Fundamentarea deciziei de creditare. metode de analiza economico-financara

FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE CREDITARE. METODE DE ANALIZA ECONOMICO-FINANCARA

Analiza firmelor care solicita credit se face prin evaluarea cat mai multor informatii din surse cat mai diversificate. Natura informatiilor este de doua feluri:

nonfinanciara

financiara.

Informatiile cu caracter nonfinanciar se refera la informatii generale privind istoricul firmei, actionariatul, conducerea, istoricul cu institutia de creditare, analiza SWOT[1] a firmei, analiza riscului, analiza proiectului pentru care este ceruta finantarea si nu in ultimul rand analiza garantiilor si evaluarea lor.

Informatiile cu caracter economico-financiar se bazeaza pe bilanturile si balantele prezentate de firma, in urma carora se calculeaza o serie de indicatori ai lichiditatii, solvabilitatii, rentabilitatii, etc. precum si intocmirea de proiectii cu privire la necesarul si consumul de resurse financiare de care are nevoie firma (analizele de sensitivitate). Totodata se urmareste intelegerea cat mai profunda a elementelor inregistrate in conturile din situatiile financiare si cautarea raspunsurilor la problemele ridicate de asa numitele "semne de exclamare".

Analiza economico-financiara este activitatea de diagnosticare a
starii de performanta financiara a agentului economic la incheierea unui ciclu de gestiune, stabilind punctele forte si punctele slabe ale , in vederea fundamentarii unei strategii de dezvoltare, intr-un mediu concurential[2].

Totodata, analiza financiara urmareste sa evidentieze modalitatile de realizare a echilibrului financiar pe termen mediu si lung ( obiectiv al analizei pe baza de bilant) si treptele de acumulare baneasca, de rentabilitate ale intreprinderii ( obiectiv al analizei pe baza contului de profit si pierdere).

In cadrul analizei situatiei financiar-patrimoniale, un rol deosebit ii revine stabilirii cailor de mentinere a independentei financiare si realizarii flexibilitatii in acest domeniu.

Ca activitate practica, analiza economico-financiara are caracter permanent, indiferent ca se realizeaza de un compartiment din interiorul agentului economic sau din afara acestuia, de banca, de concurenti si /sau potentiali parteneri. Obiectivele urmarite nu sunt aceleasi: pe de o parte se urmareste identificarea posibilitatilor de generare de fluxuri nete de trezorerie, pe de alta parte se urmareste echilibrul financiar realizat, la nivelul fondului de rulment, al trezoreriei nete si rentabilitatea intreprinderii la nivelul marjelor de acumulare, a capacitatii de autofinantare.

Realizarea acestor obiective presupune o analiza a documentelor de sinteza contabila - bilantul si contul de rezultate - si a tabloului de finantare (de fluxuri financiare).

Principalele etape in analiza economico-financiara sunt:

• analiza echilibrului financiar pe baza bilantului;
• analiza marjelor de rentabilitate pe baza contului de rezultate;
• determinarea diagnosticului financiar al rentabilitatii si riscului intreprinderii;
• analiza fluxurilor financiare pe baza tabloului de finantare.

Analiza financiara este un instrument tehnic ce utilizeaza informatia financiara pentru a calcula elemente de fezabilitate a creditului, adica:

- gradul de profitabilitate a curente a clientului;

- probabilitatea ca aceasta activitate sa ramana profitabila;

- posibilitatea rambursarii creditului intr-o anumita perioada;

- posibilitatea ca o noua investitie proiectata in cadrul sa fie profitabila (de regula, pentru un proiect de investitie se solicita un credit pe termen mediu sau lung);

- marimea riscului.

Unul dintre elementele principale ale analizei financiare este evidenta contabila ce trebuie tinuta de agentii economici conform reglementarilor legale in vigoare, astfel incat sa redea o imagine fidela si completa a solicitantului de credit.

1. Analiza situatiilor financiare.

1.1. Analiza echilibrului financiar pe baza bilantului.

1.1.1. Bilant contabil- bilant patrimonial- bilant financiar.

Bilantul contabil reprezinta transpunerea situatiei patrimoniale a intreprinderii, o recapitulare a ansamblului resurselor de care dispune si a modului de utilizare a acestora, la un moment dat, mai exact la finele exercitiului financiar. In prezent unitatile economice romanesti intocmesc un model de bilant contabil de tip lista, reglementat prin actiunea OMF 94/2001,ordin aplicabil intreprinderilor mari, si respectiv a OMF 306/200 ordin aplicabil intreprinderilor mici si mijlocii.

Analiza financiara a bilantului contabil furnizeaza raspunsuri cu privire la urmatoarele probleme considerate a fi esentiale pentru aprecierea conditiilor de echilibru financiar:

structura patrimoniului si evolutia sa in timp

corelatia lichiditate- solvabilitate

gradul de adecvare al compozitiei resurselor intreprinderii la utilizarile pe care acest ale finanteaza.

Conceptia originala despre bilant cu care se opereaza la nivelul analizei solicitarilor de creditare este, in prima instanta, cea "patrimoniala". Bilantul constituie o reprezentare sub forma de "stocuri " (existente) a elementelor financiare care caracterizeaza o intreprindere, evidentiind efectele pe care deciziile trecute continua sa le exercite asupra situatiei prezente.

Abordarea patrimoniala este o abordare externa, prezentand valoare deosebita pentru creditori deoarece pentru acestia patrimoniul constituie , in ultima instanta, un gaj pentru recuperarea creantelor lor.

Potrivit opticii patrimoniale gruparea posturilor de activ si respectiv de pasiv se realizeaza astfel: elementele de activ sunt grupate dupa criteriul destinatiei, iar elementele de pasiv dupa originea lor, adica dupa functiunea lor in procesul economice[3].

Tabelul 1. Bilantul patrimonial

Bilantul patrimonial este utilizat in analiza financiara pentru evaluarea prealabila a unei intreprinderi in vederea lichidarii sau vanzarii, aprecierea solvabilitatii, analiza structurii financiare si in vederea evidentierii riscului de insolvabilitate a intreprinderii. Intrucat specificul bilantului patrimonial nu corespunde in totalitate exigentelor analizei lichiditate- solvabilitate, pentru realizarea unui diagnostic corect al intreprinderii, in vederea creditarii, societatile bancare opereaza in analiza de credit cu bilantul financiar.

Notiunea de "bilant financiar" sau "bilant al lichiditatii" sta la baza analizei lichiditate solvabilitate. Acest tip de bilant este construit plecand de la bilantul patrimonial, prin gruparea posturilor de activ in ordinea crescatoare a lichiditatii ,iar a posturilor de pasiv in ordinea crescatoare a exigibilitatii.

Plecand de la bilantul patrimonial, care a retinut criteriul destinatiei (investitii-exploatare-trezorerie) constructia bilantului financiar impune o noua clasificare, care este posibila indeosebi datorita informatiilor referitoare la scadentele creantelor si datoriilor.

Analiza clasica este o analiza in "termeni de lichiditate". Utilizata cu predilectie in sectorul bancar, ea consta in aprecierea solvabilitatii pe termen scurt a intreprinderii, comparand activele pe termen scurt cu datoriile pe termen scurt.

Acest tip de analiza se inscrie intr-o optica de creditor pe termen scurt interesat de structura financiara a intreprinderii, cat si de rentabilitatea sa, care va conditiona capacitatea de rambursare a imprumuturilor pe termen mediu si lung.

Constructia bilantului financiar presupune efectuarea urmatoarelor corectii:

Activul imobilizat trebuie corectat astfel incat toate elementele, care in termen de cel putin un an se transforma in lichiditati sa figureze in cadrul acestuia . pentru a efectua a ceasta corecte se utilizeaza informatiile din bilant, procedandu-se la :

deducerea imobilizarilor financiare sub un an care sunt inglobate in activele pe termen scurt:

includerea in imobilizari a creantelor mai mari de un an:

includerea in imobilizarile necorporale a primelor de rambursare a obligatiunilor, a cheltuielilor de repartizat pe mai multe exercitii .

Tabelul 3. Corectarea imobilizarilor

O alta varianta consta in a considera primele de rambursare a obligatiunilor cheltuieli de repartizat pe mai multe exercitii .

Activul circulant corectat (metoda de calcul substractiva) rezulta ca diferenta intre totalul bilantului si valoarea activului imobilizat corectat. Utilizand metoda aditiva, activul circulant corectat se poate determina insumand elementele din tabelul 4

Tabelul 4. Activul circulant corectat

In cazul in care anumite valori mobiliare nu pot fi negociate usor, acestea vor fi transferate in imobilizari financiare. In mod similar se vor asimila imobilizarilor eventualele cheltuieli constatate in avans mai mari de un an.

Capitalurile permanente reprezinta suma dintre : capitalurile destinate in principiu sa ramana la dispozitia intreprinderii pana la lichidarea acesteia

( capitalurile proprii) si capitalurile destinate sa ramana la dispozitia intreprinderii pentru o perioada mai mare de un an ( datorii pe termen mediu si lung), asa cum rezulta din tabelul 5.

Tabelul 5. Corectarea capitalurilor permanente

Datoriile pe termen scurt sunt corectate si se determina fie utilizand metoda sustractiva, ele fiind egale cu diferenta dintre totalul pasivului si capitalurile permanente anterior determinate, fie prin metoda aditiva, ca suma a urmatoarelor elemente, prezentate in tabelul 6.

Tabelul 6. Corectarea datoriilor pe termen scurt

Corectiile enumerate mai sus sunt necesar a fi corectate cu inca doua corectii aduse elementelor din afara bilantului si anume:

bunurile finantate prin leasing sa fie adaugate imobilizarilor corporale pentru valoarea anuitatilor ramase de acoperit, iar in pasiv sa fie integrate fie capitalurilor permanente (pentru anuitati mai mari de un an), fie datoriilor pe termen scurt (pentru anuitati mai mici de un an);

Efectele scontate neajuns la scadenta sa se majoreze suma creantelor din activ, iar in pasiv sa se procedeze la includerea lor in suma datoriilor cu scadente mai mici de un an.

Bilantul financiar separa posturile de activ si de pasiv in patru structuri distincte conform criteriului "durata mai mare sau mai mica de un an". Structura sa permite o abordare "pe orizontala" in determinarea indicatorilor de echilibru financiar, tocmai prin utilizarea structurilor mentionate mai sus . Activul imobilizat- activ cu o durata mai mare de un an, si respectiv capitalurile permanente- pasive cu o durata mai mare de un an se situeaza in partea superioara a bilantului functional , in timp ce activele circulante si respectiv datoriile pe termen scurt sunt grupate in posturile din partea inferioara a bilantului financiar[4].

Mentinerea echilibrului financiar al intreprinderii presupune respectarea urmatoarelor doua principii:

Utilizarile permanente sa fie acoperite din resurse permanente, in principal din capitaluri proprii, realizandu-se astfel echilibrul la nivelul etajului superior al bilantului financiar;

Utilizarile temporare sa fie finantate din resursele temporare atrase, pentru realizarea echilibrului la nivelul inferior al bilantului financiar.

Bilantul financiar reprezinta un model semnificativ din punct de vedere al diagnosticului financiar pentru creditare. El ofera criterii de apreciere a echilibrului financiar al intreprinderii, prin reflectarea materiala ( in active) a modurilor de utilizare a capitalurilor acesteia.

1.1.Metode de analiza economico-financiara a bilantului contabil utilizate in fundamentarea deciziei de creditare.

Metodologic, analiza structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor bilantiere de activ, respectiv de pasiv, cu ajutorul metodei ratelor. Caracterizarea dinamicii elementelor bilantiere presupune utilizarea marimilor absolute, dar si a marimilor relative ( indici). La nivelul analizei economico-financiare realizate in intreprindere, structura si dinamica elementelor bilantiere se poate realiza pe baza bilantului contabil, insa la nivelul unitarilor bancare ce analizeaza solicitari de credit ale persoanelor juridice, se opereaza cu indicatori calculati pe baza bilantului financiar.

Document online: Unificarea paneuropeana azi Document online: Economia bunastarii si rolul statului in economie - reglementarea preturilor

Tabelul 7. sintetizeaza un model de analiza structurala si dinamica a elementelor din activul bilantului financiar, iar tabelul 8. reda evolutia structurala si dinamica a elementelor de pasiv din cadrul bilantului financiar, necesar stabilirii evolutiei de ansamblu a solicitantului de credit.

In completarea analizei structurale a situatiei financiare a firmei ,se impune calculul principalelor rate de structura ale activului si pasivului, rate ce furnizeaza informatii edificatoare asupra situatiei financiare a firmei.

Tabelul 7. Structura si dinamica elementelor de activ

Tabelul 8. Structura si dinamica elementelor de pasiv

Principalele rate de structura care caracterizeaza activul bilantier si care prezinta importanta in fundamentarea deciziei de creditare sunt:

Rata activelor imobilizate

=

Analiza ponderii activului imobilizat in total activ precum si evidentierea tendintei de majorare sau diminuare a ratei activelor imobilizate redau orientarea unitarii economice analizate catre investire in cadrul procesului de activitate. Dinamica acestei categorii de active releva preocuparea agentului economic pentru noi investitii care sa acopere necesarul productiv, deprecierea fizica si morala a capacitatilor de productie existente sau o eventuala strategie de dezvoltare a . In cazul solicitarii unui credit pentru investitii analiza acestei rate devine deosebit de importanta deoarece justifica sau nu solicitarea de credit si permite detalierea ulterioara a planului de investitii ce se prezinta bancii creditoare in cadrul documentatiei de credit.

Pentru aprofundarea analizei se recomanda calcularea altor doua rate de structura ale activului circulant, ce redau cauzele evolutiei dinamice a acestei mase bilantiere:

Rata imobilizarilor corporale

Rata imobilizarilor financiare

La nivelul activului, ponderea activului circulant in total reflecta tendinta unitatii de alocare a resurselor atrase catre finantarea activitatii curente. Cresterea sau diminuarea ratei activului circulant, exprimata ca raport intre activul circulant si totalul activului se explica prin evolutia elementelor componente ale acestei categorii de activ, respectiv stocuri, creante si disponibilitati. In analiza o ponderea crescuta a activului circulant, in detrimentul imobilizarilor reflecta preocuparea unitatii economice solicitante de credit de a sustine activitatea curenta , de a opera modificari in structura productie sau de a ajusta cererea pietei de desfacere, in defavoarea investitiilor in dotarea tehnica si a dezvoltarii extensive.

Rata activelor circulante

Evolutia categoriilor de active circulante se analizeaza atat pe baza ratelor de structura de mai jos cat si in corelatie directa cu specificul activitatii si cu factorii conjuncturali cum ar fi veniturile populatiei, cererea, concurenta, etc. De exemplu rata stocurilor se va analiza in contextul specificului activitatii, relevanta in acest sens fiind si viteza de rotatie a stocurilor deoarece evolutia situatie stocurilor unui agent economic din domeniul comertului difera substantial de evolutia stocurilor unui producator industrial, rezultatele analizei trebuind interpretate ca atare.

Rata stocurilor

La nivelul creantelor interpretarea ratelor de structura se realizeaza in corelatie cu termenele de plata ale acestora, cu politica de recuperare a creantelor promovata de intreprindere si cu specificul relatiilor dezvoltate cu clientii.

Rata disponibilitatilor

Ponderea disponibilitatilor banesti reflecta gradul de lichiditate imediata a firmei precum si strategia acestei pe termen scurt. O lichiditate imediata redusa nu este echivalenta neaparat cu o incapacitate de recuperare a imobilizarilor de fonduri, situatia putand reflecta si o strategie de crestere a firmei prin imobilizarea de lichiditati in stocuri de materii prime si materiale si de aceea se recomanda luarea in considerare , pentru analiza a factorilor complementari pentru evidentierea situatiei patrimoniale reale.

In fundamentarea deciziei de creditare analiza structurala a pasivului bilantier prezinta importanta din perspectiva evidentierii surselor de finantare a situatiei nete si din perspectiva aprecierii evolutiei viitoare a stabilitatii financiare, a autonomiei financiare globale si respectiv a ratei de indatorare. Pentru atingerea acestui scop in analiza bilantului se recurge la calcularea urmatoarelor rate :

Rata stabilitatii financiare

Din perspectiva creditorului in general, dar mai ales a bancii creditoare in special, analiza ratei de stabilitate financiara releva posibilitatile unitatii economice solicitante de credit de a-si acoperi din sursele durabile atrase utilizarile. Totodata rata stabilitatii financiare ofera informatii importante creditorilor potentiali privind capacitate de rambursare a ratelor scadente si a dobanzilor aferente de catre societatile solicitante de credit.

Rata autonomiei financiare globale

In analiza structurala a surselor de finantare, ponderea capitalurilor proprii influenteaza stabilitatea financiara a firmei si implicit echilibrul patrimonial si financiar al acesteia. Pentru fundamentarea deciziei de creditare cunoasterea ratei autonomiei financiare globale si a dinamicii acestei prezinta interes deoarece releva nevoia de finantare suplimentara din exterior pentru acoperirea nevoilor la termen si curente.

Raportarea capitalurilor proprii la capitalurile permanente detinute de unitatea solicitanta de credit permite degajarea unor concluzii referitoare la gradul de acoperire a utilizarilor din resurse proprii si respectiv din datorii pe termen lung, eventual prin alte credite pe termen lung contractate. In eventualitatea in care datoriile pe termen lung includ credite bancare acordate anterior de catre institutia bancara sau de catre alte institutii bancare, analiza se va aprofunda urmarindu-se serviciul datoriei pentru respectivele facilitati acordate.

Rata autonomiei financiare la termen

Gradul de indatorare al firmei caracterizeaza gardul de participare al creditului la finantarea activelor circulante. In acelasi timp insa indicatorii de indatorare reflecta capacitatea firmei de a se indatora, respectiv care sunt posibilitatile firmei de a primi credite.

Studierea gradului de indatorare se impune in fundamentarea deciziei de creditare pentru asigurarea unei utilizari eficiente a creditelor si asigurarea conditiilor necesare pentru rambursarea la termen a ratelor scadente si a dobanzilor aferente. Pentru institutia bancara ratele de indatorare prezinta si o alta semnificatie si anume delimiteaza capacitatea de indatorare a firmei, mai precis care este nivelul creditului pe care il poate prime firma si tipul de credit ( la termen sau pe termen scurt).

Rata de indatorare globala

Rata de indatorare la termen

Indicatorii de performanta

1. Lichiditatea si solvabilitatea

In realizarea studiilor de bonitate privind solicitantii de credite, institutiile bancare acorda o deosebita importanta analizei indicatorilor de lichiditate si solvabilitate.

Lichiditatea reprezinta proprietatea elementelor patrimoniale de a se transforma in bani.

Solvabilitatea reprezinta capacitatea firmei de a face fata obligatiilor banesti, respectiv de a-si onora platule la termenele scadente.

Avand in vedere definitiile celor doua notiuni, lichiditatea patrimoniului constituie permis asigurarii solvabilitatii. Intrucat pentru institutiile de credit o situatie optima a indicatorilor de lichiditate si solvabilitate reprezinta o garantie a capacitatii debitorului de a rambursa transele scadente si dobanzile aferente, decizia de creditare nu poate fi luata in afara contextului analizei pe baza acestor indicatori.

Analiza ratelor rezultate prin compararea ansamblului lichiditatilor potentiale ( active transformabile in moneda in termen scurt) cu exigibilitatile potentiale ( datorii rambursabile pe termen scurt ) constituie o metoda rapida si usor de utilizat pentru aprecierea gradului in care intreprinderea face fata obligatiilor pe termen scurt.[5]

Cele mai utilizate rate de lichiditate sunt:

Rata lichiditatii generale ( R_LG ) care se determina prin raportarea valorii activelor circulante la valoarea datoriilor curente

R_{LG =} Active circulante

Datorii curente

Se apreciaza ca situatia lichiditatii generale este satisfacatoare in conditiile incadrarii in intervalul 1,2 si 1,8. Anumite lucrari de specialitate mentioneaza si limitele 2 - 2,5 , in aceste conditii institutia bancara stabilindu-si propriile limite in care trebuie sa se incadreze rata lichiditatii generale astfel incat clientul solicitant de credit sa fie eligibil.

Valoarea supraunitara a acestei rate este expresia existentei unui fond de rulment financiar care permite intreprinderii sa faca fata incidentelor care apar in miscarea activelor circulante sau in deteriorarea valorii acestora. Cu cat aceasta rata este mai mare decat 1,cu atat intreprinderea este pusa la adapost de o eventuala insuficienta a trezoreriei, care ar putea fi determinata de rambursarea datoriilor la cererea creditorilor.

Rata lichiditatii curente sau intermediare ( R_LC )

R_{LC =} Active circulante - Stocuri

Datorii curente

Potrivit teoriei economice nord-americane, aceasta rata mai este cunoscuta si sub denumirea de "rata rapida" sau "testul acid ( quick ratio)" si exprima capacitatea intreprinderii de a-si onora obligatiile pe termen scurt din creante si disponibilitati. Intervalul care poate fi considerat satisfacator este cuprins intre 0,65 si 1.

Analiza si interpretarea acestei rate trebuie realizate cu prudenta, prin luarea in calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creantelor ( numar de clienti, ponderea lor in total creante, etc.).

Rata lichiditatii imediate ( R_LI ) prin intermediul careia se realizeaza corespondenta dintre elementele cele mai lichide ale activului cu elementele imediat exigibile ale pasivului.

R_{LI =} Disponibilitati

Datorii curente

Aceasta rata, cunoscuta sub denumirea de rata a capacitatii de plata imediata, masoara capacitatea intreprinderii de rambursare instantanee a datoriilor, utilizand incasarile ( disponibilitatile ) existente. In teoria economica aceasta rata mai este cunoscuta sub denumirea de trezorerie la vedere[6]. Un nivel ridicat al ratei indica o lichiditate imediata ridicata, respectiv o solvabilitate ridicata, dar care poate fi consecinta unei utilizari mai putin performante a resurselor disponibile. Valoarea ridicata a acestei rate nu constituie in acelasi timp o garantie a solvabilitatii, daca restul activelor au un grad scazut de lichiditate.

O valoare redusa a ratei lichiditatii imediate poate fi compatibila cu mentinerea echilibrului financiar, daca intreprinderea minimizeaza valoarea incasarilor, detinand in schimb valori de plasament, creante, stocuri usor mobilizabile, in concordanta cu exigibilitatea datoriilor imediate.

Pentru a masura gradul in care intreprinderea face fata datoriilor sale, se utilizeaza rata solvabilitatii generale ( R_SG ). Aceasta rata indica in ce masura datoriile totale sunt acoperite de catre activele totale ale intreprinderii

R_{SG =} Active imobilizate + Active circulante

Datorii totale

Solvabilitatea este rezultatul unei activitati eficiente, iar lipsa capacitatii de plata si a lichiditatii pot avea caracter temporar, daca intreprinderea se bazeaza pe o solvabilitate globala.

In practica bancara se utilizeaza si o alta rata de solvabilitate si anume rata solvabiltatii patrimoniale care se calculeaza conform formulei:

R_{SP =} ______Capital propriu______

Capital propriu + Credite totale

Valoarea minima a ratei solvabilitatii patrimoniale se apreciaza ca trebuie sa se incadreze in limitele 0,3-0,5, iar peste 0,5 situatia poate fi considerata normala.

Rentabilitatea. Ratele de rentabilitate

Rentabilitatea constituie un instrument hotarator in mecanismul economiei de piata, in orientarea productiei in raport cu cerintele consumatorilor. Ea presupune obtinerea unor venituri mai mari decat cheltuieli efectuate si reflecta capacitatea firmei de a produce profit, oglindind intr-o forma sintetica eficienta intregii activitati economice a intreprinderii. Aptitudinea de a degaja rezultate monetare trebuie analizata functie de mijloacele pentru a le obtine.[7]

Eficienta capitalului investit, precum si impactul indatorarii asupra rentabilitatii, pot fi evidentiate cu ajutorul a doi indicatori:

rata rentabilitatii financiare a capitalului propriu;

rata rentabilitatii financiare a capitalului permanent.

In analiza economico-financiara utilizata de catre societatile bancare in fundamentarea deciziei de creditare se utilizeaza urmatoarele modele de calcul a acestor indicatori:

Rata rentabilitatii financiare a capitalului propriu ( R_F )

R_{F =} Profit net_*100__ ₌ Vt _* At__ _* Pn _* 100

Capitaluri proprii At Kpr Vt

Rata rentabilitatii financiare a capitalului permanent ( R_E )

R_{E =} Profit brut * 100_ ₌ Vt _* Kpr _* At­ _* Pb _* 100

Capital permanent At Kperm Kpr Vt

Unde:

Vt = venituri totale      Vt/ At = vitaza de rotatie a

At = active totale                                                         activului total

Pn = profitul net                                              At/ Kpr = factor multiplicare

Pb = profitul brut                                             Pn/ Vt = rata rentabilitatii

Kpr = capital propriu                                                     nete a veniturilor

Kperm = capital permanent                             Kpr/ Kperm = rata autonomiei financiare

Diferenta dintre rentabilitatea economica si cea financiara se datoreaza politicii de finantare adoptata de fiecare intreprindere in parte. Astfel, la rentabilitati economice egale , rentabilitatea financiara va fi diferita dupa cum intreprinderea se finanteaza prin fonduri proprii sau imprumutate. Aceasta diferenta este rezultatul dublei actiuni a cheltuielilor financiare si a impozitului pe profit.

Efectul de levier financiar se determina prin exprimarea ratei de rentabilitate in functie de rata rantabilitatii economice, cea mai utilizata forma de prezentare a corelatiei dintre cele doua rate fiind :

R_F = R_E + (R_E- d) * ( Kimprumutat / Kpr) * (1-C_I)

Unde :

d = rata dobanzii

C_I = cota de impozit pe profit

(R_E- d) * ( Kimprumutat / Kpr) = efectul de levier financiar ( parghia financiara)

Efectul generat de indatorare de indatorare antreneaza modificarea nivelului rentabilitatii capitalurilor proprii in sensul cresterii sau scaderii sale, dupa cum rentabilitatea economica este superioara sau inferioara costului mediu al datoriilor.

Atunci cand parghia financiara este pozitiva, rentabilitatea financiara va fi cu atat mai mare cu cat indatorarea va fi mai importanta, in acest caz intreprinderea fiind interesat sa apeleze la finantare externa. In caz contra, o parghie financiara negativa va determina efectul nefavorabil al cresterii nivelului indatorarii asupra performantelor intreprinderii, performante exprimat sintetic prin rentabilitate.

Literatura de specialitate surprinde si o alta abordare a rentabilitatii, abordare ce presupune:

calculul rentabilitatii economice in functie de activele utilizate si

calculul rentabilitatii financiare in functie de capitalurile financiare utilizate.

In acest context rata rentabilitatii economice masoara performantele activului total al intreprinderii pornind de la rezultatul brut al exploatarii si ansamblul mijloacelor materiale utilizate si se calculeaza conform formulei :

R_{E =} Rezultatul brut al exploatarii *100

Activ total

In analiza ratei rentabilitatii economice din aceasta perspectiva se utilizeaza descompunerea in rate explicative si anume

coeficientul de rotatie a activului total       Cifra de afaceri

Activ total

- rata marjei brute de acumulare Rezultatul brut al exploatarii

Cifra de afaceri

Drept urmare, rata rentabilitatii economice poate creste fie pe seama accelerarii rotatiei activelor, fie prin cresterea marjei brute de acumulare.

Modelul de calcul al ratei rentabilitatii financiare precum si modelele de analiza factorial a acestei rate raman cele mentionate anterior si in cadrul acestei abordari.

3. Metode de analiza economico- finaciara utilizate in fundamentarea deciziei de creditare pe termen lung.

Analiza tabloului fluxurilor de trezorerie ale intreprinderii

Un tablou al fluxurilor de trezorerie permite utilizatorilor situatiilor financiare:

sa evalueze capacitatea intreprinderii de a degaja lichiditati;

sa prevada scadentele si riscul incasarilor viitoare;

sa determine necesitatile de lichiditati;

sa compare rezultatele intreprinderii, prin eliminarea efectelor utilizarii diferitelor metode contabile pentru aceleasi operatii si evenimente.[8]

Tabloul fluxurilor de trezorerie este reglementat prin mai multe norme contabile internationale, cum ar fi FAS 95, OEC sau IAS7. Modelul de tablou de trezorerie reglementat prin norma contabila internationala IAS7 reprezinta una dintre cele cinci situatii financiare obligatoriu de intocmit de catre intreprinderile mari, in spiritul OMF94/2001.

Cash-flow-ul sau, mai exact, cash-flow-ul disponibil al intreprinderii si actionarilor acesteia este fluxul de trezorerie degajat de intreprindere din intreaga sa activitate ( de exploatare, de investitii si financiara), rezultand din diferenta dintre incasari, ca intrari de numerar ( Cash Inflows ) si plati, ca iesiri de numerar ( Cash Outflows ), efectuate de intreprindere pe parcursul unui exercitiu financiar.

Diferenta intre platule si incasarile intreprinderii efectuate, de regula, pe parcursul unui an ( un exercitiu financiar ) se concretizeaza la finele exercitiului financiar intr-o suma de disponibiltati nete, denumita cash-flow-ul disponibil, pe care intreprinderea poate sa o distribuie partial furnizorilor de capital- dividende actionarilor si dobanzi creditorilor, restul ramanand la dispozitia acestuia, concretizandu-se prin variata trezoreriei nete.

Cash-flow-ul disponibil are la baza cash-flow-ul rezultat din activitatea de baza a intreprinderii ( de exploatare ), din care se acopera insa nevoile generate de activitatea economica interna, concretizate in cresterea volumului imobilizarilor ( ca imobilizari noi, dincolo de investitiile de mentinere) si prin cresterea volumului stocurilor si creantelor, deci a nevoii de fond de rulment.

In cazul activitatii de exploatare numarul de operatii ce vizeaza activitatea este deosebit de mare si de aceea practica economica a impus o metoda alternativa de calcul a fluxului net de numerar din activitatea de exploatare, denumita metoda indirecta. Metoda indirecta pleaca de la rezultatul net, care este supus ulterior unei serii de retratari pentru eliminarea influentei celorlalte activitati.

Modelul de calcul al fluxului net de trezorerie din activitatea de exploatare prin metoda directa ( recomandata de FASB) este sintetizat in tabelul 10.

Tabelul 10. Fluxul net de trezorerie din activitatea de exploatare- Metoda directa.

In analiza economico-financiara a intreprinderii solicitante de credit, determinarea fluxului net de trezorerie din activitatea de exploatare prin metoda directa permite evidentierea impactului dinamicii veniturilor si cheltuielilor asupra trezoreriei nete.

Semnificatia informationala a fluxului net de trezorerie din activitatea de exploatare, calculat prin metoda indirecta, rezida in evidentierea evolutiei nevoii de fond de rulment, ca diferenta intre active circulante si pasive circulante. In acest sens, analiza economico-financiara a cestui flux permite degajarea de concluzii privind echilibrul patrimonial prezent si previzionat. Aceste concluzii au o relevanta deosebita in fundamentarea deciziei de creditare.

Tabelul 11. reflecta modalitatea de calcul a fluxului net de trezorerie din activitatea de exploatare prin metoda indirecta.

Tabelul 11. Fluxul net de trezorerie din activitatea de exploatare- Metoda indirecta.

IASB reaminteste ca fluxurile care rezulta din activitatea de investitii indica in ce masura platule au fost efectuate pentru achizitionarea de active destinate sa genereze venituri si fluxuri de trezorerie viitoare.

Fluxurile de trezorerie ale activitatii de investitii ofera informatii privind maniera in care intreprinderea isi asigura perenitatea si cresterea. Coroborat in analiza cu ratele de structura ale activului determinate pe baza bilantului si cu dinamica activitatii investitionale, fluxul net de trezorerie din activitatea de investitii releva capacitatea unitatii de a face fata investitiilor programate, precum si oportunitatea finantarii externe, prin credite, integrala sau partiala, a acestor investitii.

Modelul de calcul al fluxului net de trezorerie din activitatea de investitii este prezentat in Tabelul 1

Tabelul 1 Fluxul net de trezorerie din activitatea de investitii.

Activitatile de finantare sunt acele activitati care antreneaza schimbari in marimea si structura capitalurilor proprii si a capitalurilor imprumutate ale intreprinderii.

Prezentarea separata a acestor fluxuri in tabloul de trezorerie este data de posibilitatea utilizarii lor in previziunea sumelor pe care aportorii de capital le vor retrage din fondurile ( capitalurile ) viitoare.[10]

Activitatea de finantare inseamna de fapt obtinerea de fonduri de la creditori si investitori pentru lansarea si sustinerea intreprinderii. Include si vanzarea de bunuri de tezaur si plata dividendelor cuvenite actionarilor.

In tabelul 13. sunt sintetizate principalele fluxuri de incasari si plati care determina formarea fluxului net de trezorerie din activitatea de finantare.

Tabelul 13. Fluxul net de trezorerie din activitatea de finantare.

Prin agregarea celor trei fluxuri nete aferente activitatilor intreprinderii se obtine valoarea fluxului net de disponibilitati la nivelul intreprinderii . in viziunea anglo-saxona, disponibilitatile nete reprezinta "fructul net" pentru proprietar, degrevat de orice obligatii de plata, deci disponibilitati in cont care pot fi insusite si utilizate pentru satisfacerea interesului personal sau pot fi lasate la dispozitia intreprinderii pentru plasamente pe termen scurt si foarte lichide.

Sinteza acestor fluxuri si modalitatile de agregare sunt prezentate in     tabelul 14.

Tabelul 14. Calculul fluxului net de numerar si a trezoreriei nete.

In fundamentarea deciziei de creditare pe baza analizei economico-financiare a intreprinderii, cu ajutorul fluxurilor de trezorerie, in special prin intermediul fluxurilor de trezorerie din activitatea de exploatare, aceasta nu poate sa aiba valoare operational decat pe perioade medii sau lungi. Volatilitatea fluxurilor de trezorerie interzice utilizarea lor ca indicator al performantei pe perioade scurte. Din punct de vedere gestionar. Interpretarea performantelor aferente unei perioade medii prezinta totusi avantajul ca se evita favorizarea termenului scurt, deci a politicii de investitii cu termen scurt de recuperare.