Inima mamei

INIMA  MAMEI

Povestitor: A fost odata, intre niste munti inalti, o casuta in care locuia o femeie                    sarmana. Ea avea insa o bogatie, doi copilasi frumosi si cuminti. Pe baietel il chema Voinicel, iar pe fetita Harnicuta. De cand a ramas vaduva, sarmana femeie avea o singura dorinta: sa o tina Dumnezeu in viata cat mai mult, dar sa fie sanatoasa sa poata sa-si creasca cei doi copii.

Traiau cu totii in lipsuri si nevoi, dar o multumire tot aveau: erau sanatosi ; copiii erau cuminti, ascultatori si-si iubeau nespus de mult mama.

Iata ca-ntr-o zi cineva strain se apropie de casa femeii. Era o cucoana eleganta, cu o rochie neasemuit de frumoasa. Batu la usa, apoi intra si fara sa mai stea pe ganduri se si adresa vadanei:

Bogatia: - Buna ziua! Eu sunt Bogatia. Sunt foarte puternica. Ceea ce-mi lipseste insa sunt acesti copii, pe care am venit sa ti-i iau. Am auzit ca sunt supusi, cuminti si harnici. De bunatatea lor nu mai vorbesc. De aceea, vreau sa ne facem fericiti reciproc: eu le voi da bogatii de nedescris, ii voi imbraca cu haine scumpe, le voi da sa manance doar bucate alese. In schimb ei va trebui sa ma iubeasca , sa-mi asculte poruncile pentru a ne mari avutia mereu. Sa nu te impotrivesti pentru ca oricum ii voi lua. Cand ei vor fi bogati si vor locui in castelul meu vei fi si tu fericita si fara nici o grija.

Mama: - Nu ti-i dau! Bogatia ta e stransa din jaf si razboaie. Ea nu le va aduce fericire. Si-apoi tu vei fi mereu o straina pentru ei. Niciodata nu isi vor deschide inima si sufletul in fata ta. Doar eu stiu sa-i inteleg si –i cunosc cand sunt mahniti sau abatuti. Fericirea mea sta-n ei. Pleaca! Du-te , Bogatie, noi nu avem nevoie de tine! Credeam ca esti un om bun, altfel nu-ti deschideam usa.

Bogatia: - Nu ai inteles ca nu ai de ales? Eu singura nu ma intorc! Ce mi-am propus asta voi face. Fiul tau va ajunge un mare imparat, iar Harnicuta va fi regina palatului meu. Ii voi cauta un mire ales si  o voi marita. Te vor uita atat de repede incat nu vei crede ca este cu putinta asa ceva!

Mama: - Du-te! Te rog, nu-mi rani inima! Lasa-ne in linistea noastra! E atat de bine sa fim impreuna aici, si nu acolo la tine. Vrei sa-mi sfasii inima de durere? Pleaca, pleaca, Bogatie!

Povestitor: Dar n-apuca sa mai spuna ceva ca Bogatia scoase . O roti de cateva ori, bolboriosi ceva si mama cazu intr-un somn adanc. Atunci , se apropie de cei doi copilasi si fara sa le mai spuna ceva, ii lua de mana, iesi din casa si se pierdu in departare.

Nu trecu mult si mama se trezi, tremurand ca de frig. Se uita in toate partile. Isi cauta cu privirea pe cei doi copilasi. Iesi repede din casa si incepu sa strige:

Mama: - Copiii mei! Copilasii mei! Nu ma lasati singura! Nu pot sa stau singura! Intoarceti-va la mine!

Povestitor: Cu lacrimi pe obraji, cu inima franta, se intoarce. Se framanta. Ce mai putea sa faca? Cum sa-si aduca copiii langa ea? Se roaga in soapta, isi ia o desaga-n spate, un bat in mana si pleaca pe urmele celor dragi. Crede ca dumnezeu o va ajuta sa aleaga calea cea buna. Nu, nu poate pierde vremea. Poate . poate ii va ajunge din urma si atunci va fi gata de orice numai sa-si ia copiii din nou langa ea.

Mergand ea asa , numai ce vede la marginea drumului un personaj ciudat. Avea multe haine pe el, desi afara nu era tocmai frig.

Mama: - Spune-mi, te rog, nu ai vazut trecand pe aici o femeie cu doi copii?

Frigul: - Eu sunt Frigul. Stiu totul despre acea femeie. Dar n-o sa-ti spun nimic despre ea decat daca imi vei da cositele tale sa-mi invelesc corpul inghetat de frig.

Mama: - Poftim cositele mele!

Frigul: - Priveste intr-acolo, spre padurea cea deasa. Dupa ce o vei strabate, in fata ta, in mijlocul unei poienite se afla castelul Bogatiei. Ma-ndoiesc ca vei putea ajunge, deoarece vei intalni multe piedici. Eu insa iti doresc noroc pe drumul tau.

Povestitorul: Porni femeia mai departe, dar nu pentru mult timp, caci iata ca in cale o alta aratare vede. Era plin de dulciuri, de mancare, avea o burta mare.

Document online: Jocul Lucrare: Chestionar privind comportamentul alimentar al copilului

Foamea: - Nu te uita asa speriata. Mai bine mi-ai da ceva de mancare. Da-mi merindea ta! Da-mi dintii tai! Eu sunt Foamea. Nu ma satur niciodata. Daca Bogatia nu mi-ar fi dat ea insasi atatea dulciuri, copiii tai erau de mult mancati!

Mama: - Iti dau tot, numai lasa-ma sa-mi vad de drum. Poftim!

Foamea: - O, cat de bucuroasa sunt acum! Haide! Du-te pana nu ma razgandesc si-ti mai cer ceva. Of, ce-nseamna sa fi mama! Drum bun sa ai, femeie!

Povestitorul: Ramasa fara par si fara dinti femeia statu o clipa, apoi parca prinzand putere o lua inainte ca si cand nimic nu i s-ar fi intamplat. Nu departe zari un lac. Dar cand ajunse acolo nu era nici o luntre pe care sa treaca dincolo. Atunci se ivi un alt om (plin tot cu sticle de apa, dar care zicea mereu ca-i e sete)

Setea: - Sa stii, femeie, ca eu sunt Setea. Stiu ce cauti si te pot ajuta doar daca facem o invoiala. Mie-mi plac mult margaritarele; ochii tai sunt izvorul celor mai limpezi si frumoase margaritare ce-am vazut eu: daca-mi umpli acest pahar cu lacrimile tale te voi trece eu dincolo. Lacrimile tale sunt mult mai bune decat apa aceasta limpede a lacului.

Mama: - O, ce nu dau si ce nu fac eu numai sa stiu ca pot ajunge la copiii mei!

Povestitorul: Femeia planse cu amar, adunandu-si lacrimile siroi in pahar pentru a le da si a putea pleca mai departe.

Dupa inca o bucata de vreme se intalni cu un alt personaj.

Noaptea: Eu sunt Noaptea. Iti voi lumina calea numai daca imi vei canta toate cantecele cu care ti-ai leganat copilasii; imi plac mult ca le-am ascultat adesea.

Mama: - Ti le cant pe toate , toate, dar nu ma zabovi, caci vreau sa ajung la copiii mei. Mi-e dor de ei! Mi-e frica sa nu li se intample ceva rau.

Povestitorul: Noaptea insa statea linistita si tacuta; mama atunci, frangandu-si mainile, incepu a canta. Canta si plangea. Toate cantecele si le-a cantat si multe lacrimi a varsat.

In sfarsit Noaptea ii zise:

Noaptea: - Nu mai ai mult! Ce mama buna esti! Multumesc ca mi-ai cantat. Acum du-te tot inainte ca ma voi ruga sa ajungi cu bine.

Povestitorul: Merse ce merse si dupa un timp drumurile se incrucisara. Mama nu mai stia incotro s-o apuce; zari mai la o parte o tufa de maracine, fara flori si fara frunze. Simtind ca o lasa puterile incepu a se jelui.

Mama: - N-ai vazut tu trecand pe aici o femeie cu doi copilasi? Mai am mult de mers pana la castelul ei?

Maracinele: - Ba da, dar nu-ti pot spune incotro s-o iei pana ce nu ma vei incalzi cu focul inimii tale.

Povestitorul: Atunci mama stranse la piept spinul si asa de tare-l strangea ca sa-l incalzeasca incat  ghimpii intrara in carnea ei, si sangele ii curgea in stropi mari. Deodata spinul se acoperi de frunze, ba chiar si de flori.Atat de mare-i si facatoare de minuni inima de mama indurerata!

Maracinele: - In curand vei da de palatul pe care-l cauti. Ma voi ruga sa gasesti cu bine pe Bogatie, dar vezi cum vorbesti cu paznicii ei. Dum bun!

Povestitorul: Abia zari palatul ca simti o putere in ea si in scurt timp ajunse la el. La poarta insa o intampina un paznic.

Paznicul: - Ce cauti, femeie sarmana, prin aceste locuri? Ce vant te aduce?

Mama: - Dragostea pentru copilasii mei m-a adus pana aici! Te rog, spune-mi unde sunt! Fie-ti mila de mine si lasa-ma sa intru ca parca nu ma mai pot tine pe picioare, asa de obosita sunt.

Paznicul: - Ha, ha , ha! Sa-mi fie mila, spui? Pai nu stii ca numele meu este Fara-mila si dupa cum mi-e numele asa mi-e si inima?

Mama: - Te rog! Te rog! Nu poti sa ma-ntelegi? Nu stii ce simte mama cand isi pierde copilasii!

Povestitor: In timp ce incerca sa-l convinga, in prag aparu Bogatia. Hainele ei straluceau, dar fata i se intuneca. Se infurie fiindca sarmana femeie a reusit sa ajunga la palatul ei. Privind-o mai bine, ii citeste fericirea in ochi si asta pare a o intarata si mai tare. Se apropie de cei doi- de portar si mama – dar in gand se intreaba ce ar putea face sa renunte la copii. O vede fara par, fara dinti, dar nu ii e mila deloc de ea. Desi arata asa , femeia aceea e mult deasupra ei. Ea e mama adevarata.

Bogatia: - Ce cauti, femeie, la palatul meu? Nu te vezi ce urata esti? Pleaca de aici pana nu te vor vedea copiii! Oricum ei nu te mai iubesc.

Mama: - Nu, nu pot trai fara ei. Ii vreau inapoi! Ei sunt o parte din mine. Te rog, indura-te si lasa-mi-i! Nu sunt si nu vor fi ai tai cu inima niciodata. Ii cunosc prea bine.

Bogatia: - Prea multa treaba buna nu au facut. Vraja mea a fost mai slaba decat rugaciunile tale. Copiii tai nu m-au ajutat deloc sa-mi sporesc bogatia. Sunt prea cuminti, nu fac numic pe nedrept, nu vor munca altora. De aceea vreau sa-ti propun ceva. Pentru ca ai o inima atat de buna, iti voi elibera copiii doar daca imi vei da mie aceasta bogatie a ta: inima!

Mama: - Ti-o dau! Ti-o dau numai copilasii sa mi-i vad!

Povestitorul: In timp ce mama se pregatea sa-si dea inima, se auzi un zgomot puternic. Bogatia cazu ca fulgerata. Cei doi copii, auzind si ei acel zgomot, se repezira spre usa. Vazandu-si mama incepura sa strige:

Copiii: Mama! Mama! Ce dor ne-a fost de tine! Ne-am saturat de bogatia aceasta cladita pe suferintele oamenilor. Vrem bogatia ta, iubirea ta pentru noi, care incape in cea mai mica odaita: inima ta!          Nu, nu se poate! De ce sangerezi? Ce ti-a facut?

Harnicuta: - Sa alungam din calea noastra frigul, foamea, setea si fara –de –mila pentru ca vrem ca toti oamenii sa traiasca cinstit si sa fie cu adevarat fericiti. Nu vrem doar fericirea de suprafata. Adevarata fericire izvoraste din noi!

Voinicel: - Acum sa cautam apa vie pentru mama noastra! . . . ..

Harnicuta: - Am cautat peste tot apa vie, dar nu am gasit ca s-o putem aduce pe mama noastra langa noi!

Mama: - Nu fiti suparati ca nu ati gasit. Apa vie e chiar in voi, in faptele voastre. Inima mea nu mai sangereaza daca voi va veti iubi mereu, va veti ajuta unul pe celalalt, veti munci cinstit, veti trai in pace!

Copiii: - O, cine-n lumea aceasta ar da/  Ceea ce nu poate lua?/ Cine s-ar jertfi pe sine/ Sa ne fie noua bine? / Te vom iubi viata toata/ Mama, fiinta minunata!