Dezvoltarea durabila – definitie, concept, principii

Dezvoltarea durabila – concept si definitii

Conceptul de dezvoltare durabila (sustenabila) reprezinta un proces si un obiectiv al dezvoltarii sociale, insistand asupra aspectului realizarii dezvoltarii astfel incit generatiile viitoare sa beneficieze cel putin de sanse la fel de multe ca si generatiile actuale. Dezvoltarea durabila a fost propusa si a cunoscut primele evolutii in cadrul abordarilor ecologiste. Aceasta accentueaza necesitatea ocrotirii mediului inconjurator, prezervand astfel bazele ecologice ale vietii umane, ca o conditie a dezvoltarii sociale, dezvoltarea durabila.

Termenul de dezvoltare durabila a cunoscut afirmarea deplina dupa anul 1987, o data cu raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu si Dezvoltare (Comisia Brundtland), in care se sublinia necesitatea de a aborda simultan problemele „de dezvoltare si cele de mediu. Dezvoltarea durabila este acea dezvoltare ce satisface nevoile prezentului fara a compromite abilitatea generatiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi”.

Conferinta Natiunilor Unite, pe tema mediului si dezvoltarii, ce a avut loc la Rio de Janeiro in 1992, a fost un sentiment cu un amplu proces de dezbateri, interpretari si explicatii privind interdependenta dintre dezvoltarea sistemului socio-economic si mediu. S-au dezbatut implicatiile modului de utilizare a mediului in vederea atingerii scopurilor de dezvoltare (ex. cresterea economica). Ca raspuns la degradarea economica s-a concluzionat ca „este nevoie de o dezvoltare durabila – dezvoltare ce dureaza bunastare a omenirii fara a impune costuri semnificative generatiilor viitoare”.

Definitia dezvoltarii durabile, formulata prin Raportul Brundtland in 1987, este in buna masura socotita oficiala, servind ca baza de raportare, dar si de analize controversate cu privire la obiective, dimensiuni, cerinte faptice ale dezvoltarii ei, etc.

In mod tehnic vorbind, Raportul Brundtland (dupa numele prim-ministrului norvegian de atunci) al Comisiei Mondiale asupra Mediului din 1987, intitulat sugestiv „viitorul nostru comun” cuprinde cateva obiective potrivit carora realizarea dezvoltarii durabile inseamna:

- asigurarea in continuare a cresterii economice, cu respectarea conditiilor de baza a conservarii resurselor umane;

- eliminarea saraciei si asigurarea conditiilor satisfacerii nevoilor esentiale de munca, hrana, energie, apa, locuinta si sanatate;

- asigurarea unei cresteri controlate a populatiei;

- conservarea si sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului dezvoltarii economice asupra mediului;

- restructurarea tehnologiilor de productie si mentinerea sub control a riscurilor acestora;

- asigurarea unei abordari integrate a deciziilor privind cresterea economica, mediul inconjurator si resursele de energie.

Problema cheie a dezvoltarii durabile o constituie reconcilierea intre doua aspiratii umane, suscitand necesitatea continuarii economice si sociale, dar si a conservarii mediului ca singura cale pentru cresterea calitatii vietii. „Dezvoltarea durabila furnizeaza o viziune holista care priveste catre viitor, recunoscand nevoia de actiune in prezent pentru a asigura o societate durabila in viitor. Implica intelegerea ca inactiunea are consecinte si ca trebuie gasite cai de a schimba structurile institutionale si de a influenta comportamentul individual prin cunoasterea tipologiei si personalitatii psihologice a individului, a entitatii si comunitatii din care acesta face parte”[1]

Definitiile dezvoltarii durabile, dincolo de parerile fiecaruia, aduc in prim plan conceptul de echitate ca un principiu fundamental. Este vorba atat de echitatea intergenerationala, respectiv motivatia distribuirii bunastarii in cadrul societatii cat si despre justitie intergenerationala. Daca se accepta ca scop social valoros, dezvoltarea durabila implica o distributie a dezvoltarii in mod egal intre generatii[2].

Acest fapt, explica Atkinson (1996), nu inseamna ca progresul economic trebuie sa fie sacrificat astfel ca fiecarei generatii sa i se garanteze niveluri egale ale bunastarii, ci faptul ca progresul sa nu fie reversibil la o data viitoare, modul in care prezenta generatie utilizeaza mediul poate reprezenta o modalitate de a transmite in viitor costuri potentiale mari. In acest sens nu putem „cumpara” dezvoltarea prezenta pe cheltuiala descendentilor nostri. In acest sens, realizarea dezvoltarii durabile presupune, dupa cum arata Serageldin (1995), integrarea punctelor de vedere a trei discipline:

economia care urmareste maximizarea bunastarii umane in cadrul constrangerilor stocului existent de capital si tehnologie. Economistii reinvata importanta capitalului natural;

ecologia, care subliniaza necesitatea conservarii integritatii subsistemelor ecologice, unitatile de judecata fiind cele fizice si monetare;

sociologia, care accentueaza faptul ca actorii importanti sunr fiintele umane, paternurile de organizare sociala ale acestora fiind cruciale pentru gasirea solutiilor viabile pentru atingerea dezvoltarii durabile. Neacordarea unei suficiente atentii factorilor sociali in procesul dezvoltarii zadarniceste eficacitatea unor programe si proiecte de dezvoltare.

La care mai adaugam:

psihologia prin cunoasterea tipologiei si personalitatii psihologice a individului prin care sa se stabileasca standardele caracterului uman si sa ajute la pastrarea principiilor corecte care creeaza securitate, orientare, intelepciune si energie drept sisteme de mentinere a vietii.

Conceptul de dezvoltare durabila

Definitiile date dezvoltarii sunt controversate, din disputele teoretice consideram ca trebuie retinute urmatoarele aspecte:

- conceptul dezvoltarii durabile este multidimensional si se constituie drept raspuns la criza economica, ecologica, sociologica si psihologica pe care o parcurge omenirea la inceput de nou mileniu;

- dezvoltarea durabila trebuie sa aiba o incarcatura morala puternica si bine definita. Se pleaca, in acest context, de la teza realista ca, pe patrimoniul pe care il mosteneste fiecare generatie isi construieste viitorul.

Ioan Pohoata, in lucrarea „Filosofia economica si politica dezvoltarii durabile”, Editura Economica, in anul 2003, sublinia: „dezvoltarea durabila va deveni tot mai mult constanta a politicilor economice si sociale ale fiecarui stat.”

Se poate afirma ca sub raportul obiectivelor si cerintelor generale, dezvoltarea durabila este un concept mondo comun in masura in care:

nu exista granite economice sau ideologice ale poluarii;

gradul de suportabilitate atat al poluarii cat si al saraciei,

- daca lucrurile actuale isi pastreaza tendintele se va pune in termeniisupravietuirii si, atunci, globalizarea actiunilor necesare vor contracara asemenea trend va fi singura solutie;

nu mai poate fi tolerata risipa, indiferent unde se producea ea, desi pamantul este rotund resursele sale de mediu si viata sunt limitate;

nu poate fi acceptata la infinit degradarea umana indusa de un tip de crestere care a convertit dar, mai ales, a pervertit valori ce definesc progresul general;

Dezvoltarea durabila comporta o abordare diferita ca sistem multidimensional si interdisciplinar, tehnologia resurselor la care se poate face apel si sanse de reusita. Capata sensuri si semnificatii diferite in functie de timp, zona geografica, educatie, mentalitate, trasaturi de caracter, religie, etc.

In acest context sau matrici teoretice, o semnificatie aparte pentru conceptul de dezvoltare durabila o are stiinta dezvoltarii durabile care departajeaza tarile lumii in bogate si sarace.

Durabilitatea este simpla si complicata totodata. Pe de o parte la nivel intuitiv, intelegem despre ce e vorba: „Sa nu taiem vaca daca vrem sa avem si maine lapte”, cum zice proverbul. Pe de alta parte nu este greu sa ne inchipuim o societate cu adevarat durabila, pentru ca practic, totul ar trebui sa se schimbe, si nu in ultimul rand noi insine.

Multe lucruri depind de reusita impunerii acestui concept si de dezvoltarea acestuia, adica de aducerea in joc a intregului sau spectru si al intregului sau potential. Durabilitatea este mult mai mult decat un simplu proiect tehnocrat de administrare inteligenta a resurselor, mai mult sau mult mai mult decat o simpla abordare a Clubului de la Roma, al Bancii Mondiale sau al O.N.U. Aceasta idee, acest nou concept, trebuie sa devina o stiinta multidisciplinara, trebuie privit si inteles ca un nou proiect civilizator, un proiect care trebuie adanc inradacinat in traditiile, mentalitatile si constiinta noastra umana. Sa construim un rezervor de valori, idei si vise, o noua sursa culturala si educativa.

Renumitul om de stiinta, Tritjov Capra, a propus cheia pentru o definitie functionala a durabilitatii ecologice. Aceasta este intelegerea faptului ca nu trebuie sa construim de la zero comunitati durabile, ci ca le putem croi dupa modelul ecosistemelor din natura care sunt, in fond, comunitati durabile de plante animale si micro-organisme.

Dupa cum se stie, cea mai importanta calitate a pamantului trebuie sa fie constituita astfel incat stilul ei de viata, precum si tehnologiile si structurile ei comerciale, economice si fizice sa mentina natura si viata, nu sa le distruga. Comunitatile durabile isi dezvolta modelele de viata in timp intr-o interactiune permanenta cu alte sisteme vii, umane si non-umane. Durabilitatea nu presupune ca lucrurile sa nu se schimbe. Ea nu este un proces static, ci unul dinamic de evolutie comuna.

In conditiile in care omenirea va fi convinsa sa ia in serios conceptul de durabilitate, atunci va vedea ca trebuie sa aiba in vedere schimbari drastice in mai toate domeniile vietii. Nu doar obiceiurile consumatorilor trebuie schimbate, lucru care este, cu siguranta, destul de greu in sine, mai mult trebuie schimbata conceptia oamenilor despre economie, societate si politica. Dezvoltarea durabila trebuie sa devina un concept destul de important in politica de pe tot cuprinsul globului.

Aceasta evolutie poate fi inteleasa ca o speranta pentru politica mediului, pentru ca o considerare integranta a problemelor economice si sociale face vizibil contextul tot mai larg in care trebuie sa transpara aceste probleme ale mediului, daca dorim sa le gasim o solutionare potrivita si acceptabila din punct de vedere social. Cele mai necesare sunt schimbarile de la nivel economic, social si politic.

In ceea ce priveste domeniul economic, trebuie introduse noi forme de administrare, care sa tina cont de factorul natura ca factor principal de productie, chiar si la calcularea preturilor finale. Aici nu va aparea, insa, doar intrebarea cum se poate transforma acest lucru in cazuri singulare prin reglementari politico-administrative si economice. Vor aparea si dispute referitoare la cat de mare poate fi capacitatea de aclimatizare a economiei pe o piata globala care opereaza descentralizat, daca nu se stabilesc la nivel international pasii pe calea unei dezvoltari durabile – acesti pasi putand fi chiar nerealizabili, din cauza, in mod special, a marilor corporatii care aleg vizibil sa-si sporeasca permanent marile bogatii.

In domeniul social se impun revindecari cu totul noi in ceea ce priveste principiul si practica echitatii in distributie – iar acest lucru se impune din cel putin trei motive:

1. tinand cont de faptul ca acest concept de dezvoltare durabila provine din discursul de politica a dezvoltarii, este afectata in primul rand distributia sanselor de dezvoltare in cadrul complexului tari sarace – tari dezvoltate.

2. Cat de bine va fi tolerata in cadrul societatii o modernizare ecologica, care va aduce cu sine doar noi sanse, ci si cu mai multe noi probleme. Cum se poate garanta faptul ca posibilitatile de viata, de lucru, de consum vor fi distribuite cat de cat corect?

3. Celor doua probleme de mai sus li se adauga una, si anume „echitatea distributiva integrativa”. Interesele generatiilor viitoare trebuie avute in vedere in cadrul distributiei de astazi a sanselor, ceea ce inseamna ca societatea trebuie sa tina cont de faptul ca prezentul nu este altceva decat trecutul viitorului nostru, asupra ale carei sanse decidem acum.

Aceasta problema extrem de importanta vizeaza disponibilitatea societatii, a economiei si a fiecaruia dintre noi, de a accepta aceste schimbari in comportamentul nostru de productie si consum ba chiar si in stilul nostru de viata, in mentalitatea noastra. Cele mai importante schimbari trebuie sa se petreaca insa in domeniul politic; unde se impune necesitatea sporita de schimbarea politicului, pentru ca noile orientari valorice sa si stiluri de viata emergente nu pot fi reglementate nici la nivel politic, nici la nivel administrativ, el neputand fi proliferat decat la nivel comunicativ.

De aceea, in dezbaterea privind implementarea conceptului de dezvoltare durabila s-a ajuns la un consens asupra faptului ca o participare sporita a cetatenilor, si stiluri de viata emergente nu pot fi reglementate nici la nivel politic, nici la nivel administrativ, el neputand fi proliferat decat la nivel comunicativ.

De aceea, in dezbaterea privind implementarea conceptului de dezvoltare durabila s-a ajuns la un consens asupra faptului ca o participare sporita a cetatenilor, constituie premisa principala pentru succesul acestei problematici, de care depinde viitorul planetei noastre.

Politica dezvoltarii durabile ne cere tuturor sa ne gandim, fara egoism, ce am putea realiza daca interesele noastre personale ar coincide intru totul cu interesele comunitatii.

Ideea durabilitatii ne conduce astfel, intr-un salt calitativ, spre participarea civila si pana la urma, la o modernizare a economiei. Pentru ca aici nu mai este vorba numai de participarea la actiuni initiate la nivel politic sau administrativ ci de o participare constienta, responsabila de o consfatuire a problemelor comune asupra misiunii de o noua organizare a politicii. Aceasta inseamna ca actorii socio-politici trebuie sa-si asume o responsabilitate deosebita in ceea ce priveste impunerea politica a durabilitatii, fapt care atrage dupa sine consecinte structurale, institutionale si functionale.

Prima reuniune cu participare internationala s-a desfasurat in cadrul Conferintei O.N.U. asupra mediului in 1970 la Stockholm,unde s-a pus accentul asupra mediului si a sanatatii oamenilor, armoniei om-natura intr-o viziune ecologica. In 1983 ONU a creat Comisia Mondiala pentru Mediu si Dezvoltare, care a avut ca principala directie de actiune intocmirea unui raport de analiza a situatiei ambientale mondiale si formularea unui program global de schimbare.

Din acest raport s-a desprins concluzia ca se impune „UN ALT TIP DE DEZVOLTARE”, care sa genereze pe termen lung cresterea economica, imbunatatirea conditiilor de mediu si conservarea resurselor naturale.

Asa cum aprecia Maria Stoica in lucrarea „Investitii si dezvoltarea durabila”, acest tip de dezvoltare definit ca si o dezvoltare care raspunde nevoilor actuale fara a compromite capacitatea generatiilor viitoare de a raspunde propriilor nevoi,   a fost intitulat dezvoltarea durabila, deoarece exista pe termen mediu si lung producerea de catastrofe economico-ecologiste, fiind singurul tip de dezvoltare care este suportat si tolerat de mediu, si in consecinta este capabil sa se sustina si sa se dezvolte.

Raportul Brudtland identifica problemele ambientale cele mai importante care ameninta direct dezvoltarea unui numar mare de tari cresterea demografica excesiva, despaduriri, desertificari importante, exploatarea combustibililor fosili, ploile acide care ameninta ansamblul ecosistemelor acvatice si forestiere, coroziunea stratului de ozon al atmosferei, etc, situatia nu este aceeasi pentru tarile dezvoltate si in cele in curs de dezvoltare.

Tarile industrializate (26% din populatia globului) produc si consuma resursele naturale intr-un raport disproportionat la nivel mondial (consuma 80% din resursele mondiale de energie, petrol si hartie, si 40% din productia alimentara. Aceste tari isi permit distrugeri ambientale deoarece isi pot permite si remedierea lor in timp ce tarile in curs de dezvoltare se pune problema supravietuirii populatiei si satisfacerea unor nevoi esentiale.

4.2. Principiile dezvoltarii durabile dupa Raportul Burntland

Raportul Bruntland propune cateva principii generale cu caracter juridic, economic si politic :

1.Principiul prudentei.

Nivelul actual de cunostiinte este limitat in determinarea capabilitatii pastrarii mediului (capacitatea acestuia de a raspunde nevoilor actuale si viitoare ale oamenilor) ca urmare a faptului ca pericolele depasirii nu au fost inca stiute si nici studiate. Ca urmare, in procesul decizional trebuie acordata o atentie mare executarii riscurilor pe care actiunea umana le-ar putea impune mediului. Cu alte cuvinte exista circumstante in care resursele nu pot fi utilizate indiferent de avantaje sau beneficii, acest principiu este explicat in Tratatul de la Maastricht.

2.Principiile de gestiune a cererii.

Aplicatiile umane sunt rezultatul unor nevoi care trebuie sa se desfasoare in cadrul unor limite impuse de mediu. De obicei nevoile se manifesta simultan si in opozitie unele cu altele, ceea ce impune gestionarea acestor nevoi (a cererilor) in sensul reducerii sau redirectionarii lor decat a satisfaceri lor pentru a gasi punctul optimn dintre cererile aflate in discordanta. Prin acest principiu de gestiune a cererii se urmareste ca concilierea si directionarea aspiratiilor umane catre dezvoltare si respectul mediului in care se desfasoara activitatile lor.

3.Principiu solidaritatii.

Gestionarea cererii impune deopotriva respectarea interesului general si particular, respectarea principiului solidaritatii sociale. Aceasta solidaritate trebuie sa se manifeste articulat intre nevoile aceleiasi generatii sau a diferitelor generatii care traiesc impreuna in aceeasi perioada de timp, precum si verticale intre generatiile actuale si viitoare. Acest principiu poate avea si o dimensiune mondiala in sensul ca un nivel de viata ridicat, un consum exagerat nociv pentru mediu nu justifica o plata de reparatie de catre generatiile viitoare ci dimpotriva, toate tarile dezvoltate trebuie sa se preocupe de dezvoltarea durabila in interesul generatiilor viitoare permitand tarilor sarace sa-si limiteze interesul la generatiile lor actuale.

4.Principiul subsidiaritatii.

Unul dintre principiile democratiei este acela al subsidiaritatii care presupune ca deciziile trebuie luate la nivelul cel mai apropiat de cel la care ele sunt implementate. Principiul subsidiaritatii sta la baza descentralizarii administrative si a cresterii eficientei activitatii economice si de gospodarire a comunitatii locale.

5. Principiul eficientei ambientale.

Acest principiu consta in obtinerea unui beneficiu maxim din fiecare unitate de resursa naturala si de deseuri reciclabile produse prin activitatile umane in cadrul unei dezvoltari care renunta la o conceptie esential economica. Resursele naturale sunt fie regenerabile intr-un interval de timp mai scurt sau mai lung, fie epuizabile definitiv, neregenerabile intr-un interval de timp care se impune gestiunea corespunzatoare lor din punct de vedere al utilizarii lor, De asemenea deseurile trebuie reciclate in proportie cat mai mare si nu evacuate in mediul natural pentru a fi resorbite, in acest mod se vor evita presiunile asupra capacitatii portante a mediului.

6. Principiul eficientei social — economice

Efectele economice obtinute in urma activitatii umane trebuie puse in slujba societatii pe o scara cat mai larga pentru a putea permite cresterea bunastarii si respectului fata de mediu. Eficienta capata intelesuri dincolo de cele clasice de obtinere a profitului in orice conditii, scopul activitatii oamenilor trebuie sa fie imbunatatirea calitatii vietii si respectul mediului.

7. Principiul onestitatii

Impune ca rezolvarea unei probleme sa se faca prin mijloace adecvate, cele mai simple si mai economice.

8. Principiul calitatii

Consta in partajarea responsabilitatii fata de calitatea mediului de la nivel international, intre tari, pana la nivel individual. El se concretizeaza in practica in formula poluator-platitor, care presupune ca cel care produce poluarea sa suporte fmanciar consecintele.

9. Principiul abordarii ecosistemice

Un ecosistem este un organism viu, dinamic, caracterizat printr-o circulatie de fluxuri in interiorul sau, sau intre interiorul si exteriorul la care sisternul se adapteaza prin propriile sale forte, modificandu-se unele caracteristici, deci, evoluand. Abordarea ecosistemica in cazul dezvoltarii durabile presupune pe de o parte o intelegere a mediului natural inconjurator pe care trebuie sa-1 respectam, pe baza intelegerii ecosistemelor sale componente iar, pe de alta parte, intelegerea altor sisteme ne-naturale incluse in mediul natural prin asimilarea lor la ecosisteme.

10. Principiul gandire globala - actiune locala

Acest principiu impune ca toate actiunile de dezvoltare durabila trebuie sa se desfasoare pe doua coordonate: una orizontala la nivel teritorial si alta verticala care include toate domeniile vietii umane. Aceasta impune ca in rezolvarea problemelor generale nu trebuie excluse problemele locale si invers.

'Lansarea conceptului de dezvoltare durabila a impus definirea unor politici de mediu si dezvoltare la nivel international ce s-au cristalizat in cadrul Conferintei ONU asupra Mediului si Dezvoltarii desfasurata la Rio de Janeiro in 1992 si la Conferinta de la Johannesburg 2002. La aceste reuniuni s-a dat o definite mai larga a dezvoltarii durabile, si anume aceea de ,,a trai echitabil in limitele impuse de natura', obiectiv de dezvoltare care s-a statuat drept valabil si necesar in intreaga lume. Conferinta de la Rio a avut ca rezultat doua declaratii de principiu: Declaratia de principiu; Declaratia de la Rio asupra Mediului si Dezvoltarii si ,,Declaratia asupra padurilor' si doua acorduri nationale care au caracter de lege: ,,Conventia asupra modificarilor climatice' si ,,Conventia asupra Biodiversitatii', precum si un plan de actiune intitulat Agenda 21, care este un program de actiune, cuprinzand actiunile necesare a fi intreprinse de comunitatea internationala in toate domeniile cu incidenta asupra unei dezvoltari durabile din punct de vedere social, economic si ambiental, plan care a fost dezvoltat la nivel global, national si local. Agenda 21 face referire la domeniile; comert mondial, cresterea populatiei mondiale, sanatate, cooperare si coordonare internationala, asezari umane durabile cu recomandari in ceea ce priveste mediul urban utilizarea de materiale de constructie locale si care respecta mediul si sanatatea umana, randamentul energetic al constructiilor, strategii de transport vizand utilizarea de energii regenerabile, cresterea eficientei transportului public si reducerea transportului individual, planuri de urbanism prin care sa se limiteze deplasarile pe distante mari, dezvoltarea prin proiecte de restructurare urbana in cooperare public-privat, asigurarea unui mediu de calitate in zonele rurale, incurajarea dezvoltarii oraselor mici, impiedicarea expansiunii urbane pe terenurile agricole in zonele vulnerable din punct de vedere ecologic.

Lucrare: Scoala geopolitica romaneasca Referat: Organizarea Tribunalul de Prima Instanta

4.3. Principiile stabilite prin declaratia de la Rio

1. Fiintele umane se afla in centrul preocuparilor legate de dezvoltarea durabila. Ele audreptul la o viata sanatoasa si productiva in armonie cu natura.

2. Statele au dreptul suveran de a-si exploata resursele proprii urmand politicile de mediu

si dezvoltare si responsabilitatea de a se asigura ca activitatile aflate sub jurisdictia sau controlul lor nu afecteaza mediul altor state sau zonele ce depasesc limitele jurisdictiei nationale.

3. Dreptul la dezvoltare trebuie sa fie exersat astfel incat sa respecte in mod echitabil nevoile de dezvoltare si cele de protectie a mediului ale generatiilor prezente si viitoare.

4. Pentru a realiza o dezvoltare durabila, protectia mediului trebuie sa fie parte integranta a procesului de dezvoltare si nu poate fi considerate un element izolat.

5. Toate statele trebuie sa coopereze in vederea indeplinirii sarcinii esentiale de eradicare a saraciei, aceasta fiind o cerinta indispensabila a dezvoltarii durabile, pentru diminuarea diferentelor dintre standardele de viata si pentru o satisfacere mai buna a nevoilor natiunilor lumii.

6. Tarile in curs de dezvoltare trebuie sa se bucure de o atentie deosebita, mai ales tarile mai putin dezvoltate si vulnerabile din punct de vedere al mediului.

7. Statele vor coopera in spiritul unui parteneriat global pentru conservarea, protectia si refacerea sanatatii ti integritatii ecosistemului planetei. Tinand cont de contributia diferita adusa la degradarea mediului global, statele au responsabilitati comune dar diferentiate. Tarile dezvoltate sunt constiente de responsabilitatea pe care si-o asuma in cadrul procesului international de orientare catre dezvoltarea durabila.

8. Pentru a realiza o dezvoltare durabila si o calitate mai buna a vietii pentru toate natiunile, statele trebuie sa reduca si sa elimine modelele nedurabile de productie si consum si sa promoveze politici demografice corespunzatoare.

9. Statele trebuie sa coopereze in vederea intaririi capacitatilor indigene pentru dezvoltarea durabila prin imbunatatirea cunostintelor stiintifice pe baza schimburilor de informatii stiintifice si tehnologice si prin sporirea dezvoltarii, adaptarii, raspandirii si transferului de tehnologii, inclusiv tehnologiilor noi si inovatoare.

10. Problemele de mediu sunt mai bine stapanite cand are loc un proces de participare a cetatenilor interesati la un nivel relevant. La nivel national, orice individ trebuie sa beneficieze de un acces corespunzator la informatia de mediu detinuta de catre autoritatile publice, inclusiv la informatiile despre materialele periculoase si activitatile desfasurate in cadrul comunitatii in care traieste, si sa aiba ocazia de a participa la procesele de luare a deciziilor. Statele vor facilita si incuraja constientizarea si participarea publica prin punerea la dispozitie a informatiilor relevante. Accesul efectiv la procedurile juridice si administrative, inclusiv la compensari si remedieri va fi asigurat.

Statele vor promulga o legislatie efectiva de protectie a mediului. Standardele de mediu, obiectivele manageriale si prioritatile vor trebui sa reflecte contextul protectiei mediului si dezvoltarii carora le sunt aplicate

Standardele aplicate de unele tari pot fi necorespunzatoare
la costuri economice si sociale nejustificate pentru alte tari, in special pentru tarile in curs de dezvoltare.

Statele trebuie sa coopereze pentru promovarea unui sistem economic deschis si intr-ajutorare care va duce la cresterea economica si dezvoltarea durabila in toate tarile si la o mai buna colaborare a problemelor legate de degradarea mediului (masurile ecologice instituite in cadrul politicilor comerciale nu trebuie sa constituie motive pentru discriminari arbitrare sau nejustificate, ori restrictii deghizate la adresa comertului international). Actiunile unilaterale legate de problemele de mediu din afara jurisdictiei tarii importatoare trebuie evitate, masurile de protectia mediului care se adreseaza problemelor transfrontaliere sau globale. Trebuie pe cat posibil sa se bazeze pe un consens international.

Statele vor adopta legi nationale referitoare la obligatiile si compensatiile acordate victimelor provocate de fenomenul poluarii sau legate de alte distrugeri adusemediului.

De asemenea, statele vor coopera intr-o maniera mai prompta si mai determinata pentru adoptarea de legi internationale care prevad obligatiile si compensatiile legate de efectele negative ale distrugerii mediului cauzate de activitati din cadrul jurisdictiei sale pentru controlul asupra zonelor din afara jurisdictiei nationale.

Statele trebuie sa coopereze intr-un mod efectiv pentru descurajarea sau prevenirea relocalizarii sau transferului catre alte state a oricarei activitati sau substante ce poate cauza degradarea severa a mediului sau sunt periculoase pentru sanatatea umana.

15. In vederea protejarii mediului, statele vor trebui sa aplice pe scara larga principiile precautiei, in conformitate cu posibilitatile lor. Acolo unde exista pericolul provocarii unor distrugeri importante sau cu caracter ireversibil, lipsa unei certitudini stiintifice totale nu va trebui sa constituie motivul amanarii masurilor rentabile de prevenire a degradarii mediului.

16. Autoritatile nationale trebuie sa depuna toate eforturile pentru promovarea internalizarii costurilor ecologice si folosirea instrumentelor economice, tinand cont de faptul ca poluatorul trebuie, in principiu, sa suporte costurile poluarii, luand in considerare interesul public si evitand denaturarea comertului international.

17. Evaluarea impactului asupra mediului, ca instrument national, va fi efectuat pentru actiunile prevazute a fi implementate si care pot avea un impact negativ asupra mediului, reprezentand obiectul deciziei unei autoritati nationale competente.
18. Statele vor trebui sa anunte imediat alte state despre eventualitatea producerii oricarui dezastru natural sau a altei urgente ce poate produce efecte negative neasteptate asupra mediului statelor respective. Orice efort al comunitatii internationale va trebui sa fiefacut pentru ajutorarea statelor afectate.

19. Statele vor asigura din timp informatii relevante statelor potential afectate de activitatile care pot avea efecte negative semnificative transfrontaliere si trebuie sa se consulte cu statele respective intr-o faza timpurie si cu deplina incredere.

20. Femeile detin un rol important in cadrul proceselor de management ecologic si de dezvoltare. Participarea deplina a femeilor este esentiala pentru realizarea unei
dezvoltari durabile.

21. Creativitatea, idealurile si curajul tineretului lumii trebuie sa fie mobilizate pentru intarirea unui parteneriat global in vederea realizarii dezvoltarii durabile si asigurarii unui viitor mai bun pentru toti.

22. Populatia indigena si comunitatile lor, impreuna cu alte comunitati locale, detin un rol vital in cadrul managementului ecologic si al procesului de dezvoltare, datorita cunostintelor lor si practicile traditionale. Statele trebuie sa recunoasca si sa sustina corespunzator identitatea, cultura si interesele populatiilor indigene si sa le ofere posibilitatea unei participari efective in cadrul procesului de realizare a dezvoltarii durabile.

23. Mediul si resursele naturale ale popoarelor sub opresiune, dominatie sau ocupatie vor trebui protejate.

24. Razboiul are un efect distructiv pentru dezvoltarea durabila. De aceea, statele trebuie sa respecte legile internationale care asigura protectia mediului in timpul conflictelor armate si sa coopereze pentru dezvoltarea ulterioara, dupa necesitati.

25. Pacea, dezvoltarea si protectia mediului sunt interdependente si indivizibile.

26. Statele trebuie sa rezolve toate disputele legate de mediul inconjurator pe cale amiabila si prin mijloace corespunzatoare, in concordanta cu Charta Natiunilor Unite.

27. Statele si natiunile trebuie sa coopereze cu incredere deplina si in spiritul parteneriatului pentru indeplinirea principiilor incluse in aceasta Declaratie si pentru dezvoltarea in continuare a legislatiei internationale din domeniul dezvoltarii durabile.

Primul principiu

Inainte de toate, resursa umana, omul, este in centrul preocuparilor pentru viitor (teoria personalista) si el trebuie pastrat sanatos pentru acest viitor. Chiar daca prezentul presupune spatii de incertitudine decizionala, viitorul trebuie salvat, conceptul de ,,viitor durabil' lansat recent, concentreaza atentia generatiei actuale catre generatia viitoare de oameni care sa aiba mai multe sanse pentru a-si ,,construi' bunastarea. Conditionarea ,,viitorului durabil' presupune:

- punerea sub control a fenomenelor si proceselor actuale antropice poluante. Concret, aceasta presupune incadrarea activitatii economice in limitele de poluare stabilite de normele de calitate a factorilor de mediu;

- modele de productie si consum mai putin poluante pot ft avute in vedere. Cunoasterea traditionala a populatiilor indigene se dovedeste un izvor nesecat de modele, dar influenta modei, a modelelor impuse de marile corporatii transnationale fac ca acestea din urma sa-si impuna modelele de productie si consum care, de cele mai multe ori, nu protejeaza sanatatea oamenilor, animalelor, plantelor;

- conservarea ecosistemelor naturale, respectarea biodiversitatii ca patrimoniu intangibil al Terrei pentru generatiile viitoare;

- punerea in valoare a functiilor ecosistemelor (exclusiv cele de natura economica) pentru a conferi durabilitate ecologica activitatilor antropice si proteja mediul inconjurator;

reconstructia ecologica a terenurilor degradate de activitati economice. Aceasta se poate transforma in activitate economica profitabila (idee de afaceri), deoarece inseamna nu numai aducerea in circuitul natural a unor suprafete de teren, dar si domeniu pentru desfasurarea activitatilor de cercetare-dezvoltare, producerea de echipamente, organizare de firme pentru executarea lucrarilor de refacere a terenurilor, tratarea apelor uzate, a produselor degradate, prilej de creare de noi locuri de munca si de amplificare a activitatii economice, in final.

Al doilea principiu al dezvoltarii durabile, cel care orienteaza spre dezvoltare traiectoria procesului economic se refera la eficienta, la productivitate, la pierderi (inclusiv de tipul externalitatilor de mediu) presupune:

- Eficienta capitalului natural, ceea ce inseamna exploatarea resurselor naturale si in interesul generatiilor umane viitoare sau rationalizarea din rezervele naturale (geologice), ce pot fi valorificate fara a epuiza resursa/zacamantul in timpul unei singure generatii umane.

- Gradul dc valorificare (tehnologii de prelucrare a resurselor, produsele obtinute, valoarea adaugata etc.) cat mai ridicat, inseamna conservarea resurselor naturale, amplificarea activitatii economice, integrarea in fluxurile mondiale de produse si tehnologii, piata pentru activitatea de cercetare-dezvoltare, un alt grad de valorificare a resursei umane.

- Randamentele de prelucrare, cicluri tehnologice inchise, tehnologii de tip ,,zero deteuri', externalitati pozitive de mediu sunt factori de asigurare a eficientei capitalului natural atras in circuitul economic.

- Eficienta capitaluiui uman devine cheia dezvoltarii economice (si culturii, educatiei, sanatatii etc.) in perspectiva, insistandu-se asupra duratei totale a ciclului de invatamant, instruire pe tot timpul vietii active, includerea in curricula scolara a disciplinelor ce privesc formarea spiritului intreprinzator, creativitatea (spiritul inventiv), asumarea si gestionarea riscului, insusirea comportamentelor sociale si ecologice moderne si a principalelor limbi vorbite in Europa.

Investitia pe termen lung cea mai eficienta - in cadrul acestui principiu il dezvoltarii durabile - pare a fi investitia in resursa umana, « Viitorul durabil » incepe cu pregatirea populatiei pentru a-si construi si sustine un asemenea viitor, in care inteligenta umana, talentul, priceperea, inovatia, spiritul intreprinzator devin suportul dezvoltarii economice.

Eficienta capitalului financiar trebuie vazuta nu numai in procesul cresterii economice ci si in cel al dezvoltarii. Adica, punerea in valoare concomitenta a capitalului natural si a celui uman pentru a se obtine un maximum de valoare adaugata, dc valorificare a potentialului propriu de gandire inteligenta.

Eficienta capitalului antropic presupune punerea in valoare a infrastructurilor realizate in timp istoric. Al treilea principiu al dezvoltarii durabile (principiul etic) presupune:

- reducerea decalajelor de nivel de trai intre membrii societatii prin combaterea saraciei;

- indreptarea saracilor catre activitati productive, inclusiv prin resuscitarea interesului pentru profesii, preocupari traditionale, mai ales in mediul rural;

- reforestare, aforestare, conservarea padurilor;

- punerea in valoare, precumpanitor, a resurselor naturale regenerabile, in detrimentul celor minerale, epuizabile.

educarea si instruirea populatiei, informatizarea scolilor, institutiilor publice etc. dirijarea procesului de urbanizare a mediuiui rural.

4.4. Indicatori ai dezvoltarii durabile

Indicatorii monitorizarii procesului de trecere la o dezvoltare mai durabila sunt necesari pentru a fi folositi in luarea deciziilor si elaborarea politicilor de la toate nivelurile si pentru a analiza procesul in sine. In afara de indicatorii economici utilizati in mod frecvent, referitori la nivelul de trai, sunt necesari si indicatori sociali, de mediu si institutionali, in vederea obtinerii unei imaginii clare de ansamblu a dezvoltarii societatii. In acest sens, Comisia pentru Dezvoltarea Durabila (Commission of Sustainable Development - CSD), in aprilie 1995, a elaborat o lista de 134 de indicatori si tabele metodologice. Dupa o perioada de testari si analize diverse, lista finala a fost redusa la 58 de indicatori (tabelul 2.1).

1. Indicatorii sociali.

Echitatea sociala reprezinta una dintre pnncipalele valori care accentueaza dezvoltarea durabila, avand in centru oamenii si calitatea vietii lor. Egalitatea implica gradul de dreptate si de includere in modul cum sunt distribuite resursele, oportunitatile disponibile si felul in care sunt luate deciziile. Notiunea este relevanta atat in privinta natiunilor, dar si a comunitatilor.

Sanatatea si dezvoltarea durabila sunt strans legate. Sursele sigure de apa si salubritatea, hrana adecvata si o sursa sigura de hrana, conditii de viata intr-un mediu nepoluat, controlul bolilor si accesul la serviciile dc sanatate, toate acestea contribuie la o populatie sanatoasa. Dimpotriva, saracia, lipsa informatiilor si a educatiei, dezastrele naturale si cele provocate de om si urbanizarea rapida pot exacerba problemele de sanatate. Controlul poluarii si serviciile de protejare a sanatatii de multe ori nu au tinut pasul cu dezvoltarea economica. Drept consecinta, o sanatate precara este asociata cu o productivitate scazuta, mai ales in sectoarele din agricultura unde este nevoie de multa munca. Dezvoltarea nu poate fi obtinuta sau sustinuta avand o mare parte din populatie bolnava sau avand un acces inadecvat la facilitatile de sanatate.

Educatia, ca proces ce se desfasoara toata viata, este acceptata la scara larga drept conditie fundamentala pentru atingerea dezvoltarii durabile. Este recunoscuta, de asemenea, ca un mijloc de schimbare a modelelor de consum si de productie catre un drum mai durabil. Educatia, atat formala cat si informala, este privita ca un proces prin care indivizii si societatea isi dezvolta intreg potentialul. Exista o stransa legatura intre nivelul general de educatie obtinuta si persistenta saraciei, indiferent de gradul de dezvoltare al unei tari. Este vital sa se schimbe atitudinile oamenilor in vederea obtinerii constiintei etice, a valorilor, atitudinilor, aptitudinilor si comportamentului adecvat constructiei unei societati durabile.

Locuintele adecvate reprezinta o componenta fundamentala a dezvoltarii durabile. Disponibilitatea unor locuinte adecvate contrbuie la constituirea unor asezari mai sigure, mai echitabile si mai sanatoase. Conditiile de viata, mai ales in zonele urbane, sunt influentate de concentratiile excesive ale populatiei, planificarea inadecvata a terenului, resurse financiare insuficiente si somaj. Migratia dinspre zonele rurale spre cele urbane accentueaza aceasta situatie contribuind la dezvoltarea cartierelor sarace si a adaposturilor inadecvate. Conditiile precare de locuit sunt asociate cu saracia, vagabondajul, sanatatea precara, excluderea sociala, insecuritatea si instabilitatea familiei, violenta, degradarea si o vulnerabilitate crescuta la dezastre.

Securitatea. Prevenirea faradelegiior si pedepsirea acestora reprezinta o parte integranta a dezvoltarii durabile. Societatea civila, guvernele si democratia se bazeaza pe promovarea dreptatii ca o conditie esentiala pentru stabilitatea sociala, securitate, pace, drepturile omului si dezvoltarea durabila pe termen lung. Un astfel de climat stabil si sigur este necesar pentru sprijinirea obiectivelor cum sunt eradicarea saraciei, investitiile, protectia mediuiui, egalitatea sexelor, implicarea civicia si un cadru de viata durabil.

Populatia ofera o referinta contextuala importanta pentru dezvoltarea durabila pentru cei ce iau decizii ce tin cont de inter-relatiile umane, resurse, mediu si dezvoltare. Schimbarea populatiei este importanta pentru tarile care incearca sa reduca saracia, sa obtina progres economic, sa imbunatateasca protectia mediuiui si sa treaca la un consum si o productie mai durabila. Nivele mai stabile de fertilitate pot avea un impact pozitiv major asupra calitatii vietii. Urbanizarea a devenit tendinta dominanta in ceea ce priveste distributia populatiei. Cresterea rapida a populatiei si migratia pot duce la conditii de viata instabile si cresterea presiunii asupra mediului, mai ales in zonele sensibile ecologic. Cautarea unor conditii mai bune de viata in mediul urban face necesara elaborarea unor programe eficiente de dezvoltare rurala.

2. Indicatorii mediului ambiant.

Atmosfera. Elementele atmosferice prioritare includ schimbarea climatului, deteriorarea stratului de ozon din stratosfera si troposfera, acidifierea, antropizarea, calitatea aerului din zonele urbane. Acestea au impact asupra starii de sanatate umane, asupra biodiversitatii si sanatatii ecosistemelor, provocand si pagube economice.

Principalele activitati urbane care contribuie la schimbarea atmosferei cele care folosesc combustibilii fosili pentru producerea energiei si pentru transport, in plus, procesele care duc la modificari climatice sunt: despadurirea, procesele industriale, agricultura intensiva si depozitarea deseurilor contribuie la poluarea atmosferica. Chiar daca exista unele realizari privind substituirea combustibililor si utilizarea energiei regenerabile, nivelul emisiilor a continuat sa creasca datorita cresterii de ansamblu a consumului de energie si transportului.

Schimbarea climatului este recunoscuta pe plan mondial ca o amenintare serioasa la adresa mediului ambiant si este, in principal, o consecinta a modelelor de consum si productie nedurabile. Consecintele modificarilor climatice sunt: cresterea nivelului marii si inundarea zonelor joase, temperaturi crescute, topirea ghetarilor si manifestarile extreme ale vremii ce vor duce la inundatii si secete. Efectele socio-economice vor fi raspandite pe scara larga, dar vor avea o semnificatie mai mare pentru agricultura, paduri, ecosistemele marine si statele ce ocupa insule mici.

Teritoriul este alcatuit nu numai din suprafata fizica si topografica, ci si din resursele asociate, cum sunt: solul, depozitele minerale, apa, comunitatile de animale si plante. Folosirea teritoriului intr-un mod nedurabil afecteaza aceste resurse, precum si atmosfera si ecosistemele marine. Din cauza expansiunii umane, teritoriul devine o resursa din ce in ce mai saraca, mai ales in ceea ce priveste pamantul bun pentru productia primara de biomasa si pentru conservare.

Oceanele, marile si zonele de coasta. Ocupand 75% din suprafata Pamantului, oceanele si marile reprezinta ecosisteme extrem de productive care recicleaza continuu chimicale, hrana si apa. Reciclarea regleaza vremea si climatul, inclusiv temperatura globala, in plus, ecosistemele marine, din estuare si din zonele de coasta sunt semnificative pentru biodiversitate si contin resurse naturale pretioase. Se estimeaza ca 90% din productia mondiala de peste este dependenta la un moment dat de zona de coasta. Zonele de coasta, aflate la intersectia dintre mare si uscat, ocupa mai putin de 15% din suprafata Pamantului. Cu toate acestea, aici traiesc 2 miliarde de oameni, aproximativ 37% din populatia Terrei, asteptandu-se ca pana in 2020 numarul acestora sa creasca considerabil.

Apa proaspata este esentiala in perpetuarea vietii umane si a dezvoltarii economice, sustine sursele de apa ale gospodariilor, productia de hrana, zonele de pescuit, industria, generarea hidroenergiei, navigarea si recreerea. Este in stransa legatura cu saracia, sanatatea, schimbarea climatica, despadurirea, desertificarea si utilizarea terenului. Astazi, oamenii folosesc jumatate din apa disponibila. Folosirea apei a crescut de doua ori mai rapid ca rata de crestere a populatiei si exista deja destule regiuni care se confrunta cu lipsa acesteia. Aproximativ 1/3 din populatia Globului traieste in tari in care exista un «stres al apei» moderat sau mare. Pana in anul 2025, se estimeaza ca vor ajunge in aceasta situatie 2/3 din populatia Globului. Aceasta va avea un impact ridicat asupra dezvoltarii socio-econo­mice, mai ales in ceea ce priveste productia viitoare dc hrana.

Biodiversitatea consta nu numai in varietatea speciilor, ci si in variatiile genetice ale unei specii si in variatia intre diferite comunitati de specii, habitate si ecosisteme. Aceasta biodiversitate a genelor, speciilor si ecosistemelor contribuie la bunastarea generala a omului. Mentinerea diversitatii ne asigura ca Pamantul va continua sa sustina procesele naturale ecologice de care depinde viata. Schimbarile majore, risipa sau degradarea biodiversitatii pot provoca impacte grave din punct de vedere economic, social si cultural si pot avcaea implicatii ecologice si etice profunde. Mai mult de 40% din economia lumii si aproximativ 80% din nevoile celor saraci depind de diversitatea biologica. Siguranta hranei, variabilitatea climatica, siguranta apei proaspete si nevoile de sanatate umana sunt direct asociate cu mentinerea si folosirea biodiversitatii. Numarul total al speciilor de pe Pamant este estimat a fi intre 5 si 100 milioane, dintre acestea, 90% sunt adapostite de padurile tropicale. Cele mai bogate regiuni in biodiversitate sunt Africa, Asia, Pacificul si America Latina, iar in anul 1996, 25% dintre mamifere si 11% dintre pasari erau amenintate cu disparitia.

3. Indicatorii economici

Structura economica. Comertul si investitiile reprezinta factori importanti in cresterea economica si dezvoltarea durabila, imbunatatirea accesului pe piete, a transferului resurselor financiare si tehnologice si scaderea datoriilor sunt critice pentru ca tarile dezvoltate sa atinga obiectivul dezvoltarii durabile. Saracirea, exploatarea resurselor naturale, consumul si productia sunt conectate strans cu cresterea economica sau cu lipsa ei. Adevarata provocare este reprezentata de asigurarea ca, cresterea economica va duce si la echitate sociala si nu va contribui la degradarea mediului.

PIB-ul pe locuitor reprezinta o unitate de masura standard pentru cresterea economica, in timp ce ponderea investitiilor in PIB reflecta nivelulul capitalului financiar disponibil pentru stimularea dezvoltarii economice. Balanta comertului de bunuri si servicii ilustreaza deschiderea si/sau vulnerabilitatea economiei. Nivelele ridicate ale datoriilor unei tari inhiba abilitatea unei tari de a se ocupa de prioritatile socio-economice si ecologice ale dezvoltarii durabile. Procentul de ODA (Official Development Assistance) este masura angajarii comunitatii internationale, aratind si gradul de incredere pe care o ofera tara respectiva.

Modelele de consum si productie nedurabile, intalnite mai ales in tarile dezvoltate, reprezinta cauza majora a deteriorarii continue a resurselor naturale si a mediului inconjurator. Este larg recunoscut faptul ca Pamantul poate suporta nivelurile de consum ale tarilor industrializate la scara globala

4. Indicatorii institutionali.

Cadrul institutional adecvat dezvoltarii durabile trebuie format prin instrumente legale si politici adecvate, care sa integreze factori sociali, economici si ecologici. Implementarea politicilor sanatoase de dezvoltare durabila si a tratamentelor internationale trebuie sa imbunatateasca conditiile socio-economice si ecologice, precum si sa ajute la reducerea surselor potentiale de conflict dintre tari.

Capacitatea institutionala poate fi masurata prin dotarile existente ale unei tari, dotari umane, stiintifice, tehnologice, organizationale, institutionale, precum si resurse. Aceasta imbunatateste planificarea participativa, implementarea si monitorizarea, necesare dezvoltarii durabile.

Indicatorii dezvoltarii durabile

Gama problemelor dezvoltarii sustenabile, care trebuie sa se reflecte in setul de indicatori, este foarte larga si acest fapt conduce la o dilema. Cum am putea noi sa reflectam, in mod satisfacator la toate aceste probleme printr-un numar restrins de indicatori astfel incat oamnenii sa aiba o imagine de ansamblu probleme care nu sunt incluse in mod explicit ar putea fi privite ca avind o importanta nesemnificativa. Unii dintre cei care au oferit consultanta au sugerat ponderarea impreuna a unui numar de indicatori pentru a crea un “ index de progres” mai agregat. Natiunile Unite, de exemplu, publica de cativa ani un Index de Dezvoltare Umana (HDI) care reprezinta o masura compozita ce reflecta speranta de viata, standardele educationale si veniturile medii. Alte grupuri au propus indicatori bazati pe estimarile de consum al resurselor pentru o gospodarie de nivel mediu , egalizand acest fapt suma terenului care, teoretic ar fi necesar in situatia de a regenera resursele consumate. Altii au propus masuri bazate pe crestere economica ajustate pentru consumul de resurse, poluarea de mediu si o gama intreaga de alti factori, inclusiv inechitatea privind sanatatea si veniturile.

Un numar de organisme si organizatii, inclusiv Comisia Europeana (impreuna cu Eurostat si Agentia Europeana a Mediului), Organizatia pentru Cooperare economica si dezvlotare (OECD) si Comisia Nationilor Unite pentru Dezvoltare Sustenabila (NCSD) propun la randul lor indicatori. Insa, inca nu exista nici un consens international asupra indicatorilor de dezvoltare durabila si nici o lista sumara de indicatori nu este recomandata cu toate ca UNCSD a publicat un sumar de aproximativ 130 de indicatori care a fost agreat de un numar de tari . Nici o tara, cel putin cat avem noi cunostinta, n-a publicat inca vreun set de indicatori de dezvoltare sustenabila, chiar daca una sau doua au publicat sau au in vedere indicatori de mediu.

Obiectivul economic central al oricariu guvern este realizarea unui nivel ridicat si stabil al cresterii si al ocuparii fortei de munca. Aceast vine in consonanta cu crearea unei societati mai drepte in care toata lumea are oportunitati de reusita si desigur, cu protectia mediului.

Seriozitatea cu care guvernele se dedica diverselor oportunitati, inclusiv abordarea excluziunii sociale si ajutorarea celor pauperi, se manifesta in politicile de a largii oportunitatile de a munci si de a face munca mai justificata din punct devedere material, sa ofere asistenta celor care nu pot lucra, sa imbunatateasca educatia, aptitudinile, pregatirea resursei umane pe termen lung de a investi in regenerarea zonelor cele mai sarace si pentru a asigura tuturor o mai buna stare de sanatate si locuinte decente.

Prosperitatea si calitatea vietii noastre depinde de afacerile competitive care produc produse si servicii de inalta calitate pe care oamenii le solicita .

In acelasi timp trebuie sa producem bunuri si servicii printr-o utilizare mai eficienta a resurselor si care sa reduca presiunea aupra mediului.             Protectia efectiva a mediului insemna sa se actioneze in vederea limitarii amenintarilor globale a mediului, cum ar fi schimbarea climei, protectia impotriva hazardului in privinta sanatatii umane, cum ar fi poluarea aerului sau slaba calitate a aerului si protejarea bunurilor pe care oamenii le pretuiesc, cum ar fi viata salbatica, peisajele naturale si cladirile de patrimoniu. De asemenea avem nevoie sa ne asiguram ca realizam reducerea deseurilor cat de mult posibil.

Exista insa legaturi si unele neconcordante intre indicatori. De exemplu, traficul rutier intens contribuie atat la schimbarea climei cat si la poluarea aerului, iar constructia de drumuri poate duce la piederea de habitat si fragmentare. Insa un sistem de transport este vital in mentinerea cresterii economice si asigurarea accesului oamenilor la servicii pentru a le imbunatatii viata din perspectiva calitatii . Aerul si poluarea apei pot afecta sanatatea oamenilor si poate avea un impact asupra ecosistemelor si vietii salbatice. Construirea de locuinte poate determina o presiune asupra dezvoltarii in unele zone de la tara. Provocarea pe care dezvoltarea sustenabila costa in echilibrarea acestor presiuni, uneori conflictuale, asigurand cresterea economica, protectia mediului si progresul social care sunt complementare.

Capitolul 5

Sistemele de asezari umane- sisteme complexe

5.1 Organizarea spatio- temporazari umane

Conform teoriei Generale a Sistemelor, sistemele de asezari umane constituiau tipuri particulare de sisteme, constituite dint-o multime de elemente organizate dupa anumite reguli si relatiile dintre ele.

Elementele constitutive ale sistemelor de asezari umane erau considerate factorii de mediu : apa, aer, sol, flora, fauna si asezarile umane.

Acest mod de interpretare avea la baza utilizarea metodelor analitice in interpretarea independenta a factorilor de mediu in interactiunea factorilor de mediu in interactiunea cu ceilalti factori.

Dezvoltarea bazei teoretice a ecologiei cu elemente specifice sistemelor si ciberneticii dupa anii 1970 a condus la conceptia conform careia mediul este organizat in sisteme intre care exista relatii ierarhice specifice.

Dupa anul 1972 Conventia pentru Conservarea Diversitatii Biologice recunoaste faptul ca mediul este organizat in sisteme intre care exista relatii ierarhice specifice. Conceptele teoretice care au stat la baza intelegerii organizarii mediului si solutionarea problemelor privind raportul om natura s-au consolidat treptat de la faza initiala definita ca “ ecologie biologica” ajungandu-se astazi la “ ecologizarea sistemica” sau stiinta sistemelor ecologice ( A. Vadineanu, 2001).

Ecologia sistemica este stiinta sistemelor mari complexe care interpreteaza relatia de dependenta in activitatea de management dintre infrastructura socio- economica si infrastructura bio-fizica ce o sustine ( o alimenteaza cu resurse minerale si energie si proceseaza deseurilor) precum si dintre om si natura la diferite scari de spatiu si timp.

Pana la inceputul anilor 1990 cercetarile ecologice s-au facut la nivelul sistemelor ca sisteme ecologice locale excluzandu-le pe cele create de om ceea ce a condus la practicarea unui managemet sectorial si neperformant pe termen lung ducand la acumularea unor efecte care au generat “ criza ecologica” sau “ criza relatiilor ” dintre om si natura.

Astazi se recunoaste faptul ca sistemele de asezari umane, care au fost interpretate timp indelungat ca un ansamblu de factori naturali sau factori de mediu constituiti din aer, sol, apa, organisme vegetale si animale si asezarile umane, constituie in fapt sisteme complexe constituite dint-o serie de sisteme organizate ierarhic spatial si temporar.

Organizarea naturii la scara spatio-temporala ( local, judetean, regional, national, macroregional, ecosfera) intr-o ierarhie de sisteme interdependente si integrate unele in altele, inglobeaza toate componentele mediului fizic si biologic natural, transformat sau construit de catre om.

Astfel la nivelul unui sistem de asezari umane intalnim urmatoarele tipuri de sisteme:

- ecositeme[3] asupra carora influenta antropica directa este absenta sau foarte limitata-zone umede, paduri inaccesibile omului, rezervatii naturale;

- ecosisteme antropizate- transformate de om sau create si controlate de om atat din punct de vedere structural cat si functional pentru a produce resurse alimentare de origine vegetala si animala sau materia prima in industria alimentara, celulozei si hartiei, industria lemnului, industria usoara si pentru producerea materialelor de constructii si a combustibililor pentru incalzirea locuintelor : agrosisteme, plantatii forestiere, ferme zootehnice, ferme pentru acvacultura, lacuri de acumulare pentru producerea energiei electrice, zone umede artificiale pentru epurarea apelor uzate.

Sisteme proiectate si construite de om( artificiale sau parazite) a caror existenta depind de celelalte ecosisteme, in aceste categorii intra : habitate rurale, habitate urbane, infrastructura economica ( sisteme industiale),. In cadrul habitatelor intra: locuintele , infrastructura tehnico- edilitara si de salubritate, infrastructura de transport, dotarile.

Ecosistemele naturale si seminaturale in totalitate au capacitatea de regenerare prin reciclarea deseurilor biologice ( produsele unei specii constituie resurse pentru altele, ceea ce face ca in cele doua ecosisteme nu exista deseuri ) prin intermediul energiei solare, asigurand totodata si o serie de servicii : purificarea si regenerarea resurselor de apa, purificarea aerului, controlul regimului hidrologic si al climei.

Ecosistemele antropizate functioneaza printr-un input de energie externa prin diverse canale, produsa in sistemele proiectate si construite . Interventia antropica a omului este directa incepand cu crearea acestora, insamantarea sau plantarea soiurilor selectionate sau popularea fermelor zootehnice si piscicole cu rase si specii ameliorate, fertilizarea, irigarea, combaterea daunatorilor prin administrarea pesticidelor si de mentinere a starii de sanatate a plantelor de cultura sau a efectivelor animale. Aceste ecosisteme produc resurse biologice de un numar de specii de plante si animale ameliorate prin solutia artificiala si mai recent prin tehnici de inginerie genetica.

Functionarea sistemelor proiectate si constuite este dependenta de ecosistemele naturale, seminaturale si antropizate- resursele si produselor acestora costituie suportul vietii in sistemele de proiectare si construite.

Ecosistemele naturale si seminaturale in totaliate si ecositemele antrepozite se comporta ca unitati productive capabile sa se autointretina integral- ecosistemele naturale si seminaturale, sau partial-ecosistemele antrepozite din punct de vedere energetic si al resurselor de materii prime.

Ecosistemele naturale, seminaturale si antrepozite constituie capitalul natural al unui sistem de asezari umane. Apitalul natural costituie suportul ecosistemelor proiectate si costruite furnizeaza servicii ( care nu au valoare de piata- purificarea si regenerarea rezervelor de apa, controlul climei, controlul regimului hidrologic) si materii prime, apa , resurse genetice . . sistemelor proiectate si contsruite.

Intre sistemele proiectate si contruite si capitalul natural se transmit fluxuri materiale, informationale si de energie, in cea mai mare parte insa aceste fluxuri sunt unidirectionale, “ curg” dinspre capitalul natural spre sistemele proectate si construite deoarece infrastructura economica nu le permite autointretinerea .

In sistemele proiectate si construite sunt integrate doua componente care exprima pe de o parte nivelul atins de populatie in planul organizarii sociale si instititionale respectiv capitalul social[4] iar pe de alta parte, nivelul atins in planul cunoasterii, culturii, normelor morale-respectiv capitalul cultural catre populatie.

Biodiversitatea[6] constituie diversitatea ecologica, taxonomica si genetica a capitalului natural, iar pe de alta parte diversitatea culturala , etnica, lingvistica si organizarii sociale. Acest mod de interpretare a biodiversitatii ia in considerare diversitatea structurala si functionala proprie fiecarui sistem complex . Bogatia de specii, diversitatea genetica a ecosistemelor naturale si seminaturale asigura suportul autointretinerii acestora.

Sistemele de asezari umane indiferent de nivelul de organizare au fost si sunt implicate intr-un proces de indignare regionala, nationala, macroregionala si globala ( in ultimi ani). Dinamica in plan structural si functional ( comportamentul) sistemelor complexe nationale , parcurge diverse faze de crestere/dezvoltare, urmate de faze de perfectionare functie de nivelul atins de capitalul social, capitalul cultural si infrastructura economica la nivel national si international.

La nivelul unei natiuni, capitalul social si cultural influenteaza hotarator mersul istoriei. Daca luam in considerare interesul acestor doua componente fata de mediu, constatam( tabelul 3.1) ca fiecare natiune poate parcurge diverse faze cu componente distincte functie de calitatea si intensitatea fluxurilor de energie, materiale si informationale care curg dinspre capitalul natural spre sistemele proiectate si construite depind pe de o parte de calitatea capitalului social si cultural care la randul lor depind, dar si influenteaza infrastructura economica ( care le furnizeaza resurse financiare si logistica –fig. 3.

Comporatmentul involutiv este specific statelor cu regimuri politice de tip dictatorial, inchise, cu capital social nedezvoltat, conducere hipercentralizata , state in care cresterea economica supraexploatarii capitalului propriu, state izolate din punct de vedere politic, economic, stiintific, cultural. Prin aceasta faza au trecut toate tarile din estul Europei foste socialiste printre care si Romania .

In categoria tarilor cu comporamentul involutiv intra si tarile prinse in capcana saraciei( sudul subdezvoltat) unde in anul 2003, 1,3 mid de oameni nu aveau acces la electricitate , 2 mld de oameni au mai putin de 1 dolar/zi, 1.3 mld de oameni locuiesc in zone vulnerabile pe soluri fragile. Problema utilizArii resurselor este o problema de subzistenta, saracia si conflictele antreneaza pagube mari mediului.

Desi bogate in resurse : petrol: Columbia, Sudan, Ciad, Camerun; Smaralde: Afganistan; safire, rubine, cherestea: cambogia; Sierra- Leone; diamante: Congo: diamante, cupru, zinc, lemn; Angola : petrol si diamante, etc. aceste tari sunt macinate de razboaie civile interne pentru controlul si jefuirea resurselor in vederea finantarii razboaielor.

Conflictele interne sunt alimentate prin diverse conexiuni de piata mondiala a resurselor prin interventia discreta a marilor puteri industriale pentru a-si asigura resursele de materii prime .

Comportamentul adaptiv este specific de asemenea statelor din estul Europei printre care si Romania, cu regimuri politice in tranzitie, cu o clasa politica in formare, la fel si institutiile statului, state care promoveaza deschiderea spre relatii economice, stiintifice, politice, internationale: state cu o economie de piata in formare. Capitalul social in care intra si clasa politica se adapteaza greu si accepta greu limitele capitalului natural.

Imaginea politica pare a fi un scop atat in relatiile interne privind capitalul natural al tarii cat si in relatiile externe cu companiile transnationale, care aduc pe langa modele de productie si consum incompatibile cu capitalul natural si cultural si o contributie majora la cresterea datoriilor fata de mediu in tarile gazda.

Comportamentul capitalului social este influentat de acordurile internationale privind mediul si mai putin sau aproape deloc de cercetare stiintifica autohtona si de limitele capitalului natural.

Importul de tehnologie si asistenta tehnica inlocuieste treptat zonele energofage ale economiei.

Traditiile mestesugaresti, modelele de consum autohtone, normele morale sanatoase, cercetarea stiintifica sunt ignorate intr-un cuvant capitalul cultural al tarii este ignorat de capitalul social. Capitalul social si cultural al unei tari este de fapt interfata dintre capitalul natural si infrastructura economica (tab.3.1 si fig. 3.1). segregarea populatiei, ignoranta autoritatilor sunt un impediment major in depasirea acestei lungi tranzitii si indepartare a Romaniei spre viitorea faza –comporament predictiv, evolutiv pe care il dorim. Important pentru Romania este in aceasta etapa urmatoarele:

- crearea uni sector de cercetare, inovare stiintifico-tehnologica;

- pregatirea resursei umane, specialisti in cercetare, conducere, inovare, proiectare, invatamant;

- proiectarea unor strategii de dezvoltare pe termen lung intr-o abordare hoteliera a mediului si dezvoltarii pe care fiecare legislatura sa o continue.

Comportamentul evolutiv este specific tarilor dezvoltate in care capitalul social si cultural s-a consolidat, constituind liantul evolutiei, state care promoveaza inovatia, stiinta, informatia cu valoare comerciala.

Protejarea capitalului natural autohton (in special resursele) este o politica de stat. In aceste state ritmul schimbarilor in tehnologie, avantul stiintei, dezvoltarea informatiei si tehnologiei si progresele privind cercetarea naturii impun decidentilor sa nu ia hotarari care sa modifice periculos si irevocabil capacitatea de productie si suport a capitalului natural. De obicei din aceste state provin marile companii transnationale care impun modelele de productie si consum devoratoare de resurse in tara gazda. Din punct de vedere al dezvoltarii durabile, in ciuda preocuparilor din aceste state nu se poate spune ca mediul inconjurator este protejat ba mai mult s-a accentuat si o criza a dezvoltarii. Se constata ca pentru prima data dupa 50 de ani, aceste state au inregistrat in anul 2001 cea mai mica rata de crestere economica ( 2%) ( Lester Brown, 2002).

Printre principalele cauze care blocheaza tranzitia acestor tari spre dezvoltare durabila amintim:

▪ ele absorb resursele regenerabile si neregenerabile ale tarilor sarace care detin peste 80% din populatia globului;

▪ preocuparile de a-si perfectiona infrastructura economica, de a-si recalibra industria pe capacitatea de suport al capitalului natural autohton nu este o prioritate;

▪ globalizarea impusa si sustinuta de cea mai mare piata a SUA face ca presiunea emanata de aceasta piata sa nu poata fi stapanita politic si astfel guvernele nu pot face fata economicului, politica privind mediul inconjurator fiind “ impusa ” in viitor;

▪ proiectarea dezvoltarii vizeaza profitul imediat si solutii pe termen scurt.

5.2. Capitalul natural- functii si limite

Capitalul natural a unui sitem complex este constituit din reteaua ecosistemelor naturale, seminaturale si antropizate care ofera resurse si functii( servicii) sistemelor proiectate si constuite

Resursele sunt oferite de catre componentele ecosistemeloriar functiile (serviciile ) de catre procesele care au loc in ecosistem- tabelul 5.2

Un set de resurse : apa, aer, sol si functii (de reglare) nu pot fi substituite de nici o activitate umana sau produs, ele fiind considerate capital natural critic.

Pentru a implementa masuri de protectie a capitalului natural critic, functiile sunt impartite in doua parti principale rezerve si ecosisteme.

In cadrul rezervelor se considera: apa, ser, sol, rezerve biotice. 

In cadrul ecosistemelor se considera : ecosisteme naturale si seminaturale.

Capitalul natural critic are rolul de a sustine viata, protectia si mentinerea unei ponderi a integritatii structurale si functionale este extrem de importanta garantarea perenitatii complexe, deoarece capitalul natural critic intretine independent fluxurile materiale, energetice si informationale oferind resurse si o serie de servicii sistemelor complexe.

Stocul de capital natural critic constituie capacitatea de productie si suport a capitalului natural, limita optima a acestui stoc se considera a fi de jumatate din suprafata capitalului natural a unui sistem complex.

Substituirea continua a ecosistemelor naturale si seminaturale cu sisteme antropizate , supraexploatarea resurselor de apa si deteriorarea ( eroziunea , baltire, salinizare) a solului, supraexploatarea padurilor si a pasunilor naturale a condus la reducerea ponderii capitalului natural critic, fragmentarea si cresterea gradului de vulnerabilitate, izolarea unor componente ale capitalului natural critic, diminuarea productivitatii si capacitatii suport a capitalului natural.

lEcosistemele naturale si seminaturale sunt sisteme disipative, au capacitatea de a produce resursele biologice si a recicla materia prima necesara productivitatii biologice prin procese de fotosinteza. Acest proces complex prin care se produc bunurile si se asigura o diversitate cu servicii are la baza energia solara, in timp ce in ecosistemele antorpice, aceste procese au la baza inputurile de energie bazate pe combustibili fosili.

lCapacitatea de reciclare a ecosistemelor naturale si seminaturale influenteaza direct productivitatea de bunuri si servicii. S-a constatat ca orice produs chimic ( detergenti, insecticide, erbicide) poate simplifica diversitatea biologica a ecosistemelor si deteriorarea patrimoniului lor genetic- conducand la transformari structurale astfel incat limiteaza capacitatea de reciclare a materiei prime necesare producivitatii biologice, prin fotosinteza si deci, reduce capacitatea de a asigura o serie de servicii.

lAceste efecte se transmit in timp si spatiu ca urmare a acumularii, concentrarii si transferului elementelor si compusilor chimici si derivatiilor lor.

lCircuitele biogeochimice ale tuturor ecosistemelor sunt conectate la nivel global formand circuitul biogeochimic global care explica efectele cumultate si la distanta a produsilor chimici. S-a constatat ca majoritatea produsilor chimici nu produc efecte imediate si usor identificabile asupra indivizilor si ecosistemelor, ci produc efecte ecotoxicologice, efecte care pentru a fi identificate si evaluate impun un sistem informational complex in vederea evaluarii vulnerabilitatii ecosistemelor. Concentratiile minime tolerabile de substante prevazute in stasuri sunt determinate la nivel local si ca efecte imediate ceea ce pun sub semnul intrebarii valabilitatea lor.

lIn plus, studiile efectuate in ultimi ani arata ca mai mult de 100000 de compusi chimici sunt produsi si comercializati zilnic, iar diversitatea acestora creste anual pana la 1000 noi produsi, pentru 80% din totalul produsilor chimici nu exista date privind efectele toxice potentiale, pentru 18% exista date incomplete iar pentru 2% date complete.

Fiind sisteme deosebit de complexe, cercetarile in vederea determinarii vulnerabilitatii impun determinarea elasticitatii ecosistemelor. Elasticitatea (rezilienta) este capacitatea de a reveni la starea de echilibru dupa o perturbare a paramentrilor structurali si functionali sub actiunea unor presiuni antropice sau naturale.

Elasticitatea (rezilienta) poate fi caracterizata cu ajutorul urmatorilor parametrii:

- resiunea maxima pe care ecosistemul o suporta fara a-si modifica parametrii;

- capacitatea de autoorganizare fortata sub presiune ;

- capacitatea de adaptare la presiuni.

Componentele capitalului natural au o anumita productivitate respectiv produc bunuri si servicii cu o anumita rata specifica fiecarei faze de dezvoltare .Raportat la scara de timp geologic ( >10000 de ani ) toate resursele sunt regenerabile : resursele biologice,apa, aer, sol, combustibili fosili, minerale, pietris , nisip. Gestiunea durabila a capitalului natural impune utilizarea resurselor in limita capacitatii productive, situatie ce impune adoptarea unei scarii de timp pentru Homo-sapiens zeci si sute de ani pentru a proiecta dezvoltarea sistemelor proiectate si costruite. La aceasta scara de timp unele resurse: biomasa vegetala si minerala , solurile, rezervele de apa, pietrisul si nisipul sunt considerate resurse regenerabile, iar minereurile, combustibili fosili sunt considerate resurse neregenerabile. Aceasta distinctie este deosebit de importanta din punct de vedere a gestionarii durabile a capitalului natural. Astfel pentru resurse regenerabile trebuie adoptate strategii de conservare a integritatii functionale si productivitatii mentinand rata de exploatare sub rata de regenerare, iar pentru resursele neregenerabile se impune sa adoptam strategii care sa limiteze rata de exploatare fie prin decuplare de la resursele neregenerabile care prin cresterea metabolismului infrastructurii economice