Teorii ale
invatarii
Interesul specialistilor pentru psihologia
invatarii a crescut vertiginos in ultimele decenii. Aceasta se
datoreaza, printre altele, atentiei sporite pe care societatea o
acorda educatiei, considerata unul din factorii principali ai
dezvoltarii sociale. Balanta intre "dezvoltarea prin economie'
si "dezvoltarea prin educatie' inclina tot mai mult in
favoarea celei din urma. Competitia dintre natiuni si
garantia bunastarii devine dependenta tot mai mult de
suprematia tehnologica, expresie nemijlocita a nivelului atins
in educatie. Relatia invatare-educatie este
biunivoca. Cunoasterea mecanismelor invatarii conduce
in mod inevitabil la cresterea performantei in educatie,
dupa cum o eficienta sporita a acesteia declanseaza
si intretine o stare psihologica stimulativa in
desfasurarea procesului insusi al invatarii.
Ca obiect de cercetare, invatarea este
abordata interdisciplinar. Semnificative sunt din acest punct de vedere
contributiile venite dinspre disciplinele biologice (fiziologia,
biochimia, biofizica etc), psihologice (psihologia pedagogica, psihologia
copilului, psihologia invatarii etc.) si socioumane
(pedagogia, psihologia sociala etc). Evident ca psihologia, ca
disciplina care studiaza individul uman se apleaca cu
precadere asupra procesului invatarii, iar rezultatele ei
se regasesc in maniera de organizare a sistemului de instructie
si educatie din societatea contemporana.
Cercetarile intreprinse in secolul nostru in
aria de cuprindere a psihologiei au condus la conturarea unor "teorii' ale
invatarii si a unor "modele' ale invatarii.
Din punct de vedere metodologic teoria aspira la ingemanarea
asertiunilor particulare intr-un tot coerent care sa ofere o
explicatie plauzibila campului de fapte pe care ea il acopera.
"Psihologii cu preferinte manifeste pentru sisteme considera ca esentiala
existenta unei teorii a invatarii, deoarece majoritatea
comportamentelor omenesti nu sunt altceva decat rezultate ale
invatarii' (E. Hilgard, G. Bower, 1974).
Spre deosebire de teorie, "modelul' este mai
putin pretentios, el rezumandu-se la descrierea factorilor
implicati in procesul invatarii si a conditiilor
in care se desfasoara, cu intentia expresa de a
asigura o performanta ridicata acestui proces. "Teoria'
explica procesul iar "modelul' il descrie. Diferenta este
evidenta. Explicatia impune cu necesitate cunoasterea
mecanismelor profunde ale acestui proces, cu insistenta asupra
determinatiilor sale cauzale, care ar putea oferi temeiul intregii game de
fapte, considerate ca expresii directe ale actului invatarii.
Rezulta de aici ca "teoria se straduieste sa ofere un raspuns la intrebarea "de
ce' are loc invatarea, pe cand "modelul', la intrebarea
"cum' realizeaza invatarea. Nuanta este
transparenta. Ea se justifica, pe de o parte prin diversitatea
enorma a continutului invatarii, iar pe de alta
parte, prin infinitatea mecanismelor angrenate in procesul
invatarii, multe dintre ele fiind in curs de descifrare.
Asimilarea unei relatii matematice sau a unei legitati din
domeniul stiintelor naturii, memorarea unui poem, achizitionarea
unei deprinderi motorii etc. sunt tot atatea elemente care constituie
continut al invatarii umane. Fiecare din acestea
implica alte mecanisme prin care se realizeaza.
Datorita acestei stari de lucruri s-au
conturat mai multe teorii ale invatarii, fiecare dintre ele
reusind sa explice doar partial acest proces, raportandu-se la o
situatie concreta de invatare unde continutul este, in
linii generale, bine conturat iar mecanismele presupuse si anticipate.
Fiecare teorie dovedeste ca au fost descoperite fenomene ce sporesc
cunostintele in domeniul invatarii. in acelasi
timp nici o teorie nu a oferit un sistem invulnerabil la critica.
Construirea unei teorii a invatarii total
satisfacatoare se pare insa ca este si ramane
inca o problema de viitor.
