici inainte. Cu acest pret ma invoiesc sa nu adun toate femeile din Venetia, pentru a te bate cu pietre. Primesti gratia ce ti-o fac? Primesti sa nu ma mai vezi niciodata, sa nu mai fii tatal meu? Nu vorbi vocea dumitale mi-ar face rau Daca primesti, arat-o numai, sculandu-te si retragandu-te de aici

Ea tacu

Dandolo ascultase, clatinand masinaliceste capul. Avea acea culoare pamantie a osanditilor la moarte si se scufunda in jiltul lui, ca si cum ar fi voit sa se ascunda cu totul in el, in timp ce punea toata energia lui prezenta, ca sa se fereasca de privirea fiicei sale.

Cand inceta sa mai vorbeasca, avu o lunga tresarire. Apoi, printr-o sfortare cu adevarat considerabila in acel moment, se scula, si incovoiat, poticnind, alunecand intr-o parte, mereu spre a ocoli privirea Leonorei, se duse fara o vorba, fara un oftat.    

Numai cand fu afara, facu explozie de pe buzele sale un fel de geamat ragusit.

Altieri, lovit de groaza, asculta acest geamat ce se indeparta cu repeziciune si se pierdea intr-o bezna adanca, plina de tacere.

Atunci se intoarse spre Leonora.

Un fel de infruntare izbucni din ochii sai, care se patara cu firisoare insangerate.

Mugi:

— Si mie! Ce-o sa-mi spui mie, barbatului dumitale? Stapanul dumitale!

— Spun ca-mi faci mila. Dumneata, stapanul meu? Te inseli, domnule, te lauzi; de zece minute incerci a-ti face indeajuns curaj, destul curaj ca sa ma omori. Si nu izbutesti. Zic ca, daca Dandolo a fost las, dumneata ai fost si mai josnic inca Dumneata care ai tradat pe prietenul cel mai credincios! Dumneata care inca mai tradezi! Priveste insa in jurul dumitale, domnule, si ia seama!

Altieri nu asculta.

Aceste din urma cuvinte care ar fi trebuit sa-l loveasca, nu le auzi.

Nu se gandea decat la un singur lucru. Leonora il vazuse pe Roland. O marturisea, o proclama. Ca l-a facut scapat, prea putin il interesa! Ceea ce-l interesa, era ceea ce-si spusesera ei intre patru ochi Ah! Cuvinte de dragoste, fara indoiala!

Aproape nebun de furie geloasa, facu doi pasi spre Leonora si-o intreba:

— Deci l-ai vazut!

— Ti-am spus-o.

— Si fara nici o indoiala, scrasni el, nu-i pentru intaia oara Vorbeste! Vreau sa stiu, chiar de ar trebui sa mor de gelozie la picioarele dumitale! Vorbesti de tradare! si dumneata, pe cine ai tradat deci? Pe dansul sau pe mine? Pe amant sau pe barbat? Caci in sfarsit ii erai logodnica, si teama a fost mai puternica in dumneata decat iubirea!

Leonora palpitand, ratacita, intepeni biciuita de aceste cuvinte.

— Da, se gandea ea, cu o sfasietoare disperare, asta fu crima mea! Am fost si eu lasa!

— Dumneata l-ai parasit, continua Altieri, atunci cand era nenorocit. Si pentru ce? Ca sa asiguri tatalui dumitale, adica, in fond, dumitale insati o indestulare a ambitiei! Intaia tradare, si asta nu ma priveste la urma-urmei. Dar in ceea ce ma priveste, este ca la randu-mi ma tradai si pe mine, striga el deznadajduit. Si pentru asta iti cer socoteala. Este dreptul meu. Te invinuiesc. Dezvinovateste-te, daca poti, sau marturiseste, daca indraznesti!

Era langa dansa. Mana strangea pumnalul.

Leonora intelese ca ii sosise clipa mortii. Intr-o gandire ce dura cat o licarire de fulger, isi spuse ca era mai bine asa si ca totul s-ar sfarsi; apoi o clipa amintirea lui Roland inchis acolo sus, groaza de a se gandi ca ar putea fi prins, adusera o revenire la alte sentimente. Voi sa traiasca cel putin cateva ore. Si raspunse:

— Altieri, te inseli, nu-mi pasa de dreptatea dumitale.

— Ce vrei sa zici? gangavi el.

— Vreau sa zic ca, daca maine nu sunt vazuta, o persoana prietena mie, si sigura prietena, va depune in trunchiul denunturilor dovada ca dumneata, capitanul general, conspiri cu ofiterii dumitale impotriva dogelui si a Sfatului celor Zece. Acum loveste!

Pumnalul care se ridica, scapa din mainile lui Altieri. Barbatul Leonorei se dadu inapoi cativa pasi si se prabusi intr-un jilt, ca trasnit Apoi, aproape numaidecat sari spre usa, inspecta gradina cu o indelungata privire.

Nimeni! Noaptea si tacerea!

Cand intra din nou, tremura tot; arunca o privire de nespusa groaza asupra Leonorei amutita, nepasatoare, nemiscata, ca si cum nici n-ar fi fost acolo. Omul acesta care cu o clipa inainte, era disperat din dragoste si gelozie, se intreba acum, cum de se putuse gandi la aceste lucruri. Leonora ii devenea straina. Nu mai vedea in ea decat pe femeia care ii stia taina.

Ce secret? Acela al unei tradari ce l-ar trimite la esafod!

Se apropie de dansa si cu o voce foarte inceata, intreba:

— Cum de stii lucrul acesta?

— Ce-ti pasa! Stiu. De doi ani sunt pas cu pas in conspiratia voastra. Te-am lasat sa faci lucrul acesta, pentru ca imi este indiferent daca Foscari ar fi doge sau nu. Dar daca ma ameninti, te amenint. Daca invoci drepturi ce nu vreau sa ti le recunosc, te nimicesc. Acum iata ceea ce vreau sa-ti spun dumitale! Viata mea este sfarsita. Pentru mine, nu pentru dumneata, pentru curatenia numelui meu, nimic nu s-a schimbat in viata noastra aparenta. Dar niciodata nu rosti o vorba despre sentimentele ce pot sa te tulbure. Iti convine acest lucru?

— Da! sopti Altieri.

— Retrage-te deci, dupa cum s-a retras si tatal meu.

Altieri iesi de-a-ndaratelea, atintindu-si ochii asupra acestei femei, care ii tinea soarta in mainile sale.

Cand se vazu singura, Leonora ofta adanc. Simti ca o sa cada istovita, nimicita. Dar nu se sfarsise. Se indarji, isi aduna ultimele puteri si se urca la etajul intai. Deschise usa si spuse cu simplitate:

— Roland, esti liber.

Roland o privi cu lacomie.

Abia se schimbase: frumusetea ei se maturizase, se implinise.

Statea in picioare, cu ochii plecati, cu sfesnicul in mana, asa de teapana, incat ai fi luat-o drept o statuie. Noianuri de ganduri amare se invartira prin capul lui Roland.

Femeia asta pe care o adora si care statea atat de nepasatoare in fata lui, aceasta femeie de la care astepta un cuvant, pentru a se arunca la genunchii ei, femeia asta il tradase! Atunci cand pe el il aruncau in puturi, ea se daduse altuia Atunci cand dragostea lor era sa fie sfintita!

Ce sa-i spuna?

Ce cuvinte ii puteau talmaci deznadejdea? La ce bun sa vorbeasca! Imputari? Sa se micsoreze, sa se faca mic prin tipete de manie sau gemete? Pentru ca s-o chinuiasca! Pe dansa Pe dansa, pe care chiar in acel moment, ar fi vrut s-o faca mereu fericita cu pretul deznadejdii lui vesnice!

Nimic! Niciun cuvant despre trecut nu se mai putea spune!

Tot asa de teapan, tot asa de nepasator ca si ea insasi, trecu prin fata ei, se apleca, isi incovoie fruntea si cu o voce linistita in aparenta, rosti:

— Adio, Leonora!

Si incetisor el cobori, se adanci in bezna noptii si disparu in fundul gradinii.

Leonora, zdrobita, cuprinsa de o nespusa tristete, cobori la randu-i, iesi fara sa se gandeasca a stinge lumanarea si sa inchida usile, ajunse, tarandu-se mai mult la palatul Altieri si patrunse in cabinetul unde o tarase pe Imperia.

Taie legaturile si spuse numai:

— Du-te

Imperia arunca spre Leonora o lunga privire plina de amenintari si iesi fara sa rosteasca o vorba.

Atunci Leonora ajunse cu mare truda in odaia ei.

Cum se tara cu greutate spre patul ei, cazu de-a busilea pe covorul de pe podea, descompusa, zguduita de hohote de plans care-i sfasiau gatul, fara sa izbuteasca sa verse o lacrima.

Si in acest minut mortuar, cand intra poate in neant, ultimul ei gand fu:

— El nu ma iarta! A incetat de a ma mai iubi! Nenorocita! Nenorocita de mine!

Roland ascuns intr-un desis de copacei din gradina fu de fata la plecarea Leonorei.

In clipa cand iesi pe usa, facu o miscare instinctiva, ca pentru a se avanta spre dansa.

Dar se opri.

La ce bun! Ceea ce nu voise sa spuna mai adineauri, n-ar spune-o nici acum! Da! La ce bun! Totul se sfarsise din seara cand, chiar in aceasta casa batranul Filip ii spusese ca Leonora se maritase

Moarta! Era moarta pentru dansul! Si ceea ce vazuse, nu era decat o nalucire ce se pierdea de-a pururi

Se infiora.

Ramase aproape o ora acolo, gafaind, zdrobit, fara puteri Apoi imaginea lui Altieri ii trecu din nou prin minte si-l cutremura.

Se scutura, se indrepta.

Cand ajunse la poarta si era gata s-o treaca, o umbra se ridica in fata lui. O voce ranji amenintatoare:

— La revedere, cucoane Candiano, la revedere, pe curand!

Roland nu facu nicio miscare, niciun pas pentru a pune mana pe omul care-i vorbise astfel si care disparu in noapte. Totul ii era indiferent in aceasta dureroasa clipa, cand avea senzatia ca a sapat si mai adanca groapa ce-l despartea de Leonora.

Rataci la intamplare tot restul noptii, cum ratacise si in noaptea cand aflase tradarea Leonorei. In zorii zilei se inapoie in vechea casa din port.

Aici il astepta Scalabrino.

Roland, cu acea neimblanzita energie fatala, care-l facea sa tresalte din adancul celor mai ingrozitoare disperari, cum sarea odinioara Antheu, mai puternic, ori de cate ori umerii sai atingeau pamantul, Roland daduse fetei sale acea masca de liniste rece, sub care isi tainuia sentimentele.

Scalabrino nu banui ca suferise.

— Stapane, zise el, oamenii nostri au intalnire pentru diseara in casa din insula Olivolo, asa cum mi-ati dat porunca.

— Aceasta intalnire n-o sa mai aiba loc, zise Roland. Casa nu-i sigura, cred eu. Ne vom revedea la Pestera Neagra.

Scalabrino arunca spre Roland o privire mirata, si incepu:

— Ceea ce trebuia sa facem

— Vom face mai tarziu. Haide, dragul meu. Spune-le tovarasilor nostri ca peste opt zile voi fi la Pestera Neagra. De acum si pana atunci esti liber.

Scalabrino nu discuta niciodata, nu cauta nicicand sa aprofundeze. Executa orbeste, iata, totul.

— Voi putea sta deci aceste opt zile la Mestre? intreba el cu o voce tremuratoare.

— Da, bunul meu tovaras. O sa duci cateva porunci acolo, apoi te vei duce la Mestre sa o vezi pe fiica ta.

— Fiica mea! Ah, stapane, ma intreb daca lucrul acesta este adevarat!

— Ai sa pleci cu luntrea, relua Roland; ai sa te duci pana la stramtorile Piavei, vei inmana sefilor aceste scrisori ce ti le voi da.

Roland incepu sa scrie intr-adevar cinci sau sase scrisori scurte si le inmana lui Scalabrino.

— Cel mai tarziu peste doua zile, spuse acesta din urma, ele vor fi la destinatie.

— Ceea ce va sa zica, exclama Roland cu un zambet melancolic, ca vei fi fericit peste trei zile

Ochii lui Scalabrino scanteiara; tresari de bucurie. Roland sfarsi prin cateva instructiuni verbale, noile porunci ce le trimitea sefilor de bande.

Peste doua ore dupa aceea, Scalabrino se imbarca la bordul vasului.

Chiar in timpul acelei zile, cobori pe uscat si se furisa de-a dreptul spre Nervesa si Pestera Neagra.

Necunoscutul care rostise un amenintator ramas bun lui Roland, cand acesta din urma pleca din gradina Olivolo, se indeparta cu graba spre port. Se duse de batu intr-o usa scunda, care, dupa cateva schimburi de vorbe, rostite cam in soapta, sfarsi prin a se deschide. Omul intra atunci intr-una din acele carciumi indoielnice, care erau vizitate de prostituatele de rand si de marinarii fara domiciliu fix. Se duse de-a dreptul la un batran barcagiu, care sprijinit in coate la o masa, parea ca picoteste, si-l lovi peste umar.

— Sandrigo! sopti marinarul.

— Da, este timpul.

— Nu-i prea tarziu! Trei nopti de cand stau aici, asteptandu-te.

— Vino

Cei doi insi iesira.

— Si acum? intreba batranul luntras.

— Trebuie sa ma duci prin lagune cu toata iuteala.

— Bun! Barca este pregatita, vaslasii la bord. Dar ce, esti urmarit?

— Nu, doar de dracul sa fiu urmarit. Dimpotriva, sunt foarte aproape de noroc, si stii ca o sa ai si tu partea ta.

— Cred si eu, ma bizui pe asa ceva! exclama marinarul ai carui ochi se aprinsera de lacomie.

Peste zece minute, Sandrigo era instalat la bordul unei barci mari, care sub indoita impingere a vaslelor si a panzei, incepu sa alunece cu repeziciune.

In momentul cand, in gradina de pe Olivolo, zbirii inaintasera spre casa, Sandrigo se asezase langa Altieri si Dandolo. Tinea pumnalul in mana, si daca Roland s-ar fi ivit in acea clipa, l-ar fi lovit.

Usa se deschise, dar nu se arata Roland, ci Leonora. Incremenirea banditului fu mare.

La inabusitul strigat ce-l dadusera Altieri si Dandolo, el intelese ca aveau sa se intample lucruri neobisnuite. Se dadu cu graba inapoi, se ascunse intr-un desis de copacei si astepta.

O auzi pe Leonora rostind zbirilor acea dispretuitoare porunca, a carei confirmare seful politiei o ceruse marelui inchizitor, si cand ii vazu pe politisti batand in retragere, facu o miscare de furie.

— Nu mai este aici! Dracu s-o ia de femeie!

Dar nu se duse.

Dimpotriva se apropie incetisor de fereastra intredeschisa si asista, invizibil, la ciudata scena ce se petrecu intre Leonora, Dandolo si Altieri.

Ori, pe masura ce Leonora vorbea, ideile banditului se schimbau.

— Omul e sigur aici! se gandi el.

Si se hotari sa-l astepte, sa sara asupra-i in clipa cand ar iesi, si sa-l injunghie.

Apoi si aceasta hotarare se schimba.

Dupa ce surprinse taina conspiratiei lui Altieri impotriva dogelui, secretul jalnic al urii ce despartea acum pe Leonora de tatal ei, isi spuse ca Roland traind, i-ar putea fi de folos, si ca l-ar omori numai dupa ce-si va fi asigurat norocul ce-l intrezarea acum.

S-a vazut ca se convinsese, ca Roland era in casa si ca-i aruncase o ultima amenintare.

Barca iesi din Venetia, strabatu laguna, si Sandrigo sari pe uscat in clipa cand rasarea soarele.

— Ai sa ma astepti aici, zise el batranului marinar.

Apuca numaidecat spre Mestre, si merse fara sovaire spre acea casa izolata, unde surprinsese prezenta Juanei.

Dupa o trecere de un sfert de ora, stia ca oaspetii casei erau sigur acolo.

Acesti oaspeti erau, in afara de Juana, batranul Candiano tatal lui Roland si Bianca, fiica Imperiei.

Odata asigurat de faptul acesta, Sandrigo se duse de se instala intr-un han prost si manca cu pofta. Apoi intreba pe stapanul hanului de o trasura, de vreo caruta oarecare.

— Am eu caruta mea, zise hangiul, cu un catar care pretuieste cat cel mai bun cal.

— Asta-mi trebuie si mie, daca vreti sa mi-o imprumutati.

— Da, dar n-am pe nimeni sa mane.

— Am sa-l man chiar eu, zise Sandrigo.

— Te vei inapoia, ca sa-mi aduci catarul si caruta?

— Nu! Dar voi incredinta totul unui om sigur, care ti le va aduce, si voi plati chirie indoita

Hangiul clatina din cap.

— In acest caz, cumpar totul! zise Sandrigo hotarandu-se.

Targuiala incepu si se facu.

Ziua trecu si veni apoi noaptea. Sandrigo inhama catarul la caruta, sari pe capra, si in fata hangiului apuca dinadins calea spre Trevise.

Dupa vreo cinci sute de pasi, facu jumatate ocolire si veni de se opri la o suta de pasi de casa unde traia Juana, intre batranul doge si tanara fata.

Venise deci momentul sa arunce o privire spre acest interior de liniste si curatenie, unde straluceste sublima si luminoasa figura a acestei smerite fete din popor: Juana.

Zicem 'smerita fata' pentru ca Juana era din fire smerita, pentru ca nu se cunostea pe sine, inconstienta de comorile de frumusete ce le purta in sufletul ei. In sfarsit, era smerita, pentru ca era din popor. Atunci ca si astazi, se obisnuia poporul cu umilinta, il convingea ca modestia din cale afara era partea lui; il invata cum se mai face inca si astazi, ca mandria este o virtute rezervata marilor pamantului.

Cand Roland ingenunchease in fata acestei sarmane fete, voise sa exalteze in ea constiinta frumusetii sale morale si s-o faca sa inteleaga ca era egala celor mai marete, deoarece patricianul Candiano, fiul unui sir de dogi, ii da acest omagiu.

Si ei ii incredintase pe tatal sau.

Ceea ce era mare si miscator in acest spectacol al bietei prostituate sarace, fara familie, fara nume, veghind pe potentatul detronat, Juana habar nu avea. Inconjura pe Candiano cu o dragoste fermecatoare; acum nebunul zambea cand ii auzea vocea, si uneori licariri de judecata sclipeau intunecimile inteligentei sale. Juana, ii vorbea, instinctiv adeseori despre Venetia si de Roland, si incetul cu incetul, numele fiului sau repetat, sfarsea prin a trezi in mintea orbului amintiri ce se trezeau incetisor.

In ce o priveste pe Bianca, numaidecat prinsese Juana pentru fata asta o dragoste amestecata cu mila. Dintr-o data fata posomorata, deprinsa a se ascunde in sine insasi, gasise un nespus farmec sa se destainuiasca; ea care niciodata nu avusese pe nimeni caruia sa-i spuna grijile si chinurile ei intime, putea vorbi in libertate acum, si vesnicul subiect al convorbirilor sale, era mama ei. Bianca, avea o incredere netarmurita in Roland. Primise despartirea ce-i fusese impusa convinsa ca se va sfarsi in curand, si ca va fi unita cu Imperia, smulsa in cele din urma de Roland acestei vieti tulbure, al carei inteles nu i-l ghicea.

In seara cand Sandrigo se oprea nu departe de casa unde Juana si Bianca umblau incoace si incolo dupa indeletnicirile lor obisnuite, cu acea voiosie ce-o pun femeile in treburile casnice, cand le este mintea odihnita. Servisera masa, spalasera si randuisera blidele, maturasera flecarind lucruri fara interes si minunat de interesante, pe care batranul Candiano le asculta cu o zambitoare incantare.

Apoi Juana conduse pe orb in odaia pe care o ocupa el, ii urase noapte buna, il saruta cu dragoste de fiica si se inapoie langa Bianca. Usa si obloanele ferestrelor fura bine inchise, cele doua tinere se asezara la o masa, in lumina unei lumanari si se apucara de carpit.

Juana o supraveghea pe Bianca cu coada ochiului si-i arata greselile de cusatura ce le facea in fiecare clipa. Caci Bianca stia muzica si sa brodeze, dar nu stia sa coasa. Si la fiecare punct gresit, era un hohot de ras.

Trebuie sa spunem ca Bianca se interesa de aceste demne lucrari, cu mult mai mult decat de lucrarile de arta ce-o invatase maica-sa. In ele ea gasea o odihna a mintii, odihna ce n-o avusese niciodata, un fel de pasnica blandete in care-i placea sa vietuiasca acest suflet simplu, antiteza sufletului navalnic si incalcit al mamei ei.

In cele din urma veni ora, cand Bianca se retrase de asemeni in odaia ei.

Juana ramase singura. Era visatoare si putin mahnita. Poate ca visa despre tineretea ei ce se va scurge pierduta, fara dragoste

Fara iubire!

Dar de ce? Pentru ca Juana jertfindu-si trupul ei prin cel mai neobisnuit devotament, credea ca-si jertfeste si inima dintr-o singura lovitura! Pentru ca i se parea ca-i era oprit sa mai iubeasca dupa pofta inimii ei, din ziua cand, pentru a cumpara medicamente pentru Silvia muribunda, se facuse prostituata!

Aceasta jertfa era, fara indoiala, inca cu mult mai mare decat si-o putuse inchipui Roland. Ceea ce vom vedea.

In clipa cand Juana se pregatea sa se duca in odaia ei, cineva batu in usa de afara.

Juana se ridica drept in picioare si asculta.

Nu-i era frica de dansa. Obisnuita cu pericolul si cu asprimea, nu se temea de un atac si se simtea in putere sa se apere. Dar instructiunile ce le capatase de la Roland si pe care jurase ca le va indeplini, erau formale: sa nu deschida nimanui, sa traiasca in izolarea cea mai deplina, pana ce se va inapoia el.

In clipa cand auzi ca bate cineva, ea se grabi sa stinga lumanarea si sa stea nemiscata, hotarata sa nu raspunda, gandindu-se ca necunoscutul care batea la usa in ceasul acela trebuie sa fi sarit zidul ce ingradea gradina. Nu era nici Roland, nici Scalabrino, care singurii cunosteau semnalul de recunoastere.

Mai batu inca, dar fara asprime, cu un fel de sfiala. Si cu voce inceata, acela care batea, striga: 'Juana!'.

La auzul acelei voci, la auzul numelui sau rostit, tanara femeie tresari si ingalbeni.

— El! sopti dansa cu neliniste. El aici!

— Juana! repeta vocea, stiu ca esti aici! Sunt urmarit, pandit O sa ma lasi deci sa fiu prins?

Juana aprinse iar lumanarea. Ea era de o paliditate ca de ceara; mainile ii tremurau usor. Arunca o privire plina de neliniste spre usa pe unde disparusera Bianca si batranul Candiano, inchise acea usa cu cheia si-si puse cheia in san.

— Din mila, daca nu din alt sentiment, se ruga vocea, ascunde-ma cateva clipe, Juana! Vai, peste o clipa va fi prea tarziu!

Juana se duse la usa, si tremurand, tulburata de mii de simtaminte, intreba:

— Tu esti, Sandrigo?

— Da, da, eu sunt! Nu-mi mai recunosti vocea? O, sunt pierdut! Iata ca vine cineva!

Juana deschise.

— Pe toti dracii din iad, ranji Sandrigo intrand, am crezut ca-o sa ma lasi sa ma usuc la usa ta, ca un butas batran de vita, care nu mai face rod!

Juana inabusi un strigat de groaza. Acest ton neprevazut, fioroasa purtare a lui Sandrigo, grabita privire scormonitoare ce-o arunca in juru-i, totul dovedea tinerei femei ca, banditul venea cu scopuri rele.

— Ai mintit! zise ea. Tu nu esti urmarit!

— Este adevarat, Juana! spuse el razand.

— Pleaca de aici! O! Du-te cat mai repede!

— O sa plec imediat, fii pe pace!

— Ce vrei?

— Ce vreau? Sa te vad, ce dracu! Mi se pare ca odinioara nu te infricosam!

Juana rasufla, pe jumatate linistita.

Sandrigo se apropiase fara veste de dansa si, cu o voce inflacarata, sopti:

— Asadar ai uitat, Juana, ca te-am iubit ca si tu ma iubeai, si ca ma mai iubesti inca. O vad in privirile tale, o simt. Indraznesti sa sustii contrariul? Ma iubesti Juana, si astfel ma privesti tu?

Incetul cu incetul Juana isi recapata toata prezenta de spirit. Ultimele cuvinte ale banditului ii adusera in obraji o vie roseata, si ea spuse cu simplitate:

— Da, Sandrigo, te-am iubit. Odinioara, in visele mele de fata mare, ma vedeam nevasta ta, iti pastram credinta si ma gandeam la tine ca la barbatul, langa care bucuroasa as fi vrut sa traiesc

— Vezi!

— Dar acest vis, nu era decat un vis, Sandrigo! spuse ea ingalbenind. S-a indeplinit un eveniment care ne desparte pentru totdeauna

— Pricep! Iubesti pe un altul!

Ea scutura din cap:

— Inima mea nu se da de doua ori, si sunt gata sa mor pentru tine, acum ca si odinioara

Fruntea i se apleca; doua lacrimi, doua margaritare de nevinovatie, tasnira din ochii sai.

— Sandrigo, sopti ea, nu mai sunt vrednica de tine Du-te nu te mai gandi la mine!

— Ce cantec este asta! ranji banditul. Este prea adevarat ca intotdeauna te-am stiut cu idei ciudate; erai salbatica intocmai ca o fiica de patriciana. Ma iubeai, ochii tai mi-o spuneau si mereu mi te impotriveai, totdeauna refuzai sa-mi dai o cat de mica sarutare Astazi e altceva Nu te mai inteleg Ma inapoiez cu hotararea sa te iau de nevasta, sa-ti ofer acea viata in doi, pe care o visai

— Cu neputinta! Cu neputinta! spuse ea rasucindu-si mainile. Taci! Imi zdrobesti inima Du-te!

Sandrigo se aseza linistit.

— Atunci, deoarece nu vrei sa auzi vorbindu-se de iubire, sa vorbim despre altceva. Cum se face ca te regasesc aici printr-o intamplare, dupa ce zadarnic te-am cautat prin Venetia? Erai saraca; te vad intr-o casa bine instalata. In ce calitate?

Juana tacea cu inima zvacnind.

— O, inteleg exclama deodata banditul, iata dar de ce nu mai esti vrednica de mine! Esti aici in casa amantului tau!

Juana tresari in chip dureros. Ea avu un gest de protestare violenta. Voi sa tipe.

— Nu, Sandrigo, nu; nu am amant si nu te iubesc decat pe tine!

Dar gestul de protestare nu se sfarsi.

Cuvintele nu tasnira pe buzele ei.

Ciudata atitudine a lui Sandrigo, zambetul lui, strania-i privire ce i-o arunca el, fura o neasteptata destainuire. Avu constiinta ca fapturile ce erau in paza ei, erau primejduite de un pericol de moarte.

— Indrazneste dar, de spune ca nu-i adevarat! ranji banditul.

Si Juana raspunse cu un accent de neagra deznadejde:

— Ei bine, da, este adevarat. Am un ibovnic. Sunt aici in casa lui. El lipseste. O sa se intoarca. Daca te vede aici, sunt pierduta si tu tot asa

Intr-o seara de iarna in saracacioasa locuinta din portul Venetiei, pe cand Juana carpea niste zdrente de-ale lui Scalabrino, iar acesta se indeletnicea cu curatatul unui pistol, cineva batu intr-un anumit chip la usa.

— Este un prieten, zise Scalabrino.

Deschise, si un barbat tanar, chipes, de o frumusete barbateasca, intra.

— Sandrigo! exclama Scalabrino. Ce s-a intamplat?

— Nu mare lucru, afara de faptul ca am fost incoltit prea tare si ca vin sa caut aici adapost.

Scena asta se petrecea cu un an inainte de intamplarile ce le-am prezentat la inceputul acestei povestiri, adica cu un an inainte de arestarea lui Roland Candiano.

Nu-i de prisos sa reamintim ura inabusita si nemarturisita ce-o simtea Sandrigo impotriva sefului sau de banda. Aceasta ura, nu s-a uitat poate, se nascuse din ziua cand curtezana Imperia prinsa de Sandrigo, fusese adusa de dansul in stramtorile Piavei. Dar Scalabrino habar nu avea ca era urat astfel de locotenentul lui.

Se multumi deci sa raspunda:

— Intra, frate, Juana vezi daca poti sa-i dai ceva de mancare lui Sandrigo.

Juana se ingalbeni. Sandrigo bau, manca, se strecura sub o invelitoare, si ostenit, adormi in curand. Cand mica Juana se retrase spre camera ei, arunca spre Sandrigo, adormit, o ultima privire.

In noaptea aceea, pentru intaia oara, fata dormi rau.

Sandrigo statu opt zile in casa. Isi petrecea serile istorisind ispravile sale, si Juana ii admira indrazneala si vitejia, dupa cum ii admirase puterea si frumusetea.

In ajunul plecarii sale, Sandrigo si Juana se vazura singuri, Scalabrino fiind plecat dupa treburi.

Banditul vorbea, dupa obiceiul lui, despre alergaturile lui prin munti. El se intrerupse deodata ca sa exclame:

— Stii ca esti foarte frumoasa?

Juana isi lasa capul in jos. Era o mica salbaticuta care nu stia nimic. Rosi tare, apoi ingalbeni, cand Sandrigo ii lua mana si-i spuse zambind:

— Vrei sa fii nevasta mea? O sa te iau in munti, vei trai printre flori salbatice, printre mirti si fisticii care miros atat de bine. Iti voi da rochii de printesa si vei fi ca o mica regina a muntelui.

Atunci ea il privi drept in ochi si raspunse:

— Vreau sa fiu nevasta ta, caci nu cunosc pe nimeni mai frumos decat tine. Haide dar, sa gasim un preot care sa ne uneasca, si te voi urma pretutindeni unde te vei duce tu, cum trebuie sa urmeze o femeie pe barbatul ei

Sandrigo voi sa stranga in bratele sale pe tanara fata. Dar ea se desprinse usoara si salbatica, si fugi de se inchise in odaia ei.

A doua zi Sandrigo pleca.

Dar, fara indoiala, Juana facuse asupra-i o puternica impresie, caci dupa aceea, se inapoie adesea. La fiecare calatorie a lui devenea mai grabit, mai indraznet, dar Juana scutura din cap, si repeta:

— Te voi urma supusa si credincioasa, cand vom fi uniti.

Apoi se intamplara evenimentele ce le-am istorisit.

Sandrigo disparuse dupa arestarea lui Scalabrino. Poate ca sfarsise prin a o uita pe Juana.

Dar Juana nu-l uita niciodata! Si cu toata indelungata-i lipsa, ea se gandea: 'El ma iubeste! se va inapoia intr-o zi, si-i voi fi nevasta'.

Acesta fu romanul de dragoste al bietei Juana.

Ce ganduri trebuie sa fi trecut prin mintea acestui inger, in seara cand batrana sotie a dogelui, Silvia murinda, ea cobori sa-i caute medicamentele ce ar fi putut-o izbavi!

Din ce necunoscute izvoare de devotament, scoase ea puterea necesara pentru o atare jertfa!

Si cand dupa ani indelungati ea il revedea pe acela ce-l iubea, ce disperare trebuie sa fi incaput in sufletul ei, raspunzandu-i lui Sandrigo:

— Da, am un ibovnic! Si sunt aici in casa lui!

La aceste din urma cuvinte, Sandrigo se scula fara de veste. Chipul lui deveni amenintator.

— Juana, mormai el, tu minti. Nu ai ibovnic. Traiesti aici cu fostul doge al Venetiei, Candiano, si cu fiica curtezanei Imperia.

Juana inabusi o exclamare de groaza si privi in jurul ei, cautand o arma, hotarata sa ucida pe omul ce-l iubea. Sandrigo surprinse aceasta privire si salbatica vointa ce o continea. El ridica din umeri.

— Asculta, reincepu el cu o voce morocanoasa. Sunt doi oameni ce m-au jignit de moarte. Intre ei si mine este o lupta fara de mila. Tu ii cunosti. Nu-i nevoie sa-ti mai spun numele lor. Acum am nevoie, eu, asta care-l vezi, de mica Bianca, aflata in aceasta casa, sub paza ta. Nu vreau sa-i fac nici un rau. Departe de mine lucrul acesta, vreau numai s-o duc inapoi la mama ei. Asta-i folositor planurilor mele. Esti cu mine impotriva dusmanilor mei? Daca da, vino! Un preot ne va uni, vei fi nevasta mea pentru totdeauna. Imi spui ca nu mai esti vrednica de mine. Dar nu vreau sa pricep ceea ce intelegi tu prin asta. Stiu un lucru, acela ca te iubesc si ca tu ma iubesti. O sa vii deci cu mine la Venetia, vei povesti tot ce s-a intamplat aici, apoi de acolo vom merge sa cautam un preot, care ne va uni. Ei, ce zici Juana?

— Spun ca, eu vie fiind, Bianca nu va iesi de aici!

Ea rosti aceste cuvinte strangandu-si dintii cu un fel de neinduplecata energie.

— Asa, reincepu banditul, tu esti impotriva mea?

— Da!.

— Si spui ca ma iubesti?

— Da!

— Cu atat mai rau, racni Sandrigo, tu ai dorit-o!

Vorbind astfel se arunca asupra tinerei femei, pe care o rasturna. Intre dansii lupta nu putea fi indelungata. In cateva clipe, Juana se pomeni ferecata si cu calus la gura. Sandrigo isi ridica pumnalul. Dar poate ca o licarire de mila veni sa lumineze aceasta intunecoasa scena, caci bratul ridicat spre a lovi, cazu in jos.

— De fapt, sopti el, este de prisos. Si apoi nu-s suparat daca ea le va povesti intamplarea. Vor vedea cu ce om au de furca!

Rasturnand-o pe Juana, atinse cheia ascunsa in sanul femeii, o lua, deschise usa ce ducea la odaia Biancai, dar acolo sovai o clipa.

— Trebuie sa ma sinchisesc oare de batran? sopti el. La ce bun? Nebun si orb, isi sfarseste viata incetisor.

Atunci luand cu hotarare un sfesnic in mana, intra si se vazu intr-o incapere goala. Merse mai departe, intra intr-o alta odaie, unde dormea batranul Candiano.

Banditul se apropie incetisor de patul mosneagului si-l contempla o clipa cu un zambet batjocoritor.

— Asta nu merita o lovitura de pumnal! murmura el intr-un sfarsit.

Zgomotul ce-l facuse, destepta fara indoiala pe mosneag, caci ochii i se deschisera. Si acesti ochi goi, fara privire, se atintira in gol cu o stranie expresie.

Sandrigo, viteaz ca un bandit in fata primejdiei trupesti, se infiora de o groaza superstitioasa.

I se paru ca acesti ochi albi contineau o amenintare. Se dadu incet inapoi si inchise fara zgomot usa.

Atunci ranji cu cruzime si ridica din umeri.

— Iata! Mi-e frica acum! mormai el. Frica de ce? De acest batran nebun? Haide! La treaba, baiete!

Relua cu hotarare calea ce-o strabatuse in directie contrara si se opri in fata unei alte usi.

O deschise cu bagare de seama, isi baga capul prin deschizatura usii si zambi.

— Aici e! sopti el.

Intr-adevar acolo dormea Bianca un somn pasnic si fericit de copil. Un zambet usor plutea pe corola rosie ca focul a buzelor ei. Bratul ei alb, frumos, era iesit in afara si cazut de-a lungul patului. Miscarea regulata a rasuflarii ii ridica incetisor sanul ei de fecioara. Banditul nu-si putu stapani o inabusita exaltare.

— Pe toti sfintii, cat este de frumoasa! isi zise el.

O brusca lumina se aprinse in ochii sai, si poate o gandire uracioasa ii strabatu prin minte. Dar se potoli, gandindu-se fara indoiala, ca se afla acolo ca sa faca o afacere buna si nu pentru a se lasa in voia patimii, ce-i cucerea simturile cu furie si grosolanie.

Bianca nu se desteptase.

Sandrigo puse sfesnicul pe o masa, se sili sa dea fetei sale o expresie de blandete si atinse cu varful degetului umarul gol al tinerei fete.

La atingerea pielii matasoase, calde si parfumate, il napadi pe neasteptate o ciudata betie.

Se incovoie ratacit, cu capul pierdut.

Buzele-i furioase se lipira de buzele Biancai. Tanara fata se trezi, deschise ochii inspaimantati si avu o brusca tresarire de groaza, in timp ce ea se infasura cu invelitoarea, si dadu un tipat.

— Juana! Juana!

Un muget inabusit ii raspunse. Sandrigo isi recapatase sangele rece.

— Natarau ce sunt! se gandi el, o sa stric un minunat prilej de pricopsire!

Bianca nu mai indraznea acum sa mai faca nici o miscare; vocea ii pierea in gatul chinuit de spaima; tremura si inchidea instinctiv ochii. Numai ca groaza era inca si mai puternica decat spaima; cu o miscare masinala a capului, ea incerca sa-si stearga buzele cu invelitoarea.

— Linistiti-va, signora, zise Sandrigo. Nu vreau sa va fac nici un rau. Ascultati-ma fara groaza, va rog, si luati aminte la cuvintele mele, caci nu avem timp de pierdut. Va jur ca nu vi se face nici un rau. E de prisos sa o mai strigati pe Juana. Ea nu mai este aici. Ma auziti, nu-i asa?

Bianca facu un semn.

— Bine, reincepu Sandrigo. Iata ce am a va spune. Vin din partea mamei dumneavoastra.

— Mama mea! exclama Bianca.

— Da, signora Imperia. Ea ma trimite, si pentru a dovedi ca va spun adevarul, va voi povesti ce s-a intamplat. Ati fost rapita din casa mamei dumneavoastra, fara voia ei, daca nu fara voia dumneavoastra. Signora Imperia este disperata. Ea mi s-a adresat mie ca sa va regasesc. Ma credeti?

Toate astea parura firesc si de crezut tinerei fele, care sopti:

— Continuati

Bun! se gandi banditul. Lupta este castigata!