Cioplitorul din cetatea cea alba

           A fost odata o cetate mai mandra decat toate , o cetate alba cu ziduri albe, o cetate insorita , ridicata la malul marii. Si nu s-a pomenit de atunci una sa–i semene Zidurile cele albe ale cetatii albe aveau , din loc in loc, cate o aripa alba,  tot asa de alba ca aripa lebedei albe.  Tot anul aripile falfaiau ca niste naframe.

          Corabierii le vedeau din largul marii si mult se minunau cand panzele de pe catarge fluturau si ele , ca raspuns.  In curand avea sa vina o noapte de sidef si de catifele-albastre, cand aripile cele albe prindeau sa falfaie cu putere, si intreaga cetate cu case , uliti si oameni, se inalta in vazduh si o purtau pe cine stie unde. Si nimeni nu stia unde. La asfintit se ridica in vazduh iar in zori se intoacea pe nisipul marii,  de unde plecase.  Si-n cetatea  insorita se afla o piata mare, iar in piata cea mare se ridicau trei chipuri cioplite in piatra alba. Acestea erau: Poetul, Luptatorul si Vraciul. Si-n cetatea cea alba traia un flacau inalt cu zambetul cald. Acest flacau era cioplitor in piatra. Intr-o zi mai marii cetatii ii spuse:

         -Asculta cioplitorule, spuse mai marii cetatii, aratandu-i cele trei sculpturi.

        - Sa ne faci un al patrulea ,care sa fie vrednic sa stea alaturi langa cele trei statui. Iar acesta nu poate fi decat chipul mai marelui Negutator.

        - Bine , spuse cioplitorul. In fiecare zi se uita la cele trei statui, si pe cat se uita tot mai mult isi dadea seama ca chipul Negutatorului nu avea ce sa caute acolo printre cei trei.  Asa ca se inchise in atelier, si se apuca de lucru . In timp ce lucra i se paru ca aude un cantec nemaiauzit pana acu. Dupa trei zile si trei nopti, deschise usa atelierului, si le zise:

        -Venit si vedeti ,e gata!

        Mai marii cetatii venira si ei, si cand se uitara ,  ce vazura . In locul Negutatorului , mare si gras, pe care il stiau ei , cioplitorul , cioplise o Dantuitoare. Marmura neteda parea calda si vie.Trupul parea ca se mladia, pe masura unui cantec neauzit.

         -Ce-i asta iti bati joc de noi, cioplitorule?

         - Numai Dantuitoarea e vrednica sa stea alaturi, de Poet , Luptator si Vraci, ca una ce inchipuie frumusetea.

        - Ce sa facem cu frumusetea? Negutatorul a vandut si a cumparat tot ce se poate vinde si cumpara pe lumea asta. El merita sa fie alaturi de cei trei.

        - Are  suflet pocit, nu se lasa cioplitorul.

        - Ce–ti pasa? ti-am cerut sa-i cioplesti sufletul?

        - Nu pot daltui un chip fara sa-i cioplesc si sufletul.

        - Nu fi prost daca ei vor pe Negutator, ce-ti pasa o sa fi platit pentru asta, spuse cineva  din multime.

        - Numai Dantuitoarea e vrednica sa stea alaturi de Poet, Luptator si Vraci, nu se lasa cioplitorul. Daca vazura ei ca flacaul nu le da ascultare, se maniara si poruncira  ca cioplitorul sa fie varat la inchisoare.

       - Si cu Dantuitoarea ce facem? intreba cineva.

        - Dantuitoarea ? varati-o si pe ea la inchisoare , sa-i tina de urat, rase mai marii cetatii. Si asa cioplitorul cel inalt cu zambetul cald, fu dus la inchisoare. Si trecura multe zile, si mai ramase o singura zi pana la noaptea de sidef si catifele-albastre, sorocita  pentru tainicul zbor, cand o corabie opri in fata cetatii  albe.

          Era o corabie tare ciudata, Parea un butoias inegrit de vreme, si-n loc de panza o fasie din piele neagra, ii spanzura la catarg. Din corabie cobora un singur om scund si gras, cu picioarele scurte, si aducand a broscoi.

         -De unde vii si ce treburi ai , il iscodi straja.

        - Vin de departe si aduc marfuri nemaivazute, raspunse omul cu infatisare de broscoi.

        - Marfuri? Si ce marfuri pot sa incapa in butoiasul tau?, rase straja.

Atunci omul incepu sa descarce corabioara. Si unde se inalta pe chei intai o movila , apoi un deal, si apoi un munte. Si parca marfurile tot nu se mai terminau. Acestea erau un fel de straie din piele rosie plina de gurguie.  Pana la urma pe chei nu mai ramasese loc sa arunci macar un ac. Cand termina , spuse omuletul:

Eseu: Copilaria – varsta invatarii lumii Proiect: Fisa individuala - fructe, legume

          -E cam stramt cheiul asta al vostru. Dupa care incepu sa vanda straiele la toata lumea.

          -Cat dai straiul?, intrebara toti.

          - Un ban straiul,  sa cumpere toata lumea si sa le poarta toata lumea. Si incepu a vinde omuletul. Muntele ,  se facu in curand un deal, apoi o movila si in curand disparu de tot. Dupa ce vandu tot , omul nostru incepu a iscodi sa vada daca toata lumea cumparase acele straie. Pana si saracii facura rost de un ban si isi cuparara si ei cate un rand. Unii isi luasera cate o suta. Se duce omul la butoias baga banii in el si apoi ii spuse strajii sa ia aminte. Apoi disparu in cetate. Se ascunse ca un broscoi dupa o piatra si astepta.  Iar asteptarea nu ii fu lunga, ziua fiind pe sfarsite. Strajile incepura sa vesteasca prin trambite ca se apropie marele zbor. Toata lumea straina de cetate trebuia sa plece.  Marile porti a cetatii se inchisera. Una din straji intreaba de negutator.

        - Cred ca a plecat, uite butoiasul lui a inceput sa se legene pe apa si sa se indeparteze de mal. Seful strajii nu prea era convins ca negutatorul plecase. Apoi soarele se cobora in mare, iar trambitele vestira ca noaptea de sidef si catifele-albasttre se lasase. Pe zidurile albe ale cetatii , sutele de aripi albe incepu sa bata aerul cu putere. Se starni o vantoasa care deschise portile tuturor caselor si chiar si la inchisoarea unde statea cioplitorul. Oamenii se stransera in piata mare. Cand se uitara cu uimire unii la altii. Toti  avura acelasi gand sa se imbrace cu hainele negutatorului, din piele rosie plina de gurguie. Din nou sunara trambitele si aripile cele abe zvacnira si cetatea intreaga , cetatea cu uliti si case cu oameni ,prinse a se inalta binisor.  In clipa aceia pe cand cetatea era deasupra marii, caldaramul pietii se prabusi, si toti oamenii se prabusira in gol. Si cetatea alba isi continua zborul tot inaltaindu-se-n vazduh. Deodata o lumina alba se ivi si tot spori pana cand cetatea cea alba poposi pe luna. Atunci portile cetatii se deschisera, de la sine iar negutatorul  tremura inspaimantat, pentru ca cele trei chipuri albe din piata incepura a  se misca. Se dadura jos de pe soclu, miscandu-si bratele si picioarele amortite.

        - A mai trecut un an, spuse Poetul.

        -De ce suntem singuri?, intreba si Luptatorul. Unde-s  oamenii?

 Apoi dadu cu ochii de negutator care se cocotase pe ziduri. Se stranse toti in jurul  lui.

        - Unde is oamenii , de ce nu ne intampian la fel ca in fiecare an?

          - Domnule statuie, se balbaii negutatorul, eu sa vezisunt de-al cetatii nu ma cunoasteti? M-am nascut aicea.

         - Da?, facu luptatorul si Vraciul, atunci unde-s oamenii?

Dar nu mai apuca sa raspunda omuletul, ca pasi in piata si  flacaul cel inalt si cu zambetul cald. Alaturi de el pasea Dantuitoarea vie si mladioasa ca un cant.

Ce se intampla aici? , cioplitorule? Intreba Luptatorul. El il cunostea pe flacau decand se nascuse.

         - Nu stiu , raspunse cioplitorul, si ii povesti ce patise cu mai marii cetatii. Da ! , spuse si vraciul si ceilalti , mai marii cetatii au gresit. Vrednica de noi este intradevar dantuitoarea. Apoi Vraciul se intoarse, catre omulet si :

          - Privesc in inima ta si simt ce esti,esti Dar nu mai apuca sa fie dat pe fata, ca omuletul o rupse la fuga.

          - Stai facu Luptatorul, si pentru ca omuletul nu asculta, isi scoase arcul, potrivi in el o sageata de piatra, o struni si slobozi sageata , care se opri in spatele negutatorului, omorandu-l pe loc. Apoi toti iesira pe portile cetatii si se indreptau pe o campie unde era un palat de argint. In interior se auzea muzica. Patrunsera toti inauntru, intr-o incapere uriasa, de unde nu i se vedea capatul Acolo sute de perechi dantuiau dupa o muzica numai de ei stiuta. Se  prinse si Dantuitoarea in dans, si juca ca o flacara aprinsa. Si in tot acest timp cioplitorul nu isi mai lua ochii de la dantuitoare.  Dupa ce baura fiecare  o bautura argintie  si racoritoare ca un izvor de munte, se indreptara fiecare spre cate trei usi.

        - Ramai aici? , intreba Poetul pe flacau, care nu se mai satura tot privind-o pe Dantuitoare.

         - Da mai raman oleaca, facu flacaul. Ceilalti il privira cu mustrare, dar plecara fiecare pe cate o usa. Poetul se intalni cu toti poetii lumi din toate veacurile. Luptatorul cu toti luptatorii, iar Vraciul de asemeni cu toti vracii, de-a lungul timpurilor. Apoi flacaul se pomeni cu dantuitoarea care il pofti si pe el la dans.

         - Stii ma asteapta toti cioplitorii din veacuri

         - Sa mai astepte , face Dantuitoarea, cuprinzand-ul pe flacau si tragandul in vartejul dansului. Si flacaul uita de tot.

         -Tu ai dat chip pietrei in care dormeam, ii sopti Dantuitoarea, multumita tie ma pot lasa pe valul cantecului, hai invartestema, repede repede.

Asa ,pierzandu-se cu totul flacaul , dantui ceasuri intregi, si se darui intreg, si tot ce era mai bun in el jertfi pe podelele netede ale uriasei  incaperi, in care perechile lunecau lunecauAproape de ziua muzica inceta fara veste si toti oamenii care pana acuma dansara se facura mici si stravezii, dupa care disparura cu totul . Noaptea de sidef si de  catifea - albastra , se terminase. Se deschisera trei usi si isi facu aparitia cei trei: Poetul, Luptatorul si Vraciul.  Cum dadura de flacau intelese ca si-a petrecut toata noaptea cu Dantuitoarea. Asta, ca il vedea si obosit.

         -Ti-ai irosit noaptea asta! , facu vraciul.

         - Nu si-a irosit-o , a dansat cu mine. Cei trei il privira cu mila, pe cioplitor. Se indreptara catre cetatea alba ,  care ii astepta.

        - Ramas bun noapte de sidef si catifele-albastre, zise si Poetul.  Pe cand se intorceau , flacaul devenea tot mai ingandurat. Apoi se ruga de Vraci:

           - O Vraciule, striga cu patima flacaul, noaptea asta m-a legat pe veci de Dantuitoare. Ajuta-ma , rogu-te, cu puterea ta si –n –gaduie-i sa ramana vie langa mine, pentru tot deauna. Dar Vraciul clatina amarat din cap:

           - Nu imi sta in puterea mea sa-ti indeplinesc dorinta. Poate daca imi spuneai acolo , poate se gasea cineva sa iti indeplineasca dorinta.

           -Opriti , opriti intoarcet-va inapoi.

           - Prea tarziu! , spuse Vraciul

           - O cum de nu am stiut se caina flacaul.

           - Macar tu, Poetule,  arata-te mai inganduitor, Luptatorul are inima de piatra, Vraciul e batran si inima ii de ghiata, dar tu, tu esti tanar si –ai cantat dragostea

          - Nu dragostea canta in inima ta, spuse cu tristete Poetul. Esti bolnav de mandrie, si nu vrei sa te desparti de lucrul mainelor tale

          - Ajuta-ma totusi , nu ma lasa

          - Ridica-te! In noaptea asta ai pretuit mai mult un chip decat mestesugul care ti-ar fi permis sa cioplesti nenumarate alte chipuri. In noaptea asta te-ai oprit in loc si niciodata nu vei mai ciopli alte chipuri. Ai incremenit in aceasta noapte. Si tot ce pot sa fac pentru tine e sa –ti duc pana la capat, incremenirea.

         - Dar pot sa stau vesnic langa dantuitoare?, mai intreba flacaul.

         - Da vei sta vesnic langa ea! incuviinta cu tristete Vraciul.

         - Iti multumesc, sopti flacaul. E tot ce imi doresc. Apoi Vraciul ii atinse cioplitorului ochii, bratele corpul si inima

Iar cetatea alba plutii, pluti pana cobora prin  vazduh, si in zori se aseza pe malul marii de unde plecase  unde, asteptau oamenii cu inima stransa si pacalita de negutatorul cu infatisare de broscoi. Dupa ce cetatea s-a asezat pe nisip, oamenii navalira pe porti si dand de lesul negutatorului cu aspect de broscoi , se mirara, tare.  Dar si mai mare le-a fost mirarea , cand ,  langa  chipurile Poetului , Luptatorului si a Vraciului, vazura chipul Dantuitoarei si alaturi de ea , de piatra ca si ea, chipul cioplitorului, incremenit pe veci

          Si de atunci au mai trecut multe nopti de sidef si catifele-albastre, dar nimeni n-a mai zburat cu cetatea cea alba in palatul de argint de pe campia lunei, ca sutele de aripi  albe s-au facut si ele de piatra ,  si nu au mai falfait  niciodata

-Frumos