Investitii Straine (IS) de portofoliu

Metode de selectie a portofoliilor

Pana la mijlocul sec.XX investitorii isi selectau portofoliul intuitiv, acordand putina atentie segmentului acestuia si notiunii de risc.

Studiul lui  Markowitz "Selectia portofoliului" aparut in 1952 a atras ptr. prima data atentia asupra importantei acestor elemente punand bazele teoriei moderne a portofoliului.

Conceptia lui Markowitz porneste de la faptul ca riscul unui portofoliu nu este dat de variatia actiunilor individuale ci de co-variatia tuturor actiunilor. Potrivit acestei conceptii investitorul trebuie sa-si stabileasca nivelul de risc pe care este dispus sa-l accepte si, in consecinta, sa-si construiasca un portofoliu diversificat format din actiuni cu o slaba co-variatie.

1. a) Eficienta pietelor

Teoria moderna a portofoliilor porneste de la conceptul eficientei pietelor. O piata este eficienta daca toate informatiile disponibile se reflecta foarte rapid in preturile valorilor imobiliare.

O piata este putin eficienta (weak efficiency) daca informatia din trecut nu permite prezicerea viitoarelor modificari ale preturilor.

O piata semi eficienta (semi strong efficiency) se refera la informatii care nu tin numai de pret.

O mare eficienta a pietei (strong fort efficiency) se refera la ideea ca preturile reflecta toate informatiile disponibile din surse publice si private. Evidenta empirica demonstreaza, in principiu, eficienta pietelor desi s-au constatat si deviatii de la aceasta.

In ultimul deceniu, teoria eficientei pietelor a fost contestata (Warren Buffet a fost cel mai mare contestator al teoriei). Intrucat rata profitului corect (fair income) poate fi cu greu depasita intr-o piata eficienta, investitorii sunt confruntati cu decizia alegerii intre riscuri si venit, in functie de care isi vor selecta portofoliul.

Pe de alta parte, pentru a obtine profituri intr-o piata eficienta, investitorii lupta sa-si reduca costurile de tranzactionare: strategia bazata pe tranzactii multiple implica costuri ridicate, care ar putea fi evitate pintr-o abordare alternativa. Abordarile empirice au demonstrat ca intr-o piata eficienta, veniturile din tranzactii frecvente nu acopera costurile suplimentare.

Investitorii cauta investitii care minimalizeaza taxele. Natura competitiva a pietelor de valori mobiliare intl. fac aproape imposibila obtinerea de profituri mai mari decat profitul corect (fair income).

Paradoxal, investitorii nu abandoneaza ideea ca, de fapt, piata este ineficienta. Daca ar crede ca piata este perfect eficienta, piata ar deveni ineficienta. Investitorii cauta imperfectiunile pietei (o informatie pe care nu o detine altcineva) fortand-o, astfel, spre eficienta. Activitatea acestor "necredinciosi" este esentiala pentru mentinerea eficientelor pietei. Eficienta are o importanta deosebita pentru emitentii de valori mobiliare. Ei doresc sa ofere spre vanzare actiuni atunci cand preturile sunt mari, si sa emita obligatiuni atunci cand dobanzile sunt joase.

Intr-o piata eficienta preturile cresc si dobanzile scad dupa un "eveniment". Corespunzator, o prezicere corecta a cresterii preturilor si scaderii dobanzilor in viitor, nu este posibila intr-o piata eficienta. Ca urmare, succesul pe termen lung in privinta gasirii momentului optim de a emite valori mobiliare un ar putea exista. Intr-o piata eficienta, emitentii un ar trebui sa-si coordoneze ofertele in functie de evolutia pietei.

1. b) Analiza fundamentala si analiza tehnica

Analiza fundamentala reprezinta o abordare privind IdP. Ea se bazeaza pe estimarea valorii fundamentale a valorii mobiliare si apoi compararea acestei valori cu pretul de piata (> cumpara). Daca estimarea depaseste pretul de piata, valoarea mobiliara este subpretuita si ar trebui cumparata. Daca valoarea fundamentala este sub pretul de piata, titlul este suprapretuit de catre piata si ar trebui vandut (< vanzare). Exista mai multe metode de stabilire a valorii fundamentale. Una dintre acestea este de estimare, in primul rand, a profiturilor asteptate si multiplicarea, apoi, a acestora cu un multiplu asteptat al pretului / venit (price / income). O a doua abordare evalueaza activele companiei intr-o piata perfect eficienta, toate titlurile sunt pretuite corect in orice moment, astfel ca pretul titlurilor egaleaza valoarea sa fundamentala.

Intr-o piata care este partial ineficienta, pretul de piata deviaza de valoarea fundamentala. Analistii care sunt in masura sa descopere valoarea fundamentala inaintea celorlalti participanti la piata, pot avea profituri substantiale. Activitatea acestor investitori - cautatori ai profitului - impinge piata catre eficienta.

Analiza tehnica incearca sa dezvolte previziuni ale evolutiei preturilor valorilor mobiliare. O prima strategie este calcularea seriilor care ofera din timp semnale de avertizare. Intr-o piata eficienta nu poate functiona regula simpla a previziunii pe baza informatiei din trecut. Orice regula de succes va atrage atentia investitorilor care cauta profitul. Acestia reactioneaza imediat ce primesc semnalul, determinand ajustarea aproape simultana a pretului. Astfel, orice regula simpla care ar permite investitorilor sa prevada viitoare modificari de pret este imediat descoperita de catre cei care urmaresc sau analizeaza piata.

Abordarea contrara (gasirea unui tip de investitor care greseste mereu si a actiona contrar acestuia - a face exact opusul). O astfel de abordare este teoria "odd lot". Cumparatorii si vanzatorii loturilor odd sunt de obicei investitori individuali care vand si cumpara pachete aleatorii de actiuni. Loturile standard sunt cumparate mai ales de investitorii institutionali avizati. Regula odd lot spune ca atunci cand investitorii de acest tip vand, trebuie cumparat (si invers). Se porneste de la ideea ca acest tip de investitor este prost informat. Paradoxal, eficienta pietei face ca nici aceasta regula sa nu poate fi aplicata mereu.

2. Analiza portofoliilor internationale

Conceptia de baza in colectia portofoliilor de titluri

Pietele financiare internationale ofera in prezent o gama larga de instrumente financiare, fiecare generand un castig potential in conditiile asumarii unui anume risc. Aceasta determina investitorii sa aleaga titluri care ofera un castig potential mai mare si mai riscant sau titluri care ofera un castig mai mic, dar mai sigur. In aceste conditii decizia de plasament este influentata de perceptia investitorilor privind  riscurile implicate si modul in care acestia inteleg sa si le asume. Selectia portofoliului este o operatiune complexa si presupune trei decizii pe care un investitot le are in vedere:

1. Decizia de alocare a capitalului care presupune stabilirea unei ponderi din capital care sa fie plasata in instrumente fara risc sau cu risc moderat si a celei care urmeaza sa foe plasata in instrumente cu grad ridicat de risc.
2. Decizia  de alegere a tipurilor de instrumente care sa intre in componenta portofoliului. Aceasta presupune selectarea tipurilor de instrumente:

cu venit fix (obligatiunile de stat; corporative; municipale)

cu venit variabil (actiunile sau instrumente derivate);

3. Decizia de selectare a titlurilor care presupune alegerea unor titluri din piata din categoria de instrumente selelctate initial. Rentabilitatea instrumentelor financiare reprezinta un element important in aceasta ultima selectie.

In functie de venitul pe care il genereaza instrumentele pot fi: instrumente de imprumut sau venit fix (au de regula un venit fix garantat exprimat sub forma dobanzii sau a cuponului) in timp ce instrumentele de tipul actiunilor au un venit variabil negarantat (dividendele). Rentabilitatea unui titlu se calculeaza prin includerea ata a venitului fix sau variabil oferit de acesta, cat si diferenta de pret la care a fost cumparat initial si vandut ulterior (titlul).

Metodele de analiza care stau la baza selectiei portofoliului difera oarecum punand accentul fie pe rezultatele financiare (analiza fundamentala), fie pe trendul evolutiei preturilor din piata (analiza tehnica).

Pornind de la ideea ca un instrument financiar are o rentabilitate care include diferenta intre pretul de intrare in portofoliu (pretul la care titlu a fost cumparat la momentul T) si pretul de iesire din portofoliu (pretul la care titlul a fost vandut la momentul T+1, la care se adauga castigurile generate de detinerea acestui titlu), obtinem formula rentabilitatii asteptate a unui titlu financiar:

η = (P_t+1 - P_t + D_{t t+1}) / P_t

Aceasta formula raporteaza castigurile ulterioare generate de un instrument financiar la capitalul investit initial pentru achizitionarea itlutlui la momentul T. De multe ori castigurile sunt impozitate, deci formula trebuie corectata cu impozitele pietei respective. Singura variabila certa este pretul de intrare in protofoliu (Pt), in timp ce castigurile ulterioare generate de casitgul financiar (Dt) si pretul la care este vandut activul (Pt+1) sunt incerte, cu o evolutie aleatoare, de unde rezulta ca si rentabilitatea unui instrument financiar este incerta.

Analiza: Metode financiare de evaluare a proiectelor de investitii Proiect: Procesul politico-juridic in Uniunea Europeana

Conform abordarii traditionale a riscului in plasamentele financiare, riscul este caracteristic acelei situatii decizionale in care decidentul poate asocia o probabilitate matematica unei succesiiuni de evenimente. Implicit, incertitudinea este acea situatie in care evolutia evenimentelor nu poate fi exprimata sub forma unei legi sau ecuatii probabilistice.

Avand in vedere gradul de incertitudine asociat evolutiei pretului activelor financiare si castigurilor generate de acestea, fiecare investitor va cauta sa asocieze o probabilitatte ata a evolutiei ulterioare a pretului, cat si a castigului din investitia in activele financiare. Teoria moderna a portofoliului se bazeaza pe modele care incearca o estimare si o proiectie cat mai buna a raportului risc/castig, pe un orizont de timp cat mai mare.

Toate modelele sunt constituite insa sub rezerva faptului ca nici o situatie nu poate sintetiza comportamentul uman, intelegerea fenomenului investitional si a riscului fiind perceputa diferit la nivel individual. Prin urmare, modelelel devin instrumente de lucru valoroase, dar perfectibile, decizia apartinand, pana la urma, investitorului.

Teoria moderna a portofoliului. Modele preliminare

Riscul portofoliului reprezinta problema esentiala pentru fiecare investitor. Comportamentul investitorilor pe pietele de capital este determinat in principal de relatia risc - randament. Selectia portofoliilor optime a devenit obiectul unor modele si teorii care s-au dezvoltat continuu.

Teoria moderna a portofoliului se bazeaza pe doua categorii de modele:

normative (prescriptive)

pozitiviste (descriptive)

Dezvoltarea unei teorii a portofoliului a fost impusa de trei factori:

1. Pe de o parte existenta unei nevoi tot mai mari de investitii din partea unui public din ce in ce mai larg.

Variabilitatea in timp a consumului si a castigurilor determina publicul larg sa investeasca sau sa-si economiseasca eficient castigurile din perioada in care acestea depasesc net consumul. Nevoi din ce in ce mai sofisticate imping detinatorii de capital sa-si invinga aversiunea fata de riscuri si sa trateze pietele financiare ca un mijloc eficient de sporire a castigurilor lor.

2. Dezvoltarea pietelor financiare si a instrumentelor de plasament oferite de acestea au impus gasirea unor mijloace sofisticate de management al portofoliului.

3. Utilizarea modelelor de analiza investitionala permite obtinerea unor importante economii de scara, efectul final fiind dezvoltarea unei adevarate industrii de intermediere financiara, bancile si companiile de investitii avand un rol din ce in ce mai activ pe pietele financiare.

Majoritatea modelelor sunt modele normative, insa exista si modele care nu pot fi incluse in nicuna din cele doua categorii: de exemplu, modelul Modigliani - Miller sau modelelel bazate pe eficienta pietelor financiare dezvoltate de Eugene Fama.

In categoria modelelor normative sunt incluse si modelele de baza ale teoriei moderne a portofoliului:

1. Modelul de alocare a activelor (al lui Harry Markowitz);
2. Modelul diagonal de selectie (dezvoltat de William Sharp).

In ciuda aparentei lor perfectiuni, modelele mormative au fost reformulate continuu fiind adaugate noi ipoteze, fie corectate cele care au fost infirmate de piata. Toate modelele normative se bazeaza pe ideea ca fiecare investitor urmareste masimizarea castigului sau in conditii de risc, echilibrul fiind rezultatul confruntarii pe piata a acestor comportamente.

Modelele pozitiviste pot fi, la randul lor, impartite in doua mari categorii:

1. Modele bazate pe utilitate;
2. Modele bazate pe arbitraj.

Modelele "utilitariste" considera ca in cazul deciziei investitionale fundamentate pe profitul risc-castig, randamentul asteptat nu trebuie privit in sens brut, ci prin prisma utilitatii pe care o ofera investitorului. O categorie aparte de modele sunt cele care pun accentul pe ipoteza eficientei pietelor financiare si pe independenta succesiunii in timp a pretului activelor financiare. Ipoteza pietelor eficiente a fost dezvoltatta de Eugene Fama in 1965 si ofera o alta perspectiva asupra comportamentului investitional, considerand ca pe o piata activa pe care opereaza investitori nationali si bine informati, pretul activelor reflecta in totalitate informatiile disponibile pe piata. Prin avantajul reducerii riscurilor, modelelel prezentate au starnit interesul analistilor si au determinat cresterea investitiilor.

Teoria moderna a portofoliului a fost precedata de o serie de modele preliminare care au incercat sa gaseasca explicatii referitoare la comportamentul investitorilor pe piata si la luarea deciziei de investitii in conditii de risc si incertitudine.

Constructia unui portofoliu eficient in conditiile unor piete mai mult sau mai putin efeciente a devenit o problema complexa ce necesita elaborarea unor instrumente adecvate. Prin abordarile preliminare teoriei moderne a portofoliului sunt teoriile martingale si submartingale si teoria fair game.

Modelul fair game a fost prezentat pentru prima oara in 1900. Ele evidentiaza faptul ca luarea deciziei de plasament pe pietele financiare se bazeaza pe doua tipuri de probabilitati:

1. O probabilitate matematica ce poate fi asociata evenimentelor pur aleatoare;
2. Dependente de producerea unor evenimente viitoare.

Aceasta categorie este una subiectiva, ea nu poate fi observata in evolutia anterioara a pretului activelor financiare. In acest mod se poate spune ca preturile pe piata evolueaza corect, reflectand toate evenimentele ce pot fi cunoscute pe piata la momentul deciziei, dar nu si evenimente care ar putea sa apara ulterior.

Modelul random walk a fost initiat in 1953 cand s-a observat ca actiunile pe piata urmeaza o evolutie relativ aleatoare, aparent haotica. Si concluzia acesti model este fundamentala pentru teoria moderna a portofoliului: randamentul unui activ la memmebtul T+1 este independent de informatiile disponibile la momentul T;  nici cea mai buna estimare bazata pe informatiile disponibile in prezent nu poate explica evolutia castigurilor asteptate pentru o perioada viitoare.

Modelul Markowitz

Pietele financiare internationale ofera o gama variata de alternative de plasament. De cele mai multe ori portofoliile sunt combinatii intre titluri fara risc si titluri cu risc. Investitotrii cu aversiune la risc vor prefera titlurile mai putin riscante (titluri de stat, obligatiuni), in timp ce, cei care prefera riscul, vor opta pentru instrumente cu risc ridicat (actiuni).

Modelul propus de markowitz privind investirea capitaurilor a fost prima abordare cantitativa serioasa a relatiei risc - profit generat de o investitie. Modelul a vizat elaborarea unor instrumente care sa permita o diversificare a portofoliilor de titluri la nivele mai reduse de risc. Modelul s-a bazat pe cateva ipoteze initale asupra comportamentului de piata:

profitul asteptat pentru fiecare investitie este distribuit normal;

investitorii urmaresc in permanenta maximizarea profitului lor;

investitorii se confrunta cu o utilitate marginala descrescanda a averii lor;

variabilitatea profitului asteptat este utilizata ca o masura a riscului;

investitorii au in vedere doar doi parametri atunci cand iau decizia de plasament;

investitorii prefera intodeauna profiturile mai ridicate pentru un nivel dat de risc;

investitorii prefera intotdeauna investitiile cu risc mai mic la un nivel dat al profitului;

toti investitorii au acelasi orizont de timp pentru a lua decizia de a investi.

Modelul Markowitz demonstreaza avantajele nete ale diversificarii investitiile de pietele de capital. Pentru a putea analiza profilul risc-castig pe un portofoliu de titluri, Markowitz si-a bazat modelul de analiza pe co-varianta, care tine cont nu numai de variabilitate, ci si de corelatia dintre titluri, cuantificand astfel beneficiile diversificarii si demonstrand matematic ca o diversificare corespunzatoare a investitiilor poate elimina riscul nesistematic (poate fi legat de scaderea productiei, fraudele manageriale etc). Portofoliul riscant optim este in acest caz expus doar riscului sistematic (generat de factori de mediu economic care afecteaza toate companiile in acelasi mod).

Chiar si pe piete diferite, constructia unui portofoliu eficient presupune parcurgerea graduala a urmatoarelor etape:

identificarea profilului risc-profit pentru fiecare alternative de combinare a activelor din portofoliu;

determinarea combinatiei de titluri riscante in functie de gradul de aversiune a fiecarui investitor si obtinerea, in final, a portofoliului complet prin combinarea portofoliului cu varianta minima cu titlurile fara risc pe care investitorul intentioneaza sa le introduca in portofoliul sau.

Diferenta majora pe care o aduce Markowitz fata de teoriile precedente de selectie a titlurilor este aceea ca portofoliul optim este unic pentru toti operatorii pe piata si ca difera doar ponderea alocata titlurilor fara risc in portofoliu in functie de aversiunea la risc. Aceasta ipoteza a simplificat foarte mult mecanimsul de selectie a portofoliilor eficiente pe pietele financiare si a contribuit la dezvoltarea intermediarilor financiari care ofera astazi portofolii optime unui numar mare de investitori (societatile de administrare a fondurilor de investitii gasesc portofoliul optim al pietei si il ofera investitorilor mai putin capabili sa efectueze analizele si studiile de piata aferente).

Modelul Markowitz are si limitele sale; una dintre ele este generate tocmai de unicitatea portofoliului optim de titluri riscante si de faptul ca, odata ce l-a determinat, fiecare investitor va combina acest portofoliu cu titlurile fara risc.

O alta problema este legata de imposibilitatea gasirii unei rate fara risc pe piata. Practica a demonstrat ca, chiar si guvernele au o anumita doza de risc. Un titlu de stat emis de guvernul american este mai putin riscant in comparative cu titlul emis de guvernul unei tari emergente. In aceste conditii este destul de dificila aplicarea modelului Markowitz pe un portofoliu international format din titluri de pe pietele financiare internationale. O solutie ar fi acceptarea conventiei ca pe piata globala exista un singur titlu fara risc, iar pentru toate titlurile riscante s-ar determina un portofoliu riscant optim care s-ar combina cu acel titlu fara risc.

Globalizarea pietelor financiare si cresterea gradului de integrare va rezolva mult mai bine aceasta problema.

Modelul Sharpe de selectie a portofoliilor (CAPM)

Modelul de selectie a portofoliilor propus de Sharpe, cunoscut in literature de specialitate sub denumirea de Capital Asset Pricing Model - CAPM, este model de referinta in teoria moderna a portofoliului. Acesta ofera o predictie relative precisa a relatiei care exista intre riscul unui titlu financiar si profitul asteptat al acestuia.

Utilitatea modelului - pe de o parte, ofera posibilitatea compararii diferitelor variante de plasament pe pietele financiare si, de pe de alta parte, da posibilitatea estimarii pe baze stiintifice a valorii viitoare asteptate a profitului generat de un instrument financiar. Modelul se bazeaza pe cateva ipoteze preliminare:

pe piata actioneaza un numar semnificativ de participanti ai caror capitaluri sunt mult mai mici decat capitalul total al pietei;

dispersia capitalurilor reduce semnificativ capacitatea unui investitor de a influenta prin actiunile sale evolutia preturilor la activele tranzactionate, pietele de capital respectand astfel ipoteza concurentei perfecte;

decizia de a investi vizeaza de cele ai multe ori un orizont de timp determinat;

investitiile sunt limitate la tipurile de active tranzactionate pe piata (instrumente riscante din care fac parte instrumentele cu venit fix si cele cu venit variabil si instrumentele fara risc); modelul se refera doar la acele instrumente care sunt tranzactionate pe piata;

pentru profiturile incasate, investitorii nu platesc nici un impozit sin u exista costuri de tranzactionare associate plasamentelor pe pietele financiare;

toti investitorii pe piata sunt rationali si isi bazeaza deciziile de plasament pe medie, pentru estimarea profitului asteptat, si pe varianta pentru estimarea riscului (preia ipotezele lui Markowitz);

toti investitorii analizeaza titlurile financiare in acelasi mod; exista in acest caz estimari identice cu privire la distributia profiturilor viitoare; omogenitatea asteptarilor investitorilor cu privire la castigurile viitoare asteptate valideaza valabilitatea - ipotezelor lui Markowitz - de existenta a frontierei eficiente si a existentei portofoliului optim unic.

Modelul induce o viziune noua privind intelegerea echilibrului pe piata financiara: fiecare investitor allege sa investeasca intr-un portofoliu rescant de titluri pe care le allege dintre cele tranzactionate pe piata; modelul se bazeaza pe conceptual portofoliul pietei format din cate un titlu dintre cele tranzactionate pe piata, ponderea fiecaruia fiind determinate de raportul dintre gradul de capitalizare a companiei si gradul de capitalizare al pietei.

Modelul a preluat o mare parte din ipotezele modelului lui Markowitz si a impus o relatie liniara intre profitul asteptat si riscul unui plasament; a constituit baza unor serioase terorii si modele care i-au urmat.

3. Strategii investitionale internationale  

Motivul principal pentru care investitorii de portofoliu se adreseaza s?? (strategilor/analistilor/pietei), este ca prin aceasta se diversifica portofoliul, se reduce riscul, fara a sacrifica venitul asteptat. Investitorii considera ca diferitele piete de capital ofera un comportament al pretului independent.

Daca pietele ar actiona toate in aceeasi directie, operatiunile de diversificare nu ar exista. Corelatiile pietelor internationale sunt urmarite sistematic de manageri ai fondurilor de investitii, de analisti si de investitori. Concluziile lor sunt ca, desi coeficientii de corelatie variaza de-a lungul unei perioade de timp, ei nu sunt unitari. De aceea investitorii internationali nu mai trateaza IS ca pe o investie minora, ci elaboreaza strategii limpezi de abordare a investitiilor de postofoliu in strainatate.

Acestea cuprind:

cunoasterea evolutiei internationale a pietelor;

forta cercetarii si a managementului;

informatii si comunicari disponibile;

tehnologia computerizata;

strategia de marketing.

Pornind de la teoria eficienta a pietelor au fost elaborate modele internationale de stabilire a pretului valorilor mobiliare. In cadrul acestor modele se folosesc tehnici de hedging (de inversare a riscului) si contracte forward. In functie de accesul la informatie si dradul de cunoastere, strategia de abordare a investitiilor internationale de portofoliu poate fi activa sau pasiva (urmareste indicii uneia sau ai mai multor piete). Strategia activa presupune cunoasterea si investirea in anumite tipuri de valori mobiliare in cadrul pietei selectate.

Decizia de a efectua o investitie in investiiti internationale de potofoliu se face printr-o strategie de tip bottom-up cand titlurile sunt selectate pe baza analizei fundamentale, indiferent de emitent si tara de referinta. Investitorul este confruntat cu riscul sectorului in care investeste, fiind mai putin expus riscului pietei in care investeste si riscului valutar. Abordarea top-down presupune stabilirea initiala a deciziei investionale pe o anumita piata, in special in insturmente financiare selectate.

Bancile de investitii dispun de vaste departamente de analiza, specializate, care de obicei sunt organizate in sistem top-down, analizand pietele internationale si anumite titluri. Departamentul de analiza bottom-up  sisi dispune analistii pe industria selectata. Unele companii de investitii incearca sa-si compuna departamente din ambele puncte de vedere.

Performantele cele mai bune le au investitorii top-down (in SUA 50% - 15%sectoriala, iar 35% se ocupa cu studiul anumitor emitenti). Analistii europeni prefera analiza bottom-up (explicatia fiind gradul de integrare la care s-a ajuns pe piata UE).

4. Categorii de investitori pe piata de capital

Este difícil de stabilit o clasificare a aceptor investitori, existand filozofii si strategii investitionale diferite, la fel cum sunt si oportunitatile generate de piete.

D.p.d.v. al produselor financiare preferate de insvestitorii intl., acestia pot fi clasificati in investitori pe piata valutelor (pe o piata globala interbancara), investitori in actiuni si obligatiuni corporative, investitori in obligatiuni suverane/guvernamentale, investitori in piata primara, investitori in piata secundara.

D.p.d.v. al strategiilor abordate, investitorii pot fi clasificati cantitativ sau subiectiv.

Cei care prefera cuantificarea deciziei de a investi se bazeaza pe modele de previziuni ec. si tehnica a pietelor si valutelor, pe optimizatorii de alocare intl. a activelor, modelele de discount, modelele de factori, modelele de duration (metoda de calcul a valorii unui titlu cu venit fix) prin calculul specific al mediei ponderate a veniturilor generate pana la maturitate, sau modele de evaluare a optiunilor pe modelul segmentului de risc, pe analiza performantei si a riscului.

Cei ce se bazeaza pe analiza subiectiva isi argumenteaza optiunea pe faptul ca mediul intl. este mult prea complex pentru a permite o cuantificare formala.

Totusi, intr-un astfel de caz este necesara insusirea unui volum amplu de informatii inaintea initierii procesului decizional subiectiv.

Dupa modul de alocare a fondurilor, investitorii pe piata de capital pot fi investitori strategici si investitori tactici. Cel strategic isi aloca fondurile, sau isi structureaza portofoliile, pe perioade lungi de timp. Cei care isi adapteaza investitiile periodic in functie de evolutia pietei sunt investitorii tactici.

D.p.d.v. al propriei organizarii, investitorii pot fi: investitori persoane fizice si investitori persoane juridice. Investitorii pers. juridice - fonduri de toate tipurile, societati de asigurari, banci, companii comerciale. Fondurile - specializate in  fonduri de actiuni, obligatiuni corporative, guvernamentale. Exista si fonduri care sunt dedicate anumitor zone geografice.

In general, se intampla foarte rar ca investitorii sa faca parte dintr-o categorie. Evolutia proceselor investitionale face posibila interferenta acestor doua categorii.