Generalitati cu privire la controlul asupra legalitatii si oportunitatii activitatii administratiei publice

Generalitati cu privire la controlul asupra legalitatii si oportunitatii activitatii administratiei publice

Administratia publica se prezinta ca un ansamblu sistematizat de organe structurate dupa competenta lor materiala si teritoriala.

In raport cu Guvernul distingem:

a) organe subordonate direct sau indirect aces­tuia;

b) autoritati administrative centrale autonome, subordonate acestuia, in conditiile art. 102 alin. 1 din Constitutie, daca nu exista un control parlamentar;

c) autori­tati administrative locale autonome, controlate prin intermediul tutelei administrative exercitate de prefect.

In sens larg, controlul este un element important al actului de conducere sociala care urmeaza, in mod firesc, celui de aplicare a deciziei, indiferent de natura acesteia - politica, economica, administrativa etc.

Controlul este „barometrul” care indica modul in care actioneaza cel chemat sa aplice decizia, precum si gradul in care decizia corespunde scopului pentru care a fost emisa. Controlul consta in permanenta confruntare a administratiei, asa cum este, cum a fost sau cum va fi, cu ceea ce trebuie sau ar trebuie sa fie.

Rolul controlului este de a preveni erorile in aplicarea deciziilor, de a le inlatura cand acestea exista, si/sau de a asigura imbunatatirea permanenta a activitatii, pentru ca aceasta sa corespunda cat mai bine nevoilor sociale intr-o etapa data.

In administratia publica, obiectul controlului il constituie actiunile si inactiunile (conduita) autoritatii administratiei publice sau a functionarilor sai, felul in care acestea si-au exercitat atributiile cu care au fost investiti. Astfel, oricare ar fi forma de control si oricare ar fi autorul controlului, dupa modelul doctrinei franceze, in doctrina sunt precizate trei elemente principale ale aces­tuia, si anume: baza de referinta a controlului, obiectul controlului si operatiunile de control propriu-zise.

In doctrina administrativa au fost identificate mai multe criterii de clasificare a controlului asupra administratiei.

Dupa natura autoritatii publice care il exercita se distinge: controlul exercitat de Parlament, controlul exercitat de autoritati ale administratiei publice, controlul exercitat de autoritati judecatoresti.

Dupa regimul procedural aplicabil se distinge un control contencios (exercitat de instantele judecatoresti si de Curtea Constitutionala, pentru ordonantele Guvernului) si un control necontencios (exercitat de Parlament, de autoritatile supraordonate ierarhic si de Avocatul Poporului).

Dupa efectele pe care le determina, se distinge un control ce atrage atentionari si sanctionari ale autoritatilor administratiei publice si functionarilor acestora, insotite de anularea actelor si un control ce atrage numai atentionari si sanctionari.

Controlul infaptuit de cetateni asupra organelor administratiei publice, este un control cu caracter individual, in virtutea dreptului de petitionare, drept fundamental, consacrat constitutional

O analiza cuprinzatoare cu privire la controlul asupra administratiei publice, asupra puterii executive in sens larg, poate fi realizata pornind de la principiul sepa­ratiei puterilor statului, prin raportare la autoritatile care realizeaza clasicele functii ale statului.

Vom distinge astfel, avand in vedere primul criteriu de clasificare:

un control parlamentar asupra administratiei publice;

un control administrative asupra admi­nistratiei publice;

un control judecatoresc asupra administratiei publice.

In ceea ce priveste prima forma de control evocata, vom constata ca regimul constitutional romanesc actual consacra atat un control parlamentar traditional, cat si un control parlamentar modern, exercitat prin intermediul unor autoritati publice dis­tincte de Parlament, dar supuse obligatiei de a prezenta anual rapoarte acestuia, cum ar fi Avocatul Poporului

Controlul parlamentar traditional se concretizeaza la randul sau in obligatia Guvernului si a celorlalte organe ale administratiei publice de a prezenta informatii si documente acestuia potrivit art. 111 din Constitutie, in adresarea Guvernului de intrebari, interpelari si motiuni simple potrivit art. 112 din Constitutie, in dezbaterea rapoartelor si declaratiilor primului-ministru potrivit art. 107 alin. (1) din Constitutie etc., aspecte prezentate pe larg in contextul analizei controlului parlamentar asupra Guvernului, respective a primului-ministru etc.

Controlul parlamentar modern este realizat de autoritati publice la care ne-am referit in prelegerea consacrata relatiei guver­nare-administratie publica, rolului executivului in dreptul public contemporan, auto­ritati precum Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi, deja analizate.

Garantarea legalitatii actelor administrative prin intermediul controlului presupu­ne si existenta unor forme de control in cadrul autoritatilor administratiei publice insesi. In logica sistemului constitutional exista ca principiu un drept de control al Guvernului asupra celorlalte autoritati ale administratiei publice. Generic, controlul infaptuit de administratia publica asupra ei insasi poarta denu­mirea de control administrativ.

Prin urmare, controlul administrativ poate fi caracterizat ca reprezentand con­trolul infaptuit de administratia publica, in conformitate cu legea, asupra propriei activitati.

Controlul administrativ are ca obiective:

respectarea legii in activitatea autoritatilor administratiei publice;

verificarea mijloacelor folosite pentru realizarea scopului legii;

constatarea rezultatelor pozitive si a abaterilor de la normele prescrise precum;

stabilirea masurilor pentru inlaturarea deficientelor constatate.

Controlul administrativ poate fi organizat ca o modalitate permanenta, care intervine la o data fixa sau ca o modalitate inopinata

Controlul administrativ poate fi un control intern, atunci cand este realizat de persoane, compartimente etc. din interiorul organului administrativ controlat sau un control extern, atunci cand este exercitat de organe sau functionari din afara autori­tatilor controlate. Controlul intern presupune existenta a doua subiecte: cel care controleaza (subiectul activ) si cel controlat (subiectul pasiv). El se poate exercita fie din oficiu, fie la cererea sau sesizarea unei persoane fizice sau juridice. Obiectul controlului intern general il reprezinta verificarea legalitatii, inclusiv pe considerente de oportunitate, a intregii activitati desfasurate, a modului de utilizare a mijloacelor materiale si financiare de care dispune organul respectiv etc.

Procedura de realizare a controlului intern general cunoaste in practica o varietate foarte mare, in absenta unei reglementari exprese ce va trebui realizata prin viitorul Cod de procedura administrativa. La randul sau, controlul extern poate fi un control ierarhic, un control de supra­veghere generala, un control de tutela administrativa sau un control specializat.

Controlul ierarhic se exercita de autoritatile ierarhic superioare asupra celor inferioare, in baza raportului de subordonare dintre ele, ori de cate ori este nevoie, fara a fi necesar sa fie prevazut in vreun text de lege. Prevederile legii sunt necesare doar atunci cand se doreste o limitare a actiunilor de control.

In cazul autoritatilor administratiei publice locale nu poate fi vorba de un astfel de control, acestea fiind organizare si functionand potrivit Constitutiei si legislatiei in materie pe baza autonomiei locale, efect al descentralizarii administrative.

ESEU: Dezvoltare regionala - test grila ESEU: Politicile de solidaritate, politici sociale si coeziunea europeana

Obiectul controlului ierarhic, care poate fi anterior, concomitent sau posterior, cuprinde intreaga activitate a organelor subordonate, atat actele juridice cat si faptele materiale, reprezentand un control asupra tuturor aspectelor de legalitate, inclusiv al oportunitatii.

Controlul ierarhic poate fi efectuat din oficiu, acest gen de control reprezentand un element component al activitatii de conducere exercitata de superior asupra inferiorului sau la cererea unei persoane fizice sau juridice, situatie in care controlul se numeste recurs ierarhic.

Astfel, intre controlul  administrativ ierarhic si recursul ierarhic exista un raport de la gen la specie. Orice recurs ierarhic este si o forma de realizare a controlului administrativ ierarhic, dar nu orice forma de exercitare a controlului administrativ ierarhic este si un recurs ierarhic.

In ce priveste sensul notiunii de recurs, se impune precizat in acest context ca exista o distinctie intre semnificatia pe care dreptul administrativ o confera acestei notiuni si semnificatia aceleiasi notiuni in dreptul procesual civil. Astfel, in dreptul administrativ, in general, recursul este definit ca fiind calea de atac sau mijlocul procedural care creeaza posibilitatea remedierii incalcarii drepturilor subiective si a intereselor legitime in urma unor vatamari produse de autoritati ale administratiei publice sau, in subsidiar, de autoritati publice.

Cu alte cuvinte, termenul recurs este utilizat in dreptul public pentru a desemna dreptul persoanelor lezate in interesele lor juridice printr-un act sau operatiune administrativa de a formula reclamatii la autoritatile publice.

In raport cu autoritatea administrativa careia i se adreseaza recursul administrativ, vom distinge intre:

un recurs gratios, introdus la autoritatea de la care emana actul administrative.

un recurs ierarhic, ce poate fi introdus la autoritatea ierarhic supe­rioara, in cazul existentei unei asemenea autoritati.

Recursul gratios, cel mai important, este calificat in doctrina ca reprezentand plangerea adresata de un particular, persoana fizica sau juridica, autoritatii adminis­trative de la care emana actul administrativ prin care se solicita revocarea, modifi­carea sau revenirea asupra acestuia.

Recursul gratios are ca temei dreptul autoritatilor administratiei publice de a reveni si de a retracta actele administrative, daca acestea au fost savarsite fara respectarea dispozitiilor legale sau daca nu mai corespund intereselor sociale

Recursul ierarhic reprezinta plangerea adresata de un particular autoritatii admi­nistrative ierarhic superioare, prin care solicita anularea actului emis de o autoritate inferioara subordonata care ii vatama drepturile sau interesele, in scopul de a o deter­mina pe aceasta sa-si modifice actul sau sa indeplineasca o anumita prestatie. Dreptul particularului de a utiliza calea recursului ierarhic este de esenta organi­zarii administrative a statului de drept. De aceea, se apreciaza in doctrina, nu este necesar ca el sa fie reglementat prin dispozitii legislative speciale, deoarece el coin­cide cu dreptul de petitionare, considerat ca expresia unei libertati publice si indivi­duale, pe care Constitutia din 1991 il consacra in art. 51.

La randul sau, in functie de natura juridica si subordonarea organelor de control, controlul specializat poate fi exercitat de:

a) inspectii de stat din cadrul ministerelor, altor organe centrale de specialitate sau autoritatilor locale autonome;

b) autoritati administrative cu caracter jurisdictional, in conditiile prevazute de lege;

c) autoritati special constituite cu atributii de control, ca de exemplu, Curtea de Conturi, Garda Financiara etc.

Aceasta clasificare nu trebuie privita cu rigiditate, in sensul ca incadrarea intr-o anumita categorie sau sub-categorie nu exclude posibilitatea ca aceeasi structura ad­ministrativa sa fie inclusa si in alta, in functie de alt criteriu de referinta.

Controlul specializat este exercitat de anumite persoane sau compartimente fata de care cel controlat nu se afla in raport de subordonare ierarhica. Controlul specializat se realizeaza numai in cazurile expres prevazute de lege, in conditiile stabilite de aceasta si se limiteaza la aspectele care se incadreaza in specifi­cul activitatii organului de control.

Sunt trecute astfel in revista in doctrina recenta, sub aspectul organizarii si func­tionarii lor, urmatoarele autoritati publice cu atributii de control: Curtea de Conturi, Garda Financiara, Garda Nationala de Mediu si Autoritatea Nationala de Control

In general, controlul administrativ asupra administratiei publice constituie obiect de analiza nu doar pentru dreptul administrative, ci si pentru alte ramuri ale dreptului precum dreptul financiar, dreptul mediului, dreptul muncii etc.

Pentru a avea eficienta, in doctrina administrativa au fost identificate o serie de conditii care privesc toate fazele controlului, de la conceperea, pregatirea si efec­tuarea acestuia si pana la stabilirea masurilor si valorificarea concluzii lor.

In primul rand, controlul trebuie sa fie efectuat de persoane competente, cu experienta in domeniile controlate, persoane care trebuie sa dea dovada de probitate profesionala, de corectitudine si cinste, de tact si sa fie receptive la toate explicatiile date de cel controlat.

Eficienta controlului depinde in mare masura de formele si de metodele de control folosite. Concluziile trebuie sa fie bine fundamentate si argumentate, sa se desprinda ca sinteza a unor practici, nu ca actiuni izolate, singulare, punandu-se un accent deose­bit pe identificarea cauzelor si conditiilor care au determinat neajunsurile constatate. In plus, concluziile trebuie aduse la cunostinta organului controlat, propunandu-se in scris masuri de lichidare a problemelor existente, urmand apoi ca organul de control sa urmareasca modul in care cel controlat actioneaza pentru lichidarea defi­cientelor constatate.

O mentiune speciala necesita evocarea controlului exercitat de Ministerul Public asupra administratiei publice, in raport cu noua conceptie asupra rolului procurorului. Astfel, potrivit art. 131 din Constitutie, „in activitatea judiciara, Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor”. Desi este vorba despre o autoritate publica ce face parte, alaturi de instantele judecatoresti si Consiliul Superior al Magistraturii, din „autoritatea judecatoreasca” (titlul capitolului VI din titlul III consacrat Auto­ritatilor publice din Constitutie), din puterea judecatoreasca in sens larg, exista, potrivit sistemului constitutional si legislativ actual, si autoritati ale adminis­tratiei publice care realizeaza o activitate judiciara, asupra carora Ministerul Public va avea un drept de control.

In ce priveste controlul judecatoresc asupra administratiei publice, este vorba despre forma cea mai importanta de control si care, sintetic, se exprima traditional sub denumirea de contencios admi­nistrativ constituind insasi finalitatea dreptului administrativ.

Fundamentul constitutional al institutiei contenciosului administrativ se regaseste in principal in art. 52 din Constitutia republicata, privitor la dreptul persoa­nei vatamate de o autoritate publica. Alaturi de acesta, analiza institutiei contenciosului administrativ presupune in mod obisnuit evocarea altor dispozitii constitutionale precum art. 21 privitor la acce­sul liber la justitie; art. 73 alin. (3) litera k), privitor la caracterul de lege organica al legii contenciosului administrativ; art. 123 alin. (5) referitor la atributia prefectului de a atac, in fata instantei de contencios administrativ, actele autoritatilor adminis­tratiei publice locale.

Pe langa modificarile aduse fostului art. 48 devenit art. 52 cu ocazia revizuirii Constitutiei din octombrie 2003, adaugarea unui nou alineat la art. 21 prin care este precizat expres caracterul facultativ si gratuit al jurisdictiilor speciale administrative dar, mai ales, introducerea unui nou alineat la fostul art. 125 devenit art. 126, consacrat instantelor judecatoresti, prin care controlul judecatoresc asupra administratiei publice este garantat cu doua exceptii expres prevazute, presupun o regandire a intregii institutii sub aspect doctrinar si au atras, in mod firesc, remodelarea legislatiei in materie.

Daca intr-o perspectiva mai apropiata sau mai departata jurisdictiile speciale administrative ar putea deveni “istorie', Constitutia prevazand pe langa caracterul lor gratuit si pe cel facultativ, de lege lata, existenta unor autoritati cu atributii administrativ jurisdictionale competente sa emita acte administrativ-jurisdictionale este consacrata inca in numeroase reglementari  legale.

Sub aspectul evolutiei institutiei, vom aminti ca Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrative a prevazut pentru prima data, in art. 4, regula atacarii in fata instantelor de contencios administrativ a actelor administrativ-jurisdictionale, dupa epuizarea cailor administrativ-jurisdictionale de atac, cu recurs la Curtea Suprema de Justitie, in termen de 15 zile de la comunicare. De la aceasta regula, in redactarea initiala a legii, fusesera prevazute doua exceptii, si anume: „cererile privitoare la stabilirea si scaderea impozitelor si a taxelor, precum si a amenzilor prevazute in legile de impozite si taxe”, ce urmau sa fie rezolvate de organele prevazute de legea speciala si in conditiile stabilite de aceasta, pe de-o parte, si actele „din domeniul contraventiilor”, pe de alta parte.

In urma intrarii in vigoare a Constitutiei din 1991, aceste exceptii nu au mai putut fi retinute, prevederile respective intrand sub incidenta art. 150 alin. (1) referitor la conflictul de legi (devenit art. 154 alin. (1), in urma revizuirii si republicarii) astfel cum s-a pronuntat si Curtea Constitutionala, prin Decizia 34/1993.

Revenind la continutul art. 4 din vechea lege a contenciosului administrativ, vom mai retine in acest context faptul ca, in practica judecatoreasca, in mod constant, asemenea litigii au fost trimise spre solutionare pentru judecata in fond la sectia de contencios administrativ a Curtii de Apel competenta teritorial, in primul rand din ratiuni practice. Sub acest aspect, sectia de contencios administrative a Curtii Supreme de Justitie a interpretat ca Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr.. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi a modificat impli­cit si art. 4 din Legea contenciosului administrativ, in sensul stabilirii competentei curtilor de apel, solutie asupra careia doctrina a avut o pozitie diferita.

O problema aparuta in doctrina dupa adoptarea Constitutiei din 1991 a privit insa chiar raspunsul la intrebarea daca se mai putea vorbi de jurisdictii administrative, atat timp cat potrivit art. 125 din Constitutie (in forma initiala) justitia se realizeaza prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege, iar in capitolul referitor la Guvern si in cel consacrat Administratiei publice nu se afla dispozitii privind activitatea unor autoritati administrativ-jurisdictionale. De aici concluzia conform careia dispozitiile art. 4 din Legea contenciosului administrativ nu mai erau aplicabile.

Fata de prevederile constitutionale existente la acea vreme in materie, in doctrina administrativa s-a apreciat ca o asemenea teza nu putea fi acceptata, deoarece, pe de-o parte, art. 125 din Constitutie avea in vedere justitia si nu activitatea jurisdictionala, sfera acesteia din urma fiind mai larga, justitia fiind o specie a activitatii jurisdictionale, iar pe de alta parte, Constitutia nu prevedea si nici nu interzicea vreo activitate jurisdictionala.

Mai mult decat atat, art. 139 referitor la Curtea de Conturi consacra expres atributiile jurisdictionale ale acesteia, in conditiile legii. Asadar, singurele dispozitii speciale in materie se regaseau in art. 133 alin. (2) si, respec­tiv, in art. 139 alin. (1) care priveau doua autoritati adminis­trative cu atributii jurisdictionale, Consiliul Superior al Magistraturii (ce indeplinea rolul de consiliu de disciplina al judecatorilor) si Curtea de Conturi.

Prin Decizia Plenului Curtii Constitutionale nr. 1/1994 privind liberul acces la justitie al persoanelor in apararea drepturilor, libertatilor si intereselor lor legitime, jurisdictia constitutionala s-a pronuntat asupra conformitatii cu dispozitiile constitutionale (originare) a existentei procedurilor administrative jurisdictionale si, prin urmare, a jurisdictiilor administrative .

Revizuirea Constitutiei din 2003 a adus importante schimbari si sub acest aspect . Pe de-o parte, a prevazut caracterul facultativ si gratuit al jurisdictiilor speciale administrative, iar pe de alta parte a inlaturat atribu­tiile jurisdictionale ale Curtii de Conturi, urmand ca litigiile rezultate din activitatea acesteia sa fie solutionate de instantele judecatoresti specializate.

In plus, in ce priveste Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 134 alin. (2) din Constitutia republicata, acesta „indeplineste rolul de instanta de judecata, prin sectiile sale, in domeniul raspunderii disciplinare a judecatorilor si a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organica „.

Rolul jurisdictiilor administrative a fost privit in primul comentariu consacrat revizuirii Constitutiei, ca o modalitate de a decongestiona instantele judecatoresti, astfel incat interventia lor sa poata fi justificata numai daca litigiul ar putea fi solutionat incontestabil pe aceasta cale, dreptul invocat fiind evident, fara a putea constitui o modalitate de prelungire a cauzei, ceea ce ar fi contrar judecarii pricinii intr-un termen rezonabil. In egala masura, gratuitatea a fost apreciata ca un mijloc de incurajare pentru a recurge la asemenea proceduri. Dupa cum aflam dintr-un comentariu ulterior, mai amplu, sintagma “jurisdictii speciale administrative' are in vedere acele activitati de solutionare a litigiilor care se desfasoara in fata unui organ administrativ-jurisdictional prin emiterea unui act administrativ--jurisdictional. Nu intra in aceasta categorie recursurile prealabile sau ierarhice, cerute de unele acte normative drept conditii pentru introducerea unei actiuni in justitie, intre care si Legea contenciosului administrativ, recursuri care nu presupun contradictorialitatea, solutionandu-se pe baza unor reguli ale procedurii administrative necontencioase.

De altfel, jurisdictia administrativa este definita, potrivit doctrinei actuale, ca reprezentand activitatea de solutionare a unui litigiu administrativ dupa norme proce­durale specifice procedurii judiciare, in urma careia rezulta un act administrativ cu caracter jurisdictional.

Prin Decizia Curtii Constitutionale nr. 411/2003 s-a statuat ca, potrivit normelor constitutionale revizuite, caracterul facultativ al jurisdictiilor administrative permite celui indreptatit sa se adreseze fie organului administrativ jurisdictional, fie direct instantei de judecata. O data aleasa insa calea administrativ jurisdictionala, aceasta tre­buie urmata pana la capat, dupa care, in conditiile legii, partea se poate adresa instantei de judecata, in temeiul dreptului de acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutie.

Interpretarea sistematica a art. 21 alin. (4) din Constitutie permite potrivit doctrinei actuale o corecta delimitare a domeniului de aplicare a textului pentru a nu se ajunge la concluzia gresita ca, in toate circumstantele, jurisdictiile administrative sunt facultative si gratuite, fiind vorba despre dispozitii care vizeaza jurisdictiile administrative doar prin raportare la accesul liber la justitie . Prin urmare, numai atunci cand este vorba, pentru apararea drepturilor, a liberta­tilor sau a intereselor legitime, de realizarea dreptului de acces la o instanta judeca­toreasca isi gaseste aplicarea art. 21 alin. (4) din Constitutie. Pentru toate celelalte ipoteze, adica atunci cand nu constituie o procedura prealabila sesizarii instantei judecatoresti, nu exista nici o conditionare constitutionala, astfel incat este conform normelor constitutionale ca legiuitorul sa prevada jurisdictii administrative obliga­torii si/sau cu taxa.

Totodata, legat de gratuitatea jurisdictiilor speciale administrative, se apreciaza ca aceasta ar trebui sa fie generala, deci sa includa nu numai scutirea de taxe de timbru, ci toate cheltuielile de procedura, modalitate care ar determina partile sa utilizeze cu prioritate procedurile administrative jurisdictionale, desi ele sunt facultative, iar numai in ultima instanta sa se adreseze justitiei. Fireste, pentru aplicarea efectiva si fara obstacole de fapt a textului constitutional, s-ar impune detalierea prin lege a modalitatilor de asigurare a gratuitatii si inscrierea in buget a sumelor corespunzatoare cu o asemenea destinatie.

In ce priveste inlaturarea atributiilor jurisdictionale ale Curtii de Conturi, potrivit doctrinei actuale, aceasta s-a datorat exacerbarii acestora, in baza legii sale organice, care a condus treptat la transformarea Curtii de Conturi intr-o justitie paralela fata de sistemul Inaltei Curti de Casatie si Justitie, existand chiar perioade in care «instantele din sistemul Curtii de Conturi au „obstructionat” instantele de contencios adminis­trativ, deoarece solutiile pe care acestea le pronuntau, ca natura juridica, nu erau altceva decat acte administrative jurisdictionale, susceptibile de control in instanta de contencios administrativ, potrivit art. 4 mai sus evocat.

Dispozitia constitutionala care se refera la instantele judecatoresti specializate urmeaza sa fie coroborata cu textul art. 126, sediul general actual referitor la instan­tele judecatoresti, care in alin. (5) teza II admite ideea instantelor specializate in anumite materii si, respectiv cu art. 155 alin. (6), potrivit caruia: „Pana la constituirea instantelor judecatoresti specializate, litigiile rezultate din activitatea Curtii de Conturi vor fi solutionate de catre instantele judecatoresti ordinare”.

Activitatea autoritatilor administratiei publice investite cu atributii administrativ-jurisdictionale se finalizeaza cu emiterea unor acte administrativ-jurisdictio­nale, care reprezinta in esenta solutiile date in cazul unei actiuni contencioase (conflictuale) aparute intre o autoritate a administratiei publice, de-o parte si o alta persoana fizica sau juridica de drept public sau de drept privat, de cealalta parte. Astfel, spre deosebire de contenciosul administrativ in sens restrans, in cazul caruia conflictul dintre cele doua parti urmeaza a fi solutionat la nivelul puterii jude­catoresti, activitatea administrativ-jurisdictionala se caracterizeaza prin solutionarea unui conflict la nivelul administratiei active, de catre structuri specializate in acest scop, acestea dispunand de atributii administrativ-jurisdictionale.

Sub aspect terminologic, constatam ca de-a lungul vremii s-au utilizat diferite expresii pentru a identifica existenta unui fenomen administrativ-jurisdictional, vor­bindu-se de acte administrativ-jurisdictionale, acte administrative cu caracter jurisdictional sau acte administrative de jurisdictie. Dupa cum pe deplin intemeiat s-a apreciat in doctrina, terminologia evocata trebuie sa fie in masura sa reflecte urmatoarele note de continut ale notiunii pe care o exprima: act juridic, act emis de o autoritate a administratiei publice, act emis in solutionarea unui conflict creat in sfera administratiei active, solutionarea litigiului reprezinta un mijloc de control asupra administratiei active respective. Un asemenea act juridic are o functie complexa, el aparand atat ca un act de executare a legii, cat si ca un act de garantare a executarii corecte a legii si deci o garantie juridica aflata la indemana cetatenilor.

Noua lege a contenciosului administrativ defineste expres, in art. 2 alin. 1 lit. D., actul administrativ-jurisdictional ca reprezentand actul juridic emis de o autoritate administrativa cu atributii jurisdictionale in solutionarea unui conflict, dupa o procedura bazata pe contradictorialitate si cu asigurarea dreptului la aparare. Suntem deci in prezenta unui act administrativ-jurisdictional si implicit a unei jurisdictii speciale administrative daca sunt intrunire urmatoarele conditii:

actul este emis de catre o autoritate administrativa;

autoritatea administrativa emi­tenta are atributii de a solutiona un conflict, deci este o autoritate administrativ-juris­dictionala;

conflictul trebuie solutionat cu citarea partilor si in baza principiului contradictorialitatii,  iar

partilor trebuie sa le fie recunoscut dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat.

In prezent, intr-un amplu studiu consacrat jurisdictiilor administrative, potrivit Constitutiei revizuite, au fost identificate numeroase exemple de jurisdictii administrative, cum ar fi:

• comisiile de disciplina - jurisdictii administrative disciplinare pentru functionarii publici, prevazute de Statutul functionarilor publici ;
• comisiile de disciplina si consiliile superioare de disciplina - jurisdictii administrativ-disci­plinare pentru politisti, prevazute de Statutul politistului;
• comisiile de solutionare a intampinarilor - jurisdictii administrative in materia exproprierii, prevazute de Legea privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica ;
• birourile electorale - ­jurisdictii administrative electorale, prevazute de legile electorale ;
• organele administrative fiscale - in procedura administrativ jurisdictionala fiscala, prevazute de Codul de procedura fiscala etc.

In sfarsit, in ce priveste configuratia in noua lege a contenciosului administrative (Legea nr. 554/2004) a posibilitatii de atac impotriva unui act administrativ-jurisdictional, este o problema asupra careia vom reveni cu ocazia prezentarii unor aspecte procedurale privind institutia contenciosului administrativ.