Povestea troitei din Burlusi

Povestea troitei din Burlusi

Cand am ajuns in Burlusi stiam deja urmatoarele. Ca in urma cu 10 ani Horia Bernea luase de aici o troita ca s-o expuna in sala „Crucea“ a Muzeului Taranului Roman. Apoi, cei din satul asta, aflat undeva intre Curtea de Arges si Ramnicu Valcea, au considerat ca troita, sporul satului cum ar veni, le-a fost furat. Si a iesit cu scandal. Cativa au plecat la Bucuresti s-o recupereze. S-o ia-ndarat. Pentru ca, dupa acel furt, in sat au avut loc oarece lucruri cel putin ciudate. Treburi care mai de care mai mai zmacite, pe care le-am aflat de cum am aterizat la Burlusi.

Blestemul lui Tutankhamon

A fost asa. Cica unuia i s-a constipat manzul si a dat ortul popii. Din cauza de troita. Sau mai degraba din pricina lipsei ei.

Au murit doi oameni. Le-au luat foc casele. Si, lucru dubios, n-a fulgerat, nu nimic. Sau daca o fi fulgerat, o fi facut-o asa mai pe ferite. Mai pudic.

Apoi unul, Vasile Geambei, numai ce-a facut plangere ca a disparut troita si a si murit.

Plus necazuri de-astea mai putin sangeroase, dar pe care nu e bine sa le ignori. Prune nu s-au mai facut o vreme, cartofii ii scoteai din pamant stricati, mancati de coropisnite. Vacile refuzau sa dea lapte. Si astea toate numai si numai din cauza ca Bernea a furat troita. Ca un fel de blestem al lui Tutankhamon, varianta Arges. Nu mai avea cine sa apere, sa ocroteasca satul.

Cica preotul Tache, cel despre care oamenii ziceau ca a dat troita, le-ar fi citit, le-ar fi facut vraji celor care au patit ce au patit. De unde si incendiile. De-aia oamenii s-au simtit obligati sa-l alerge pe preot. L-au inchis in altar si probabil i-or mai fi facut cate ceva, dar memoria colectiva retine selectiv detaliile de genul asta.

Si cum sa nu-l alerge cand, zicea un individ: asta era troita buuuuuna, domne! Adica cum buna va veti fi intreband? Pai, doar ce era satul amenintat de grindina si era suficient sa tragi clopotele o tara, sa te rogi si norii se duceau naibii, o luau pe Valea Faureasa, asa in sus isi vedeau de treaba lor. Evitau satul. De-aia era troita reusita, nemaipomenita. Sacrul gandit in termeni de eficienta. Ziceam de Valea Faureasa. Pe acolo se spune ca au trecut pandurii, jienii, la 1821. La un nuc s-a oprit Tudor. Si azi, fix in locul cu pricina, s-a petrecut o minune. Prin nucul acela, gaunos, fulgerat, a crescut o salcie.

Oricum, ar fi de remarcat mai multe chestii. Unu. Despre panduri se vorbeste ca despre niste vecini ceva mai simpatici.

Doi. In jur sunt extrem de multe troite de lemn, niciuna cu un destin obscur. Ba troite de pe vremea lui Tudor Vladimirescu, ba chiar din timpul lui Mircea cel Batran. Pe asta pusese ochii Bernea. Dar nu s-au lasat Diaconii. Asa cum am fost lamuriti de cineva care stia dedesubturile satului, Diaconii ar fi un neam de oameni extrem de aprigi. Oameni care nu uita si nu iarta.

Ne-am oprit la fiecare dintre troite sa le fotografiem. In loc de rugaciune. O forma moderna de piosenie. Una singura nu am tras-o-n poza, una acoperita cu azbest. Nu merita. Restul, cele de lemn, erau chiar frumoase. Nu stiu cum sa spun mai bine de atat. Puternice prin fragilitatea lor.

Dar troita asta pe care a luat-o Bernea la Bucuresti era cea mai importanta. Se tineau hore acolo, la troita si veneau oameni din Ciofrangeni, din Tigveni, din Lacuri. Asadar avea si troita rostul ei in sat. Si, cum am ajuns si a auzit ceva despre un muzeu, o batrana a si inceput sa ne intrebe, mama, nu cumva sunteti de la Muzeul Satului? A ars troita noastra, mama? De remarcat posesivul si confuzia. Muzeul Satului si Muzeul Taranului. Bine chiar membri ai familiei mele traiesc cu impresia ca lucrez la Muzeul Satului. Ei bine, nu-i adevarat. Si la Muzeul Taranului n-a avut loc nici un incendiu in ultima vreme. Doar la cel al Satului. Aici la M.T.R., avem mare noroc cu un pompier extrem de competent, mare pasionat de filozofie, care cum te prinde prin curtea muzeului tine sa-ti toarne discursuri despre „coniventa societala“, distinctia societal-comunitar. Om de incredere, asa ca un incendiu e exclus, iar troita e la loc sigur

Mai stia batrana ca Bernea arata a om rau, mama. Sau asa ai fi crezut. Ca era incruntat tot timpul. O scrutatura de om aprig, cu care nu e bine sa ai de-a face. De-aia si era de asteptat la unul ca el sa fure troita. Arata asa cu barba, dur, morocanos, bombanea, uite nu-si mai aduce aminte daca era gras, in tot cazul nu iti ardea sa intri in vorba cu el. Un om suspect.

Scrisoarea

(intr-un chenar separat, eventual pe un alt fond)

Catre Muzeul Taranului Roman

Subsemnatii, locuitori ai satului Burlusi din comuna Ciofringeni, judetul Arges, reclamam faptul ca in ziua de 28 noiembrie 1992 ni s-a furat o troita veche din centrul satului nostru.

Document online: Jocul Lucrare: Chestionar privind comportamentul alimentar al copilului

In semn de cinstire si recunostinta pentru „Domnul Tudor“ Vladimirescu, inspiratorul sperantelor pentru norodul cel mult, opus „tagmei jefuitorilor“, pandurii din partea locului, auzind de omorarea criminala a conducatorului lor, s-au unit, cu a lor vointa si putere, si au inaltat aceasta troita de vesnica pomenire.

Acesti inaintasi ai nostri si urmasii lor s-au opus vitregiilor si vrajmasiilor de toate felurile, care s-au abatut asupra plaiurilor noastre prea grav insangerate, lasandu-ne noua troita cu limba de moarte si cu juramat de afurisenie pentru cei care vin si nu vor fi in stare sa le pastreze istoria si datinile si obiceiurile si suferintele acestui sat construit din lemn, din apa si din stanca romaneasca.

Semnul vesniciei noastre ne-a fost furat, fiindu-ne astfel taiate radacinile si frante sperantele, iar pentru aceste crime nici nu putem imagina pedepse. De aceea cerem ca imediat sa ne fie restituita si remontata la locul ei Troita pamantului nostru.

Pentru care semnam, cinstindu-ne Parintii si ocrotind-ne urmasii care vor intelege, vazand Troita la locul ei, ca, la vreme de pericol, pamantul stramosesc nu era pustiu . .

29 Noiembrie 1992

In numele a toata suflarea romaneasca a satului Burlus, com. Ciofringeni, jud . Arges

Ss indescifrabil

Poetu’ Ene

Unul dintre personajele centrale in disputa de atunci e poetu’ Ene. El a facut atunci scandal, s-a zbatut, s-a razboit cu nemernicii de la Bucuresti care au pus mana pe „troita noastra“. De cativa ani s-a prapadit si el si tot blestemului lui Tutankhamon i-ar putea fi imputata si moartea asta.

Despre poet variantele difera. Ba am aflat ca era un creator inegalabil, un rapsod popular cu o memorie prodigioasa. Te intalneai cu poetu’ Ene pe strada si-ti recita din opera lui sau a altora ore-n sir. Pe langa el, Paunescu era un stift. Daca nu erai prea ocupat puteai sa-l asculti si intotdeauna ramaneai placut impresionat. Ba se vorbeste despre el asa laudativ, ba se zvoneste ca era cam analfabet si ca, pe la jumatatea cuvantului, se apuca sa scrie cu majuscule. Ca venea un profesor de la Arges sa-i faca versurile. Era vremea sau moda cu fiii satului. Si poetu’ Ene n-ar fi fost decat o chestie ornamentala. Facea un fel de play-back, daca-i scriau altii. Asa am putea zice. Dar ce ne facem daca nu zicem bine?

Se mai barfeste ca nu s-a insurat niciodata. Ii spala, ii calca o femeie. Ca avea diploma de la Cantarea Romaniei e lucru cert. Am vazut cu ochii mei diploma. O reconstituire a vietii si operei poetului e in concluzie greu de facut. Ba am aflat ca a muncit pe la Constanta, ba ca a trait din pamantul lui. Ca in cazul tuturor marilor creatori, viata sa e destul de ambigua. |ntr-o stare de liminalitate. Nici nici, intre si intre. Oricum, singura certitudine e ca pe Valea Faureasa parintele State, cumnat al poetului, de la episcopia din Valcea ii construieste o casa memoriala. Casa vopsita cu rosu, galben si albastru pe sub capriori. Cica poetul a fost de un nationalism extrem. Si asta se spune tot admirativ.

Despre parintele State merita sa stiti ca seamana izbitor cu Horia Bernea. L-a cunoscut si cine stie. Aceeasi vesta, aceeasi barba, ochelari fumurii. Cand l-am vazut am crezut ca aiurez. Oricum era frumos acolo pe Valea Faureasa, ca-ntr-o gaoace, unde aparitiile, vedeniile nu erau prohibite. Un spatiu superb, ca si satul. Un sat unde totul e facut din lemn: case, garduri, troite. Padurea aproape, de-aia si atata lemn. Totul afara de dintii oamenilor. Majoritatea celor cu care am stat de vorba aveau dinti de metal ca si cum ar fi muscat dintr-o bucata de tabla. Lucru care nu poate sa te lase indiferent aici unde orice e considerat un semn. O lucrare.

Parintele State, dupa cum s-a prezentat, mi-a facut impresia de misionar. Ne-a dat carti. Nu numai noua, ci si prin Basarabia a dat. Si printr-o groaza de alte locuri. S-a luptat sa-i convinga pe oameni ca nu-i nici o nenorocire ca le-a fost luata troita. Ma rog nici macar nu le-a fost luata. Trebuie schimbata incadrarea, conceptul. O sa stea la Bucuresti si o s-o admire lumea. Or s-o vada mult mai multi decat aici in Drumul Jienilor din Burlusi. Intr-o seara le-a spus sa nu scape la TV, un reportaj despre troita. S-au uitat si uitatul asta a avut efect terapeutic. Pe cat se pare, oamenii s-au linistit. Bine, intre timp venise Bernea in sat, construise o replica a troitei, dar asta noua nu era la fel de eficienta. Tot nu scapasera manjii de constipatie.

De-aia ziceam de eficienta sacrului. Apropo. Pentru ca numai ce am ajuns in Burlusi si l-am intrebat pe un individ cam cat ne-ar lua daca am innopta la el. Cum sa va iau? La tara la noi e altfel. E placerea mea sa va gazduiesc. Si am inceput sa fiu bantuit de nostalgii pasuniste, legate de frumusetea poporului roman, imensa lui generozitate, dar omul mi-a retezat-o. Nu va luam bani, ca imi fac si io o relatie pentru cand oi veni odata pe la Bucuresti si trag si io la matale. Dac-oi avea, Doamne fereste, necazuri, cu salele, cu ulceru’ sau daca trebuie sa-i scot soacrei doapele din urechi. Si prost as fi sa dau bani la hotel.

Adica asta e fascinant cum se imbina Sacrul cu Utilitarul la noi la tara. Ospitalitatea avea si o componenta pragmatica. Amestec fascinant. Asa cum si troita era un obiect social total. Era si adapost pe timp de ploaie si loc unde se aciuia vreun cioban cu oile. Si statie de autobuz sau acioala cum se cheama pe aici. Langa troita oprea rata de Curtea de Arges. Era si casa a lui Dumnezeu plus ca din cand in cand mai trageau un pui de somn in ea oamenii care ieseau doborati din carciuma. Dar asta extrem de rar si dormitul asta avea, cum spuneam, ceva, o componenta sacra.

Adica la cel care se oferea sa ne gazduiasca pe de-a moaca era vorba despre exploatarea pragmatica a sistemului dar-contradar de care vorbea Mauss. Nu e ospitalitate gratuita, ci un adevarat schimb economic. Imi fac o relatie, imi asigur spatele. Da si ti se va da. Da ca sa obligi. Cam asa s-ar traduce teza lui Mauss.

Monumentul poetului necunoscut

Oricum, singurul lucru cert e ca toata tarasenia era extrem de tulbure. Ca si numele satului. Burlus sau Burlusi? Sau al comunei: Ciofrangeni sau Cioflingeni cum am auzit la cei de aici? Haos toponimic. Parintele State semana cu Bernea sau vitavercea. Mai ca-ti vine sa crezi ca si Elvis Presley n-a fost decat un individ care-l imita cu nesimtire pe Stefan Banica junior.

Cert e ca a fost hai mare atunci. De-aia parintele Tache a trebit sa renunte la parohia din sat si sa se mute la protoeria din Curtea de Arges. Au fost probleme cu oamenii mai revolutionari precum poetu’ Ene. Si la Revolutie se zice ca ar fi plecat si i-a anuntat pe consateni sa stea cu ochii in televizor sa-l admire cum combate. Dar nu l-au dat la TV si asa a ratat unul dintre momentele de glorie.

Sigur ca parintele Tache are alta varianta in ce priveste zavera de acum 10 ani. Multi dintre cei care se bateau cu pumnii in piept ca li s-a sutit patrimoniul, pe vremea cand troita era in curtea vechiului C.A.P., habar n-aveau s-o pretuiasca. L-au nacajit. Smulgeau portile si le puneau pe foc. Mai luau o tuica la bord si rupeau troita. Si poetu’ Ene ca om de cultura, zice, trebuia sa-si dea seama ca altfel era pusa in valoare troita in muzeu. Dar el l-a acuzat pe parinte ca a luat valuta si ca de-aia au venit aia de la Bucuresti intr-o noapte au demontat troita ca ulterior sa se constipe manjii in nestire.

Parintele Tache zice ca satul e din clacasi adunati, faci ce vrei cu ei, dar pana-i calci pe coada. Au fost saraci, pamant putin. A vrut sa darame Ceausescu pe aici, sa faca garsoniere, sa-i mute la comun. La colectivizare s-au opus. S-au asternut inaintea tractoarelor. Erau oameni care au fost pe front si ziceau, nu ne-a impuscat nimeni acolo, nu ne impusca nici aici. |n ce priveste pamantul e de actualitate maxima „fie-ai dracu cand ni l-au luat, fie-ai dracu cand ni l-au dat inapoi“. Ca multi au fost nepregatiti sa stranga de pe camp produsele. Si s-a ajuns mai sa se taie pentru pamant, frati intre ei. Cate procese n-a impiedicat parintele Tache. Am stiut si io sa rabd. Asa zice. Dar chestia cu troita a pus capac.

Si de-aia ma gandesc daca nu cumva troita asta o fi fost picatura care sa umple paharul. Un pretext. Altele or fi fost cauzele, disputele pentru pamant de cand parintele Tache era viceprimar. Pentru ca a fost si vice o vreme. Sau s-o fi simtit dator poetu’ Ene sa-si traiasca momentul de glorie si troita se potrivea la fix dupa ce nu-l lasasera sa vorbeasca la TV.

Oricum, toate nu pot fi decat presupuneri, sa te sumetesti ca vei afla adevarul din toata tarasenia asta e simpla inconstienta. Tupeu. Dar ce ramane e tulburarea reala a oamenilor legata de disparitia obiectului acela. Hai sa-mi exorcizez puseele pasuniste. La coltul strazii pe care stau io in Bucuresti e un spatiu care isi schimba destinatia aproape lunar. Ba e atelier fotografic, ba florarie. Cand nu e alimentara. Si nimeni nu se gaseste sa protesteze pentru schimbarea asta de peisaj. Floraria aia n-o sa fie niciodata „a noastra“. Desi in cartierul Militari locuiesc ceva mai multi oameni de litere decat in Burlusi. Si de-aia poate cineva ca poetu’ Ene e un individ folositor. Si chiar daca n-ar fi existat, tot era bine sa i se construiasca o casa memoriala. Un monument al poetului necunoscut. Sau ceva de genul asta.