SISTEMUL MONETAR

Conceptul de sistem monetar este unul dintre cele mai controversate . Motivul principal consta in faptul ca oricat s-a incercat nu se poate realiza un sistem monetar unitar , omogen .

In cazul tarii noastre definitia cea mai corecta a dat-o academicianul Costin Kiritescu . Dupa el sistemul monetar reprezinta ansamblul normelor legale cat si institutiile lor care le reglementeaza , organizeaza si supravegheaza relatiile monetare dintr-un stat .

De multa vreme se pune problema ca sistemul monetar sa fie omogen . Pentru aceasta trebuie sa existe un sistem de relatii intre institutiile care au ca obiect circulatia monetara . Dintre acestea subliniem BNR , Trezoreria Publica , bancile , alte organisme financiare specializate , casieriile .

Fiecare tara are propriul ei sistem monetar . Sistemele monetare sunt foarte diferite de la o tara la alta si nu se poate ajunge la un sistem monetar international omogen . Au fost facute asemenea incercari inca din a 2 jumatate a secolului 19 , prima dintre ele numindu-se Uniunea Latina si care a cuprins si Romania . Aceasta incercare s-a bazat pe traditii , pe simboluri , pe PC a monedei , pe paritate si pe etalon monetar . Tarile nu au dorit sa renunte la simbolurile lor nationale si incercarea a fost un fiasco .

Etalonul monetar este um a fiecarei tari stabilita si recunoscuta de catre stat si care este utilizat ca unitate de baza pentru masurarea valorii bunurilor si serviciilor .

Concept si Componente

Organizarea monetara isi are radacinile inca din antichitate, cand, de exemplu, in Lydia s-au centralizat si uniformizat operatiunile de batere a monedelor de aur si argint, stabilindu-se intre aceste doua metale un raport de valoare de 1:13. Apoi, operatiunile de batere a monedelor s-au deplasat spre popoarele vecine (persii, grecii si romanii), ajungandu-se ca Imperiul Roman de Mijloc sa dispuna de autoritate legal investita cu dreptul de batere a monedelor in baza unor reglementari precise de emisiune si circulatie monetara.

Treptat, dezvoltarea societatii a creat norme si institutii in masura sa reglementeze, organizeze si supravegheze relatiile monetare, realizandu-se astfel sisteme monetare nationale, diferentiate dupa continutul normelor si profilul institutiilor monetare.

Ansamblul normelor legale si institutiilor care reglementeaza, organizeaza si supravegheaza circulatia monetara dintr-o tara poarta denumirea de sistem monetar.

Sistemul monetar dintr-o tara, privit din perspectiva rolului sau, acopera o arie problematica intinsa si foarte complexa cum ar fi:

alegerea metalului pretios care indeplineste functia de etalon, respective de echivalent general;

denumirea unitatii monetare a statului respective;

stabilirea instrumentelor efective de circulatie si de plata;

reglementarea baterii monedei;

reglementarea emisiunii monetare si a decontarilor fara numerar;

organizarea si atributiile Bancii de Emisiune;

stabilirea relatiilor cu alte sisteme monetare pe plan international.

Organizarea sistemului monetar este determinata de stadiul de dezvoltare economica si politica a statului respective si de corelatia cu sistemele monetare ale altor state si a normelor convenite pe plan international.

Privite in evolutie, sistemele monetare nationale au avut in structura lor urmatoarele componente reprezentative, si anume:

unitatea monetara

etalonul monetar

modul de batere si de circulatie al monedelor

modul de emisiune si de punere in circulatie a monedelor de hartie (bancnotelor) si a hartiei-moneda.

Unitatea monetara

Orice sistem monetar isi defineste, inainte de toate, unitatea monetara, ca si raportul acesteia fata de metalul monetar. Definirea prin lege a unitatii monetare este un atribut al institutiilor monetare nationale si se realizeaza in functie de etalonul care a fost adoptat ca baza a sistemului monetar.

Definirea unitatii monetare implica cunoasterea a trei elemente caracterisitice: valoarea paritara, paritatea monetara, cursul de schimb.

Valoarea paritara reprezinta cantitatea de metal pretios fixata prin legea monetara a statului, care serveste la stabilirea paritatii, indeplinind functia de etalon monetar.

De exemplu, leul de aur, instituit prin legea din 1887 ca unitate monetara nationala era definit prin 290 mg aur fin, iar cel din 1928, sub impactul stabilizarii monetare, a avut un continut de 9 mg aur fin. Dolarul, pana in 1933, era definit printr-un continut de 1,50463 g aur, pentru ca din 1934, in urma devalorizarii, continutul acestuia, sa se stabileasca la 0,888671 g de aur.

Etalonul monetar s-a modificat, mai ales dupa 1944, cand aurul a fost inlocuit de diferite devize (monede straine), in particular dolarul, care indeplineau functia de etalon de rezerva sau prin valoarea unui cos de moneda (DST), adica Drepturi Speciale de Tragere.

Modificarea valorilor paritare ca masura oficiala, realizata prin lege de catre autoritatile monetare avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin majorarea (revalorizarea) continutului de aur al monedei nationale.

Dupa 1974, majoritatea tarilor renunta la valorile de paritate, datorita rigiditatii acestora la modificarile permanente ale valorii reale a monedelor, a puterii lor de cumparare. Ca urmare, principiul "punctului de referinta" necesar asigurarii stabilitatii sistemului monetar este abandonat si se introduc in practica monetara valorile paritare variabile (glisante) si mobile. Primele (valorile paritare glisante) presupun o ajustare periodica a continutului valoric al monedelor in functie de cotatia lor libera pe piata. Valorile paritare mobile asigura modificarea anuala a continutului valoric al monedelor in raport de tendintele pietei.

In prezent, in conditiile etalonului putere de cumparare si ale demonetizarii aurului, monedele isi indeplinesc functiile monetare prin raportarea directa la puterile de cumparare pe baza carora se defineste unitatea monetara.

Paritatea monetara reprezinta raportul valoric intre doua unitati monetare, luandu-se in considerare valorile lor paritare.

In functie de modul de definire a elementelor care o determina, paritatea monetara cunoaste mai multe forme:

paritatea aur sau metalica, pentru cazurile in care valorile paritare erau definite

invariabil printr-o cantitate de aur; paritatea aur sau metalica reprezenta, de fapt, cursul oficial (paritar) dintre doua monede;

paritatea valutara, pentru cazurile cand valorile paritare ale unor monede

nationale sunt exprimate intr-o valuta (de regula, dolarul);

paritatea DST, in situatiile in care monedele isi definesc valoarea paritara in DST.

Cursul de schimb permite compararea valorica a unitatilor monetare si este sinonim, ca ordin de marime, cu paritatea. Cu alte cuvinte, cursul de schimb reprezinta pretul unei monede (nationala sau internationala) exprimat in alte monede cu care se compara valoric. Deci, cursul de schimb este cantitatea de moneda nationala necesara pentru obtinerea unei unitati dintr-o moneda straina.

In sistemele monetare actuale, comparatia intre monede are in vedere puterile lor de cumparare, care, datorita complexitatii continutului lor si dificultatilor de dimensionare, a implicat reconsiderarea mecanismului cursului de schimb. Dupa renuntarea la paritatea aur, bancile de emisiune au determinat paritatea la nivelul puterii de cumparare. Acesta este, de fapt, cursul central care reprezinta baza motivationala a cursului pietei, stabilit in baza raportului cerere-oferta pentru o moneda sau alta.

Etalonul monetar

In timp, functia de etalon monetar a fost indeplinita cronologic de: marfuri obisnuite, metale pretioase, valute, devize si in prezent de puterea de cumparare.

Notiunile de etalon monetar, moneda-etalon si unitate monetara prin asemanarile dintre ele, de cele mai multe ori se identifica. In acelasi timp, se cere o delimitare intre moneda legala, ca semn sau instrument monetar si etalonul monetar, ca modalitate de precizare si concretizare a unitatii monetare. Apoi, etalonul monetar a variat, de la o perioada la alta si de la o tara la alta, fiind adoptat si dimensionat prin legea monetara a fiecarei tari.

Etalonul monetar este unitatea monetara stabilita si recunoscuta de catre stat si care este utilizata ca unitate de baza pentru masurarea valorilor bunurilor si serviciilor.

Baterea si circulatia monedelor

Baterea si punerea in circulatie a monedelor cu valoare integrala

Monedele batute din metal pretios (aur si argint) erau monede cu valoare integrala, respectiv, valoarea intrinseca a monedei corespundea cu valoarea nominala. Caracterisitic monedelor cu valoare integrala era baterea lor libera, acesta constituind elementul esential al mecanismului intern de reglare a circulatiei monetare. Mecanismul era uramtorul: daca cererea de moneda inregistra o tendinta de crestere, pretul aurului-lingou scadea; erau avantajati astfel, posesorii de monede si stimulati detinatorii de lingouri sa le transforme in monede. Prin jocul cererii si ofertei, echilibrul dintre nevoile de aur si cantitatea de metal monetar existenta in circulatie se restabilea, temporar, pretul aurului-lingou asigurand orientarea cererii si ofertei.

Baterea si punerea in circulatie a monedelor fara valoare integrala

Satisfacerea cererii de moneda in circulatie implica si utilizarea unor monede cu valoare intrinseca redusa in raport cu valoarea nominala cu care erau investite. Confectionate din metale obisnuite (arama, zinc, nichel, aluminiu) si utilizate ca moneda divizionara, aceste monede a caror batere era in responsabilitatea statului, produceau un venit egal cu diferenta dintre valoarea nominala (cu care era investita) si valoarea reala a metalului din care erau confectionate.

Prin monopolizarea si limitarea baterii monedei metalice divizionare, statul urmarea preintampinarea afluentei lor si prin aceasta evitarea scoaterii din circulatie a monedelor cu valoare integrala si implicit a tezaurizarii acestora.

Si astazi, tezaurul actioneaza in aceasta calitate, moneda divizionara fiind considerata, in momentul emiterii, ca un venit al statului; confectionate la monetaria statului si puse la dispozitia Bancii Centrale, ele se reflecta in pasivul bilantului ca o creanta fata de tezaur.

D. Emisiunea si punerea in circulatie a monedelor de hartie si a hartiei moneda

Paralel cu emisiunea monedelor de metal (pretios sau nu) s-a trecut la emisiunea monedelor de hartie. Diferenta ce exista intre moneda de hartie (bancnota) si hartia-moneda consta in aceea ca bancnota este convertibila in metal pretios, in timp ce hartia moneda nu are aceasta proprietate. Daca ar fi sa definim bancnota, ea ar fi o cambie a bancii de emisiune care prezinta urmatoarele caracterisitici: circula in intreaga tara; sunt polite la vedere asupra bancii centrale; sunt convertibile in metalul monetar (aur sau argint); sunt numite bani reprezentativi[1]. Ulterior, convertibilitatea bancnotelor a fost limitata si lichidata. Astfel s-a realizat trecerea la hartia-moneda. Hartia-moneda a inlocuit moneda cu valoare deplina si bancnotele, avand un curs fortat si fiind bani fara valoare proprie.

2. Tipologia sistemelor monetare

In functie de continutul etalonului monetar adoptat si de evolutia monetara, practica monetara a consacrat urmatoarele tipuri de sisteme monetare:

a. sisteme monetare avand ca etalon metalul monetar in raport de care au functionat:

sisteme monetare bimetaliste

sisteme monetare monometaliste

b. sisteme monetare bazate pe etalonul combinat (aur-devize)

c. sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumparare.

Sistemul monetar bimetalist se particularizeaza prin aceea ca rolul de etalon monetar este indeplinit de doua metale, aurul si argintul, baterea monedelor fiind libera pentru ambele metale, circulatia lor fiind simultana si paralela.

In functie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele doua metale, bimetalismul a cunoscut trei alternative:

bimetalismul integral

bimetalismul paralel

bimetalismul partial.

Bimetalismul integral presupune un raport fix de schimb in circulatia monedelor din cele doua metale, monedele avand o putere liberatorie egala. Avea avantajul ca asigura o cantitate suficienta de moneda pentru satisfacerea nevoilor pietei. Neajunsul consta in faptul ca atunci cand raportul valoric intre cele doua metale se schimba, moneda din metalul mai pretios este retrasa din circulatie. Fenomenul este cunoscut sub numele de legea lui Gresham potrivit careia "atunci cand intr-o tara circula concomitent doua monede, dintre care una e considerata public ca fiind cea mai buna si cealalta ca fiind cea mai rea, moneda rea goneste pe cea buna". Aceasta, deoarece moneda considerata mai buna realiza a crestere pe piata si in consecinta era tezaurizata sau folosita la plati in strainatate, iar prin extensie, putem spune ca aceasta lege este si astazi, in actualitate.

Bimetalismul paralel permite circulatia independenta a monedelor din cele doua metale, fiecare avand putere liberatorie nelimitata, raportul optim valoric dintre ele stabilindu-se pe piata fara interventia autoritatii monetare.

Bimetalismul partial reprezinta o derivata a bimetalismului integral. El se particularizeaza prin aceea ca numai unul dintre cele doua metale, respectiv aurul, era cel din care se batea moneda etalon, in mod nelimitat, argintul fiind folosit in principiu pentru baterea monedei divizionare.

Economistul David Ricardo era de parere ca "nu se poate spune ca exista o masura permanenta de valoare intr-o tara in care mijlocul de circulatieconsta din doua metale, deoarece valoarea lor este in mod permanent supusa variatiei"[2].

Document online: Unificarea paneuropeana azi Document online: Economia bunastarii si rolul statului in economie - reglementarea preturilor

Bimetalismul nu a fost formula  monetara ideala, datorita imposibilitatii mentinerii in timp a raportului fix intre valorile legale sau de piata ale celor doua monede etalon. Printre tarile care au adoptat bimetalismul mentionam: Anglia, Franta, Italia, Romania.

Dificultatile de functionare, in general a bimetalismului si necesitatea consolidarii monedei nationale, pe de o parte si abandonarea monometalismului argint datorita modificarii raportului de valoare intre aur si argint in favoarea aurului ca si frecventele fluctuatii ale preturilor pe piata au impus trecerea la sistemul monometalist aur.

Sistemul monetar monometalist aur. Folosirea aurului ca moneda, a fost posibila prin adoptarea etalonului aur drept baza a sistemelor monetare nationale, continutul in aur al fiecarei unitati monetare stabilit prin lege precizand cantitatea de metal monetizat. Aurul ca instrument si ca etalon monetar a stat multa vreme la baza sistemelor monetare, formele organizatorice ale acestei integrari in sistem evoluand in timp astfel:

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-moneda (clasic)

Etalonul aur-moneda (Gold Specie Standard) in principal, se particularizeaza prin urmatoarele trasaturi:

- unitatea monetara nationala era definita printr-o cantitate de aur precis determinata

- metalul monetar circula liber pe piata interna si internationala;

- baterea monedelor era libera si asigura echivalenta intre valoarea lor nominala si valoarea comerciala, de piata;

- convertibilitatea bancnotelor era libera si nemilitata, valoarea lor nominala echivaland cu valoarea proprie a monedelor de aur.

Prima tara care a adoptat acest sistem a fost Anglia (1818), dupa 1870 s-a introdus si in celelalte tari europene, iar din 1900 si in SUA. In Romania, etalonul aur-moneda a fost adoptat prin legea din 1890.

Datorita cresterii volumului schimburilor interne si internationale, cantitatea de aur existenta era insuficienta fata de dimensiunea tranzactiilor. Prabusirea etalonului aur moneda in preajma inceputului primului Razboi Mondial (1914) s-a datorat urmatoarelor cause principale: accentuarea cresterii economice si repartizarea productiei de aur in mod inegal pe plan mondial.

Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-lingouri

Etalonul aur lingouri (Gold Bullion Standard) reprezinta o forma limitata a etalonului aur clasic. In cadrul acestui sistem, aurul moneda este retras de pe piata si depozitat la banca emitenta de bancnote sub forma de lingouri. Caracterisitic etalonului aur-lingouri este si limitarea convertibilitatii, unitatea monetara continuand sa fie definita printr-o cantitate de aur. Siatemul a aparut dupa primul Razboi Mondial cand a fost eliminata monetizarea aurului. Un lingou standard cantarea 400 uncii (o uncie = 31,1035g).

In teorie, etalonul aur ar fi trebuit sa indeplineasca doua functii esentiale, fara interventia statelor:

mentinerea cursurilor de schimb in benzi de fluctuatie foarte inguste. Determinarea paritatii se putea face foarte usor prin simpla alaturare si comparare a cantitatilor de aur ale fiecarei monede. Cursul de schimb al fiecarei monede era obligatoriu apropiat de paritatea oficiala, in masura in care reglementarea unei datorii se putea face in moneda straina, dupa vointa debitorului, fie in moneda fiduciara (bilete de banca), fie in aur.

reechilibrarea balantei platilor curente prin fluxuri de capital. Astfel, in caz de deficit, cu alte cuvinte, atunci cand datoriile apartinand nerezidentilor depaseau creantele exigibile in strainatate si, in consecinta, moneda nationala tindea sa se deprecieze, devenea avantajoasa expedierea aurului in strainatate pentru a-l converti in devize. Scurgerile de aur in strainatate erau la originea unei contractii a masei monetare interne. Aceasta contractie provoca o scadere a preturilor si chiar o refacere a competitivitatii produselor nationale.

In practica, mecanismele de reajustare nu au functionat automat. Ele s-au desfasurat in mod pozitiv datorita suprematiei financiare a Londrei: gratie manipularii ratei dobanzii, Banca Angliei putea opri "hemoragia de aur" printr-o crestere a ratei dobanzii, care atragea capital strain). Mecanismele functionarii etalonului aur au fost idealizate si nu s-a tinut cont de urmatoarele aspecte: costul ajustarilor (recurgerea la deflatie pentru toate tarile deficitare semnifica scaderea tuturor preturilor, inclusiv a salariilor), alimentarea cu lichiditati internationale care depindea de eventualitatea descoperirii unor mine de aur.

Sistemul monetar combinat aur-devize. Etalonul monetar aur-devize (Gold Exchange Standard) pus la baza sistemelor monetare nationale dupa Conferinta Monetara din 1922 de la Geneva si adoptat de Sistemul Monetar International dupa Conferinta de la Bretton Woods, din 1944, a reprezentat o abatere de la automatismele etalonului aur datorita introducerii in rezerva monetara, alaturi de aur, a titlurilor de credit si a valutelor, acestea din urma devenind treptat cel mai important instrument de rezerva. Etalonul aur-devize a devenit prin componenta sa valutara o modalitate de extindere a circulatiei monetare, fara o extindere corespunzatoare a bazei de aur a emisiunii.

Prima conflagratie mondiala a ruinat fundamentul etalonului aur deoarece convertibilitatea monedei de hartie in aur a fost suprimata (curs fortat). Emisia de bilete in cantitati mari, facuta de Bancile Centrale ale statelor beligerante, a provocat o inflatie puternica, intensificata de o distantare crescanda intre nivelul cererii si cel al ofertei, din moment ce sectorul productive era orientat spre economia de razboi.

Conferinta de la Genova (1922) asupra reconstructiei economice a Europei a cautat sa restabileasca un sistem bazat pe etalonul de schimb aur. Participantii cereau ca monedele sa fie garantate prin aur sau prin rezerve de devize, ele insele convertibile in aur. Se face o distinctie intre devizele cheie pe de o parte, direct convertibile in aurul statului (care devin centru-aur) si pe de alta parte, devizele periferice ale tarilor care nu pot raporta in mod direct moneda lor la aur.

Abandonarea etalonului aur si devalorizarea lirei sterline (cu 30%) in septembrie 1931 reprezinta punctual de plecare al unui razboi monetar (devalorizari in lant in incercarea de a castiga parti din piata). Un mare numar de tari urmeaza devalorizarea din Marea Britanie din septembrie '31. In perioada interbelica moneda a trecut la nivel mondial printr-o criza majora.

Astfel, Conferinta de la Bretton Woods a reunit in 1944 reprezentanti din 45 de tari (inclusiv cei ai Uniunii Sovietice si Chinei). In cadrul acestei conferinte s-au propus doua proiecte care aveau drept scop evitarea intoarcerii la un razboi al monedelor, la cursurile de schimb multiple si la utilizarea devalorizarilor competitive din anii '30. Cele doua proiecte apartineau britanicului John Maynard Keynes si americanului Harry Dexter White. Keynes milita pentru crearea unei monede supranationale, "bancaurul" si infiintarea unei Uniuni Internationale de Compensatie (Clearing Union), insarcinata cu schimbul creantelor bilaterale ale diferitelor tari member si cu acordarea in mod automat de credite bancilor centrale debitoare. Proiectul era destinat sa stimuleze crearea de lichiditati internationale. Castig de cauza a avut in schimb proiectul american. In urma negocierilor s-au stabilit urmatoarele: cursurile de schimb vor fi exprimate in aur sau intr-o moneda convertibila in aur. SUA erau singura tara ce-si definea moneda in raport cu aurul (Banca Centrala Americana detinea 60% din stocul mondial de aur) si dolarul devenea "as good as gold"; cursurile de schimb au o marja de fluctuatie de  in jurul unei paritati centrale definite in raport cu dolarul. Sistemul era ierarhizat in jurul unui stat dominant care poseda o deviza cheie, adica o moneda care este de referinta in tranzactiile internationale si care serveste bancilor centrale ca activ de rezerva. Bancile Centrale ale celorlalte tari sunt obligate sa intervina de indata ce propriile monede ating limitele superioare sau inferioare ale marjei de fluctuatie in raport cu dolarul.

Sistemul monetar bazat pe etalonul putere de cumparare. In prezent aurul nu mai indeplineste functii monetare, nu se mai bat monede decat in scopuri jubiliare, metalul galben fiind cotat la bursa ca o marfa obisnuita. Specialistii in domeniu au insa opinii diferite in legatura cu rolul aurului ca metal monetar. Unii, dar putini la numar, apreciaza ca acest rol nu s-a incheiat, in vreme ce altii, reprezentand majoritatea, sustin ca procesul demonetizarii sale este ireversibil. De altfel, sistemele monetare ale principalelor tari ale lumii nu mai iau ca referinta aurul, monedele nu se mai definesc in aur. Mai mult, FMI recomanda tarilor membre sa nu-si mai defineasca monedele in aur sau in alte monede ale altei tari. Insa, nu este mai putin adevarat ca, pe masura ce semnele monetare se depreciaza tot mai mult, acentuandu-se dezechilibrele monetare si fenomenele inflationiste, cu atat sunt mai multe si parerile care invoca revenirea la acest etalon. Dar, la fel de adevarat este, si faptul ca, daca aceste dezechilibre nu pot fi controlate si corectate prin actualele instrumente monetare, revenirea la etalonul aur nu mai este posibila. Deocamdata, locul metalului monetar in aceasta functie este luat de etalonul puterii de cumparare.

In prezent, moneda emisa si pusa in circulatie pe plan national si international are drept corespondent un etalon format prin contributia bunurilor si serviciilor create in cadrul fiecarei economii nationale. Iar varietatea acestor bunuri si servicii face imposibila redarea sub forma fizica a valorii de intrebuintare care sa corespunda la un moment dat unitatii monetare. Valoarea etalon cuprinsa in puterea de cumparare este incorporata in dimensiunile cantitativ-calitative ale valorilor de intrebuintare corespunzatoare puterii de cumparare. Ca urmare, etalonul devine o abstractie, deosebindu-se radical, din acest punct de vedere, de etalonul aur care, asa cum s-a demonstrat, era dimensionat fizic printr-o cantitate de metal. Metodele practicate pentru determinarea si dimensionarea puterii de cumparare a monedelor si pe acesta baza a cursurilor de schimb, se bazeaza tocmai pe dimensiunile numeroase ale acestui etalon si urmarirea lui prin intermediul indicelor de pret.

Puterea de cumparare a monedei reprezinta o modalitate de exprimare a valorii monedei. Ea are un caracter fluctuant deoarece valoarea bunurilor si serviciilor (preturile) ce pot fi achizitionate cu ajutorul ei se modifica datorita modificarii productivitatii muncii si a variatiilor conditiilor conjuncturale ale pietei. De aceea, pentru a cumpara aceleasi cantitati de bunuri si servicii, in perioade si locuri diferite, avem nevoie de fiecare data de cantitati diferite de moneda.

Teoretic, puterea de cumparare este reciproca unui indice de pret, de aceea adevarata problema pentru estimarea puterii de cumparare o constituie alegerea si calcularea indicelui pretului. Se pot folosi astfel:

indici speciali, care privesc un anumit sector economic, unde ritmul modificarilor de preturi poate afecta nivelul general al preturilor;

indicele general al preturilor, care reuneste intr-o expresie finala produsele si serviciile cele mai reprezentative ale economiei;

indici de consum, in cadrul carora pentru exprimarea evolutiei puterii de cumparare, cel mai reprezentativ este indicele costului vietii.

Puterea de cumparare a monedei poate fi interna (pe plan national) si externa (pe plan international).

Puterea de cumparare interna

Pe plan national, valoarea unei monede (puterea de cumparare) se determina pentru un anumit bun (respectiv cantitatea din bunul respectiv ce se poate cumpara cu o unitate monetara) sau in raport cu un anumit "cos" de bunuri reprezentative (calculandu-se pretul acestui cos prin insumarea rezultatelor inmultirii pretului fiecarui bun cu ponderea acestuia in total tranzactii), prin determinarea "cantitatii" din cosul de produse ce se poate cumpara cu o unitate monetara.

In acest caz, puterea de cumparare se va determina dupa relatia:

P_c= unde,

a_i - ponderea fiecarui produs din cos in total tranzactii

p_i - pretul monetar al produselor

Consideram spre exemplu, un cos format dintr-un numar de opt produse, considerate reprezentative in cadrul tranzactiilor interne ale unei tari asa cum rezulta din tabelul 1.

Tabel nr.1                          Calculul puterii de cumparare a monedei

Puterea de cumparare a monedei este astfel egala cu 1/597,64 UM. Altfel spus, cu o unitate monetara (UM) poate fi cumparata a 597,64-a parte din produsul format, in mod conventional, pe baza de cos a opt produse.

Pentru a urmari evolutia valorii unei monede prin aceasta modalitate subliniem faptul ca trebuie respectate cel putin doua cerinte:

mentinerea structurii cosului;

stabilitatea relativa a pretului monetar al produselor componente.

Puterea de cumparare externa

Pe plan international, puterea de cumparare a monedei nationale este adesea utilizata pentru stabilirea cursurilor de schimb reale. Puterea de cumparare externa a monedei rezulta din raportarea puterii de cumparare interne a monedei unei tari la puterea de cumparare interna a altei monede. Calculul cursului de schimb real se face cu ajutorul relatiei:

C_R =   iar = unde

- ponderea produsului "i" in volumul tranzactiilor internationale

- cursul de revenire realizat de produsul "i" in relatiile cu tara de referinta

- preturile de vanzare exprimate in moneda nationala a tarilor luate in analiza

Pentru exemplificare si pentru a asigura rigoarea ceruta de calculul cursurilor reale de schimb consideram ca A reprezinta tara pentru care se calculeaza cursul real al monedei sale in raport cu moneda din tara de referinta B; de asemenea, notam cu M_A si M_B etaloanele monetare ale celor doua tari si cu P₁, P₂, P₃ si P₄, produsele luate in calcul pentru cele doua tari A si B.

Tabel nr.2        Calculul cursului economic al monedei tarii A (M_A) in raport

cu moneda tarii B (M_B)

Inseamna ca pentru o unitate monetara (col.2 = 1,00) a tarii B (care este baza de comparatie) detinatorii trebuie sa cedeze 1,85 unitati monetare ale tarii A.

Tabel nr.3       Calculul cursului economic al monedei tarii B(M_B) in raport

cu moneda tarii A(M_A)

In acest caz rezultatul arata ca pentru o unitate monetara a tarii A (ca baza de comparatie) detinatorii trebuie sa cedeze 0,51 unitati monetare ale tarii B.

Puterea de cumparare externa a monedei poate fi calculata pe structuri diferite de marfuri si servicii. Practic, este vorba despre exprimarea in preturile interne din cele doua tari a marfurilor si serviciilor reprezentative care caracterizeaza productia nationala, comertul exterior sau o alta marime, despre calcularea indicilor respectivi si despre confruntarea acestor indici. Dificultatile privind modul de calculare a puterii de cumparare externe, incep de la stabilirea unei perioade de baza satisfacatoare, a unui esantion bine ales, a unei ponderi corespunzatoare. O complicatie in plus, indiferent de continutul esantionului, o creeaza calitatea produselor si serviciilor luate in calcul. Dificultati suplimentare sunt determinate de preturi (in tarile cu economie de piata, preturile nu sunt uniforme; ele difera intre localitati).

In principiu, relatiile dintre preturile interne si externe sunt reflectate in cursul valutar. Pentru a corespunde acestei functii, cursul valutar trebuie sa exprime efectiv raportul dintre puterile de cumparare interne ale monedelor comparate. Deci, pretul intern al unei marfi trebuie sa corespunda pretului in valuta multiplicat cu cursul valutar.

Abordarea problemelor legate de evolutia cursurilor de schimb obliga sa se delimiteze cursul nominal de cursul real. Cursul nominal este un concept monetar care masoara preturile relative pentru doua monede nationale. Al doilea este un concept real care masoara preturile relative pentru doua bunuri. Cursul nominal are relevanta, in principal in analiza si rezolvarea unor probleme legate de datoria externa, de echilibrarea pietelor pe termen scurt in regimul cursurilor flexibile. Cursul real se utilizeaza pentru analiza evolutiei comertului exterior.

In concluzie, determinarea puterii de cumparare interne si externe se confrunta cu numeroase dificultati ce privesc cu deosebire corectitudinea, fidelitatea indicelui preturilor, structura cosului, perioada aleasa si cursul valutar.

3. Evolutia Sistemului Monetar

Sistemul Monetar International

Intr-o acceptiune generica, SMI constituie un ansamblu de norme si tehnici, convenite si acceptate pe baza unor reglementari institutionalizate menite sa coordoneze comportamentul monetar al tarilor in raporturile de plati si stingere a angajamentelor reciproce, determinate de schimburile comerciale, necomerciale si de miscarile internationale de capital.

Sistemul monetar international se bazeaza pe reguli care provin in mod direct din practicile comerciale impuse de catre stat. Aceste reguli trebuie sa defineasca:

un regim de schimb constand in principii care asigura convertibilitatea intre monede;

aprovizionarea cu bani lichizi in cantitate suficienta pentru a face fata progresului comertului international;

un sistem de rezerve care confera diferitelor natiuni participante la schimb mijloacele de plata ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare intre cantitatile de devize intrate si iesite din tara;  

mecanisme de ajustare in caz de dezechilibre ale balantei de plati curente (schimburi de marfuri si servicii), conservate pe termen mediu sau lung.

Sistemul Monetar International a cunoscut in evolutia sa istorica mai multe etape, pe care vom incerca sa le surprindem in cele ce urmeaza.

O prima etapa ar constitui-o perioada cuprinsa intre anii 1944 si 1971. La Conferinta monetara si financiara de la Bretton Woods din 1944, au fost puse bazele unui sistem monetar international, acesta fiind primul succes inregistrat in cadrul cooperarii internationale in domeniul monetar. Obiectivul esential al SMI constituit la Bretton Woods era acela de a asigura, prin intermediul mecanismelor valutare, evolutia echilibrata, armonioasa si echitabila a relatiilor economice dintre state in scopul dezvoltarii fiecarei economii nationale si a economiei mondiale in ansamblul ei.

Pentru realizarea obiectivelor sale, la baza mecanismelor de functionare au fost puse o serie de principii:

participarea: orice stat care recunoaste si accepta drepturile si obligatiile inscrise in statutul FMI poate adera;

etalonul: aurul, si mai ales dolarul constituie principalele instrumente de rezerva si de plata internationala (sistemul aur-devize);

mentinerea stabilitatii paritatilor si cursurilor de schimb ale monedelor nationale. Fiecare stat este obligat sa-si defineasca paritatea monedei nationale in aur sau dolari, supraveghind evolutia cursului monedelor in limite foarte stranse. Fata de paritatea oficiala, cursurile de piata ale monedelor nationale puteau oscila in limite foarte stranse ( 1% si apoi 2,25%). Alaturi, deci, de cursurile oficiale (la paritate) si cursurile de piata, mai functionau si cursul - planseu si cursul - plafon. Ele reprezinta limitele extreme care definesc frontierele pe care cursul de piata nu trebuie sa-l depaseasca si aveau rolul de a limita amplitudinea variatiilor cursului de piata.

Cursul - planseu corespunde valorii oficial autorizata cea mai scazuta ce poate fi atinsa pe piata de catre moneda unei tari in raport cu dolarul SUA.

Cursul - plafon corespundea valorii de schimb oficial autorizata ridicata cea mai ce putea fi atinsa pe piata.

Subliniem, faptul, sa nu se confunde stabilitatea paritatii cu cea a cursurilor de schimb. Ceea ce este fix este tocmai culoarul in interiorul caruia cursurile de schimb se stabilesc in functie de evolutia raportului cerere-oferta de moneda.

convertibilitatea monedelor: initial, numai dolarul era liber convertibil celelalte monede erau reciproc convertibile numai prin dolar sau aur, trecerea la convertibilitatea deplina insemnand abandonarea restrictiilor de plati cu strainatatea;

crearea unei rezerve internationale oficiale. Bancile centrale ale tarilor participante au obligatia constituirii de rezerve monetare internationale corespunzator nevoilor de convertibilitate si de interventie pe piata valutara pentru mentinerea stabilitatii monedei.

echilibrul balantelor de plati. Fiecare stat are obligatia supravegherii si mentinerii echilibrelor balantelor de plati, recurgandu-se, daca este cazul, sub supravegherea FMI, la devalorizarea sau relavorizarea monedei nationale.

Aceasta prima etapa, la randul ei poate fi impartita in trei perioade:

perioada 1944 - 1950. Pe parcursul acestor ani, in urma punerii in practica a Planului Marshall (1947), exporturile americane au cunoscut o perioada de expansiune extraordinara, fapt ce a dus la o dolarizare mondiala, denuntata de generalul De Gaulle. Exporturile mari, fundamentate pe o capacitate de productie net superioara tarilor europene si Japoniei, afectate de razboi, a dus la excedente comerciale importante. Alaturi de acest lucru, forta dolarului se mai baza si pe excedentele conturilor curente americane si pe stocul de aur detinut de SUA care era foarte ridicat (aurul era detinut la Fort Knox).

perioada 1951 -1968. Razboiul din Coreea din 1951 a favorizat reinnodarea legaturilor comerciale dintre Japonia si tarile Europei occidentale. Astfel balanta de plati globala americana inregistreaza o valoare negativa, devenind deficitara. Daca in 1947 era de 6 mld.$, in 1950 de -3,6 mld.$, ajunge in anul 1960 la -3,9 mld.$. Acest deficit al balantei globale nu a fost determinat de platile curente, ci de marimea investitiilor directe facute in lume de firmele americane, sub forma de ajutor economic si militar.

De asemenea, avem de-a face si cu o scurgere de capitaluri in afara granitelor SUA, determinand aparitia eurodolarilor. Eurodolarii sunt averi exprimate in dolari, detinute de personae fizice sau juridice, care circula in exteriorul statului emitent (SUA). Originea eurodolarilor o gasim in razboiul din Coreea, cand s-au retras averi importante care erau plasate in SUA si care au fost transferate la Londra, in slabiciunea lirei sterline din perioada anilor '50, in suprimarea controlului asupra tranzactiilor bancare spre sfarsitul anilor '50 si acceptarea depozitelor bancare in dolari de catre bancile londoneze.

S-a ajuns astfel, chiar inainte de razboiul din Vietnam, ca pozitia dolarului in Sistemul Monetar International sa fie contestata. Totusi SUA au refuzat devalorizarea dolarului si au propus formarea in 1961 a Pool-ului aurului. Astfel, bancile centrale ale Belgiei, SUA, Italiei, Olandei, RFG si Marii Britanii au intervenit pe piata libera punand o parte din rezervele lor de aur in comun, pentru a sustine cursul dolarului fata de aur. Se dorea pastrarea paritatii de 35 dolari pentru o uncie de aur. In 1963, SUA ia primele masuri de nationalism monetar care prevedeau: o taxa asupra dobanzilor capitalurilor imprumutate de rezidentii americani catre strainatate, restrictii asupra exporturilor de capital. In martie 1968 acest Pool al aurului s-a dizolvat deoarece existenta unei piete duble a determinat o inconvertibilitate in fapt a dolarului.

perioada 1969 -1971. In aceasta perioada SUA au de-a face cu o degradare de la an la an a balantei comerciale, fapt ce a condus in 1971 la primul deficit din acest secol. Pe fondul scaderii stocului de aur american de la 80% in 1949 la 31% in 1971, la 15 august 1971 presedintele Richard Nixon este nevoit sa ia o decizie istorica si anume sa elimine convertibilitatea dolarului in aur. S-a trecut la inconvertibilitatea in drept a dolarului. Masurile luate la nivelul SUA au privit o inghetare a preturilor si salariilor pe o perioada de nouazeci de zile si o suprataxa pe importuri. Aceasta decizie reprezinta un moment de cotitura in evolutia SMI, deoarece dolarul isi pierde baza metalica. In urma Acordului de la Washington din 18 decembrie 1971 se aproba devalorizarea dolarului si cresterea valorii monedelor europene si japoneza. Ca o concluzie, trebuie inteles faptul ca in perioada cuprinsa intre 1960-1970 dolarul a fost supraevaluat.

O a doua etapa in evolutia SMI este cuprinsa intre anii 1972 - 1979. Aceasta perioada se caracterizeaza prin o noua devalorizare a dolarului in februarie 1973, devalorizare datorata incetinelii redresarii balantei preturilor. In martie 1973, cea mai mare parte a monedelor devin flotante (dupa flotatia lirei sterline din iunie 1972, a francului elvetian din ianuarie 1973 si a yenului din februarie 1973), atunci cand Bundesbank-ul refuza sa cumpere dolari la un curs fix, ce ar determina un import de inflatie. Astfel, dolarul intra intr-o perioada de fluctuatii neregulate, privand SMI de orice referinta fixa si orice sansa de a pastra o anumita stabilitate. Conferinta de la Kingstone din ianuarie 1976 a oficializat trecerea de la cursurile valutare fixe la cursurile flotante. Tot in cadrul acestei conferinte sunt adoptate trei decizii care au avut un impact hotarator asupra evolutiei ulterioare a SMI, si anume: excluderea aurului din relatiile monetare internationale, process cunoscut si sub denumirea de demonetizarea aurului (monedele nu mai sunt definite printr-o cantitate de aur), libertatea alegerii regimului de schimb, cresterea rolului drepturilor speciale de tragere (DST). Trebuie amintit faptul ca dolarul ramane moneda de referinta si isi pastreaza rolul de instrument international de plata. Anul 1979 este anul in care dolarul atinge cel mai scazut nivel. Pentru a veni in sprijinul acestuia, presedintele Carter ia cateva masuri cum ar fi cresterea ratei dobanzii pentru a atrage capitalurile straine, si crearea unui fond de interventie pentru pietele de schimb.

Anul 1979 marcheaza inceputul unei a treia etape in evolutia SMI, prin aderarea tarilor europene la un nou sistem de schimburi fixe. Cu toate ca, incepand cu anul 1981 pana in 1985, dolarul inregistreaza cinci ani de crestere neintrerupta a valorii sale, el cunoaste ulterior si perioade de instabilitate, care l-au facut sa-si piarda valoarea in raport cu marca germana si yenul japonez si mai apoi cu moneda europeana (euro). Aceste fluctuatii permanente nu au erodat fundamental puterea dolarului, el ramanand o moneda de referinta in cadrul SMI. Aceasta etapa este inca deschisa si se cauta in continuare o metoda de reformare a SMI, dar sansele de reforma sunt inca limitate datorita faptului ca propunerile de schimbare sunt departe de a imbratisa adeziunea tarilor importante. In ultimele decenii, cooperarea internationala s-a extins in esenta prin intalnirile sefilor de stat si de guvern, cooperare marcata de acordurile de la Plaza din 1985, Louvre din 1987 si mai recent cu privere la criza mexicana din 1993 si cea asiatica din 1998.

Ca o concluzie, Sistemul Monetar International actual poate fi vazut ca un triunghi al polilor de putere in care dolarul, euro si yenul sunt monedele care compun acest triumvirat. Experienta ultimelor decenii exprima faptul ca SMI este afectat de instabilitate ca efect al evolutiei vietii economice mondiale. Aceasta instabilitate reprezinta efectul a trei fenomene majore si anume: trecerea dupa 1973 de la cursurile fixe la cursurile flotante; mobilitatea deplina a capitalurilor ca urmare a infaptuirii politicilor de liberalizare care s-au extins progresiv pe ansamblul tarilor industrializate; deteriorarea in epoca marcata initial de primul soc petrolier a intelegerilor dintre marile tari industrializate privind politicile economice, sub efectul degradarii echilibrelor bugetare.

Convertibilitatea

Un SMI trebuie sa asigure convertibilitatea monedelor si anume posibilitatea de a schimba moneda nationala contra aurului sau devizelor.Exista reguli de conversiune admise de toate statele , modul de convertibilitate depinzand cu strictete de regimul de schimb ales.Convertibilitatea poate fi garantata de catre autoritatile publice ( convertibilitate institutionalizata, in schimburile fixe); banca centrala care a emis moneda se angajeaza sa o livreze sau sa o rascumpere in cantitati nelimitate. Convertibilitatea poate fi intretinuta si in cadrul pietei ( convertibilitatea comerciala , in schimburile flotante).

CONCLUZII

Ca o categorie istorica, banii, din cele mai vechi vremuri si pana in prezent, se afla in centrul atentiei gandirii umane.

Evolutia formelor istorice a banilor si dezvoltarea economiei nu schimba esenta functiilor monedei, se modifica doar unele particularitati de manifestare a lor. In evaluarea masei monetare intr-o economie concreta un rol determinant revine agregatelor monetare. La randul sau complexul agregatelor monetare luat in consideratie este determinat de conditiile specifice a sistemelor financiar-bancare a diferitor tari.

Etapele evolutiei sistemelor monetare nationale si internationale marcheaza limitarea treptata si renuntarea definitiva in final la implicarea directa a metalelor pretioase in  formarea sistemelor monetare. Sistemele monetare tot mai mult se bazeaza pe conventii intre grupuri de tari sau comunitatea mondiala in intregime.

Economia moderna, indeosebi, se foloseste foarte mult de moned; fluxurile ei irigand procesele economice. Ea detine o pozitie cheie mecanismul de functionare al oricarei economii nationale si a celei intern; tionale, reflectand sintetic schimbarile structurale ale acestora. Moneda devenit indispensabila in raporturile zilnice si pe termen dintre oamen agenti economici si economii nationale. Economia nu poate fi despartita de moneda, ele conditionandu-si evolutia si dezvoltarea.

Aflandu-se in centrul vietii economice si sociale, moneda, sub toa formele sale, reprezinta un instrument de utilitate permanenta pentru te agentii economici.

BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Manolescu -Moneda si politicile monetare, Editura Fundatia Romania de maine, Bucuresti, 2007

2. Gheorghe Manolescu -Moneda si credit, Editura Fundatia Romania de maine, Bucuresti, 2008

3. Gheorghe Manolescu -Banci si credit, Editura Fundatia Romania de maine, Bucuresti, 2007

Nicolae DARDAC, Teodora VASCU - Moneda si credit - Modul 1, Editura ASE, Bucuresti, 2003

5. Daniel Daianu - Echilibrul econimic si moneda, Editura Humanitas, Bucuresti, 1993

6. Alexandru Olteanu - Moneda - Credit. Aplicatii, teste si studiu de caz, Editura Bibliotheca, Bucuresti, 2006

7. Kiritescu, C. Moneda - mica enciclopedie, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1982

8. Jinga, V. Moneda si problemele ei contemporane, vol. I si II, Ed. Doad, Cluj-Napoca, 1981